James Oliver Curwood — Nomazii nordului

JAMES OLIVER CURWOOD. 


NOMAZII NORDULUI. 


V240 


Coperta de GYORGY MIHAIL. 


JAMES OLIVER CURWOOD. 
NOMADS OF THE NORTH. 
COPYRIGHT, 1919, BY DOUBLEDAY, PAGE & COMPANY. 
COPYRIGHT, 1918, 1919, BY THE RED BOOK 
CORPORATION. 


2 


JAMES OLIVER CURWOOD. 


NOMAZII NORDULUI. 


În româneşte de: 
LIDIA CUCU-SADOVEANU. 


EDITURA ION CREANGĂ. 
1970 


3 


CAPITOLUL I. 


Pe la sfârşitul lui martie, când apune Luna Vulturului, Neewa!, 
ursuleţul negru, a văzut pentru prima oară lumea. Mama sa, 
Noozak?, era o ursoaică bătrână şi, ca orice persoană în vârstă, 
era plină de reumatisme şi-i plăcea să doarmă târziu. Aşa că, în 
iarna când s-a născut micuțul Neewa, în loc de un somn scurt şi 
obişnuit de trei luni, a dormit patru; de aceea Neewa, care se 
născuse în timp ce maică-sa dormea profund, avea ceva mai 
mult de două luni, în loc de şase săptămâni, când au ieşit din 
vizuină. 

Noozak îşi alesese bârlogul într-o grotă pe vârful unei culmi 
înalte şi golaşe şi de aici a privit Neewa întâia oară în jos, asupra 
văii. Trecând de la întuneric la lumină, câtăva vreme a fost ca 
orbit. Auzea, mirosea şi simţea multe lucruri înainte de a le putea 
vedea. Noozak, uimită că dă peste căldura şi lumina soarelui şi 
nu peste frig şi întuneric, a stat un timp neclintită, adulmecând 
vântul şi privind peste întinderile domeniului său. 

De două săptămâni, o primăvară timpurie săvârşise miracolul 
schimbării în acel ţinut încântător al Nordului dintre Jackson's 
Knee şi Shamattawa River şi de la nord spre sud, între God's 
Lake şi Churchill. 

Era o lume minunată. De pe piscul înalt unde se aflau, le 
apărea ca o imensă mare de lumină şi numai ici-colo mai stăruia 
albeaţa zăpezii îngrămădită de vânturile iernii. Creasta domina o 
vale largă. In jur, atât de departe cât ar fi putut cuprinde ochiul 
omenesc, se zăreau pete albăstrii şi întunecate de pădure, 
strălucirea lacurilor, în parte încă îngheţate, scânteierea 
pâraielor şi râurilor şi întinderile înverzite, de unde se ridicau 
miresmele pământului. Aceste miresme pătrundeau ca un 
întăritor, ca o hrană în nările lui Noozak, ursoaica cea mare. 
Acolo jos, pământul începuse să clocotească de viaţă. Mugurii 
plopilor se umflaseră şi stăteau gata să plesnească; ierburile 
dădeau lăstari gingaşi; cama se umplea de sevă; stelele- 


= Citeşte „Niua”. (n.t.). 
2 Citeşte „Nuzac”. (n.t.) 


căzătoare, violetele dinte-de-câine şi frumoasele primăverii se 
înălţau spre strălucirea caldă a soarelui, chemând la ospăț pe 
Noozak şi Neewa. Pe toate le simţea Noozak - cu experienţa şi 
cunoaşterea a douăzeci de ani de viaţă: aroma delicioasă a 
brazilor şi pinilor; parfumul dulceag şi reavăn al rădăcinilor de 
nufăr şi al bulbilor umflaţi de sevă care venea dinspre o mlaştină 
dezgheţată de la poalele munţilor. Şi peste toate, dominând 
dulceaţa fiecărui parfum într-un freamăt puternic de viaţă, însuşi 
mirosul pământului! 

Neewa le simţea şi el. Trupuşorul lui copleşit de emoție 
tremura şi se înfiora pentru prima dată de freamătul tulburător al 
vieţii. Cu o clipă mai înainte în întuneric, se găsea, acum, într-o 
ţară a minunilor pe care nu o visase nicicând. In aceste puţine 
minute, natura pusese stăpânire pe el. N-avea experienţă, dar 
instinctul se născuse o dată cu el. Ştia că aceasta era lumea /u;, 
că soarele şi căldura erau pentru el şi că bunătăţile pământului îl 
chemau să le ia în stăpânire ca pe un drept cuvenit. Şi-a încreţit 
năsucul brun, adulmecând aerul; simţea în nări mirosul aţâţător 
al atâtor lucruri plăcute şi ademenitoare. 

Asculta. Urechile lui ciulite erau îndreptate înainte; venea spre 
el zumzetul pământului ce se deştepta. Până şi rădăcinile 
ierburilor îşi cântau bucuria; de-a lungul văii însorite plutea 
murmurul molcom şi armonios al unui ţinut care trăia în linişte şi 
pace, prin lipsa omului. De pretutindeni se auzea clipocitul apei 
curgătoare, sunete ciudate despre care ştia că înseamnă viaţă: 
ciripitul unei păsărele de stâncă, trilul argintiu al unui sturz cu 
guşa neagră, jos, în baltă, cântul de slavă şuierător al unei gaiţe 
de Canada, splendid colorate ce-şi căuta loc de cuib într-un desiş 
catifelat de cedri. In înălţimi, deasupra capului, un țipăt ascuţit l- 
a făcut să se înfioare. Din nou, instinctul i-a spus că acel țipăt 
însemna primejdie. Noozak a privit în sus şi a zărit umbra lui 
Upisk, vulturul cel mare, trecând între soare şi pământ. Neewa a 
văzut umbra şi s-a strâns mai aproape de maică-sa. 

Şi Noozak, atât de bătrână că-şi pierduse jumătate din dinţi, 
atât de bătrână încât o dureau oasele în nopţile umede şi 
răcoroase, iar vederea îi slăbise, nu era, totuşi, chiar atât de 
bătrână ca să nu privească ou bucurie crescândă la ceea ce 
vedea în vale. Glodul îi călătorea dincolo de hotarele văii în care 
se deşteptaseră din somn; dincolo de zidul pădurii, dincolo de cel 
mai îndepărtat lac; dincolo de râu şi câmpie erau întinderile 
nesfârşite în care îşi făcuse căminul. Suia spre ea un zgomot pe 


5 


care Neewa nu-l putea prinde - huruitul aproape imperceptibil al 
marii cataracte. El şi murmurul miilor de şiroaie ale apelor 
curgătoare, adierea blinda a vântului, jos, în arborii de cedru şi 
pin, împrăştiau în văzduh cântecul primăverii. 

În cele din urmă, Noozak a scos din piept un oftat adânc şi, cu 
un mormăit către Neewa, a pornit încetişor la vale, printre stânci, 
spre poalele muntelui. 

La iazul însorit al văii era mai cald decât pe creasta muntelui. 
Noozak s-a îndreptat direct spre malul bălții. O jumătate duzină 
de grauri negri şi-au luat zborul cu un fâlfâit de aripi care l-a 
făcut pe Neewa să se dea aproape peste cap. Noozak nu le-a dat 
nici o atenţie. O lişiţă a scos un țipăt de protest mimat de un 
strigăt răguşit la apariţia furişă a ursoaicei, care i-a zbârlit lui 
Neewa părul de pe spinare. Dar Noozak nu i-a dat nici o atenţie. 
Neewa era atent la toate. Instinctul îi şi înaripase picioarele şi, cu 
ochii aţintiţi la Noozak, era gata s-o ia la goană, dacă ea i-ar fi 
dat semnalul, în căpşorul lui caraghios încolţise foarte iute ideea 
că mama lui era cea mai extraordinară creatură. Era, 
incomparabil, cea mai mare dintre vieţuitoare - adică mai mare 
ca tot ce stătea pe picioare şi se mişca. A fost convins cam două 
minute, până când au ajuns la capătul mlaştinii. Acolo s-a auzit 
deodată un sforăit, un trosnet de ferigi sfărâmate, bălăceala unui 
trup uriaş prin noroiul până la genunchi şi un elan imens, de 
patru ori mai mare ca Noozak, a ţâşnit într-o goană nebună. Lui 
Neewa aproape că i-au ieşit ochii din cap. Şi totuși Noozak nu i-a 
dat nici o atentie! 

Atunci Neewa şi-a încreţit botişorul şi a mârâit, aşa cum 
mârâia în grota întunecoasă, la urechile, la părul lui Noozak şi la 
crengile pe care le rupea. O înţelegere plină de mândrie încolţise 
în mintea lui. Putea să mârâie la orice ar fi dorit. N-avea 
importanţă cât de mare era. Căci toată lumea fugea de mama 
sa, Noozak. 

In această primă şi minunată zi, Neewa a descoperit o 
mulţime de lucruri şi, cu fiecare ceas, devenea tot mai 
încredinţat că Noozak era stăpâna de necontestat a acestui mare 
şi însorit domeniu. 

Noozak era o ursoaică bătrână şi înţeleaptă, ce crescuse în 
viaţa ei pui de cincisprezece sau optsprezece ori, aşa că a 
umblat foarte puţin în prima zi, pentru ca picioarele plăpânde ale 
lui Neewa să prindă puţină putere. Cu regret au părăsit mlaştina, 
pătrunzând într-un crâng din apropiere, unde Noozak a zgâriat cu 


6 


ghearele scoarţa unui brad, ca să ajungă la sucul şi substanţa 
lipicioasă de sub coajă. Lui Neewa i-a plăcut desertul, după 
ospăţul de rădăcini şi bulbi şi a încercat, pe contul lui propriu, să 
descojească cu gheruţele un copac. Pe la mijlocul după-amiezii, 
Noozak mâncase aşa de mult, că burta sta gata să-i plesnească, 
iar Neewa, după laptele maică-si şi nenumărate bucățele şi 
resturi de alte lucruri, arăta ca o păstaie umflată. Alegând un loc 
unde soarele înspre apus încălzea ca un cuptor o stâncă mare şi 
albă, bătrână şi leneşa Noozak s-a tolănit ca să doarmă, în timp 
ce Neewa, rătăcind încoace şi-ncolo în căutarea unei aventuri 
personale, s-a trezit faţă în faţă cu o gânganie feroce. 

Creatura era o rădaşcă uriaşă, lungă de doi inci. Cei doi cleşti 
de luptă erau negri ca abanosul şi încovoiaţi ca nişte cârlige de 
fier. Avea o frumoasă culoare brună şi în lumina soarelui armura 
ei metalică strălucea orbitor. Neewa, lăţit pe burtă, o privea cu 
inima bătându-i repede. Gângania nu se afla la o distanţă mai 
mare de un picior şi înainta! Asta era partea curioasă şi, mai 
ales, surprinzătoare a faptului. Era prima vietate pe care o 
întâlnea în ziua aceea şi care nu fugea. Pe când înainta încetişor 
pe cele două rânduri de picioare, gângania scotea un clinchet pe 
care Neewa îl auzea foarte bine. Sângele de luptător al tatălui 
său, Soominitik, îndemnându-l spre aventură, a întins, ezitând, 
laba, dar în aceeaşi clipă Chegawasse, gângania, a luat o 
înfăţişare grozav de fioroasă. Aripile au început să-i bâzâie ca un 
fierăstrău circular, cleştii i s-au deschis atât cât ar fi putut 
cuprinde degetul unui om şi zbârnâia pe picioare, de părea că 
execută un fel de dans. Neewa şi-a tras iute laba înapoi şi după o 
clipă sau două Chegawasse s-a liniştit şi a început din nou să 
înainteze! 

Neewa, bineînţeles, nu ştia că raza vizuală a gânganiei se 
termina cam la patru în ci de vârful nasului ei; prin urmare, 
situaţia era îngrozitoare. Dar nu se născuse încă un fiu dintr-un 
tată ca Soominitik care să fuga din faţa unui gândac, chiar la 
vârsta de nouă săptămâni. In disperare de cauză, a întins din nou 
laba şi, din nefericire pentru el, una din ghearele lui ascuţite i-a 
făcut gânganiei o jumătate Nelson: şi l-a țintuit pe Chegawasse 
pe spatele-i strălucitor, încât nu mai putea nici să bâzâie, nici să 
zbârnâie. O mare bucurie l-a cuprins atunci pe Neewa. Şi-a tras 
laba centimetru cu centimetru, până când gângania a fost la 
îndemâna dinţilor lui mici şi ascuţiţi. Apoi a mirosit-o. 


3 Figură la luptele libere (n.t.). 


7 


Asta aştepta şi Chegawasse. Cleştele s-a strâns şi somnul lui 
Noozak a fost tulburat de un neaşteptat țipăt de groază. Când şi- 
a ridicat capul, Neewa se rostogolea ca apucat de convulsii. 
Zgâria, mârâia şi scuipa. Noozak l-a privit gânditoare câteva 
clipe, apoi s-a ridicat încetişor şi a venit la el. Cu laba ei mare, l-a 
dat peste cap şi l-a văzut pe Chegawasse agăţat zdravăn şi cu 
hotărâre de nasul odraslei. Ţinându-l pe Neewa pe spate aşa ca 
să nu se poată mişca, a apucat gângania între dinţi, a strâns 
uşurel până când Chegawasse şi-a dat drumul, apoi a înghiţit-o. 

Din acel moment şi până în amurg, Neewa şi-a îngrijit nasul 
rănit. Cu puţin înainte de a se întuneca, Noozak s-a ghemuit 
lângă stânca cea mare şi Neewa şi-a luat masa de seară. Apoi s-a 
cuibărit la subsuoara braţului ei mare şi cald. In ciuda nasului 
care-l ustura, era un ursuleţ fericit şi la sfârşitul primei zile se 
simţea foarte curajos şi neînfricat, deşi avea numai nouă 
săptămâni. Păşise în lume, văzuse multe lucruri şi, chiar dacă nu 
fusese învingător, petrecuse o zi minunată. 


CAPITOLUL II. 


În noaptea aceea, Neewa a avut o criză puternică de 
Mistupuyew, adică o durere de stomac. Imaginaţi-vă un sugar, 
trecând direct de la sânul mamei la un biftec! Tocmai asta făcuse 
Neewa. De regulă, n-ar fi trebuit să mănânce alimente solide cel 
puţin încă o lună, dar natura acţiona înţelept, educându-l intens, 
ca să-l pregătească pentru lupta violentă şi inegală ce urma s-o 
susţină mai târziu. Ore în şir, Neewa a gemut şi a scâncit, iar 
Noozak i-a muşinat cu nasul burtica umflată; în cele din urmă a 
vărsat şi s-a simţit mai bine. 

Apoi a adormit. Când s-a trezit, a rămas încremenit, cu ochii 
pironiţi în lumina orbitoare a unui foc uriaş. leri, văzuse soarele 
auriu, strălucitor şi foarte departe. Acum, pentru prima oară, îl 
vedea răsărind la marginea pământului, într-o dimineaţă de 
primăvară, în ţara Nordului. Era roşu ca sângele şi, în timp ce-l 
privea, el se înălța continuu şi repede, până ce partea de jos, ca 
o linie dreaptă, s-a rotunjit, încât părea o minge uriaşă de ceva. 
Intâi s-a gândit că e o fiinţă vie - o creatură monstruoasă, plutind 
deasupra pădurii către ei - şi s-a întors cu un scâncet întrebător 
spre maică-sa. Indiferent ce-ar fi fost, Noozak nu părea speriată. 
Cu capul ei mare îndreptat spre acel ceva, clipea din ochi cu un 


8 


aer de fericire deplină. Abia atunci a simţit Neewa căldura 
plăcută a acelui lucru roşu şi, cu toată teama, a început să toarcă 
în lumina lui. Din roşu, soarele a devenit iute auriu şi întreaga 
vale s-a transformat încă o dată într-o darnică şi vibrantă minune 
a vieţii. 

După acest prim răsărit de soare din viaţa lui Neewa, Noozak a 
rămas două săptămâni în preajma muntelui şi a mlaştinii. Când 
Neewa a împlinit unsprezece săptămâni, a sosit ziua când şi-a 
întors botul spre pădurile întunecate din zare şi a pornit în 
pelerinajul de vară. Picioarele lui nu mai erau atât de fragile şi 
cântărea şase livre îndesate. Având în vedere că la naştere 
cântărise abia douăsprezece uncii, era cum nu se poate mai 
bine. 

Din ziua în care Noozak a pornit în peregrinările ei au început 
adevăratele aventuri ale lui Neewa. In întunecoasele şi tainicele 
adâncuri ale pădurii mai erau încă locuri unde zăpada rămăsese 
neatinsă de soare şi vreo două zile Neewa a suspinat şi a scâncit 
după valea însorită. Au trecut de cascada unde Neewa a 
contemplat, pentru prima oară, un torent năvalnic de apă. 
Pădurea în care Noozak înainta devenea tot mai adâncă, mai 
posomorâtă şi mai întunecoasă. Aici a luat Neewa prima lecţie de 
vânătoare. Noozak se afla tocmai în „afunduri”, la cumpăna 
apelor dintre Jackson's Knee şi Shamattawa - un bogat teren de 
vânătoare, la începutul primăverii, pentru urşi. Cum se trezea din 
somn, pornea neobosită în căutarea hranei, scormonind 
pământul fără încetare, întorcând pietrele, rupând în bucăţi 
buturugi putrede şi cioate. Şoricelul cenuşiu de pădure, aşa mic 
cum era, constituia pentru ea /a piece de râsistance* şi Neewa 
rămânea uimit cât de ageră putea fi greoaia şi bătrână lui mamă 
când dădea peste una din aceste mici creaturi. Câteodată, 
Noozak prindea o întreagă familie înainte ca vreunul să poată 
fugi. Se mai adăugau broaştele obişnuite şi cele râioase, încă pe 
jumătate adormite; numeroase furnici amorţite, ghemuite în 
inima butucilor putrezi; şi, ocazional, albine sălbatice, viespi şi 
bărzăuni. Când şi când, Neewa ronţăia câte ceva din toate astea. 
In ziua a treia, Noozak a descoperit un ghem de furnici cât doi 
pumni de om, care hibernau îngheţate tun. Neewa a mâncat o 
parte din ele şi gustul lor dulce-acrişor i-a gâdilat plăcut cerul 
gurii. 

Pe măsură ce zilele treceau şi vietăţile începeau să iasă de 


1 În franceză în text; aici, cu înţelesul de mâncarea de bază (n.t.) 


9 


sub buturugi şi stânci, Neewa a descoperit fiorul şi emoția 
vânătorii pe contul lui propriu. A întâlnit a doua rădaşcă şi a 
omorât-o. A ucis primul lui şoarece de pădure. Se dezvoltau în el 
cu repeziciune instinctele lui Soominitik, bătăiosul şi bătrânul lui 
tată, care hălăduia trei sau patru văi mai la nord şi care niciodată 
nu pierdea ocazia de a se lua la harţă. La vârsta de patru luni, pe 
la sfârşitul lui mai, Neewa mânca multe lucruri care ar fi dat gata 
pe majoritatea puilor de vârsta lui şi nu găseai în el nici cea mai 
mică urmă de laşitate, din vârful năsucului obraznic până la 
capătul ciotului de codiţă. Cântărea nouă livre şi era negru ca 
păcura. 

Era cam în primele zile ale lui iunie când s-a produs 
evenimentul senzaţional care a dus la începutul marii schimbări 
din viaţa lui Neewa; era o zi aşa de caldă, de plăcută şi însorită, 
că Noozak, imediat după masă, s-a aşezat să-şi facă siesta. 
leşiseră din ţinutul păduros şi; se aflau într-o vale prin care un 
torent nu prea adânc clocotea şi şerpuia în jurul unor bancuri 
albe de nisip şi printre maluri pietroase. Lui Neewa nu-i era 
somn. Dorea mai puţin ca oricând să nu piardă, dormind, o după- 
amiază aşa de frumoasă. Cu ochişorii lui rotunzi, privea o lume 
încântătoare care, îşi închipuia el, îl chema. Experienţa îl 
învățase că maică-sa era ca şi moartă, pentru lume, în 
următoarele ore; poate dacă i-ar fi gâdilat laba sau i-ar fi muşcat 
urechea, dar şi atunci s-ar fi ridicat numai atât cât să mormăie la 
el. Se săturase de asta. Dorea ceva mai pasionant şi, hotărându- 
se brusc, porni în căutarea aventurii. 

In întinderea vastă de culori verzi şi aurii, părea o mică minge 
neagră, tot atât de lată pe cât de lungă. 

A coborât spre râu şi a privit înapoi. Mai putea s-o zărească pe 
maică-sa. Apoi picioarele i s-au înfundat într-un banc de nisip alb 
şi moale care mărginea râul şi a uitat de Noozak. Ajuns la capătul 
bancului, s-a întors la malul înverzit, unde iarba fragedă era ca 
de catifea sub tălpile lui. Aici, s-a apucat să răstoarne pietricele, 
căutând furnici. A fugărit, îndeaproape, o veveriţă într-o goană 
nebună vreo douăzeci de secunde. Ceva mai târziu, un iepure- 
rachetă, mărişor, a sărit chiar de sub nasul lui şi l-a gonit până 
când, în vreo douăsprezece sărituri lungi, Wapoos a dispărut într- 
un tufiş. Neewa a încreţit nasul şi a scos un mârâit ascuţit. 
Niciodată sângele lui Soominitik nu circulase atât de tumultuos 
într-unsul. Voia să prindă ceva. Pentru prima oară în viaţa lui 
dorea o încăierare. Era ca un băieţaş care, a doua zi după 


10 


Crăciun, are o pereche de mănuşi de box, dar n-are adversar. S-a 
aşezat jos şi a privit în jur nemulţumit, încreţindu-şi iar nasul şi 
mârâind ameninţător. Bătuse pe toată lumea. Ştia asta. Toată 
lumea se temea de mama lui. Toate se temeau de el. Era 
dezgustătoare lipsa unui adversar pentru un tinerel doritor să se 
bată. Şi la urma urmei, lumea era, la drept vorbind plicticoasă. 

A pornit în altă direcţie, a înconjurat o stâncă mare şi, 
deodată, s-a oprit. 

De după celălalt capăt al stâncii ieşea, în afară, o labă imensă 
de dinapoi. Câteva clipe, Neewa a rămas neclintit, privind-o; în 
mintea lui încolţea tot mai mult o idee. De data asta o va muşca 
pe maică-sa aşa fel, încât avea s-o trezească de-a binelea! Avea 
mijlocul s-o trezească - dacă ar fi vrut eu tot dinadinsul - pentru 
frumuseţea şi ocaziile pe care le oferea acea zi! Aşa că a înaintat 
încetişor şi, cu precauţie, a ales, pe labă, un loc bun şi fără păr şi 
şi-a înfipt dinţişorii în el până la gingii. 

A urmat un urlet care a cutremurat pământul. S-a întâmplat că 
laba nu-i aparţinea lui Noozak, ci era proprietatea personală a lui 
Makoos, un bătrân urs morocănos şi răutăcios din fire. Vârsta îl 
făcuse arţăgos, aşa că nu se asemăna de loc cu bătrâna Noozak 
şi maniile ei de bunică. Makoos a fost în picioare cu mult înainte 
ca Neewa să-şi dea seama de greşeală. Nu numai că era un urs 
bătrân şi arţăgos, dar, ceva mai mult, ura puii. De mai multe ori 
în viaţă comisese crima de canibalism. Era ceea ce vânătorul 
indian numeşte uchan - un urs rău, care îşi mănâncă semenii şi 
în momentul în care ochii lui mânioşi l-au zărit pe Neewa, a 
slobozit un alt urlet. 

Neewa şi-a strâns picioruşele grăsune sub burtă şi a luat-o din 
loc ca din puşcă. Niciodată nu gonise aşa cum gonea acum. 
instinctul îl avertiza că, în sfârşit, întâlnise pe cineva care nu se 
temea de el şi că era în pericol de moarte. N-a ştiut în ce parte s- 
o ia, căci acum, după ce făcuse boroboaţa, nu avea nici o idee 
unde putea să-şi găsească mama. Íl auzea pe Makoos venind în 
urmă şi, în timp ce alerga, a scos un țipăt, o chemare de ajutor 
sălbatică şi plină de frica morţii. Ţipătul a ajuns până la bătrână 
şi credincioasa Noozak. Într-o clipă a fost în picioare - exact la 
timp. Ca o ghiulea rotundă şi neagră ieşită atunci din tun, Neewa 
a trecut de stânca unde dormise ea şi numai la zece sărituri în 
urmă venea Makoos. Cu coada ochiului, ursuleţul a zărit-o pe 
maică-sa, dar elanul l-a împins dincolo de ea. In aceeaşi clipă, 
Noozak a intrat în acţiune. S-a repezit aşa cum un jucător de 


11 


rugbi încearcă să stopeze un atac, tocmai la timp ca să-l 
izbească dintr-o parte pe bătrânul Makoos cu toată greutatea ei 
şi cei doi urşi bătrâni s-au rostogolit de câteva ori, ceea ce 
pentru Neewa părea o luptă emoţionantă şi teribilă. 

Se oprise şi, pe când privea la scena bătăliei, ochii strălucitori 
îi ieşiseră din cap cât cepele. Dorise mult o luptă, dar ce vedea 
acum îl încremenea. Amândoi urşii se luptau urlând, sfâşiindu-şi 
unul altuia blana şi aruncând o ploaie de pietriş şi pământ în 
încleştarea lor mortală. In prima rundă, Noozak a avut avantaj. 
Din primul atac vijelios îi tăiase suflul lui Makoos şi acum, cu 
dinţii ei tociţi şi rupţi înfipţi în beregata lui, rupea cu ghearele 
ascuţite de dinapoi, până când sângele ţâşni şuvoi din coastele 
bătrânului sălbatic, care mugea ca un taur sufocat. Neewa a 
înţeles că urmăritorul lui mânca bătaie şi, cu un țipăt ascuţit 
către maică-sa ca să-l târnuiască zdravăn pe diavolul de Makoos, 
s-a reîntors la marginea arenei, încreţindu-şi botul şi arătându-şi 
dinţii strălucitori într-un mârâit feroce. Ţopăia aţâţat la vreo 
douăsprezece picioare de luptători, căci sângele lui Soominitik îl 
umplea de dorinţa luptei, dar totuşi îi era teamă. 

S-a întâmplat însă ceva ce i-a frânt brusc şi total bucuria 
sălbatică faţă de triumful matern. Makoos, fiind un mascul, era în 
mod firesc mai dibaci în luptă şi deodată, eliberându-se de fălcile 
lui Noozak, a trântit-o sub el şi, la rându-i, a început să sfâşie 
pielea de pe trupul bătrânei Noozak, în aşa fel încât aceasta a 
scos un urlet de agonie care opri în loc inimioara lui Neewa. 

Se pot face presupuneri foarte interesante despre ce ar face 
un băieţaş când l-ar vedea pe tatăl lui mâncând bătaie. Dacă are 
la îndemână un topor, e în stare să-l folosească. Cea mai mare 
nenorocire din viaţa lui ar fi să aibă un tată căruia părintele altui 
copil să-i fi tras o bătaie zdravănă. Căci, pe lângă faptul de a fi 
preşedintele Statelor Unite, majoritatea copiilor nutresc dorinţa 
de a avea un tată care să poată bate oricare altă fiinţă cu două 
picioare şi care poartă pantaloni. Neewa avea multe trăsături 
omeneşti. Cu cât maică-sa urla mai tare, cu atât avea mai 
limpede impresia îngrozitoare că lumea se prăbuşeşte în jurul lui. 
Dacă Noozak pierduse la bătrâneţe o parte din putere, vocea, cel 
puţin, îi rămăsese neschimbată şi un asemenea răget spasmodic 
putea fi auzit la o depărtare de cel puţin o jumătate de milă. 

Neewa n-a mai putut să rabde. Orbit de mânie, s-a repezit. A 
fost un noroc că şi-a încleştat micuţele lui fălci într-un deget al 
unui picior care aparţinea lui Makoos şi că dinţii i s-au înfipt în 


12 


carne ca două rânduri de ace de fildeş. Makoos s-a smucit, dar 
Neewa a ţinut bine, muşcând şi mai adânc. Atunci Makoos a 
strâns piciorul repezindu-l ca o catapultă şi, cu toată hotărârea 
de a nu da drumul, Neewa s-a trezit navigând nebuneşte prin 
aer. A debarcat pe o stâncă la douăzeci de picioare de 
combatanți, cu o forţă care i-a tăiat răsuflarea şi vreo opt-zece 
secunde s-a clătinat ameţit, căznindu-se să se ridice. După ce şi- 
a recăpătat vederea şi şi-a venit în fire, a asistat la o scana oare 
a făcut ca tot sângele să-i zvâcnească, din nou, în trup. 

Makoos nu mai lupta, ci o /uase la goană - şi, hotărât lucru, 
şchiopăta! 

Biata şi bătrână Noozak stătea în picioare, cu faţa spre 
duşmanul care se retrăgea. Gâfâia ca un vițel obosit. Fălcile îi 
atârnau. Limba îi ieşise din gură şi din corp îi picura pe pământ 
sânge, în şuviţe subţiri. Era, fără nici o umbră de îndoială, o 
ursoaică bătută. Totuşi, din cauza fugii teribile a duşmanului, 
Neewa nu remarcă înfrângerea lui Noozak. Duşmanul fugea! Prin 
urmare, era învins. Cu un țipăt entuziast de bucurie, Neewa 
alergă spre maică-sa. 


CAPITOLUL III. 


Stând în lumina caldă a soarelui, în această de întâi zi a lui 
iunie şi privind în urma lui Makoos cum fugea prin albia râului, 
Neewa se simţea mai degrabă ca un luptător bătrân şi 
experimentat decât un pui de urs burtos şi bucălat de patru luni, 
care cântărea nouă livre, nu patru sute. 

Trecură multe minute de când Neewa îşi înfipsese dinţişorii 
feroci în locul cel mai sensibil al degetului mare de la piciorul de 
dinapoi al bătrânului urs, până când Noozak îşi recapătă 
îndeajuns respiraţia ca să mormăie. Pieptul ei pompa aerul ca 
nişte foaie şi, după ce Makoos dispăru dincolo de râu, Neewa se 
aşeză pe fundul lui grăsun şi-şi ciuli urechile lui caraghioase 
privind la maică-sa cu ochi rotunzi şi strălucitori, plini de 
îngrijorare. Gâfâind, Noozak, gemu, se întoarse şi porni încetişor 
spre stânca cea mare unde dormise până când strigătele 
îngrozite după ajutor ale lui Neewa o treziseră. Avea impresia că 
fiecare os din trupul ei îmbătrânit era zdrobit sau dislocat. 
Mergând, şchiopăta, se împiedica şi gemea, iar în urmă lăsa pe 


A 


iarba verde dâre roşii de sânge. Makoos îi trăsese o bătaie 
13 


zdravănă. 

Se aşeză, mai scoase un ultim geamăt şi-l privi pe Neewa ca şi 
cum i-ar îi spus: 

„Dacă nu te-ai fi apucat de drăcii şi n-ai fi stârnit mânia 
acestei bătrâne vipere, nu s-ar fi întâmplat asta. Acum, uită-te la 
mine! 

Un urs tânăr şi-ar fi revenit repede de pe urma luptei, dar 
Noozak a zăcut, fără să se mişte, tot restul după-amiezii şi 
noaptea următoare. Noaptea aceea a fost, incomparabil, cea mai 
frumoasă pe care Neewa o văzuse vreodată. Acum nopţile erau 
calde; ajunsese să îndrăgească luna mai mult decât soarele, căci 
prin naştere şi instinct era, mai degrabă, un vagabond nocturn 
decât un vânător la lumina zilei. Luna se înălța dinspre răsărit în 
splendoarea unei lumini aurii. Pădurile de pin şi cedru apăreau ca 
nişte insule într-o mare galbenă de lumină, iar râul susura şi 
clipocea ca o fiinţă vie în drumul lui şerpuit prin valea scăldată în 
lumină. Neewa, însă, învățase lecţia; deşi luna şi stelele îl 
chemau, a stat lipit de mama lui, ascultând şoaptele nopţii care 
ajungeau până la el şi n-a mai plecat de lingă ea. 

Dimineaţa, Noozak s-a sculat cu greu în picioare şi, mormăind 
un ordin către Neewa ca s-o urmeze, a urcat încetişor creasta 
însorită. N-avea chef de umblat, dar undeva, adânc în capul ei, 
stăruia frica ascunsă că bătrânul ticălos, Makoos, s-ar putea 
întoarce şi ştia că o altă luptă ar da-o gata, în care caz, Makoos 
avea să facă din Neewa gustarea lui de dimineaţă. 

S-a grăbit să coboare de partea cealaltă a crestei, traversând 
o nouă vale şi, printr-o spărtură care se deschidea ca o poartă 
largă, a ajuns într-o câmpie ondulată, plină de păşuni, lacuri şi 
păduri întinse de brazi şi cedri. De o săptămână, Noozak se 
îndrepta spre un anumit râu din această câmpie şi acum, când 
prezenţa lui Makoos o ameninţa din urmă şi-a continuat drumul 
până când picioarele scurte şi grăsune ale lui Neewa abia-i mai 
puteau duce trupul. 

Pe la mijlocul după-amiezii, au ajuns la râu şi Neewa era atât 
de obosit, încât cu greu s-a căţărat în bradul în care îl trimisese 
maică-sa să tragă un somn. Găsind o cracă confortabilă, a 
adormit la iuţeală - în timp ce Noozak s-a dus la pescuit. 

După depunerea icrelor, râul mişuna de peşti în ochiuri de apă 
puţin adânci ca într-o cursă şi într-o oră a umplut malul cu ei. În 
amurg, când Neewa a coborât din leagăn, a luat parte la un 
ospăț din care Noozak se înfruptase până-ntr-atât, încât arăta ca 


14 


un butoi. Mânca pentru prima dată peşte şi o săptămână 
întreagă, după aceea, a trăit într-un rai de peşte. Se hrănea cu ei 
dimineaţa, la prânz şi seara şi când era prea sătul ca să mai 
mănânce, se tăvălea în ei. Noozak se îndopase aşa de mult, încât 
părea că pielea avea să plesnească pe ea. Ori încotro plecau, 
duceau cu ei mirosul de peşte, care se învechea din zi în zi şi, cu 
cât se învechea, devenea mai plăcut pentru Neewa şi maică-sa. 
Neewa se făcuse ca o păstaie umflată. In săptămâna aceea, a 
câştigat trei livre. Acum nu mai sugea aproape de loc, căci lui 
Noozak - fiind o ursoaică bătrână - îi secase laptele în asemenea 
măsură, încât îl dezamăgea de fiecare dată. 

In amurgul celei de a opta zi, Neewa şi maică-sa s-au culcat la 
poalele unui dâmb înverzit, ca să doamnă după ospăţul zilei. 
Noozak era, indiscutabil, cea mai fericită ursoaică din întreaga 
regiune a Nordului. Mâncarea nu mai constituia pentru ea o 
problemă. La râu, închisă în băltoace, era o cantitate nelimitată 
de peşte şi nu întâlnise alt urs care să-i dispute posesia lor. 
Intrevedea o fericire continuă pe aceste terenuri binecuvântate, 
de vânătoare, până când furtunile din mijlocul verii golesc bălțile, 
dar în schimb se coc fructele de pădure. lar Neewa, un fericit şi 
micuţ mâncăcios, visa împreună cu ea. 

In ziua aceea, chiar la apusul soarelui, un om, stând pe brânci, 
examina un banc de nisip umed, la cinci sau şase mile în josul 
râului. Mânecile suflecate lăsau să se vadă, pe jumătate, braţele 
bronzate şi, cum nu purta pălărie, briza serii îi răvăşea hălăciuga 
de păr blond care acum vreo opt sau nouă luni fusese tăiat cu un 
cuţit de vânătoare. Alături, de o parte a acestui personaj, se afla 
o găleată de tablă, iar de cealaltă, privindu-l cu cel mai viu 
interes, unul din cei mai dizgraţioşi şi totuşi dintre cei mai 
sociabili căţeluşi care s-a născut vreodată dintr-un tată 
Mackenzie şi o mamă jumătate Airedale şi jumătate Spitz. 

Cu această tragedie a sângelui din venele lui, nimic în lume n- 
ar fi putut face cățelul să pară ceva mai mult decât un „simplu 
câine”. Coada, întinsă drept pe nisip, era lungă şi subţire, cu un 
nod la fiecare încheietură; labele, ca picioarele unui copil crescut 
peste măsură, semănau cu nişte mici mănuşi de box; capul era 
de trei ori mai mare faţă de corp, iar întâmplarea ajutase Natura 
la perfecţionarea acestei opere de artă, lipsindu-l de jumătatea 
uneia din urechi. Când îşi observa stăpânul, jumătatea de ureche 
stătea drept în sus ca electrizată, în timp ce cealaltă - de două 
ori mai lungă - era îndreptată înainte, în cea mai profundă şi 


15 


atentă cercetare. Capul, picioarele şi coada erau de câine 
Mackenzie, în schimb, urechile şi trupul slab şi costeliv şi le 
disputau Spitzul şi Airedalul. In perioada actuală de dezvoltare 
dizgraţioasă, arăta ca cel mai vulgar căţel de pe maidanele unui 
oraş mare. 

După câteva minute, pentru prima oara, stăpânul a vorbit şi 
Miki s-a cutremurat de la cap până la coadă în semn de apreciere 
pentru faptul că chiar lui i se adresau cuvintele. 

— E o mamă cu puiul ei, tot atât de sigur cum e şi faptul că tu, 
Miki, aveai o săptămână când te-am găsit - a spus el. Şi, dacă 
mă pricep cât de cât la urşi, au trecut pe aici chiar azi. 

S-a ridicat în picioare, a observat că la marginea pădurii 
umbrele copacilor se alungesc şi şi-a umplut găleata cu apă. 
Câteva clipe, ultimele raze ale soarelui i-au luminat chipul. Era o 
faţă puternică şi optimistă. In ea se oglindea dragostea de viaţă. 
Deodată, s-a luminat de o idee şi în ochi i-a apărut o lucire care 
nu-i venea numai de la pădure, când a adăugat: 

— Miki, aşa caraghios cum eşti, o să te duc acolo, în vale, 
Fetei, căci eşti ca o piatră prețioasă neşlefuită, dar bună şi 
frumoasă - şi pentru aceste două motive sunt sigur că te va iubi. 
Ştii, e sora mea. Dacă aş putea să iau şi puiul de urs împreună cu 
tine... 

S-a apucat să fluiere pe când se îndrepta cu găleata cu apă 
spre un şir de cedri, la vreo sută de yarzi mai încolo. 

Ca lipit de călcâiele lui, Miki venea după el. 

Challoner, care fusese numit de curând agent al Marii 
Companii a Golfului Hudson, îşi stabilise tabăra la marginea 
lacului, aproape de gura râului. Mai nimic - un cort uzat, o barcă 
şi mai uzată şi o grămăjoară de lemne. Totuşi, în ultimele raze 
ale soarelui, toate acestea ar fi spus multe unui om obişnuit cu 
oboseala şi surprizele vieţii în pădure. Era echipamentul unui om 
care a colindat cu îndrăzneală până la marginile aspre şi 
necruțătoare ale lumii. Acum se întorcea cu ce-i mai rămăsese. 
Challoner simţea un fel de prietenie omenească pentru aceste 
rămăşiţe care îl însoţiseră în cea mai mare parte a unui an de 
luptă. Luntrea era scorojită, hârbuită şi cârpită; fumul şi vijeliile 
înnegriseră cortul aşa de tare, încât căpătase o culoare ruginiu- 
negricioasă, iar sacii ou provizii erau aproape goi. 

Când s-a reîntors, cu Miki ţinându-se după el, deasupra unui 
foc mic fierbea conţinutul unei cratiţe şi al unei oale şi chiar 
lângă foc se afla un cuptor vechi şi cârpit în care o turtă de ovăz, 


16 


din apă şi făină, începuse să se rumenească. Într-una din oale 
era cafea, iar în cealaltă - o fiertură de peşte. 

Miki s-a aşezat jos pe fundul lui slăbănog aşa fel ca mirosul de 
peşte să-i umple nările. Descoperise că acest lucru era ceea ce 
preceda imediat mâncatul. Ochii lui, care-l urmăreau pe 
Challoner cum îşi termina pregătirile, străluceau ca granatele şi 
la fiecare trei sau patru respiraţii îşi lingea botul, înghițind în sec. 
Acesta eră, de fapt, motivul pentru care Miki îşi căpătase 
porecla. Era veşnic înfometat şi, oricât s-ar fi îndopat, părea 
mereu flămând. De aici numele de Miki „Tobă”. 

Abia după ce au mâncat peştele şi turta, iar Challoner şi-a 
aprins pipa, a spus ce avea de gând să facă. 

— Mâine mă duc după urs - a zis el. 

Miki, încolăcit lângă jeraticul care se stingea, a bătut cu coada 
în pământ, ca dovadă că auzise. 

— Am să te fac pereche cu puiul de urs, încât Fata o să moară 
de râs. 

Miki a bătut din coadă mai tare ca înainte. „Straşnic” - părea 
să spună. 

— la gândeşte-te - a reluat Challoner privind peste capul lui 
Miki la mii de mile distanţă - paisprezece luni... şi în sfârşit ne 
vom întoarce acasă. Am să vă dresez, pe tine şi pe puiul de urs, 
pentru ea. Ei ce zici? iți place? Tu habar n-ai cum arată, drăcuşor 
caraghios, altfel n-ai sta acolo, ca cioara-n par, holbându-te la 
mine! Nu poţi în căpăţâna ta proastă să-ţi închipui cât e de 
drăgălaşă. Ai privit apusul soarelui din seara asta? Ei, află că e 
mult mai frumoasă decât aşa ceva, pentru că e sora mea. Ai 
ceva de spus, Miki? Dacă nu, să ne facem rugăciunea şi să 
mergem la culcare! 

Challoner s-a ridicat şi s-a întins. Oasele i-au trosnit. Simţea, 
ca un uriaş, viaţa clocotind în el. 

Miki, care până atunci dăduse mereu din coadă, s-a ridicat pe 
picioarele lui prea lungi şi şi-a urmat stăpânul spre adăpost. 

În lumina cenuşie a zorilor începutului de vară, Challoner a 
ieşit afară şi a aprins focul. Câteva clipe mai târziu, a apărut şi 
Miki; stăpânul i-a fixat în jurul gâtului capătul uzat al unei 
frânghii de cort şi a legat frânghia de un copăcel. Cu o alta la fel 
de lungă, Challoner a strâns colţurile unui sac de merinde, ca să-l 
poată purta pe umeri asemeni unui rucsac. O dată cu prima rază 
de soare, a pornit în urmărirea lui Neewa şi a lui Noozak. Miki a 


17 


scheunat jalnic, văzându-se părăsit, iar când Challoner a privit 
înapoi, cățelul trăgea şi sărea în sus la capătul frânghiei ca o 
păpuşă mecanică. Incă un sfert de milă în susul apei a putut auzi 
protestul implorator al lui Miki. 

Pentru Challoner, treaba pe care o avea de făcut în ziua aceea 
nu era o chestiune de plăcere personală şi nici inspirată numai 
din dorinţa de a poseda un pui de urs, tovarăş pentru Miki. Avea 
nevoie de hrană şi carnea de urs, acum, la începutul sezonului, 
era foarte gustoasă; dar mai presus de toate avea nevoie deo 
provizie de grăsime. Dacă dobora ursul, câştiga timp pentru tot 
restul drumului de înapoiere la civilizaţie. 

Pe la ora opt a dat fără putinţă de eroare, pentru prima oară, 
de urmele proaspete ale lui Noozak şi Neewa. Era locul unde 
Noozak pescuise cu patru sau cinci zile mai înainte şi unde se 
reîntorseseră în ajun, ca să se ospăteze din peştele prins ce se 
făcuse „numai bun de mâncat”. Challoner s-a bucurat. Era sigur 
că va găsi perechea pe cursul irului, nu prea departe. Vântul îi 
era favorabil şi înainta cu multă precauţie, cu puşca pregătită 
pentru orice eventualitate. Vreo oră a mers cu pas regulat şi 
liniştit, atent la orice zgomot sau mişcare din faţa lui, umezindu- 
şi degetul din când în când, să vadă dacă vântul şi-a schimbat 
direcţia, în definitiv, nu era vorba de o viclenie omenească. Totul 
era în favoarea lui Challoner. 

Intr-o parte mai largă şi netedă a văii, unde râul se ramifica în 
vreo douăsprezece pâraie iar apa şerpuia printre bancuri de nisip 
şi peste prunduri pietroase, Neewa şi maică-sa scormoneau 
alene după raci pentru mâncare. Niciodată lumea nu i se păruse 
mai frumoasă lui Neewa. Soarele făcea ca părul moale de pe 
spatele lui să se înfoieze ca părul pufos al unei pisici ce torcea, îl 
încânta plescăitul nisipului umed sub labe şi clipocitul muzical al 
apei lovindu-i-se de picioare. li plăceau toate zgomotele care-l 
împresurau: adierea vântului, şoaptele ce veneau din vârful 
brazilor şi cedrilor, murmurul apei, tuit-tuit-ul iepurilor de stâncă, 
vorba joasă şi mormăită a mamei. 

In această căldare a văii scăldată în soare a simţit Noozak 
prima adiere a primejdiei. O dată cu schimbarea bruscă a 
vântului, a venit spre ea mirosul omului! 

A rămas încremenită. Avea încă, la umăr, cicatricea adâncă pe 
care o căpătase cu ani în urmă, o dată cu acelaşi miros - mirosul 
singurului duşman de care se temea. De trei veri nu-i mai 
prinsese în nări duhoarea şi aproape că uitase de existenţa lui. Şi 


18 


acum, aşa de brusc încât înlemnise, venea caldă şi 
amenințătoare în suflarea vântului. 

In aceeaşi clipă şi Neewa a părut că simte apropierea unui 
pericol teribil. La două sute de metri de Challoner, stătea 
nemişcat ca o pată neagră de cărbune pe albeaţa nisipului din 
jur, cu ochii ficşi la maică-sa, iar cu năsucul lui sensibil încerca să 
prindă semnificaţia amenințării din aer. 

Atunci s-a produs ceva ce nu mai auzise înainte - un bubuit ca 
o trosnitură - ceva care semăna ca tunetul şi totuşi era altfel; şi- 
a văzut mama clătinându-se şi prăbuşindu-se dintr-o dată la 
pământ, pe picioarele de dinainte. 

Dar imediat a fost din nou în picioare, cu un uuf sălbatic în 
glas, sunet nou pentru el - un avertisment ca să fugă, să-şi 
salveze viaţa. 

Ca toate mamele care au cunoscut afecțiunea şi dragostea 
copilului, primul gând al lui Noozak a fost pentru el. Ridicând 
laba, i-a dat un brânci şi Neewa a pornit într-o goană nebună 
spre adăpostul pădurii din apropiere. Noozak l-a urmat. A răsunat 
o a doua împuşcătură şi chiar deasupra capului ei a trecut, 
sfârâind, un sunet teribil. Dar Noozak nu s-a grăbit. Cu toate că 
durerea de la stinghie, ca un fier roş, o umplea de groaza morții, 
a rămas în urma lui Neewa, zorindu-l. Ajunseseră la marginea 
pădurii, când al treilea glonte al lui Challoner a muşcat pământul 
sub picioarele lui Noozak. 

In secunda următoare se aflau la adăpostul pădurii. Instinctul 
îl îndrepta pe Neewa spre desimea ei şi chiar în spatele lui, 
Noozak se silea cu ultimele puteri să-l grăbească. In bătrânu-i 
creier creştea o umbră adâncă şi înfricoşătoare, ceva care 
începuse să-i înceţoşeze privirea încât nu mai vedea bine; şi-a 
dat seama că, în sfârşit, ajunsese la capătul cel din urmă al 
drumului ei. Cu toţi cei douăzeci de ani de viaţă petrecuţi, lupta 
acum pentru ultimele câteva secunde. L-a oprit pe Neewa lângă 
un cedru stufos şi, aşa cum făcuse de atâtea ori mai înainte, i-a 
poruncit să se caţere. Atât, o singură dată, limba ei fierbinte i-a 
atins faţa într-o ultimă mângâiere. Apoi s-a întors ca să dea 
ultima mare bătălie. 

S-a târât drept spre Challoner şi, la cincisprezece metri de 
cedru, s-a oprit şi l-a aşteptat cu capul între umeri, cu respiraţia 
grea, cu ochii tot mai înneguraţi, până când s-a prăbuşit cu un 
oftat adânc, închizând drumul duşmanului. Poate, pentru o clipă, 
a mai văzut o dată luna aurie şi soarele strălucitor al celor 


19 


douăzeci de ani trecuţi; poate că blânda, dulcea muzică a 
primăverii venea din nou spre ea plină de vechiul, străvechiul 
cântec al vieţii şi că ceva delicat şi duios a coborât asupra ei, ca 
o răsplată finală pentru o maternitate încununată de glorie, pe 
pământ. 

Când Challoner s-a apropiat de ea, murise. 

Din ascunzătoarea unde se afla, Neewa a asistat la prima 
mare tragedie din viaţa lui şi la ivirea omului. Fiara cu două 
picioare l-a făcut să se ghemuiască şi mai adânc în refugiul lui şi 
inimioara era gata să i se frângă de groaza ce-l cuprinsese. N-a 
judecat. Nu prin miracolul unui proces mintal ştia că se 
întâmplase ceva îngrozitor şi că această creatură înaltă, cu două 
picioare, era cauza. Ochişorii lui se vedeau lucind pe deasupra 
ramurii. Se mira că maică-sa nu se ridică să lupte, acum când 
apăruse acest nou duşman. Chiar aşa înspăimântat, era gata să 
mârâie dacă ea s-ar fi trezit - gata să coboare în grabă din copac 
şi s-o ajute aşa cum o ajutase la înfrângerea lui Makoos, ursul cel 
bătrân. Dar nici un muşchi din corpul uriaş al lui Noozak n-a 
tresărit când Challoner s-a aplecat asupra ei. Murise de-a 
binelea. 

Faţa lui Challoner radia de bucurie. Nevoia făcuse din el un 
ucigaş. Vedea în Noozak o blană splendidă şi o provizie de carne 
pentru tot restul drumului spre sud. A rezemat puşca de un 
copac şi s-a uitat în toate părţile după pui. Experienţa ținuturilor 
sălbatice îi spunea că nu putea fi departe de maică-sa, aşa că a 
cercetat cu privirea copacii şi tufişurile din apropiere. 

La adăpostul crăcanei, ascuns de ramurile dese, Neewa s-a 
făcut cât a putut mai mic în timpul căutării. După o jumătate de 
oră, dezamăgit, Challoner a renunţat să-l mai caute şi s-a întors 
la râu să bea apă înainte de a o jupui pe Noozak. 

Abia plecase, că Neewa şi-a ridicat căpşorul la iuţeală. Câteva 
clipe a pândit, apoi a coborât de-a-ndărătelea trunchiul cedrului, 
până la pământ. A scos un țipăt ascuţit, dar maică-sa nu s-a 
mişcat. S-a apropiat şi s-a oprit lângă capul ei nemişcat, 
adulmecând aerul impregnat de mirosul omului. l-a mirosit faţa 
şi-a vârât botul sub gâtul ei şi-n cele din urmă a muşcat-o de 
ureche - totdeauna ultima resursă ca s-o trezească. Era 
nedumerit. A scâncit încetişor şi s-a urcat pe spatele ei mare şi 
moale, aşezându-se pe el. În geamăt i-a apărut o notă stranie şi 
din piept i-a ieşit un scâncet ce semăna cu un plâns de copil. 

Challoner a auzit scâncetul pe când se întorcea şi a simţit că 


20 


ceva îi frânge dintr-o dată inima şi-i taie respiraţia. Auzise copii 
plângând aşa; era puiul de urs, acum orfan! 

Furişându-se după un brăduţ, a privit spre locul unde Noozak 
zăcea moartă şi l-a văzut pe Neewa cocoţat pe spatele ei. 
Omorâse multe animale în viaţă, pentru că era meseria lui să 
ucidă sau să cumpere blănurile animalelor pe care alţii le vânau. 
Dar aşa ceva nu mai văzuse până acum şi a avut deodată 
sentimentul că săvârşise o crimă. 

— Imi pare rău - a şoptit înduioşat - sărmanul de tine; îmi pare 
tare rău! 

Era aproape o rugăminte - o rugăminte de iertare. Dar acum 
nu mai era decât un singur lucru de făcut. Incet de tot, încât 
Neewa nu l-a putut auzi, s-a strecurat, ocolind, în direcţia din 
care bătea vântul şi s-a furişat în spatele lui. Ajunsese la 
douăsprezece picioare de Neewa, fără ca puiul să bănuiască 
primejdia. Pe urmă a fost prea târziu. Dintr-un salt fulgerător, 
Challoner s-a aruncat asupra lui şi, înainte ca Neewa să poată 
cobori de pe spatele mamei sale, l-a înăbuşit cu sacul de provizii. 

In toată viaţa, Challoner nu trăise cinci minute mai 
tumultuoase ca acelea care au urmat. Mai presus de mâhnire şi 
frică, în Neewa s-a trezit sângele de luptător sălbatic al 
bătrânului Soominitik, tatăl lui. Zgăria, muşca, se zvârcolea şi 
mârâia. In aceste cinci minute au fost cinci drăcuşori băgaţi în 
unul singur şi, mai înainte ca Challoner să strungă frânghia în 
jurul gâtului lui Neewa şi să-i vâre trupul grăsun în sac, avea 
mâinile zgâriate şi rănite în vreo douăzeci de locuri. 

In sac, Neewa a continuat să se zbată până a obosit; între 
timp, Challoner a jupuit-o pe Noozak şi a tăiat carnea şi grăsimea 
de care avea nevoie. Frumuseţea blănii lui Noozak a făcut să-i 
strălucească ochii. In ea a înfăşurat carnea şi grăsimea şi, cu o 
cureluşă, a legat totul, ca un pachet, de mijlocul căruia a fixat 
capetele curelelor de pe umăr. Ingreuiat de povara a şaizeci de 
livre de blană şi carne, a ridicat de jos puşca - şi pe Neewa. A 
pornit la drum pe la începutul după-amiezii. Aproape apunea 
soarele când a ajuns în tabără. Fiecare metru de drum, până la 
ultima jumătate de milă, Neewa s-a luptat ca un spartan. 

Acum zăcea în sac sleit şi inert, iar când Miki s-a apropiat 
mirosind, bănuitor, închisoarea lui, n-a făcut nici o mişcare de 
protest. Toate mirosurile erau acum la fel pentru el şi nu mai 
putea face deosebire între zgomote. Challoner arăta şi el 
aproape sfârşit de oboseală. Fiecare muşchi şi os din corp îl 


21 


durea. Totuşi, pe faţa lui transpirată şi prăfuită se vedea un 
zâmbet de mândrie. 

— Drăcuşor curajos - spuse el privind sacul pe când îşi umplea 
pipa pentru prima oară în după-amiaza aceea. Drăcuşor curajos! 

A legat capătul frânghiei lui Neewa de un copăcel şi a deschis 
cu precauţie sacul de merinde. L-a răsturnat pe Neewa pe 
pământ şi s-a tras iute înapoi. În momentul aceia, Neewa era 
dispus să accepte un armistițiu cu Challoner. Dar nu pe Challoner 
l-au zărit ochii lui pe jumătate orbiţi de lumină, când a ieşit din 
sac. Ci pe Miki! Şi Miki, cu trupul lui deşirat, mişcându-se fără 
astâmpăr, aţâţat de curiozitate, era tocmai pe punctul de a-l 
mirosi! 

Ochişorii lui Neewa au scăpărat. Oare această progenitură a 
fiarei omeneşti, diformă şi cu urechea ruptă, era şi el un 
duşman? Erau, oare, răsucirile dezordonate ale trupului acestei 
noi făpturi şi învârtiturile cozii sale o invitaţie la luptă? A socotit 
că-i aşa. In orice caz, era cineva de talia lui şi, ca un fulger, s-a 
aruncat până la capătul frânghiei asupra căţelului. Miki, care cu 
un moment mai înainte clocotea de prietenie şi bună dispoziţie, 
într-o clipă a fost pe spate, bătând aerul cu picioarele-i groteşti, 
iar schelălăiturile lui după ajutor au răsunat umplând liniştea 
aurie a serii de strigătele sfâşietoare ale unei dureri teribile. 

Challoner nu ştia ce să facă. In altă împrejurare i-ar fi separat 
pe micii luptători, dar s-a întâmplat ceva care l-a oprit. Neewa, 
stând deasupra lui Miki şi-a retras încetişor dinţii din pielea 
moale a căţelului care arăta o capitulare fără condiţii, cu cele 
patru lăboanţe ridicate în sus. Zărise din nou fiara omenească. 
instinctul, mai subtil decât un raţionament simplu, l-a făcut să 
rămână nemişcat câteva clipe, cu ochii ca mărgelele aţintiţi 
asupra lui Challoner. Miki îşi agita labele în aer; scheuna 
încetişor; coada lui băţoasă bătea pământul ca şi cum i-ar fi 
cerut iertare; îşi lingea botul şi încerca să se răsucească, de 
parcă i-ar fi spus lui Neewa că nu avusese de loc intenţia să-i 
facă vreun rău. Neewa, înfruntându-l pe Challoner, a mâărâit 
sfidător. S-a retras încetişor de deasupra lui Miki. Dar Miki, fiindu- 
i frică să se mişte, stătea încă pe spate, cu labele în sus. 

Incet, cu o expresie de uimire pe faţă, Challoner a intrat în cort 
şi a privit printr-o gaură a pânzei. 

Neewa n-a mai mârâit. A privit cățelul. Poate, în vreun colţ 
ascuns al creierului său, instinctul îi spunea ce pierduse, neavând 
fraţi şi surori: prietenia primei copilării şi joaca copiilor. Miki 


22 


trebuie să fi simţit schimbarea din mica făptură cu blană neagră 
care cu o clipă mai înainte îi fusese duşman. Lovea frenetic 
pământul cu coada şi întinse labele din faţă spre Neewa. Apoi, 
puţin înspăimântat de ceea ce s-ar fi putut întâmpla, se întoarse 
pe o parte. Neewa rămase nemişcat. Miki prinse a ţopăi vesel.. 
Puțin mai târziu, privind prin crăpătura pânzei, 
Challoner i-a văzut mirosindu-şi boturile cu prudenţă. 


CAPITOLUL IV. 


: În noaptea aceea a căzut o ploaie rece şi fină dinspre nord-est. 
In umezeala dimineţii, Challoner a ieşit afară să aprindă focul şi 
într-o gaură, la rădăcina unui brad, a dat peste Miki şi Neewa 
dormind adânc, unul lângă altul. 

Puiul de urs a fost primul care a zărit fiara omenească şi câtva 
timp, înainte de a se trezi cățelul, ochii strălucitori ai lui Neewa s- 
au fixat asupra ciudatului duşman care adusese, în lumea lui, o 
schimbare atât de profundă. Extenuarea îl făcuse să doarmă 
buştean în acea primă noapte de captivitate şi în somn uitase 
multe lucruri. Dar acum îi reveneau în minte, pe când se 
ghemuia mai adânc în adăpost, scâncind după Noozak atât de 
încet, încât numai Miki îl auzi. 

Scâncetul l-a trezit pe căţel. Uşurel, s-a desfăcut din ghemul în 
oare se prefăcuse şi-a întins picioarele lungi crescute peste 
măsură şi a căscat aşa de zgomotos, încât sunetul a ajuns până 
la urechile lui Challoner. Omul s-a întors şi a zărit două perechi 
de ochi fixaţi asupra lui. Urechea întreagă a căţelului şi cealaltă 
din care rămăsese numai jumătate stăteau ciulite, salutându-şi 
stăpânul cu bucuria nemărginită a prieteniei nestăpânite. Drept 
răspuns, faţa lui Challoner, umezită de burniţa cerului cenușiu şi 
bronzată de vântul şi furtunile a paisprezece luni petrecute în 
ţinuturile nordice, s-a luminat de un zâmbet; iar Miki se agita şi 
se învârtea făcând tot felul de mişcări caraghioase, exprimându- 
şi astfel fericirea că surâsul stăpânului era adresat numai lui. 

In locul de la rădăcină, ocupat acum doar de el, Neewa s-a tot 
tras înapoi până nu i s-a mai văzut decât capul rotund şi din 
această fortăreață, unde pentru moment se simţea în siguranţă, 
ochişorii lui strălucitori priveau sălbatic spre ucigaşul mamei lui. 

Cu claritate, tragedia zilei precedente îi revenea acum în 
minte: albia caldă şi însorită a râului în care el şi Noozak 
prindeau raci pentru dejun când a apărut fiara omenească; 


bubuitura acelui tunet ciudat, goana spre pădure şi scena finală, 
când Noozak s-a întors ca să înfrunte duşmanul. Dar acum, în 
dimineaţa aceea, nu moartea mamei îi rămăsese aşa de puternic 
întipărită în minte, ci amintirea luptei teribile cu omul alb şi 
zvârcolirea ce a urmat în fundul întunecos şi sufocant al sacului 
în care Challoner îl adusese în tabără. Chiar în acel moment, 
Challoner îşi privea zgărieturile de pe mâini. A înaintat câţiva 
paşi şi i-a zâmbit lui Neewa aşa cum îi zâmbise cu bună 
dispoziţie şi lui Miki, cățelul costeliv. 

Ochişorii lui Neewa au scăpărat. 

— Ţi-am mărturisit noaptea trecută că-mi pare rău - rosti 
Challoner, vorbindu-i ca unui semen al lui. 

In multe privinţe, Challoner era un om aparte, un tip 
neobişnuit în ţinuturile nordice. Credea, de pildă, într-o anumită 
psihologie particulară minţii animalului şi  dovedise, spre 
satisfacția lui personală, că la animalele cu care te porţi şi 
vorbeşti omeneşte se dezvoltă, adeseori, o înţelegere pe care el, 
în felul său neştiinţific, o numea rațiune. 

— Ţi-am spus că-mi pare rău - repetă el, lăsându-se pe vine 
cam la un yard de rădăcina în care ochii lui Neewa sclipeau 
mânioşi spre el - îmi pare tare, tare rău că ţi-am omorât mama. 
Dar aveam nevoie de carne şi grăsime. De altfel, Miki şi cu mine 
o să-ţi dăruim o familie. Te vom lua cu noi, îşi dacă n-ai să înveţi 
să-mi iubeşti sora, vei fi cea mai josnică şi mai netrebnică 
făptură din lume, ce nu merită să aibă o mamă. Tu şi Miki o să fiţi 
fraţi. Şi mama lui a murit - a murit de foame, ceea ce e mai 
dureros decât să pieri cu un glonte în plămân. L-am găsit pe Miki, 
aşa cum te-am găsit şi pe tine, lipit de maică-sa şi gemând de 
parcă pentru el totul se sfârşise. Hai, fruntea sus şi dă-ne laba să 
ţi-o strângem! 

Challoner întinse mâna. Neewa stătea nemişcat, ca o stană de 
piatră. Puțin mai înainte ar fi mărâit şi şi-ar fi arătat colții. Dar 
acum făcea pe mortul. li părea, în toate privinţele, cea mai 
ciudată fiară pe care o văzuse vreodată. leri, nu-i făcuse nimic, 
atâta doar că-l vârâse în sac. Şi nici acum nu părea că-i vrea răul. 
Chiar mai mult, felul în care vorbea nu era neplăcut sau 
ameninţător. Işi întoarse ochii spre Miki. Căţelul se vârâse între 
genunchii lui Challoner şi-l privea pe Neewa cu un aer mirat şi 
întrebător, parcă i-ar fi spus: „De ce nu ieşi din gaură ca să ajuţi 
la pregătirea prânzului?” 

Mâna lui Challoner se apropie şi mai mult, iar Neewa se tot 


24 


trase înapoi, ghemuindu-se, până n-a mai avut unde. Atunci s-a 
întâmplat minunea. Laba fiarei omeneşti i-a atins capul. Prin trup 
i-a trecut un fior ciudat şi teribil. Dar nu i-a făcut nici un rău. 
Dacă nu s-ar fi înghesuit aşa de tare, ar fi zgâriat şi muşcat. Aşa, 
nu putea face nici una, nici alta. 

Incetişor, Challoner şi-a întins degetele spre pielea moale de la 
ceafa lui Neewa. Miki, bănuind că avea să se întâmple ceva 
important, urmărea acţiunea holbându-şi ochii. Apoi Challoner a 
încleştat degetele şi, în clipa următoare, l-a tras afară pe Neewa, 
care dădea din picioare, se zbătea şi scotea asemenea urlete, că 
Miki, din simpatie adevărată şi-a dat drumul şi el glasului, făcând 
cor cu el într-o adevărată orgie de sunete jalnice. O jumătate de 
minut mai târziu, Challoner îl vâra din nou pe Neewa în sacul- 
închisoare, dar de data asta îi lăsa ursuleţului capul afară şi 
strângea bine gura sacului în jurul gâtului, întărind-o, pentru 
siguranţă, cu o cureluşă. Neewa era pe trei sferturi băgat în sac 
şi numai capul îi ieşea afară. Semăna cu un ursuleţ într-un 
buzunar. 

Lăsând puiul de urs să se rostogolească şi să se zbată, în 
semn de protest, Challoner s-a apucat de pregătit mâncarea. 
Miki, pentru prima oară, găsise ceva ce se arăta mai interesant 
decât această treabă şi dădea târcoale în jurul lui Neewa care se 
zbătea şi urla, încercând zadarnic a-i veni în ajutor în semn de 
simpatie. In cele din urmă, Neewa s-a liniştit, iar Miki s-a aşezat 
jos lângă el, privindu-şi stăpânul cu multă îndoială, dacă nu chiar 
cu dezaprobare. 

Norii, pe cerul plumburiu, se destrămau anunțând soare, când 
Challoner a fost gata să-şi reia lunga călătorie spre sud. Şi-a 
încărcat barca, lăsându-i la urmă pe Neewa şi Miki. In partea din 
faţă a luntrei a pregătit, din blana mamei ursuleţului, un culcuş 
moale. L-a chemat pe Miki şi i-a legat capătul unei frânghii uzate 
în jurul gâtului, iar celălalt capăt l-a strâns în jurul gâtului lui 
Neewa. In felul acesta, ursuleţul şi cățelul erau legaţi împreună 
de aceeaşi sfoară, lungă de vreun yard. Apucându-i pe amândoi 
de ceafă, i-a dus la barcă şi i-a aşezat în culcuşul pe care îl 
pregătise din blana lui Noozak. 

— Şi acum, flăcăilor, să fiţi cuminţi - i-a avertizat el. Vom 
încerca să parcurgem astăzi patruzeci de mile, ca să recuperăm 
timpul pe care l-am pierdut ieri. 

In momentul în care luntrea pornea, o rază de soare străpunse 
cerul răsăritului la orizont. 


25 


CAPITOLUL V. 


Chiar din primele momente, în timp ce barca aluneca iute pe 
suprafaţa lacului, o schimbare uimitoare se produse în Neewa. 
Challoner n-a observat-o, iar Miki nu şi-a dat seama. Fiecare fibră 
din corpul lui Neewa tremura şi inima îi bătea iute, aşa cum 
bătuse în ziua memorabilă a luptei dintre Noozak îşi ursul cel 
bătrân. Avea impresia că tot ce pierduse se va reîntoarce, că în 
curând totul va fi ca mai-nainte - pentru că simțea mirosul 
mamei lui! Descoperi apoi că el venea, proaspăt şi puternic, din 
blana mare şi neagră de sub picioarele lui; se vâri în ea şi, culcat 
pe burtă, privi fix la Challoner pe deasupra labelor. 

li venea greu să înţeleagă - fiara omenească stătea acolo 
dinapoi, conducând luntrea şi sub el, mama lui caldă şi moale, 
dar nemişcată şi fără viaţă! Nu-şi putu reţine scâncetul ce-i ieşi 
din piept - o chemare abia auzită şi plină de durere, adresată ei. 
Dar ea nu răspunse; doar Miki, ca un ecou, scheună; plânsetul de 
solidaritate al unui copil pentru celălalt. Mama lui Neewa nu se 
mişca; nu spunea nimic. Nu vedea din ea decât blana neagră - 
fără cap, fără picioare, fără tălpile ei mari lipsite de păr, pe care 
îi plăcea să le gâdile şi fără urechile pe care îl amuza să le 
muşte. Nu mai rămăsese din ea decât blana neagră - şi mirosul. 

Totuşi, o mare mângâiere încălzea sufleţelul lui înfricoşat. 
Simţea vecinătatea protectoare a unei forţe invincibile şi 
nestrămutate; în căldura primelor raze de soare, părul de pe 
spate i se înfoie şi Neewa îşi vâri nasul brun între labe, în blana 
maternă. Miki, care în zadar se străduia să rezolve misterul 
noului său prieten, îl privea cu atenţie printre labele de dinainte. 
În capul lui caraghios - împodobit cu o ureche întreagă şi cealaltă 
ciumpăvită şi, pe deasupra încă, înfrumusețat de nişte mustăţi 
remarcabile, moştenite de la strămoşul lui Airedale - încerca să 
înţeleagă ceva. De la început, îl acceptase ca prieten şi camarad, 
dar Neewa, drept răsplată, îi trăsese o mamă de bătaie pentru 
strădania lui. Asta, Miki ar fi putut cu prisosinţă să ierte şi să uite. 
Ceea ce nu putea ierta era totala lipsă de consideraţie pe care 
Neewa părea c-o are pentru el. Maimuţărelile lui, în joacă, nu 
fuseseră luate în seamă de ursuleţ. Când lătrase şi ţopăise în 
jurul lui, tăvălindu-se şi făcând sărituri caraghioase, invitându-l 
prietenos să se joace împreună sau să se ia la luptă, Neewa se 


26 


uitase la el, pur şi simplu, ca un prostănac. Se întreba dacă nu 
cumva lui Neewa nu i-ar plăcea şi altceva în afară de luptă. Trecu 
o bună bucată de vreme până se hotărâse facă o nouă 
experienţă. 

Era cam la jumătatea timpului dintre masa de dimineaţă şi cea 
de amiază. In tot acest răstimp, Neewa aproape nu se mişcase, 
iar Miki se plictisea de moarte. Neplăcerile furtunii din noaptea 
trecută erau doar o amintire acum, iar deasupra capului 
strălucea soarele neumbrit de nici un nor. De mai bine de o oră, 
barca lui Challoner părăsise lacul şi se aflau acum în apele repezi 
ale unui râu care îşi croia drum la vale spre panta ce desparte 
Jackson's Knee de Shamattawa. Era un râu alimentat de lacul cel 
mare din amonte, necunoscut lui Challoner, care, păzindu-se de 
surprizele cascadelor şi ale şuvoaielor, privea cu atenţie înainte. 
Cam de o jumătate de oră, apa îşi iuţise cursul şi Challoner 
socotea că peste puţină vreme va trebui să facă o transbordare 
pe uscat. Puțin mai târziu, auzi un vuiet grav şi neîntrerupt care îl 
avertiza că se apropie de o zonă periculoasă. Pe când trecea de 
cotul următor, ţinându-se aproape de mal, zări în faţa lui, la 
patru sau cinci sute de yarzi distanţă, stâncile înspumate şi 
vârtejurile învolburate ale apei. 

La iuţeală, ochii lui cântăriră situaţia. Şuvoaiele se scurgeau 
între un mal aproape prăpăstios, de o parte şi o pădure deasă, 
de cealaltă parte. Văzu dintr-o ochire că trebuia să facă 
transbordarea pe partea împădurită, adică pe malul opus, dar şi 
cel mai îndepărtat de el. Intorcând luntrea cu un unghi de 45 de 
grade, îşi puse toate forţele trupului şi braţelor în manevrarea 
lopeţii. Ar fi avut exact timpul necesar să atingă malul celălalt 
înainte ca şuvoiul să devină periculos. Peste vuietul curenților de 
apă, putea acum să audă, în aval, mugetul furios al unei 
cataracte. 

Tocmai în acest moment critic s-a hotărât Miki să mai facă o 
nouă încercare cu Neewa. Cu un lătrat prietenos şi-a repezit 
înainte una din labe. Dar laba lui Miki, pentru un căţel, era teribil 
de mare şi piciorul întreg lung şi osos; când laba a izbit în plin 
vârful nasului lui Neewa, a fost ca lovitura de mănuşă a unui 
campion de box. Acest gest neaşteptat a constituit trăsătura 
hotărâtoare a situaţiei; şi, ca să pună vârf, Miki şi-a repezit şi 
cealaltă labă ca pe o măciucă şi l-a pocnit pe Neewa peste ochi. 
Asta a fost prea mult, chiar şi din partea unui prieten; mârâind, 
Neewa s-a repezit, dintr-o dată din culcuş şi s-a încăierat cu 


27 


cățelul. 

Miki, care ceruse aşa de jalnic iertare în prima lor încăierare, 
se trăgea şi el dintr-un neam de luptători. Amestecaţi sângele 
unui câine Mackenzie - care are cele mai mari picioare, umerii 
cei mai largi şi este cel mai puternic câine din ţinuturile nordice - 
cu sângele unui Spitz şi al unui Airedale şi ceva trebuie să iasă 
din asta. In timp ce câinele Mackenzie, puternic ca un taur, este 
liniştit şi totdeauna bine dispus, zac mii de draci în Spitzul nordic 
şi-n Airedale, încât te-ntrebi căruia dintre ei îi place mai mult 
lupta. 

Deodată, micuțul şi veselul Miki a simţit trezindu-se dracul din 
el. Acum n-a mai lătrat, cerând iertare. A înfruntat fălcile lui 
Neewa şi-ntr-o clipă au pus în scenă o bătălie de prima clasă. 

În zadar a ţipat Challoner la ei în timp ce vâslea cu disperare 
să evite pericolul şuvoaielor. Neewa şi Miki erau prea absorbiți ca 
să-l audă. Cele patru labe ale lui Miki se agitau, din nou, în aer, 
dar de data aceasta dinţii lui ascuţiţi se înfipseseră cu fermitate 
în pielea moale de pe gâtul lui Neewa, iar cu labele continua să-l 
lovească şi să-l ciomăgească într-un fel care promitea efectiv să-l 
lase fără suflare pe Neewa, dacă nu s-ar fi întâmplat lucrul de 
care se temea Challoner. Incleştaţi, s-au rostogolit de pe prova 
bărcii în şuvoiul învolburat al râului. 

Aproximativ cam zece secunde au dispărut cu totul. Apoi au 
apărut brusc la mai mult de cincisprezece picioare, în aval, cu 
capetele alăturate, îndreptându-se cu iuţeală spre destinul care-i 
aştepta; un strigăt înăbuşit a ţâşnit de pe buzele lui Challoner. N- 
avea putinţa să-i salveze şi în strigătul lui era deznădejdea unei 
dureri adevărate. De multe săptămâni, Miki fusese singurul lui 
prieten şi tovarăş. 

Menţinuţi laolaltă de frânghia lungă de un yard cu care erau 
legaţi, Miki şi Neewa au fost cu desăvârşire măturaţi spre 
tumultul înspumat al viitorilor. Pentru Miki a fost o binefacere a 
sorții că stăpânul lui avusese inspiraţia să-l lege de aceeaşi, 
frânghie cu Neewa. Miki, la vârsta de trei luni, cântărea 
paisprezece livre - dintre care, aproximativ, 80 la sută oase şi 
numai 0,5 la sută grăsime, în timp ce Neewa cântărea 
treisprezece livre, dintre care circa 90 la sută grăsime. Aşa că 
Miki avea capacitatea de plutire a unei ancore mici, pe când 
Neewa era un colac de salvare de prima calitate, care aproape 
nu se putea scufunda. 

La nici unul din cei doi tinerei nu exista urmă de frică. 


28 


Amândoi proveneau dintr-un neam de luptători şi cu toate că 
Miki a fost sub apă cea mai mare parte a timpului din prima sută 
de yarzi a cursei lor prin vâltori, nici o clipă n-a încetat să se 
zbată ca să-şi ţină nasul în aer. Era când pe spate, când pe burtă; 
dar oricare i-ar fi fost poziţia, îşi mişca mereu labele mari ca pe 
nişte lopeţi. Intr-o oarecare măsură, aceasta îl ajuta pe Neewa în 
lupta eroică pe care o ducea ca să nu se scufunde şi el prea mult 
în apă. Dacă ar fi fost singur, cele zece sau unsprezece livre de 
grăsime l-ar fi purtat în josul apei ca pe un balonaş învelit în 
blană, dar cu cele paisprezece livre agăţate de gât, problema de 
a nu se scufunda de tot era serioasă. De vreo şase ori a dispărut 
câte o clipă, atunci când ceva îl agăța şi-l trăgea pe Miki la fund - 
cap, coadă, picioare, totul. Insă Neewa revenea mereu la 
suprafaţă, pentru că cele patru picioare grăsune ale lui munceau 
din toate puterile să-i salveze viaţa. 

Apoi a urmat cataracta. Intre timp, Miki se obişnuise să 
călătorească sub apă, aşa că întreaga grozăvie a noului 
cataclism, din fericire, i-a scăpat. Aproape încetase să-şi mai 
mişte picioarele. Îşi mai dădea seama de un muget care îi răsuna 
în urechi, dar asta era mai puţin neplăcut decât la început. De 
fapt, era pe punctul de a se îneca. Lui Neewa, senzaţia plăcută a 
unei morţi fără durere îi era refuzată. Nici un ursuleţ din lume n-a 
fost mai treaz decât el, când catastrofa finală s-a apropiat. Capul 
îl ţinea bine deasupra apei şi era pe deplin conştient. Pe urmă, 
râul a fugit de sub ei; a fost aruncat în jos, ca din puşcă, într-o 
avalanşă de apă şi n-a mai simţit greutatea lui Miki atârnându-i 
de gât. 

Challoner ar fi fost în măsură să aprecieze cu exactitate 
adâncimea bulboanei de la picioarele cataractei. Dacă Neewa ar 
fi putut să-şi exprime părerea proprie, ar fi jurat că avea o milă. 
Cât despre Miki, nu mai era în stare să facă aprecieri sau să-i 
pese dacă avea două picioare sau două leghe. Nu mai dădea din 
labe şi se lăsase cu totul în voia sorții. Dar Neewa a revenit iarăşi 
la suprafaţa şi Miki l-a urmat ca plumbul de la undiţă. Era pe 
punctul de a-şi da ultima suflare când forţa curentului care ieşea 
din vârtej l-a aruncat pe Neewa pe un trunchi pe jumătate 
scufundat în apă şi, într-un efort sălbatic şi disperat ca să se 
salveze, Neewa a tras capul lui Miki afară din apă, aşa încât 
cățelul atârna la marginea plutei ca spânzuratul de capătul 
frânghiei. 


29 


CAPITOLUL VI. 


Nu e posibil ca, în clipele care au urmat, prin capul lui Neewa 
să fi trecut vreun raţionament bine definit. Ar fi prea mult să se 
presupună că intenţionat a încercat să-l salveze pe Miki din 
situaţia precară în care se afla, inconştient şi pe jumătate mort. 
Singura lui preocupare era ca el însuşi să se pună în siguranţă 
într-un loc uscat şi, ca să facă acest lucru, trebuia, neapărat, să-l 
târască pe căţel după el. Aşa că Neewa trăgea de capătul 
frânghiei, înfigându-şi ghearele mici şi ascuţite în buştean şi, pe 
măsură ce înainta, îl scotea şi pe Miki cu capul afară din apa rece 
şi duşmănoasă a râului. Era o manevră simplă; Neewa, ajuns pe 
buşteanul în jurul căruia se învolbura apa, s-a lăsat pe burtă şi s- 
a cramponat de el aşa cum nu se agăţase niciodată de altceva în 
toată viaţa lui. Dinspre mal, buşteanul era complet ascuns de 
tufişuri dese. Altfel, zece minute mai târziu Challoner i-ar fi zărit. 

Aşa stând lucrurile, Miki nu-şi venise suficient în fire ca să 
poată adulmeca sau să-şi audă stăpânul, când Challoner s-a 
apropiat să vadă dacă nu cumva exista vreo şansă ca micul lui 
prieten să mai fie în viaţă. lar Neewa s-a lipit şi mai tare de 
buştean. Avusese destul de-a face cu fiara omenească ca să-i 
ajungă pentru tot restul vieţii. Abia după o jumătate de oră, Miki 
a început să sughiţă, să tuşească şi să verse apă şi, pentru prima 
oară de la bătălia lor din barcă, ursuleţul a început să-i arate un 
viu interes. După alte zece minute, Miki a ridicat capul şi s-a uitat 
în jur. Atunci Neewa a tras de frânghie, ca şi cum l-ar fi înştiinţat 
că era timpul să se apuce de treabă, dacă voiau să ajungă la 
mal. lar Miki, ud şi prăpădit, semănând mai degrabă a schelet 
decât a ceva cu piele şi carne, a încercat să dea din coadă când 
l-a văzut pe Neewa. 

Stătea încă în doi inci de apă şi, cu o privire plina de nădejde 
spre buşteanul pe care se ghemuise Neewa, se strădui să se 
apropie de el, clătinându-se pe picioare. Era un buştean mare şi 
uscat, dar când Miki l-a atins, steaua lui nenorocoasă l-a ajuns iar 
din urmă. Impleticindu-se, s-a întins spre el, însă când a vrut să 
se caţere, zgrepţănând cu cele patru picioare neîndemânatice ca 
să se aşeze lângă Neewa, a împins puţin buşteanul, doar atât cât 
era necesar ca să-l elibereze dintre trunchiurile scufundate din 
jur. La început încet, viitoarea curentului a îndepărtat un capăt al 
buşteanului de zăgazul în care stătea fixat. Apoi sforul cel mare 
al curentului l-a înhăţat atât de brusc, încât Miki aproape şi-a 


30 


pierdut echilibrul nestabil; buşteanul s-a răsucit, apoi a revenit la 
loc şi a luat-o la goană la vale cu o iuţeală care l-ar fi făcut şi pe 
Challoner să i se taie respiraţia chiar dacă s-ar fi aflat în 
credincioasa lui barcă. 

De fapt, exact în acel moment, Challoner îşi transporta barca 
pe uscat, ocolind cataracta. Să-şi pună luntrea în vârtejurile în 
care Miki şi Neewa navigau eroic, ar fi considerat faptul ca o 
imprudenţă de neiertat şi, ca să fie mai sigur, a pierdut aproape 
două ore transportându-şi bagajul prin pădure, cu o jumătate de 
milă mai la vale. Această jumătate de milă a însemnat pentru 
ursuleţ şi căţel un spectacol destinat să le dăinuie în amintire 
toată viaţa. 

Stăteau faţă în faţă cam pe la mijlocul buşteanului, Neewa 
aşezat bine pe burtă, cu ghearele ascuţite înfipte în lemn ca 
nişte crampoane, iar ochişorii lui negri aproape că-i ieşiseră din 
cap. Ar fi fost nevoie de o macara ca să fie smuls de pe 
buturugă. Cu Miki, se punea încă de la început întrebarea dacă 
va rezista încercării. Nu avea gheare pe care să le înfigă în lemn 
şi îi era imposibil să-şi folosească picioarele, neîndemânatice, ca 
pe două perechi de braţe omeneşti, aşa cum proceda Neewa. Tot 
ceea ce putea face era să-şi ţie echilibrul, alunecând când într-o 
parte, când în alta, după cum buşteanul se răsucea sau devia în 
drumul lui, stând uneori de-a curmezişul, alteori de-a lungul lui şi 
având în fiecare clipă în faţă groaza nesiguranţei. Neewa nu-l 
slăbea nici o clipă din ochi; dacă ochii lui ar fi fost un burghiu, ar 
fi făcut găuri. judecând după intensitatea privirii, se putea crede 
că Neewa înţelegea că salvarea lui personală depindea nu atât 
de ghearele lui şi de puterea cu care stătea agăţat, cât de 
calităţile nautice ale lui Miki. Dacă Miki cădea peste bord, nu-i 
mai rămânea de făcut decât un singur lucru - să-l urmeze. 

Trunchiul, mai mare şi mai greu la un capăt decât la celălalt, 
gonea drept înainte fără să se abată, cu iuţeala şi aspectul unei 
torpile uriaşe. În timp ce Neewa stătea cu spatele întors spre 
grozăvia apelor înspumate şi a stâncilor care mugeau îndărătul 
lui, Miki stătea cu faţa şi nu pierdea nimic din frumuseţea lor 
grandioasă. Din când în când, trunchiul pătrundea în vârtejurile 
albe de spumă şi dispărea cu totul o clipă sau două; în aceste 
momente, Miki îşi reţinea respiraţia şi închidea ochii, pe când 
Neewa îşi înfigea şi mai adânc ghearele. La un moment dat, 
buşteanul a atins uşor o stâncă. Şase inci mai mult şi ar fi rămas 
fără barcă. Nici nu făcuseră jumătate din drum şi amândoi, 


31 


ursuleţul şi cățelul, arătau ca două baloane de spumă din care 
apăreau doar ochii lor înspăimântați. 

Foarte iute, mugetul cataractei a rămas în urmă; stâncile 
enorme în jurul cărora curentul apei fierbea şi se zbătea urlând 
înspăimântător au devenit tot mai rare; au apărut spaţii libere în 
care buşteanul plutea uşor şi fără zguduituri şi, în cele din urmă, 
au pătruns în cursul liniştit şi normal al râului. Până atunci, cele 
două mingi de spumă stătuseră încremenite. Pentru prima oară, 
Neewa contempla locurile teribile pe unde trecuseră, iar Miki, 
care privea în josul râului, vedea iarăşi malurile liniştite, pădurea 
deasă şi râul strălucind în soare. A respirat adânc, umflându-şi 
pieptul şi a dat drumul unui suspin de uşurare atât de profund şi 
sincer, încât a împrăştiat, în jur, o ploaie de spumă de pe bot şi 
mustăţi. Abia acum şi-a dat seama ce poziţie incomodă avea: un 
picior de dinapoi răsucit sub el, iar unul din faţă, sub piept. 
Calmul apei şi malurile apropiate i-au dat încredere şi a încercat 
să se ridice. Spre deosebire de Neewa, era un voyageur 
experimentat. Mai bine de o lună călătorise, fără să-i fie frică, cu 
Challoner în barcă şi nu-i era teamă de o apă cu un curs normal. 
Aşa că a ridicat, cu mândrie, capul şi i-a adresat lui Neewa un 
lătrat de mulţumire, care, de fapt, cam aducea a scâncet. 

Dar educaţia lui Neewa urmase o altă cale şi dacă experienţa 
lui în materie de barcă se rezuma la acea zi, în schimb ştia ce 
este un buştean. Ştia din alte aventuri de-ale lui că un buştean în 
apă seamănă foarte bine cu ceva viu şi că posibilităţile acestuia 
de a-ţi juca o farsă depăşesc orice închipuire. Tocmai în această 
privinţă bagajul de cunoştinţe al lui Miki era cu totul insuficient. 
Deoarece buşteanul îi purtase cu bine prin cea mai afurisită 
întindere de apă pe care o văzuse vreodată, îl considera o barcă 
de primă calitate, atât doar că era neplăcut de rotundă pe partea 
de deasupra. Dar acest mic defect nu-l deranja. Spre groaza lui 
Neewa, s-a ridicat cu îndrăzneală şi a privit în jur. 

instinctiv, ursuleţul s-a lipit şi mai mult de buştean în 
momentul în care Miki a fost cuprins de dorinţa irezistibilă de a 
scutura de pe el spuma în care, cu excepţia vârfului cozii şi a 
ochilor, era complet învăluit. Se scuturase de multe ori în canoe; 
de ce nu şi aici? Fără să se întrebe sau să-şi răspundă la 
întrebare, a şi făcut-o. 

Ca şi trapa unei spânzurători trasă brusc de călău, într-o clipă 
trunchiul a răspuns, răsucindu-se. Fără a avea măcar timpul să 
strige, Miki a fost aruncat ca din puşcă, a lovit apa cu un pleosc 


32 


profund şi solemn şi a dispărut încă o dată, de parcă ar fi fost de 
plumb. 

Neewa, care se găsea acum pentru prima oară complet sub 
apă, s-a ţinut bine, iar când trunchiul a revenit la loc, se afla tot 
acolo, agăţat zdravăn şi spălat de toată spuma. S-a uitat după 
Miki - dar Miki dispăruse. Atunci a simţit din nou pe gât laţul 
care-l sufoca. Natural, având capul întors în direcţia frânghiei, a 
observat locul unde ea dispărea în apă. Dar de Miki nici urmă. 
Căţelul se scufundase prea mult ca Neewa să-l mai poată vedea. 
Cu laţul care îl trăgea tot mai tare - pentru că aici nu mai era 
atât de mult curent care să-l ajute pe Miki - Neewa stătea agăţat 
ca de frica morţii. Dacă şi-ar fi dat drumul şi s-ar fi alăturat lui 
Miki în apă, ei ar fi pierdut şansa care avea să le schimbe soarta. 
Căci Miki, zbătându-se mereu sub apă, servea în acelaşi timp de 
ancoră şi de cârmă; încetişor, buşteanul şi-a schimbat direcţia, a 
fost prins într-un vârtej lângă țărm şi împins spre malul noroios. 

Cu o săritură teribilă, Neewa a ajuns pe mal. Simţind pământul 
sub picioare, a luat-o la goană şi rezultatul a fost că Miki a ieşit 
încetişor din noroi şi s-a lăţit ca un crustaceu enorm, în timp ce 
aerul îi pătrundea din nou în plămâni. Neewa, dându-şi seama că 
pentru moment tovarăşul său nu era în stare să umble, s-a 
scuturat şi a aşteptat. Miki şi-a revenit repede. In cinci minute a 
fost în picioare, scuturându-se cu atâta furie că Neewa a devenit 
ţinta unei adevărate ploi torențiale de noroi şi apă. 

Dacă ar fi rămas acolo unde se aflau, Challoner i-ar fi găsit, 
cam o oră mai târziu, căci vâslea pe lângă mal, în direcţia aceea, 
căutând corpurile lor. Poate că instinctul miilor de generaţii de 
dinainte l-a avertizat pe Neewa de această eventualitate, pentru 
că un sfert de oră după ce debarcaseră îşi croia drum prin 
pădure, iar Miki venea după el. Incepea o nouă aventură pentru 
căţel. 

Neewa şi-a recăpătat repede buna dispoziţie. Pentru el, 
pădurea însemna căminul, chiar dacă-i lipsea mama. După 
întâmplările teribile cu Miki şi fiara omenească, atingerea 
catifelată a acelor moi de brad sub picioare şi miresmele 
familiare ale acestor locuri liniştite îl făceau să simtă crescând în 
el o bucurie din ce în ce mai mare. Era, din nou, pe vechile 
poteci. A adulmecat aerul şi a ciulit urechile înfiorat de senzaţia 
plăcută de a se simţi iar micul stăpân al propriului său destin. Era 
o pădure nouă, dar faptul nu-l deranja pe Neewa. Pentru el, toate 
pădurile erau la fel, căci domeniul său cuprindea sute de mii de 


33 


mile pătrate şi îi era imposibil să le recunoască pe toate. 

Cu Miki, situaţia era diferită. Nu numai că începea să simtă 
lipsa lui Challoner şi a râului, dar devenea din ce în ce mai 
neliniştit, pe măsură ce Neewa îl conducea tot mai departe în 
adâncul întunecat şi misterios al pădurii. In cele din urmă, se 
hotărî să protesteze viguros şi, ca urmare a hotărârii, se opri atât 
de brusc, încât Neewa, ajungând la capătul frânghiei, căzu pe 
spate mormăind de surprindere. Profitând de avantaj, Miki se 
întoarse şi, trăgând cu energia ca de cal a tatălui său Mackenzie, 
o luă înapoi spre râu, târându-l pe Neewa după el pe o distanţă 
de zece sau cincisprezece picioare înainte ca ursuleţul să 
reuşească să se ridice de jos. 

Atunci a început lupta. Bine proptiţi pe şezut, cu picioarele de 
dinainte zdravăn înfipte în pământul moale, trăgeau de frânghie 
în direcţii opuse, până li s-au lungit gâturile şi ochii stăteau gata 
să le iasă din cap. Efortul lui Neewa era susţinut şi calm, pe când 
Miki, aşa cum fac câinii, trăgea sacadat şi convulsiv, în salturi 
bruşte înapoi care-l făceau pe Neewa să piardă de fiecare dată 
câte puţin teren. In definitiv, se punea numai o problemă: care 
din ei avea gâtul mai rezistent. Sub grăsimea lui Neewa se afla 
puţină forţă musculară, în această privinţă, Miki îl întrecea. Sub 
pielea largă a căţelului şi în oasele lui lungi era multă putere şi 
după ce a rezistat eroic încă alte douăsprezece picioare, Neewa 
nu s-a mai opus şi a urmat direcţia aleasă de Miki. 

In timp ce instinctul înnăscut l-ar fi dus pe Neewa înapoi spre 
râu în linie dreaptă, intenţiile lui Miki se arătau a fi mai bune 
decât simţul lui de orientare. Neewa a mers după el cu şi mai 
multă bunăvoință când şi-a dat seama că tovarăşul său făcea 
fără rost un ocol care îi ducea, ceva mai încet dar sigur, departe 
de râul primejdios. După un alt sfert de oră, Miki se rătăcise de 
tot; s-a lăsat pe coadă, s-a uitat la Neewa şi a mărturisit totul - 
gemând încetişor. 

Neewa nu s-a clintit. Ochişorii lui negri s-au fixat deodată pe 
un obiect care atârna de un copăcel, la vreo şase paşi de ei. 
Înainte de apariţia fiarei omeneşti, ursuleţul îşi petrecuse trei 
sferturi din timp mâncând, dar de ieri dimineaţă nu înghiţise nici 
măcar o gânganie. Era lihnit de foame şi obiectul pe care-l vedea 
atârnând de copăcel făcea să-i lase gura apă. Era un cuib de 
viespi. De multe ori în scurta sa viaţă o văzuse pe Noozak, mama 
lui, căţărându-se după cuiburi, aruncându-se jos, strivindu-le sub 
talpa ei mare, după care îl poftea să se ospăteze din viespile 


34 


moarte. Vreo lună de zile, viespile făcuseră parte din meniul lui 
zilnic şi erau dintre cele mai bune lucruri cunoscute de el. S-a 
apropiat de cuib; Miki a venit după el. Când au fost numai la trei 
picioare distanţă, Miki a devenit atent la un zumzet foarte 
distinct şi deosebit de alarmant. Neewa nu era de loc îngrijorat; 
apreciind distanţa de la pământ până la cuib, s-a ridicat în 
picioare, a întins labele şi i-a tras o lovitură distrugătoare. 

Dintr-o dată zumzetul pe care-l auzise Miki s-a transformat 
într-un bâzâit mânios ca de fierăstrău. Cu iuţeala fulgerului, 
Noozak ar fi avut cuibul sub tălpi, zdrobind orice urmă de viaţă 
din el, pe când lovitura lui Neewa n-a făcut decât să desprindă, în 
parte, locuinţa lui Ahmoo şi a primejdiosului său trib. Se 
întâmplase ca Ahmoo să fie acasă cu trei sferturi din războinicii 
lui. Înainte ca Neewa să poată da o a doua lovitură cuibului, 
aceştia ieşiseră grămadă ca un nor şi deodată Miki scoase un 
urlet sfâşietor de durere. Ahmoo în persoană îi aterizase pe 
vârful nasului. Neewa tăcea, dar şi-a frecat câtăva vreme faţa cu 
amândouă lăbuţele, pe când Miki, urlând mereu şi-a vârât vârful 
nasului îndurerat în pământ. În clipa următoare, toţi luptătorii din 
armata lui Ahmoo intrau în acţiune. Deodată Neewa, scoțând la 
rândul lui un urlet, întoarse coada spre cuib şi o luă la goană. 
Miki alerga în urma lui. Simţea în fiecare locuşor din pielea lui 
delicată, ca un fier roşu, înţepătura acului. Acum Neewa făcea 
cea mai mare gălăgie. Urla fără întrerupere şi, la vocea lui de 
bas, plânsetul de soprană al lui Miki adăuga acel ceva care ar fi 
convins pe orice indian ce-ar fi trecut pe acolo că diavolii /oup- 
garou’ îşi dezlănţuiseră sarabanda. 

Acum că duşmanii lor fugeau în derută, viespile, care sunt 
inamici cu spirit destul de cavaleresc, s-ar fi întors la fortăreaţa 
lor avariată dacă Miki, în goana lui nebună, n-ar fi avut ideea 
nefastă să treacă pe o parte a unui brăduţ, i-ar Neewa s-o aleagă 
pe cealaltă - întâmplare nenorocită care i-a oprit în loc cu o forţă 
aproape suficientă ca să le rupă gâturile. Aşa că, vreo câteva 
duzini de războinici din ariergarda lui Ahmoo, au pornit, din nou, 
la atac. În sfârşit, sângele de luptător trezindu-se în Neewa, s-a 
repezit şi l-a zgâriat pe Miki la noadă, acolo unde aproape nu 
avea păr. Pe jumătate orbit şi atât de înnebunit de durere şi 
groază încât pierduse orice simţ de judecată şi înţelegere, Miki a 
crezut că tăietura pătrunzătoare a ghearelor lui Neewa, ascuţite 
ca un brici, era o împunsătură şi mai adâncă decât celelalte a 


5 În franceză în text: vârcolac. (n. t.). 


35 


[groaznicelor bâzâitoare care-l dăduseră gata şi atunci, într-un 
ultim urlet, a făcut un atac convulsiv. 

Tocmai această criză i-a salvat. In zvârcolirile lui nebuneşti, s- 
a rostogolit spre partea bradului unde se afla Neewa şi atunci, 
ştreangul fiind din nou eliberat de obstacolul ce-l oprea, Neewa a 
pornit în goană ca să scape. Miki l-a urmat, urlând la fiecare 
săritură. 

Râul nu-i mai inspira groază lui Neewa. Instinctul neamului său 
îi spunea că are nevoie de apă, neapărată nevoie de apă. Tot aşa 
de direct cum şi-ar fi stabilit Challoner drumul cu busola, s-a 
îndreptat drept spre râu, dar n-au făcut nici câteva sute de 
picioare, că au dat de un pârâu peste care amândoi ar fi putut 
sări. Neewa s-a aruncat în apa care nu avea mai mult de patru- 
cinci inci şi, pentru prima oară în viaţa lui, Miki a făcut de 
bunăvoie un plonjon. Au stat multă vreme în apa răcoroasă a 
râuleţului. 

Lumina zilei ajungea confuză şi înceţoşată în ochii lui Miki, 
care începuse să se umfle din vârful nasului până la capătul cozii 
noduroase. Neewa, fiind aşa de gras, suferea mai puţin. Putea 
încă să vadă şi, cu cât orele de durere se scurgeau, o mulţime de 
lucruri se asociau în creierul lui. Totul începuse cu fiara 
omenească. Fiara omenească era aceea care îi luase mama. 
Fiara omenească era aceea care îl azvârlise în sacul întunecos şi 
tot fiara omenească îi legase frânghia în jurul gâtului. incetul cu 
încetul, începea să se convingă că frânghia era cauza principală 
a tuturor relelor. 

După ce s-au odihnit bine, au ieşit din pârâu şi au găsit la 
rădăcina unui arbore mare o gaură confortabilă şi uscată. Chiar 
pentru Neewa, care vedea destul de bine, începuse să se 
întunece în desişul pădurii. Soarele cobora spre apus şi aerul se 
răcorea. Aşezat pe burtă, cu capul umflat între labe, Miki 
scheuna plângăreţ. 

Ochii lui Neewa se îndreptau mereu spre frânghie, în timp ce o 
idee grozavă îi încolţea în minte. Gemea şi el. Scâncea şi după 
maică-sa şi ca să-i răspundă lui Miki. A venit mai aproape de 
căţel, plin de o nestăpânită dorinţă de prietenie. La urma urmei, 
nu era Miki de vină. Era fiara omenească - şi frânghia! 

Melancolia serii se lăsa tot mai întunecată peste ei şi, 
strângându-se mai aproape de căţel, Neewa trase frânghia între 
labele de dinainte. Mârâind uşor, îşi înfipse dinţii în ea. Apoi 
începu s-o roadă cu perseverenţă. Din când în când mormăia şi 


36 


în mormăitul lui era ceva comunicativ, ca şi cum ar fi vrut să-i 
spună lui Miki: 

„Vezi? Am să rod şi am să rup lucrul ăsta în două. Până 
dimineaţa va fi gata. Curaj! Mâine va fi, sigur, o zi mai bună”. 


CAPITOLUL VII. 


A doua zi după experienţa dureroasă cu cuibul de viespi, 
Neewa şi Miki s-au ridicat pe cele patru perechi de picioare 
tepene şi umflate ca să salute o nouă zi în adânca şi misterioasa 
pădure în care îi aruncase accidentul zilei precedente. Erau plini 
de ardoarea nepotolitei tinereţi şi, cu toate că Miki arăta atât de 
umflat de înţepăturile viespilor încât trupul deşirat şi picioarele 
lui lungi erau mai caraghioase decât oricând, avea curajul să 
pornească în căutarea de noi, aventuri. 

Faţa căţelului era rotundă ca o lună plină, iar capul atât de 
umflat, încât Neewa credea, pe bună dreptate, că sta gata să 
facă explozie. Insă ochii lui Miki - atât cât se putea vedea din ei - 
străluceau ca totdeauna, iar urechea cea bună şi jumătatea 
cealaltă de ureche stăteau ciulite, aşteptând plin de încredere ca 
ursuleţul să-i dea semnalul care să-i indice ce aveau de făcut. 
Otrava din corp nu-l mai făcea să sufere. Simţea că s-a îngrăşat 
subit - iar de rest nici nu-i păsa. 

La Neewa, datorită grăsimii, se vedeau mai puţin urmările 
bătăliei cu viespile. Singurul defect evident era un ochi complet 
închis. Cu celălalt, bine deschis şi ager, privea în jur. Cu tot 
ochiul umflat şi picioarele ţepene, era cuprins de optimismul 
aceluia căruia în cele din urmă norocul îi surâde. Scăpase de 
fiara omenească ce îi omorâse mama; pădurile se întindeau din 
nou în faţa lui, accesibile şi primitoare, iar frânghia care îl legase 
de Miki era acum ruptă în două, căci o rosese în timpul nopţii. 
Uşurat, în cele din urmă, de două necazuri, nu s-ar fi mirat prea 
mult dacă ar fi văzut-o pe Noozak ieşind din umbra copacilor. 
Gândul la ea îl făcea să geamă. lar Miki, în faţa întinselor 
singurătăţi ale noii lui lumi, cu gândul la stăpânul lui, i-a răspuns 
gemând. 

Amândoi erau înfometați. luţeala surprinzătoare cu care 
nenorocirile se abătuseră asupra lor nu le dăduse răgaz să 
mănânce. Pentru Miki, schimbarea era mai mult decât uimitoare; 
îl copleşea şi-şi reţinea respiraţia, aşteptându-se la noi 


37 


nenorociri, pe când Neewa cerceta cu atenţie pădurea din jurul 
lor. 

Când a fost sigur, după inspecţie, că totul este în regulă, 
Neewa s-a întors cu spatele spre soare, după obiceiul maică-si şi 
a pornit. 

Miki venea după el. Abia atunci şi-a dat seama că fiecare 
încheietură din corp părea că-i dispăruse. Avea gâtul înţepenit, 
picioarele ca nişte catalige şi de cinci ori în tot atâtea minute s-a 
împiedicat în labele neîndemânatice şi a căzut, în efortul de a-l 
urma pe ursuleţ. Şi, colac peste pupăză, avea ochii aşa de 
umflaţi, că vedea foarte greu, încât a cincea oară când s-a 
împiedicat l-a pierdut pe Neewa cu totul din vedere şi a scos un 
geamăt de protest. Neewa s-a oprit şi s-a apucat să 
scormonească sub o buturugă putredă. Când Miki l-a ajuns, 
Neewa stătea pe burtă şi mânca cu lăcomie o colonie de furnici 
mari şi roşii, atât cât putea de iute să le prindă. Miki a stat şi s-a 
uitat câtva timp, să vadă ce face. Şi-a dat repede seama că 
Neewa mănâncă ceva, dar zău dacă înţelegea ce putea fi. A 
adulmecat cu lăcomie lângă botul lui Neewa. A tras cu limba 
acolo unde lingea Neewa, dar a dat numai de ţărână. Neewa 
mormăia de satisfacţie. In zece minute a prins şi ultima furnică şi 
a pornit iar la drum. 

Ceva mai târziu, au ajuns într-o poieniţă unde pământul era 
umed şi, după ce a adulmecat puţin în jur şi a cercetat cu ochiul 
cel bun ici şi colo, Neewa s-a apucat deodată să scurme. Foarte 
iute, a scos din pământ ceva alb, cam de mărimea degetului 
mare al unui om şi a început să-l ronţăie cu lăcomie între fălci. 
Miki a reuşit să apuce o bucată din el. Dar a fost repede 
dezamăgit. Lucrul ara tare ca lemnul; după ce l-a morfolit în gură 
de câteva ori, l-a scuipat cu dezgust, iar Neewa a terminat el 
restul rădăcinii, mormăind recunoscător. 

Au plecat mai departe. Două ore care i s-au părut îngrozitoare, 
Miki s-a ţinut de călcâiele lui Neewa; golul din stomac creştea pe 
măsură ce corpul i se dezumfla. Foamea devenise o tortură. Nu 
găsea nimic de mâncat, în timp ce Neewa la fiecare pas părea că 
descoperă câte ceva de devorat. La capătul celor două ore, lista 
de bucate a ursuleţului luase proporţii considerabile. Conţinea, 
printre altele: o jumătate duzină de cărăbuşi negri şi verzi; 
nenumărate gângănii tari sau moi; colonii întregi de furnici roşii 
şi negre; mai mulţi viermi albi, scoşi din inima butucilor putrezi; 
un pumn de melci; o broscuţă; oul care n-avusese pui al unui 


38 


fluierar-de-uscat; dintre vegetale, rădăcinile de la două cama şi o 
varza-dihorului. Trăgea în jos lăstari fragezi de plop şi le ronţăia 
vârfurile. Mânca răşină de pin şi cedru oriunde o găsea şi, 
ocazional, îşi completa masa cu puţină iarbă fragedă. 

Unele din aceste bunătăţi le-a încercat şi Miki. Ar fi mâncat 
broasca, dar Neewa i-o luase înainte. Răşina de pin şi de cedru i- 
a încleiat dinţii şi mai că l-a făcut să verse din cauza amărăciunii. 
Găsea mică diferenţa între melc şi piatră, cât despre singura 
gânganie pe care a încercat-o, s-a întâmplat să fie o creatură 
asemănătoare cu asafoetida, cunoscută ca ploşniţa-puturoasă, 
aşa că s-a lăsat păgubaş. A muşcat vârful unui lăstar ce ieşea din 
pământ, dar în loc să fie un plop tânăr era un Ffox-bite, care i-a 
scorojit limba vreun sfert de oră. In cele din urmă, a ajuns la 
concluzia că, hotărât lucru, singurul fel din meniul lui Neewa pe 
care putea să-l mănânce era iarba. 

Faţă de starea lui ide inaniţie, tovarăşul său era tot mai fericit, 
pe măsură ce îşi completa, în stomac, această ciudată colecţie. 
De fapt, lui Neewa i se părea că trăieşte ca un paşă şi mormăia 
tot timpul de plăcere, mai ales că ochiul bolnav începea să se 
deschidă şi putea să vadă lucrurile mai bine. De vreo şase ori, 
când a dat de muşuroaie proaspete de furnici, l-a invitat la ospăț 
şi pe Miki, îndemnându-l prin mici strigăte. Până la amiază, Miki 
s-a ţinut de călcâiele lui ca un satelit credincios. Dar s-a lăsat 
păgubaş când Neewa, fără să şovăie, a scormonit într-un cuib 
locuit de patru albine uriaşe, pe care le-a strivit şi le-a mâncat. 

Din acest moment, ceva l-a făcut pe Miki să înţeleagă că 
trebuie să vâneze pe contul lui propriu. O dată cu gândul a 
simţit, străbătându-l, un fior nou. Acum deschidea bine ochii şi o 
mare parte din înţepeneala picioarelor dispăruse. Sângele tatălui 
său Mackenzie şi al mamei, jumătate Spitz, jumătate Airedale, s- 
a deşteptat în el dintr-o dată şi Miki s-a apucat să caute numai 
pentru el de mâncare. A dat de o urmă proaspătă, a scotocit 
încoace şi-ncolo, până ce o potârniche şina luat zborul cu un 
zgomot puternic de aripi. Asta l-a cam speriat, dar l-a făcut să-i 
crească emoția. Câteva minute mai târziu, adulmecând într-un 
tufiş, s-a trezit faţă în faţă cu dejunul lui. 

Era Wahboo, iepuraşul. Intr-o clipă, Miki a fost asupra lui şi l-a 
apucat solid de spate. Neewa, auzind crengile trosnind şi ţipătul 
iepuraşului, a renunţat la vânătoarea de furnici şi s-a îndreptat 
spre locul dramei. Ţipătul a încetat repede, iar Miki s-a dat înapoi 
şi s-a întors cu faţa la Neewa, ţinându-l triumfător pe Wahboo 


39 


între fălci. lepuraşul nu mai mişca şi Miki, mârâind fioros, a 
început să-i sfâşie blana. Neewa s-a strecurat lângă el, mormăind 
prietenos. Miki a mârâit mai fioros. Neewa, fără să se intimideze, 
a continuat să-şi exprime profunda lui consideraţie faţă de Miki, 
mormăind încet şi rugător - şi a mirosit iepurele. Mârâitul s-a 
stins în gâtlejul lui Miki. Poate că îşi adusese aminte cum îl 
invitase Neewa de atâtea ori să împartă cu el furnicile şi 
cărăbuşii. Au mâncat împreună iepurele: Prânzul a luat sfârşit 
numai după ultima bucăţică de carne şi ultimul oscior fraged şi 
abia atunci Neewa s-a instalat pe şezutul lui rotund şi şi-a scos 
limba mică şi roşie, pentru prima oară de când murise maică-sa. 
La puiul de urs, este un semn de stomac plin şi bună dispoziţie. 
In momentul de faţă nu mai putea dori altceva decât să doarmă 
şi, întinzându-se alene, s-a uitat în jur după un copac. 

Pe Miki, dimpotrivă, senzaţia plăcută de a fi sătul îl îndemna la 
noi acţiuni. Deşi Neewa îşi mesteca mâncarea tacticos, iar Miki, 
dând puţină atenţie mestecatului, înghiţea bucăţi întregi, totuşi 
cățelul reuşise să-şi însuşească patru cincimi din iepure. Aşa că 
nu-i mai era foame. In schimb era mult mai sensibil la ambianța 
care se schimbase de când el şi Neewa căzuseră din barca lui 
Challoner în vâltoarea apei. Pentru prima dată ucisese şi gustase 
din sângele caid şi aceasta combinaţie adăugau existenţei lui o 
emoție care era mai mare decât oricâtă dorinţă ar fi avut să stea 
la soare şi să doarmă. Acum, când învățase cum să procedeze, 
instinctul de vânător vibra în fiecare fibră a micii lui fiinţe. Ar fi 
vânat până când ar fi căzut din picioare, dacă Neewa n-ar fi găsit 
un loc bun de dormit. 

Privea zăpăcit de uimire la Neewa cât de uşor se căţăra pe 
trunchiul unui plop mare. Văzuse veveriţe căţărându-se în copaci 
tot aşa cum văzuse păsări zburând - dar performanţa lui Neewa 
îi tăia răsuflarea; numai după ce ursuleţul s-a instalat confortabil 
într-o furcă a copacului, lui Miki i-a revenit glasul. A lătrat 
neîncrezător, a mirosit la rădăcina copacului şi, cu oarecare 
îndoială, a încercat să facă acelaşi lucru. A căzut pe spate şi s-a 
convins astfel că, în asociaţia lor, Neewa era cel oare se căţăra în 
copaci. Supărat, s-a dat înapoi cincisprezece sau douăzeci de 
picioare şi s-a aşezat jos ca să studieze situaţia. Nu putea să-şi 
dea seama ce treabă deosebită putea să aibă Neewa sus, în 
copac. Probabil că nu vâna insecte. A lătrat de vreo şase ori, dar 
Neewa n-a răspuns. In cele din urmă s-a lungit pe burtă, 
suspinând descurajat. 


40 


Dar nu ca să doamnă. Era gata şi dornic să pornească din nou 
la drum. Dorea să exploreze şi mai departe adâncurile 
misterioase şi fascinante ale pădurii. Nu mai simţea frica aceea 
ciudată care-l cuprinsese înainte de a omori iepurele. In numai 
două minute, în tufişul acela, Natura săvârşise unul din 
miracolele sale de educaţie. In aceste două minute, Miki trecuse 
de la copilăria lui de căţel plângăreţ la o forţă şi o înţelegere 
nouă. Depăşise acea perioadă elementară pe oare prietenia lui 
cu Challoner o prelungise. Ucisese şi fiorul fierbinte pe care-l 
resimțea îi înflăcăra toate instinctele, în jumătatea de oră cât a 
stat culcat pe burtă, în timp ce Neewa dormea, mintea lui ageră 
şi atentă la toate a parcurs jumătatea de drum dintre căţel şi 
câine. N-avea să ştie niciodată că Hala, tatăl său Mackenzie, era 
cel mai bun vânător din tot ţinutul Little Fox şi că el singur 
doborâse un caribu mascul. Simțea acest lucru. Era ceva 
insistent şi imperios în această chemare. Şi pentru că-i 
răspundea şi asculta ou lăcomie şoaptele pădurii, urechea lui fină 
prinse gâlgâitul încet şi monoton a lui Kawook, porcul spinos. 

Miki stătea nemişcat. Apoi auzi clinchetul uşor al ţepilor şi 
Kawook apăru în poiană şi se ridică pe picioarele de dinapoi, în 
lumina unei pete de soare. 

Treisprezece ani trăise Kawook netulburat în colţul acela 
singuratic şi la vârsta lui înaintată cântărea, ca nimic, treizeci de 
livre. În după-amiaza aceea, ieşind în căutarea cinei, se simţea 
mai fericit ca de obicei. Vederea, în cel mai bun caz, o avea 
destul de slabă. Natura nu-l hărăzise să vadă departe şi de aceea 
îl capitonase din belşug cu ţepii ascuţiţi ai armurii lui de 
protecţie. La distanţa de treizeci de paşi, îl ignora complet pe 
Miki, cel puţin aşa părea; Miki s-a lipit mai tare de pământ, 
avertizat de instinctul ce se dezvoltase în el atât de fulgerător, că 
era o fiinţă pe care n-ar fi fost înţelept s-o atace. 

Aproape un minut, Kawook a stat ridicat, gâlgâindu-şi cântecul 
tribului său, fără vreo mişcare vizibilă a corpului. Din profil, îi 
apărea lui Miki ca un primar obez. Era aşa de gras, că burta i se 
revărsa înainte ca o jumătate de balon şi ţinea mâinile 
încrucişate pe burtă ca oamenii, aşa că semăna mai degrabă cu 
o femelă de porc-spinos decât cu un şef al tribului său. 

Pe urmă, Miki a observat-o şi pe Iskwasis, tânăra femelă porc- 
spinos, oare apăruse pe furiş de sub o tufă, lângă Kawook. În 
ciuda anilor, fiorul fierbinte al cavalerismului nu dispăruse din 
bătrânele oase ale acestuia şi, imediat, începu să-şi etaleze 


41 


bunele maniere şi eleganța în faţa ei. Porni dansul caraghios de 
dragoste, sărind de pe un picior pe altul, săltându-şi burta grasă 
şi chicotind mai tare ca niciodată. Farmecele lui Iskwasis erau 
suficiente ca să sucească capul unui fante mai bătrân decât 
Kawook. Era o blondă remarcabilă; cu alte cuvinte, una din acele 
făpturi neobişnuite în genul lor, un albinos. Avea nasul 
trandafiriu, tălpile picioruşelor - trandafirii şi drăgălaşii ei ochi 
trandafirii aveau irisul albastru ca cerul. Era evident că nu privea 
cu interes dansul de dragoste al bătrânului Kawook şi Kawook, 
observând aceasta, schimbă tactica şi, lăsându-se pe cele patru 
picioare, începu să alerge după coada-i spinoasă, de parcă 
înnebunise subit. Când se opri şi se uită să vadă ce afect 
produsese, fu foarte şocat de faptul că Iskwasis dispăruse. 

Un minut a stat mut, ca prostit. Apoi, spre marea consternare 
a lui Miki, a pornit-o drept spre copacul unde dormea Neewa. 
Era, de fapt, arborele în care prânzea Kawook şi acesta se apucă 
să se caţere în el sporovăind de unul singur tot timpul. Miki 
simţea cum i se zbârleşte părul. Nu ştia că, la fel ca toţi cei din 
neamul lui, Kawook era cel mai cumsecade individ din lume şi că 
niciodată în viaţă nu făcuse rău cuiva, dacă nu fusese mai întâi 
atacat. Neştiind aceasta, scoase, deodată, nişte lătrături furioase 
de avertisment. 

Neewa s-a trezit pe încetul şi, când a deschis ochii, s-a văzut 
în faţa unei figuri pline de ţepi care l-a băgat în răcori. Cu o 
iuţeală ce era cât pe ce să-l facă să se rostogolească de pe furca 
lui şi-a făcut vânt şi a tulit-o mai sus în copac. Kawook nu s-a 
emoţionat de loc. Cum Iskwasis plecase, era complet absorbit de 
gândul mesei. Pe îndelete, a continuat să urce mai sus şi atunci 
Neewa, îngrozit, s-a retras pe o creangă, ca să-i lase lui Kawook 
drum liber pe copac, în sus. 

Din nenorocire pentru Neewa, tocmai pe creanga aceea îşi 
luase Kawook ultima masă şi a apucat-o pe ea, părând mereu că 
nu bagă de seamă că ursuleţul se afla pe aceeaşi ramură. Miki, 
văzând ce se petrece, a scos, de jos, o asemenea serie de 
lătrături ascuţite, că, în cele din urmă, Kawook a păruit să 
înţeleagă că se petrece ceva neobişnuit. S-a uitat plin de 
curiozitate în jos, la Miki, care făcea eforturi zadarnice să se 
caţere pe trunchiul copacului; s-a întors şi, pentru prima dată, l-a 
contemplat pe Neewa, manifestând oarecare interes. Neewa se 
cramponase de creangă cu toate patru labele. Ca să se mai 
retragă încă un pas pe creanga care deja se apleca primejdios 


42 


sub greutatea lui, părea imposibil. 

Kawook a început să-l certe mânios. Cu un ultim lătrat 
frenetic, Miki s-a aşezat pe picioarele de dinapoi şi a urmărit 
drama emoţionantă de deasupra lui. Kawook înainta puţin câte 
puţin, iar Neewa se retrăgea centimetru cu centimetru până 
când, în cele din urmă, s-a răsucit pe creangă şi a rămas agăţat, 
atârnând cu spatele spre pământ. Abia atunci Kawook a încetat 
să-l mai ocărască şi, foarte liniştit, s-a apucat să mănânce. Două, 
trei minute, Neewa s-a ţinut bine. De două ori a încercat să se 
tragă în sus şi să se ridice din nou pe ramură. Dar picioarele de 
dinapoi i-au alunecat. Vreo douăsprezece secunde a stat agăţat 
cu labele din faţă - după care a căzut la pământ de la 
cincisprezece picioare înălţime. A aterizat lângă Miki cu o 
bufnitură care i-a tăiat respiraţia. S-a ridicat mormăind, a aruncat 
spre copac o privire aiurită şi, fără altă explicaţie pentru Miki, a 
luat-o la picior, pătrunzând mai adânc în pădure - drept spre 
marea aventură care avea să însemne, pentru amândoi, ultimul 
examen. 


CAPITOLUL VIII. 


Neewa se opri după ce parcursese, pe puţin, un sfert de milă. 

Miki avea impresia că trecuseră, deodată, de la lumina zilei la 
întunericul serii. Partea aceea a pădurii unde-i condusese goana 
lui Neewa semăna cu o vastă şi misterioasă peşteră. Chiar 
Challoner s-ar fi oprit în loc, înfiorat de măreţia tăcerii ei, 
fermecat de şoaptele misterioase care formau singurul ei 
freamăt. Soarele era încă sus pe cer, dar nici o rază nu străbătea 
bolta verde şi deasă a pinilor şi cedrilor care stăteau ca un zid 
deasupra capetelor lui Miki şi Neewa. In jurul lor nu era nici urmă 
de desiş sau tufişuri; sub picioare, nici o floare sau vreun fir de 
iarbă. Nimic altceva decât un covor gros şi moale de ace de brad 
brune şi catifelate, care înăbuşiseră sub ele orice viaţă. Parcă 
nimfele pădurii şi-ar fi făcut aici un dormitor, adăpostit în toate 
anotimpurile de vânt, ploaie şi zăpadă; sau că neamul duhurilor - 
loup-garou - şi-l alesese ca ascunzătoare şi din această 
fortăreață misterioasă şi întunecata, ieşeau ca să-şi 
îndeplinească misiunile lor de strigoi printre fiii oamenilor. 

Nici o păsărică nu ciripea în copaci. Nici un freamăt de viaţă în 


43 


crengile lor dese. Era atâta linişte, încât Miki putea să audă cum 
îi bate ou putere inima. S-a uitat la Neewa îşi, în întuneric, ochii 
ursuleţului străluceau de un foc straniu. Nu le era frică şi în 
această linişte mormântală prietenia lor a renăscut cu ceva nou 
în ea, care pătrundea în micuţele lor suflete de sălbăticiuni şi 
umplea golul lăsat de moartea mamei lui Neewa şi de pierderea 
stăpânului lui Miki. Căţelul a gemut încetişor, iar Neewa a scos 
din gât un sunet de parcă ar fi tors, urmat de un mormăit ascuţit 
ce semăna cu grohăitul unui purcel. S-au apropiat unul de altul şi 
au stat umăr la umăr, făcând faţă cu bravură lumii lor. Pe urmă, 
au pornit ca doi copii care cercetează misterul unei case vechi şi 
părăsite. Nu vânau, totuşi instinctul vânătorii era treaz în fiinţa 
lor şi se opreau des ca să cerceteze în jur, să asculte şi să 
adulmece aerul. 

Lui Neewa, totul îi amintea de caverna întunecoasă în care se 
născuse. Oare Noozak, maică-sa, n-avea să apară acum pe una 
din cărările întunecoase ale pădurii? Oare nu dormea aici, aşa 
cum dormise în bezna vizuinii lor? Poate, vag, întrebările acestea 
trecuseră prin mintea lui. Căci era, ca şi în cavernă, o linişte 
încremenită; puţin mai încolo, umbrele se îngroşau ca nişte 
prăpăstii negre. Un asemenea loc, indienii îl numesc muhnedoo - 
o parte a pădurii lipsită de viaţă din cauza prezenţei demonilor; 
pentru că numai demonii fac să crească copacii aşa de deşi, 
încât lumina soarelui nu pătrunde niciodată. Şi numai bufniţele 
ţin tovărăşie spiritelor răului. 

În locul unde se aflau acum Neewa şi Miki, un lup în toată firea 
s-ar fi oprit şi s-ar fi întors; vulpea s-ar fi îndepărtat pe furiş, 
lipindu-se de pământ; chiar micuța şi ferocea hermină ar fi 
cercetat în jur, fără frică, cu ochişorii ei roşii, dar, din instinct, s- 
ar fi întors în pădure, la un loc mai deschis. Totuşi aici, în ciuda 
liniştei şi a întunericului, exista viață. Palpita şi stătea la pândă în 
adâncurile negre. Se trezea chiar în momentul în care Neewa şi 
Miki pătrundeau mai adânc în acea linişte profundă şi ochi 
rotunzi ca nişte bile începeau să sclipească cu o lumină verzuie. 
Nu se auzea nici un fel de mişcare în frunzişul des al copacilor. 
Asemenea  spiriduşilor lui muhnedoo, bufniţele monstruoase 
priveau în jos, însufleţindu-se încetul cu încetul - şi aşteptând. 

Apoi o umbră enormă s-a desprins din abisul întunecos şi a 
trecut aşa de aproape peste capetele lui Neewa şi Miki, că au 
auzit fâlfâitul ameninţător al aripilor uriaşe. In momentul în care 
creatura fantomatică dispărea, a ajuns până la ei şuieratul şi 


44 


clămpănitul înfiorător al unui plisc puternic. Pe Miki l-a trecut un 
fior. Instinctul care căuta să se trezească în el s-a aprins ca 
pulberea. Intr-o clipă, a simţit apropierea unei primejdii 
necunoscute îşi înspăimântătoare. 

Acum se auzeau zgomote în jurul lor - mişcare în copaci, 
vibrații fantomatice în aer şi pocnetul metalic clap, clap, clap pe 
deasupra lor. Miki a văzut iar umbra aceea mare apărând şi 
dispărând. A fost urmată de a doua şi de a treia, până când bolta 
de sub copaci a părut plină de umbre; şi cu fiecare umbră, se 
apropia ameninţarea teribilă a pliscurilor puternice. Ca lupul şi ca 
vulpea s-a tupilat, făcându-se una cu pământul. De data aceasta 
însă, fără scâncetul de frică al căţelului. Cu muşchii încordaţi, îşi 
arăta, mârâind, colții când vreuna din bufniţe se repezea atât de 
jos, încât îi simţea bătaia aripilor. Neewa răspundea cu un sforăit 
care, ceva mai târziu în viaţa lui, avea să devină acel uuf de 
sfidare al mamei lui. După obiceiul urşilor, stătea în două 
picioare. Şi tocmai asupra lui s-a năpustit o umbră - o 
monstruoasă săgeată înaripată, ţâşnind din noapte. 

La o distanţă de şase picioare, ochii sclipitori ai lui Miki l-au 
văzut pe prieten acoperit de o masă cenuşie şi câteva clipe a 
rămas înspăimântat şi încremenit de bătăile ca de tunet ale 
aripilor uriaşe. Neewa nu scotea nici un țipăt. Răsturnat pe spate, 
îşi înfigea ghearele într-o asemenea grosime de pene moi, de 
parcă sub ele nu exista nici inimă, nici carne. Simţea asupra lui 
prezenţa a ceva care însemna moarte. Bătaia aripilor semăna cu 
loviturile de măciucă; îi tăiau răsuflarea şi-i paralizau simţurile, 
totuşi continua să tragă furios cu ghearele într-un piept aparent 
fără carne. 

In primul şi sălbaticul său atac, Oohoomisew, ale cărui aripi 
mari măsurau cinci picioare de la cap la cap, greşise numai cu un 
centimetru priza lui mortală. Ghearele lui puternice, care s-ar fi 
împlântat ca nişte pumnale în organele vitale ale lui Neewa, s-au 
strâns prea devreme, aşa că au prins numai părul des şi pielea 
moale a ursuleţului. Acum căuta să-şi doboare prada, lovind-o cu 
aripile, aşteptând momentul potrivit ca s-o dea gata cu loviturile 
teribile ale ciocului. Incă o jumătate de minut şi botul lui Neewa 
ar fi fost bucățele. 

Cum Neewa nu făcea nici un zgomot şi nu scotea nici un 
sunet, Miki a sărit în picioare, arătându-şi colții şi mârâind din 
gâtlej. Deodată, a dispărut din el orice urmă de frică, luându-i 
locul o sălbatică şi aproape fericită exaltare. Recunoscuse 


45 


duşmanul lor - o pasăre. Pentru el, păsările erau o pradă şi nu o 
ameninţare. De vreo douăsprezece ori în călătoria lor coborând 
din Ţara de Sus, Challoner împuşcase gâşte mari canadiene şi 
cocori cu aripi uriaşe. Miki mâncase din carnea lor. De două ori 
urmărise cocori răniţi, lătrând din toate puterile şi ei fugiseră de 
el. Acum n-a mai lătrat. Ca o săgeată, s-a aruncat asupra 
maldărului de pene al bufniței. Cele paisprezece livre de carne şi 
oase s-au abătut cu forţa unui bolovan şi Oohoomisew a fost 
smuls din încleştarea lui şi azvârlit pe o parte, bătând puternic 
din aripi. 

Inainte de a-şi putea recăpăta echilibrul, Miki s-a repezit din 
nou asupra păsării, izbind-o cu putere la cap, acolo unde îl lovise 
şi pe cocorul rănit; Oohoomisew a căzut lat pe spate - şi Miki, 
pentru prima oară, a scos din gâtlej, mârâind, o serie ide lătrături 
sălbatice. Acest zgomot era ceva necunoscut pentru 
Oohoomisew şi fraţii săi însetaţi de sânge care pândeau lupta, 
din întuneric. Pliscurile care clămpăneau s-au îndepărtat şi 
Oohoomisew, bătând brusc din aripi, s-a ridicat în aer. 

Cu labele mari din faţă bine înţepenite, mârâind cu botul în 
sus spre peretele întunecat din vârful copacilor, Miki a continuat 
să latre şi să urle sfidător. Ar fi dorit ca pasărea să se întoarcă. 
Dorea să-i rupă şi să-i smulgă penele şi pe când îşi lansa 
provocarea frenetică, Neewa s-a răsucit, s-a ridicat în picioare şi, 
cu un strigăt de avertizare către Miki, a luat-o din nou la goană. 
Daca Miki era un ignorant în această chestiune, el, cel puţin 
înţelegea situaţia. l-o spunea din nou instinctul moştenit de la 
generaţiile fără număr. Ştia că în adâncurile întunecate din jurul 
lor plutea moartea - şi se puse pe o fugă cum nu mai fugise până 
atunci în toată viaţa lui. Pe când Miki alerga în urma lui, umbrele 
începuseră să plutească din nou din ce în ce mai aproape. 

In faţă au zărit o rază de soare. Printre copacii înalţi, lumina a 
început foarte repede să străbată, aşa că nu-i mai înconjura 
bezna adâncurilor de întuneric. Dacă ar mai fi înaintat încă o sută 
de yarzi, ar fi ajuns la marginea unei câmpii întinse, care era 
terenul de vânătoare al bufniţelor. Dar flacăra instinctului de 
autoconservare era vie în capul lui Neewa; era încă zăpăcit de 
loviturile ca de trăsnet ale aripilor; trupul îi ardea acolo unde 
ghearele lui Oohoomisew îi sfâşiaseră carnea; văzând în drumul 
lui o îngrămădire de arbori doborâţi de vânt, s-a repezit în acest 
adăpost atât de iute, încât, o clipă, Miki se întrebă unde 
dispăruse. 


46 


Pătrunzând în urma lui sub grămada de copaci doborâţi, Miki 
s-a întors şi şi-a scos capul afară. Nu era mulţumit, îşi arăta colții 
şi continua să mârâie. Işi învinsese duşmanul. Il dăduse peste 
cap de-a binelea şi-şi umpluse gura cu pene. In faţa acestei 
victorii, era contrariat de faptul că fugise, urmându-l pe Neewa şi 
era stăpânit de dorinţa de a se întoarce ca să-i vie de hac. 
Sângele Airedale şi Spitz se afirma cu tot mai multă putere în el, 
fără teamă de înfrângere; precum şi sângele tatălui său, uriaşul 
câine de vânătoare Hela. Acesta era imperativul rasei lui; 
amestecul curajului de lup şi încăpăţânarea vulpii, la care se 
adăugau fălcile puternice şi forţa herculeană a câinelui 
Mackenzie; dacă Neewa nu s-ar fi vârât aşa de adânc sub copacii 
căzuţi, ar fi ieşit din nou şi şi-ar fi lătrat sfidarea către fiinţele 
acelea eu pene din faţa cărora fugiseră. 

Rănile făcute de ghearele lui Oohoomisew îl ardeau pe Neewa 
ca un fier înroşit în foc şi nu mai avea chef să se bată cu 
duşmanii veniţi din văzduh. S-a apucat să-şi lingă rănile; după 
câtva timp, Miki s-a apropiat de ei şi a mirosit sângele proaspăt 
şi cald. Asta l-a făcut să mârâie. Ştia că e sângele lui Neewa şi 
ochii îi străluceau ca două globuri de foc, privind spre 
deschizătura prin care pătrunseseră în adăpostul întunecat al 
mormanului de arbori căzuţi. 

A stat neclintit vreo oră şi în această oră, ca şi în aceea de 
după uciderea iepurelui, s-a maturizat. Când, în sfârşit, s-a 
strecurat cu prudenţă afară din adăpost, soarele cobora în 
spatele pădurilor dinspre apus. A cercetat în jur, pândind cu 
atenţie orice mişcare sau zgomot. Nu mai avea atitudinea umilă 
şi rugătoare a căţelandrului. Picioarele-i prea lungi stăteau bine 
proptite în pământ. Membrele lui colţuroase erau puternice, de 
parcă ar fi fost sculptate dintr-un lemn noduros; avea trupul 
încordat, urechile ciulite şi capul solid aşezat între umerii osoşi, 
care anunţa, pentru viitor, o forţă gigantică. Ştia că-l împresoară 
Marea Aventură. Lumea lui nu mai era o lume de joacă şi de 
mângâieri sub conducerea unui stăpân. In ea pătrunsese ceva 
imens şi palpitant. 

După o bucată de vreme, s-a aşezat pe burtă lângă gura 
adăpostului şi s-a apucat să roadă capătul frânghiei care-i atârna 
de gât. Soarele s-a lăsat tot mai jos, apoi a dispărut. Il tot aştepta 
pe Neewa să iasă şi să stea cu el afară. Când amurgul a făcut loc 
întunericului, s-a îndreptat spre intrarea adăpostului şi l-a găsit 
pe Neewa acolo. Impreună şi-au cufundat privirile în noaptea 


47 


plină de mistere. 

O vreme, a domnit tăcerea absolută a primei ore de întuneric, 
specifică ținuturilor nordice. Sus, pe cerul senin, stelele apăreau 
două câte două, apoi în constelații strălucitoare. Luna răsărise 
devreme. Trecuse de creştetul pădurilor, scăldând pământul într- 
o lumină aurie şi în strălucirea ei noaptea părea plină de umbre 
negre groteşti, nemişcate şi mute. Pe urmă, liniştea a fost 
întreruptă. Din adâncurile unde mişunau bufniţele venea un 
sunet profund şi ciudat. Miki mai auzise ţipătul ascuţit şi bu-hu-u- 
u, bu-hu-u-u, bu-hu-u-u-ul bufniţelor mici, jefuitorii capcanelor, 
dar nu auzise niciodată glasul acestor Jezabele$ cu aripi puternice 
şi al Frankensteinilor” din adâncurile codrilor - adevărații 
măcelari ai nopţii. Era un sunet profund, gutural, mai mult un 
vaier decât un țipăt; un geamăt aşa de scurt şi de slab, poate din 
prudenţă, sau de teama c-ar putea speria o eventuală pradă. 
Câteva minute, toate colţurile întunecate ale pădurii au dat 
fiecare, unul după altul, semn de viaţă; apoi s-a aşternut din nou 
tăcerea, întreruptă din când în când de fâlfâitul uşor al aripilor 
uriaşe izbind vârfurile brazilor şi cedrilor, când vânătorii îşi luau 
zborul pe deasupra lor în direcţia câmpiei. 

Plecarea bufniţelor a fost pentru Neewa şi Miki doar preludiul 
bacanalei nocturne. Au stat multă vreme de veghe, unul lângă 
altul, ascultând. Pe lângă adăpost a trecut, furişându-se, o pisică- 
pescar, căreia i-au prins mirosul; le-a parvenit ţipătul îndepărtat 
al unei lişiţe, lătratul unei vulpi neliniştite şi mugetul unei femele 
de elan, care păştea pe malul unui lac, de partea cealaltă a 
câmpiei. In cele din urmă, s-a întâmplat ceva care a făcut ca 
sângele să le circule mai repede şi o emoție mai puternică să le 
cuprindă sufletele. 


6 Jezabel - personaj biblic, soţia lui Achab, regele Israelului între anii 
874-835 î.e.n., şi mama Athaliei. A persecutat religia naţională a 
evreilor, l-a condamnat la moarte pe profetul Elie şi a exercitat asupra 
lui Achab o influenţă rea, împingându-l la tiranie. A fost omorâtă şi 
corpul ei aruncat la câini. Simbolizează tirania şi răutatea înverşunată, 
(n.r.). 

7 Frankenstein - personaj celebru, creat ide romanciera engleză Mary 
Woilstonecraft Shelley în 1817 în povestirea cu acelaşi nume. Este 
numele unui savant care a dat viaţă unui personaj monstruos, alcătuit 
din diverse părţi ide corp omenesc luate de la morţi, dar fără suflet. 
Neavând nume, a rămas cunoscut sub numele tânărului savant - 
Frankestein - întruchipând răutatea monstruoasă şi răzbunătoare, ce se 
ridică împotriva propriului său creator, (n.r.). 


48 


Părea, la început, foarte îndepărtat - urletul răguşit al lupilor, 
gonind după pradă. Se îndrepta spre partea de nord a câmpiei şi 
aceasta făcea ca urletul să ajungă repede la ei, o dată cu vântul 
care bătea dinspre nord-vest. Urletul haitei se auzea acum foarte 
clar şi în creierul lui Miki imagini nedesluşite şi amintiri confuze 
prindeau cu iuţeală viaţă. Ce auzea nu era vocea lui Challoner, ci 
un glas pe care îl cunoştea. Era glasul lui Hela, uriaşul lui tată; 
glasul mamei sale, Numa; glasul semenilor lui, glasul a sute şi 
mii de generaţii; instinctul acestor generaţii şi amintirile confuze 
ale primei copilării puneau stăpânire pe el. Puțin mai târziu, îi va 
trebui inteligenţă şi experienţă ca să poată deosebi mica 
diferenţă dintre lup şi câine. Glasul acesta, glasul sângelui său 
venea spre el. Se îndrepta spre ei cu iuţeală, fioros şi plin de 
setea sângelui şi a foamei. L-a uitat pe Neewa. N-a observat că 
ursuleţul s-a tras înapoi, furişându-se mai adânc sub grămada de 
trunchiuri căzute. S-a ridicat în picioare şi a stat neclintit şi 
încordat, uitând de toate, în afară de fiorul chemării haitei care 
vâna. 

Cu răsuflarea tăiată, sleit de puteri, cu ochii scrutând cu 
înfrigurare întunericul nopţii din faţa lui ca să descopere 
strălucirea apei care iar fi putut să-l salveze, Ahtik, tânărul 
caribu, gonea la vreo sută de yarzi înaintea lupilor, ca să scape 
cu viaţă. Haita se răspândise în formă de potcoavă, iar cele două 
extremităţi începuseră să alerge în rând cu el, gata să-l 
împresoare, să-l apuce de vinele genunchilor şi să-l doboare. In 
aceste clipe supreme, toate glasurile amuţiseră şi tânărul caribu 
simţea că se apropie sfârşitul. Cu disperare, a luat-o la dreapta şi 
a pătruns în pădure. 

Miki a auzit zgomotul făcut de corpul lui şi s-a tras mai 
aproape de adăpost. Zece secunde mai târziu, Ahtik a trecut la 
cincizeci de picioare de el - o formă enormă şi grotescă în lumina 
lunii; răsuflarea lui horcăitoare era plină de groaza şi 
deznădejdea morţii apropiate. Tot aşa de repede cum a apărut a 
şi dispărut şi i-au luat locul vreo zece umbre tăcute, care au 
trecut aşa de repede, că lui Miki i s-a părut că sunt ca suflarea 
vântului care vine şi trece. 

Câteva minute a stat şi a ascultat, dar din nou tăcerea s-a 
aşternut asupra nopţii. După un timp, s-a întors înapoi în adăpost 
şi s-a culcat lângă Neewa. 

In ceasurile oare au urmat, a avut un somn agitat. A visat 
lucruri pe care le uitase. L-a visat pe Challoner. l-au apărut în vis 


49 


nopţile reci şi focurile uriaşe; a auzit vocea stăpânului şi a simţit 
din nou atingerea mâinii lui; dar peste toate şi din toate se ridica 
strigătul sălbatic de vânătoare al semenilor lui. 

In zorii zilei a ieşit din adăpost şi a adulmecat urma lupilor şi a 
caribuului. Până acum, în peregrinările lor, Neewa avusese 
conducerea; acum, Neewa era acela care mergea în urmă. Cu 
nările pline de mirosul greu al haitei, Miki s-a îndreptat cu 
hotărâre spre câmpie. l-a trebuit o jumătate de oră ca să ajungă 
la marginea ei. Pe urmă a dat de o ridicătură de teren întinsă şi 
pietroasă, dincolo de care a adulmecat urma, coborând o pantă 
abruptă, în partea mai largă a văii. 

Aici s-a oprit. 

La douăzeci de picioare sub el şi la cincizeci de picioare 
depărtare zăcea leşul, în parte devorat, al tânărului caribu. Nu 
priveliştea acestuia l-a înfiorat într-atât încât i se oprise inima în 
loc. Din desişurile câmpiei venise Maheegun, lupoaica renegată, 
ca să se sature din prada la dobândirea căreia nu contribuise. 
Era o creatura deşelată, care umbla furişându-se, dar iute de 
colţi, slabă de i se vedeau coastele după boala pe care o 
contractase, mâncând o momeală otrăvită; o fiară de care 
fugeau şi semenii ei - laşă, în stare să-şi ucidă şi propriii săi pui. 
Dar pentru Miki nu era nimic din toate astea. In ea vedea, în 
carne şi oase, ceea ce memoria şi instinctul îi aminteau de mama 
lui. lar mama lui existase înaintea lui Challoner, stăpânul său. 

Un minut, două, a stat locului, tremurând, apoi a început să 
coboare ca şi cum s-ar fi dus spre Challoner, dar cu multă 
precauţie, cu o nelinişte ciudată, cu o stranie bucurie în el, pe 
care prezenţa omului n-ar fi putut să o trezească. A fost lângă 
Maheegun înainte ca ea să-şi dea seama de apropierea lui. Acum 
simţea în nări, viu, mirosul Mamei, care îl umplea de o mare 
bucurie; totuşi îi era frică. Dat nu era o frică fizică. Lipit de 
pământ, cu capul între labe, a gemut. 

Ca fulgerul, lupoaica s-a întors, arătându-şi colții pe toată 
lungimea fălcilor, iar ochii injectaţi de sânge străluceau bănuitori 
şi ameninţători. Miki n-a avut nici măcar timp să facă o mişcare 
sau să scoată alt geamăt. Cu iuţeala unei pisici, lupoaica 
proscrisă s-a aruncat asupra lui. Colţii ei l-au fulgerat numai o 
dată - apoi a dispărut. Sângele curgea din umărul lui Miki, dar nu 
arsura dureroasă a rănii l-a făcut să stea câtva timp încremenit, 
ca o stană de piatră. Mirosul Mamei se simţea încă în locul unde 
fusese Maheegun. Dar visurile i se spulberaseră. Ceea ce fusese 


50 


Amintire s-a destrămat, în cele din urmă, într-un oftat adânc, 
întrerupt de un suspin dureros. Pentru el, ca îşi pentru Neewa, nu 
mai exista Challoner, nu mai exista mamă. Dar rămânea lumea 
largă! Lumea în care răsărea soarele. Din ea emana fiorul şi 
parfumul vieţii. Şi lângă el - foarte aproape - era mirosul bogat 
îşi plăcut al cărnii. 

L-a adulmecat cu lăcomie. Apoi s-a întors şi a văzut trupul 
negru şi rotofei al lui Neewa coborând povârnişul văgăunei, 
venind ca să se alăture şi el ospăţului. 


CAPITOLUL IX. 


Dacă Makoki, bătrânul indian cree, cu faţa ca pergamentul, 
curierul dintre God's Lake şi Fort Churchill, ar fi cunoscut 
povestea lui Miki şi Neewa până în momentul în care se 
pregăteau să mănânce din grăsimea şi leşul pe jumătate devorat 
al tânărului caribu, ar fi spus că Iskoo Wapoo, Spiritul Bun al 
animalelor, veghea asupra lor cu foarte multă grijă. Pentru că 
Makoki credea cu adevărat în zeitățile pădurii tot atât de mult ca 
în acelea ale propriei sale colibe. Ar fi dat povestirii o versiune 
pitorească personală şi ar fi spus-o micilor săi nepoți, iar copiii 
fiului său ar fi ţinut-o minte ca s-o povestească, mai târziu, 
propriilor lor copii. 

Nu era în firea lucrurilor ca un ursuleţ negru şi un căţel 
Mackenzie corcit cu Airedale şi Spitz să se întovărăşească, aşa 
cum făcuseră Neewa şi Miki. De aceea, ar fi afirmat că Spiritul 
Binefăcător care veghează asupra animalelor cu patru picioare 
trebuie să fi avut, încă de la început, un ochi îndreptat asupra lor. 
A fost ea - Iskoo Wapoo, o zeiţă îşi nu un zeu - cea care l-a 
împins pe Challoner s-o ucidă pe mama lui Neewa, marea 
ursoaică neagră; şi tot ea l-a pus să-i lege pe ursuleţ şi pe căţel 
cu aceeaşi bucată de frânghie, ca să nu moară, atunci când au 
căzut din barca omului alb în viitoare, ci să devină prieteni şi să 
se ajute unul pe altul. Neswa-păwuk („doi frăţâni”) i-ar fi numit 
Makoki şi, dacă ar fi fost pus la încercare şi-ar fi tăiat, mai 
degrabă, un deget decât să facă vreun rău unuia din ei. Dar 
Makoki nu ştia nimic despre aventurile lor şi în dimineaţa aceea 
când ei au coborât să ospăteze, el se afla la o sută de mile 


8 Numele unul trib indian, (n.t.). 


51 


depărtare, târguindu-se cu un om alb care avea nevoie de un 
ghid. N-avea să ştie niciodată că Iskoo Wapoo se afla chiar în 
momentul acela lângă el, punând la cale un lucru care avea să 
aibă atâta însemnătate în viaţa lui Neewa şi Miki. 

Între timp, Neewa şi Miki înfulecau cu lăcomie. Aveau foarte 
mult simţ practic. Nu priveau înapoi spre trecut, ci erau complet 
absorbiți de prezent. Lungi cât un an le păruseră cele câteva zile 
de emoţii şi întâmplări pe care le trăiseră. Dorul de mamă îşi 
pierduse puţin câte puţin din intensitate, dar pierderea 
stăpânului nu mai conta acum, în felul cum se desfăşurau 
lucrurile cu Neewa şi Miki. Ultima noapte rămăsese vie în 
amintirea lor ca un eveniment deosebit - lupta cu bufniţele 
monstruoase, ca să scape cu viaţă; uciderea tânărului caribu de 
către lupi; şi (pentru Miki) scurta şi amara experienţă cu 
Maheegun, lupoaica renegată. Umărul îl ardea în locul în care îşi 
înfipsese ea colții. Dar faptul nu-i micşora pofta de mâncare, în 
timp ce înfuleca, mârâia şi se îndopă până nu mai încăpu nimic în 
el. 

Apoi se aşeză pe picioarele de dinapoi şi privi în direcţia în 
care plecase Maheegun. 

Privea spre est, către Golful Hudson, dincolo de câmpia 
imensă ce se întindea între două şiruri de munţi care semănau 
cu zidurile unei păduri aurite în lumina soarelui de dimineaţă. Nu 
văzuse niciodată lumea aşa cum i se înfăţişa acum. Lupii 
doborâseră caribuul pe povârnişul prăpăstios al unui deal care 
ieşea, ca un deget, în afara pădurii plină de bufniţe, iar leşul 
zăcea pe o pantă înverzită ce domina câmpia. Din marginea 
povârnişului, Miki putea cuprinde cu privirea întreaga vale - atât 
de departe, că priveliştea minunată pe care o avea în faţă unea, 
în zare, strălucirea soarelui cu albastrul carului. In faţa lui se 
întindea un adevărat rai plin de promisiuni ademenitoare; vaste 
întinderi de păşuni verzi şi catifelate; crânguri pierzându-se în 
zarea pădurii adânci, ce începea cu lanţul de munţi din 
depărtare; întinderi vaste, acoperite de tufişuri strălucitoare în 
culorile lui iunie; ici-colo, sclipirea apei şi, la o jumătate de milă, 
un lac ca o oglindă uriaşa, mărginit de verdele închis al brazilor şi 
cedrilor. 

Într-acolo plecase Maheegun, lupoaica. Se întreba dacă se va 
mai întoarce. A adulmecat aerul, căutându-i mirosul. Dar în inima 
lui nu mai sălăşluia dorul de mamă. Ceva începuse să-i arate ce 
mare diferenţă este între câine şi lup. Câteva clipe nădăjduise că 


52 


viaţa avea să-i ofere o altă mamă, pe care o confundase cu cea 
pierdută. Abia acum înţelegea. Incă puţin îşi colții lui Maheegun i- 
ar fi sfâşiat umărul sau i-ar fi retezat, la gât, vena jugulară. 
Tebah-Gone-Gawin (Unica Mare Lege) i se impunea acum, legea 
implacabilă a supravieţuirii celor mai puternici. Să trăieşti 
înseamnă să lupţi - să omori; să învingi pe oricare fiinţă cu 
picioare sau aripi. Pentru el, pe pământ şi în văzduh erau 
nenumărate primejdii. Nicăieri, de când îl pierduse pe Challoner, 
nu găsise prietenie decât în inima lui Neewa, ursuleţul orfan. Şi 
spre Neewa s-a întors, mârâind la pasărea-elanului, cu penaj viu 
colorat, care zbura în preajmă ca să apuce o bucăţică de carne. 

Numai cu câteva minute mai înainte, Neewa cântărise 
douăsprezece livre; acum cântărea paisprezece sau 
cincisprezece. Avea pântecele umflat ca un sac bine îndesat şi în 
prezent, făcut ghem, stătea la soare lingându-şi botul, satisfăcut 
de el însuşi şi împăcat cu lumea. Miki se frecă de el, iar Neewa 
mârâi prietenos. Se răsturnă pe spatele lui grăsun şi-l invită pe 
Miki la joacă. Acest lucru se întâmpla pentru prima oară; Miki, 
lătrând vesel, sări pe el. Zgâriind, muşcând, lovindu-se şi însoţind 
bătălia lor prietenească cu mârâituri furioase din partea lui Miki 
şi cu grohăituri ascuţite ca de purcel din partea lui Neewa, se 
rostogoliră până la marginea povârnişului. Erau cel puţin o sută 
de picioare până jos - o pantă abruptă care ducea spre câmpie - 
şi fură proiectaţi, ca din puşcă, de-a rostogolul până jos. Pentru 
Neewa n-a fost prea dezagreabil. Era rotund îşi gras şi se 
rostogolea cu uşurinţă. 

Cu Miki era altceva. Fiind numai picioare, piele şi oase, venea 
la vale ca un ghem, răsucindu-se, făcând salturi, până ce, la 
marginea câmpiei, s-a lovit de o muche pietroasă şi a rămas 
acolo, ameţit şi fără suflare. S-a ridicat clătinându-se şi gâfâind. 
Câtăva vreme, totul s-a învârtit în jurul lui într-un cerc care-i 
făcea greață. Când şi-a revenit, l-a zărit pe Neewa la vreo 
douăsprezece picioare distanţă. 

Neewa tocmai făcuse o descoperire grozavă. Ca un copil pe 
săniuţă sau ca un castor pe coadă, nimeni nu apreciază mai mult 
„alunecuşul” decât un pui de urs negru şi în timp ce Miki îşi 
venea în fire, Neewa se urcă douăzeci-treizeci de picioare pe 
povârniş şi se dădu de bună voie, din nou, de-a rostogolul până 
jos. Miki rămase cu gura căscată de uimire. Neewa se sui încă o 
dată şi-şi dădu drumul la vale - iar lui Miki îi pieri răsuflarea. De 
cinci ori l-a urmărit cu privirea pe Neewa suind douăzeci-treizeci 


53 


de picioare pe panta înverzită şi venind de-a tumba până jos. A 
cincea oară s-a aruncat asupra lui şi i-a tras o buşeală care era 
cât pe ce să se încheie cu o adevărată bătălie. 

După asta, Miki s-a apucat să exploreze, în lung, poalele 
povârnişului şi Neewa a binevoit să-l urmeze vreo sută de yarzi, 
dar mai departe a refuzat categoric să meargă. Intr-a patra lună 
a tinerei lui existenţe atât de interesante, Neewa era convins că 
Natura îi dăduse viaţă ca să aibă mereu plăcerea să-şi umple 
stomacul. Pentru el, mâncarea era singurul şi unicul scop al 
existenţei, în lunile următoare avea o treabă importantă de 
îndeplinit, dacă voia să menţină recordul familiei lui, iar faptul că 
Miki părea să abandoneze leşul gras şi zemos al tânărului caribu 
îl umplea de nelinişte şi revoltă. Dintr-o dată a dat uitării orice 
gând de joacă şi a pornit pe pantă în sus, cu o preocupare cane 
era, sută în sută, practică. 

Văzând asta, Miki a lăsat baltă proiectul de explorare şi s-a 
luat după el. Ajunşi pe cornişa pantei, la douăzeci de yarzi de 
leşul caribuului, au privit de lângă grămada de bolovani la 
provizia lor de carne. În aceeaşi clipă au amuţit, încremeniţi de 
uimire. Două bufniţe uriaşe sfâşiau leşul. Pentru Miki îşi Neewa, 
aceştia erau monştrii din pădurea întunecată din care abia 
reuşiseră să scape cu viaţă. In realitate, nu erau din neamul lui 
Oohoomisew, al tâlharilor care văd noaptea. Erau bufniţe-de- 
zăpadă, care se deosebesc de celelalte prin aceea că vederea 
lor, în plină zi, este tot atât de pătrunzătoare ca a unui şoim. 
Mispoon, masculul uriaş, era de un alb imaculat. Femela sa, ceva 
mai mică, era vărgată într-o culoare brună de ardezie şi amândoi 
aveau capetele rotunde şi o înfăţişare înfricoşătoare, pentru că 
nu aveau smocuri de fulgi la urechi. Mispoon, cu aripile lui 
splendide pe jumătate întinse peste leşul lui Ahtik, caribuul mort, 
smulgea cu lăcomie carnea cu ciocul lui puternic, încât Neewa şi 
Miki puteau să-i audă clămpănitul. Newish, femela, avea capul 
aproape cufundat în măruntaiele lui Ahtik. Infăţişarea lor şi 
zgomotul pe care-l făceau, mâncând, erau suficiente săi 
zdruncine nervii unui urs mai în vârstă decât Neewa, care sta 
ghemuit după un bolovan şi mu i se vedea decât capul. 

Miki avea în gâtlej un mârâit de nemulţumire. Dar şi l-a 
stăpânit şi s-a lipit şi el de pământ. Sângele uriaşului vânător 
care fusese tatăl său se trezea din nou în el ca o flacără. Laşul îi 
aparţinea şi era gata să se lupte pentru el. Şi nu învinsese el, în 
pădure, bufnița cea mane? Dar aici erau două. Faptul l-a făcut să 


54 


rămână culcat pe burtă o clipă, două, mai mult chiar şi în acest 
scurt interval a survenit neprevăzutul. 

A zărit-o pe Maheegun, lupoaica renegată, ieşind, pe furiş, din 
tufişurile de pe partea cealaltă a povârnişului. Cu spatele adus, 
cu ochii roşii, cu coada lăsată în jos, strecurându-se pe nesimţite, 
ca ucigaşii, înainta pe bucata de teren deschis, umbră cenuşie şi 
necruțătoare. Aşa furişat cum mergea, a acţionat cu mare 
iuţeală. S-a aruncat de-a dreptul asupra lui Mispoon, cu un 
mârâit şi un clănţănit de colţi care l-a făcut pe Miki să se lipească 
şi mai tare de pământ. 

Maheegun şi-a înfipt adânc colții în armura de pene a lui 
Mispoon, groasă de cinci degete. Mispoon, luat prin surprindere, 
fără a se fi putut pregăti de luptă, s-ar fi trezit cu capul smuls din 
corp, dacă n-ar fi intervenit Newish. Scoţându-şi capul plin de 
sânge din măruntaiele lui Ahtiat, aceasta s-a repezit la 
Maheegun cu un țipăt gutural şi hârâit - un țipăt care nu semăna 
cu strigătul nici unei alte vieţuitoare. Şi-a înfipt ciocul şi ghearele 
în spatele lupoaicei şi Maheegun, dând drumul lui Mispoon, s-a 
aruncat cu furie asupra noului atacant. Deocamdată, Mispoon 
scăpase, dar cu un teribil sacrificiu din partea lui Newish. Dintr-o 
singură muşcătura bine plasată a fălcilor ei cu colţi lungi, 
Maheegun aproape smulse, din corpul lui Newish, una din marile 
ei aripi. Mispoon a simţit în ţipătul de suferinţă pe care ea l-a 
scos un vaiet de agonie; s-a ridicat, bătând din aripi, s-a 
cumpănit o clipă îşi s-a prăvălit pe spatele lupoaicei eu atâta 
putere, încât a răsturnat-o pe Maheegun. 

Enorma bufniţă şi-a înfipt adânc ghearele în deşertul lupoaicei, 
agăţându-se de această parte vitală a renegatei cu o tenacitate 
feroce şi răzbunătoare. In această încleştare, Maheegun a simţit 
împunsătura morţii. S-a răsturnat pe spate; s-a rostogolit iarăşi şi 
iarăşi, urlând, muşcând şi zgâriind zadarnic în efortul de a se 
elibera de pumnalele care o ardeau şi care pătrundeau tot mai 
adânc în măruntaiele ei. Mispoon se ţinea bine, rostogolindu-se 
când se rostogolea ea, bătând din aripile lui uriaşe, strângându-şi 
ghearele într-o încleştare din care nici moartea n-ar fi putut să-l 
smulgă. Femela lui zăcea la pământ, în agonie. Viaţa i se scurgea 
o dată cu sângele din rana adâncă de la coaste, totuşi, cu 
privirea înceţoşată de apropierea morţii, a făcut un ultim efort ca 
să-l ajute pe Mispoon. Şi Mispoon, erou până la capăt şi-a 
menţinut încleştarea până când a murit. 

Maheegun s-a târât spre marginea tufişurilor. Acolo s-a 


55 


eliberat de bufnița cea mare. Dar îi rămăseseră rănile adânci din 
şale. Sângele i se scurgea din burtă, pe când îşi făcea drum spre 
adăpostul desişului, lăsând în urmă o dâră roşie. La un sfert de 
mila mai încolo, s-a culcat sub un tufiş de pini mărunți şi, puţin 
mai târziu, a murit. 

Pentru Neewa şi Miki - dar mai ales pentru fiul lui Hela - 
această luptă teribilă lărgise şi mai mult subtila şi mereu 
crescânda înţelegere a lumii aşa cum exista pentru ei. Era 
înţelepciunea experienţei care nu se uită şi la care se adăuga 
instinctul străvechi şi ereditatea speciei. Omorâseră vietăţi mici - 
Neewa, gândaci, broaşte şi viespi; Miki, iepurele - se luptaseră 
pentru existenţă; trecuseră prin experienţe care de la început 
fuseseră un joc cu moartea; dar a fost nevoie de încununarea 
unei lupte ca aceea pe care o văzuseră cu ochii lor ca să li se 
deschidă porţile spre o nouă perspectivă a vieţii. 

A trecut un timp până când Miki s-a apropiat şi a mirosit-o pe 
Newish, bufnița moartă. Nu mai simţea dorinţa să-i smulgă 
penele sub aţâţarea unui triumf şi cruzimi copilăreşti. In acelaşi 
timp, cu o mai mare înţelegere a lucrurilor, se năştea în el 
abilitatea şi viclenia. Soarta lui Mispoon îşi a perechii sale îl 
învățase valoarea nepreţuită a tăcerii şi a prudenţei; acum ştia 
că în lume existau multe vieţuitoare care nu se temeau de el şi 
care n-ar fi fugit din faţa lui. Pierduse disprețul imprudent şi 
fanfaron pentru creaturile cu aripi; învățase că pământul nu era 
făcut numai pentru el şi, ca să-şi păstreze locşorul pe dânsul, 
trebuia să lupte aşa cum se luptaseră Maheegun şi bufniţele. 
Căci în vinele lui Miki curgea sângele fierbinte de luptător al unui 
întreg şir de strămoşi care se prelungea, înapoi, în timp, până la 
lup. 

La Neewa, procesul de deducție era cu totul diferit. Cei din 
neamul lui nu erau agresivi, exceptând cazul când se luptau între 
ei. Nu obişnuiau să atace alte animale şi nici nu constituiau o 
pradă pentru ele. Era o pură întâmplare din naştere faptul că nici 
o altă creatură din tot întinsul său domeniu nu era îndeajuns de 
puternică, singură sau în grup, să învingă un urs negru adult în 
luptă dreaptă. Aşa că Neewa, în materie de luptă, n-a învăţat 
nimic din tragedia lui Maheegun şi a bufniţelor. Câştigul lui, dacă 
exista vreunul, era o prudenţă mai mare. Il interesa mai ales 
faptul că Maheegun şi cele două bufniţe nu devoraseră tânărul 
caribu. Cina era, deocamdată, salvată. 

Cercetând atent împrejurimile cu ochişorii lui rotunzi, în 


56 


eventualitatea unui alt bucluc, a rămas ascuns la loc sigur, 
urmărindu-l pe Miki care explora scena bătăliei. De la trupul 
bufniței, Miki a trecut la Ahtik şi de la Ahtik a adulmecat încetişor 
drumul spre desiş, pe unde apucase Maheegun. La marginea 
pădurii a dat peste Mispoon. N-a mers mai departe, ci s-a întors 
la Neewa, care, între timp, îşi dăduse seama că putea să iasă, 
fără grijă, în teren descoperit. 

În ziua aceea, Miki a fost nevoit să intervină de vreo cincizeci 
de ori ca să apere provizia de carne. Păsările-elanului, cu ochii 
lor mari şi cotcodăcitul lor neîntrerupt, erau cele mai 
plictisitoare; gaiţele de Canada erau foarte perseverente; în două 
rânduri, o hermină mică cu blana cenuşie şi ochii roşii ca 
grânarele a venit să se îndoape cu sânge. Miki s-a aruncat 
asupra ei cu atâta furie, încât nu s-a mai întors a treia oară. 
Către amiază, corbii au adulmecat sau au văzut leşul şi zburau 
pe deasupra lui în cerc, aşteptând ca Neewa şi Miki să plece. Mai 
târziu, au început să croncăne, în semn de protest, de pe 
vârfurile copacilor de la marginea pădurii. 

In noaptea aceea, haita n-a mai revenit pe povârniş. Carnea 
fiind din belşug, lupii - care se găseau acum dincolo de 
trecătoarea unde erau Miki şi Neewa - urmăreau o nouă pradă, 
departe spre vest. O dată sau de două ori au auzit urletul lor 
îndepărtat. 

Din nou, în noaptea înstelată, au vegheat şi au ascultat, ţipând 
în răstimpuri, în revărsatul blând şi cenuşiu al zorilor, s-au întors 
iarăşi la ospăţul lor. 

Şi în acest fapt, Makoki, bătrânul curier cree, ar fi găsit dovada 
prezenţei Spiritului Binefăcător. Căci s-au scurs zile după zile şi 
nopţi după nopţi, în care sângele şi carnea lui Ahtik le-au dat lui 
Neewa şi Miki o forţă şi o creştere miraculoase. In a patra zi, 
Neewa devenise atât de gras şi lucios, încât se făcuse cu 
jumătate mai mare decât fusese în ziua când căzuse din barcă. 
Miki începuse să se împlinească. Nu-i mai puteai număra 
coastele de la distanţă. Pieptul i se lăţise, picioarele pierduseră 
din stângăcia lor colţuroasă. Prin exerciţiul făcut pe oasele lui 
Ahtik, fălcile i se întăriseră. O data cu această dezvoltare simţea 
din ce în ce mai puţin vechea dorinţă copilărească de joc şi din 
ce în ce mai mult nerăbdarea vânătorului. A patra noapte auzi 
din nou urletul de vânătoare al lupilor, care făcu să vibreze în el 
o exaltare sălbatică. 

Pentru Neewa, grăsimea, buna dispoziţie şi multumirea erau 


57 


sinonime. Deoarece avea carne, nu era de loc tentat să treacă 
dealul. De două, trei ori pe zi cobora la pârâu, în fiecare 
dimineaţă şi după-amiază - mai ales spre apusul soarelui - îşi 
făcea cheful, dându-se de-a dura de pe deal. In plus, începu să-şi 
facă siesta de după-amiază în furca unui copăcel. Cum Miki nu 
găsea nici un rost şi nici ceva sportiv să se dea pe tobogan şi 
cum nu putea să se caţere în copaci începu să-şi petreacă 
timpul, din ce în ce mai mult, umblând încoace şi-ncolo la poalele 
muntelui. Ar fi dorit ca Neewa să meargă cu el în aceste 
expediţii. Nu pleca niciodată până nu-l ruga pe Neewa să 
coboare din copac, sau până nu făcea un efort ca să-l abată de la 
singurul drum pe care-l parcurgea până la pârâu şi înapoi, 
încăpăţânarea lui Neewa n-ar fi putut provoca niciodată o 
adevărată supărare între ei. Miki ţinea prea mult la el ca să se 
întâmple aşa ceva; dar dacă s-ar fi ajuns la o situaţie hotărâtoare 
şi dacă Neewa s-ar fi gândit că Miki nu se va mai întoarce, fără 
îndoială că l-ar fi urmat. 

A fost o altă cauză, mult mai importantă decât o ceartă 
obişnuită, care a ridicat primul mare obstacol între ei. S-a 
întâmplat că Miki era dintr-un neam care preferă carnea 
proaspătă, pe când lui Neewa îi plăcea cea fezandată. De la a 
patra zi încolo, ce mai rămăsese din leşul lui Ahtik începuse să se 
împută. În a cincea zi, Miki găsi carnea greu de mâncat; în a 
şasea, imposibil. Pentru Neewa devenea tot mai delicioasă pe 
măsură ce gustul şi mirosul erau mai puternice. In a şasea zi, a 
fost atât de încântat, încât s-a tăvălit peste ea. Pentru prima 
oară, în noaptea aceea, Miki n-a putut dormi lângă el. 

In a şaptea zi, s-a ajuns la punctul culminant. Mirosul lui Ahtik 
se înălța puternic până la cer. Duhoarea plutea în aer, purtată 
până departe de briza blândă a lui iunie, atrăgând toţi corbii din 
regiune. Ea l-a alungat pe Miki, care s-a furişat ca un câine bătut, 
până jos la pârâu. Când Neewa a coborât să bea apă după masa 
de dimineaţă, Miki l-a mirosit numai o clipă şi imediat s-a 
îndepărtat de el. De fapt, era o foarte mică diferenţă acum între 
Ahtik şi Neewa, atât doar că unul stătea nemişcat, iar celălalt 
umbla. Amândoi miroseau a hoit şi, hotărât lucru, amândoi se 
împuţiseră. Până şi corbii care se învârteau în cercuri deasupra 
lui Neewa se mirau cum de umbla ca o fiinţă vie. 

In noaptea aceea, Miki a dormit sub un tufiş, lângă pârâu. Era 
înfometat şi singur şi, pentru prima oară, după multe zile, a 
simţit, atât de mare şi de goală este lumea, li era dor de Neewa. 


58 


A suspinat după el în liniştea înstelată a lungilor ceasuri dintre 
apus şi răsărit. 

Soarele era demult sus, când Neewa a coborât colina, îşi 
terminase micul dejun, rostogolitul de dimineaţă şi mirosea mai 
rău ca oricând. Miki a încercat iar să-l convingă să vină cu el, dar 
Neewa era dezgustător de încăpățânat şi voia să rămână în 
splendida lui stare actuală. In dimineaţa aceea, părea mai 
nerăbdător ca de obicei să se reîntoarcă pe povârniş. Toată ziua 
precedentă fusese nevoit să alunge corbii de la carne, iar astăzi 
erau de două ori mai stăruitori în eforturile lor de a-l jefui. După 
ce a băut, mormăind şi strigând ceva spre Miki, s-a grăbit să urce 
dealul. 

Drumul pe povârniş trecea printre grămezile de stânci de unde 
Miki şi el priviseră bătălia dintre Maheegun şi cele două bufniţe; 
prudent, se oprea totdeauna câtva timp printre aceste stânci, ca 
să se asigure că totul era în regulă pe terenul descoperit. În 
dimineaţa aceea, a primit o mare lovitură. Leşul lui Ahtik era 
complet negru de corbi. Kakakew şi hoarda lui tuciurie de 
curăţitori de hoituri coborâseră ca un nor; sfâşiau, se luptau şi 
băteau din aripi în jurul lui Ahtik ca şi cum înnebuniseră cu toţii. 
Un alt nor plana în văzduh; fiecare tufiş şi arbust din apropiere se 
apleca sub greutatea lor, iar penajul negru ca de cărbune le 
strălucea în soare de parcă chiar atunci se îmbăiaseră în 
căldarea unui spoitor. Neewa încremenise. Nu-i era frică; îi 
alungase de multe ori pe hoţii aceştia fricoşi. Dar niciodată nu 
fuseseră atât de mulţi. Nu mai vedea nimic din leş. Chiar şi 
terenul din jur era negru. 

S-a repezit dintre stânci, arătându-şi colții, aşa cum se 
năpustise de peste douăzeci de ori până acum. S-a produs un 
fâlfâit teribil de aripi. Văzduhul s-a întunecat şi croncănitul care a 
urmat putea fi auzit de la o milă depărtare. De data aceasta, 
Kakakew şi puternica lui ceată n-au zburat înapoi în pădure. 
Numărul lor mare le dădea curaj. Gustul cărnii lui Ahtik şi mirosul 
pe care-l simțeau în nări îi îmbăta de poftă până la nebunie. 
Neewa era zăpăcit. Deasupra, înapoi, în toate părţile, se 
învârteau şi zburau în cerc, croncănind şi cârâind, iar cei mai 
îndrăzneţi se năpusteau în jos asupra lui ca să-l lovească cu 
aripile. Norul ameninţător se făcea, tot mai des şi, dintr-o dată, s- 
a prăvălit ca o avalanşă. L-a acoperit din nou pe Ahtik şi l-a 
înăbuşit ou totul sub el şi pe Neewa. Se simţea îngropat sub o 
masă de aripi şi trupuri, aşa că a început să lupte mai teribil 


59 


decât cu bufniţele. Vreo douăzeci de ciocuri negre, ca nişte 
cleşti, se băteau să-l apuce de păr şi de piele, altele îl loveau în 
ochi: simţea cum îi smulgeau urechile din cap, iar vârful nasului, 
în zece secunde, devenise o pernă însângerată. Era sufocat, orbit 
şi ameţit şi fiecare părticică din corp îl durea îngrozitor. Uitase de 
Ahtik. Nu avea altă dorinţă mai mare pe lume decât să iasă la loc 
deschis, ca să poată fugi. 

Punându-şi toată puterea într-un singur efort, s-a ridicat în 
picioare şi a dat năvală prin grămada mişcătoare din jur. La acest 
semn de înfrângere, mulţi corbi l-au părăsit, ca să ia parte la 
ospăț. Când a ajuns cam la jumătatea drumului dinspre pădurea 
în care se refugiase Maheegun, îl părăsiseră toţi, în afară de unul 
singur. Acest unul era, poate, chiar Kakakew în persoană. Se 
cramponase ca o capcană de şoareci de crâmpeiul de coadă al 
lui Neewa şi stătea agăţat de el ca moartea neîndurătoare, în 
timp ce Neewa fugea. S-a ţinut bine până când bietul ursuleţ a 
intrat în pădure. După cre s-a înălţat în văzduh, bătând din aripi 
şi s-a alăturat fraţilor săi la leşul putred al caribuului. 

Dacă Neewa nu simţise niciodată lipsa lui Miki, ei bine, acum i- 
o simţea. Din nou, punctul lui de vedere asupra lumii se 
schimbase. Era lovit în o sută de locuri. Corpul îi ardea ca o 
flacără. Până şi tălpile picioarelor îl dureau când călca pe ele şi, 
cam jumătate de oră, a stat ascuns sub un tufiş, lingându-şi 
rănile şi adulmecând aerul după Miki. 

Pe urmă a coborât panta spre malul pârâului şi a parcurs, în 
sus şi-n jos, drumul pe care-l făcuse de atâtea ori. 

Zadarnic şi-a căutat prietenul în toate părţile. A mormăit, a 
gemut, încercând să-i prindă mirosul în aer. A mers, o bucată de 
drum, pe pârâu în sus şi-n jos. Acum Ahtik nu mai avea nici o 
însemnătate. 

Miki plecase. 


CAPITOLUL X. 


De la o depărtare de un sfert de milă, Miki a auzit larma făcută 
de corbi. Nu voia să se întoarcă, chiar dacă ar fi bănuit că Neewa 
avea nevoie de ajutorul lui. Era înfometat de un post prea lung şi, 
pentru moment, planurile lui luaseră o direcţie bine determinată. 
Se simţea în stare să atace orice în materie de mâncare, fără să 
ţină seama de mărime şi se afla la o milă bună de văgăuna de pe 


60 


povârnişul muntelui când a dat abia peste un rac. L-a ronţăit cu 
carapace cu tot. Asta a făcut să-i dispară gustul rău din gură. 

In viaţa lui, ziua aceea îi rezerva un alt eveniment de neuitat. 
Acum, că era singur, amintirea stăpânului nu mai era aşa de 
vagă cum fusese în ajun şi în celelalte zile. Imaginile îi reveneau 
în minte tot mai vii, pe măsură ce dimineaţa înainta spre după- 
amiază, umplând, încet dar sigur, golul pe care îl lăsase prietenul 
său Neewa. Câtva timp, fiorul excitant al aventurii dispăruse. De 
vreo şase ori a ezitat îşi a fost pe punctul de a se întoarce la 
Neewa. Dar foamea îl împingea, puţin câte puţin, mereu înainte. 
A mai găsit doi raci. Apoi râul s-a adâncit, apa curgea mai liniştit 
şi devenea tot mai sumbra. De două ori a încercat să vâneze 
iepuri bătrâni, care îi scăpau însă cu uşurinţă. O dată a fost 
numai la un pas de prinde unul tânăr. Foarte des, potârnichi îşi 
luau zborul, cu un fâlfâit zgomotos de aripi. A văzut păsări-ale- 
elanului, gaiţe şi multe veveriţe. In jurul lui arau numai lucruri de 
mâncare, dar nu putea să le apuce. Apoi norocul i-a surâs. 
Vârându-şi capul în scorbura unui buştean, a încolţit un iepure 
aşa de bine, încât n-a mai putut să-i scape. Următoarele minute 
s-a delectat cu prima masă adevărată, pe care lua de trei zile 
încoace. 

Era aşa de ocupat cu mâncatul, încât n-a băgat seamă 
intrarea în scenă a unui musafir; nu l-a auzit, venind, pe Oochak, 
pisica-pescar; câteva clipe nu i-a simţit nici mirosul. Nu era în 
firea lui Oochak să deranjeze pe cineva. Era, prin naştere şi 
instinct, un vânător viteaz şi un gentleman şi când l-a văzut pe 
Miki (pe care l-a luat drept un lup tânăr) mâncând dintr-o pradă 
proaspătă, n-a făcut nimic ca să ceară o parte şi pentru el. Dar 
nici n-a fugit. Şi-ar fi continuat desigur drumul dacă Miki nu i-ar fi 
simţit, în cele din urmă, prezenţa şi nu i-ar fi făcut faţă. 

Oochak venise din cealaltă parte a buşteanului şi afla cam la 
şase picioare distanţă. Pentru cineva care, la fel ca Miki, îi 
cunoştea aşa de puţin povestea, înfăţişarea lui n-avea nimic 
fioros. Semăna perfect cu verii lui, nevăstuica, vidra şi dihorul. 
Ca înălţime, era pe jumătate cât Miki, dar tot atât de lung ca el, 
aşa că cela două perechi de picioare scurte ca la basset păreau 
nelalocul lor; probabil, cântărea între opt şi zece livre; avea un 
cap rotund ca o ghiulea, urechi foarte mici şi nişte mustăţi 
grozave, o coadă stufoasă şi nişte ochi minusculi, agresivi, ce 
păreau că sfredelesc orice-ar fi privit. Pentru Miki, prezenţa lui 
întâmplătoare era o ameninţare şi o provocare. Pe de altă parte, 


61 


Oochak părea o pradă uşoară, dacă s-ar fi ajuns la luptă. Aşa că 
şi-a arătat colții şi a mârâit. 

Oochak a considerat gestul ca o invitaţie de a-şi vedea de 
drum şi, cum era un gentleman care respecta drepturile 
rezervate altora, a dat să plece încetişor - în chip de scuză. Asta 
era prea de tot pentru Miki, care mai avea încă de învăţat 
eticheta potecilor din pădure. Lui Oochak îi era frică de el! 
Fugea! Lătrând triumfător, Miki s-a luat după el. În definitiv, era o 
simplă eroare de judecată. (Multe animale cu două picioare, cu 
mai mult creier decât Miki, au făcut greşeli asemănătoare.) 
Oochak, care-şi vedea totdeauna numai de treburile personale, 
era, faţă de talia şi greutatea lui, cel mai de temut dintre 
luptătorii de categorie uşoară ai Americii de Nord. 

Miki n-avea să înţeleagă niciodată bine ce s-a întâmplat în 
minutul care a urmat atacului, său. In realitate, n-a fost o luptă; 
sacrificiul, un masacru, a fost numai de o singură parte. Prima 
impresie a fost că l-au atacat o duzină de Oochaki în loc de unul. 
După asta, mintea a refuzat să-i mai funcţioneze, iar cu ochii n-a 
mai văzut nimic. A mâncat o bătaie cum nu avea să mai 
mănânce una la fel în toată viaţa lui; a fost tăiat, zdrobit şi 
muşcat, strangulat şi înjunghiat; a fost maltratat în aşa hal, că o 
bucată de vreme după ce Oochak plecase a continuat să bată 
aerul cu labele, fără să-şi dea seama că toată afacerea se 
terminase. Când a deschis ochii şi s-a văzut singur, s-a furişat, în 
scorbura buşteanului unde încolţise iepurele. 

A stat acolo o bună jumătate de oră, încercând să înţeleagă ce 
se întâmplase. Soarele scăpata spre asfinţit când s-a târât afară. 
Şchiopăta. Singura lui ureche bună era muşcată şi sfâşiată dintr- 
o parte în alta. Pe piele îi rămăseseră locuri goale, acolo unde 
Oochak îi smulsese părul. Oasele îl dureau, gâtui îl ustura şi avea 
un ochi umflat. A privit înapoi, cu părere de rău, drumul spre 
„casă”. Acolo, în deal, se afla Neewa. Spre sfârşitul zilei, o dată 
eu umbrele care se alungeau, s-a strecurat în el un sentiment de 
profundă singurătate şi dorinţa de a se reîntoarce la prietenul lui. 
Dar pe drumul acela o luase Oochak - şi nu dorea să dea, iarăşi, 
ochii cu el. 

A mai hoinărit puţin spre sud-est, poate vreo milă, înainte ea 
soarele să dispară de tot. In umbra înserării care se lăsa din ce în 
ce mai mult, a ajuns la Big Rock, punctul de transbordare dintre 
Beavar şi Loon. 

Nu era chiar un drum. Numai rareori voyageurs care coborau 


62 


dinspre nord îl foloseau ca să treacă de la un râu la celălalt. Cel 
mult de trei-patru ori pe an, vreun lup putea să adulmece mirosul 
omului. Dar în noaptea aceea se simţea atât de proaspăt, că Miki 
s-a oprit brusc când a ajuns acolo, de parcă un alt Oochak i-ar fi 
apărut în faţă. Un moment, a rămas ca o stană de piatră, cuprins 
de o unică emoție copleşitoare. Totul era dat uitării prin faptul că 
descoperise urma unui om - şi, prin urmare, urma lui Challoner, 
stăpânul său. S-a luat după ea - la început încet, de parcă i-ar fi 
fost teamă c-ar putea s-o piardă. Întunericul s-a lăsat şi el încă 
ţinea urma. |n lumina stelelor, a stăruit mânat numai de 
instinctul domestic al câinelui şi dorul de stăpân. 

In cele din urmă a ajuns aproape de malul râului Loon şi acolo 
a zărit focul de tabără al lui Makoki şi al omului alb. 

N-a alergat într-acolo. N-a lătrat; aspra şcoală a sălbăticiei îşi 
pusese, deja, amprenta asupra lui. S-a furişat cu precauţie, s-a 
oprit şi s-a aşezat pe burtă chiar la marginea cercului, de lumină 
al focului. Atunci a observat că nici unul din oameni nu era 
Challoner. Amândoi fumau aşa cum fuma şi Challoner. Putea să 
le audă vocile care semănau cu vocea lui Challoner. Şi 
campamentul era acelaşi - un foc, o oală atârnând deasupra lui, 
un cort şi în aer miros de mâncare proaspăt gătită. 

Incă o clipă, două şi ar fi intrat în cercul de lumină, însă omul 
alb s-a ridicat în picioare, s-a întins aşa cum îl văzuse adesea pe 
Challoner întinzându-se şi a luat de jos o bucată de lemn groasă 
cât braţul lui. S-a apropiat la vreo zece picioare de Miki, iar Miki 
s-a târât puţin spre el şi s-a ridicat în picioare. Astfel a ajuns în 
penumbră. Ochii îi străluceau de lumina reflectată a focului. 
Omul l-a zărit. 

Ca fulgerul, a ridicat măciuca deasupra capului şi a aruncat-o 
drept spre Miki cu puterea unui braţ de uriaş. Dacă l-ar fi lovit în 
plin, l-ar fi omorât; capătul gros nu l-a atins; capătul subţire l-a 
izbit la gât şi în umăr, azvârlindu-l înapoi în întuneric, cu o forţă şi 
o viteză aşa de mare, încât omul a fost încredinţat că l-a dat 
gata. A strigat tare spre Makoki că a omorât un lupan sau o vulpe 
şi s-a repezit în întuneric. 

Lovitura ciomagului l-a proiectat pe Miki de-a dreptul în 
mijlocul unui desiş de brazi pitici. Zăcea acolo fără să facă cel 
mai mic zgomot, cu o durere teribilă în umăr. Intre el şi foc a 
văzut omul aplecându-se şi ridicând ciomagul. L-a văzut pe 
Makoki alergând spre, el cu un alt ciomag şi s-a făcut cât a putut 
mai mic în ascunzătoarea lui. Era cuprins de o mare groază, căci 


63 


abia acum înţelegea adevărul. Aceşti oameni nu erau Challoner. 
II hăituiau, cu bâtele în mâini. Ştia ce înseamnă o bâtă. Umărul îi 
era aproape zdrobit. 

A stat neclintit cât timp oamenii au căutat în jurul lui. Indianul 
a băgat, băţul chiar în desişul de brazi. Omul alb repeta mereu 
că era sigur de lovitură şi la un moment dat a fost aşa de 
aproape, încât botul lui Miki mai-mai că i-a atins cizma. S-a întors 
şi a alimentat focul cu bucăţi de mesteacăn, ca flacăra să 
lumineze un spaţiu mai mare în jur. Inima lui Miki s-a oprit în loc. 
Dar oamenii şi-au continuat cercetările în altă parte şi în cele din 
urmă s-au înapoiat la foc. 

O oră întreagă, Miki nu s-a clintit. Focul începea să se stingă. 
Bătrânul cree s-a învelit cu o pătură, iar omul alb a intrat în cort. 
Abia atunci a îndrăznit Miki să iasă de sub brazi, pe furiş. Cu 
umărul zdrobit, şchiopătând la fiecare pas, a luat-o înapoi pe 
drumul pe care venise, plin de atâta nădejde, cu puţin timp mai 
înainte. Mirosul omului nu mai făcea să-i palpite inima de 
bucurie. Nu mai era decât o amintire şi un avertisment, ceva de 
care dorea să se îndepărteze. Mai degrabă ar fi făcut din nou faţă 
lui Oochak sau bufniţelor decât omului alb, cu bâta lui. Cu 
bufniţele se putea lupta, dar în ciomag simţea o superioritate 
zdrobitoare. 

Noaptea era foarte calmă când, târându-se, a ajuns înapoi la 
buşteanul scorburos unde omorâse iepurele. S-a strecurat 
înăuntru şi şi-a îngrijit rănile în tot restul orelor de întuneric. 
Dimineaţa în zori, a ieşit şi a mâncat ce mai rămăsese din iepure. 
După aceea a luat-o spre nord-est - acolo unde era Neewa. Acum 
nu mai ezita. li era iarăşi dor de Neewa. Dorea să-şi frece botul 
de el şi să-i lingă faţa chiar dacă ar fi mirosit foarte urât. Dorea 
să-l audă mârâind şi ţipând în felul lui caraghios şi prietenesc; 
dorea să vâneze din nou cu el, să se joace împreună şi să istea 
lângă el într-un colţ însorit şi să doarmă, în definitiv, Neewa 
făcea parte integrantă din lumea lui. A pornit la drum. 

lar Neewa, pe pârâu în sus, urmărea plin de speranţă şi 
emoție urma lui Miki. 

S-au întâlnit la jumătatea drumului spre văgăună, într-o 
poieniţă scăldată în soare. N-a fost o demonstraţie grozavă. S-au 
oprit un moment şi s-au uitat unul la altul ea şi cum voiau să fie 
siguri că nu e nici o eroare. Neewa a mormăit. Miki a dat din 
coadă. Şi-au mirosit nasurile. Neewa a răspuns printr-un mic 
scheunat şi Miki a suspinat. Parcă ar fi spus: 


64 


„Hello, Miki!” 

„Hello, Neewa!” 

Pe urmă, Neewa s-a culcat la soare şi Miki s-a întins alături de 
el. In definitiv, lumea era ciudată. Din când în când se sfărâma în 
bucăţi, dar se întregea mereu la loc. Şi astăzi, lumea lor se 
închegase iar. Incă o dată erau prieteni - şi se simțeau fericiţi. 


CAPITOLUL XI. 


Era în timpul Lunii Zburătoare - miezul moleşitor al verii - în 
toată regiunea Keewatin. De la Golful Hudson până la Athabasca 
şi de la Ținuturile Înalte până la marginea Deşertului cel Mare, 
păduri, câmpii şi mlaştini stăteau în pace şi uitare în timpul 
zilelor scăldate în soare şi al nopţilor pline de stele ale lui august. 
Era Mukoo-sawin, luna procreării, a creşterii, luna în care viaţa 
sălbăticiunilor reintra în drepturile ei. Căci cărările acestei regiuni 
sălbatice - aşa de întinsă încât cuprinde o mie de mile de la est 
la vest şi tot atâtea de la nord la sud - sunt lipsite de viaţă 
omenească. La Posturile Companiei Golfului Hudson - risipite ici 
şi colo pe un domeniu nesfârşit, unde domneşte puterea colţilor 
şi ghearelor - se adunaseră mii de vânători şi trapperi” cu 
nevestele şi copiii, să doarmă, să stea la taifas şi să se distreze în 
cele câteva săptămâni de căldură şi abundență înainte de a 
începe lupta şi tragedia unei alte ierni. Pentru oamenii pădurilor, 
Mukoo-sawin era marea perioadă de odihnă şi distracţie a anului; 
săptămânile în care contractau noi datorii şi stabileau alte 
credite la Posturi; săptămânile în care se adunau ca la un mare 
târg - petrecând, iubind, căsătorindu-se şi îngrăşându-se pentru 
numeroasele zile de foame şi singurătate ce aveau să vină. 

Acesta era moravul pentru care sălbăticiunile intraseră în 
stăpânirea lumii lor pentru o bucată de vreme. Nu se mai simţea 
mirosul omului în întreg wildul. Nu mai erau vânate. Nu se mai 
aşezau curse pentru picioarele lor, nici momeli otrăvite puse 
ispititor acolo pe unde le era drumul. In mlaştini şi pe lacuri, 
păsările sălbatice ţipau şi strigau fără să se teamă pentru puii 
lor, care tocmai îşi încercau puterea aripilor; râsul se juca cu puii 
fără să adulmece în aer primejdia omului; femela elanului intra 


° Vânători care folosesc capcane, curse, (n.t.). 


65 


fără să se ferească cu viţeii în apa rece a lacurilor; wolverina! şi 
jderul se hârjoneau pe acoperişurile bordeielor şi cabanelor 
părăsite; castorul şi lutrul se dădeau de-a tumba şi se jucau în 
bălțile lor întunecate; păsările cântau şi în tot wildul se auzeau 
zumzetul şi cântecul Naturii. O nouă generaţie de animale 
sălbatice se născuse. Era anotimpul Tinereţii, cu zeci şi sute de 
mii de pui jucându-se pentru prima oară, luând întâia lecţie şi 
crescând cu repeziciune ca să facă faţă primejdiei şi morţii din 
prima lor iarnă. Şi Spiritul Binefăcător al pădurilor, anticipând 
ceea ce avea să vină, pregătise de toate pentru ei. Peste tot era 
belşug. Afinele, murele, scoruşele şi boabele de saskatoon se 
copseseră; copacii şi lianele se îndoiau sub greutatea fructelor. 
larba era verde şi fragedă după ploile verii. Bulbii ieşeau din 
pământ; bălțile şi malurile lacurilor erau pline de tot felul de 
bunătăţi; deasupra capului şi sub picioare, cornul abundenței se 
revărsa fără încetare. 

In această lume, Neewa şi Miki au găsit o mare şi nesfârşită 
mulţumire. In acea după-amiază de august, stăteau tolăniţi pe 
platforma unei stânci scăldate în soare, care domina o vale 
încântătoare. Neewa, îndopat cu afine foarte dulci, dormea. Miki, 
cu ochii pe jumătate închişi, privea la ceața uşoară din vale. Suia 
spre el clipocitul muzical al râului alergând printre stânci şi peste 
praguri pietroase şi, o dată cu el, zumzetul blând şi molcom al 
văii. A dormitat neliniştit vreo jumătate de oră, apoi a deschis 
ochii şi s-a trezit de-a binelea. A privit cu atenţie de-a lungul văii. 
Apoi s-a uitat la Neewa care, gras şi leneş, ar fi dormit până 
seara. Totdeauna Miki era acela care-l mâna la drum. Acum, tot 
Miki a lătrat la el, supărat, de două, de trei ori şi l-a muşcat de 
ureche. 

„Trezeşte-te!” părea că-i spune. „Ce rost are să dormi într-o 
asemenea zi? Hai să coborâm şi să vânăm ceva pe râu!” 

Neewa s-a trezit şi-a întins trupul gras şi a căscat. Ochişorii lui 
somnoroşi au privit în vale. Miki s-a ridicat şi a scos un scheunat 
înăbuşit şi nerăbdător, care indica totdeauna prietenului său că 
dorea s-o ia din loc. Neewa i-a răspuns şi au pornit la drum pe 
povârnişul înverzit, spre fundul îmbelşugat al văii dintre cele 
două lanţuri de munţi. 

Aveau, acum, aproape şase luni şi, ca aspect, nu mai semănau 
a ursuleţ şi căţel. Erau, mai degrabă, câine şi urs. Picioarele 
slăbănoage ale lui Miki prinseseră formă. Pieptul i se împlinise; 


10 Animal carnivor din America, numit şi glutton. (n.t.). 


gâtul i se îngroşase aşa fel, că nu mai părea prea mic pentru 
capul şi fălcile lui mari, iar corpul i se dezvoltase în grosime şi 
lungime, încât se făcuse de două ori mai mare decât sunt, în 
mod obişnuit, majoritatea câinilor de vârsta lui. 

Neewa pierduse rotunjimea copilărească de minge, deşi trăda 
încă, mult mai mult decât Miki, faptul că rămăsese fără mamă de 
timpuriu. Nu mai simţea acea dragoste sănătoasă de viaţă tihnită 
care-i umpluse prima copilărie. Sângele lui Soominitik începuse, 
în sfârşit, să se afirme în el şi nu mai căuta să se pună în 
siguranţă în timpul luptei - în cazul când o necesitate implacabilă 
o făcea de neînlăturat. De fapt, contrar majorităţii urşilor, îi 
plăcea lupta. Dacă ar exista un cuvânt mai tare la îndemână, 
acesta i-ar putea fi aplicat lui Miki, adevărat fiu al lui Hela. Deşi 
atât de tineri, erau plini de cicatrice care ar fi făcut mândria unui 
veteran. Corbii şi bufniţele, colții lupului şi ghearele pisicii- 
pescar, toate îşi lăsaseră amprenta, iar pe coastele lui Miki era 
un loc dezgolit, lung de opt inci, rămas ca amintire de la o 
wolverină. 

In capul nostim şi rotund al lui Neewa încolţise, în cursul 
evenimentelor, ambiția de a se răfui, într-o zi, cu un cetăţean din 
neamul lui; dar amândouă ocaziile care se iviseră fuseseră ratate 
de faptul că mamele celorlalţi ursuleţi erau cu ei. Aşa că acum, 
când Miki luase conducerea excursiilor lor aventuroase, Neewa îl 
urma totdeauna cu altă senzaţie decât aceea de a căuta ceva de 
mâncat, care fusese multă vreme singura lui ambiţie. Putea să 
mănânce într-o zi mai mult decât Miki în trei, pentru că Miki se 
mulțumea cu două sau trei mese pe zi, în timp ce Neewa prefera 
numai una - una zdravănă şi neîntreruptă din zori şi până seara. 
Pe drum, mânca totdeauna câte ceva. 

La un sfert de milă mai încolo, la poalele muntelui, într-o 
coulée” pietroasă prin care se strecura un pârâiaş, creşteau cele 
mai bune coacăze sălbatice din tot ţinutul Shamattawa. Mari cât 
cireşele, negre ca cerneala şi umflate, gata să crape, cu un suc 
savuros, atârnau în ciorchini aşa de deşi, că Neewa putea să le 
apuce, umplându-şi gura cu ele, dintr-o dată. Nimic în întregul 
wild nu era mai bun ca aceste coacăze negre, bine coapte şi 
Neewa îşi adjudecase ca proprietatea sa personală această 
coulée unde creşteau într-o atare abundență. Miki învățase şi el 
să mănânce coacăze; aşa că, în după-amiaza aceea, s-au 


11 Termen francez prin care americanii înţeleg albia profundă a unui 
râu, ceva asemănător cu nişte chei de proporţii mai mici. (n.t.). 


67 


îndreptat spre coulee, deoarece asemenea coacăze le poţi 
mânca chiar când eşti sătul. În plus, coulâe-ul era, pentru Miki, 
îmbelşugat şi din alte puncte de vedere. Se găseau acolo multe 
potârnichi tinere, iepuri, găinuşe cu carnea fragedă şi gust 
delicios, pe care le putea prinde foarte uşor şi o mulţime de 
veveriţe de diferite specii. 

In ziua aceea, abia apucaseră să îmbuce din coacăzele mari şi 
zemoase, când le-a ajuns la urechi un zgomot cunoscut. 
Cunoscut, pentru că amândoi şi-au dat seama imediat ce putea 
să însemne. Se smulgeau tufele de coacăze la vreo douăzeci, 
treizeci de yarzi mai sus, pe coulée. Un hoţ le invadase cămara 
cu bunătăţi şi, imediat, Miki şi-a arătat colții, iar Neewa şi-a 
încreţit nasul, mârâind ameninţător. Tiptil, au înaintat în direcţia 
zgomotului, până când au ajuns la marginea unui mic spaţiu 
descoperit, neted ca în palmă. In mijloc era un tufiş de coacăze 
cu o circumferință nu mai mare de un yard şi negru de fructe; 
acolo, aşezat pe vine, strângând în braţe tufele încărcate, se afla 
un tânăr urs negru cu mult mai mare decât Neewa. 

In acel moment de consternare şi furie, Neewa n-a luat în 
considerare mărimea lui. Era în starea de spirit a unui om care, 
întorcându-se acasă, îşi găseşte locuinţa şi tot ceea ce conţine în 
deplina posesie a altuia. In acelaşi timp, ambiția lui putea fi 
satisfăcută - ambiția de a-i face de petrecanie unui individ din 
neamul lui. Miki părea să-şi dea seama de acest lucru. Intr-o 
împrejurare obişnuită, ar fi luat el iniţiativa încăierării şi, înainte 
ca Neewa să se năpustească, l-ar fi apucat de beregată pe 
neruşinatul nepoftit. Dar acum, ceva îl reţinea şi Neewa a fost 
acela care a ţâşnit primul - ca o săgeată neagră - aterizând din 
plin în coastele duşmanului, care nu bănuia nimic. 

Bătrânul Makoki, curierul cree, dacă ar fi văzut acest atac, ar fi 
găsit imediat un nume pentru celălalt urs - „Petoot-awapis-kum”, 
care înseamnă, ad litteram, „Trântit de pe picioarele lui”. Poate l- 
ar fi numit, scurt, „Pete”. Pentru că indienii cree cred că numele 
trebuie să se potrivească cu realitatea şi Petoot-awapis-kum se 
potrivea, fără îndoială, ca o mănuşă ursului necunoscut. 

Luat complet prin surprindere, cu gura plină de boabe, acesta 
a fost dat peste cap ca un sac prea plin, sub forţa atacului. Pe 
moment, înfrângerea a fost atât de totală, încât Miki, care 
urmărea treaba cu viu interes, n-a putut să-şi reţină un lătrat 
entuziast de aprobare. Inainte ca Pete să înţeleagă ce se 
întâmpla cu el şi pe când zeama boabelor îi curgea încă din gură, 


68 


Neewa îl şi apucase de beregată - apoi distracţia a început. 

Se ştie că urşii şi în special urşii tineri, au un anumit fel de a 
lupta care e al lor propriu. Aminteşte o răfuială cu tras de păr 
între două femei de aceeaşi talie. Jocul n-are nici o regulă - 
absolut nici una. Când Pete şi Neewa s-au încleştat, picioarele de 
dinapoi au intrat în acţiune şi blana a început să zboare. Pete 
fiind încă de la început pe spate - o poziţie de luptă de primă 
clasă pentru un urs - ar fi fost avantajat dacă Neewa nu l-ar fi 
apucat de gât eu atâta ferocitate. Aşa stând lucrurile, Neewa şi-a 
înfipt colții în toată lungimea lor şi îl scărmăna teribil cu ghearele 
ascuţite de dinapoi. Miki, văzând cum zboară smocurile de blană, 
s-a apropiat cu sufletul plin de bucurie. Atunci Pete a pus în 
acţiune un picior, apoi pe celălalt şi fălcile lui Miki s-au închis cu 
un clănţănit sec. Cei doi luptători se rostogoleau fără întrerupere, 
Neewa ţinându-l mereu de gât şi nici unul din ei n-a scos, vreun 
geamăt, sau mormăit. Noroiul şi pământul zburau împrejur o 
dată cu părul şi blana. Pietrele se rostogoleau, huruind, pe 
coulée la vale. Până şi văzduhul fremăta de ardoarea luptei. În 
atitudinea de aşteptare încordată a lui Miki a apărut o umbră de 
îngrijorare, între cele opt picioare păroase care zgâriau şi sfâşiau 
cu furie şi cei doi luptători care se rostogoleau, răsucindu-se şi 
zvârcolindu-se ca aripile înnebunite ale unor mori de vânt, îi era 
imposibil lui Miki să spună cui îi mergea mai rău - lui Neewa sau 
lui Pete; de altfel, a rămas în dubiu numai vreo trei-patru minute. 

Imediat a recunoscut vocea lui Neewa. Era foarte slabă, dar 
era, totuşi, un neîndoielnic strigăt de durere. 

Sufocat sub trupul mai greu al lui Pete, Neewa şi-a dat seama, 
la sfârşitul celor trei-patru minute, că se apucase de o treabă 
care depăşea posibilităţile lui. Aceasta din cauza taliei lui Pete şi 
nu a calităţilor lui de luptător, pentru că Neewa îl întrecea în 
această privinţă. Totuşi a luptat mai departe, sperând într-o 
întoarcere a norocului; în cele din urmă, Pete l-a adus acolo unde 
voia şi a început să-i grebleze coastele în sus şi-n jos în aşa fel, 
încât în alte trei minute l-ar fi jupuit pe jumătate dacă Miki n-ar fi 
socotit că venise momentul potrivit să intervină. Chiar în situaţia 
în care se afla, Neewa îşi lua pedeapsa fără să urle. 

In clipa următoare, Miki îl şi apucase pe Pete de ureche. Era o 
priză sălbatică şi teribilă. Insuşi bătrânul Soominitik ar fi urlat din 
toate puterile într-o asemenea împrejurare. Pete a scos un urlet 
de durere. A uitat totul în afară de groaza şi usturimea acestui 
ceva nou care îl ţinea de ureche şi a umplut văzduhul cu ţipetele 


69 


lui. Văicărelile se revărsau într-un neîntrerupt şir de sunete 
spasmodice şi guturale. Neewa a înţeles că Miki intrase în 
acţiune. 

S-a tras de sub trupul tânărului nepoftit - exact la timp. Pe 
coulée la vale, năvălind ca un taur furios, venea mama lui Pete. 
Neewa a şters-o, ca din puşcă, chiar în clipa când ea repezea o 
directă teribilă în direcţia lui. Lovitura dând greş, bătrâna 
ursoaică s-a întors întărâtată spre progenitura care urla. Miki, 
stând agăţat cu multă plăcere de victima lui, nu şi-a dat seama 
de pericol decât în momentul în care mama lui Pete a fost 
aproape asupra lui. A zărit-o chiar în momentul în care braţul ei 
lung izbea cu forţa unui berbece de lemn. S-a ferit şi lovitura 
destinată lui a nimerit, în plin, capul nefericitului Pete cu o 
violenţă care l-a măturat de pe picioare şi l-a proiectat, zburând 
ca o minge de fotbal, la douăzeci de yarzi pe coulée, în jos. 

Miki n-a mai aşteptat urmarea. lute ca fulgerul, a intrat într-un 
desiş de coacăze şi a coborât râpa după Neewa. Au ieşit amândoi 
în câmpie şi vreo zece minute bune nu s-au oprit din goană nici 
măcar atât cât săi privească înapoi. Când s-au oprit, râpa 
rămăsese în urmă la o distanţă de o milă. S-au aşezat jos, 
gâfâind. Neewa scosese limba de oboseală.. Era rupt îşi 
însângerat; smocuri de păr atârnau pe el. Când s-a uitat la Miki, 
ceva în expresia dureroasă a feţei ursuleţului mărturisea faptul 
că Pete îl snopise în bătaie. 


CAPITOLUL XII. 


După bătălia din coulee, Neewa şi Miki n-au mai vrut să se 
întoarcă în Paradisul coacăzelor negre atât de gustoase. Din 
capătul cozii şi până în vârful nasului, Miki era un aventurier şi, 
ca şi vagabonzii nomazi de altădată, era cel mai fericit când 
hoinărea. Acum, wildul îl acaparase trup şi suflet şi e probabil că 
în această perioadă a vieţii ar fi evitat taberele oamenilor tot atât 
cât şi Neewa. Dar în viaţa animalelor ca şi în viaţa oamenilor 
Destinul îşi joacă farsele şi renghiurile lui; pe când se îndreptau 
spre întinderile vaste misterioase ale marelui lac şi ţării râurilor, 
spre vest, începeau să prindă, încet, formă evenimentele care 
aveau să fie, poate, clipele cele mai întunecate şi mai sumbre din 
viaţa lui Miki, fiul lui Hela. 

Timp de şase săptămâni splendide şi însorite, spre sfârşitul 


70 


verii şi începutul toamnei - până la mijlocul lui septembrie - Miki 
şi Neewa au colindat regiunea vestică, ţinând mereu direcţia 
spre soare-apune, prin ţinutul Jackson's Knee, Touchwood, 
Clearwater şi God's Lake. In aceste locuri, au văzut multe. Era o 
regiune de o sută mile pătrate, pe care mâna harnică a Naturii o 
transformase într-un adevărat regat al sălbăticiunilor. Au dat 
peste colonii mari de castori în locuri întunecoase şi liniştite; au 
văzut lutrul jucându-se; au întâlnit elani şi caribu atât de des, 
încât nu le-a mai fost frică de ei şi nu i-au mai evitat, ci 
cutreierau fără teamă păşunile sau coborau la malul mlaştinilor 
unde păşteau ei. Aici a învăţat Miki lecţia cea mare, că gheara şi 
colţul erau destinate să-şi facă pradă din copita despicată şi 
corn, pentru că lupii erau numeroşi şi de vreo douăsprezece ori 
au dat peste ei când îşi ucideau prada şi, încă mai des, a auzit 
urletul sălbatic al haitelor pornite la vânătoare. Dări de la 
experienţa cu Maheegun nu mai simţea dorinţa să li se alăture. 
lar Neewa nu mai insista să rămână în preajma prăzii, când 
dădeau de ea. Era, la Neewa, începutul lui Kwaska-Hao, 
presentimentul instinctiv al Mării Schimbări. 

Până pe la începutul lui octombrie, Miki nu observase decât 
puţină schimbare la prietenul; său. Abia acum Neewa devenea 
din ce în ce mai neliniştit şi neliniştea creştea o dată cu venirea 
nopţilor răcoroase, când suflul toamnei se făcea tot mai puternic 
în văzduh. Neewa luase acum conducerea în peregrinările lor şi 
părea să caute mereu ceva - ceva misterios pe care Miki nu 
putea nici să-l simtă, nici să-l vadă. 

Nu se mai culca ore în şir. Pe la mijlocul lui octombrie, nu mai 
dormea aproape de loc, ci rătăcea cea mai mare parte a nopţii îşi 
a zilei, mâncând, mâncând, mâncând şi adulmecând mereu 
vântul după acel ceva nedefinit pe care Natura îi poruncise să-l 
caute şi să-l găsească. Fără încetare, mirosea pe sub arborii 
doborâţi de vânt şi printre stânci şi Miki, era totdeauna lângă el, 
mereu gata de luptă cu acel ceva pe care Neewa îl căuta şi pe 
care părea că n-are să-l găsească niciodată. 

Apoi Neewa s-a întors spre est, atras de instinctul strămoşilor 
săi, înapoi spre ţara lui Noozak, mama sa şi a lui Soominitik, tatăl 
său şi Miki a mers cu el. 

Nopțile erau din ce în ce mai reci. Stelele păreau la o mare 
depărtare, iar luna de deasupra pădurilor nu mai era roşie ea 
sângele. Ţipătul cufundatului avea în el o notă melancolică, de 
mâhnire şi jale. in colibele şi corturile lor, oamenii pădurii 


71 


adulmecau aerul dimineţilor friguroase, îşi ungeau capcanele cu 
untură de peşte şi grăsime de castor, îşi făceau mocasini şi îşi 
reparau rachetele şi săniile, pentru că ţipătul cufundarului 
spunea că iarna cobora, încet, din nord. Peste mlaştini se 
aşternuse tăcerea. Femela elanului nu mai mugea după viţelul ei. 
In locul mugetului, dinspre câmpii şi pământurile „arse” se înălța 
provocarea sfidătoare a masculului către mascul şi izbitura de 
moarte a cornului contra cornului sub stelele nopţii. Lupul nu mai 
urla ca să-şi audă glasul. In mersul paşilor furişaţi apărea grija de 
a se strecura pe nesimţite, cu precauţie, la vânătoare. In lumea 
pădurii sângele curgea, din nou, roşu. 

Apoi a sosit noiembrie. 

___ Miki n-avea să uite niciodată ziua când a începu să ningă. 
Intâi, s-a gândit că toate păsările din lume îşi pierduseră penele 
lor albe. Pe urmă a simţit contactul fin, moale şi rece al zăpezii 
sub picioare. Asta a făcut ca sângele să-i circule prin corp cu un 
altfel de foc, cu o bucurie sălbatică şi tulburătoare - exaltarea 
care se revarsă în sângele lupului când vine, iarna. 

Asupra lui Neewa, efectul a fost diferit; aşa de diferit, încât şi 
Miki a simţit apăsarea lui şi a aşteptat cu o vagă îngrijorare ceea 
ce avea să se întâmple. In ziua primei zăpezi l-a văzut pe 
prietenul lui făcând un lucru straniu şi inexplicabil. Se apucă să 
mănânce lucruri de care nu se atinsese niciodată până atunci. 
Strângea cu limba ace mari de pin şi le înghiţea. Mânca miezul 
uscat al buştenilor putrezi. Pe urmă pătrunse într-o despicătură 
adâncă, săpată în inima unui povârniş stâncos şi găsi, în cele din 
urmă, ceea ce căuta: o grotă - adâncă, întunecoasă şi caldă. 

Căile naturii sunt ciudate. Ea dă păsărilor văzduhului ochi pe 
care oamenii niciodată nu-i vor avea şi animalelor pământului un 
instinct pe care oamenii nu-l pot înţelege. Neewa se reîntorsese 
să-şi doarmă primul Somn Lung în locul în care se născuse - 
grota în care Noozak îl adusese pe lume. 

Vechiul culcuş era încă acolo, o adâncitură în nisipul moale, 
căptuşită cu părul năpârlit al lui Noozak; dar mirosul mamei lui 
dispăruse. Neewa s-a culcat în cuibul în care se născuse şi pentru 
ultima oară a mormăit cu duioşie spre Miki. Părea că simte 
asupra lui atingerea blânada dar inevitabilă a unei mâini pe care 
nu putea să n-o mai asculte; părea că-i spune lui Miki, pentru 
ultima oară, „Noapte bună”. 


În noaptea aceea, pipoo kestin - prima furtună a iernii - s-a 


72 


abătut ca o avalanşă dinspre nord. O dată cu ea a sosit un vânt 
care părea ca mugetul a o mie de tauri şi peste tot întinsul 
wildului nimic nu a mai mişcat. In adâncul cavernei, Miki auzea 
răbufnirea şi geamătul lui, precum şi şuieratul zăpezii biciuite de 
vânt, dincolo de intrare; s-a ghemuit lângă Neewa, mulţumit că 
găsiseră adăpost. 

Când s-a făcut ziuă şi s-a dus până la crăpătura de la intrare, 
în marea lui uimire a amuţit, privind încremenit la o lume care nu 
mai era aceea pe care o lăsase cu o noapte înainte. Totul era alb 
- un alb care-ţi lua vederea, te orbea. Soarele era sus, aruncând 
mii de săgeți ca nişte fulgere strălucitoare de lumină în ochii lui 
Miki. Atât de departe cât putea să cuprindă cu privirea lui, 
pământul era acoperit cu o haină de diamante. Pe stânci, copaci 
şi arbuşti scânteia strălucirea de foc a soarelui; vibra în vârfurile 
copacilor ce se plecau sub povara zăpezii; valea era ea o mare 
de lumină, încât râul, care nu îngheţase şi curgea prin mijlocul ei, 
părea negru. Miki nu mai văzuse niciodată o zi atât de măreaţă. 
Niciodată nu-i bătuse inima cum îi bătea acum la vederea 
soarelui şi niciodată nu i se înflăcărase sângele de o exaltare mai 
sălbatică. 

A scheunat şi s-a întors la Neewa. A lătrat în întunericul 
cavernei şi l-a împins cu botul pe prietenul lui. Neewa a mormăit 
somnoros. S-a întins, a ridicat o clipă capul şi s-a încolăcit, din 
nou, ca o minge. In zadar a protestat Miki că s-a făcut ziuă şi că 
era timpul s-o pornească la drum. Neewa n-a răspuns şi, după o 
vreme, Miki s-a întors la gura cavernei şi s-a uitat înapoi, să vadă 
dacă Neewa îl urmează. Dezamăgit, a ieşit afară, în zăpadă. Cam 
o oră nu s-a îndepărtat mai mult de zece picioare de vizuină. De 
trei ori s-a întors la Neewa, îndemnându-l să se scoale şi să iasă 
afară, la lumină. In acel colţ îndepărtat al cavernei era întuneric 
şi parcă încerca să-i spună lui Neewa că-i un prost să stea acolo, 
crezând că-i încă noapte, când, de fapt, afară soarele era sus. 
Dar a fost zadarnic. Neewa îşi începea Somnul cel Lung - se afla 
la marginea lui Uske-pow-a-mevw - ţara de vis a urşilor. 

Supărarea şi aproape dorinţa de a-şi înfige colții în urechea lui 
Neewa au făcut loc în Miki, încetul cu încetul, altui sentiment. 
instinctul, care între animale este ca şi vorbirea iraţională la 
oameni, se agita în el într-un mod ciudat şi îngrijorător. Deveni 
din ce în ce mai neliniştit. Era aproape disperare în neastâmpărul 
lui, când dădea târcoale la gura cavernei. Mai veni încă o dată la 
Neewa, după care o porni singur în jos, la vale. 


73 


Îi era foame, dar în prima zi după furtună erau puţine şanse să 
găsească ceva de mâncare. lepurii-rachetă erau complet 
îngropaţi în adăposturile lor de sub copacii căzuţi şi stăteau 
liniştiţi în bârlogul cald. Nimic nu se mişcase cât timp durase 
furtuna. Nu existau urme de vieţuitoare ca să le poată urmări, iar 
în unele locuri se afunda până la umeri în zăpada moale. Şi-a 
croit drum până la pârâu. Nu mai era acela pe care îl cunoştea, 
îngheţase pe margini. Era în el ceva întunecat şi neplăcut. 
Zgomotul pe care-l făcea nu mai era. Clipocitul muzical al verii şi 
toamnei aurii. Apăruse ceva ameninţător în gâlgâitul lui monoton 
- un glas nou, ca şi cum un spirit întunecat şi blestemat pusese 
stăpânire pe el şi-l avertiza că vremurile se schimbaseră şi că 
legi noi şi o forţă nouă veniseră să-şi revendice stăpânirea în ţara 
în care se născuse. A 

A băut apă cu precauţie. Era rece - rece ca gheaţa. Incetul cu 
încetul se strecura în el înţelegerea că în frumuseţea acestei lumi 
noi, care totuşi era a lui, nu se mai simţea bătaia caldă a inimii 
care însemna viaţă. Era singur. SINGUR! incolo, totul se afla 
îngropat sub zăpadă; totul părea mort. 

S-a reîntors la Neewa şi a stat culcat lângă el toată ziua. Nici 
în noaptea următoare nu s-a mişcat din cavernă. S-a dus numai 
până la intrare, a văzut stelele scânteind pe bolta cerească şi 
luna care se ridica pe cer ca un soare alb. Nici ele nu mai 
semănau cu luna şi stelele pe care le cunoştea. Erau groaznic de 
încremenite şi reci; iar sub ele, pământul groaznic de alb şi tăcut. 

În zori, a încercat din nou să-l trezească pe Neewa. Dar de 
data aceasta n-a mai insistat. N-a mai simţit dorinţa să-l muşte 
cu dinţii. Se întâmplase ceva - ceva ce nu putea înţelege. Simţea 
lucrul acesta, dar nu putea să şi-l explice. Era cuprins de o teamă 
ciudată şi de rău augur. 

A coborât iarăşi, ca să vâneze. Sub splendoarea lunii şi stelelor 
fusese o noapte nebună de carnaval pentru iepuri şi la marginea 
pădurii Miki a găsit, ici-colo, zăpada bătută şi întărită de urmele 
lor. Nu i-a fost greu, în dimineaţa aceea, să-şi procure micul 
dejun. A doborât prada şi a mâncat-o. A mai ucis o dată şi încă o 
dată. Putea să mai ucidă, căci zăpada le trăda ascunzişurile, care 
constituiau, pentru ei, tot atâtea capcane. Lui Miki i-a revenit 
curajul. Se reaprinsese în el bucuria de a trăi. Niciodată nu 
cunoscuse o asemenea vânătoare, niciodată până acum nu 
dăduse de o asemenea cămară cu provizii - nici chiar în coulée, 
unde creşteau coacăzele. A mâncat până n-a mai putut, apoi s-a 


74 


reîntors la Neewa, ducând cu el unul din iepurii ucişi. L-a pus în 
faţa prietenului său şi a scheunat. Dar Neewa n-a răspuns; a scos 
doar un oftat adânc şi şi-a schimbat puţin poziţia. 

In după-amiază aceea, pentru prima oară după multe ceasuri, 
Neewa s-a ridicat în picioare, s-a întins şi a mirosit iepurele mort. 
Nu l-a mâncat. Spre consternarea lui Miki, s-a tot învârtit în 
culcuşul de nisip şi s-a pus, iar, pe somn. 

In ziua următoare, cam pe aceeaşi vreme, Neewa s-a sculat 
încă o dată. S-a dus până la gura vizuinii şi a lipăit câteva guri de 
zăpadă. Şi acum a refuzat să mănânce iepurele. Natura îi spunea 
că nu trebuie sa deranjeze acele de pin şi scoarţa uscată cu care 
îşi tapisase stomacul şi intestinele. A adormit din nou şi nu s-a 
mai sculat. 

Zilele se scurgeau după zile şi pe măsura ce iarna înainta, Miki 
vâna singur şi se simţea tot mai părăsit. Toată luna noiembrie s-a 
întors în fiecare noapte şi a dormit alături de Neewa. Ursuleţul 
părea mort, atât doar că trupul îi era cald, respira şi din când în 
când scotea din gâtlej sunete slabe. Faptul acesta nu satisfăcea 
dorinţa cea mare care devenea tot mai insistentă în sufletul lui 
Miki, dorinţa copleşitoare de tovărăşie, de fraternitate la drum. Il 
iubea pe Neewa. În timpul primelor săptămâni lungi ale iernii s-a 
întors cu fidelitate la el şi i-a adus carne. Era cuprins de o 
supărare ciudată - mai mare chiar decât dacă Neewa ar fi fost 
mort. Miki ştia că e viu şi nu putea să-şi explice ce se întâmplase. 
Moartea ar fi înţeles-o - şi de moarte s-ar fi îndepărtat - pentru 
totdeauna. 

S-a întâmplat ca într-o noapte, vânând foarte departe, Miki a 
rămas pentru prima oară la o mare distanţă de vizuină şi a 
dormit sub o grămadă de copaci căzuţi. După asta, i-a venit şi 
mai greu să reziste chemării. A rămas departe a doua şi a treia 
noapte, apoi a venit vremea - inevitabilă ca răsăritul şi apusul 
lunii şi stelelor - când înţelegerea şi-a făcut drum printre 
speranţele şi temerile lui; ceva îi spunea că Neewa nu va mai 
hoinări niciodată împreună cu el ca în acele splendide zile de 
altădată, când, umăr la umăr, înfruntau împreună comediile şi 
tragediile vieţii, într-o lume care acum nu mai era blândă, 
înverzită şi încălzită de un soare auriu, ci palidă, încremenită şi 
plină de moarte. 

Neewa n-a ştiut când Miki a părăsit, pentru totdeauna, vizuina. 
Poate în somn, Spiritul Binefăcător i-a şoptit că Miki îl părăsea, 
căci multe zile după aceea lumea visurilor lui a fost agitată şi 


75 


neliniştită. 

„Stai liniştit şi dormi - i-a şoptit, poate, Spiritul. larna e lungă. 
Râurile sunt întunecate şi reci, lacurile acoperite cu poduri de 
gheaţă şi căderile de apă îngheţate par nişte uriaşi albi. Dormi! 
Miki trebuie să-şi urmeze drumul lui, aşa cum apele râurilor 
trebuie să-şi urmeze drumul lor spre mare. Pentru că el e Câine. 
Şi tu eşti Urs. Dormi!” 


CAPITOLUL XIII. 


De mulţi ani nu mai fusese o asemenea furtună în tot ţinutul 
Nordului, ca aceea care a călcat, cu repeziciune, pe urmele 
primei zăpezi şi care l-a împins pe Neewa în bârlogul lui - furtuna 
de la sfârşitul lui noiembrie, din acel an, care avea să rămână în 
amintire multă vreme ca Kusketa Pippoon (Anul Negru), anul 
gerului mare şi năprasnic, al foametei şi morţii. 

A izbucnit o săptămână după ce Miki părăsise caverna în care 
Neewa dormea aşa de profund. Până atunci, toată lumea pădurii 
a zăcut sub o mantie albă, soarele a strălucit zi după zi, iar luna 
şi stelele au sclipit ca nişte flăcări aurii pe cerul nopţii. Vântul 
sufla dinspre vest. lepurii erau aşa de mulţi, că făceau adevărate 
poduri bătătorite de zăpadă, în desişuri şi mlaştini. Erau 
nenumărați caribu şi elani, iar urletul de vânătoare al lupilor 
răsuna ca o muzică în urechile miilor de trapperi din colibe şi 
corturi. 

Neprevăzutul a sosit cu o iuţeală înspăimântătoare. Nimic nu l- 
a anunţat. Aurora s-a ivit pe un cer senin şi un soare strălucitor a 
urmat răsăritului. Apoi cerul s-a întunecat aşa ele brusc, încât 
oamenii care îşi inspectau capcanele au rămas încremeniţi de 
uimire. O dată cu creşterea întunericului s-a auzit un vaiet 
straniu şi în acel vaiet era ceva care semăna cu uruitul unei tobe 
mari - dangătul de clopot al unei catastrofe iminente. Era 
tunetul. Dar avertismentul venea prea târziu, înainte ca oamenii 
să se poată întoarce şi să se pună în siguranţă sau să-şi 
construiască adăposturi, Furtuna cea Mare se şi năpustise asupra 
lor. A bântuit ca un taur furios, trei zile şi trei nopţi, dinspre 
miazănoapte. Pe întinderea pustietăţilor, nici o vietate nu putea 
sta pe picioarele ei. Pădurile au fost devastate şi întreg pământul 
înecat sub zăpadă. Toate vieţuitoarele s-au îngropat singure sub 
troiene - sau au murit; zăpada care se îngrămădea în dune şi 


76 


munţi era rotundă şi tare ca alicele şi, o dată cu ea, s-a lăsat un 
ger năprasnic. 

In ziua a treia, în ţinutul dintre Shamattawa şi Jackson's Knee 
au fost şaizeci de grade sub zero. Abia în a patra zi, vieţuitoarele 
au îndrăznit să se mişte. Elani şi caribu au ieşit de sub 
acoperământul gros de zăpadă care îi protejase; animalele mai 
mici şi-au săpat galerii ca să răzbească afară de sub nămeţi şi 
troiene; jumătate din iepuri şi păsări muriseră. Dar cel mai mare 
tribut l-au plătit oamenii. Mulţi dintre cei care au fost surprinşi au 
reuşit să-şi salveze viaţa şi să se târască înapoi la corturi şi 
cabane. Dar au fost mulţi care nu s-au mai întors - cinci sute au 
murit între Golful Hudson şi Athabasca în acele trei zile teribile 
ale lui Kusketa Pippoon. 

Când a început Furtuna cea Mare, Miki se afla pe pământurile 
„arse” din Jackson's Knee şi instinctul l-a minat cu repeziciune 
spre adâncul pădurii. Aici s-a strecurat sub o învălmăşeală de 
arbori doborâţi şi crengi rupte şi în timpul celor trei zile nu s-a 
mişcat din loc. ingropat chiar în inima uraganului, l-a cuprins 
dorinţa irezistibilă să se întoarcă în vizuina lui Neewa şi să se 
ghemuiască lângă el, chiar dacă Neewa stătea culcat de parcă 
era mort. Prietenia ciudată ce se stabilise între ei - hoinărelile lor 
în tot cursul verii, bucuriile şi necazurile zilelor şi lunilor în care 
luptaseră şi se ospătaseră ca fraţii - îi erau aşa de vii în minte, de 
parcă ieri s-ar fi întâmplat, în adăpostul întunecos, îngropat tot 
mai mult sub zăpadă, visa. 

II visa pe Challoner, stăpânul din zilele fericite ale copilăriei; îşi 
amintea de ziua când Neewa, ursuleţul orfan, fusese adus în 
tabără şi de întâmplările de mai târziu: pierderea stăpânului, 
aventurile ciudate şi tulburătoare din wild şi, în sfârşit, stabilirea 
lui Neewa în vizuină. Lucrul acesta nu-l putea înţelege. Stând 
treaz şi ascultând furtuna, se întreba de ce oare Neewa nu mai 
vâna împreună cu el, ci se încolăcise ca o minge şi se cufundase 
într-un somn din care nu-l putea trezi. În timpul lungilor ore ale 
celor trei zile şi nopţi de vijelie, îl rodea mal mult singurătatea 
decât foamea. Când a ieşit din adăpost, în dimineaţa zilei a 
patra, i se vedeau coastele şi peste ochi i se aşternuse un văl 
roşu. Întâi a privit spre sud-est şi a gemut. 

In ziua aceea, a parcurs prin zăpadă douăzeci de mile înapoi, 
spre creasta unde îl lăsase pe Neewa. In această a patra zi, 
soarele strălucea ca un foc orbitor. Era aşa de luminos, încât 
sclipirile zăpezii îi înţepau ochii înroşindu-i şi mai tare. Rămăsese 


77 


numai o zare de lumină rece, spre asfinţit, când se văzu la 
capătul călătoriei. Amurgul se lăsa pe creştetul pădurilor, când 
ajunse la creasta unde Neewa descoperise caverna. Dar nu mai 
era nici o creastă. Vântul îngrămădise zăpada în forme groteşti şi 
monstruoase deasupra ei. Stâncile şi tufişurile dispăruseră. Acolo 
unde trebuia să fie gura cavernei, era un troian înalt de zece 
picioare. 

Ingheţat şi înfometat, slăbit de zilele şi nopţile de post şi cu 
ultima speranţă, de a-şi găsi prietenul, sfărâmată de munţii uriaşi 
de zăpadă, Miki s-a întors pe urmele paşilor lui. Nu-i mai 
rămăsese decât vechiul adăpost de sub copacii căzuţi; inima lui 
nu mai era a veselului prieten şi frate al lui Neewa, ursul. Labele 
îl dureau şi-i sângerau şi totuşi a mers tot înainte. Stelele au 
răsărit; sub lumina lor palidă, noaptea era fantomatic de albă; 
era frig, teribil de frig. Copacii începuseră să se crape. Din când 
în când se auzea o detunătură, ca un foc de armă, când gerul 
crăpa trunchiurile până în inima lor. Erau 302C sub zero. Se făcea 
din ce în ce mai frig. Cu gândul numai la adăpostul de sub 
copacii căzuţi, Miki înainta mereu. Niciodată nu-şi încercase forţa 
şi rezistenţa aşa cum le punea acum la încercare. Câinii bătrâni 
ar fi căzut pe drum, ar fi căutat adăpost sau s-ar fi odihnit. Insă 
Miki era un adevărat fiu al lui Hela, tatăl său, giganticul câine 
Mackenzie şi avea să continue până când triumfa - sau murea. 

S-a întâmplat însă ceva ciudat. Parcursese douăzeci de mile 
până la creastă şi cincisprezece din cele douăzeci de mile înapoi, 
când i-a fugit zăpada de sub picioare şi, deodată, s-a prăbuşit în 
gol. Când şi-a venit în fire şi s-a ridicat pe picioarele aproape 
îngheţate, s-a trezit într-un loc curios. Se rostogolise până în 
fundul unui adăpost în formă de wigwam??, construit din ramuri şi 
crengi de brad, iar în nări simţi puternic mirosu/ de carne. O 
descoperi la un picior distanţă de vârful nasului. Era o pulpă 
îngheţată de caribu, înfiptă într-un băț şi, fără să se mai întrebe 
cum ajunsese ea acolo, muşcă din ea cu lăcomie. Numai Jacques 
Le Beau, care locuia la vreo opt-zece mile spre est, i-ar fi putut 
explica proveniența. Miki căzuse într-una din căsuţele-capcană 
puse de el şi acum mânca momeala. 

Nu era o bucată mare, dar lui Miki i-a încălzit sângele, dându-i 
puteri noi. Simţea încă miros în nări şi s-a apucat să 
scormonească zăpada. Nu după mult timp, dinţii lui au dat peste 
ceva tare şi rece. Era o capcană de oţel. A scos-o de sub zăpada 


12 Locuinţă indiană din America de Nord. (n.t.). 


78 


groasă de un picior şi, o dată cu ea, a dat la iveală un iepure 
mare. Zăpada protejase în aşa fel iepurele, că, deşi mort de 
câteva zile, nu era complet îngheţat. Miki l-a mâncat până la 
ultimul oscior. A mâncat chiar şi capul. Apoi s-a îndreptat spre 
grămada de copaci căzuţi şi în culcuşul lui cald a dormit până a 
doua zi. 

In aceeaşi zi, Jacques Le Beau - pe care indienii îl numeau 
„Muchet-ta-aao” (Cel cu suflet rău) - a controlat linia? 
capcanelor, a refăcut „căsuţele” îngropate în zăpadă şi a întins, 
din nou, cursele. 

După-amiază, în timp ce vâna, Miki a dat de urmele lui într-o 
mlaştină, la câteva mile de adăpost. Sufletul nu-i mai era 
tulburat de dorinţa puternică după un stăpân. A adulmecat 
bănuitor urmele rachetelor lui Le Beau şi i s-a zbârlit părul de pe 
şira spinării când a prins mirosul şi a ascultat. A urmărit pista cu 
precauţie şi, o sută de yarzi mai departe, a dat peste un kekek 
sau adăpost-capcană al lui Le Beau. Şi aici era carne - fixată într- 
o ţepuşă de lemn. Miki a atins-o. Sub laba din faţă s-a produs un 
clămpănit de rău augur şi fălcile de oţel ale unei capcane i-au 
aruncat în faţă bucăţi de lemn şi zăpadă. A mârâit şi a aşteptat 
cu ochii la capcană. Apoi s-a întins până a ajuns la carne, fără să- 
şi mişte picioarele. Aşa a descoperit primejdia ascunsă în fălcile 
de oţel şi instinctul l-a învăţat cum s-o evite. 

A luat-o pe urmele lui Le Beau încă o treime de milă. Simţea 
prezenţa unui pericol nou, care îl înfiora şi totuşi a mers după 
urmă. Un impuls căruia nu-i putea rezista îl mâna înainte. A ajuns 
la a doua capcană şi de data aceasta a şterpelit momeala din 
ţepuşă fără să declanşeze lucrul acela pe care îl iştia ascuns 
chiar sub ea. Colţii lui lungi clănţăneau când a pornit mai 
departe. Era nerăbdător să zărească fiara-omenească. Nu se 
grăbea. A furat carnea de la a treia, a patra şi a cincea capcană. 

Cum ziua era pe sfârşite, s-a îndreptat spre vest şi a parcurs 
repede cele cinci mile dintre mlaştină şi adăpostul lui. 

O jumătate de oră mai târziu, Le Beau se întorcea pe linia 
capcanelor. A văzut primul kekek gol şi urmele pe zăpadă. 

— Tonnerre!!* Un lup! a exclamat el. În plină zi! 

După care, o expresie de mirare i-a apărut pe faţă când s-a 


13 Capcanele se aşezau în şir, pe o anumită linie, ca să poată fi mai 
uşor regăsite şi controlate, (n.t.). 

14 În franceză în text; o exclamaţie folosită fin chip de înjurătură şi 
care s-ar putea traduce cu: Mii ide tunete, (n.t.). 


79 


lăsat pe genunchi în zăpadă şi a cercetat urmele. 

— Non! a mârâit el. E un câine! Un afurisit de câine sălbatic, 
care-mi pradă capcanele! 

S-a ridicat în picioare, înjurând. Din buzunarul hainei a scos o 
cutiuţă de tablă şi a luat din ea un cocoloş rotund de grăsime. În 
mijlocul grăsimii se afla o capsulă de stricnină. Era o momeală 
otrăvită, care se punea pentru lupi şi vulpi. 

Le Beau chicotea triumfător când a înfipt momeala aducătoare 
de moarte în vârful ţepuşei-nadă. 

— Oo, un câine sălbatic - a mormăit el. O să-l învăţ eu minte. 
Mâine s-a terminat cu el. 

Pe fiecare din cele cinci ţepuşe prădate a aşezat câte o 
capsulă de stricnina învelită în ispititorul cocoloş de grăsime. 


CAPITOLUL XIV. 


A doua zi dimineaţa, Miki a pornit din nou pe linia trapelor lui 
Jacques Le Beau. Nu-l atrăgea gândul hranei uşor dobândite. l-ar 
fi făcut mai mare plăcere să-şi ucidă singur prada. Pârtia cu 
mirosul fiarei omeneşti îl atrăgea ca un magnet. Când mirosul 
devenea foarte puternic, îi venea să se aşeze jos şi să aştepte. În 
dorinţa lui era teamă şi prudenţă tot mai mare. Nu s-a atins de 
primul kekek şi nici de al doilea. La al treilea, Le Beau potrivise şi 
aşezase momeala mai mult timp, din care cauză cocoloşul de 
grăsime era puternic impregnat de mirosul manilor lui. O vulpe 
ar fi luat-o la iuţeală din loc. Dar Miki l-a scos de pe ţepuşă şi l-a 
aşezat pe zăpadă între labe. S-a uitat în jur şi a ascultat un minut 
întreg. După aceea a lins cu limba cocoloşul de grăsime. Mirosul 
mâinilor lui Le Beau l-a făcut să nu-l înghită aşa cum făcuse cu 
carnea de caribu. Oarecum bănuitor, l-a strâns uşor între fălci. 
Grăsimea era bună la gust. A mestecat-o, când, deodată, a dat 
de un alt gust mai puţin plăcut şi a scuipat pe zăpadă ce-i mai 
rămăsese în gură. Arsura otrăvii i-a rămas pe limbă şi-n gât. 
Devenind mai puternică, a luat o gură de zăpadă şi a înghiţit-o, 
ca să scape de senzaţia arzătoare care i se strecura tot mai 
adânc în măruntaie. 

Dacă ar fi înghiţit cocoloşul de grăsime ca şi pe celelalte 
momeli, ar fi murit într-un sfert de ceas şi Le Beau n-ar fi avut 
mult de mers ca să-i găsească leşul. A început să-i fie rău albia 
după cincisprezece minute. Presimţind că i s-a întâmplat ceva, a 


80 


părăsit pârtia şi s-a îndreptat spre adăpost. Parcursese o mică 
distanţă când, fulgerător, i s-au tăiat picioarele şi a căzut. A 
început să tremure. Toţi muşchii din corp i se zbăteau. Dinţii îi 
clănţăneau. Ochii i s-au dilatat şi n-a putut să se mai mişte. A 
simţit o încleştare ciudată în ceafă, ca o mână care îl sugruma; 
se înăbuşea şi din piept respiraţia îi ieşea şuierătoare. Rigiditatea 
i s-a împrăştiat, ca un val de foc, în tot corpul. Muşchii, care cu 
puţin mai înainte tremurau şi se zbăteau, au devenit tari şi 
imobili, încleştarea sufocantă a otrăvii de la baza craniului i-a 
tras capul pe spate, până când botul i s-a ridicat drept spre cer. 
N-a scos nici un strigăt. Câtva timp a fost în pragul morţii. 

Apoi a venit criza. Ca o coardă care se rupe, încleştarea oribilă 
a cefei s-a relaxat; rigiditatea i-a dispărut din corp sub valul unui 
frison de gheaţă şi, în clipa următoare, se zvârcolea pe jos în 
convulsii nebuneşti, aruncând zăpadă în toate părţile. Spasmul a 
durat, poate, un minut. Când a încetat, Miki gâfâia. Din gura, 
balele îi curgeau şiroaie pe zăpadă; dar trăia. Trecuse pe lângă 
moarte, la numai un fir de păr; după un timp, s-a ridicat, 
clătinându-se şi s-a târât spre adăpost. 

Jacques Le Beau putea, acum, mult şi bine, să aşeze un milion 
de capsule otrăvite în calea lui, căci n-avea să se mai atingă de 
ele. Niciodată n-avea să mai fure carnea din ţepuşele-momeală. 

Două zile mai târziu, Le Beau a dat de locul unde Miki se 
luptase cu moartea în zăpadă şi s-a făcut negru de furie, 
văzându-şi speranţele înşelate. A luat-o pe urmele câinelui. Pe la 
amiază, a ajuns la grămada de copaci căzuţi şi a văzut cărarea 
bătătorită pe unde Miki intra înăuntru. S-a lăsat pe genunchi şi a 
cercetat cu atenţie adâncul întunecos - dar n-a văzut nimic. Miki, 
culcat şi atent, a zărit omul ce semăna cu acel monstru negru şi 
bărbos care, mai demult, era cât pe ce să-l omoare cu măciuca. 
Sufletul lui era dezamăgit; adânc în amintirea lui stăruia gândul 
la Challoner - stăpânul pierdut; clar când dădea de mirosul 
omului, nu-l găsea niciodată pe Challoner. 

Le Beau i-a auzit mârâitul; sângele omului a zvâcnit de bucurie 
când s-a ridicat în picioare. Nu putea intra după câinele sălbatic 
şi nici nu putea să-l ademenească afară. Dar exista un alt mijloc. 
O să-l scoată afară cu ajutorul focului! 

Din fundul fortăreței lui, Miki a auzit scârţâitul zăpezii sub paşii 
lui Le Beau. Câteva minute mai târziu, a văzut din nou fiara- 
omenească privind atent în interiorul vizuinii lui. 


81 


— Bête, bête!” a strigat el pe jumătate batjocoritor şi Miki a 
mârâit iarăşi. 

Jacques era satisfăcut. Grămada de copaci nu măsura, în 
diametru, mai mult de treizeci sau patruzeci de picioare, iar în jur 
pădurea lăsa un spaţiu liber, lipsit de arbuşti. l-ar fi fost imposibil 
câinelui sălbatic să scape de puşca lui. 

A mai înconjurat o dată grămada de trunchiuri. Din trei părţi, 
era complet acoperită de zăpadă groasă. Singurul loc liber era 
acela pe unde pătrundeau urmele lui Miki. 

Ca să aibă vântul în spate, Le Beau şi-a făcut iskoo-ul din 
coajă de mesteacăn şi lemne uscate, la capătul grămezii de 
copaci. Trunchiurile şi lemnele uscate s-au aprins ca iasca şi în 
câteva minute flăcările au început să trosnească şi să vâjâie, 
încât Miki se întreba ce putea fi. Un timp, fumul n-a pătruns până 
la el. Le Beau, pândind cu puşca în mâinile fără mănuşi, nu-şi 
dezlipea ochii de la punctul pe unde câinele sălbatic trebuia să 
iasă. 

Dintr-o dată, o răbufnire acră de fum a umplut nările lui Miki şi 
un nor subţire şi alb s-a interpus, ca un văl fantomatic, între el şi 
ieşire. O pală de fum a început să se strecoare, târându-se ca un 
şarpe printre doi butuci, la un yard de el şi, o dată cu ea, 
mugetul ciudat s-a apropiat tot mai ameninţător. Apoi a văzut 
strălucind limbile galbene ale flăcărilor printre trunchiurile 
sfărâmate, când focul a pătruns în mijlocul unei grămezi de pini 
impregnaţi de răşină. Zece secunde după aceea, flăcările au 
ţâşnit, înălțându-se în văzduh; Jacques Le Beau stătea cu puşca 
ridicată, pregătită ca să ucidă. 

Inspăimântat de primejdia care se abătuse asupra lui, Miki n-a 
uitat de Le Beau. Cu instinctul lui ascuţit ca de vulpe, a 
descoperit, dintr-o dată, situaţia exactă. Fiara-omenească 
dezlănţuise acest nou duşman asupra lui; acolo, afară, chiar la 
intrare, fiara-omenească îl pândea. In consecinţă, exact ca 
vulpea, a făcut ceva la care Le Beau se aştepta cel mai puţin. S-a 
strecurat iute printre crengile învălmăşite, până ce a ajuns la 
peretele de zăpadă care acoperea grămada de copaci şi, prin el 
şi-a săpat drum aproape tot atât de iute cât l-ar fi făcut vulpea. A 
ros cu dinţii crusta exterioară, groasă de o jumătate de inci şi 
imediat a fost afară, cu focul între el şi Le Beau. 

Adăpostul era o mare de flăcări; brusc, Le Beau s-a dat înapoi 
vreo doisprezece paşi, ca să poată vedea şi de partea cealaltă. 


15 joc de cuvinte, în franceză în text: Animal prost.(n.t.). 


82 


La o sută de yarzi depărtare, Miki alerga spre desişul pădurii. 

Era uşor de nimerit. La această distanţă, Le Beau ar fi pariat 
pe viaţa lui că era imposibil să-i scape. Nu s-a grăbit. O 
împuşcătură şi gata. A ridicat puşca, dar tocmai în clipa aceea o 
pală de fum repezită de vânt, ca plezneala unui bici, i-a venit 
drept în ochi şi glonţul a trecut la trei inci pe deasupra capului lui 
Miki. Şuieratul ascuţit al acestuia era ceva nou pentru Miki. A 
recunoscut bubuitul puştii - şi ştia ce poate face o puşcă. Lui Le 
Beau, care continua să tragă după el prin binefăcătorul nor de 
fum, îi apărea ca o săgeată cenuşie, zburând ca fulgerul spre 
adâncul pădurii. Le Beau a mai tras de trei ori. De la marginea 
unui desiş de brazi, Miki i-a răspuns cu un urlet de sfidare. A 
dispărut în momentul în care ultimul glonte împrăştia zăpada 
chiar la călcâiele lui. 

Greutatea cu care a scăpat de fiara-omenească nu l-a 
înspăimântat pe Miki aşa de tare încât să-l alunge din ţinutul 
Jackson's Knee. Din contra, l-a legat şi mai mult de el. Îl făcea să 
se gândească şi la altceva, în afară de Neewa şi singurătatea lui. 
Aşa cum vulpea se întoarce să cerceteze, pe furiş, capcana în 
care era gata să se prindă, tot aşa linia trapelor avea acum, 
pentru Miki, o nouă atracţie. Altădată mirosul omului avea, 
pentru el, numai o vagă semnificaţie; acum indica prezenţa unei 
primejdii reale şi concrete. Era binevenită. Simţurile i se 
ascuţiseră. Fascinaţia curselor era mai teribilă ca niciodată. 

De la adăpostul incendiat, a făcut un ocol larg până la un 
punct unde urmele rachetelor lui Le Beau pătrundeau în terenul 
mlăştinos; acolo, ascuns într-un tufiş des, l-a văzut când se 
întorcea acasă, o jumătate de oră mai târziu. 

Din ziua aceea, s-a ţinut mereu de linia capcanelor, ca o 
înspăimântătoare fantomă cenuşie. Cu paşi furişaţi, prudent, 
totdeauna la pândă, gata să facă faţă primejdiei care îl ameninţa, 
urmărea gândurile şi paşii lui Jacques Le Beau cu perseverenţa 
obsedantă a unui strigoi - a unui /oup-garou din Pădurea Neagră. 
In săptămâna următoare Le Beau l-a zărit de două ori, trecând ca 
fulgerul. L-a auzit, de trei ori, urlând. De două ori a mers pe 
urmele lui până când, dezamăgit şi obosit, s-a întors înapoi. 
Niciodată Miki n-a fost luat prin surprindere. N-a mai mâncat 
momelile din căsuţele-capcană. Chiar când Le Beau l-a ademenit 
cu leşul întreg al unui iepure, nu s-a atins de el şi nici de vreun 
alt iepure mort şi îngheţat. Din capcanele lui Le Beau lua numai 
ce era viu, mai ales, păsări, veveriţe şi iepuri-rachetă mari, cu 


83 


labele late ca la palmipede. Şi pentru că o dată o lutră a sărit la 
el şi i-a rănit botul, a sfâşiat multe aşa de rău, încât blănile lor n- 
au mai fost bune de nimic. Şi-a găsit un alt adăpost şi instinctul îl 
învățase să nu meargă direct la el, ci să vină şi să plece pe căi 
ocolite. 

Zi şi noapte, Le Beau, fiara-omenească, complota împotriva 
lui. A pus multe momeli otrăvite. A omorât o ciută şi a presărat 
stricnina în măruntaiele ei. A făcut gropi-capcane şi a pus în ele, 
ca momeală, carne înmuiată în grăsime fierbinte. Şi-a făcut o 
ascunzătoare din crengi de brad şi cedru şi a stat acolo ore în şir, 
pândind cu puşca pregătită. Şi de data aceasta, Miki a învins. 

Intr-o zi, Miki a găsit într-una din capcane o enormă pisică- 
pescar. Nu uitase scărmăneala de altădată cu Oochak, cealaltă 
pisică-pescar şi bătaia pe care o mâncase, în inima lui nu mai era 
nici un gând de răzbunare în amurgul acela când a făcut 
cunoştinţă cu Oochak al Doilea. De obicei, la căderea 
întunericului se afla în adăpost; dar în după-amiaza aceea un 
imens şi mistuitor sentiment de singurătate îl reţinuse pe drum. 
Duhul lui Kuskayetum - mâna zeului căsătoriei - apăsa cu putere 
asupra lui; era dorinţa arzătoare a unei fiinţe făcute din carne şi 
sânge pentru tovărăşia alteia la fel. Ardea în vinele lui ca focul. 
Indepărtase de el orice gând de foame sau de vânătoare. Sufletul 
îi era cuprins de un dor neîmplinit. 

Tocmai atunci a dat peste Oochak. Poate că era acelaşi 
Oochak de acum câteva luni. Dacă era aşa, crescuse tot atât de 
mult cât crescuse şi Miki. Era splendid: avea trupul lucios şi blana 
lungă şi mătăsoasă; stătea şi-şi aştepta soarta liniştit. Miki avea 
impresia că e o fiinţă caldă, blândă şi plăcută. II făcea să se 
gândească la Neewa şi la cele o sută şi una de nopţi când a 
dormit alături de el. Şi-a revărsat dorinţa asupra lui Oochak. A 
înaintat, gemând încetişor. Ar fi vrut să devină prieteni. Ar fi 
dormit în pace şi fericire chiar alături de Oochak, vechiul lui 
duşman, atât de mare era golul care îi rodea inima. 

Oochak n-a răspuns, nici n-a mişcat; stătea încolăcit, în blana 
lui mătăsoasă, ca o minge mare, pândindu-l pe Miki care se 
apropia, târându-se pe burtă. Se deşteptase în câine ceva din 
copilăria îndepărtată. A dat din coadă şi, când a scheunat din 
nou, părea că spune: 

„Să uităm vechea ceartă, Oochak. Să fim prieteni. Am un 
adăpost straşnic - şi-am să ucid, pentru tine, un iepure”. 

Nici acum Oochak n-a mişcat şi nici n-a răspuns. Miki putea, 


84 


aproape, să-l ajungă, întinzând labele de dinainte. S-a apropiat şi 
mai mult şi a dat mai tare din coadă. 

„Am să te eliberez din capcană - părea să-i spuie. Este 
capcana fiarei-omeneşti - îl urăsc.” 

Aşa de iute încât Miki nici n-a avut timp să se apere, Oochak s- 
a aruncat asupra lui din toată lungimea lanţului de la capcană. 
Cu dinţii şi ghearele ascuţite ca briciul, i-a sfâşiat botul cu tăieturi 
adânci. Chiar şi aşa, căci sângele bătăios se aprindea încet în el, 
poate că s-ar fi retras dacă dinţii lui Oochak nu l-ar fi apucat de 
umăr. Urlând, a încercat să se elibereze, dar Oochak îl ţinea bine. 
Atunci, fălcile lui au apucat pisica-pescar de ceafă. Când i-a dat 
drumul, Oochak murise. 

S-a îndepărtat, furişându-se şi n-a mai simţit fiorul de bucurie 
al învingătorului. Omorâse, dar în omor nu găsise nici o bucurie. 
Se abătuse asupra lui - fiinţa ou patru picioare - apăsarea acelui 
lucru care îi face pe oameni să înnebunească. Se afla în mijlocul 
unei lumi vaste, dar, pentru el, această lume era pustie. Era un 
proscris. Avea inima însetată după prietenie şi-şi dădea seama 
că toate vieţuitoarele se temeau de el sau îl urau. Era un paria; 
un vagabond fără prieteni şi fără cămin. Nu frământa în minte 
toate aceste lucruri, dar tristeţea lor se aşternea peste el ca 
umbra neagră a nopţii. 

Nu s-a întors în adăpost. S-a culcat într-un luminiş, ascultând 
zgomotele nopţii şi privind cum apar stelele. Luna răsărise 
devreme şi când s-a ridicat deasupra pădurii - un disc mare, roşu 
şi sclipitor ce părea plin de viaţă - a urlat lugubru la ea. Puțin mai 
târziu, s-a trezit rătăcind printr-o vastă câmpie „arsă” şi aici 
noaptea era ca ziua şi aşa de clară că-şi vedea umbra urmărindu- 
|, iar toate celelalte lucruri din jurul lui aruncau umbre. Deodată, 
a prins în adierea nopţii un zvon pe care îl mai auzise de multe 
ori înainte. 

Venea de foarte departe, la început ca o şoaptă, ca un ecou al 
unor voci ciudate sosind pe aripile vântului. De o sută de ori 
auzise acest strigăt al lupilor. De când Maheegun, lupoaica, îi 
sfâşiase cu atâta ferocitate umărul, demult, în zilele copilăriei, se 
ferise din drumul acestui urlet. Ajunsese, într-un fel, să-l urască, 
dar nu putea şterge cu totul fiorul pe care chemarea sângelui îl 
deştepta într-unsul. Lin noaptea aceea, fiorul depăşea teama şi 
tura. Acolo era o COMPANIE numeroasă. Acolo departe, fraţii lui 
sălbatici goneau doi câte doi şi trei câte trei, acolo era 
PRIETENIE. Corpul i-a fremătat. In gâtlej i s-a ridicat un urlet de 


85 


răspuns care s-a stins într-un geamăt; o oră mai târziu, n-a mai 
prins în adierea vântului urletul lupilor. Haita se îndreptase spre 
vest - şi era atât de departe, că vocile se pierdeau. Au trecut - cu 
luna drept deasupra lor în înaltul cerului - pe lângă coliba lui 
Pierrot, metisul. 

In cabana lui Pierrot se afla un om alb în drum spre Fort 
O'God. A văzut că Pierrot îşi face cruce şi mormăie. 

— E haita nebună - a explicat apoi Pierrot. M'sieu'*, sunt 
keskwao de când a început luna nouă. In ei sălăşluiesc duhurile 
diavolilor. 

A deschis, puţin, uşa cabanei, aşa că urletul dement al fiarelor 
se auzea foarte bine. Când a închis-o la loc, avea în ochi o teamă 
ciudată. 

— Din când în când, lupii devin aşa - keskwao (nebuni cu 
adevărat) - în miezul iernii - a spus el, înfiorându-se. Acum trei 
zile erau douăzeci, M'sieu, pentru că i-am văzut cu propriii mei 
ochi şi le-am numărat urmele pe zăpadă. De atunci, unii au fost 
ucişi şi sfâşiaţi în bucăţi de ceilalţi din haită. Ascultaţi-i cum 
delirează! Puteţi să-mi spuneţi de ce, M'sieu? Puteţi să-mi 
explicaţi de ce lupii înnebunesc în miezul iernii, când nu există 
căldură, nici hoituri ca să-i îmbolnăvească? Won? O să vă spun 
eu. Sânt /oups-garous; în trupurile lor gonesc duhurile diavolilor 
şi aşa vor goni până ce trupurile mor. Lupii care înnebunesc în 
timpul marilor zăpezi mor, M'sieu. Aceasta este partea ciudată a 
faptului. Mor! 

De la cabana lui Pierrot, apucând spre vest, lupii nebuni din 
Jackson's Knee au ajuns în regiunea marii mlaştini, unde arborii 
purtau semnul în dublu X al securii lui Jacques Le Beau. 
Paisprezece dintre ei goneau în lumina lunii. Ce duce, din când în 
când, la nebunie o haită de lupi, în mijlocul iernii, nici un om n-a 
putut încă înţelege bine. Poate că totul început de la un lup 
„rău”; aşa cum un câine de sanie „rău”, muşcând, răneşte pe 
tovarăşii săi de atelaj, răspândind printre ei năravul lui până ce 
toată echipa devine o hoardă certăreaţă şi oribilă. Conducătorul 
înţelept omoară un asemenea câine sau îi dă drumul să plece. 

Lupii care se îndreptau spre ţinutul lui Le Beau erau scheletici 
şi cu ochii roşii. Aveau trupurile acoperite de răni, iar din gură li 
se scurgea spumă însângerată. Nu alergau aşa cum aleargă, de 
obicei, lupii după pradă. Era o bandă sinistră şi suspectă, cu 
şoldurile lăsate în jos într-o atitudine furişată, iar strigătul lor nu 


16 În franceză în text, pentru monsieur: Domnule, (n. t.). 


86 


era din gât, ca al haitei pornite la vânătoare, ci un urlet delirant, 
care părea că n-are nici scop, nici cauză. Abia se stinseseră din 
urechile lui Pierrot urletele lor, când una dintre fiarele cenuşii se 
atinse de umărul alteia, iar cea de-a doua se întoarse cu iuţeala 
şarpelui, asemenea unui câine „rău” de pe pârtii şi-şi înfipse 
colții adânc în carnea primului lup. Dacă Pierrot ar fi putut vedea 
scena, ar fi înţeles cum îşi găsiseră sfârşitul cei patru pe care îi 
descoperise. 

La iuţeală, ca plesnitura unui bici, se angajase lupta între cei 
doi. Ceilalţi doisprezece s-au oprit. S-au întors, înconjurându-i cu 
prudenţă şi într-o tăcere sinistră pe cei care luptau. S-au aşezat 
în cerc, aşa cum se adună oamenii în jurul unui meci de box; 
aşteptau cu fălcile atârnând, cu colții clănţănind şi reţinându-şi în 
gâtlej un mârâit profund de nerăbdare. Apoi s-a produs 
evenimentul aşteptat. Unul dintre lupi a căzut. A căzut pe spate - 
şi a urmat deznodământul. Ceilalţi doisprezece au sărit asupra lui 
ca unul şi acesta a fost sfâşiat în bucăţi şi mâncat, aşa ca aceia 
pe care îi văzuse Pierrot. Pe urmă, cei treisprezece au pătruns 
mai adânc în ţinutul lui Le Beau. 

După intervalul unei ore de tăcere, Miki i-a auzit din nou. Se 
îndepărtase tot mai mult de pădure, traversase ţinuturile „arse” 
şi se afla într-o câmpie întinsă, tăiată de două creste accidentate 
şi mărginită de un râu mare. Aici nu era aşa de întuneric şi 
singurătatea îl apăsa mai puţin decât în adâncul pădurii. 

Şi peste această câmpie ajungea până la el glasul lupilor. 

Nu s-a mişcat de acolo toată noaptea. A aşteptat; silueta lui se 
proiecta în lumina vie a stelelor pe creasta unei măguri 
stâncoase, iar vârful ei era atât de îngust, încât nimeni n-ar fi 
putut sta alături de el, fără ca umerii să nu li se atingă. In jur, 
câmpia se întindea până departe sub lumina albă a stelelor şi a 
lunii; niciodată dorinţa de a răspunde fraţilor lui sălbatici nu-l 
stăpânise cu mai multă furie ca acum. Şi-a dat capul pe spate, 
până ce vârful negru al botului s-a îndepărtat în sus, spre stele şi 
din gâtlej a pornit glasul. Dar nu era urlet decât pe jumătate. 
Chiar şi acum, apăsat de marea lui singurătate, îl reţinea ceva 
instinctiv, care îl avertiza să nu se trădeze. A rămas liniştit, iar 
când lupii s-au apropiat, corpul i s-a încordat, muşchii i s-au 
întărit îşi în gât, în loc de urlet, avea un mărâit surd. Simţea 
primejdia. Prinsese, în glasul lupilor, nota delirantă care-l 
determinase pe Pierrot să-şi facă cruce, mormăind ceva despre 
loups-garous şi s-a culcat pe burtă, pe vârful dâmbului stâncos. 


87 


Apoi i-a văzut. Umbre întunecate şi iuți ce alergau între el şi 
pădure. Deodată s-au oprit; câteva clipe au tăcut, îngrămădindu- 
se ca să adulmece urma lui proaspătă pe zăpadă. După care s-au 
năpustit în direcţia lui; de data aceasta, demenţa era şi mai 
fioroasă prin strigătul sălbatic care le ieşea din gâtlej. În zece 
secunde au fost la măgură. Au înconjurat-o şi au depăşit-o toţi, 
afară de unul - o imensă brută cenuşie, care s-a năpustit de-a 
dreptul spre movilă, la prada pe care ceilalţi n-o zăriseră. 
Văzându-l venind, Miki a mărâit. Simţea fiorul unei mari bătălii. 
Sângele i s-a înfierbântat dintr-o dată şi teama s-a împrăştiat, 
aşa cum vântul împrăştie fumul focului. Ah, dacă Neewa ar fi 
fost, acum, acolo, să-l apere din spate, în timp ce el va lupta din 
faţă! S-a ridicat în picioare. A întâmpinat asaltul brutei cap la 
cap. Fălcile s-au ciocnit şi lupul sălbatic a găsit fălci care să le 
sfărâme pe ale lui ca pe oasele unui căţelandru şi s-a rostogolit 
spre câmpie, zvârcolindu-se în spasmele morţii. Dar o altă formă 
cenuşie i-a luat locul. Miki şi-a înfipt colții în gâtlejul celui de-al 
doilea, în clipa când lupul trecea peste creastă. Tăietura, 
asemenea unei lovituri de sabie, specifică clinilor din nord, i-a 
deschis gâtul ca lama cuţitului, golindu-l de sânge. S-a prăbuşit, 
în vale, după celălalt; în aceeaşi clipă, haita a năvălit, 
năpustindu-se asupra lui Miki şi îngropându-l sub masa trupurilor 
lor. 

Dacă doi sau trei l-ar fi atacat în acelaşi timp, ar fi murit tot 
aşa de iute cum muriseră cei doi duşmani dintâi. La prima 
năvală, numărul lor mare i-a salvat. La loc deschis, ar fi fost 
sfâşiat în bucăţi ca o zdreanţă, dar în spaţiul restrâns de pe 
vârful kopje-i, nu mai mare decât suprafaţa unei mese, a fost 
acoperit câteva secunde sub hoarda duşmanilor care mârâiau şi 
sfâşiau. Colţii destinaţi lui se înfigeau în carnea altor lupi; 
nebunia haitei s-a transformat într-o furie oarbă şi asaltul 
îndreptat împotriva lui Miki s-a transformat într-un masacru al 
lupilor între ei. Răsturnat pe spate şi țintuit la pământ de 
greutatea trupurilor, Miki îşi înfigea mereu şi mereu colții în 
carne. O pereche de fălci l-au apucat de şold; a simţit cum îl 
trece fiorul morţii. Era o priză mortală, care îl sfredelea până în 
măruntaie. Dar chiar la timp, o altă pereche de fălci au înhăţat 
lupul care-l apucase şi priza din şold a dispărut. In aceeaşi clipă, 
Miki a simţit că se prăbuşeşte pe povârnişul măgurii; după el 
venea jumătate din ceea ce mai rămăsese în viaţă din toată 
haita. 


88 


Demonii războinici din creierul lui Miki au făcut loc la iuţeală 
şireteniei vulpii, care îl ajutase la vreme de primejdie mai mult 
decât ghearele şi colții. Abia ajuns în câmpie, s-a ridicat în 
picioare şi a pornit, ca vântul, în direcţia râului. Câştigase un 
avantaj de cincizeci de yarzi înainte ca lupii să-i descopere fuga. 
II urmăreau numai opt. Din cele treisprezece fiare înnebunite, 
cinci muriseră sau erau pe moarte la poalele colinei. Dintre 
aceştia, Miki omorâse doi. Ceilalţi căzuseră sub colții fraţilor lor. 

La o depărtare de o jumătate de milă, se aflau malurile 
prăpăstioase ale râului şi la marginea falezei - o îngrămădire 
mare de stânci, unde Miki se adăpostise într-o noapte. Nu uitase 
tunelul de sub grămada de stânci sfărâmate şi nici cât de uşor 
puteai să te aperi din interior. Ajuns în tunel, se va posta la 
intrare şi-şi va omori duşmanii unul câte unul, căci numai unul 
câte unul puteau să-l atace. Dar el nu pusese la socoteală şi 
uriaşa formă cenuşie din spatele lui, care putea fi numit Fulger, 
cel mai feroce şi mai rapid dintre toţi lupii nebuni ai haitei. Gonea 
cu iuţeala fulgerului înaintea celorlalţi şi Miki abia parcursese 
jumătate din distanţa până la adăpost când a auzit, în spatele lui, 
gâfâitul Fulgerului. Chiar Hela, tatăl său, n-ar fi putut alerga mai 
iute ca Miki, dar oricât de mare era viteza lui, Fulger gonea şi 
mai iute. La două treimi din distanţa până la faleză, botul lupului 
uriaş ajunsese în flanc cu Miki. Cu un efort disperat, Miki a mai 
câştigat puțin teren. Dar, umbră  înspăimântătoare şi 
necruțătoare a iadului, Fulger a fost imediat în rând cu el. 

La o depărtare de o suta yarzi şi puţin spre dreapta se afla 
grămada de stânci. Miki nu putea să o ia la dreapta fără să nu 
intre în fălcile lui Fulger; îşi dădea acum seama că, odată ajuns la 
stânci, duşmanul l-ar fi atacat înainte de a putea pătrunde în 
tunel şi de a se întoarce, stându-i împotrivă. Să se oprească şi să 
lupte, însemna moarte; din urmă îi auzea venind pe ceilalţi lupi. 
Încă zece secunde şi malurile prăpăstioase ale râului se 
deschideau, ca un abis, în faţa lor. 

Chiar la marginea prăpastiei, Miki s-a întors şi s-a repezit la 
Fulger. Simţea că se apropie moartea şi în faţa ei toată ura lui s-a 
concentrat asupra acestei singure fiare care gonea alături de el. 
Intr-o clipă au fost la pământ. La doi yarzi de marginea 
prăpastiei, fălcile lui Miki l-au apucat pe Fulger de beregată, în 
momentul când haita se năpustea asupra lor. Au fost proiectaţi 
înainte. Pământul le-a fugit de sub picioare şi s-au prăbuşit în 
gol. Cu ferocitate, Miki îşi ţinea duşmanul de beregată. S-au 


89 


învârtit de mai multe ori în aer, după care a urmat o izbitură 
teribilă. Fulger era dedesubt. Şocul a fost atât de puternic, încât 
Miki, deşi avea sub el, ca o pernă, trupul uriaş al lupului, a rămas 
ameţit şi buimăcit. Abia după un minut s-a ridicat în picioare. 

Fulger zăcea nemişcat: murise. Ceva mai încolo zăceau 
trupurile altor doi lupi, care, în năvala lor sălbatică, se 
prăbuşiseră în prăpastie. 

Miki a privit în sus. La o mare înălţime deasupra lui, între el şi 
stele, a zărit marginea de sus a falezei. A mirosit, unul după altul, 
trupurile celor trei lupi morţi. Incet, şchiopătând, a luat-o de-a 
lungul falezei, până a dat de o crăpătură între două stânci mari. 
S-a târât înăuntru şi s-a culcat, lingându-şi rănile. La urma urmei, 
existau pe lume lucruri şi mai rele decât linia capcanelor lui Le 
Beau. Poate chiar mai rele decât oamenii. 

Şi-a pus capul mare între labe şi încet-încet lumina stelelor s-a 
făcut tot mai palidă, zăpada mai puţin aibă şi a adormit. 


CAPITOLUL XV. 


La un cot al râului Three Jackpine, în inima pădurii, între 
ţinutul Shamattawa şi Golful Hudson, se afla cabana în care trăia 
Jacques Le Beau, trapperul. In tot wildul nu exista un alt om care 
să-l egaleze pe Le Beau în răutate - poate Durant, care vâna 
vulpi la o sută de mile spre nord şi care, în multe privinţe, era 
rivalul lui Jacques. De o statură uriaşă, cu o înfăţişare greoaie şi 
ursuză, cu ochi care priveau ca nişte ferestre verzui 
întredeschise spre sufletul nemilos din el - dacă totuşi avea un 
suflet - Le Beau era „o lepădătură” de cea mai rea speţă. In 
colibele şi corturile lor, indienii şopteau că toţi diavolii 
strămoşilor lui se adunaseră în el. 

Fusese o sinistră ironie a sorții că Le Beau avea o soţie. Dacă 
ar fi fost o vrăjitoare, o fiinţă perversă care se gândeşte numai la 
rele, aşa ca el, faptul n-ar fi părut o anomalie. Dar nu era aşa. Cu 
o înfăţişare gingaşă, păstrând încă în obrajii palizi şi în ochii stinşi 
ceva dintr-o neobişnuită frumuseţe - tremurând la apropierea lui 
ca o sclavă în prezenţa stăpânului - era, ea şi câinii, proprietatea 
Brutei. Femeia avea un copil. Unul murise; gândul că şi acesta ar 
fi putut să moară ca celălalt aprindea, din când în când, o flacără 
vie în ochii ei negri. 


90 


— Rog pe Le bon Dieu”, jur că tu vei trăi! îi striga uneori, 
strângându-l la piept. 

In astfel de momente, un foc îi strălucea în ochi şi obrajii palizi 
se îmbujorau de flacăra care mocnea şi care fusese, cândva, 
frumuseţea ei. 

— Intr-o zi, într-o zi... 

Dar niciodată nu sfârşea ce avea în minte nici chiar către 
copil. 

Câteodată, în vis, avea viziuni. Lumea era încă tânără, iar ea 
nu era bătrână. Işi amintea mai ales când stătea în faţa ciobului 
de oglindă, periindu-şi părul negru, lucios şi atât de lung, încât îi 
cădea până la şolduri. Din frumuseţe îi rămăsese doar părul. Era 
o sfidare la adresa Brutei. In adâncul ochilor, ca şi pe faţă 
stăruiau, vii, trăsăturile ascunse ale frumuseţii ei de fată, gata să 
înflorească din nou dacă Soarta, îndreptându-şi în cele din urmă 
greşeala, ar fi scăpat-o pentru totdeauna de prezenţa Stăpânului 
care o zdrobea. A stat ceva mai mult în faţa ciobului de oglindă, 
până când a auzit scârţâitul paşilor, afară, pe zăpadă. 

Imediat, tot ce exprima faţa ei a dispărut. Le Beau plecase din 
ajun pe linia capcanelor şi reîntoarcerea lui o umplea de 
obişnuita spaimă. De două ori o surprinsese în faţa oglinzii şi îi 
adresase cuvinte urâte, că-şi pierdea timpul admirându-se, în loc 
să curețe grăsimea de pe piei. A doua oară, trântind-o de perete, 
i-a spart oglinda, din care putuse salva doar un ciob nu mai mare 
decât amândouă mâinile ei mici. Nu voia s-o mai surprindă din 
nou. A alergat şi a pus oglinda în locul unde o ţinea ascunsă; iute 
şi-a împletit părul bogat într-o coadă groasă. O privire stranie de 
frică şi presimţiri rele a acoperit, ca un văl, secretele pe care 
ochii ei le revelaseră numai pentru ea. S-a întors cu faţa spre 
uşă, aşa cum făcea totdeauna în speranţa şi dorinţa ei de 
femeie, ca să-l salute la sosire. 

Bruta a intrat - un monstru întunecat şi ursuz. Era prost 
dispus. A aruncat pe podea blănile proaspete pe oare le 
recoltase. Le-a arătat cu degetul şi ochii i s-au îngustat 
ameninţători când s-a uitat la ea. 

— lar a trecut pe acolo - demonul! a mârâit el. Priveşte, a 
stricat blana  pisicii-pescar, a şterpelit momelile şi a distrus 
căsuţele-capcană. Par les mille cornes du diable’? tot pun eu 
mâna pe el! Am jurat c-o să-l tai în bucăţi cu cuțitul când îl prind 


17 În franceză în text: Bunul Dumnezeu, (n.t.). 
18 În franceză în text; ca expresie: Pe toți dracii. (n.t.). 


91 


- şi-o să-l prind mâine! Uite aici pieile - după ce-mi dai ceva de 
mâncare. Cârpeşte blana pisicii-pescar acolo unde e ruptă şi 
acoperă cusătura bine cu grăsime, ca agentul de la Post să nu 
descopere că-i stricată. Tonnerre de Dieu!... Țâncul ăsta! De ce-l 
laşi totdeauna să scâncească când vin eu? Răspunde-mi Bete”? 

Aşa a fost salutul lui. A aruncat rachetele într-un colţ şi-a 
scuturat zăpada de pe picioare şi a luat de pe poliţa de deasupra 
sobei o porţie proaspătă de tutun negru. A ieşit din nou lăsându- 
şi femeia cu un fior rece în inimă şi cu paloarea amărăciunii şi 
deznădejdii pe faţă, în timp ce se apuca să-i pregătească de 
mâncare. 

De la cabană, Le Beau s-a dus la adăpostul câinilor: un ţarc de 
leaturi cu o colibă în mijloc. Bruta se mândrea că avea cel mai 
feroce atelaj de sanie dintre Golful Hudson şi Athabaska. Acest 
lucru era principalul motiv de ceartă cu Durant, rivalul său, care 
locuia mai departe, spre nord; ambiția lui era să crească un căţel 
care să-l omoare pe acel husky% de luptă pe care Durant îl 
aducea cu el la Post în fiecare iarnă de Anul nou. Anul acesta îl 
alesese pe Netah („Ucigaşul”) pentru lupta cea mare de la God's 
Lake. În ziua în care îşi risca banii şi reputaţia împotriva lui 
Durant, câinele lui avea să aibă exact cu o lună mai puţin de doi 
ani. Din toată ceata, numai pe Netah l-a chemat la el. 

Câinele s-a strecurat spre dânsul cu un mârâit surd în gâtlej; 
pentru prima oară, ceva care semăna a bucurie a apărut pe faţa 
lui Le Beau. li plăcea să audă mârâitul acesta. Îl bucura să vadă 
sticlirea roşie şi perfidă din ochii lui Netah şi să audă clănţănitul 
ameninţător al fălcilor lui. Oricâtă nobleţe ar fi putut exista în 
sângele lui Netah, dispăruse sub loviturile de bâtă ale omului. Se 
asemănau în faptul că sufletele lor erau moarte. De altfel Netah, 
pentru un câine, era un adevărat demon. Acesta era motivul că 
Le Beau îl alesese tocmai pe el ca să susţină lupta cea mare. 

Le Beau l-a privit cu un oftat adânc de satisfacţie. 

— Arăţi straşnic, Netah! a exclamat el bucuros. Aproape că pot 
vedea cum curge sângele în ochii tăi de diavol; oui, sânge roşu 
care miroase a sânge şi curge, aşa cum o să curgă sângele poos- 
lui?! lui Durant, când o să-ţi înfigi colții în jugulara lui. Mâine 
mergem să te pun la încercare - o probă grozavă! - cu câinele 
sălbatic care-mi jefuieşte capcanele şi-mi sfâşie în bucăţi pisicile- 


19 În franceză în text: Dobitoaco. (n.t.). 
2 Rasă de câine eschimos, (n.t.). 
21 Pisoi, pisicuţă, (n.t.). 


92 


pescar. Îl voi prinde, iar tu o să te lupţi cu el până când o să fie 
aproape pe moarte; viu încă, am să-i scot inima, după cum ţi-am 
promis şi o s-o mănânci încă palpitând, aşa că n-o să ai nici o 
scuză dacă pierzi în faţa poos-ului pe care o să-l aducă M'sieu 
Durant. Comprenez??? Mâine va fi o probă decisivă. Dacă dai 
greş, te omor. Oui; şi chiar dacă scoţi un geamăt te omor. 


CAPITOLUL XVI. 


În aceeaşi noapte, la zece mile spre vest, Miki dormea sub o 
grămadă de trunchiuri şi crengi, cam la o jumătate de milă de 
linia capcanelor lui Le Beau. 

In zorii zilei, când Le Beau părăsea cabana însoţit de Netah, 
Ucigaşul, Miki ieşea din adăpost după un somn agitat. Visase că 
era în primele săptămâni după ce-şi pierduse stăpânul, când 
Neewa se afla mereu alături de el; imaginile retrăite l-au umplut 
de o nelinişte şi o singurătate care l-au făcut să geamă, privind 
umbrele întunecate ale nopţii risipindu-se la ivirea zorilor. Dacă 
Le Beau l-ar fi putut vedea aşa cum stătea, scăldat de primele 
raze ale soarelui de dimineaţă, cuvintele pe care le repetase de 
atâtea ori Ucigaşului i-ar fi rămas în gât. La unsprezece luni, Miki 
era un tânăr uriaş al speciei lui. Cântărea şaizeci de livre şi, din 
cele şaizeci, nici una de grăsime. Trupul lui era tot atât de zvelt 
şi slab ca al unui lup. Avea un piept masiv, pe care muşchii jucau 
la orice mişcare ca nişte corzi. Picioarele le avea ca ale lui Hela, 
uriaşul câine Mackenzie, tatăl său; fălcile lui puteau zdrobi un os 
de caribu aşa cum Le Beau l-ar fi sfărâmat cu un bolovan. Opt 
din cele unsprezece luni ale vieţii lui, wildul îi fusese învăţător; îl 
călise, dându-i tăria oţelului; îl modelase, fără să ţină seama de 
vârstă, după tiparul şcolii sale necruțătoare - îl învățase să se 
lupte pentru viaţa lui, să ucidă ca să poată trăi şi să se 
folosească de creier, înainte de a-şi întrebuința fălcile. Era tot 
atât de puternic ca şi Netah, Ucigaşul, care avea de două ori 
vârsta lui; în afară de forţă, poseda o şiretenie şi o iuţeală pe 
care Ucigaşul n-avea să le cunoască niciodată. Astfel îl pregătise 
viaţa aspră din ţinuturile sălbatice pentru ziua aceea. 

Când soarele, cu flacăra lui rece, s-a ridicat, strălucind, 
deasupra pădurii, Miki a pornit în direcţia capcanelor. Ajuns pe 


22 În franceză în text: Înţelegi? (n.t.). 


93 


unde trecuse Le Beau în ajun, a adulmecat, bănuitor, mirosul 
omului, miros încă puternic pe urmele rachetelor. Se obişnuise 
cu el, dar neîncrederea pe care i-o inspira nu dispăruse. Simţea o 
aversiune, deşi îl atrăgea. Il umplea de o frică inexplicabilă şi 
totuşi se arăta neputincios să fugă de el. In ultimele zece zile, îl 
zărise pe omul-brută de trei ori. O dată, a stat ascuns numai la 
doisprezece yarzi de Le Beau, care trecea pe acolo. 

In dimineaţa aceea, s-a dus de-a dreptul spre locul mlăştinos 
unde erau aşezate capcanele lui Le Beau. 

Erau mulţi iepuri şi în mlaştină se prindeau ei cel mai des în 
Kekeks-urile lui Jacques - căsuţă făcută din crengi şi ramuri de 
cedru, pentru a feri de zăpadă momelile. Erau aşa de numeroşi, 
că deveniseră o pacoste şi de fiecare dată când Le Beau îşi 
inspecta capcanele, cel puţin două din trei erau declanşate de ei 
şi din cauza aceasta nu se mai puteau prinde în ele animalele cu 
blană. Dar acolo unde sunt mulţi iepuri sunt şi pisici-pescar şi 
râşi; în ciuda furiei pe care i-o provoca pacostea iepurilor, Le 
Beau continua să-şi aşeze capcanele în locul acela. Acum, pe 
lângă iepuri, avea de luptat şi cu câinele sălbatic. 

Inima Brutei era înflăcărată de gândul răzbunării pe când se 
grăbea, în lumina soarelui de dimineaţă, cu Ucigaşul după el, 
legat de o curea babiche. Miki adulmeca prima căsuţă-capcană, 
când Netalh şi Le Beau pătrundeau în mlaştină, trei mile mai spre 
răsărit. 

In acest kekek, Miki omorâse pisica-pescar în dimineaţa 
precedentă. Acum era gol. Ţepuşa pentru momeală dispăruse şi 
nu era nici urmă de capcană. Un sfert de milă mai încolo a dat de 
a doua căsuţă-capcană şi aceasta tot goală. Era nedumerit. S-a 
dus la o a treia căsuţă. A stat câteva minute, adulmecând aerul 
cu multă bănuială, înainte de a se apropia de ea. Aici, urmele 
omului erau mai dese, zăpada bătută şi mirosul lui Le Beau atât 
de puternic în aer, că un moment Miki a crezut că e undeva prin 
apropiere. A înaintat prudent, ca să poată arunca o privire prin 
uşa căsuţei capcană. lnăuntru stătea ghemuit un enorm iepure- 
rachetă, care se uita la el cu ochii lui mari şi rotunzi. Presimţirea 
primejdiei l-a reţinut pe Miki. Era ceva curios în atitudinea lui 
Wapoos, bătrânul iepure. Nu era la fel cu ceilalţi pe care-i 
prinsese pe linia lui Le Beau. Nu se zbătea; nu stătea întins, pe 
jumătate îngheţat şi nici nu se bălăbănea la capătul unui laţ. 
Şedea ghemuit ca o minge de blană caldă şi atrăgătoare. Le 
Beau îl prinsese cu mâinile în scorbura unui buştean şi-l legase 


94 


de ţepuşa-momeală cu o curea din piele de căprioară; după care 
aşezase un cuib de capcane şi le acoperise cu zăpadă aşa fel, ca 
Wapoos să nu poată ajunge la ele. 

Miki s-a apropiat tot mai mult de această ameninţare, în ciuda 
imboldului inexplicabil care-l avertiza să se ţină la distanţă. 
Wapoos, fascinat de înaintarea lui lentă şi ucigătoare, nu se 
mişca, ci stătea încremenit ca o stană de piatră. Dintr-o dată, 
Miki s-a repezit la el. Fălcile lui puternice s-au închis, strivindu-l. 
In aceeaşi clipă s-a produs şi pocnetul mânios al oţelului şi o 
capcană pentru pisică-pescar i-a prins un picior de dinapoi. 
Mârâind, l-a lăsat jos pe Wapoos şi s-a întors spre capcană. Clant, 
clanţ, clanț! — S-au mai declanşat încă trei capcane din cuibul 
pregătit de Jacques. Două dintre ele au dat greş. A treia i-a prins 
o labă din faţă. Aşa cum se repezise la Wapoos şi cum omorâse 
pisică-pescar, la fel a apucat şi acum între fălci acest nou şi 
sălbatic duşman. Colţii i-au scrâşnit pe oţelul rece. A smuls, de-a 
dreptul, obiectul care-i ţinea laba, încât sângele a ţâşnit şi a 
înroşit zăpada. S-a răsucit, cu disperare, ca să ajungă şi la 
piciorul din spate. Dar capcana îi prinsese laba fără putinţă de 
scăpare. A tras de ea cu fălcile până a început să-i curgă sânge 
din gură. Se lupta încă cu ea când Le Beau a apărut de după un 
desiş de brad, la o distanţă de douăzeci yarzi, cu Ucigaşul după 
el. 

Bruta s-a oprit. Respira greu şi avea ochii în flăcări. De la două 
sute de yarzi auzise clinchetul lanţului de la capcană. 

— Ooo! E aici - a spus el, gâfâind şi strângând cureaua de 

care era legat Ucigaşul. E aici, Netah, tu, Ochi Roşu! E diavolul 
acela de hoţ pe care o să-l ucizi sau aproape. Am să te dezleg şi 
atunci - pe el! 
__ Miki, care nu se mai lupta cu capcana, îi privea apropiindu-se. 
In această clipă de primejdie, nu-i mai era frică de om! O dorinţă 
nebună de a ucide făcea să-i fiarbă sângele în vine. Adevărul i-a 
fost revelat într-o sclipire a instinctului care se trezise. Aceştia 
doi erau duşmanii lui şi nu lucrul acela de la picior - fiara- 
omenească şi Netah, Ucigaşul. Işi amintea ca şi cum ar fi fost 
ieri. Nu era prima oară când vedea un om cu o măciucă. Şi Le 
Beau avea o măciucă în mână. Nu-i era însă frică. Ochii lui îl 
supravegheau cu atenţie pe Netah. După ce stăpânul său l-a 
dezlegat, Ucigaşul a rămas neclintit la o distanţă de 
douăsprezece picioare, cu părul de pe şira spinării zbârlit şi cu 
muşchii încordaţi. 


95 


Miki a auzit glasul fiarei-omeneşti. 

— Hai, diavole! Pe el! ă 

Miki aştepta; nu-i tremura nici un muşchi. Invăţase din lecţiile 
aspre ale sălbăticiei: să aştepte, să stea la pândă şi să-şi 
folosească şiretenia. Se aşezase pe burtă, cu botul între labe. Işi 
arăta colții puţin, foarte puţin; tăcea şi ochii, ca două flăcări, 
priveau ţintă. Le Beau se uita la el cu mirare. Se înfiora deodată, 
dar nu cu fiorul dorinţei de răzbunare. Niciodată nu mai văzuse 
un râs, o vulpe sau un lup, prins într-o capcană, comportându-se 
astfel. Niciodată nu mai văzuse un câine cu asemenea ochi, care 
priveau ţintă spre Netah. | s-a tăiat, o clipă, răsuflarea. 

Pas cu pas, încet-încet, Ucigaşul se apropia. Zece picioare, 
opt, şase - fără măcar să clipească, Miki stătea nemişcat. Cu un 
mârâit ca de tigru, Netah s-a năpustit asupra lui. 

Atunci s-a întâmplat cel mai extraordinar lucru pe care 
Jaeques Le Beau îl văzuse vreodată. Atât de iute încât ochii lui 
abia îi puteau urmări mişcările, Miki s-a strecurat ca fulgerul sub 
burta lui Netah şi, răsucindu-se, l-a apucat pe Ucigaş de beregată 
înainte ca Le Beau să poată număra până la zece. Se zvârcoleau 
pe jos, iar Bruta strângea în mână măciuca şi se holba la ei, 
fascinat. A auzit scrâşnind fălcile şi şi-a dat seama că erau ale 
câinelui sălbatic; a auzit un mârâit stingându-se încet într-un 
suspin de agonie şi a ştiut că vaietul era al Ucigaşului. Sângele i- 
a năvălit în faţă. Lucirea roşie din ochi i s-a transformat într-o 
flacără lividă de bucurie şi triumf. 

— Tonnerre de Dieu! || sugrumă pe Netah! a exclamat el, 
gâfâind. Non, n-am văzut niciodată un câine ca ăsta. Am să-i las 
viaţa; îl pun să se bată cu câinele lui Durant, la Postul Fort 
O'God! Pe burta lui Saint-Gris?%, mă jur! 

Ucigaşul ar fi fost omorât pe loc, dacă Le Beau ar mai fi ezitat 
un minut. A înaintat cu măciuca ridicată. Pe când îşi înfigea şi 
mai adânc colții în beregata lui Netah, Miki a zărit cu coada 
ochiului primejdia cea nouă. Şi-a deschis fălcile îşi i-a dat drumul 
Ucigaşului, în momentul în care măciuca izbea. A evitat numai în 
parte lovitura teribilă, care l-a atins la umăr, doborându-l. lute ca 
fulgerul, s-a ridicat şi s-a repezit la Le Beau. Francezul era un 
maestru în mânuirea ciomagului. Se folosise de el toată viaţa; 
învârtindu-l, l-a lovit pe Miki în cap, cu o forţă teribilă. Sângele i-a 
ţâşnit pe gură şi pe nas. Era ameţit şi pe jumătate orbit. S-a 


23 Transpunerea binecunoscutei exclamaţii franceze: Ventre-Saint- 
Gris, una din înjurăturile favorite ale lui Henric al IV-lea. (n. t.). 


96 


repezit din nou şi ciomagul l-a atins încă o dată. A auzit strigătul 
feroce de bucurie al Brutei. A treia, a patra, a cincea oară a fost 
doborât sub loviturile ciomagului, dar Le Beau nu mai râdea; îşi 
mânuia arma şi în ochi i se citea aproape teama. A şasea oară, 
măciuca a dat greş şi fălcile lui Miki au apucat Bruta de piept, i- 
au sfâşiat haina groasă şi cămaşa ca pe o hârtie, lăsând pe 
pielea lui Le Beau o rană adâncă, din care curgea sânge. Zece 
inci mai mult - o vedere ceva mai bună în ochii lui orbiţi de 
sânge - şi l-ar fi apucat pe om de beregată. Le Beau a scos un 
urlet. O clipă, a simţit apropierea înspăimântătoare a morţii. 

— Netah, Netah! a strigat el, învârtind nebuneşte măciuca. 

Dar Netah nu răspunse. Poate în clipa aceea îşi dăduse seama 
că stăpânul lui era cel care făcuse din el un monstru. În jur se 
întindeau nesfârşitele ţinuturi sălbatice, deschizându-i porţile 
spre libertate. Când Le Beau l-a strigat din nou, Ucigaşul se 
îndepărta pe furiş, lăsând în urmă o dâră de sânge - a fost ultima 
lui imagine pe care a mai văzut-o Le Beau. Probabil, se ducea să 
se alăture lupilor, pentru că Ucigaşul era, pe sfert, de neam 
sălbatic. 

Le Beau l-a mai zărit doar în clipa când dispărea. A izbit, din 
nou, cu măciuca şi a dat greş; de data aceasta numai o pură 
întâmplare l-a salvat. Lanţul capcanei s-a agăţat şi l-a tras pe 
Miki înapoi, în momentul în care respiraţia lui fierbinte aproape 
atinsese vena jugulară a Brutei. A căzut pe o parte. Inainte de a- 
şi putea recăpăta echilibrul, o lovitură de măciucă l-a trântit cu 
capul în zăpadă. Totul s-a întunecat. N-a mai avut putere să se 
mişte. Aproape inconştient, a mai putut să audă deasupra lui 
gâfâitul şi glasul triumfător al Brutei. Pentru că Le Beau, oricât de 
neagră îi era inima, nu-şi putu reţine un strigăt, care a fost ca o 
rugăciune de mulţumire că învinsese - şi că scăpase de moartea 
de care-l despărţise doar veriga unui lanţ. 


CAPITOLUL XVII. 


Nanette, femeia lui Jacques, l-a văzut apărând la marginea 
pădurii, după-amiază târziu, târâind după el ceva pe zăpadă. In 
inimă păstra ascuns un sentiment de milă pentru câinele sălbatic 
chiar din clipa când bărbatul ei începuse să-i vorbească despre 
el. Cu mult timp înainte de venirea ultimului copil, se ataşase de 
un câine. Acel câine îi dăruise singura afecţiune sinceră pe care o 


97 


cunoscuse alături de Brută, dar, cu o cruzime feroce, Le Beau l-a 
alungat de lângă ea. Chiar Nanette îl încurajase să-şi caute 
libertatea în sălbăticie, aşa cum făcuse şi Netah până la sfârşit. 
Din această cauză se ruga pentru câinele sălbatic de pe linia 
trapelor, ca şi el să poată scăpa. 

Când Le Beau s-a apropiat, a văzut că târa după el pe zăpadă 
un fel de grapă făcută din crengi de copac şi când a observat ce 
era încărcat pe ea, a scos un strigăt de groază. 

Picioarele lui Miki erau aşa de strâns legate de crengi, încât nu 
putea face nici o mişcare. In jurul gâtului avea o funie legată de 
una din traversele grapei şi peste fălci Le Beau îi improvizase o 
botniţă din curea foarte solidă de babiche. Făcuse toate acestea 
înainte ca Miki să-şi recapete cunoştinţa, îndată ce-l doborâse cu 
măciuca. Femeia a rămas încremenită şi cu respiraţia tăiată după 
ce lăsase să-i scape de pe buze ţipătul. II văzuse de multe ori pe 
Jacques bătându-şi câinii, dar niciodată pe unul stâlcit într-un 
asemenea hal. Capul şi umerii lui Miki erau o masă de sânge 
închegat. Apoi i-a văzut ochii, fixaţi asupra ei. S-a întors, 
temându-se ca Jacques să nu-i poată zări expresia feţei. 

Le Beau a tras povara de-a dreptul în cabană, s-a dat înapoi şi 
şi-a frecat mâinile, privindu-l pe Miki care zăcea pe podea. 
Nanette remarcase ciudata lui bună dispoziţie şi aştepta. 

— Pe toţi sfinţii, ar fi trebuit să-l vezi cum aproape l-a omorât 
pe Netah - a jubilat el. Oui; l-a trântit jos şi l-a apucat de 
beregată cât ai clipi şi de două ori am fost la un pas de moarte, 
când îl loveam cu bâta. Dieu! Ascultă, ştii ce-o să păţească dulăul 
lui Durant când se vor întâlni la Post Fort O'God? Am să fac un 
pariu suplimentar că-l omoară înainte ca acul secundar de la 
ceasul Facteur-ului?* să facă două învârtituri. E splendid! 
Supraveghează-l, Nanette, în timp ce eu am să fac un ţarc numai 
pentru el singur. Dacă-l pun cu ceilalţi la un loc, o să-i omoare pe 
toţi. 

Ochii lui Miki îl urmăreau pe când dispărea pe uşa cabanei. 
Apoi şi-a întors iute privirea spre Nanette. Ea se apropiase şi 
ochii îi străluceau când s-a aplecat asupra lui. Din gâtul lui Miki s- 
a ridicat un mărâit care s-a stins pe dată. Pentru prima oară 


2 În franceză în text: Factor. Este vorba de agentul comercial străin 
aflat în Canada pentru tranzacţiile cu piei, blăni etc. care conducea un 
fel de magazin numit factorerie, unde toate produsele vânătorilor erau 
schimbate, în natură, pe diversele mărfuri de care aveau nevoie 
aceştia, (n.t.). 


98 


vedea o Femeie. A simţit dintr-o dată deosebirea mare cât 
lumea. În trupul lui maltratat şi zdrobit, inima i s-a liniştit. 
Nanette îi vorbea. Niciodată în viaţa lui nu mai auzise o voce ca a 
ei - plăcută şi blândă, cu un suspin înăbuşit în ea; apoi - minunea 
minunilor - s-a lăsat în genunchi şi i-a pus mâinile pe cap! 

In clipa aceea, sufletul lui s-a întors înapoi, sărind peste 
generaţii - înainte de tatăl lui şi de tatăl tatălui lui; cu mult 
înainte, în vremea aceea îndepărtată, când sângele din vinele lui 
era de „câine curat” şi se juca cu copiii, asculta de chemarea 
femeilor şi se închina la altarul speciei umane. 

Femeia s-a dus repede la sobă, s-a întors cu un vas de apă 
caldă şi o bucată de pânză moale; i-a spălat capul, vorbindu-i tot 
timpul cu vocea aceea blândă, aproape înecată în lacrimi de milă 
şi afecţiune. Miki a închis ochii - nu-i mai era frică. Din piept i-a 
ieşit un suspin profund. Ar fi dorit să scoată limba şi să-i lingă 
mâinile albe şi delicate care îi aduceau uşurare şi alinare. Şi 
atunci s-a întâmplat cel mai ciudat lucru dintre toate. Copilul s-a 
ridicat din leagăn şi a început să gângurească. Era ceva nou 
pentru Miki, un cântec al primăverii vieţii care-l făcu să se 
înfioare aşa cum nimic altceva pe lume nu-l mai înfiorase 
vreodată. A deschis ochii mari - şi a gemut. 

Un râs fericit - nou şi neobişnuit chiar pentru ea - a izbucnit 
din pieptul femeii Când s-a dus la leagăn şi s-a întors cu copilul în 
braţe. A îngenuncheat, din nou, lângă el, iar copilul, la vederea 
acestei ciudate jucării de pe podea, a întins minutele şi a dat din 
picioruşele încălţate cu mocasini, a gângurit, a râs şi s-a agitat 
atât, că până la urmă Miki a început să se zbată în legături ca să 
se apropie puţin şi să atingă cu botul acea făptură minunată. Işi 
uitase chinurile. Nu mai simţea durerea din fălcile zdrobite şi 
lovite; nici amorţeala din picioarele îngheţate şi atât de strâns 
legate. Toată fiinţa lui era concentrată asupra acestor două 
făpturi. 

Şi femeia era acum frumoasă. Ea înţelegea; inima ei 
generoasă bătea cu putere în piept, uitând de Brută. Ochii îi 
străluceau cu lucirea blânda a stelelor. În obrajii palizi a apărut o 
îmbujorare delicată. A aşezat copilul jos şi a continuat să spele 
capul lui Miki cu o cârpă şi apă caldă. Le Beau, dacă ar fi avut 
ceva omenesc în el, ar fi trebuit s-o adore aşa cum stătea 
îngenuncheată, imagine pură şi admirabilă a maternității, un 
înger al milei, radiind pentru o clipă, căci uitase de el. Şi Le Beau 
a intrat - atât de încet încât, un moment, nu şi-a dat seama de 


99 


prezenţa lui - şi a văzut-o. Pe când o privea, ea a continuat să 
vorbească, să râdă şi să suspine, iar copilul să dea din picioare, 
să gângurească şi să-şi întindă mânuţele în bucuria acestor clipe 
plăcute. 

Buzele groase ale Brutei s-au strâmbat într-un rânjet hidos şi a 
tras o înjurătură oribilă. Nanette s-a dat înapoi speriată, ca şi 
cum ar fi primit o lovitură. 

— Scoală-te, nebuno! a mârâit el. 

Ea l-a ascultat şi s-a retras cu copilul în braţe. Miki a observat 
schimbarea şi în ochii lui a apărut iar lumina verzuie când l-a 
văzut pe Le Beau. Un mârâit profund, de lup, i-a pornit din gâtlej. 

Le Beau s-a îndreptat spre Nanette. Strălucirea şi roşeaţa nu-i 
dispăruseră din ochi şi obraji; stătea, cu copilul strâns la piept; 
părul ei lung şi lucios îi căzuse pe umeri, sclipind cu o lucire 
catifelată în lumina care pătrundea pe fereastra dinspre apus. 
Dar Le Beau n-a văzut nimic din toate astea. 

— Dacă o să faci un poos (o pisicuţă domestică) din câinele 
ăsta, cum ai făcut din Minoo, căţeaua de rasă, o să... 

N-a terminat; mâinile-i mari i se încleştaseră, iar în ochi i se 
citea o mânie teribilă. Nanette a înţeles. Primise multe lovituri şi 
amintirea uneia n-o părăsea niciodată, zi şi noapte. Cândva, dacă 
va putea ajunge la Post Fort O'God şi dacă va avea curajul, îi va 
povesti Facteur-ului de lovitura aceea - cum Jacques Le Beau, 
soţul ei, o lovise, acum doi ani, în timp ce alăpta şi îi zdrobise 
atât de tare sinul, încât copilul murise. li va spune asta când va 
şti că ea şi copilul vor fi la adăpost de răzbunarea Brutei. Căci 
numai Le Facteur - omul atotputernic de la Post Fort O'God, 
situat la o sută de mile depărtare - era îndeajuns de tare ca s-o 
salveze. 

Din fericire, Le Beau nu-i putea citi gândurile. După acest 
avertisment, s-a întors spre Miki şi l-a târât afară din cabană, 
spre o cuşcă făcută din trunchiuri de copac în care ţinuse două 
vulpi vii, în iarna precedentă. l-a legat în jurul gâtului un lanţ 
subţire, lung de zece picioare şi l-a fixat de una din barele de 
lemn, după care şi-a împins prizonierul înăuntru pe uşa închisorii 
şi l-a eliberat, tăind cu un cuţit legăturile de babiche. 

Câteva minute, Miki a stat nemişcat, în timp ce sângele îşi 
făcea drum încet-încet prin picioarele lui amorţite şi pe jumătate 
îngheţate. În sfârşit, s-a ridicat în picioare, clătinându-se şi abia 
atunci Le Beau a chicotit triumfător şi s-a reîntors la cabană. 

Apoi au urmat zile multe; zile de infern şi tortură pentru el - o 


100 


luptă inegală între forţa Brutei şi isteţimea Câinelui. 

— Trebuie să te frâng, oo! Pe Christos! Te voi înfrânge! îi 
repeta mereu Le Beau, când venea cu bâta şi cu biciul. Te voi 
face să te târăşti în faţa mea, oui şi când am să-ţi spun să lupti, 
vei lupta! 

Cuşca era mică, atât de mică, încât Miki nu putea să se 
ferească de bâtă şi bici. L-au scos din minţi câtăva vreme şi 
sufletul hidos al lui Le Beau se umplea de bucurie când îl vedea 
repezindu-se fără încetare la barele de lemn, muşcându-le cu 
dinţii şi scoțând spume de sânge ca un lup turbat. De douăzeci 
de ani antrena Le Beau câini pentru luptă şi asta era metoda lui. 
Aşa procedase şi cu Netah, până când reuşise să-l dreseze pe 
Ucigaş în aşa fel, încât la chemarea lui venea târându-se pe 
burtă. 

In trei rânduri, de la fereastra cabanei, Nanette a asistat la 
lupta oribilă dintre om şi câine; a treia oară şi-a ascuns faţa în 
mâini şi a plâns; iar când Le Beau a intrat şi a găsit-o plângând, a 
târât-o la fereastră şi a silit-o să-l privească pe Miki, care zăcea în 
cuşcă însângerat şi aproape mort. In dimineţile când pleca să-şi 
inspecteze capcanele, totdeauna se întorcea târziu, a doua zi. Şi 
de fiecare dată, abia dispărea, că Nanette ieşea repede şi se 
ducea la cuşcă. 

Miki uita atunci de Brută. Uneori, atât de bătut şi orbit încât 
abia se putea ţine pe picioare, se târa până la barele cuştii şi 
lingea mâinile delicate pe care Nanette i le întindea fără frică. De 
la o vreme, Nanette luase obiceiul să aducă copilul cu ea 
înfăşurat ca un mic eschimos, iar Miki, de bucurie, scheuna, 
dădea din coadă şi se târa pe burtă, în adoraţia lui faţă de aceste 
două fiinţe. 

In a doua săptămână a captivităţii lui, s-a întâmplat un lucru 
extraordinar. Le Beau era plecat; afară bântuia un viscol cumplit 
şi Nanette nu îndrăznea să scoată copilul. Aşa că s-a dus la 
cuşcă, cu inima palpitând de emotie, a deschis uşa - şi l-a adus 
pe Miki în cabană! Dacă Le Beau ar descoperi vreodată ce făcuse 
ea...! 

Gândul o făcea să se cutremure. 

După acest început, îl aducea mereu în cabană. O dată, i s-a 
oprit inima în loc, când Le Beau a văzut sânge pe podea şi ochii 
lui au privit-o bănuitori. Atunci a minţit. 

— M-am tăiat la deget - a zis ea şi, un moment mai târziu, 
stând cu spatele ia el, chiar s-a tăiat, iar când Jacques s-a uitat la 


101 


mâna ei, a văzut că avea degetul înfăşurat într-o cârpă pătată de 
sânge. 

După acest incident, Nanette cerceta totdeauna cu grijă 
podeaua. 

Şi aşa, tot mai mult, cabana, femeia şi copilul au devenit un 
paradis pentru Miki. Pe urmă a venit vremea când Nanette a 
îndrăznit să-l ţină în cabană, cu ea, toată noaptea; lungit lângă 
leagănul nepreţuit, Miki nu-şi lua ochii de la ea. Se făcuse târziu 
când Nanette s-a pregătit de culcare. S-a îmbrăcat cu o rochie 
lungă şi moale, apoi, stând lângă Miki cu picioarele ei mici şi 
goale la căldura focului şi-a desfăcut părul minunat şi a început 
să-l perie. Miki vedea pentru prima dată această podoabă nouă şi 
minunată în jurul ei. li cădea pe umeri şi pe piept, aproape până 
la podea, într-o splendidă scânteiere şi avea un miros atât de 
dulce, încât Miki s-a târât puţin mai aproape şi a gemut încetişor. 
După ce l-a periat, Miki a văzut-o cum, cu degetele ei delicate, |- 
a împletit în două cozi; apoi, înainte de a stinge lumina, s-a 
întâmplat un lucru şi mai curios. S-a apropiat de patul ei de lemn 
de lângă perete şi, dintr-o ascunzătoare, de sub pături, a scos cu 
delicateţe un mic crucifix de fildeş. Cu el în mâini, a 
îngenuncheat pe podeaua de buşteni şi Miki a auzit-o rugându- 
se. 

El nu putea înţelege că ea se ruga lui Dumnezeu să fie 
îndurător cu copilul ei - cu micuța Nanette cea din leagăn. 

Apoi a luat copilul în braţe, a stins lumina şi s-a culcat; 
întreaga noapte, Miki n-a făcut nici cel mai mic zgomot care ar fi 
putut să le trezească. 

In zori, când Nanette a deschis ochii, l-a găsit pe Miki cu capul 
rezemat de marginea patului, lângă copilul care era cuibărit la 
pieptul ei. 

In dimineaţa aceea, în timp ce aprindea focul, în inima 
Nanettei s-a trezit un sentiment straniu şi tulburător, care a 
făcut-o să cânte. Le Beau urma să se întoarcă noaptea târziu şi 
niciodată n-ar fi îndrăznit să-i spună ce avea să facă ea, copilul şi 
câinele. Era ziua ei de naştere. Douăzeci şi şase de ani; i se 
părea că trăise două vieţi! Şi opt ani cu Bruta! Azi aveau să 
sărbătorească ziua ei toţi trei. Toată dimineaţa, cabana a fost 
plină de o însufleţire nouă - de o fericire nemaiîntâlnită. 

Cu ani în urmă, înainte de a-l fi întâlnit pe Le Beau, indienii din 
îndepărtatul Waterfound o numeau pe Nanette „Tanta Penashe” 
(„Păsărică”), pentru glasul ei fermecător de dulce. In dimineaţa 


102 


aceea cânta, pregătind masa de sărbătoare; prin ferestre, 
soarele inunda cabana de lumină; Miki scheuna fericit şi dădea 
din coadă, copilul gângurea şi scotea ţipete de bucurie, iar Bruta 
era dată uitării. In fericirea ei, Nanette era iarăşi fata dulce şi 
frumoasă din zilele acelea când bătrânul Jackpine, indianul cree - 
mort de mult - îi spunea că florile o născuseră. In sfârşit, prânzul 
a fost gata şi, spre încântarea copilului, Nanette l-a pus pe Miki 
să stea şi el la masă, pe scaun. Se simţea nelalocul lui şi părea 
atât de caraghios, că Nanette a râs până ce genele ei lungi şi 
negre s-au, umezit de lacrimi; apoi, când Miki, pe furiş, s-a dat 
jos de pe scaun, simțindu-se teribil de ruşinat, s-a dus la el, l-a 
cuprins cu braţele şi l-a convins să-şi reia locul la masă. 

Aşa a trecut ziua, până pe la mijlocul după-amiezii, când 
Nanette a făcut să dispară toate urmele ospăţului şi l-a închis pe 
Miki în cuşcă. A avut norocul că o luase înainte, căci abia 
terminase, că Le Beau a şi apărut în marginea poienii; era însoţit 
de Durant, prietenul şi rivalul său, care locuia departe, spre nord, 
la marginea inuturilor  Sterpe%. Durant îşi trimisese 
echipamentul la Fort O'God cu un indian şi se îndrepta spre sud- 
vest cu doi câini şi o sanie, ca să viziteze pe un văr, o zi sau 
două. Era în drum spre Post, când l-a întâlnit pe Le Beau pe linia 
capcanelor. 

Aşa i-a spus Le Beau Nanettei, iar Nanette l-a privit pe Durant 
cu ochi îngroziţi. Formau o pereche potrivită, Jacques şi musafirul 
lui, atât doar că Durant era mai în vârstă. Se obişnuise, oarecum, 
cu expresia brutala a feţei lui Le Beau, dar îşi dădea seama că 
Durant era un adevărat monstru. O înspăimânta şi a fost fericită 
când au ieşit din cabană. 

— Hai să-ţi arăt /a bete care o să-ţi omoare poos-ul tot atât de 
uşor cum a omorât azi conducătorul câinilor tăi iepurele, M'sieu! 
A exclamat triumfător Jacques. Ţi-am vorbit de el, dar nu l-ai 
văzut! 

A luat cu el bâta şi biciul. 

Ca un tigru adus atunci din junglă a reacţionat Miki, în ziua 
aceea, la bâtă şi bici, că până la urmă şi Durant s-a înfricoşat şi a 
exclamat înăbuşit: 

— Mon Dieu! Un adevărat demon! 

De la fereastră, Nanette vedea ce se întâmplă şi scoase un 
țipăt de durere. Dintr-o dată, ca o flacără, se trezi în ea ceea ce 


235 În englezeşte, Barens e un termen greu traductibil, indicând 
ţinuturile întinse, sterpe, pustii şi îngheţate din nordul Canadei. (n.t.). 


103 


ani de zile Bruta zdrobise: feminitatea ei reînviată. Sufletul, 
credinţa, forţa, curajul i se eliberară din lanţuri! Plecă de la 
fereastră, alergă la uşă, ieşi şi porni prin zăpadă spre cuşcă; 
pentru prima oară în viaţa ei, se repezi la Le Beau şi lovi din 
toate puterile braţul care mânuia bâta. 7 

— Fiară! strigă ea. Termină odată! Auzi? TERMINA! 

Incremenit de uimire, Bruta se opri. Să fie asta Nanette, sclava 
lui? Ea, creatura aceasta minunată, cu ochi sfidători care 
sclipeau ca focul şi cu o expresie pe față pe care nu o mai văzuse 
niciodată la vreo femeie? Non, cu neputinţă! O furie oarbă se 
trezi în el şi, cu o singură lovitură a brațului său puternic, o trânti 
la pământ. Injurând sălbatic, ridică bara de la uşa cuştii. 

— O să-l omor chiar acum! O să-l omor! strigă el aproape 
urlând. Şi tu, TU, tu, diavoliţo, o să-i mănânci inima încă vie! Am 
să ţi-o bag pe gât. Osă...! 

L-a tras pe Miki de lanţ, afară. A ridicat bâta în momentul în 
care a apărut capul lui Miki. În clipa următoare, i l-ar fi zdrobit 
dacă Nanette nu s-ar fi repezit, ca fulgerul, între bâtă şi câine, 
aşa că lovitura a dat greş. Atunci Le Beau a izbit cu pumnul; 
lovitura a nimerit umărul Nanettei, trântind cu violenţă corpul ei 
delicat la pământ. Bruta s-a aruncat asupra ei. Degetele i s-au 
înfipt în părul des şi moale. 

Atunci... 

Durant a strigat ca să-l avertizeze. Dar a fost prea târziu. 
Umbră cenuşie a răzbunării şi pedepsei, Miki a sărit cât îi 
permitea lungimea lanţului şi l-a apucat pe Le Beau de gât. 
Nanette a auzit! Ochii ei înspăimântați au văzut! A întins mâinile, 
bâjbâind, s-a ridicat cu greu în picioare şi a aruncat numai o 
privire pe zăpadă. Apoi, cu un strigăt teribil, s-a îndreptat, 
clătinându-se, spre cabană. 

Când Durant a avut destul curaj ca să-l tragă deoparte pe Le 
Beau de lângă Miki, acesta n-a făcut nici o mişcare ca să-l atace. 
Poate că, din nou, Spiritul Binefăcător îi şoptea că-şi făcuse 
datoria. S-a întors în cuşcă şi s-a aşezat pe burtă, urmărindu-l cu 
privirea pe Durant. 

lar Durant, privind zăpada pătată de sânge şi cadavrul Brutei, 
a şoptit ea pentru sine, încă o dată: 

— Mon Dieu! Un adevărat demon! 

In cabană, Nanette stătea în genunchi, în faţa crucifixului. 


104 


CAPITOLUL XVIII. 


Sunt împrejurări în care moartea este o lovitură, dar nu o 
durere. Aşa era cazul cu Nanette Le Beau. Văzuse cu ochii ei 
sfârşitul îngrozitor al soţului, dar sufletul său sensibil nu putea 
nici să-l plângă, nici să-l dorească, din nou, în viaţă. Până la urmă 
îl ajunsese ceea ce /e bon Dieu îi rezervase într-o bună zi: 
pedeapsa. Mai mult de dragul copilului decât pentru ea, Nanette 
nu era îndurerată. Durant, al cărui suflet era, aproape, tot aşa de 
păcătos ca al mortului, n-a aşteptat măcar să se rostească o 
rugăciune - şi nici n-a întrebat-o ce să facă. A săpat o gaură în 
pământul îngheţat şi l-a îngropat pe Le Beau, căruia încă nici nu i 
se răcise corpul. Asta n-a supărat-o pe Nanette. Bruta dispăruse. 
Dispăruse pentru totdeauna. N-avea s-o mai bată. 

In cuşca-închisoare făcută din bare de lemn, Miki stătea culcat 
pe burtă, la capătul lanţului. Nu se mişcase din momentul teribil 
când curmase viaţa omului brută, apucându-l de beregată. Nici 
măcar nu mârâi când Durant trase corpul deoparte. Se abătuse 
asupra lui o apăsare teribilă şi copleşitoare. Nu se gândea la 
bătăile bestiale pe care le suportase şi nici la faptul că Le Beau 
fusese gata să-l omoare cu ciomagul; nu mai simţea durerea 
trupului maltratat şi zdrobit, nici a fălcilor însângerate şi a ochilor 
plesniţi cu biciul. Se gândea la femeie, la Nanette. De ce fugise, 
ţipând îngrozitor, când el îl omorâse pe omul-brută? Nu fusese 
omul-brută acela care o trântise jos şi-i apucase cu mâinile gâtul 
alb, atunci când se repezise cât îi permitea lanţul şi-i rupsese 
gâtul? Atunci, de ce fugise şi nu se mai întorcea? 

A gemut încetişor. 

După-amiaza era aproape pe sfârşite şi întunericul, care în 
ţinuturile nordice se lasă devreme în nopţile din miezul iernii, se 
îngroşa peste păduri. În acest amurg, faţa întunecată a lui Durant 
a apărut la barele închisorii lui Miki. Miki îl urâse instinctiv pe 
vânătorul acesta de la marginea inuturilor Sterpe tot aşa cum îl 
urâse şi pe Le Beau, pentru că feţele lor brutale şi sufletele lor se 
asemănau de parc-ar fi fost fraţi. Totuşi n-a mârâit la Durant 
când acesta l-a privit. Nici nu s-a mişcat. 

— Oh! Le diable!” s-a înfiorat Durant. 

Apoi a râs. Un râs înfundat, oribil, pe jumătate înăbuşit în 
barba lui neagră şi zbârlită, care l-a făcut pe Miki să simtă un fior 


26 În franceză în text: Oh! Diavolul! (n. t.). 


105 


straniu. 

După asta, s-a întors şi a intrat în cabană. 

Nanette s-a ridicat ca să-l întâmpine; ochii ei mari şi negri 
străluceau pe faţa palidă ca moartea. Incă nu-şi revenise din 
şocul pricinuit de moartea tragică a lui Le Beau şi totuşi în ochi 
era ceva care arăta că, de pe acum, renăştea la viaţă. Acest ceva 
nu existase când Durant venise la cabană cu Le Beau, în după- 
amiaza aceea. A privit-o ciudat, aşa cum stătea cu copilul în 
braţe. Era o altă Nanette. S-a simţit stânjenit. Cum de putuse, 
oare, cu câteva ore mai înainte, să râdă cu atâta obrăznicie, 
când bărbatul ei o înjurase şi spusese cuvinte murdare în 
prezenţa ei şi acum nu era în stare să înfrunte privirea hotărâtă a 
ochilor ei? Dieu! Până atunci nici măcar nu observase cât de 
frumoasă era! Venindu-şi în fire, a şi hotărât în minte afacerea pe 
care putea s-o facă. 

— Cred că nu doreşti să mai ţii câinele - a spus el. Am să-l iau 
eu. 

Nanette n-a răspuns. Părea că abia respiră, privindu-l. Durant 
avea impresia că aşteaptă de la el o explicaţie; atunci i-a venit în 
minte ideea să mintă. 

— Ştii, trebuia să aibă loc o luptă mare între câinele lui şi al 
meu, la Post Fort O'God, cu prilejul carnavalului de Anul Nou - a 
adăugat el, mişcându-şi şovăitor picioarele greoaie. Pentru asta, 
Jacques - soţul dumitale - antrena câinele sălbatic. Şi când am 
văzut acest oochun - diavolul ăsta de lup - sfâşiind barele cuştii, 
mi-am dat seama că o să-mi omoare câinele aşa cum omoară 
vulpea un iepure. Aşa că am făcut târgul şi l-am cumpărat pentru 
două vulpi cu cruce? şi zece roşii, pe care le am afară. 
(Verosimilitatea?* minciunii i-a dat curaj. Suna a ceva adevărat şi 
Jacques, mortul, nu mai era acolo ca să-i dezmintă pretenţia.) 
Deci e al meu - a încheiat el oarecum triumfător - o să-l iau la 
Post şi are să lupte împotriva oricărui câine sau lup din întreg 
Nordul. Să aduc pieile, madame? 

— Nu e de vânzare - a răspuns Nanette şi strălucirea din ochii 
ei s-a adâncit. E câinele meu - al meu şi al copilului. Înţelegi, 
Henri Durant? Nu e de vânzare! 

— Oui- a bolborosit Durant, uluit. 


7 Vulpe a cărei blană are de-a lungul şirei spinării o dungă de 
culoare închisă şi alta transversal, pe omoplaţi, semănând astfel cu o 
cruce. (n. t.). 

28 În franceză în text: Vraisemblance. (n. t.). 


106 


— Şi când ajungi la Post Fort O'God, M'sieu, să-i spui Facteur- 
ului că Jacques a murit şi cum a murit şi mai spune-i să trimită pe 
cineva după mine şi copil. Până atunci, vom sta aici. 

— Oui- a repetat Durant, retrăgându-se spre uşă. 

Niciodată n-o văzuse sub o asemenea înfăţişare. Se întreba 
cum de putuse Jacques Le Beau s-o înjure şi s-o bată. Cât despre 
el, îi era frică. Aşa cum stătea acolo, în picioare, cu ochii aceia 
minunaţi şi faţa ei albă, cu copilul în braţe, cu părul strălucitor 
căzut pe umeri, îi amintea de un tablou pe care îl văzuse cândva. 

A ieşit pe uşă şi s-a reîntors la cuşca de lemn unde stătea 
culcat Miki. l-a vorbit cu blândeţe, printre bare. 

— Oo, bête - a zis el - nu vrea să te vândă. Te păstrează 
pentru că te-ai luptat pentru ea şi l-ai omorât pe Jacques Le 
Beau, mon ami. Aşa că trebuie să pun mâna pe tine după 
metoda mea. Peste puţin timp se va ridica luna; atunci o să-ți 
trec pe după cap un laţ cu un băț la capăt şi-o să te înăbuş aşa 
de repede, că ea nu va auzi nimic. Cine va şti unde ai plecat, 
dacă uşa cuştii rămâne deschisă? Şi te vei lupta pentru mine la 
Post Fort O'God. Mon Dieu! Cum o să te mai lupţi! Jur că-i va face 
plăcere spiritului lui Jacques Le Beau când are să vadă ce se 
petrece acolo. 

S-a îndreptat spre marginea pădurii, unde îşi lăsase sania 
uşoară şi pe cei doi câini şi a aşteptat să răsară luna. 

Miki stătea tot nemişcat. O lumină a apărut la fereastra 
cabanei; ochii lui s-au fixat asupra ei cu părere de rău şi un 
geamăt profund i s-a ridicat în gât. Pentru el, lumea nu mai 
exista în afara acestei ferestre. Femeia şi copilul îl făcuseră să 
uite orice altă dorinţă în afară de aceea de a fi cu ei. 

În cabană, Nanette se gândea la el - şi la Durant. Cuvintele 
omului îi reveniră în minte viu şi semnificativ: „Cred că nu doreşti 
să mai ţii câinele”. Da, toată lumea din pădure ar spune acelaşi 
lucru - chiar şi Facteur-ul, când ar auzi. Ea n-ar trebui să 
dorească să păstreze câinele! Şi de ce nu? Pentru că-l omorâse 
pe Jacques Le Beau, soţul ei, apărând-o pe ea? Pentru că o 
eliberase de sclavia Brutei? Pentru că Soarta îl trimisese la 
capătul lanţului, în acel moment teribil, ca micuța Nanette să 
poată trăi, nu ca celălalt şi să crească cu surâsul pe buze în loc 
de lacrimi? l-a încolţit, deodată, un gând care a întețit flacăra 
nouă din inima ei. Şi-a amintit de tot ce-i povestise despre 
câinele sălbatic - cum atâtea zile îi jefuise capcanele şi lupta 
teribilă pe care o dusese cu el când, în cele din urmă, l-a prins. 


107 


Din tot ce-i povestise Bruta, îi reveneau mai ales cuvintele pe 
care i le spusese într-o zi: „E un diavol, dar nu e lup din naştere. 
Non, cândva, cu mult timp înainte, a fost câinele unui om alb” ... 

Câinele unui om alb! 

Sufletul ei s-a înfiorat de emoție. Odată - cu mult timp înainte 
- el cunoscuse un stăpân cu inima curată, aşa cum ea cunoscuse 
o copilărie cu flori minunate şi cânt de păsărele. A încercat să 
privească, cu mintea, în trecut, dar nu putea să vadă prea 
departe. Nu putea să-şi imagineze ziua aceea - nu era nici un an 
de atunci - când Miki, un căţel costeliv, a coborât cu Challoner 
din îndepărtatul Nord; nu putea să-şi imagineze ciudata prietenie 
dintre căţel şi Neewa, micuțul pui de urs negru; nici ziua teribilă 
când au căzut din barca lui Challoner în curentul iute care i-a 
purtat peste cataractă, spre Aventura cea Mare, ce avea să facă 
din Neewa un adevărat urs, iar din Miki - un câine sălbatic. 
Totuşi, în inima ei simțea ceea ce nu putea să vadă. Miki nu 
apăruse din întâmplare. 

S-a ridicat încetişor ca să nu trezească copilul din leagăn şi a 
deschis uşa. Luna tocmai se ridica deasupra pădurii şi, la lumina 
ei, s-a îndreptat spre cuşcă. A auzit scheunatul de bucurie al 
câinelui şi apoi a simţit mângâierea caldă a limbii lui pe mâinile 
ei goale când le-a vârât printre barele de lemn. 

— Non, non; nu eşti un demon - a şoptit ea cu vocea plină de 
un tremur ciudat. Ooo, Soketaao al meu, m-am rugat, m-am 
rugat - şi ai venit. Da, m-am rugat în genunchi, în fiecare noapte, 
pentru copilul meu, să strălucească şi pentru el soarele pe cer. Și; 
ai venit tu! Bunul Dumnezeu nu trimite diavoli, ca răspuns la o 
rugăciune. Non; niciodată! 

lar Miki, ca şi cum un spirit îi dăduse putere să înţeleagă şi-a 
lăsat pe mâinile ei greutatea capului bătut şi zdrobit. 

Din marginea pădurii, Durant îi pândea. A văzut raza de 
lumină când s-a deschis uşa şi a zărit-o pe Nanette ducându-se la 
cuşcă şi n-a slăbit-o din ochi până când nu s-a întors iar în 
cabană. Rânjea când s-a dus la focul pe care-l făcuse şi s-a 
apucat să termine wahgun-ul?* pe care l-a fixat de capătul unei 
prăjini lungi. 

Acest wahgun şi prăjina, la care se adăuga şi propria lui 
isteţime, îi salvau douăsprezece piei frumoase de vulpe; a 
continuat să chicotească la lumina focului, gândindu-se ce uşor 
era să păcăleşti o femeie. Nanette era o proastă că refuzase 


29 Laţ (n. t.). 
108 


pieile, iar Jacques era mort. Pentru el, a fost cel mai fericit 
concurs de împrejurări. Cu siguranţă a dat norocul peste el. Pe /a 
bête - aşa numea el câinele sălbatic - o să mizeze tot ce poseda, 
în lupta cea mare. Şi are să câştige. 

A aşteptat până ce lumina din cabană s-a stins, ca să se 
apropie, din nou, de cuşcă. Miki l-a auzit venind. L-a văzut de la o 
mare distanţă, căci luna lumina ca ziua. Durant cunoştea 
obiceiurile câinilor. Faţă de ei, folosea superioritatea judecății 
sale, pe când Le Beau întrebuința bâta şi biciul. Deci, s-a 
apropiat pe faţă şi cu îndrăzneală şi, ca din întâmplare, a lăsat să 
cadă capătul prăjinii între bare. Cu mâinile pe cuşcă, în aparenţă 
fără să-i fie frică, a început să-i vorbească pe un ton obişnuit. Se 
comporta altfel decât Le Beau. Miki l-a supravegheat cu atenţie 
câtăva vreme, apoi şi-a fixat din nou privirea pe fereastra 
întunecată a cabanei. Pe furiş, Durant a profitat de ocazie. 
incetul cu încetul, a împins capătul prăjinii până ce laţul teribil a 
ajuns să atârne deasupra capului lui Miki. Era un adept al folosirii 
wahgun-ului. Prinsese în felul acesta vulpi, lupi şi chiar un urs. 
Miki, amorţit de frig, abia a simţit latul de babiche când i s-a 
aşezat, încetişor, în jurul gâtului. Nu l-a observat pe Durant 
proptindu-se cu picioarele de buşteanul de la baza cuştii. 

Apoi, dintr-o dată, Durant s-a dat brusc înapoi şi lui Miki i s-a 
părut că o capcană imensă de oţel i s-a strâns în jurul gâtului. 
Intr-o clipă i s-a tăiat răsuflarea. Nu putea scoate nici un geamăt 
în timp ce se zbătea cu disperare să se elibereze. Incet-încet, 
Durant l-a tras până la bare şi acolo, cu picioarele bine proptite, 
s-a lăsat cu toată greutatea peste el, sufocându-l; când, în cele 
din urmă, i-a scos wahgun-ul, Miki s-a prăbuşit ca mort. După 
zece secunde, Durant îi punea o botniţă peste fălcile închise. 
Când s-a întors înapoi la sanie, ducându-l pe Miki în braţe, a lăsat 
uşa de la cuşcă deschisă. Niciodată mintea înceată a Nanettei nu 
va bănui adevărul, îşi spunea el. Va crede că /a bête scăpase în 
pădure. 

Planul lui nu era să facă din Miki un sclav, bătându-l, aşa cum 
de altfel nu izbutise nici Le Beau. Durant se pricepea mai bine 
decât acesta. In felul lui de a fi crud şi nemilos, ajunsese totuşi 
să cunoască unele fenomene ale mentalităţii animale. Nu era un 
psiholog; pe de altă parte, brutalitatea nu-l orbea complet. Aşa 
că, în loc să-l lege strâns de sanie pe Miki aşa cum îl legase Le 
Beau de grapa improvizată, Durant şi-a aşezat captivul 
confortabil, acoperindu-l cu o pătură călduroasă, înainte de a-şi 


109 


începe călătoria spre răsărit. S-a asigurat că botniţa din jurul 
fălcilor lui Miki n-avea nici un defect şi că lanţul cu care era încă 
legat sta bine fixat de bara de direcţie a saniei. 

După ce a făcut toate astea, Durant a pornit spre Fort O'God; 
dacă Jacques Le Beau l-ar fi putut vedea, ar fi avut motive 
întemeiate să ghicească cauza exaltării lui. Ca un stigmat din 
naştere şi după fire, Durant era, înainte de toate, un jucător de 
noroc şi numai în al doilea rând trapper. Intindea capcane ca să 
poată avea emoția de a face pariuri cu beneficiul obţinut şi şase 
ani la rând câştigase la marea luptă anuală de câini de la Post 
Fort O'God. Anul acesta îi era oarecum frică. Nu se temuse de 
Jacques Le Beau şi Netah, ci de metisul care trăia hăt, departe, la 
Red Belly Lake. Metisul se numea Grouse Piet şi „câinele” pe 
care avea de gând să-l angajeze în luptă era jumătate lup. lată 
de ce, în ardoarea nebunească a dorinţei lui, oferise Durant două 
vulpi cu cruce şi zece roşii - preţul a cinci câini, nu al unuia 
singur - pentru a poseda câinele sălbatic al lui Le Beau. Acum, că 
îl luase pe nimic, iar Nanette fusese păgubită de douăsprezece 
piei, era fericit. Avea un adversar potrivit pentru cel jumătate lup 
al lui Grouse Piet şi avea să-şi rişte banii şi creditul la Post, până 
la ultima posibilitate. 

Când Miki şi-a venit în fire, Durant, care pândise cu atenţie 
clipa aceasta, a oprit câinii. S-a aplecat peste sanie şi a început 
să-i vorbească nu în felul brutal al lui Le Beau, ci cu o voce 
firească şi prietenoasă şi, cu mâna înmănuşată, l-a bătut, pe 
captiv, uşor pe cap. Era un gest nou pentru Miki; ştia că nu e 
mâna Nanettei, ci a fiarei-omeneşti, iar moliciunea culcuşului de 
sub pătură, peste care Henri aruncase o piele de urs, era iarăşi 
ceva nou. Cu puţin timp înainte, fusese îngheţat şi ţeapăn. Acum 
îi era cald şi se simţea bine. Aşa că nu s-a mişcat. Durant a fost 
satisfăcut de abilitatea lui. In noaptea aceea n-a mers prea mult, 
ci s-a oprit la vreo patru, cinci mile de cabana Nanettei şi a făcut 
un foc la care a fiert cafea şi a fript carne. A lăsat carnea să se 
frigă încetul cu încetul, într-o ţepuşă de lemn pe care o învârtea 
mereu, aşa fel ca aroma ei puternică şi îmbietoare să se 
răspândească în aer. Legase cei doi câini de la sanie la o distanţă 
de cincizeci de paşi, dar sania o trăsese lângă foc şi observa 
efectul pe care-l producea carnea friptă asupra lui Miki. Din 
vremea când era căţel şi stătea alături de Challoner, Miki nu mai 
simţise, în nări, mirosul cărnii; în cele din urmă, Durant l-a văzut 
lingându-şi botul şi clănţănind din dinţi. A chicotit în barbă. A mai 


110 


aşteptat încă un sfert de oră. Apoi a scos carnea din ţepuşă, a 
tăiat-o şi i-a dat o jumătate lui Miki. lar Miki a mâncat-o cu 
lăcomie. 

Era un om isteţ Henri Durant! 


CAPITOLUL XIX. 


În timpul ultimelor zile ale lui decembrie, toate pârtiile de pe 
zece mii de mile pătrate, în jur, duceau la Post Fort O'God. Era 
ajunul lui Ooske Pipoon - Anul Nou - vremea sărbătorilor din 
mijlocul iernii, pentru oamenii wildului; din corturi şi cabane, de 
departe sau mai de aproape, soseau traperii şi familiile lor ca să- 
şi vândă blănurile şi să petreacă cele câteva zile împreună cu 
alţii asemenea lor. Bărbaţii, femeile şi copiii care se adunau de 
Anul Nou îl aşteptau cu nerăbdare timp de multe luni lungi şi 
plictisitoare. Femeia trapperului n-are vecin. „Linia” bărbatului ei 
este un mic regat inviolabil şi nu se mai află nici o altă suflare 
omenească pe întinderea aceea de multe mile. Aşa că, pentru 
femei, Ooske Pipoon este vremea petrecerilor: pentru copii, 
„Circul cel mare”, iar pentru bărbaţi, o răsplată a muncii şi a 
strădaniei de a agonisi blănurile, în aceste câteva zile se 
reînnoiesc vechile cunoştinţe şi se fac altele noi. Aici se 
răspândesc „noutăţile” wildului lipsit de mijloace de comunicaţie, 
ştirile despre decese, căsătorii şi naşteri; despre întâmplări 
tragice care aduc groază, supărare şi lacrimi şi despre altele care 
provoacă râs şi veselie. Pentru prima şi ultima oară, în timpul 
celor şapte luni de iarnă, oamenii pădurilor „vin la oraş”. Indieni, 
metişi şi albi iau parte împreună la sărbătoare, fără deosebire de 
culoare sau de credinţă. 

Anul acesta avea să fie la Fort O'God o friptură grozavă de 
caribu, puşi întregi la frigare şi când Henri Durant a ajuns cam la 
şase mile de Post, pârtiile dinspre nord, sud, est şi vest erau bine 
bătătorite de urmele câinilor şi ale oamenilor. Veniseră din 
păduri o sută de sănii şi, cu ele, trei sute de bărbaţi, femei şi 
copii, precum şi o jumătate de mie de câini. 

Durant era în întârziere cu o zi faţă de ceea ce plănuise. Totuşi 
îşi folosise bine timpul. Miki, deşi purta încă botniţă, acum 
mergea în urma lui Henri. În după-amiaza celei de a treia zile 
după ce plecase de la cabana Nanettei Le Beau, Durant părăsise 
pârtia cea mai frecventată şi, într-un târziu, ajunsese la cabana 


111 


lui Andre Ribon, care furniza carne proaspătă Factorului şi 
oamenilor lui de la Post. Andre, tot aşteptându-l, începuse să fie 
foarte îngrijorat de întârzierea lui Durant, când prietenul său sosi. 
Aici îşi lăsase indianul lui Henri câinele său de luptă, un husky 
enorm. Tot aici l-a lăsat şi el pe Miki, închis în coliba lui Andre, 
apoi cei doi oameni s-au dus la Post, care se afla la o distanţă de 
numai o milă. 

Nici el, nici Ribon nu s-au întors în noaptea aceea la cabană. O 
dată cu căderea nopţii, Miki a perceput nişte zgomote 
misterioase şi ciudate, care deveneau tot mai puternice pe 
măsură ce întunericul se lăsa. Era zgomotul petrecerii de la Post 
- tumultul îndepărtat al vocilor omeneşti, amestecat cu urletele a 
vreo sută de câini. Niciodată nu mai auzise aşa ceva şi a ascultat 
multă vreme nemişcat. S-a ridicat, ca un om, la fereastră, 
sprijinindu-şi labele de pervazul rudimentar. Cabana lui Ribon se 
afla pe vârful unei măguri care domina un lac îngheţat şi, ceva 
mai departe, peste vârfurile tufişurilor care îi tiveau malul, Miki a 
văzut pe cer lumina roşie de la vreo douăzeci de focuri ale unui 
mare campament. A gemut şi s-a lăsat din nou pe cele patru 
labe. Avea mult de aşteptat până a doua zi. Totuşi cabana era 
mai confortabilă decât fusese cuşca-închisoare a lui Le Beau. 
Toată noaptea, somnul lui agitat a fost plin de vedenii cu Nanette 
şi copilul. 

Durant şi Ribon nu s-au întors până a doua zi la amiază. Au 
adus cu ei carne proaspătă, pe care Miki a mâncat-o cu lăcomie, 
căci era înfometat. Fără să reacționeze, a tolerat avansurile celor 
doi. L-au lăsat singur în cabană, încă o noapte. Când Durant şi 
Ribon s-au întors în zori, au adus cu ei o cuşcă de patru picioare 
pătrate, făcută din crengi subţiri de mesteacăn. Au lipit de uşa 
cabanei portiţa lăsată deschisă a cuştii şi, cu ajutorul unei bucăţi 
de carne proaspătă, l-au făcut pe Miki să intre înăuntru. În 
aceeaşi clipă, trapa a căzut şi el a fost făcut prizonier. Cuşca era 
legată de un tobogan mare şi abia se ridicase soarele, că Miki se 
şi afla în drum spre Fort O'God. 

Era ziua cea mare a carnavalului - ziua fripturii de caribu şi a 
luptei. Cu mult înainte de a ajunge în apropiere de Fort O'God, 
Miki a auzit tumultul crescând. Mirat, s-a ridicat în picioare, în 
cuşcă, atent şi încordat, fără să-i pese de oamenii care îl trăgeau. 
Privea peste ei, iar Durant a chicotit triumfător când l-a auzit 
mârâind şi clănţănind din dinţi. 

— Oui, are să lupte! Acum are să lupte! a rânjit el. 


112 


Ajunseseră pe marginea lacului. După ce au ocolit un 
promontoriu, dintr-o dată întreg Fort O'God s-a desfăşurat pe 
povârnişul ridicat al malului din faţa lor. Mărâitul s-a stins în 
pieptul lui Miki. Fălcile i s-au închis cu un ultim clănţănit. O clipă i 
s-a părut că inima i s-a oprit în loc. Până în acel moment, lumea 
lui nu cuprinsese mai mult de o jumătate duzină de fiinţe 
omeneşti. Acum, deodată, fără ca nimic să-l avertizeze, a văzut o 
sută, două sute, trei sute. La apariţia lui Durant, mulţi dintre ei 
au pornit-o alergând la vale spre mal. Peste tot erau numai lupi, 
atât de mulţi lupi că, privindu-i, îi venea ameţeală. Cuşca lui 
devenise centrul unei hoarde de bărbaţi şi copii care zbierau şi 
gesticulau în timp ce cuşca era târâtă în sus, pe pantă. Femeile 
s-au alăturat şi ele mulţimii, multe cu copii mici în braţe. Apoi 
călătoria s-a terminat. Se afla alături de o altă cuşcă, în care era 
un animal la fel cu el. Lângă această cuşcă stătea un metis înalt, 
negricios şi păros, care semăna a pirat. Omul era Grouse Piet, 
rivalul lui Durant. 

Un rânjet dispreţuitor s-a ivit pe faţa lui cu buze groase când 
s-a uitat la Miki. S-a întors către grupul de metişi şi indieni cu 
faţa arămie din jurul lui şi le-a spus ceva care a stârnit un râs 
gutural. 

Durant s-a înroşit la faţă. 

— Râdeţi, păgânilor - i-a apostrofat el - dar să nu uitaţi că 
Henri Durant e aici, ca să primească pariurile! Apoi a scuturat 
sub nasul lui Grouse Piet cele două vulpi cu cruce şi cele zece 
roşii. Scoate şi tu la fel, Grouse Piet! a strigat el. Mai sunt de 
zece ori pe atâtea în locul de unde le am! 

Cu botul ridicat, Miki adulmeca aerul. Era plin de mirosuri 
ciudate: de mirosul puternic al oamenilor, al câinilor şi a cinci 
caribu uriaşi care se rumeneau în frigări, la cincisprezece 
picioare deasupra unor focuri imense ce fuseseră făcute sub ei. 
Aceşti caribu se frigeau timp de zece ore, învărtiţi încet în nişte 
frigări groase cât piciorul unui om. Lupta urma să aibă loc 
înaintea ospăţului. 

O oră, zgomotul şi tumultul vocilor a răsunat în jurul celor 
două cuşti. Oamenii apreciau valoarea luptătorilor şi-şi făceau 
pariurile; Grouse Piet şi Henri Durant răguşiseră aruncându-şi, 
unul altuia, cuvinte batjocoritoare şi dispreţuitoare. După o oră, 
mulţimea a început să se împrăştie. |n locul bărbaţilor şi 
femeilor, o jumătate de sută de copii cu faţa arămie s-a adunat 
în jurul cuştilor. Abia atunci Miki a putut zări mulţimea de 


113 


animale legate câte unul, câte doi sau în grup, la marginea 
poienii. Nările lui au prins în cele din urmă deosebirea. Nu erau 
lupi. Erau la fel ca el. 

A trecut mult timp până când privirea i s-a fixat asupra 
câinelui-lup din cealaltă cuşcă. S-a apropiat de zăbrele şi a 
mirosit. Câinele-lup şi-a îndreptat botul subţire spre el. li amintea 
lui Miki de lupul uriaş cu care se luptase, într-o noapte, la 
marginea falezei şi, instinctiv şi-a arătat colții, mârâind. Ca 
răspuns, câinele-lup a mârâit şi el. Henri Durant şi-a frecat 
mâinile bucuros, iar Grouse Piet a râs înfundat. 

— Oui; se vor bate - a spus din nou Henri. 

— Lupu’ o să se bate, oui- a zis Grouse Piet. Dar câinele tău, 
m'sieu, el fi tare bolnav, ca un căţel, când luptă începe! 

Mai târziu, Miki văzu un om alb stând lângă cuşca lui. Era 
MacDonnell, factorul scoţian. Se uita la Miki şi la câinele-lup cu o 
privire întristată. Zece minute după aceea, în cămăruţa care îi 
servea de birou, spunea unui om mai tânăr: 

— AŞ vrea să opresc lupta, dar n-am nici o putere. Oamenii n- 
ar fi de partea mea şi aş pierde jumătate din recolta de blănuri a 
sezonului. În ultimii cincizeci de ani a fost mereu o luptă ca 
aceasta la Fort O'God şi, în definitiv, nu cred că e mai detestabilă 
decât meciurile de box din alte părţi. Numai că în cazul de faţă... 

— E o luptă pe viaţă şi pe moarte - spuse tânărul. 

— Da, aşa este. De obicei, unul din câini moare. Tânărul îşi 
scutură cenuşa din pipă. 

— Imi sunt dragi câinii - mărturisi el simplu. Mac, la Postul 
meu nu va fi niciodată vreo luptă - exceptând, poate, acelea 
dintre oameni. Nu mă duc să privesc lupta; mi-e teamă că aş 
putea omori pe cineva. 


CAPITOLUL XX. 


Era ora două după-amiază. Friptura de caribu se rumenea. 
Peste două ore începea ospăţul. Momentul luptei sosise. 

In mijlocul poienii, trei sute de bărbaţi, femei şi copii se 
înghesuiau, în cerc, în jurul unei cuşti de lemn de zece picioare 
pătrate. Lângă ea, de o parte şi de alta, au fost trase celelalte 
două cuşti mai mici. Lângă una stătea Henri Durant, iar lângă 
cealaltă, Grouse Piet. Nu mai glumeau. Feţele lor erau dure şi 
serioase. Trei sute de perechi de ochi aşteptau, cu emoție, 


114 


semnalul. 

L-a dat Grouse Piet. 

Cu o mişcare iute, Durant a tras în sus uşa cuştii lui Miki şi, 
brusc, l-a împins din spate cu o furcă de lemn; dintr-un salt, Miki 
a ajuns în cuşca cea mare. Aproape în aceeaşi clipă, câinele-lup a 
sărit din cuşca lui Grouse Piet şi amândoi s-au găsit faţă în faţă, 
în arenă. 

Durant a gemut; ceea ce s-a întâmplat cu Miki în următoarea 
jumătate de minut a fost o chestiune de ambianţă. In pădure, 
câinele-lup l-ar fi interesat mai presus de orice şi l-ar fi privit ca 
pe un alt Netah sau ca pe un lup sălbatic. In împrejurarea de 
faţă, ideea luptei era ultimul lucru care l-ar fi putut interesa. Era 
fascinat de cercul acela de feţe sălbatice care stăteau în 
aşteptare, îngrămădite în jurul cuştii. Le cerceta cu atenţie, 
întorcând iute capul într-o parte şi-n alta, sperând să vadă pe 
Nanette şi pe copil sau chiar pe Challoner, primul lui stăpân. 
Grouse Piet îi dăduse câinelui-lup numele de Taao, din cauza 
lungimii extraordinare a colţilor lui; cât despre Taao, spre groaza 
crescândă a lui Durant, Miki părea că-l dăduse complet uitării 
după prima aruncătură de ochi, când s-au aflat faţă în faţă. A 
făcut câţiva paşi până la capătul cuştii şi şi-a vârât botul printre 
zăbrele; Grouse Piet a râs batjocoritor. Pe urmă a început să facă 
înconjurul curţii cu ochii ţintă la cercul de feţe tăcute. Taao 
stătea în mijlocul cuştii şi ochii lui injectaţi nu-l slăbeau nici o 
clipă pe Miki. Ce era în afară prezenta prea puţin interes pentru 
el. Ştia ce are de făcut: menirea lui era să omoare. Câtăva 
vreme, în care timp inima lui Durant a bătut ca un ciocan, Taao 
s-a tot întors ca pe un pivot, urmărind mişcările lui Miki, iar 
creasta de păr de pe spinare i se zbârlise ca o perie. 

Când Miki s-a oprit, în aceeaşi clipă Durant a întrevăzut 
sfârşitul tuturor speranţelor lui. Fără cel mai mic zgomot, câinele- 
lup s-a năpustit asupra adversarului. Un muget de bucurie a ieşit 
de pe buzele lui Grouse Piet. Cercul spectatorilor a răsuflat 
adânc; Durant a simţit un fior rece trecându-i prin spate, până la 
rădăcina părului. Ceea ce s-a întâmplat în clipa următoare a 
făcut să stea în loc inimile spectatorilor. Chiar la acest prim atac, 
Miki ar fi trebuit să-şi piardă viaţa. Grouse Piet se aştepta să fie 
omorât, iar Durant, la fel. Dar în ultima fracțiune de secundă, 
când fălcile câinelui-lup se închideau, Miki s-a transformat într-un 
fulger viu. Niciodată un om nu văzuse o mişcare atât de rapidă 
ca aceea cu care s-a întors spre Taao. Colţii s-au ciocnit. S-a auzit 


115 


o scrâşnire oribilă de oase şi în clipa următoare se rostogoleau şi 
se zvârcoleau încleştaţi, pe jos. Nici Grouse Piet şi nici Durant nu 
puteau să vadă ce se întâmpla. Uitaseră până şi de rămăşagurile 
lor, în faţa grozăviei acestei lupte. Niciodată nu mai fusese la 
Fort O'God o asemenea luptă. j 

Zgomotul ei a ajuns până la magazinul Companiei. În uşă, 
privind spre cuşca cea mare, stătea tânărul alb. A auzit 
scrâşnetul şi ciocnirea colţilor; a strâns din dinţi şi o flacără 
sumbră i s-a aprins în ochi. A răsuflat adânc. 

— Afurisenia dracului! a exclamat el cu voce înăbușită. 

A strâns pumnii şi, de la uşă, a coborât, îndreptându-se spre 
cuşcă, totul se terminase când a reuşit să-şi facă drum prin 
cercul spectatorilor. Lupta se sfârşise tot aşa de brusc cum 
începuse şi câinele-lup al lui Grouse Piet zăcea în mijlocul cuştii 
cu jugulara deschisă. Miki şi el, părea că-şi dă sufletul. Durant a 
deschis uşa, i-a trecut o frânghie pe după gât şi l-a tras afară; 
Miki se clătina pe picioare însângerat şi pe jumătate orbit. Era 
rănit şi sângera în vreo douăsprezece locuri; o şuviţă de sânge i 
se scurgea din gură. Un țipăt de groază a ieşit de pe buzele 
tânărului alb, când s-a uitat la el. Şi, aproape în acelaşi timp, a 
scos un strigăt încă şi mai ciudat. 

— Doamne Dumnezeule! Miki, Miki, Miki... 

Miki a auzit glasul pătrunzându-i în creier de parcă ar fi venit 
spre el de la o mare depărtare, prin corpul lui amorţit de răni. 

Vocea! Vocea cu care se mângâiase în visurile lui; vocea pe 
care o aşteptase, o căutase şi pe care ştia că, într-o zi, o va 
regăsi. Vocea lui Challoner, stăpânul lui! 

S-a lăsat pe burtă, gemând; încerca să vadă prin pânza de 
sânge din faţa ochilor; şi chiar aşa, aproape rănit de moarte, mai 
avea puterea să lovească pământul cu coada, în semn de 
recunoaştere. Spre uimirea tuturor celor de faţă, Challoner a 
îngenuncheat lângă el, cuprinzându-l cu braţele; iar Miki, cu 
limba lui rănită, încerca să-i atingă mâinile, faţa, hainele. 

— Miki, Miki, Miki! 

Mâna lui Durant s-a lăsat grea pe umărul lui Challoner. 
Atingerea a fost, pentru Challoner, ca un fier înroşit. lute ca 
fulgerul, s-a ridicat în picioare, făcându-i faţă. 

— E al meu! a strigat Challoner, încercând să-şi stăpânească 
mânia. E al meu, diavole! 

N-a mai putut să-şi stăpânească dorinţa de răzbunare; pumnul 
lui strâns a izbit, ca un bolid, faţa mare a lui Durant şi francezul 


116 


s-a prăbuşit la pământ. Un moment, Challoner a stat aplecat 
asupra lui şi cum acesta nu mişca, s-a întors mânios spre Grouse 
Piet şi mulţime. Miki se gudura, din nou, la picioarele lui. 
Arătându-l, Challoner a strigat tare, ca să-l poată auzi toată 
lumea: 

— E câinele meu. Cum a pus mâna pe el bestia aceasta nu 
ştiu. Dar e al meu. Priviţi şi voi! Uitaţi-vă, uitaţi-vă cum îmi linge 
mâna. l-ar fi făcut şi /ui aşa? Priviţi-i urechea asta. În tot nordul 
nu mai există o ureche tăiată la fel. L-am pierdut acum aproape 
un an, dar l-aş fi recunoscut după ureche şi din zece mii. Pe 
Dumnezeul meu!... Dacă aş fi ştiut... 

Şi-a făcut loc cu coatele printre metişi şi indieni ducându-l pe 
Miki de frânghia pe care Durant i-o trecuse pe după gât. S-a dus 
la MacDonnell şi i-a povestit ceea ce se întâmplase. l-a povestit 
despre accidentul din primăvara trecută, când Miki şi puiul de urs 
au căzut din barcă şi au fost târâţi de apă în cataractă. După ce 
şi-a înregistrat reclamaţia faţă de tot ce ar fi putut pretinde 
Durant, s-a dus la cabana în care locuia la Fort O'God. 

O oră mai târziu, Challoner ţinea în palme capul mare al lui 
Miki şi-i vorbea. li spălase şi-i bandajase rănile, iar Miki putea 
acum să vadă. Stătea cu ochii aţintiţi pe faţa stăpânului, iar 
coada lui grea bătea podeaua. Amândoi uitaseră de hărmălaia 
celor ce petreceau afară, de strigătele bărbaţilor, ţipetele 
copiilor, râsul femeilor şi lătratul necontenit al câinilor. Challoner 
avea în ochi o lucire blândă. 

— Miki, băiatule, n-ai uitat nimic, nici un lucru, aşa-i? Nu erai 
decât un căţel cu picioare stângace, dar n-ai uitat! iți aduci 
aminte ce-ţi spuneam? Voiam să vă iau cu mine, pe tine şi pe 
ursuleţ şi să vă duc la Fată. lţi aminteşti de Fata care-ţi spuneam 
că-i un înger şi că are să te iubească nespus de mult şi de atâtea 
altele? Ei bine, sunt mulţumit că s-a întâmplat aşa şi că n-ai mai 
putut merge. Se schimbaseră multe când m-am întors; ea nu mai 
era aceeaşi, Miki. Doamne, se măritase şi avea doi copii! la 
gândeşte-te la asta, bătrâne vagabond - doi! Cum dracu ar fi 
putut să aibă grijă de tine şi de ursuleţ? Totul se schimbase, 
băiete. Trei ani în God's Country - unde îţi arzi plămânii numai 
pentru plăcerea de a înghiţi aer - cred că mă schimbaseră mult 
şi pe mine. După o săptămână doream să mă întorc. Aşa că m- 
am întors. Acum vom rămâne aici, Miki. O să mergi cu mine la 
Postul cel nou, pe care mi l-a încredinţat Compania. De acum 
încolo suntem prieteni. Inţelegi, bătrâne vagabond? Suntem 


117 


prieteni! 


CAPITOLUL XXI. 


Era târziu, în noaptea mani petreceri de la Fort O'God, când 
MacDonnell, Factorul, a trimis după Challoner. Challoner tocmai 
se pregătea de culcare, când un băiat indian a bătut la uşa 
colibei şi, o clipă mai târziu, i-a înmânat mesajul. S-a uitat la 
ceas. Era unsprezece. Se întreba, oare ce dorea Factorul de la el 
la o asemenea oră? Culcat pe burtă lângă soba caldă, Miki se 
uita întrebător la stăpânul regăsit, în timp ce acesta îşi încălţa 
cizmele. Acum putea să deschidă bine ochii. Challoner îl spălase 
de sângele teribilei lupte din ziua aceea. 

— Ceva în legătură cu blestematul de Durant - a mormăit 
Challoner, privind la câinele rănit în bătălie. Ei bine, Miki, dacă 
speră să pună, din nou, mâna pe tine, a greşit adresa. Eşti a/ 
meu! 

Miki a bătut cu coada de podea şi s-a târât, gudurându-se, 
spre stăpân într-o adoraţie mută. Au ieşit, împreună, în întuneric. 

Noaptea era scăldată în lumina argintie a lunii şi a puzderiei 
de stele. Cele patru focuri mari la care se fripsese caribu pentru 
petrecerea barbară din ziua aceea ardeau încă. La marginea 
pădurii care înconjura Postul se consumau, mocnit, tăciunii de la 
vreo douăzeci de focuri mai mici. Indărătul lor se conturau vag 
umbrele cenuşii ale colibelor şi corturilor. In ele dormeau cei trei 
sute de metişi şi indieni care veniseră pe cărările pădurii la Post 
pentru carnavalul de Anul Nou. Numai ici şi colo se mai mişca 
câte cineva. Până şi câinii se liniştiseră, după ce se agitaseră şi 
mâncaseră peste măsură atâtea ceasuri. 

Trecând de focurile cele mari unde se mai aflau încă frigările 
uriaşe, Challoner s-a îndreptat spre locuinţa Factorului. Miki a 
adulmecat oasele roase de curând. În afară de ciolane, nu mai 
rămăsese nimic din cele două mii de livre de carne friptă în 
frigări pentru ziua aceea. Bărbaţi, femei, copii şi câini mâncaseră 
pe săturate până la ultima bucăţică. Era liniştea lui Mutai - „zeul 
burţii” - zeul care mănâncă în fiecare noapte până adoarme - şi 
care domnea acum atât de straniu peste Fort O'God, la trei sute 
de mile depărtare de civilizaţie. 

In odaia Factorului era lumină şi Challoner a intrat cu Miki 
după el. Macdonnel, scoţianul, pufăia din pipă îngândurat. Pe 


118 


faţa lui aspră se aşternuse o expresie de supărare şi se uita la 
Miki, în timp ce tânărul se aşeza. 

— A fost aici Durant - spuse el. E furios. Mă tem c-o să avem 
neplăceri. Dacă nu l-ai fi lovit... 

Challoner ridică din umeri, în timp ce-şi umplea pipa din 
tutunul Factorului. 

— Vezi, dumneata nu înţelegi bine situaţia de la Fort O'God - 
continuă MacDonnell. In ultimii cincizeci de ani a avut loc 
întotdeauna de Anul nou o mare luptă de câini. A devenit un fel 
de tradiţie, o parte din Fort O'God însuşi; iată pentru ce în 
cincisprezece ani de când sunt aici, n-am încercat s-o opresc. 
Cred că ar provoca un fel de revoluţie. Pariez că jumătate din 
oamenii mei s-ar duce cu blănurile la alt Post. Din cauza asta, 
toate simpatiile par să fie de partea lui Durant. Chiar Grouse Piet, 
rivalul lui, îi spune c-ar fi un prost să te lase să pleci cu câinele. 
Durant pretinde că e al lui. 

MacDonnell arătă cu capul spre Miki, care stătea culcat la 
picioarele lui Challoner. 

— Atunci minte - răspunse liniştit Challoner. 

— Spune că l-a cumpărat de la Jacques Le Beau. 

— În cazul acesta, Le Beau a vândut un câine care nu-i 
aparţinea. 

MacDonnell tăcu o clipă, apoi continuă: 

— Dar nu pentru asta am trimis după dumneata, Challoner. 
Durant mi-a povestit ceva care mi-a îngheţat sângele în vine. 
Echipajul îţi pleacă mâine dimineaţă spre Postul dumitale din 
ţinutul Reindeer Lake, nu-i aşa? 

— Da, mâine dimineaţă. 

— Atunci, ai putea, cu unul din indienii mei şi un atelaj, să te 
aranjezi aşa fel ca să faci un ocol spre Jackson's Knee? O să-ţi ia 
o săptămână, dar poţi să-ţi prinzi din urmă echipajul înainte de a 
ajunge la Reindeer şi mi-ai face un mare serviciu. S-a întâmplat 
acolo un lucru îngrozitor. 

Se uită din nou la Miki. 

— Doamne! şopti el. 

Challoner aştepta. | se păru că un fior scuturase umerii 
Factorului. 

— M-aş duce eu... ar trebui să mă duc, dar congestia 
pulmonară m-a făcut să nu mă mişc iarna asta, Challoner, ar 
trebui să mă duc. Pentru că - (în ochii lui se aprinse dintr-o dată 
o lumină) - o cunosc pe Nanette Le Beau de când era numai atât 


119 


de înaltă, acum cincisprezece ani. Am văzut-o crescând, 
Challoner. Dacă n-aş fi fost căsătorit... atunci... m-aş fi 
îndrăgostit de ea. O cunoşti, Challoner? Ai văzut-o vreodată pe 
Nanette Le Beau? 

Challoner clătină din cap. 

— Un înger, dacă a existat vreodată unul - şopti MacDonnell în 
barba lui roşie. Trăia dincolo de Jackson's Knee, împreună cu 
tatăl ei. A murit îngheţat, într-o noapte, pe când traversa Red 
Eye Lake. Am fost totdeauna convins că, după nenorocire, 
Jacques Le Beau a forţat-o să se mărite cu el. Poate nu şi-a dat 
seama ce face, nu era în toate minţile, sau i-a fost frică să 
rămână singură. Oricum, s-a căsătorit cu el. Am văzut-o pentru 
ultima oară acum cinci ani. Din când în când, am auzit unele 
lucruri, dar nu le-am crezut... pe toate. Nu-mi venea să cred că 
Le Beau o bătea şi o izbea de pământ când îi venea gust. Nu mi- 
a venit să cred că într-o zi, Le Beau a târât-o de păr prin zăpadă 
de era gata s-o omoare. Erau numai zvonuri, iar el se afla lao 
distanţă de şaptezeci de mile. Dar acum le cred. Durant a fost 
acolo, când s-a întors şi bănuiesc că mi-a spus o bună parte din 
adevăr - ca să păstreze câinele. 

Din nou se uită la Miki. 

— Vezi, Durant mi-a povestit că Le Beau a prins câinele într- 
una din capcanele lui, l-a adus la cabană şi l-a torturat, ca să-l 
pregătească pentru lupta cea mare. Când Durant a sosit acolo, i- 
a plăcut aşa de mult câinele, că l-a cumpărat şi, în timp ce Le 
Beau întărâta câinele în cuşcă, pentru a-i arăta cum se 
comportă, a intervenit Nanette. Le Beau a lovit-o, a trântit-o, a 
călcat-o în picioare, a apucat-o de păr şi voia s-o sugrume, când 
câinele s-a năpustit asupra lui şi l-a omorât. Asta-i toată 
povestea. Durant mi-a mărturisit adevărul, deşi se temea c-am 
să împuşc câinele, dacă acesta este, cu adevărat, un ucigaş. lată 
de ce aş vrea să treci pe la Jackson's Knee. Aş dori să anchetezi 
şi să faci tot ce poţi pentru Nanette Le Beau. Indianul meu o va 
aduce la Fort O'God. 

Cu stoicismul lui de scoţian, MacDonnell îşi înfrâna emoția pe 
care putea s-o simtă. Vorbea liniştit. Fiorul acela ciudat îi scutură, 
încă o dată, umerii. Challoner se uita la el încremenit de uimire. 

— Vrei să spui că Miki... câinele ăsta... a omorât un om? 

— Da. Aşa spune Durant; l-a omorât, la fel ca pe câinele-lup al 
lui Grouse Piet, în lupta cea mare de azi. Eh! Şi în timp ce 
Challoner îl privea lung pe Miki, Factorul adăugă: De altfel, 


120 


câinele lui Grouse Piet era mai bun decât omul acela. Dacă ceea 
ce am auzit despre Le Beau e adevărat, atunci e mai bine să fie 
mort decât viu. Challoner, dacă nu te deranjează prea mult, să te 
duci acolo... şi s-o vezi pe Nanette... 

— Am să mă duc - răspunse Challoner, lăsându-şi mâna pe 
capul lui Miki. 

Incă vreo jumătate de oră, MacDonnell i-a mai spus ceea ce 
ştia despre Nanette Le Beau. Când Challoner s-a sculat să plece, 
Factorul l-a însoţit până la uşă. 

— Fii cu ochii pe Durant - l-a prevenit el. Câinele valorează 
mai mult pentru el decât tot ceea ce a câştigat azi şi se spune că 
pariurile lui au fost foarte mari. A câştigat din gros de la Grouse 
Piet; totuşi metisul e acum prieten la cataramă cu el. Ştiu asta. 
Aşa că, bagă de seamă. 

In lumina lunii şi a stelelor, Challoner a stat puţin pe loc, iar 
Miki, ridicat în două picioare, îşi rezemase labele de pieptul lui. 
Capul câinelui îi ajungea aproape la nivelul umerilor. 

— lţi aminteşti, măi băiatule, când ai căzut din barcă? l-a 
întrebat el cu blândeţe. Iti aminteşti cum tu şi cu ursuleţul 
stăteaţi la proră legaţi unul de altul, cum v-aţi luat la harţă şi aţi 
căzut peste bord, de-a dreptul în vâltoare? lţi aminteşti? Pe 
Jupiter! Curentul era gata să mă ia şi pe mine. Eram convins că 
aţi murit - amândoi. Mă întreb, ce s-o fi întâmplat, oare, cu 
ursuleţul? 

Miki, drept răspuns, a gemut şi a tremurat din tot corpul. 

— Între timp, ai omorât un om - a adăugat Challoner parcă 
nevenindu-i să creadă cu adevărat. Trebuie să te duc înapoi la 
femeia aceea. Din toată povestea, acesta este cel mai caraghios 
lucru. Te reîntorci la ea şi dacă ea spune că trebuie să fii 
omorât... 

A dat jos labele lui Miki şi s-a îndreptat spre cabană, în prag, 
Miki a scos un mârâit profund. Challoner a râs şi a deschis uşa. 
Au intrat; mârâitul câinelui s-a accentuat, devenind ameninţător. 
Challoner lăsase lampa aprinsă, dar cu fitilul mic; la lumina ei 
slabă i-a zărit pe Henri Durant şi Grouse Piet, aşteptându-l. A 
ridicat fitilul şi a dat din cap. 

— Bună seara. Cam târziu pentru vizite, nu? 

Faţa stupidă a lui Grouse Piet nu şi-a schimbat expresia. Când 
s-a uitat la el, pe Challoner l-a izbit asemănarea grotescă a 
capului şi umerilor lui cu ai unei morse. Ochii lui Durant aveau o 
lucire perfidă. Faţa îi era umflată acolo unde îl lovise Challoner. 


121 


Miki cu toţi muşchii încordaţi, mârâind încă înăbuşit, s-a 
strecurat sub patul lui Challoner. Durant l-a arătat cu degetul. 

— Am venit după câine - a spus el. 

— Nu ţi-l dau, Durant - a replicat Challoner, sforţându-se să 
pară nepăsător într-o situaţie în care simţea că-l trec fiori reci 
prin spate. 

Pe când vorbea şi-a dat seama de ce venise şi Grouse Piet cu 
Durant. Erau amândoi nişte coloşi; ba ceva mai mult, nişte 
monştri! Instinctiv, când s-a întors spre ei, a făcut aşa fel ca între 
el şi ei să fie o măsuţă. 

— Imi pare rău că mi-am pierdut cumpătul - a continuat el. N- 
ar fi trebuit să te lovesc, Durant. N-a fost greşeala dumitale şi-mi 
cer scuze. Dar câinele e al meu. L-am pierdut în regiunea 
Jackson's Knee şi dacă Le Beau l-a prins într-o capcană şi ţi l-a 
vândut dumitale, a vândut un câine care nu-i aparţinea. Am să-ţi 
restitui cât ai dat pe el, ca să fie o treabă cinstită. Cât a costat? 

Grouse Piet se ridicase în picioare. Durant s-a apropiat de 
celălalt capăt al mesei şi s-a sprijinit de ea. Challoner se minuna 
cum de l-a doborât la pământ dintr-o singură lovitură. 

— Non, nu e de vânzare. 

Vocea lui Durant era joasă, aşa de joasă, încât părea că-l 
sufocă. Era plină de ură cu greu stăpânită. Challoner vedea 
vinele groase ale mâinilor lui noduroase umflându-se sub piele, 
când a apucat marginea mesei. 

— M'sieu, am venit pentru câine. Ni-l dai? 

— Îţi restitui cât ai dat pe el, Durant. Îţi mai dau şi pe 
deasupra. 

— Non. E al meu. Mi-l dai înapoi... chiar acum? 

— Nu! 

Abia îi ieşise din gură cuvântul, că Durant s-a şi aruncat cu 
toată greutatea şi puterea peste masă. Challoner nu se aştepta 
la aşa ceva - cel puţin nu în momentul acela. Cu un răget de 
furie şi ură, Durant s-a aruncat asupra lui şi, sub greutatea 
namilei, s-a prăbuşit la pământ. O dată cu el s-au răsturnat masa 
şi lampa. Flacăra a pâlpâit scurt, apoi cabana s-a cufundat în 
întuneric, cu excepţia locului unde lumina lunii pătrundea prin 
una din ferestre. Challoner se aşteptase la cu totul altceva. 
Credea că Durant avea să-l amenințe înainte de a acţiona; 
apreciind forţa celor doi, hotărâse să ajungă până la capătul 
patului în timpul discuţiei. Sub pernă avea un revolver. Dar acum 
era prea târziu. Durant era deasupra lui, căutându-i prin 


122 


întuneric, pe pipăite, gâtul; pe când ridica braţul ca să prindă, ca 
într-un cleşte, gâtul francezului, l-a auzit pe Grouse Piet dând 
masa la o parte. În clipa următoare, se rostogoleau pe podea în 
lumina lunii şi Challoner a zărit masa enormă a lui Grouse Pier 
aplecându-se asupra lor. Îndoise sub braţul lui gâtul lui Durant, 
dar una din mâinile namilei l-a apucat de gât. Metisul observase 
acest lucru şi i-a strigat ceva cu voce guturală. Cu un efort teribil, 
s-a rostogolit împreună cu adversarul său din nou, în întuneric, în 
afara zonei luminate. Gâtul gros al lui Durant a trosnit. Grouse 
Piet l-a strigat iar cu aceeaşi voce guturală, întrebându-l ceva. 
Challoner şi-a concentrat şi ultima picătură de energie în cleştele 
braţului, încât Durant n-a putut răspunde. 

Atunci Grouse Piet s-a lăsat cu toată greutatea peste ei; 
mâinile lui mari căutau gâtul lui Challoner. Degetele-i groase au 
dat mai întâi de barba lui Durant şi apoi de Challoner, pe care a 
reuşit să-l apuce. În zece secunde, încleştarea lui teribilă i-ar fi 
rupt gâtul lui Challoner. Dar degetele nu s-au strâns. De pe 
buzele lui Grouse Piet a ieşit un strigăt de groază care s-a 
transformat aproape în urlet şi, o dată cu el, s-a auzit în întuneric 
zgomotul unor fălci enorme care se închideau şi a colţilor care 
sfâşiau. Durant a auzit şi, cu o zvâcnitură puternică a corpului 
său masiv, s-a eliberat din strânsoarea lui Challoner şi a sărit în 
picioare. Într-o clipită, Challoner a fost lângă pat şi, cu revolverul 
în mâna, a făcut faţă duşmanilor săi. 

Totul se petrecuse extrem de repede. Abia trecuse un minut 
de când se răsturnase masa, iar acum, că situaţia se schimbase 
în avantajul lui, pe Challoner l-a cuprins deodată un sentiment de 
oroare şi dezgust. l-a apărut în faţa ochilor, sângeroasă şi 
teribilă, scena la care asistase în ziua aceea când Miki se luptase, 
în cuşca cea mare, cu câinele-lup. Şi aici, în întunericul cabanei... 

A auzit un țipăt sfâşietor şi căderea unui corp pe podea. 

— Miki, Miki! a strigat el. Vino aici, aici! A lăsat revolverul şi s- 
a repezit la uşă, deschizând-o larg. Pentru numele lui Dumnezeu, 
ieşiţi! A strigat el. /eşiți afară! 

O umbră s-a strecurat pe lângă el, dispărând în noapte. Şi-a 
dat seama că era Durant. S-a repezit spre umbrele întunecate de 
pe podea şi-a înfipt mâinile în pielea moale de pe ceafa lui Miki şi 
l-a tras înapoi, strigându-l pe nume. L-a zărit pe Grouse Piet 
târându-se spre uşă. L-a văzut ridicându-se în picioare; silueta i 
s-a profilat, o clipă, în lumina stelelor, apoi a dispărut, 
clătinându-se. A simţit cum Miki se lăsa încetişor pe podea şi, sub 


123 


mâinile lui, muşchii câinelui, s-au destins. A stat încă două, trei 
minute îngenuncheat lângă el, apoi a închis uşa cabanei şi a 
aprins o altă lampă. A ridicat masa răsturnată şi a pus lampa pe 
ea. Miki nu se mişca. Stătea pe burtă, cu capul între labe, 
privindu-l pe Challoner cu o chemare mută în ochi. 

Challoner a întins braţele. 

— Miki! 

Într-o clipă, Miki a fost cu labele pe pieptul lui, iar Challoner, 
cuprinzând cu braţele umerii câinelui, a privit podeaua. Pe ea 
erau pete umede şi bucăţi de haine rupte. 

L-a strâns şi mai tare la piept. 

— Miki prietene, îţi mulţumesc - a spus el simplu. 


CAPITOLUL XXII. 


A doua zi dimineaţă, echipajul lui Challoner, compus din trei 
atelaje şi patru oameni, a pornit spre nord-vest, către noul Post 
de la gura râului Cochrane, în regiunea Reindeer Lake. După o 
oră, Challoner a luat-o drept spre vest, către Jackson's Knee, 
numai cu o sanie uşoară, trasă de cinci câini. In urma lui venea 
unul din indienii lui MacDonnell cu o alta ce trebuia s-o aducă pe 
Nanette la Fort O'God. 

Nu l-a mai văzut nici pe Durant şi nici pe Grouse Piet; era de 
acord cu explicaţia dată de MacDonnell că părăsiseră Postul la 
scurt timp după ce-l atacaseră în cabană. Mai mult ca sigur că 
dispariţia lor fusese grăbită de o patrulă a poliţiei călare din 
Royal Northwest, în drum spre Factoria York, oare era aşteptată 
în ziua aceea la Fort O'God. 

Abia în momentul plecării Miki a fost scos din cabană şi legat 
de bara de direcţie a saniei lui Challoner. Când i-a văzut pe cei 
cinci câini stând aşezaţi pe picioarele dindărăt, s-a încordat 
mârâind. La cuvintele liniştitoare ale lui Challoner, a înţeles iute 
că aceştia nu-i erau duşmani şi, de unde la început îi tolera 
bănuitor, acum îl interesau. Era un atelaj prietenos, crescut în 
sud, fără amestec de lup. 

Evenimentele se precipitaseră cu atâta repeziciune şi violenţă 
în timpul ultimelor douăzeci şi patru de ore ale vieţii lui Miki, 
încât multe mile după ce părăsiseră Fort O'God simţurile lui au 
fost într-o stare de agitaţie şi aşteptare continuă. Capul îi era plin 
de un amestec confuz de scene ciudate şi emoţionante. Foarte 

124 


îndepărtate şi palide erau acum imaginile întâmplărilor care 
avuseseră loc înainte de a fi prizonierul lui Jacques Le Beau. Până 
şi amintirea lui Neewa pălise în faţa evenimentelor teribile 
petrecute la cabana Nanettei şi la Fort O'God. Prin minte i se 
perindau imaginile oamenilor, câinilor şi ale altor lucruri pe care 
nu le mai văzuse niciodată. Lumea lui se umpluse, dintr-o dată, 
de mulţi Henri Durant, Grouse Piet şi Jacques Le Beau, fiare cu 
două picioare care îl loviseră cu ciomagul şi aproape îl omorâseră 
şi care îl siliseră să se bată ca să-şi salveze viaţa. In răzbunarea 
lui, gustase din sângele lor, iar acum le tot pândea apariţia. 
Imaginaţia îi spunea că erau pretutindeni. Şi-i închipuia 
nenumărați ca lupii, aşa cum îi văzuse îngrămădindu-se în jurul 
cuştii unde omorâse câinele-lup. 

In toată această lume frământată şi sucită, nu exista decât un 
singur Challoner, o Nanette şi un copil. Restul era un haos de 
nesiguranţă şi sumbră ameninţare. In două rânduri, când indianul 
s-a apropiat de el, Miki s-a întors spre dânsul, mârâind sălbatic. 
Challoner, care îl observa, l-a înţeles. 

Dintre toate imaginile care-i treceau prin minte, una stătea, 
mai presus de toate celelalte, clară şi neumbrită: imaginea 
Nanettei. Da. Mai presus chiar de Challoner. In fiinţa lui stăruia 
amintirea mâinilor ei delicate; a vocii ei dulci şi blânde; mirosul 
părului, al hainelor şi al corpului ei - a tot ce era femeie în ea; şi, 
ca o parte integrantă a femeii - aşa cum mâna este o parte a 
corpului - copilul. Tocmai această latură ciudată din Miki, 
Challoner nu putea s-o înţeleagă şi îl intriga, în seara aceea, în 
timp ce îşi aşezau tabăra. A stat lângă foc mult timp, încercând 
să reînvie vechea prietenie din zilele copilăriei lui Miki. N-a reuşit 
decât în parte. Miki îi rezista. Toţi nervii din corp îi erau încordaţi 
la maximum. Privea mereu spre vest şi, de câte ori adulmeca 
aerul într-acolo, scotea un geamăt înăbuşit. 

Cu îndoiala în suflet, Challoner l-a legat, în noaptea aceea, 
lângă cort cu o frânghie solidă de babiche. 

După ce Challoner s-a culcat, Miki a rămas multă vreme 
aşezat pe picioarele dindărăt, lângă bradul de care era legat. 
Poate să fi fost ora zece; noaptea era atât de liniştită, că 
trosnetul tăciunilor din focul aproape stins îi răsunau în urechi ca 
pocnetul unui bici. Miki stătea cu ochii larg deschişi, atent. Lângă 
buştenii care ardeau mocnit, distingea forma nemişcată a 
indianului dormind învelit în pături groase. In spate, câinii de la 
sanie îşi făcuseră culcuş în zăpadă şi stăteau liniştiţi. Luna era 


125 


aproape deasupra capului, iar la o distanţă de o milă sau două, 
un lup şi-a ridicat botul spre lumina ei strălucitoare şi a început 
să urle. Chemarea îndepărtată a dat un impuls şi mai mare 
agitaţiei mereu crescânde din sângele lui Miki. S-a întors în 
direcţia de unde venea vocea tânguitoare. Ar fi dorit să răspundă 
chemării. Ar fi vrut să ridice capul şi să urle spre păduri, lună şi 
cerul înstelat. Dar a clănţănit numai din fălci şi a privit spre cortul 
în care dormea Challoner. S-a lăsat pe burtă, în zăpadă. Totuşi, 
capul îi era mereu la pândă, ascultând. Luna începuse să coboare 
spre apus. Focul era pe sfârşite şi buştenii împrăştiau o lumină 
difuză; ceasul de la mâna lui Challoner arăta că trecuse de 
miezul nopţii şi Miki stătea tot cu ochii deschişi, neliniştit sub 
fiorul emoţiei de care era cuprins, în cele din urmă, chemarea 
care venea din noapte a pus stăpânire pe el; şi-a ros cureaua, 
rupând-o în două. Era chemarea Femeii - a Nanettei şi a 
copilului. 

Odată liber, Miki a mirosit marginea cortului lui Challoner. 
Spatele i s-a încovoiat şi a lăsat coada în jos. Işi dădea seama că 
în momentul acela îşi trăda stăpânul pe care îl aşteptase atâta 
vreme şi care stăruise aşa de viu în visurile lui. Nu judeca, dar 
avea senzaţia apăsătoare a faptului. Avea să se reîntoarcă. In 
mintea lui era convins că aşa va face. Dar acum, chiar în noaptea 
aceasta, trebuia să plece. S-a furişat în întuneric. Cu abilitatea 
vulpii şi-a făcut drum printre câinii adormiţi. Abia la un sfert de 
milă de tabără şi-a îndreptat corpul, pornind în goană spre vest: 
o umbră cenuşie sub razele lunii. 

In felul lui de-a alerga nu se vedea nici cea mai mică ezitare. 
Rănile nu-l mai făceau să sufere; cu picioarele solide şi pieptul lat 
ca al celui mai puternic lup al pădurilor, alerga neobosit. lepurii 
care îi săreau în cale nu l-au făcut să se oprească; nici mirosul 
puternic al unei pisici-pescar, chiar sub nasul lui, nu l-a abătut cu 
vreun pas din drum. Peste mlaştini şi păduri adânci, lacuri şi 
râuri, de-a lungul pustietăţilor şi ținuturilor pârjolite, simţul lui 
infailibil de orientare îl conducea fără greş. O singură dată s-a 
oprit, să bea dintr-un pârâu ce curgea iute, într-un loc unde apa 
era mai accesibilă. Chiar şi atunci a înghiţit în grabă - şi a pornit 
mai departe. Luna a coborât din ce în ce mai jos, tot mai jos, 
până când s-a scufundat în uitare. Stelele păleau una câte una. 
Cele mici dispăreau pe rând, în timp ce lumina celor mari se 
întuneca treptat. Peste păduri s-a aşternut o imensă umbră 
palidă, spectrală. 


126 


În cele şase ore de la miezul nopţii până dimineaţă, a parcurs 
treizeci şi cinci de mile. 

Apoi s-a oprit. Aşezat pe burtă, lângă o stânca pe creasta unei 
măguri, a privit cum se ivesc zorile. Gâfâind, cu bale curgându-i 
din gură, s-a odihnit până când auriul palid al soarelui de iarna a 
început să coloreze cerul spre răsărit. Apoi primele raze 
strălucitoare ale soarelui au ţâşnit din fortărețele răsăritului ca 
fulgerele tunurilor ascunse după metereze; Miki s-a ridicat în 
picioare, să privească încă o dată veşnica minune a răsăritului de 
soare al lumii lui. In spate, la o distanţă de cincizeci de mile, se 
afla Fort O'God; în faţă, la douăzeci - cabana. Spre cabană s-a 
îndreptat, coborând de pe creastă. 

Pe măsură ce milele dintre el şi cabană se împuţinau, simţi din 
nou ceva din apăsarea care-l cuprinsese lângă cortul lui 
Challoner. Totuşi nu era acelaşi lucru. Parcursese drumul pe care 
îl avea de făcut. Răspunsese Chemării. Acum, ajuns la capăt, îl 
neliniştea felul în care va fi primit. Pentru că la cabană omorâse 
un om şi omul acela aparţinea femeii. Mersul i-a devenit 
şovăielnic. Pe la mijlocul dimineţii se afla numai la o jumătate de 
milă de casa Nanettei şi a copilului. Nările lui agere au prins în 
aer miros vag de fum. Nu s-a îndreptat direct spre el, ci pe 
ocolite, ca lupii; s-a apropiat pe furiş, ezitând şi, în cele din urmă, 
a putut să cerceteze cu privirea poieniţa în care i se relevase o 
lume nouă. A zărit cuşca de lemn în care Jacques Le Beau îl 
ţinuse prizonier. Uşa stătea tot deschisa, aşa cum o lăsase 
Durant când îl furase; a văzut zăpada bătătorită în locul în care 
se năpustise asupra omului-brută şi a gemut. 

Stătea cu faţa spre uşa cabanei - care era larg deschisă. Nu se 
vedea nici un semn de viaţă, dar se simţea mirosul. Din hogeag 
ieşea fum. S-a strecurat, furişându-se, prin terenul descoperit. În 
mersul lui era o umilinţă profundă - o rugă de iertare, dacă 
cumva făcuse ceva rău, o implorare către făpturile pe care le 
adora, ca să nu-l alunge. 

Ajuns la uşă, a privit înăuntru. Odaia era goală. Nanette nu era 
acolo. A ciulit urechile, corpul i s-a încordat şi a ascultat, a 
ascultat, a ascultat un zgomot uşor, un gângurit ce venea din 
leagăn. A înghiţit în sec şi şi-a înăbuşit geamătul; ghearele lui au 
făcut clic, clic, clic pe podea şi şi-a trecut capul spre marginea 
pătuţului. Copilul era acolo. L-a lins - l-a sărutat - cu limba lui 
caldă, numai o dată, după care, suspinând adânc, s-a culcat pe 
podea. 


127 


A auzit zgomot de paşi. Nanette a intrat cu braţele încărcate 
cu pături; le-a dus în camera cea mică şi abia când s-a întors l-a 
zărit. O clipă, a făcut ochii mari de uimire. Apoi, cu un strigăt 
ciudat, a alergat spre el; şi el a simţit, din nou, braţele ei 
cuprinzându-l; a scheunat ca un căţeluş cu capul la pieptul ei; 
Nanette râdea şi suspina; în leagăn, copilul gângurea, ţipa şi 
dădea din picioruşele încălţate în mocasini. 

„Ao-oo-tap-wa-mukun” („Când diavolul pleacă, îi ia locul 
cerul”), spun indienii cree. O dată cu moartea lui Le Beau, soţul 
ei, diavolul dispăruse din viaţa Nanettei. Era mai frumoasă ca 
oricând şi în strălucirea pură a ochilor ei negri se oglindea cerul. 
Nu mai era ca un câine lovit de bâta şi biciul unei brute; cu 
sufletul renăscut, era o făptură superbă. Eliberată de jugul 
sclaviei, îşi regăsise tinereţea. Era fericită. Fericită că avea 
copilul, că era liberă şi că soarele şi stelele străluceau, din nou, 
pentru ea; iar speranţa era cea mai luminoasă dintre toate 
stelele. În seara zilei când s-a reîntors, Miki s-a furişat, ca de 
obicei, lângă ea în timp ce-şi peria părul minunat. li plăcea să-şi 
vâre botul în el; îi plăcea mirosul lui; îi plăcea să-şi aşeze capul 
pe genunchii ei şi să i-l acopere părul. lar Nanette îl îmbrăţişa 
aşa cum îmbrăţişa şi copilul, pentru că Miki îi adusese libertatea, 
speranţa şi viaţa. Ceea ce se petrecuse nu mai constituia o 
tragedie, ci împlinirea dreptăţii. Soarta i-l trimisese pe Miki ca să 
îndeplinească ceea ce ar fi trebuit să facă un tată sau un frate. 

A doua seară, când a sosit Challoner, puţin după căderea 
întunericului, s-a întâmplat că Nanette îşi desfăcuse părul ca de 
obicei; Challoner, văzând-o aşa cum stătea cu lumina lămpii 
reflectându-i-se în ochi, a simţit că-i fuge pământul de sub 
picioare şi că toată viaţa muncise şi suferise pentru clipa aceea. 


CAPITOLUL XXIII. 


După sosirea lui Challoner la cabana Nanettei Le Beau, din 
lumea lui Miki a dispărut orice umbră de tristeţe. Nu-şi punea 
întrebarea cum se întâmplase minunea şi nici nu se gândea la 
viitor. Trăia în prezent clipe preţioase, căci toate fiinţele pe care 
le iubise vreodată erau împreună. Şi totuşi, undeva într-un cotlon 
al amintirii, dincolo de evenimentele care prinseseră rădăcini în 
sufletul lui, dăinuia imaginea lui Neewa, ursul; Neewa prietenul, 
fratele, tovarăşul lui din atâtea bătălii; se gândea la grota rece, 


128 


îngropată sub zăpadă, de pe vârful măgurii, unde Neewa se 
cufundase în somnul acela lung şi misterios care semăna atât de 
mult cu moartea. Dar el trăia în prezent. Orele s-au făcut zile şi 
Challoner nu pleca, iar Nanette nu s-a mai dus cu indianul la Fort 
O'God. Omul s-a întors numai cu o scrisoare către MacDonnell, în 
care Challoner îi spunea Factorului că deoarece copilul avea ceva 
la plămâni, nu putea călători până nu se încălzea vremea, care 
era foarte rece. Îl ruga să-l trimită pe indian înapoi cu ceva 
provizii. 

Cu tot gerul teribil care urmase după Anul Nou, Challoner şi-a 
aşezat cortul la marginea pădurii, la o sută de yarzi de cabană, 
iar Miki îşi împărțea timpul între cabană şi cort. Au fost, pentru 
el, cele mai minunate zile. Câte despre Challoner... 

Miki a văzut cum stau lucrurile, deşi îi era imposibil să 
înţeleagă. Zilele se scurgeau şi s-a făcut o săptămână, apoi 
două; în strălucirea ochilor Nanettei apăruse ceva ce nu mai 
fusese până atunci, în vocea ci melodioasă, o vibraţie nouă şi în 
rugăciunea de seară, recunoştinţa pentru o mare şi neaşteptată 
bucurie. 

Intr-o zi, Miki, stând culcat lângă leagănul copilului, a ridicat 
ochii şi a văzut-o pe Nanette în braţele stăpânului său, cu faţa 
întoarsă spre acesta; ochii îi străluceau ca stelele, iar Challoner îi 
spunea ceva care o transfigura, dându-i o expresie îngerească. 
Miki era intrigat. A fost şi mai nedumerit când Challoner s-a dus 
de la Nanette la leagăn şi a luat copilul în braţe, iar femeia, care 
îi privise cu o expresie de încântare şi-a acoperit deodată faţa cu 
mâinile, izbucnind în lacrimi. Miki a început să mârâie; dar 
Challoner şi-a trecut braţul pe după mijlocul Nanettei, care, la 
rândul ei, i-a îmbrăţişat pe amândoi, pe el şi pe copil, 
murmurând printre suspine ceva care pentru Miki nu avea nici 
cap, nici coadă. Totuşi, a înţeles că nu trebuie să mârâie sau să 
intervină. Simţea fiorul a ceva nou şi minunat care intrase în 
cabană; a înghiţit în sec şi a continuat să-i privească. Puțin mai 
târziu, Nanette a îngenuncheat lângă el, cuprinzându-l cu braţele 
aşa cum făcuse şi cu stăpânul lui. lar Challoner dansa ca un 
băieţandru, cu copilul în braţe, murmurându-i cuvinte copilăreşti. 
Apoi s-a aşezat şi el jos lângă Miki şi i-a Spus: 

— Doamne! Miki, am şi eu o familie! 

Miki încerca să înţeleagă. Seara, după masă, a văzut cum 
Challoner a despletit părul minunat al Nanettei şi a început să i-l 
perie. Râdeau ca doi copii fericiţi. Miki s-a căznit şi mai tare să 


129 


înţeleagă. 

Inainte de a se duce în cortul lui de la marginea pădurii, 
Challoner a îmbrăţişat-o pe Nanette, a sărutat-o şi i-a mângâiat 
părul lucios. Nanette i-a luat faţa în mâini, a zâmbit şi aproape a 
plâns de bucurie. 

In sfârşit, Miki a înteles. Şi-a dat seama că intrase fericirea în 
cabană pentru toţi cei care erau acolo. 

Acum, că totul era în ordine, Miki s-a apucat din nou, să 
vâneze. Pasiunea de a vâna îi revenise şi în drumurile lui se 
îndepărta din ce în ce mai mult de cabană. A cercetat iar vechea 
linie de capcane a lui Le Beau. Dar acum, ele erau desfăcute. 
Pierduse mult din vechea lui prudenţă. Se îngrăşase. Nu mai 
simţea primejdia în orice adiere de vânt. In a treia săptămână de 
când Challoner locuia la cabană, în ziua care marca sfârşitul 
timpului rece şi începutul încălzirii, Miki a dat peste o capcană 
veche” într-o mlaştină, la zece mile bune de poiană. Le Beau o 
pusese pentru râşi, dar nu se atinsese nimeni de momeală: o 
bucată mare de caribu, îngheţată tun. Miki, curios, a mirosit-o. 
Nu se mai temea de pericol. Amenințarea dispăruse din viaţa lui. 
A muşcat, a tras - şi buşteanul greu l-a izbit ca să-i rupă spatele. 
A lipsit foarte puţin. Douăzeci şi patru de ore a rămas sub el 
neputincios, ca paralizat, în tot acest răstimp s-a zbătut, reuşind 
până la urmă să se elibereze. O dată cu ridicarea temperaturii, 
căzuse o zăpadă moale, care acoperise toate urmele şi potecile. 
Miki s-a târât prin zăpadă, lăsând în urma lui o dâră ca aceea 
făcută de o vidră în noroi, căci partea de dinapoi îi era paralizată. 
Nu i se rupsese şira spinării; era numai temporar paralizat de 
lovitura şi greutatea buşteanului. 

A pornit în direcţia cabanei. Fiecare pas pe care îl făcea, 
târându-se, îi provoca dureri îngrozitoare şi înainta atât de încet, 
încât după o oră nu parcursese mai mult de un sfert de milă. A 
doua noapte l-a găsit la mai puţin de două mile de capcană. S-a 
strecurat sub un tufiş şi a zăcut acolo până dimineaţa. Nu s-a 
mişcat toată ziua. In cea următoare, a patra de când părăsise 
cabana ca să vâneze, durerea din spate nu mai era atât de mare. 
Dar nu putea să înainteze prin zăpadă mai mult de câţiva yarzi 
fără să se oprească. Şi, iarăşi, spiritul cel bun al pădurilor l-a 
ocrotit, căci în cursul după-amiezii a dat peste leşul, parţial 
devorat, al unui căprior ucis de lupi. Carnea era îngheţată, totuşi 


30 Un sistem de capcană în care se folosea, pentru doborârea prăzii, 
un buştean greu, care cădea în momentul declanşării (n. t.). 


130 


a muşcat din ea cu lăcomie. Apoi s-a adăpostit sub o grămadă de 
crengi şi a zăcut acolo zece zile între viaţă şi moarte. Sigur ar fi 
murit dacă n-ar fi fost căpriorul. Cu greu, reuşea să se târască 
până la leş, uneori zilnic, alteori la două zile şi aşa n-a murit de 
foame. Abia la sfârşitul celei de-a doua săptămâni a putut să se 
ţină bine pe picioare. In a cincisprezecea zi s-a reîntors la 
cabană. 

Când a ajuns la marginea poienii, treptat-treptat a observat că 
ceva se schimbase. Cabana era tot acolo, aceeaşi de acum 
cincisprezece zile. Dar din hogeag nu ieşea fum, iar ferestrele 
erau îngheţate. in jurul cabanei, zăpada rămăsese albă şi 
imaculată ca o coală de hârtie. Ezitând şi-a croit drum prin 
poiană, până la uşă. Nu se vedeau urme. Pe prag se aşezase un 
troian de zăpadă. A gemut şi-a zgrepţănat la uşă. Dinăuntru nu i- 
a parvenit nici un zgomot şi nici un răspuns. 

S-a întors la marginea pădurii şi a aşteptat. A aşteptat toată 
ziua, venind din când în când la cabana şi adulmecând în jurul ei, 
ca să se convingă că nu se înşelase. Când s-a întunecat şi-a făcut 
un culcuş în zăpada proaspătă, lângă uşă şi a stat culcat acolo 
toată noaptea. A venit iarăşi ziua, o zi cenuşie şi goală; din 
hogeag tot nu ieşea fum, din cabana de lemn tot nu venea nici 
un zgomot; atunci şi-a dat seama că Challoner, Nanette şi copilul 
plecaseră. 

Spera încă. Nu se mai aştepta să audă zgomote venind din 
cabană; acum pândea şi asculta pe acelea care ar fi putut veni 
dinspre pădure. Făcea scurte incursiuni, vânând când de o parte, 
când de cealaltă a cabanei, adulmecând zadarnic zăpada 
proaspătă şi imaculată şi cercetând cu atenţie direcţia vântului. 
După-amiază, descurajat şi cu pas greoi, a pătruns mai adânc în 
pădure, ca să vâneze un iepure. După ce l-a ucis şi l-a mâncat, s- 
a întors şi a dormit şi a doua noapte în culcuşul de lângă uşă. A 
mai rămas acolo a treia zi şi o a treia noapte; în a treia noapte a 
auzit lupii urlând sub cerul senin şi înstelat. Atunci a urlat şi el 
pentru prima oară - un strigăt de dor şi durere, care a răsunat 
lugubru în poiană, ca o rugăminte către stăpân, Nanette şi copil. 
Nu era un răspuns către lupi. In el era ca un tremur de frică, 
glasul cuiva care şi-a pierdut speranţa. 

Asupra lui se abătuse un sentiment de singurătate cum nu 
cunoscuse altul mai mare. În creierul lui de câine, ceva părea să-i 
şoptească că tot ceea ce văzuse şi simţise nu fusese decât un 
vis; că acum se regăsea iar faţă în faţă, cu lumea lui de altădată, 


131 


o lume imensă, goală, necruțătoare, duşmănoasă şi cu lupta ei 
neîncetată pentru existenţă. Instinctele lui adormite din cauza 
adoraţiei faţă de cei din cabană s-au trezit din nou la viaţă, vii şi 
ascuţite. A simţit iarăşi fiorul puternic al primejdiei care apare în 
singurătate şi şi-a regăsit prudenţa de altădată, aşa că a patra zi 
se furişa ca un lup, la marginea poienii. 

A cincea noapte n-a mai dormit în poiană, ci şi-a găsit un 
adăpost sub o grămadă de copaci căzuţi, la o milă, în plină 
pădure. In noaptea aceea a avut viziuni ciudate şi tulburătoare. 
Nu era vorba de Challoner, Nanette sau de copil, nici de lupte şi 
lucrurile de neuitat pe care le văzuse la Post. Vedea, în vis, o 
creastă înaltă şi goală, îngropată profund sub zăpadă şi o 
cavernă întunecoasă şi adâncă. Era iarăşi împreună cu fratele şi 
tovarăşul lui din zilele de altădată; ursul Neewa. Incerca să-l 
trezească, îi simţea căldura corpului şi-i auzea mormăitul 
somnoros de protest. Pe urmă, cum s-au luptat în raiul 
coacăzelor negre şi cum Neewa fugea ca să se scape cu viaţă de 
ursoaica înfuriată care le călcase domeniul. Când, brusc, s-a 
trezit, tremura tot, cu muşchii încordaţi. A mâărâit în întuneric. 
Ochii lui rotunzi luceau cercetător. In adăpostul întunecat de sub 
grămada de lemne, a gemut încetişor şi cu mâhnire, ascultând 
un moment, sperând că, poate, Neewa îi va răspunde. 

Incă o lună a mai rămas în apropierea cabanei. Cel puţin o 
dată în zi şi uneori noaptea venea în poiană. Din ce în ce, tot mai 
des, se gândea la Neewa. La începutul lui martie a sosit Tiki- 
Swao (Marele Dezgheţ). O săptămână întreagă, soarele a 
strălucit pe un cer fără nori. Aerul se încălzise. Zăpada se înmuia 
sub picioare, iar în locurile însorite de pe povârnişuri şi creste se 
topea, curgând în pâraie la vale, sau aluneca în jos, rostogolindu- 
se, ca o avalanşă în miniatură. Lumea întreagă vibra cuprinsă de 
un fior nou. În el pulsa inima primăverii, iar în sufletul lui Miki se 
trezea, cu încetul, o speranţă nouă, gânduri noi, un nou imbold, 
expresie emoţionantă a unui instinct miraculos. Neewa ar fi 
trebuit, acum, să se trezească! 

Parcă i-ar fi spus asta o voce pe care o înţelegea. Murmurul 
muzical al apelor care se umflau i-o cânta; o auzea în adierea 
caldă a vântului în care nu se mai simţea asprimea iernii; o 
simţea în mirosul reavăn al pământului; o adulmeca în mireasma 
umedă şi dulceagă a desişurilor întunecate. Vocea îl înfiora. Il 
chema. Ştia! 

NEEWA AR FI TREBUIT, ACUM, SA SE TREZEASCĂ! 


132 


A răspuns chemării. Era în firea lucrurilor ca nici o putere să 
nu-l poată opri, afară, doar, de o forţă fizică. Totuşi n-a mers 
direct, aşa cum mergea de la cortul lui Challoner la cabana 
Nanettei şi a copilului. 

Atunci avea un scop bine definit, un lucru de îndeplinit, ceva 
care îl îndemna să acţioneze imediat. Ceea ce îl împingea acum 
era, în primul rând, un impuls irezistibil şi nu o realitate. Mergând 
spre vest, două, trei zile, a vagabondat nehotărât. Apoi a luat-o 
de-a dreptul şi a cincea zi în zori a ieşit dintr-o pădure deasă într- 
o câmpie, iar dincolo de ea a zărit creasta. A privit o bună bucată 
de vreme împrejurimile, înainte de a porni la drum. 

In minte, imaginea lui Neewa devenea tot mai clară. De fapt, i 
se părea că abia ieri, alaltăieri părăsise creasta. Atunci era 
îngropată sub zăpadă şi o tristeţe teribilă se aşternuse peste tot. 
Acum era puţină zăpadă şi soarele strălucea pe cerul albastru. A 
pornit, adulmecând terenul de la poalele crestei; nu uitase 
drumul. Nu era nerăbdător, căci timpul încetase să mai aibă o 
importanţă bine definită pentru el. leri coborâse creasta; astăzi 
se întorcea. S-a îndreptat direct spre gura vizuinii lui Neewa, care 
nu mai era acoperită şi a vârât înăuntru capul şi umerii, 
adulmecând. Ah! Dar puşlamaua asta de urs e un leneş şi un 
somnoros, nu glumă! Doarme încă. Miki i-a simţit mirosul. 
Ascultând mai atent, a putut să-l şi audă. 

A trecut peste zăpada îngrămădită la gura cavernei şi a 
înaintat curajos în întuneric. A auzit un mormăit somnoros, urmat 
de un suspin profund. Aproape s-a împiedicat de Neewa, care, 
între timp, îşi mutase culcuşul. Din nou, Neewa a mormăit şi Miki 
a gemut. Şi-a băgat botul în blana nouă de primăvară a lui 
Neewa, căutându-i urechea. De fapt, toate se petrecuseră abia 
ieri! Işi amintea foarte bine acum! Cu dinţii lui ascuţiţi, l-a 
muşcat, la iuţeală, de ureche, apoi a lătrat în felul acela gutural 
pe care Neewa îl înţelegea totdeauna. 

„Trezeşte-te, Neewa - părea că-i spune. Trezeşte-te! Zăpada 
s-a dus şi afară e o zi splendidă. Trezeşte-te!” 

lar Neewa s-a întins şi a căscat straşnic. 


CAPITOLUL XXIV. 


Mashaba, bătrânul indian cree, stătea la soare pe stânca 
însorită a unui povârniş ce domina valea de la un capăt la 


133 


celălalt. Mashaba - care cu mulţi, mulţi ani în urmă fusese 
poreclit Uriaşul - era foarte bătrân. Atât de bătrân, încât nici 
chiar registrele Factorului de la Fort O'God nu-i menţionau data 
naşterii, nici „jurnalul de bord” de la Albany House, Cumberland 
House, Norway House sau Fort Churchill. Poate mai spre nord, la 
Lac La Biche, la Old Fort Resolution sau la Fort Mepherson s-ar fi 
putut găsi ceva despre el. Avea pielea zbârcită şi tăbăcită de 
intemperii ca pielea uscată de căprioară; de o parte şi de cealaltă 
a feţei lui bronzate şi slabe, părul îi cădea pe umeri alb ca 
zăpada. Avea mâinile uscate şi până şi nasul i se subţiase, aşa 
cum se întâmplă adesea la oamenii în vârsta. Dar ochii îi 
străluceau încă, asemenea unor granate negre şi, după aproape 
un secol, vederea nu-i slăbise. g 

In acel moment, privirea lui rătăcea peste vale. In spatele lui 
Mashaba, la o milă de partea cealaltă a crestei, era cabana 
bătrânului trapper, unde locuia singur. larna fusese lungă şi 
friguroasă; bucuros că venise primăvara, Mashaba urcase pe 
creastă să se încălzească la soare şi să privească cum se 
schimbă lumea. Vreo oră şi-a plimbat ochii în susul şi-n josul văii, 
cu privirea unui şoim bătrân şi prudent. O pădure întunecată de 
brazi şi cedri mărginea partea cea mai îndepărtată a văii; între 
ea şi creastă se desfăşura o câmpie întinsă, acoperită încă, pe 
alocuri, de zăpada care se topea, iar în alte părţi, complet 
descoperită, strălucind în lumina soarelui într-un verde închis. 
Din locul lui, Mashaba putea să vadă şi un vârf stâncos şi 
prăpăstios al crestei care ieşea, ca un pinten, în afară spre 
câmpie, vreo sută de yarzi. li atrăsese atenţia numai prin faptul 
că, dacă nu s-ar fi aflat în calea ochilor lui, ar fi putut vedea încă 
o milă mai departe în vale. 

De o oră pândea nemişcat ca un Sfinx; din pipa neagră se 
ridica uşor, în spirale, fumul; Mashaba a zărit şi vieţuitoare. La o 
jumătate de milă depărtare, un cârd de caribu ieşise din pădure 
şi se îndrepta spre un tufiş din apropiere. Văzându-i, sângele lui 
bătrân nu s-a mai înfierbântat de dorinţa de a ucide, căci în 
spatele cabanei atârna un animal proaspăt vânat. Şi mai departe 
a văzut un elan fără coarne, atât de grotesc în urâţenia lui de 
primăvară, încât pielea ca pergamentul a feţei indianului a 
schiţat un zâmbet; a mormăit încetişor de satisfacţie, pentru că 
Mashaba, cu toată vârsta înaintată, îşi păstrase simţul umorului. 
O singură dată a văzut un lup, de două ori o vulpe, iar acum ochii 
lui urmăreau un vultur foarte sus, deasupra capului. Mashaba n- 


134 


ar fi împuşcat vulturul pentru nimic în lume, căci an după an 
îmbătrânise o dată cu el, iar când venea primăvara îl regăsea 
totdeauna acolo, planând în lumina soarelui. Mashaba a mormăit 
mulţumit când l-a zărit şi a fost bucuros că Upisk nu murise în 
timpul iernii. 

— Kata y ati sisew - a şoptit, cu o sclipire de superstiție în 
ochii lui strălucitori. Am trăit atâta timp împreună şi e scris să 
murim tot împreună, o, Upisk! Primăvara a revenit pentru noi de 
atâtea ori, dar în curând mohorâta iarnă ne va înghiţi pentru 
totdeauna. 

Şi-a întors, încetişor, ochii şi i-a oprit asupra crestei abrupte 
care îi închidea vederea. Inima i-a zvâcnit brusc în piept. Pipa i-a 
căzut din gură, în mână; a privit mai atent, nemişcat, încremenit 
ca o stană de piatră. 

Pe o brână însorită, cam la optzeci, nouăzeci de yarzi distanţă, 
se afla un tânăr urs negru. În lumina caldă a razelor de soare, 
blana de primăvară a ursului sclipea ca un cărbune lucios. Dar nu 
apariţia neaşteptată a ursului l-a uimit pe Mashaba. Un alt animal 
stătea umăr la umăr cu Wakayoo şi nu era un frate urs, ci un lup 
uriaş. A ridicat încetişor mâna slabă şi şi-a şters ochii de ceva 
care, socotea el, sigur i-a tulburat vederea. In toţi cei optzeci şi 
ceva de ani ai lui, nu întâlnise vreodată un lup care să lege o 
astfel de prietenie cu un urs. Natura îi crease duşmani. Natura 
hotărâse ca ura lor să fie cea mai teribilă din pădure. Un 
moment, Mashaba nu şi-a crezut ochilor. Dar imediat şi-a dat 
seama că miracolul se întâmplase cu adevărat. Lupul se 
întorsese într-o parte şi era, într-adevăr, un lup! O fiară uriaşă, cu 
ciolane enorme, care ajungea până la înălţimea umerilor lui 
Wakayoo, ursul; o fiară enormă, cu capul mare şi... 

Inima lui Mashaba a zvâcnit din nou; primăvara, lupul are 
coadă mare şi stufoasă, iar coada acestui animal era lipsită de 
păr ca aceea a unui castor! 

— Ohne moosh! a şoptit, gâfâit, Mashaba. Un câine! 

S-a aplecat încetişor şi s-a tras înapoi. N-avea puşca la 
îndemână, căci o lăsase de partea cealaltă a stâncii. 

La capătul celor optzeci-nouăzeci de yarzi, Neewa şi Miki 
stăteau clipind în lumina orbitoare a soarelui, cu spatele la gura 
cavernei în care Neewa dormise atâtea luni. Miki era tare 
nedumerit. Avusese iar impresia că abia ieri şi nu cu luni în urmă 
îl lăsase pe Neewa în vizuină, dormindu-şi somnul lui de leneş. 
Acum, când se întorsese la el după o iarnă grea petrecută în 


135 


pădure, se mira că-l găseşte pe Neewa aşa de mare. Pentru că 
Neewa crescuse mereu în cele patru luni de somn şi era încă pe 
jumătate mai mare decât la culcare. Dacă Miki ar fi putut vorbi 
limba indienilor cree şi dacă Mashaba i-ar fi dat ocazia, i-ar fi 
explicat situaţia cam aşa: 

„Vedeţi, domnule indian - i-ar fi spus - ursul ăsta şi cu mine 
am fost prieteni de când ne-am cunoscut. Un om numit Challoner 
ne-a legat împreună când Neewa, aici de faţă, era abia cât capul 
dumitale de mare şi ne-am cam zgâriat puţin înainte de a face 
cunoştinţă mai îndeaproape. Pe urmă ne-am rătăcit şi după 
aceea ne-am legat unul de altul ca fraţii; am avut o sumedenie 
de aventuri şi distracţii toată vara trecută, până când vremea s-a 
răcit, iar Neewa a găsit gaura asta din pământ şi leneşul s-a pus 
pe somn toată iarna. Nu mai vorbesc de ce mi s-a întâmplat mie 
în cursul iernii. Multe şi de toate. Până la urmă, acum, în 
primăvară, am avut presimţirea că sosise timpul ca Neewa să 
dea la o parte pânza de păianjen de pe capul lui prost, aşa că m- 
am întors. Şi - iată-ne! Dar, spuneţi-mi următorul lucru: Cum de 
s-a făcut Neewa aşa de mare?” 

In orice caz, acesta era gândul care îl obseda pe Miki în 
momentul de faţă: mărimea lui Neewa. Dar Mashaba, în loc să 
asculte explicaţia, întinsese mâna după puşcă, în timp ce Neewa, 
adulmecând vântul cu botul lui negricios, simţise un miros 
ciudat. Din toţi trei, numai Neewa nu vedea nimic extraordinar în 
situaţia de faţă. Când s-a culcat, acum patru luni şi jumătate, 
Miki era lângă el; azi, când s-a trezit, Miki era tot lângă el. Cele 
patru luni şi jumătate nu însemnau nimic pentru el. De foarte 
multe ori, el şi Miki se culcaseră şi se treziseră împreună. Atât 
cât se pricepea el în materie de timp, probabil că dormea numai 
de ieri seară. 

Ceea ce îl neliniştea acum pe Neewa era mirosul ciudat pe 
care îl prinsese în aer. Instinctiv, simţise în el o ameninţare - sau, 
cel puţin, ceva pe care ar fi preferat să nu-l simtă, decât să-l 
simtă. Aşa că s-a grăbit să plece, scoțând un uuf de avertisment 
pentru Miki. Când Mashaba a privit de după marginea stâncii, 
aşteptându-se la o ţintă uşoară, i-a mai zărit pe cei doi doar o 
clipă dispărând ca fulgerul. A tras imediat. 

Lui Miki şi Neewa, detunătura armei şi piuitul plângăreţ al 
glontelui pe deasupra capetelor lor le-a amintit de o mulţime de 
lucruri şi Neewa a pornit-o la goană, aşa cum obişnuia, cu 
spatele încovoiat şi urechile lăsate, de l-a făcut pe Miki să 


136 


depene repede din picioare, cel puţin o milă. Apoi Neewa s-a 
oprit, gâfâind zgomotos. Dat fiind că nu mâncase o treime din an 
şi că era slăbit de îndelungata inactivitate, puţin a lipsit ca goana 
să-l scoată definitiv din circulaţie. Abia după câteva minute a 
reuşit să-şi recapete suficient suflul, ca să mormăie. Între timp, 
Miki l-a mirosit cu atenţie de la coadă până în vârful botului. Nu 
părea să-i lipsească nimic, căci a lătrat încântat şi, cu toată talia 
şi demnitatea lui care crescuseră cu vârsta, s-a apucat să ţopăie 
în jurul lui Neewa, arătându-şi într-un fel foarte expresiv bucuria 
că prietenul lui s-a trezit. 

„Am petrecut o iarnă al ciracului de singur, Neewa: sunt tare 
bucuros că te văd iar în picioare. Acum ce facem? Mergem la 
vânătoare?” părea să spună ţopăitul lui. 

Acesta părea să fie şi gândul lui Neewa, căci a pornit-o de-a 
dreptul spre vale; ajuns la un teren mlăştinos, s-a apucat să-şi 
caute de mâncare rădăcini şi iarbă; tot căutând, mormăia - 
mormăia în felul lui prietenos de altădată, când era doar un pui 
de urs. lar Miki, vânând împreună cu el, a descoperit că încă o 
dată singurătatea dispăruse din lumea lui. 


CAPITOLUL XXV. 


Pentru Miki şi Neewa, dar mai ales pentru Neewa, nu era nimic 
extraordinar în faptul că se găseau iarăşi împreună şi că îşi 
reînnoiseră prietenia. Deşi în timpul lunilor de hibernare trupul lui 
Neewa crescuse, în minte, amintirile şi imaginile îi rămăseseră 
neschimbate. Nu trecuse prin atâtea întâmplări extraordinare ca 
Miki, care avusese o iarnă atât de agitată; aşa că Neewa accepta 
noua situaţie ca pe ceva cu totul obişnuit. A continuat să 
mănânce ca şi cum nu se întâmplase nimic excepţional în timpul 
ultimilor patru luni, iar după ce şi-a astâmpărat foamea, a revenit 
la vechiul obicei de a-l considera pe Miki şef al expedițiilor. Miki 
şi-a reluat şi el vechile lui deprinderi, de parcă în convieţuirea lor 
frăţească se scursese o zi sau o săptămână şi nu patru luni. 
Poate a încercat să-i spună lui Neewa ce se întâmplase. In orice 
caz, sigur a dorit să-l pună la curent în ce împrejurări ciudate l-a 
regăsit pe Challoner, fostul lui stăpân şi cum l-a pierdut din nou; 
cum a descoperit-o pe Nanette şi pe micuța Nanette; cum a stat 
împreună cu ele atâta timp şi le-a iubit cum nu iubise altceva 
mai mult pe lume. 


137 


ÎI atrăgea, din nou, vechea cabană, departe spre nord-est - 
cabana în care locuiseră Nanette şi copilul; spre această cabană 
l-a condus, încetul cu încetul, pe Neewa în primele două 
săptămâni de vânătoare. N-au mers repede din cauza poftei 
nemaipomenite de mâncare a lui Neewa, care îşi petrecea nouă 
zecimi din timpul cât era treaz înfulecând rădăcini, muguri 
suculenţi şi iarbă. În prima săptămână, Miki a fost de-a dreptul 
disperat şi dezgustat de vânătoare. Într-o zi a omorât cinci iepuri, 
dintre care Neewa a mâncat patru şi mormăia ca un porc să-i 
mai dea. 

Cu un an în urmă, în zilele copilăriei lor, Miki fusese uimit şi 
înspăimântat de pofta de mâncare a lui Neewa; acum era mai 
mult decât uimit, căci în privinţa mâncării Neewa era un sac fără 
fund. Pe de altă parte, era mai bine dispus ca niciodată şi în 
luptele lor îl întrecea pe Miki, căci era aproape de două ori mai 
greu ca el. Foarte iute s-a învăţat să profite de superioritatea 
greutăţii lui şi se arunca, pe neaşteptate, asupra lui Miki, îl ţintuia 
la pământ, înăbuşindu-l sub corpul lui gras ca o pernă imensă şi 
moale şi-l ţinea aşa, cu labele, încât Miki abia de mai putea să se 
mişte. Din când în când, îl strângea zdravăn în braţe, se dădea 
de-a dura cu el, mormăind şi mârâind amândoi, ca într-o luptă 
adevărată pe viaţă şi pe moarte. Jocul acesta i-a plăcut lui Miki, 
cu toate că era totdeauna în inferioritate, până în ziua când s-au 
rostogolit peste marginea unei râpe adânci, izbindu-se de fundul 
ei, ca o bizară avalanşă de câine-urs. O bună bucată de vreme 
după această întâmplare, Neewa nu s-a mai dat de-a dura cu 
victima lui. Când Miki voia să termine lupta, n-avea altceva mai 
bun de făcut decât să-l muşte pe Neewa cu dinţii lui lungi şi 
ascuţiţi, încât ursul sărea la iuţeală în picioare ca un resort. Avea 
un teribil respect pentru dinţii lui Miki. 

Cea mai mare plăcere a lui Miki era când Neewa stătea ca 
omul în două picioare. Atunci avea loc o luptă adevărată. Cele 
mai plictisitoare ore erau când Neewa se căţăra în copac, să 
doarmă. 

Intr-o bună zi, pe la începutul celei de-a treia săptămâni, au 
ajuns la cabană. Nu se schimbase nimic şi trupul lui Miki s-a 
încovoiat descurajat, când el şi Neewa au privit-o de la marginea 
poienii. Nu se vedea fum sau alt semn de viaţă şi fereastra era 
spartă - probabil de un urs curios sau de o wolverină. Miki s-a 
dus la fereastră, s-a ridicat în două picioare şi a mirosit înăuntru. 
Mirosul persista încă - dar atât de slab că abia putea să-l simtă. 


138 


Atâta tot. Odaia, cea mare era goală, în afară de o sobă, o masă 
şi câteva piese de mobilă rudimentare. Incolo, totul dispăruse. În 
prima jumătate de oră, Miki s-a ridicat la fereastră de trei-patru 
ori, iar Neewa - împins de curiozitate - a făcut şi el la fel. A simţit 
şi el mirosul vag care mai dăinuia, încă, în cabana. L-a adulmecat 
multă vreme. Se asemăna cu mirosul pe care îl simţise în ziua 
când ieşise din vizuină - şi totuşi diferit. Era mai slab, mai vag, 
dar nu neplăcut. 

O lună întreagă, Miki s-a încăpățânat să vâneze în vecinătatea 
cabanei; îl reţinea ceva ce nu putea nici să şi-l explice, nici să-l 
înţeleagă. O bucată de vreme, Neewa a acceptat situaţia cu 
bunăvoință. Apoi şi-a pierdut răbdarea şi şi-a arătat 
nemulţumirea, hoinărind trei zile după bunul lui plac. Ca să 
menţină alianţa, Miki a fost nevoit să-l urmeze. Sezonul fructelor 
- începutul de iulie - i-a găsit la şaizeci de mile nord-vest de 
cabană, la marginea ținutului unde se născuse Neewa. 

In vara aceea de bebe nak um geda (vară de secetă şi foc) au 
fost puţine fructe. Pe la mijlocul lui iulie, o ceaţă subţire şi 
cenuşie a început să plutească în valuri unduitoare pe deasupra 
pădurilor. Nu mai plouase de trei săptămâni. Nopțile erau 
fierbinţi şi sufocante, în fiecare zi, la Posturile lor, Factorii 
cercetau cu ochi îngrijoraţi domeniile lor, iar la întâi august 
fiecare Post avea o echipă de douăzeci de metişi şi indieni care 
patrulau pe cărările pădurilor, ca să observe dacă nu s-a produs 
vreun incendiu. In cabane şi corturi, locuitorii pădurilor, care nu 
mai plecaseră să-şi petreacă vara la Posturi, aşteptau şi 
vegheau; în fiecare dimineaţă, la prânz şi seara, se căţărau în 
copacii înalţi şi scrutau ceața cenuşie şi unduitoare ca să 
descopere vreun semn de fum. Patru săptămâni, vântul a bătut 
fără întrerupere dinspre sud-vest aşa de uscat, de parcă 
trecuseră peste nisipurile arzătoare ale unui deşert. Murele şi 
zmeura se uscau pe tufişurile lor; fructele sorbului se veştejeau 
pe ramuri; pâraiele au secat, mlaştinile se transformaseră în 
turbă împietrită, iar frunzele plopului atârnau veştede, fără vlagă 
şi nu mai fremătau la adierea vântului. O dată sau cel mult de 
două ori în viaţă putea să vadă locuitorul pădurii frunzele 
plopului răsucindu-se şi uscându-se, arse de soarele verii. 
Aceasta înseamnă Ki/skewahoon (Semnalul Primejdiei). Era nu 
numai avertismentul unei eventuale morţi în prăpădul focului, 
dar şi un semn prost în ce priveşte vânătoarea şi recolta din 
capcane pentru iarna viitoare. 


139 


În ziua de cinci august, Miki şi Neewa se aflau într-un ţinut 
mlăştinos. In terenurile acelea joase, căldura era sufocantă. Lui 
Neewa îi atârna limba afară din gură, iar Miki gâfâia în timp ce 
mergea de-a lungul unui pârâu întunecat şi leneş, cu apă tot atât 
de moartă ca şi ziua însăşi. Soarele nu se vedea, doar o lumină 
roşietică şi sinistră pe întreg cerul - razele lui încercau zadarnic 
să-şi croiască drum prin ceața tot mai deasă care se întindea 
deasupra pământului. Neewa şi Miki n-au fost prinşi în norul 
acesta întunecat, pentru că se aflau într-un soi de „pungă” - un 
teren accidentat, cu nivelul mai jos decât ţinutul înconjurător. La 
cinci mile mai departe, ei ar fi putut auzi tunetul copitelor şi 
zgomotul trupurilor grele în goana nebună din faţa primejdiei de 
moarte a focului. Incet, au străbătut mlaştina uscată şi pe la 
prânz au ajuns la marginea ei, au traversat o pădurice înverzită 
şi s-au suit pe vârful unei creste. Nici unul din ei nu trecuse, până 
atunci, prin grozăvia unei păduri în flăcări. Acum i-a cuprins 
groaza. Nu era nevoie să aibă experienţă. Instinctul, acumulat de 
o mie de generaţii, ca un fulger şi-a croit drum în mintea şi 
trupurile lor. Lumea se afla în gheara lui /skootao (Demonul 
Focului). Spre sud, est şi vest, pământul era învăluit într-un 
giulgiu sumbru ca noaptea şi de partea cealaltă a mlaştinii pe 
care o traversaseră au zărit primele vâlvătăi livide ale flăcărilor. 

Acum, când ieşiră din „pungă”, au simțind venind din partea 
aceea un vânt fierbinte şi, o dată cu el, un muget ca un uruit 
înăbuşit, ce semăna cu geamătul îndepărtat al unei cataracte. Au 
stat pe loc şi au observat, încercând să se orienteze şi câtva timp 
mintea lor s-a frământat într-un proces gigantic de a schimba 
instinctul în rațiune şi înţelegere. Neewa, fiind urs, avea vederea 
scurtă, ca toţi cei din rasa lui şi nu putea să vadă nici vârtejul 
negru de fum care venea asupra lor şi nici flăcările ţâşnind 
dinspre mlaştină. In schimb putea mirosi și botul i s-a încreţit 
într-o sută de cute şi a fost gata de fugă chiar înaintea lui Miki. 
Miki, cu privirea lui de şoim, stătea încremenit şi fascinat. 

Mugetul a devenit mai distinct. Părea că vine din toate părţile. 
Dinspre sud s-a abătut, pe tăcute, înaintea focului, primul vârtej 
de cenuşă şi apoi fumul. Abia atunci Miki s-a întors spre Neewa 
cu un geamăt ciudat; acum Neewa a fost acela care a luat, în 
acel moment, conducerea - Neewa ai cărui strămoşi alergaseră 
de mii de ori într-o cursă nebună din faţa morţii în atâtea secole 
de când exista lumea lor. Nu avea nevoie de ascuţimea vederii. 
Ştia. Ştia ce era în spatele lor şi de fiecare parte şi care era 


140 


singurul drum al salvării; în aer simţea, adulmecând, acel ceva 
care însemna moartea. De două ori a încercat Miki să abată 
drumul lor spre est, dar Neewa nu l-a ascultat. Cu urechile lăsate 
în jos, îşi continua drumul spre nord. De trei ori Miki s-a întors să 
facă faţă primejdiei care venea în urma lor, dar Neewa nu s-a 
oprit nici macat o clipă. Drept spre nord, nord, nord, spre nord 
unde sunt înălţimi, ape mari şi câmpii întinse. 

Nu erau singurii care fugeau. Un caribu i-a depăşit cu iuţeala 
vântului. „Repede, repede, repede - îi striga, lui Neewa, 
instinctul - și rezistă! Caribuul, chiar dacă goneşte mai iute decât 
focul, are să cadă de oboseală, mistuit de flăcări. Repede - dar 
rezistă!” 

Cu hotărâre şi stoicism, cu pasul lui greoi, Neewa îşi urma 
goana mereu tot înainte. 

Un elan le-a tăiat calea, venind dinspre vest, cu respiraţia 
tăiată şi gâfâind ca şi cum l-ar fi sugrumat ceva. Avea arsuri 
teribile şi gonea orbeşte spre zidul de foc dinspre răsărit. 

Inapoi, de o parte şi de alta, flăcările se năpusteau cu 
ferocitatea necruțătoare a unor hoarde de huni; tributul sorocit 
morţii era o imensă şi teribilă realitate, în scorburi, sub grămezile 
de copaci căzuţi, în frunzişul des de pe vârful arborilor şi sub 
pământ, micile vieţuitoare ale wildului îşi căutau refugiul - 
murind acolo. lepurii se transformau în mingi de foc, săreau în 
sus, apoi se prăbuşeau închirciţi şi carbonizaţi; jderii se prăjeau 
în copaci; pisica-pescar, lutra şi hermina se furişau în cotloanele 
cele mai adânci ale grămezilor de copaci căzuţi şi mureau acolo 
încetul cu încetul; bufniţele îşi luau zborul din vârful copacilor, 
planau câteva clipe în aerul încins, apoi se prăbuşeau în mijlocul 
flăcărilor. Nici o vieţuitoare nu se tânguia - cu excepţia porcilor 
spinoşi, care, murind, ţipau ca nişte copii. 

In pădurile verzi de brad şi cedru, ramurile dese încărcate de 
răşină se aprindeau imediat, ca o masă explozivă, focul 
propagându-se cu un muget înspăimântător. Nu era putinţă de 
scăpare pentru om sau animal - alergând în linie dreaptă. Din 
această lume în flăcări s-ar fi putut ridica până în slava cerului un 
singur strigăt, o singură rugă: Apă - Apă - APA! Oriunde era apă 
exista speranţă - şi viaţă. In acest ceas de mare primejdie, ura 
de neam şi sânge a wildu-lui a fost uitată. Orice lac devenea un 
liman de refugiu. 

La un asemenea lac a ajuns Neewa condus de un instinct 
infailibil şi de simţul mirosului, acum şi mai ascuţit de mugetul şi 


141 


urletul furtunii de foc care venea în urma lui. Miki se „zăpăcise”, 
simţurile îi slăbiseră; nările nu-i mai prindeau alt miros decât 
acela al unei lumi în flăcări - aşa că îşi urma orbeşte prietenul. 
Focul cuprinsese lacul de-a lungul malului vestic, iar apa lui era 
deja plină de multe vieţuitoare. Era un lac aproape rotund şi nu 
prea mare. In diametru, n-avea mai mult de două sute de yarzi. 
Nu departe de mal erau vreo douăzeci de caribu şi elani - unii 
înotau, majoritatea, însă, stăteau în picioare pe fund, numai cu 
capul ieşit afară din apă. Vieţuitoarele cu picioare mai scurte 
înotau fără nici un rost încoace şi-ncolo, mişcând din picioare 
atât cât să se menţină la suprafaţa apei. Pe mal, unde Neewa şi 
Miki se opriseră, un porc-spinos mare sporovăia de unul singur şi 
chicotea prosteşte ca şi cum i-ar fi ocărit pe toţi, fără deosebire, 
că a fost deranjat de la masă. A intrat şi el în apă. Tot pe mal, 
mai încolo, o pisică-pescar şi o vulpe, drept la marginea apei, 
ezitau să-şi ude preţioasele lor blăni până în momentul când 
moartea le-ar fi apucat de călcâie; şi parcă, aducând veşti despre 
moarte, o vulpe s-a tras cu greu pe mal, moale ca o cârpă udă, 
venind dinspre malul opus, unde focul se înălța ca un zid de 
flăcări. Pe când vulpea înota spre mal, sperând să scape cu viaţă, 
un urs bătrân, de două ori mai mare decât Neewa, a ţâşnit 
gâfâind zgomotos din tufişuri, s-a azvârlit în apă şi a pornit înot 
spre larg. Vietăţile mai mici alergau, furişându-se pe mal, 
încoace şi-ncolo: micuța hermină cu ochii roşi, jderul, lutra, 
iepurii, veverița, gopheri*! gălăgioşi şi o puzderie de şoareci. 
Neewa, înconjurat de toate aceste făpturi pe care le-ar fi devorat 
cu lăcomie şi care alergau în jurul lui, a intrat tacticos în apă. 

Miki l-a urmat până când apa i-a ajuns la umeri, după care s-a 
oprit. Focul era, acum, foarte aproape şi înainta ca un cal de 
curse. Deasupra barierei protectoare pe care o formau arborii 
înalţi şi masivi se ridicau nori de fum şi cenuşă. Cu repeziciune, 
lacul a fost şi el cuprins în întregime şi în acest haos şi întuneric, 
fum şi dogoare se auzeau ţipete ciudate şi îngrozitoare: zbieratul 
unui vițel de elan condamnat să moară şi mugetul de răspuns, 
plin de o nespusă groază, al mamei; urletul de agonie al unui lup; 
lătratul îngrozit al unei vulpi şi, peste toate, ţipătul oribil al unei 
perechi de cufundări al căror cuib se transformase într-o mare de 
flăcări. 

Prin fumul tot mai dens şi dogoarea tot mai mare, Neewa şi-a 
lansat strigătul către Miki, în momentul când a început să înoate; 


31 Mic rozător american. (n. t.). 


142 


Miki i-a răspuns gemând, a sărit după el prin apă, înotând aşa de 
aproape de marele lui frate negru, încât îi atingea spatele cu 
botul. La mijlocul lacului, Neewa a făcut întocmai ca şi celelalte 
vietăţi care înotau - dădea din picioare numai cât era necesar ca 
să se menţină la suprafaţă; cu Miki, însă, având oasele mari şi 
fiind lipsit de stratul de grăsime care l-ar fi ţinut deasupra, treaba 
nu era uşoară. Trebuia să înoate ca să nu se înece. De zece ori s- 
a învârtit în jurul lui Neewa, apoi, părând că înţelege situaţia, s-a 
apropiat de urs şi şi-a rezemat labele de umerii lui. 

Lacul era încercuit de zidul de foc. Explozii de flăcări ţâşneau 
din arborii plini de răşină, ridicându-se până la cincizeci de 
picioare în aerul încins. 

Bubuitul incendiului era asurzitor. Acoperea urletele pe care le 
scoteau vieţuitoarele în clipa morţii. Căldura era teribilă. Câteva 
minute înfiorătoare, Miki a tras în plămâni un aer dogoritor ca 
focul. La fiecare câteva secunde, Neewa îşi cufunda capul în apă, 
dar Miki, din instinct, nu putea face la fel. Ca şi lupul, vulpea, 
pisica-pescar şi râsul, prefera să moară decât să se cufunde 
complet în apă. 

Focul a trecut tot aşa de repede cum venise; zidul de copaci 
care cu puţin mai înainte fusese verde, acum era înnegrit, 
scorojit şi ars; o dată cu trecerea focului a descrescut şi 
zgomotul, până ce nu s-a mai auzit decât un vuiet surd şi 
îndepărtat. 

Vieţuitoarele s-au apropiat încet-încet de malurile înnegrite, 
care ardeau încă mocnit. Multe din făpturile care se refugiaseră 
în lac pieriseră. Dintre ele, porcii-spinoşi muriseră toţi. 

Lângă mal, căldura era încă intensă şi multe ceasuri pământul 
a fost fierbinte din cauza focului care mocnea. Tot restul zilei şi 
noaptea următoare, nici o fiinţă n-a ieşit din apă. Şi totuşi, nici un 
animal nu s-a gândit să-şi atace vecinul. Primejdia cea mare 
făcuse, din toate, o singură familie. 

Cu puţin înainte de ivirea zorilor, focul s-a potolit. A căzut o 
ploaie, un adevărat potop şi când s-a ivit soarele, strălucind pe 
cerul sumbru, nu mai rămăsese nici o urmă din tragedia 
petrecută pe lac, în afară de leşurile care pluteau pe suprafaţa lui 
sau zăceau pe maluri. Vieţuitoarele s-au întors în ţinuturile lor 
pustiite - şi printre ele Neewa şi Miki. 


143 


CAPITOLUL XXVI. 


_ Multe zile după Focul cel Mare, tot Neewa a mers în frunte. 
intreaga lor lume devenise o imensă pustietate mohorâtă şi 
lipsită de viaţă, iar Miki n-ar fi ştiut încotro s-o apuce. Dacă focul 
ar fi fost local şi pe o întindere relativ mică, rătăcind încoace şi- 
ncolo, ar fi ieşit, până la urmă, din zona carbonizată. Dar 
incendiul fusese imens. Cuprinsese o vastă întindere a ținutului, 
aşa că la jumătate din vietăţile care reuşiseră să scape cu viaţă 
în lacuri şi râuri nu le mai rămânea alta decât să moară de 
foame. 

Lucrul acesta nu-l privea pe Neewa şi pe cei din neamul lui. 
Aşa cum nu avusese nici cea mai slabă nehotărâre în ce priveşte 
felul şi direcţia în care trebuia să fugă din faţa focului, tot aşa nici 
acum nu a arătat cea mai mică ezitare în ce parte s-o ia, ca să 
regăsească lumea plină de viaţă de mai înainte. S-a îndreptat 
direct spre nord-vest - ca o săgeată. Când dădeau de un lac pe 
care trebuia să-l înconjoare, Neewa mergea pe mal până în 
punctul exact opus, de cealaltă parte a lacului, după care 
pornea, din nou, spre nord-vest. Işi urma cu hotărâre drumul nu 
numai ziua, ci şi noaptea, cu popasuri de repaus scurte, aşa că 
zorii celei de a doua dimineţi l-au găsit pe Miki mult mai obosit 
decât pe urs. 

Acum dădeau de multe semne care indicau că focul, pe acolo, 
bântuise cu mai puţină furie. Porţiuni de păduri înverzite 
rămăseseră în picioare, mlaştini - neatinse de flăcări, iar ici şi 
colo, păşuni încă verzi. În mlaştini şi păduri se ospătau, căci 
aceste oaze scăpate de furia focului erau pline de hrană, numai 
bună de prins şi devorat. Totuşi, pentru prima oară în viaţa lui, 
Neewa a refuzat să se oprească, cu tot belşugul din jur. În a 
şasea zi erau la o depărtare de o sută de mile de locul în care îşi 
găsiseră refugiul din faţa focului. 

Era un ţinut încântător, cu păduri verzi, câmpii întinse, cu 
multe lacuri şi râuri, brăzdat de o mie de usayow (creste joase) - 
cele mai bune terenuri de vânătoare. Pentru că era un ţinut 
bogat în ape cu râuri repezi care curgeau printre coline, din lac în 
lac, nu suferise de uscăciune ca regiunea sudică. O lună, Neewa 
şi Miki au vânat în noul lor paradis, s-au îngrăşat şi au fost, iarăşi, 
fericiţi. 

Prin septembrie, la marginea unei mlaştini, au dat peste o 
construcţie ciudată. La început lui Miki i s-a părut că-i o cabană - 


144 


dar era mult mai mică decât oricare altă cabană cunoscută. Nu 
era mult mai mare decât cuşca de lemn în care Le Beau îl ţinuse 
închis. Fusese construită din buşteni masivi, bine încheiaţi, ca să 
nu-i poată dărâma nimic. Nu aşezaţi unul peste altul, ci având 
între ei spaţii libere de şase până la opt inci. Uşa stătea larg 
deschisă. Din interiorul acestei invenţii diabolice venea un miros 
puternic de peşte stricat. Pentru Miki, mirosul era respingător. In 
schimb, exercita o atracţie puternică asupra lui Neewa, care se 
încăpăţâna să stea pe loc, cu toate eforturile depuse de Miki de 
a-l lua de acolo. Până la urmă, dezgustat de prostul gust al 
prietenului său, Miki s-a supărat şi a plecat singur la vânătoare. A 
trecut câtva timp până când Neewa a îndrăznit să-şi vâre capul şi 
umerii prin deschizătură. Mirosul peştelui îl făcea să-i 
strălucească ochişorii. Cu multă prudenţă, a pătruns înăuntrul 
acelei construcţii ciudate de buşteni. Nu s-a întâmplat nimic. A 
văzut peştele, în cantitate mare, tocmai la celălalt capăt al unui 
lemn pe care trebuia să se sprijine ca să ajungă la el. S-a 
apropiat cu hotărâre de prăjină, s-a sprijinit de ea şi apoi!... 

„Tranc!” 

S-a întors ca împuşcat. Pe unde intrase nu mai era, acum, nici 
o deschizătură. Lemnul, ca un trăgaci de puşcă, dăduse drumul 
unei uşi suspendate, aşa că Neewa s-a trezit prizonier. Nu s-a 
speriat, ci a acceptat situaţia cu mult sânge rece; probabil că în 
mintea lui nu se îndoia că trebuia să fie pe undeva, între buşteni, 
o deschizătură destul de largă ca să se strecoare prin ea. După 
ce l-a adulmecat cu atenţie de câteva ori, s-a pus pe mâncat 
peştele. Era absorbit de ospăţul lui binemirositor, când, la o 
distanţă de câţiva yarzi, dintr-un desiş de cedri pitici, a apărut un 
indian. A văzut iute cum stă situaţia, s-a întors şi a dispărut. 

După o jumătate de oră, indianul a ajuns într-o poiană unde se 
aflau clădirile, recent construite, ale unui nou Post. S-a îndreptat 
spre magazinul Companiei, în biroul aşternut cu blănuri al 
magazinului, un om stătea aplecat afectuos spre o femeie. 
Indianul i-a zărit cum a intrat şi a râs în sinea lui. „Sakehewawin” 
(„Perechea îndrăgostită”) - aşa li se spunea la Post Lac Bain 
omului şi femeii care le oferiseră un mare ospăț când misionarul 
îi căsătorise, nu de mult. Omul şi femeia s-au ridicat când a intrat 
indianul; femeia i-a zâmbit. Era frumoasă. Ochii îi străluceau, iar 
obrajii îi erau ca bujorii. Indianul a simţit, în inimă, un sentiment 
de afectuoasă adoraţie pentru ea. 

— Ooo, am prins unul - a spus el. Dar e un napao (un urs 


145 


mascul). N-are pui, /skwao Nanette! 

Omul alb a râs încetişor. 

— Când, oare, vom avea norocul să prindem un pui de urs, ca 
să ne jucăm cu el, Nanette? a exclamat el. 

Aş fi jurat că ursoaica aceea şi puiul erau uşor de prins. Un 
urs! Trebuie să-i dăm drumul, Mootag. Blana lui nu-i bună de 
nimic. Nanette, nu vii şi tu cu noi să vezi ce are să se întâmple? 

Ea a dat din cap şi râsul ei uşurel era plin de bucuria dragostei 
şi vieţii. 

— Oui. Are să fie tare nostim să-l vedem cum pleacă! 

Challoner a pornit-o înainte cu o secure în mână; cu el venea 
Nanette, care-l ţinea de braţ. Urma Mootag cu puşca, gata pentru 
orice eventualitate. Prin perdeaua deasă de cedri, Challoner a 
cercetat cu atenţie; apoi a făcut o deschizătură prin care Nanette 
să poată vedea cuşca şi prizonierul. Un moment, femeia şi-a 
reţinut respiraţia, privindu-l pe Neewa care se plimba încoace şi- 
ncolo, foarte agitat. Deodată a scos un țipăt uşor şi Challoner a 
simţit cum degetele ei îi strângeau mâna cu putere. Inainte de a- 
şi da seama ce avea de gând să facă, ea şi trecuse prin perdeaua 
de cedri. 

Lângă închisoarea de buşteni, credincios prietenului său în 
ceasul primejdiei, stătea culcat Miki. Era sleit de puteri tot 
scormonind pământul sub buşteanul de jos şi nu auzise, nici nu 
simţise prezenţa celorlalţi, când a zărit-o pe Nanette stând la mai 
puţin de douăzeci de paşi de el. Inima i-a zvâcnit cu putere în 
pieptul obosit. A înghiţit în sec, de parcă ar fi dat pe gât o 
îmbucătură prea mare; a privit-o fix. Apoi, cu un lătrat de 
bucurie, dintr-o săritură a fost lângă ea. Cu un țipăt de groază, 
Challoner s-a repezit printre cedri cu securea ridicată. Dar înainte 
de a o lăsa să cadă, Miki a şi fost în braţele Nanettei şi Challoner 
şi-a lăsat arma în jos cu exclamaţie de mare uimire şi un singur 
cuvânt: 

— MIKI! 

Mootag, privind prostit de uimire, i-a văzut pe bărbat şi pe 
femeie învârtindu-se şi agitându-se în jurul unui animal ciudat şi 
cu aspect sălbatic, care arăta numai bun de omorât. Uitaseră de 
urs. lar Miki, nebun de bucurie că-şi regăsise pe iubiții lui stăpâni, 
îl uitase şi el. Un teribil uufal lui Neewa le-a atras atenţia asupra 
lui. Ca o săgeată, Miki s-a întors la cuşcă şi, mirosind botul lui 
Neewa printre doi buşteni, încerca, dând frenetic din coadă, să-l 


146 


facă să înţeleagă ce se întâmplase. 

Challoner s-a apropiat încetişor de capcană; în minte îi 
încolţise un gând care-l absorbi cu totul, făcându-l să uite de 
imensa fiară neagră din cuşcă. Oare era posibil ca Miki să se fi 
împrietenit cu un alt urs decât ursuleţul de odinioară? A respirat 
adânc, privindu-i. Neewa îşi vârâse botul brun între doi butuci, iar 
Miki i-l lingea! l-a făcut Nanettei semn cu mâna şi când ea a venit 
lângă el, i-a arătat, tăcut, scena cu degetul, câteva clipe. Pe 
urmă i-a spus: 

— E fostul ursuleţ, Nanette. Ştii, ursuleţul despre care ţi-am 
povestit. Au rămas împreună tot timpul - din momentul când am 
omorât-o pe mama ursuleţului, acum un an şi jumătate şi i-am 
legat unul de altul cu o bucată de sfoară. Abia acum înţeleg de 
ce a plecat Miki de la noi când eram la cabană. S-a dus înapoi, la 
urs. 


Astăzi, dacă te îndrepţi din Le Pas spre nord şi-ţi pui barca pe 
râul Rat sau Grassberry şi vâsleşti sau te laşi dus de curent, la 
vale, pe Reindeer River şi pe urmă urmezi malul de răsărit al 
lacului Reindeer, ajungi, în cele din urmă, la Cochrane - şi la Post 
Lac Bain. E unul din cele mai frumoase ţinuturi din tot Nordul. 
Trei sute de indieni, metişi şi francezi vin cu blănurile lor la Lac 
Bain. Printre ei nu e nici unul - bărbat, femeie sau copil - care să 
nu cunoască povestea „ursului îmblânzit de la Lac Bain” 
răsfăţatul îngerului, îngerul alb, soţia Factorului. 

Ursul poartă la gât o zgardă strălucitoare şi hoinăreşte după 
bunul lui plac, în tovărăşia unui câine uriaş; nu se îndepărtează 
mult de Post, pentru că s-a îngrăşat prea tare şi s-a făcut enorm. 
E o lege nescrisă în tot ţinutul, ca nimeni să nu facă vreun rău 
animalului şi ca nici o capcană de urs să nu fie aşezată la mai 
puţin de cinci mile de clădirile Companiei. Dincolo de această 
limită, ursul nu vagabondează niciodată; iar când vine frigul şi 
soseşte vremea lungului său somn de iarnă, Neewa se strecoară 
într-o grotă adâncă şi călduroasă, săpată anume pentru dânsul 
sub magazinul Companiei. Lângă el, când se lasă noaptea, vine 
şi doarme prietenul său, câinele Miki. 


Sfârşit 


147 


CUPRINS. 


(API IC) ISLE: “cere ca ete Mada LEEA EE ai ia 00 ae dl 4 
CA PIC) IT le orce oaeeaa tt fai dă asi bete dala ua la daia 8 
CAPITOLUL Mhreoriiiin eiee eri aeres ol 0 Up 0 13 
CAPITOLUL TV ea 2 ati arta e tal e aaa a a 22 
CAPITOLUL Vs cota sea ont cl a Dida ei at 25 
CAPITOLUL V erener n a oaa aaa E a a lte ttala 29 
CAPITOLUL VI os ee aa dar ia dt EE a li ca 36 
CGAPITOLU LVII e eine ea EEE d e ri ia 0 aia 43 
GCGAPITOLUL IX e aiee a 0000 dia dacia d ci bi bit 9 e dia 50 
CAPITOLUL Xa ata otet aaa a e ll da dl aa 59 
CAPITOLUL XI eco s aaa cat et o iida i E 64 
CAPITOLE XI Aaa ap 50 AAA ARAE TO dc Sa 08 al 69 
CAPITOLUL XD mean 003 coaie Be bot iile OCT za aaa Di daca 75 
CAPITOLUL KIV eaea EaR RE EEANN EEE EA 79 
CAPITOLUL XVii cool EETA ac ia i 53 a ada 89 
CAPITOLUL XVI spice one oa ta a d a cai ada 92 
CAPITOLUL XVIL set ac oa o ela o aaa aer ta 96 


CAPITOLUL DEV Ilac scoasa utilata oua aaa aaa a aaa 103 


CAPITOLUL XIX ataca zoo ae Daia Dada aa a 2 00 109 
CAPITOLUL XX ca onscoee pantaaagla aaa Dara agata TE 113 
CAPITOLUL XX aaa ate cae gata a e at da nr nE a all 116 
CAPILOI LE XA a aE AAS ca lalele ti ra ada aul 122 
CAPITOLUL XX LL moca ll e Ce aaa nalt elle 127 
CAPITOLUL XXIV casca note aaa bă id eat ddd e dpi 132 
CAPITOLUL XXV scoată eng ca tre E AEE 00 Oa la 135 
GAPITOLUL XXV soi roland sacosa 0 oc la 142 
(PRINS cc cita aE TEE EE EEE AERAR ăla 146 


149 


Lei 4,75 


EDITURA ION CREANGĂ