James Oliver Curwood — Grizzly stapanul muntilor

$ 
N > A 
E 
Wy "At + x | 
PAT L 
Y 


Grizzly 


JAMES OLIVER CURWOOD 


GRIZZLY 
STĂPÂNUL MUNŢILOR 


Istorisire din ţinuturile 
sălbatice 


V20 


În româneşte de: 
LIDIA CUCU-SADOVEANU şi CRISTINA MICUŞAN 


EDITURA TINERETULUI. 
1965. 


CÂTEVA CUVINTE DESPRE AUTOR. 


]. O. Curwood, jurnalist şi scriitor american, autorul cărţii de 
faţă, este puţin cunoscut la noi în ţară. De aceea, ne-am gândit 
să punem la îndemâna cititorului câteva date, foarte pe scurt, 
despre viaţa şi opera lui. 

S-a născut în iunie 1879 în orăşelul Owosso din Michigan 
(S.U.A.). Părinţii săi aveau aici un magazin de încălţăminte. 
Ruinându-se, ei cumpără o mică fermă în Ohio, într-o regiune 
izolată şi aridă, unde îşi câştigă existenţa muncind din greu. 
Curwood şi-a petrecut aici cea mai mare parte a copilăriei, anii 
cei mai frumoşi - spune el. 

In hoinărelile sale prin împrejurimi, a învăţat să iubească 
natura sălbatică, care a trezit în el de timpuriu setea de aventură 
şi de necunoscut. Va fi contribuit la asta, mărturiseşte scriitorul şi 
faptul că bunica sa dinspre mamă era o adevărată piele-roşie, 
din tribul Mohawk. 

La 13 ani se întoarce la Owosso şi, cu ajutorul surorii sale 
Amy, se înscrie la colegiul din acest oraş. Mai târziu se reîntoarce 
aici şi tatăl său, deschizând un atelier de cizmărie. 

In această perioadă se vădesc şi primele sale înclinări spre 
activitatea literară. Sora lui îl încurajează şi-l prezintă scriitorului 
Fred Janette, care îl îndeamnă să persevereze şi-l îndrumă cu 
multă bunăvoință, îl atrage însă, ca şi mai înainte, viaţa în aer 
liber şi sportul. Pe malurile râului Shiawassee, care traversează 
Owosso, se iniţiază în tainele pescuitului şi vânătorii. Colinda zile 
şi săptămâni ţinutul, în pirogă sau pe jos, dormind sub cerul liber, 
punând capcane, pescuind, vagabondând fără ţel, singur sau în 
tovărăşia bătrânului indian Joe care trăia în acele locuri izolat de 
lume. Cunoaşte viaţa animalelor pădurii şi râurilor şi le 
îndrăgeşte. 

Şcoala, la Owosso, a urmat-o cu întreruperi. Era mereu atras 
de mirajul depărtărilor, de farmecul vieţii de hoinar. 

Adeseori a muncit ca să-şi câştige existenţa, ca salahor, 
pompier sau vânzător ambulant de leacuri populare prin târguri. 
A continuat însă stăruitor să scrie, folosind ca material cele 
văzute sau auzite în peregrinările sale. Sfătuit să nu-şi neglijeze 
studiile, pentru că o cultură solidă era necesară formaţiei lui ca 
scriitor, reuşeşte cu un efort deosebit să-şi ia diploma de la 


3 


şcoala secundară din Owosso şi se înscrie la universitatea din 
Michigan. Ca să se poată întreţine, colaborează la diferite ziare şi 
reviste. După doi ani, oferindu-i-se un post de reporter la News 
Tribune din Detroit, părăseşte universitatea. 

A desfăşurat, ca gazetar, o activitate deosebit de intensă între 
anii 1900-1907. Paralel, colaborează la numeroase reviste 
literare, publicând articole şi nuvele care îl fac cunoscut şi 
apreciat. 

In 1908 apar primele sale romane: The courage of Captain 
Plum (Curajul căpitanului Plum) şi The Wolf Hunters (vânătorii de 
lupi), care s-au bucurat de succes. Având existenţa asigurată, 
părăseşte gazetăria pentru a se consacra exclusiv literaturii. Se 
stabileşte lângă Owosso, pe malurile râului Shiawassee, în 
locurile care îi erau atât de dragi. Călătoreşte mult, ca şi mai 
înainte şi îndeosebi se simte atras de lumea de basm a tinuturilor 
din nordul Canadei. Guvernul canadian îi oferă mijloacele de a 
străbate aceste regiuni puţin cunoscute, pentru a scrie despre 
ele. Cutreieră astfel imensele singurătăţi din jurul golfului 
Hudson, pe jos, călare sau cu piroga pe râurile Athabaska şi 
Mackenzie. An de an apoi s-a reîntors aici, pătrunzând tot mai 
adânc în ţinuturile sălbatice din nord. Cunoaşte astfel viaţa 
aspră, dar plină de farmec a vânătorilor şi băştinaşilor indieni, nu 
ca un călător, ci ca un om al acestor locuri. Aici au trăit, au 
suferit şi au murit mulţi din eroii cărţilor lui, oameni şi animale. 

J. O. Curwood a avut o existenţă frământată. Dotat însă cu o 
tenacitate şi o putere de muncă excepţională, a învins toate 
greutăţile, realizându-şi până la urmă visul din copilărie, acela de 
a deveni un scriitor cunoscut. 

Moartea l-a surprins în plină activitate creatoare, la 13 august 
1927, la Owosso. 

A scris mult. Socotind numai lucrările mai importante, au 
rămas de la el peste treizeci de volume. Deşi diferite, povestirile 
lui înfăţişează, aproape în totalitate, locurile, oamenii, viaţa din 
Nordul îndepărtat al Canadei, pe care a cunoscut-o trăind acolo 
ani de zile şi pe care a iubit-o cu pasiune. Cele mai numeroase 
sunt romanele de aventuri. O acţiune captivantă, într-un decor 
de basm, face ca acestea să fie citite cu plăcere. 

In toată opera lui, descrierile de natură au un loc important, 
scriitorul căutând să redea farmecul neasemuit al acestor locuri. 
Pădurile nesfârşite de brad, întinsele câmpii îngheţate, adevărate 
ţinuturi ale tăcerii, splendoarea aurorei boreale sunt admirabil 


4 


descrise. 

Personajele sale îmbrăţişează rând pe rând toate aspectele 
vieţii aspre din acele locuri: indieni, eschimoşi, metişi, vânători, 
trapperi, căutători de aur sau aventurieri atraşi de mirajul unei 
îmbogăţiri rapide. Un loc aparte îl ocupă câinele, credinciosul şi 
adeseori singurul tovarăş al omului în Nordul îndepărtat. 

A cunoscut îndeaproape viaţa animalelor, le-a iubit şi a scris 
despre ele. Prima sa carte despre animale este Kazan, povestea 
plină de peripeții a unui câine-lup. Kazan are multe asemănări cu 
Colț alb al lui Jack London, pe care Curwood l-a admirat şi care 
de altfel a exercitat o influenţă considerabilă asupra întregii sale 
opere. Alte povestiri despre câini sunt: Baree son of Kazan 
(Baree, fiul lui Kazan) şi Swift Lightning (lute ca fulgerul). 
Nomads of the North (Nomazii Nordului) înfăţişează prietenia 
duioasă dintre un urs şi un câine, crescuţi de mici împreună, iar 
The Grizzly king (Grizzly, stăpânul munților) întâmplări din viaţa 
urşilor. 

A mai scris romane istorice şi documentare despre Canada. 

Foarte interesante sunt cărţile cu caracter autobiografic şi în 
special Son of the Forests (Fiul pădurilor), în care, povestind cum 
a muncit, cum a trăit şi a scris, exprimă limpede concepţiile sale 
despre viaţă. 

Idealul său era sănătatea morală şi fizică. De aceea, 
personajele sale sunt oameni curajoşi, cinstiţi şi optimişti. 

„Cred, spune el, că popularitatea romanelor mele se datoreşte 
caracterului lor pe deplin cinstit” (Fiul pădurilor), socotind că 
misiunea scriitorului este de a face pe om mai bun.” 

Curwood a iubit munca şi a glorificat-o. El o consideră nu 
numai ca o necesitate a existenţei, ci, mai mult, ca singurul izvor 
al bucuriei de a trăi, al fericirii. 

Povestirea de faţă, „Grizzly, stăpânul munților”, a fost scrisă în 
1916. Pornind de la întâmplări văzute şi trăite, scriitorul 
înfăţişează prietenia emoţionantă şi duioasă dintre un grizzly şi 
un pui de urs, cu gândul şi speranţa, aşa cum spune el însuşi în 
prefaţă, de a stârni în noi înţelegerea şi dragostea pentru 
animale. Acţiunea se desfăşoară viu, plină de peripeții 
neaşteptate, în cadrul grandios al Munţilor Stâncoşi canadieni. 

Suntem convinşi că cititorii vor admira, ca şi noi, pe Thor, 
uriaşul grizzly şi-l vor iubi pe Muskwa, ursuleţul, citind cu plăcere 
şi interes povestea prieteniei lor. 


LIDIA CUCU-SADOVEANU. 


PREFAŢĂ. 


Închin cititorilor această a doua carte a mea despre ţinuturile 
sălbatice cu o mărturisire şi, în acelaşi timp, cu o speranţă. Cu 
mărturisirea celui care, ani de-a rândul, a vânat şi a împuşcat, 
până când a înţeles că munţii şi pădurile îţi pot oferi o plăcere cu 
mult mai adâncă şi mai deplină decât să ucizi vietăţile naturii - şi 
cu speranţa că cele ce am scris vor face şi pe alţii să simtă şi să 
înţeleagă că adevărata emoție a vânătorii nu constă în a ucide, ci 
în a lăsa să trăiască. Nu e mai puţin adevărat însă că, pe 
întinderile mari şi sălbatice, omul este adesea silit să omoare ca 
să trăiască; corpului îi trebuie carne - şi carne înseamnă viaţă. 
Dar să omori din nevoia de a-ţi procura hrana nu-i totuna cu 
setea de sânge, nu e acelaşi lucru cu pornirea care odinioară, în 
munţii din Columbia Britanică, m-a îndemnat să ucid, în mai 
puţin de două ore, patru urşi grizzly. Am distrus atunci creaţia a 
aproape o sută douăzeci de ani de viaţă, în tot atâtea minute. Şi 
aceasta nu a fost decât una din nenumăratele situaţii în care 
astăzi îmi dau seama că am fost pe drept cuvânt un ucigaş, căci 
să omori doar pentru plăcerea de a ucide nu poate fi numit altfel 
decât crimă. 

Veţi înţelege deci motivul pentru care mi-am închinat cărţile 
despre animalele sălbatice dorinţei de a repara greşelile 
săvârşite în trecut. Şi, din acelaşi motiv, am urmărit în filele lor 
nu efectele romantice, ci autenticul, fidelitatea strictă faţă de 
real. Nu mi-a fost de altminteri greu să procedez astfel, căci atât 
în existenţa oamenilor, cât şi în viaţa sălbăticiunilor întâlneşti 
deopotrivă umorul, pateticul şi tragicul. Plină de fapte nebănuit 
de interesante şi întâmplări variate, lumea lor ţi se dezvăluie 
nespus de bogată - o sursă inepuizabilă de inspiraţie, care 
depăşeşte şi face inutilă imaginaţia. 

In Kazan, am căutat să înfăţişez cititorului tabloid anilor de 
experienţă pe care i-am trăit printre câinii de sanie din Nordul 
sălbatic. 

In Grizzly, faptele şi adevărul despre viaţa animalelor sălbatice 
despre care am scris le-am înfăţişat întocmai aşa cum le-am 
văzut şi cunoscut eu însumi. Micul Muskwa mi-a fost tovarăş de 
drum prin Munţii Stâncoşi canadieni în tot timpul acelei veri şi 


6 


toamne. Pipoonaskoos însă a rămas acolo, în ţinutul munţilor 
Firepan, înmormântat după obiceiul albilor, cu o lespede la 
căpătâi. Morți sunt şi cei doi pui de grizzly pe care i-am scos din 
bârlog în Athabaska. Dar Thor e sigur că mai trăieşte încă, 
deoarece domeniul lui se întinde peste un ţinut neumblat de 
vânători şi pentru că, atunci când, odată, s-a întâlnit cu ei fără 
posibilitate de scăpare... aceştia nu l-au împuşcat. 

Mă voi reîntoarce încă o dată anul acesta (în iulie 1916) în ţara 
lui Thor şi Muskwa. 

Pe marele grizzly cred că l-aş cunoaşte dintr-o mie dacă l-aş 
revedea - era un uriaş în toată puterea cuvântului. Fără îndoială 
însă că Muskwa s-a schimbat mult în acest răstimp - acum 
trebuie să fie un adevărat urs. Şi totuşi, sunt sigur că el m-ar 
recunoaşte dacă întâmplarea ne-ar aduce vreodată faţă-n faţă. 
Imi place să cred că n-a uitat gustul zahărului, serile în care se 
cuibărea să doarmă strâns lângă mine, vânătorile în care plecam 
alături după rădăcini şi zmeură şi trântele cu care ne veseleam 
atâta când rămâneam în tabără. Poate că totuşi nu m-a iertat 
încă pentru ziua aceea când l-am părăsit aşa, pe neaşteptate, 
lăsându-l liber, dar singur, în mijlocul munţilor. 


JAMES OLIVER CURWOOD. 
Owosso, Michigan. 
5 mai 1916. 


Capitolul I. 


De câteva minute, tăcut şi nemişcat ca o imensă stâncă 
roşiatică, Thor privea nesfârşita întindere a domeniului său. Nu 
vedea departe; asemenea tuturor urşilor grizzly, avea ochii mici 
şi prea îndepărtați unul de altul ca să poată privi bine. La 
distanţa de o jumătate de milă putea distinge o căprioară sau o 
oaie de munte; mai departe însă, lumea devenea pentru el o 
mare taină, însorită sau întunecată ca noaptea, prin care 
hoinărea mai mult condus de auz şi de miros. 

Acum stătea încremenit, adulmecând depărtarea. Din vale 
urca, pătrunzându-i în nări, un iz ciudat, pe care nu-şi amintea 
să-l mai fi simţit vreodată şi care îl neliniştea. Incerca zadarnic, 
cu mintea lui greoaie de animal, să înţeleagă ce este. Nu era 


7 


miros de caribu! - doar omorâse atâţia; nu era nici de căprioară 
sau oaie, nici mirosul marmotelor leneşe şi grase ce se soreau 
tolănite pe stânci, din care mâncase cu sutele. Era un miros 
ciudat, care nici nu-l mânia, nici nu-l înfricoşa. li stârnea doar 
curiozitatea şi totuşi nu cobora în vale să vadă ce este - 
prudenţa îl oprea. 

Chiar dacă Thor ar fi putut să vadă limpede la o distanţă deo 
milă? sau două, ochii lui l-ar fi lămurit mai puţin decât mirosul 
adus de vânt din fundul văii. 

Se oprise la marginea unui mic platou ce se afla cam la o milă 
deasupra văii, sub trecătoarea abruptă pe unde venise în după- 
amiaza aceea. Platoul, cam cât un pogon de mare, semăna 
foarte bine cu un găvan ce se întindea de-a lungul povârnişului 
înverzit al muntelui. Era acoperit cu iarbă deasă şi mătăsoasă, 
presărată cu flori: toporaşi, pe alocuri nu-mă-uita, zambile 
sălbatice şi steluțe de munte; în mijloc, se lăţea o baltă de noroi, 
în care Thor venea adeseori să-şi răcorească labele zdrelite de 
stânci. 

Spre răsărit, apus şi miazănoapte se desfăşura priveliştea 
măreaţă şi sălbatică a Munţilor Stâncoşi canadieni, a căror 
asprime era îmblânzită de lumina aurie a după-amiezii de iunie. 

Din adâncul văii, din râpele dintre piscuri şi din jgheaburile ce 
şerpuiau în stâncă până sus, către regiunea zăpezilor, urca un 
murmur leneş şi monoton. Era cântecul apei. Plutea în aer născut 
din râuri şi pâraie, din izvoarele zăpezilor eterne, învecinate cu 
norii şi nu se mai domolea niciodată. 

Văzduhul era plin de miresme dulci. lunie şi iulie - sfârşitul 
primăverii şi începutul verii - se întâlneau acum în munţii din 
nord. Pământul clocotea de viaţă. Primele flori împestriţau 
povârnişurile însorite cu pete roşii, albe şi purpurii şi tot ce era 
vieţuitoare fremăta de cântec - grăsunii ţânci ai pământului, pe 
stâncile lor, hârciogii mici şi împopoţonaţi, în faţa vizuinelor, 
bărzăunii cei mari, zumzăind din floare în floare, uliii, plutind în 
vale şi vulturii, deasupra piscurilor. 

Chiar şi Thor cânta în felul lui, pe când se bălăcea în noroi, 
mormăind înăbuşit din piept. Nu era de fapt nici mormăit, nici 
muget sau mârâit, ci un sunet pe care-l scotea când se simţea 
mulţumit: era cântecul lui. 

Şi acum, deodată, o cauză neînţeleasă îi tulbura pacea acestei 


1 O specie de ren american. (n.t.). 
2 Unitate de măsură. O milă terestră = 1.609,31 m. (n.t.). 


8 


zile minunate. 

Nemişcat,  adulmeca  adierea vântului. Era nedumerit, 
neliniştit, fără a fi totuşi îngrijorat. Era tot aşa de sensibil la acest 
miros nou şi ciudat, ca limba unui copil la prima atingere a unei 
picături de whisky. 

În cele din urmă, un mormăit profund şi ameninţător, 
asemenea unui tunet îndepărtat, i-a izbucnit din piept. 

Se ştia stăpân absolut pe domeniile sale şi acum, încetul cu 
încetul, mintea lui greoaie îi spunea că nu trebuie să existe miros 
pe care să nu-l înţeleagă şi peste care să nu fie suveran. 

S-a înălţat încetişor, desfăşurându-şi corpul lung de nouă 
picioare: şi s-a aşezat pe labele de dinapoi ca un câine dresat, cu 
labele mari de dinainte atârnându-i îngreuiate de noroi. De zece 
ani de când hălăduia în munţii aceştia nu simţise un asemenea 
miros. 

Se hotărî să-l înfrunte. Stătu nemişcat în aşteptarea lui, 
simțind cum devine tot mai puternic şi mai apropiat. Nu încercă 
să se ascundă. Dârz şi neînfricoşat, îl aştepta. 

Era un uriaş, iar blana lui de iunie căpătase, în lumina soarelui, 
o lucire brun-aurie. Labele de dinainte erau groase aproape cât 
un om, cu gheare ca nişte pumnale, lungi de cinci degete şi 
jumătate, ce făceau ca urmele lăsate în noroi să aibă mai mult 
de cincisprezece degete lungime de la un cap la altul. Era gras, 
puternic şi blana-i strălucea. 

Ochii, nu mai mari decât o nucă, erau mult depărtaţi unul de 
altul, iar cei doi canini de sus, ascuţiţi ca nişte stilete, atingeau 
lungimea degetului cel mare al unui om. Intre fălcile lui puternice 
putea să sfărâme cu uşurinţă gâtul oricărui caribu. 

Thor nu cunoştea încă oamenii şi nu se înrăise. Ca toţi urşii 
grizzly, nu ucidea din plăcerea de a ucide. Dintr-o turmă de 
caribu îşi alegea doar unul, pe care-l mânca apoi până la ultimul 
os. 

Era un domnitor paşnic, care cunoştea o singură lege: „Lăsaţi- 
mă-n pace!” 

Şi atitudinea lui impunea respectarea acestei legi, în timp ce, 
aşezat pe labele-i de dinapoi, adulmeca mirosul nou şi ciudat. 

In puterea lui de neînfrânt, în singurătatea şi măreţia lui, ursul 
acesta formidabil era asemenea munţilor, fără seamăn în văi şi 
în înaltul cerului. 


3 Măsură englezească. Un picior reprezintă aproximativ 0,30 m (engl. 
foot). (n.t.). 
9 


Făcea parte din ei şi, împreună cu ei, străbătuse timpurile, 
căci istoria rasei lui începea şi avea să sfârşească printre munţii 
cărora le aparţinea şi cu care se asemăna. Până în ziua aceea 
nu-şi amintea să fi fost ceva care să se împotrivească forţei şi 
dreptului său, în afara semenilor lui, cu care adeseori se lupta în 
trântă dreaptă, pe viaţă şi pe moarte. Era gata să înfrunte pe 
oricine i-ar fi contestat stăpânirea asupra domeniilor pe care le 
considera ca ale sale. Până în ziua în care avea să fie învins, el 
rămânea atotstăpânitor, judecător şi despot, după plac. 

Stăpânise dintotdeauna văile bogate şi dealurile înverzite. Era 
suveran absolut al tuturor vieţuitoarelor din jurul lui. Işi 
dobândise dreptul acesta în mod deschis, fără viclenie sau 
trădare. Urât şi temut, el nu ura pe nimeni şi nu cunoştea frica. 
Era cinstit. 

lată de ce aştepta fără teamă şi făţiş vietatea stranie pe care 
o simţea venind din adâncul văii. 

Aşa cum stătea pe picioarele de dinapoi, adulmecând aerul cu 
nasul său brun, ceva în el se întorcea spre generaţiile trecute. 
Niciodată nu simţise un asemenea miros şi totuşi nu i se părea 
cu totul nou. Nu putea să-l fixeze şi să-l recunoască, dar îşi 
dădea seama că era ceva care îl ameninţa. 

Timp de zece minute a stat ca o stană de piatră; apoi, vântul 
schimbându-şi direcţia, mirosul a devenit mai slab şi s-a pierdut 
încetul cu încetul. Thor şi-a ridicat urechile pleoştite şi a întors 
domol capul, prinzând dintr-o privire povârnişul înverzit şi 
câmpia unde se afla. A uitat apoi de mirosul ciudat adulmecând 
aerul parfumat care nu-i mai păstra nici o urmă. S-a lăsat din nou 
în patru labe şi s-a apucat să vâneze hârciogi. Preocuparea lui 
părea comică. Thor cântărea o mie de pfunzi, iar un hârciog de 
munte nu e mai lung de şase degete şi cântăreşte doar şase 
uncii“. Totuşi, îşi pierdea ore întregi scormonind cu frenezie, ca 
să înghită într-o clipă, ca pe o pilulă, micul hârciog gras. Era 
pentru el o adevărată bonne bouche, delicatesa apetisantă în 
căutarea căreia îşi petrecea o treime din scormonelile lui în 
timpul primăverii şi al verii. 

A descoperit o gaură care-i convenea şi a început să 
scormonească pământul ca un dulău uriaş în căutarea unui 
şobolan. 

De acolo, de pe culmea povârnişului şi-a mai ridicat capul o 


t Unitate de măsură pentru greutăţi, o uncie echivalând cu cea 31,10 
gr (engl. ounce). (n.t.). 


10 


dată sau de două ori în cursul următoarei jumătăţi de oră, 
adulmecând, dar n-a mai simţit mirosul neobişnuit pe care i-l 
adusese vântul din vale. 


Capitolul II. 


O milă mai jos, în fundul văii, la ieşirea din pădure, Jim 
Langdon şi-a oprit calul şi s-a uitat o clipă în depărtare. Apoi, 
plescăind din limbă de plăcere şi-a săltat piciorul drept peste şa, 
rezemându-şi genunchiul de oblânc şi a aşteptat. 

Două-trei sute de metri înapoia lui, ascuns încă de brazi, Otto 
se necăjea cu „Mârţoaga” - o iapă de povară foarte 
încăpăţânată. 

Langdon chicotea amuzat ascultând vociferările celuilalt, care 
îşi ameninţa iapa cu cele mai cumplite pedepse, de la 
înjunghiatul pe loc şi până la sfârşitul ceva mai omenos pe care i- 
| promitea: să-i sfarme capul cu ciomagul. Lui Langdon îi plăcea 
grozav vocabularul colorat de care se folosea Otto când îşi 
ameninţa caii blânzi şi nepăsători. Ştia că dacă „Mârţoagei” i-ar fi 
venit gust să se tăvălească cu încărcătură cu tot, voinicul şi 
bunul Bruce s-ar fi învârtit în jurul ei continuându-şi amenințările 
sângeroase, fără să-i facă nici un rău. 

Unul după altul, cei şase cai ai caravanei apărură din pădure; 
la urmă de tot venea călare munteanul. Stătea ghemuit în şa - 
atitudine pe care o căpătase de ani de zile cutreierând munţii; şi 
pe urmă, la înălţimea lui de şase picioare şi două degete, îi 
venea greu să-şi aşeze elegant în şa, pe spinarea unui biet 
cayuse5, grămada de carne şi oase. 

De cum se apropiară, Langdon descăleca şi privi încă o dată 
de-a lungul văii. Barba blondă şi aspră nu reuşea să-i ascundă 
pielea bronzată de săptămânile petrecute în munţi. Işi desfăcu 
cămaşa la piept, descoperindu-şi gâtul pârlit de soare şi vânt. 

Ochii săi pătrunzători, de un cenuşiu-albăstrui, cercetau 
ţinutul care i se desfăşura în faţă, cu bucuria puternică a 
vânătorului şi aventurierului. Avea treizeci şi cinci de ani, din 
care o bună parte şi-i petrecuse în regiunile sălbatice, iar restul, 
descriind cele văzute. 

Tovarăşul lui era mai tânăr cu cinci ani, în schimb îl întrecea 


5 Căluţ indian de munte, asemănător cu un ponei, (n.t.). 


11 


cu şase degete în înălţime, dacă acest fapt ar putea fi considerat 
un avantaj. Dar Bruce era de altă părere: 

— Să fie al naibii, că nu mai termin odată cu crescutul - 
spunea el adesea. 

Se apropie călare de Jim, înălțându-se în şa. Cu un gest, 
Langdon îi arătă priveliştea din faţă. 

— Ai văzut vreodată ceva mai frumos? 

— Minunat ţinut - încuviinţă Bruce - şi grozav loc de popas, 
Jim. Cred că mişună de caribu şi urşi prin părţile astea şi noi 
avem mare nevoie de carne proaspătă. la fă bine şi dă-mi un foc! 

Se obişnuiseră să-şi aprindă pipele de la acelaşi chibrit, ori de 
câte ori era posibil. 

Indepliniră şi acum acest ritual, cercetând împrejurimile, în 
timp ce Bruce scotea cu voluptate primele rotocoale de fum 
aromat, Langdon îi arătă cu capul pădurea din care ieşiseră. 

— Straşnic loc pentru cortul nostru! Lemne uscate, apă 
curgătoare şi cetină pentru paturi cum n-am mai întâlnit de-o 
săptămână! Putem să împiedicăm caii şi să le dăm drumul în 
poieniţa pe care am lăsat-o în urmă cu un sfert de milă. Se uită 
la ceas: E abia trei. Am putea merge mai departe. Da' ce-ai 
spune dac-am face un popas de-o zi, două, să vedem cam ce-i 
pe-aici. 

— Ideea nu-i rea - răspunse Bruce. Vorbind, se rezemă cu 
spatele de o stâncă şi-şi sprijini de genunchi o lunetă de aramă - 
o vechitură din timpul războiului civil - în timp ce Langdon scotea 
de la oblâncul şeii un binoclu cumpărat de la Paris. 

impreună, umăr lângă umăr, rezemaţi de stâncă, cercetară cu 
atenţie povârnişurile abrupte şi pantele înverzite ale munţilor din 
faţă. 

Se aflau în ţara Marelui Vânat, într-o regiune pe care Langdon 
o numea „Necunoscutul”. 

După câte ştiau ei, nici un alt alb nu mai călcase vreodată pe 
acolo. Era un ţinut închis între lanţuri de munţi prăpăstioşi, prin 
care le trebuise douăzeci de zile de trudă şi năduşeală ca să 
străbată o sută de mile. 

Chiar în după-amiaza aceea trecuseră peste creasta Marelui 
Divide, care despică cerul de la nord la sud şi acum, prin lentilele 
lor, priveau primele povârnişuri înverzite şi piscurile minunate 
ale munţilor Firepan. 

Spre extremul nord - şi ei călătoriseră tot timpul spre nord - 
se afla râul Skeena; la apus şi miazăzi, lanţul de munţi Babine, 


12 


întretăiat de râuri; la răsărit, dincolo de Divide, se întindea 
masivul împădurit Driftwood şi mult mai departe, lanţul Ominica 
şi cu afluenții râului Finley. 

Părăsiseră civilizaţia la 10 mai şi acum era 30 iunie. 

Privind prin binoclu, Langdon avea sentimentul că în sfârşit şi- 
a văzut visul cu ochii. După aproape două luni de eforturi, 
ajunseseră în locuri necălcate de picior omenesc, unde nu se 
aflau nici vânători, nici exploratori. 

Valea se desfăşura promițătoare în faţa lor şi, cercetându-i 
misterele şi minunile, inima lui se umplea de o bucurie adâncă, 
pe care numai oameni ca Langdon sunt în stare s-o înţeleagă. 

Pentru Bruce Otto, prietenul şi tovarăşul său, cu care mai 
fusese de cinci ori în ţinuturile nordice, toţi munţii şi toate văile 
se asemănau. Se născuse în mijlocul lor, acolo-şi trăise viaţa şi 
acolo probabil avea să şi moară. 

Bruce îl trezi din visare cu un ghiont: - Văd trei capete de 
caribu pe un povârniş, cam la o milă şi jumătate în susul văii - 
spuse el, fără să-şi ia luneta de la ochi. 

— Şi eu, o căprioară cu puiul ei, pe stâncile acelea negricioase 
ale primului munte din dreapta - replică Langdon - ... şi... drace! 
Cum se uită la ea căpriorul acela de pe ţancul de deasupra 
stâncilor! Are o barbă lungă de un cot. Bruce, pun rămăşag că 
am descoperit aici un adevărat paradis! 

— Cam aşa se pare - încuviinţă Bruce, strângându-şi 
picioarele lungi, ca să-şi sprijine mai bine luneta. Dacă aici nu-i 
ţara caprelor şi a urşilor, înseamnă că am făcut cea mai proastă 
presupunere din viaţa mea. A 

Vreo cinci minute rămaseră tăcuţi, privind. In spatele lor, caii 
păşteau iarba deasă şi grasă. Clipocitul apelor le susura în urechi 
şi valea părea că doarme într-o mare de lumină. Privind-o, 
Langdon o asemănă cu o pisică uriaşă, dormitând fericită la 
soare şi torcând încetişor. 

In timp ce Langdon cerceta cu atenţie căpriorul-santinelă de 
pe stâncă, Otto spuse foarte liniştit: 

— Zăresc un grizzly mare cât o casă. Calmul imperturbabil nu-l 
părăsea pe Bruce decât atunci când avea de-a face cu caii. 
Vorbea de lucruri extraordinare cu un ton obişnuit, ca şi cum ar fi 
vorbit despre un buchet de toporaşi. 

Langdon sări ca ars: 

— Unde? 

Se aplecă să privească în direcţia lunetei, cu nervii deodată 


13 


încordaţi de emoție. 

— Vezi povârnişul acela de pe a doua coamă, imediat după 
râpă, acolo jos? îl întrebă Bruce în timp ce continua să privească 
prin lunetă. Stă pe jumătate ridicat şi încearcă să scoată un 
hârciog din vizuină. 

Langdon îşi îndreptă binoclul asupra povârnişului şi, o clipă 
mai târziu, scoase o exclamaţie de uimire. 

— L-ai văzut? 

— İl văd ca şi cum ar fi la patru metri de mine - răspunse 
Langdon. Să ştii că-i cel mai mare grizzly din Munţii Stâncoşi! 

— Dacă nu-i el, e frate-său geamăn - râse înfundat călăuza, 
fără să i se clintească un muşchi de pe obraz. Are mai mult de 
opt picioare, Jimmy. Şi... 

In acest moment psihologic se opri şi scoase din buzunar o 
enormă bucată de tutun negru, din care muşcă zdravăn, fără să- 
şi ia ochii de la lunetă. 

— ... Şi... mai află că vântul ne e favorabil, aşa că nici habar n- 
are de noi! 

Se ridică încet, desfăşurându-şi trupul nesfârşit de lung, în 
timp ce Langdon se şi afla în picioare. 

In asemenea ocazii era între ei o înţelegere tacită, care făcea 
inutilă orice vorbă. Duseră caii înapoi la marginea pădurii, îi 
priponiră, scoaseră carabinele din tocurile de piele şi le 
încărcară, având grijă să introducă al şaselea cartuş în ţeava 
armei. Apoi, vreo două minute au studiat cu ochiul liber 
povârnişul şi împrejurimile. 

— Am putea să ne strecurăm până aproape de el prin râpă - 
sugeră Langdon. 

Bruce aprobă. 

— Cred că sunt cam trei sute de yarzi până acolo. Da, e cel 
mai bun lucru pe care-l avem de făcut. S-ar putea să ne simtă 
dacă urcăm de-a dreptul spre el. Ce păcat că nu-i cu două ore 
mai devreme! 

— Atunci ne-am fi putut căţăra pe munte şi-i cădeam în spate 
de sus - completă Langdon râzând. Bruce, tu eşti omul cel mai 
nebun de pe faţa pământului când e vorba de urcat munţii. Te-ai 
sui pe piscurile cele mai înalte ca să-mpuşti o capră, chiar dac-ai 
putea face acelaşi lucru şi din vale, fără nici un efort. Slavă 
Domnului că e târziu! Punem noi mâna pe el şi prin râpă. 

— Poate... - spuse Bruce şi amândoi o porniră la drum. 


€ Unitate de măsură englezească, echivalentă cu cca. 0,91 m. (n.t.). 


14 


O apucară drept, fără să se ascundă, prin pajiştea verde şi 
înflorită din faţa lor. Cât timp se aflau la mai mult de o jumătate 
de milă de ursul grizzly, nu era nici un pericol să fie zăriţi. De 
altfel, vântul se schimbase şi le bătea din faţă. 

Un timp au mers iute, dar încetiniră pasul pe măsură ce se 
apropiau de povârniş. Un dâmb uriaş le-a ascuns ursul o bună 
bucată de vreme. 

In zece minute au ajuns la râpă. Era o crăpătură îngustă, 
abruptă şi stâncoasă, săpată în munte, de-a lungul sutelor de 
ani, de torentele primăverii ce coborau din vârfurile înzăpezite. 
Aici se opriră, cercetând cu atenţie. 

Uriaşul grizzly era, poate, cam la şase sute de yarzi deasupra 
povârnişului şi cam la trei sute de cel mai apropiat punct până la 
care urca râpa. 

De data aceasta Bruce vorbi în şoaptă: 

— Urcă, Jimmy şi stai la pândă. Ursul nu poate face decât una 
din două sau una din trei, în cazul că nu-l nimereşti, ci doar îl 
răneşti: sau se ia după tine, sau o şterge prin trecătoare; dacă 
nu, coboară sigur în vale pe drumul ăsta. Nu-l putem împiedica 
să fugă prin trecătoare. Dacă te atacă, dă-ţi drumul în jos prin 
râpă. Oricum i-o iei înainte. Bănuiesc însă că va veni pe drumul 
ăsta dacă nu-l dai gata. Aşa că eu îl aştept aici. Mult noroc, 
Jimmy! 

Se duse să se ascundă după o stâncă, de unde putea să 
supravegheze ursul, iar Langdon începu căţăratul, cu băgare de 
seamă, pe pietrele lustruite de ape ale râpei. 


Capitolul III. 


Dintre toate vieţuitoarele care trăiau în această vale adormită, 
Thor era cel mai ocupat. S-ar fi putut spune chiar că era un urs 
cu multă personalitate. Ca şi unii oameni, se culca foarte 
devreme, începea să moţăie din octombrie, iar în noiembrie 
cădea într-un somn adânc, din care nu se trezea decât în aprilie, 
cu aproape zece zile mai târziu decât toţi ceilalţi urşi. Era un 
mare somnoros, dar când se trezea, era treaz de-a binelea. În 
aprilie mai picotea adesea, încălzindu-se la soare pe câte o 
stâncă; dar de la începutul lui iunie şi până la mijlocul lui 
septembrie, dormea dus cam patru ceasuri la fiecare 
douăsprezece ore. 


15 


Era tocmai foarte ocupat când Langdon începu urcuşul râpei. 
Reuşise să prindă un hârciog bătrân şi burtos ca un popă, pe 
care-l înfulecă într-o clipă, iar acum dorea să-şi sfârşească 
gustarea zilei cu râme grase şi furnici cu gust iute, pe care le 
găsea întorcând pietrele cu laba. In căutarea acestor delicatese, 
Thor se folosea de laba dreaptă ca să răstoarne bolovanii. 

Nouăzeci şi nouă la sută din urşi, ba poate chiar o sută 
nouăzeci şi nouă din două sute, sunt stângaci. Thor însă era 
dreptaci. In felul acesta era avantajat în luptă, la pescuit şi 
vânătoare, deoarece laba dreaptă a unui grizzly este mult mai 
lungă decât cea stângă, atât de lungă, încât ar fi mers cu 
siguranţă în cerc dacă şi-ar fi pierdut al şaselea simţ - acela al 
orientării. 

Tot căutând pe ici pe colo, Thor înainta către râpă. Capul lui 
imens se bălăbănea la câţiva centimetri de pământ. 

Pe distanţe mici, vederea lui era de o ascuţime şi o limpezime 
microscopică, iar nervii mirosului aveau o sensibilitate aşa de 
mare, încât ar fi putut uşor să prindă una dintre furnicile uriaşe 
de pe stâncă, chiar cu ochii închişi. Alegea de preferinţă pietrele 
late, pe care le întorcea dintr-o mişcare, cu dreapta lui 
formidabilă, cu gheare lungi, tot atât de dibace ca o mână 
omenească. De cum ridica piatra, adulmeca scurt, lingea o dată, 
de două ori, cu limba lui lată şi fierbinte şi trecea la alta. Făcea 
treaba asta cu o deosebită seriozitate, ca un elefant care ar fi 
căutat alune ascunse într-o claie de fân. Nu o făcea însă din 
joacă, ci natura orânduise astfel lucrurile. lar cum pentru Thor 
timpul nu avea atâta importanţă, de-a lungul verii nu făcea 
altceva decât să înghită sute de mii de furnici, râme dulci şi 
grase, insecte zemoase de tot felul, fără să mai punem la 
socoteală nenumăraţii hârciogi şi mititeii iepuraşi de stâncă. 
Toate aceste lucruri mici, la un loc, adăugau la rezerva uriaşă de 
grăsime necesară pentru a-l ţine în viaţă în timpul lungului somn 
de iarnă. 

lată pentru ce natura îi înzestrase ochii mici, de culoare verde- 
brun, cu o precizie aproape microscopică la distanţe scurte, 
slăbindu-i în schimb vederea pentru tot ce se afla la o depărtare 
mai mare de o mie de yarzi. 

In clipa în care tocmai se apucase să răstoarne o altă piatră, 
Thor se opri brusc. Un minut rămase nemişcat, apoi întoarse 
încet capul, apropiindu-şi nasul de pământ. 

Simţise urma vagă a unui miros deosebit de plăcut. Era aşa de 


16 


slabă, încât i-a fost frică să se mişte, ca să n-o piardă. A rămas 
neclintit, ca să vadă dacă nu se înşelase. Apoi îşi mişcă umerii 
enormi şi cobori, adulmecând, doi yarzi în josul povârnişului, 
legănându-şi uşor capul în dreapta şi-n stânga. 

Mirosul deveni mai puternic; cu alţi doi yarzi mai jos, îl simţi 
foarte tare, venind de sub un bolovan. „Bolovanul” era de fapt o 
stâncă în toată puterea cuvântului, ce putea să cântărească 
aproximativ două sute de pfunzi. Thor o dădu la o parte cu laba 
dreaptă ca şi cum ar fi fost o pietricică; deodată, cu ţipete 
ascuţite şi indignate, un iepuraş de stâncă, golaş ca un şoarece, 
o zbughi tocmai la timp de sub laba stângă a ursului, care se izbi 
de pământ cu o forţă ce-ar fi zdrobit grumazul oricărui caribu. 

Pe Thor nu-l atrăsese însă mirosul iepuraşului, ci doar 
proviziile lui îngrămădite sub piatră: câteva alune de pământ, 
cam o jumătate de kilogram, aşezate cu grijă într-o scobitură 
căptuşită cu muşchi. Nu erau de fapt alune. De mărimea unor 
cireşe, semănau la aspect mai mult cu nişte cartofi mici. Erau 
dulci, bogate în amidon şi foarte hrănitoare. Thor le mâncă cu 
poftă, mormăind adânc de plăcere. Apoi îşi reluă cercetările. 

Nu l-a auzit pe Langdon, care se apropia din ce în ce mai mult 
de gura râpii; nici nu l-a simţit, căci vântul îi era potrivnic. Uitase 
cu desăvârşire mirosul care-l tulburase şi-l iritase cu o oră mai 
înainte. Era fericit şi bine dispus, aşa gras, învelit în blana lui 
strălucitoare. Numai ursul slab şi jigărit este arţăgos şi caută 
gâlceavă, iar un vânător adevărat ţi-l recunoaşte de la prima 
ochire. Arată ca un elefant înfuriat. 

Continuând să-şi caute hrana, Thor se apropia tot mai mult de 
râpă. Era cam la o sută cincizeci de yarzi de ea, când un zgomot 
neaşteptat îl făcu să se oprească deodată şi să-şi încordeze 
atenţia. 

In efortul de a escalada marginea râpei, Langdon desprinsese 
din întâmplare o bucată de stâncă şi aceasta, prăvălindu-se cu 
zgomot în hăul râpei, antrenase după ea, cu vuiet mare, altele şi 
altele - o adevărată avalanşă. 

La gura văii, şase sute de metri mai jos, Bruce trase o 
înjurătură printre dinţi. 

Il văzuse pe Thor oprindu-se şi, cu toată distanţa la care se 
afla, era hotărât să tragă în cazul când ursul ar fi fugit prin 
trecătoare. 

Vreo treizeci de secunde, Thor rămase încremenit, apoi, încet 
şi prevăzător, se îndreptă spre râpă. 


17 


Langdon, gâfâind şi blestemându-şi în gând ghinionul, se 
căznea să ajungă în vârf, de care nu-l mai despărţeau decât vreo 
zece picioare. Îl auzi pe Bruce urlând ceva, dar n-a înţeles despre 
ce era vorba. Se agăța din răsputeri cu picioarele şi cu mâinile de 
rădăcini şi pământ, ca să urce cât mai repede cu putinţă ultimii 
trei-patru yarzi. 

Ajunsese aproape de vârf, când, oprindu-se o clipă să-şi tragă 
sufletul, ridică ochii. Tresări şi inima începu să-i bată cu putere. 
Zece secunde n-a fost în stare să facă nici o mişcare. Chiar 
deasupra lui apăruseră un cap de monstru şi nişte umeri enormi. 
Thor îl privea cu gura deschisă, arătându-şi colții lungi cât 
degetele, iar în ochi îi ardea o lumină verde-roşiatică. 

Era prima lui întâlnire cu omul. De îndată ce-şi umplu plămânii 
cu mirosul cald al lui Langdon, se întoarse brusc şi se îndepărtă 
ca de ciumă. g 

Cu puşca în bandulieră, Langdon nu putuse să tragă. Intr-o 
supremă sforţare, urcă ultimii metri până sus. Pământ şi pietre 
alunecau sub el. Incă un minut şi ieşi din râpă. 

Thor, la vreo sută de yarzi în faţa lui, se grăbea spre 
trecătoare; semăna cu o minge uriaşă rostogolindu-se pe pietre. 

De la poalele râpei se auzi detunătura seacă a puştii lui Otto. 
Langdon se lăsă pe vine, îşi ridică genunchiul stâng ca să-şi 
sprijine cotul şi, de la distanţa de o sută cincizeci de yarzi, trase. 

Uneori se întâmplă ca o oră, o clipă, să schimbe soarta cuiva. 
Cele zece secunde care au urmat după prima împuşcătură trasă 
din gura văii au fost de ajuns ca s-o schimbe pe a lui Thor. 

Adulmecase mirosul omului şi îl văzuse. Acum îl simţea. 

Era ca şi cum unul din fulgerele pe care le văzuse adesea 
brăzdând cerul întunecat i-ar fi pătruns în carne ca un cuţit 
înroşit în foc. Şi, o dată cu prima senzaţie de durere arzătoare, îi 
vui în urechi bubuitul repetat al carabinelor. Urcase povârnişul 
când glonţul, lovindu-l în umăr, după ce-şi turti vârful de pielea 
lui groasă, îi pătrunse în trup rănindu-l adânc, fără să-i atingă 
însă osul. 

Asta s-a întâmplat la vreo două sute de yarzi de râpă; cam la 
trei sute, simţi din nou muşcătura focului; de data asta, în 
coastă. Nici una din ele n-a reuşit să-i clatine însă trupul uriaş; 
nici douăzeci nu l-ar fi omorât. Cu toate acestea, la al doilea 
glonţ se opri brusc şi se întoarse cu un urlet de mânie, 
asemănător cu mugetul unui taur furios, un răcnet puternic, de 
furie, care s-ar fi putut auzi la un sfert de milă în vale. 


18 


Bruce îl auzi pe când risca un al şaselea glonţ, de la o distanţă 
de şapte sute de yarzi, în timp ce Langdon îşi încărca arma. 
Vreme de cincisprezece secunde, urlând ameninţător, Thor i-a 
provocat la luptă, sfidând deschis duşmanul pe care nu-l mai 
vedea. La a şaptea împuşcătură a lui Langdon, un bici de foc îi 
arse spatele. 

O frică ciudată îl cuprinse brusc în faţa acestor fulgerături cu 
care nu putea să lupte şi se grăbi spre intrarea trecătorii. L-au 
mai urmărit o vreme bubuiturile de puşcă, ca nişte tunete, dar nu 
l-au mai ajuns. Cu greu, începu să coboare în cealaltă vale. 

Ştia că e rănit, dar nu putea înţelege în ce fel. Numai o dată, în 
timpul coborârii, s-a oprit câteva clipe şi o baltă mică de sânge 
apăru pe pământ. Lângă laba stângă. O mirosi bănuitor şi 
nedumerit, apoi porni din nou la drum spre răsărit. Puţin mai 
târziu, simţi iar în aer miros proaspăt de om. Îl aducea vântul. 
Acum, cu toate că dorea să se oprească, să-şi oblojească rana, o 
luă din loc şi mai iute, căci învățase un lucru pe care nu avea să-l 
mai uite niciodată: omul şi durerea lui veniseră împreună. 

Ajuns în fundul văii, intră în pădurea deasă din apropierea 
pârâului de-a lungul căruia mersese poate de sute de ori. Albia 
lui lega între ele cele două părţi ale domeniului său. 

Din instinct venea aici, ori de câte ori era rănit sau bolnav, ori 
când se pregătea de hibernare. 

Avea un motiv bine întemeiat pentru care proceda astfel: era 
născut în desişul de nepătruns, aproape de izvorul pârâului şi 
copilărise printre tufişurile de coacăze sălbatice şi mure, printre 
pajiştile roşii de kinnikinic?. Ajunsese acasă. Aici, întotdeauna 
voia să fie singur. Era unica parte a ținutului în care nu tolera pe 
nimeni. Dădea însă voie urşilor cafenii sau grizzly să umble pe 
povârnişurile întinse şi însorite ale domeniului său atâta timp cât 
se îndepărtau la apropierea lui. li lăsa să-şi caute hrana, să 
doarmă la soare, să trăiască în pace şi linişte, cu condiţia să-i 
respecte întâietatea. Nu-i alunga decât atunci când era nevoie să 
le aducă aminte că el este marele stăpân al munţilor şi atunci 
aveau loc lupte crâncene. 

Totdeauna după o încăierare, Thor revenea în această vale şi 
urca pe pârâu în sus, ca să-şi vindece rănile. 

Acum, mergea încet şi cu greu. Simţea o durere grozavă în 
umăr. Din când în când, laba i se îndoia de durere şi se poticnea. 
De câteva ori a intrat până la umăr în bulboane, lăsând să-i 


7 Plantă pitică, cu fructe roşii, mici. (n.t.). 


19 


curgă apa rece peste răni, care, încetul cu încetul, încetară să 
mai sângereze. In schimb, durerea se înteţi. 

In asemenea împrejurări, Thor simţea o nevoie teribilă să se 
tăvălească într-o băltoacă de noroi şi acesta era al doilea motiv 
pentru care venea aici ori de câte ori era rănit. Balta asta de 
noroi era doctorul lui. 

Soarele tocmai se lăsase spre asfinţit când, în sfârşit, ajunse la 
ea; avea fălcile întredeschise şi capul enorm îi atârna greu. 
Pierduse mult sânge. Era vlăguit şi umărul îi ardea de durere; îi 
venea să-l sfâşie cu dinţii, ca să smulgă din el focul ce-l mistuia. 

Balta de noroi, lată de vreo treizeci de picioare şi cam tot atât 
de adâncă la mijloc, îl aştepta cu mâlul ei galben, răcoros şi 
plăcut. 

Thor se cufundă în el până la subsuori, lăsându-se încetişor pe 
partea rănită. Mâlul îi ungea rana ca un balsam binefăcător. 
Scoase un lung suspin de uşurare şi rămase aşa multă vreme, în 
patul lui de noroi. g 

Soarele asfințise de mult. intunericul se lăsase greu, aducând 
lucirea minunată a stelelor în înaltul cerului, dar Thor stătea tot 
acolo, încercând să-şi tămăduiască prima rană făcută de om. 


Capitolul IV. 


La marginea pădurii de brazi, Langdon şi Otto îşi fumau pipele 
lângă focul aproape stins. Aerul nopţii era pătrunzător şi rece la 
acele înălţimi ale munţilor. Bruce se sculă să mai arunce un braţ 
de vreascuri peste cărbunii aproape stinşi, apoi se lungi din nou 
cu capul şi cu umerii rezemaţi confortabil de trunchiul unui copac 
şi, pentru a nu ştiu câta oară, îl pufni râsul. 

— Râzi? Trăsnite-ar să te trăsnească! mormăi Langdon. Ţi-am 
mai spus doar că l-am atins de două ori, Bruce. Precis de două 
ori; unde mai pui că eram şi într-o poziţie a dracului de proastă! 

— Mai ales atunci când ursul îţi rânjea deasupra capului - i-o 
întoarse Bruce, pe care-l amuza grozav ghinionul tovarăşului său. 
Pe cuvântul meu, Jimmy, la distanţa aceea aproape că l-ai fi 
putut da gata şi c-o piatră! 

— Aveam doar carabina în bandulieră - îi explică Langdon 
pentru a douăzecea oară. 

— Nu cred că e locul cel mai potrivit pentru puşcă, când te 
duci la o vânătoare de grizzly - cugetă Bruce. 


20 


— i-am mai spus că râpa era a dracului de prăpăstioasă, că a 
trebuit să mă agăţ cu mâinile şi cu picioarele de tot ce întâlneam 
în cale, iar dac-ar fi fost şi mai abruptă, ar fi trebuit să mă ţin cu 
dinţii! Se ridică puţin, scutură cenuşa din pipă şi o umplu cu 
tutun proaspăt. Sunt convins, Bruce, că este cel mai mare urs 
grizzly din Munţii Stâncoşi. 

— Ar fi fost un covor straşnic pentru bârlogul tău, Jimmy, 
bineînţeles dacă n-ai fi ţinut puşca în bandulieră. 

— Şi-o să-l am cu orice preţ - spuse Langdon. De altfel, m-am 
hotărât: rămânem aici şi nu mă las până nu pun mâna pe el, 
chiar dacă pentru asta. O să ne pierdem toată vara. Nu l-aş da 
nici pentru zece urşi. Pariez că are cel puţin nouă picioare- 
înălţime; avea un cap cât o baniţă şi părul de pe umeri, lung mai 
bine de patru degete. La urma urmei, nu-mi pare prea rău că nu 
l-am împuşcat. Acum, că e lovit, va fi prevăzător. O să fie o 
plăcere vânarea lui. 

— Aşa cred şi eu - încuviinţă Bruce - mai ales dacă ai norocul 
să dai de el în cursul săptămânii viitoare, cât e încă înnebunit de 
durere de pe urma rănilor; să te ferească Dumnezeu, Jimmy, să 
mai ai şi atunci puşca în bandulieră! 

— Ce-ai spune, Bruce, dacă ne-am aşeza tabăra aici? 

— Mm... da. Locul e cât se poate de potrivit; avem carne 
proaspătă din belşug, păşune bună pentru cai şi apă curgătoare. 
După o clipă, adăugă: A fost lovit destul de rău. Sângera tare 
când a ajuns pe creastă. 

La lumina focului, Langdon se apucă să-şi curețe arma. 

— Nu crezi c-ar putea s-o şteargă, să părăsească eventual 
ţinutul? 

Bruce mormăi cu dispreţ: 

— S-o şteargă, să fugă? Poate, dac-ar fi un urs negru; dar ăsta- 
i un grizzly, stăpânul ținutului. Poate are să ocolească valea 
câtva timp; poţi fi sigur însă că nu va pleca niciodată. Să ştii de 
la mine un lucru: cu cât răneşti mai rău un grizzly, cu atât devine 
mai îndârjit, iar dacă te ţii de el, îl întăriţi într-atâta, încât e în 
stare să lupte până cade mort. Dacă-l vrei însă cu tot dinadinsul, 
o să punem mâna pe el fără nici o îndoială. 

— İl vreau - răspunse Langdon cu hotărâre. Pun prinsoare că 
bate toate recordurile de mărime. Ţin neapărat să pun mâna pe 
el, Bruce; doresc asta din tot sufletul! Crezi că putem să-i dăm de 
urmă mâine dimineaţă? 

Bruce clătină din cap. 


21 


— Să-i dăm de urmă nu e mare lucru; greutatea o să fie să-l 
vânăm. Un grizzly, când e rănit, îşi schimbă mereu locul. Nu-şi 
părăseşte domeniul, dar nici nu se mai arată în locuri deschise, 
ca mai înainte. De altfel, Metoosin trebuie să sosească cu câinii 
în trei-patru zile şi când o să punem haita la treabă, atunci să 
vezi distracţie! 

Langdon privi spre foc prin ţeava lustruită a carabinei şi zise 
îngândurat: 

— Nu-mi vine a crede că Metoosin va putea să ne ajungă mai 
devreme de o săptămână. Drumul pe care l-am făcut e foarte 
greu şi terenul teribil de accidentat. 

— Ascultă-mă pe mine! Bătrânul indian ne va ţine urma chiar 
dacă am merge numai pe stânci - spuse Bruce cu convingere. 
Aşadar, va fi sigur aici peste trei zile, numai să-şi poată stăpâni 
câinii să nu înnebunească alergând după arici. Ei şi când vor fi 
aici - se sculă, întinzându-şi trupul deşirat - când vor fi aici, 
atunci să te ţii vânătoare! Munţii ăştia sunt atât de plini de urşi, 
că o să rămânem fără câini în mai puţin de-o săptămână, pun 
rămăşag! 

Langdon închise carabina cu un zgomot sec. 

— Nu vreau decât un singur urs, pe ăsta - zise el, făcându-se 
că n-a auzit ultimele cuvinte ale lui Bruce - şi presimt că mâine o 
să punem mâna pe el. Tu te pricepi într-adevăr foarte bine la 
urşi, dar eu, unul, socot că e prea greu rănit ca s-ajungă departe. 

işi pregătiră în preajma focului două culcuşuri de cetină şi 
Langdon, urmând exemplul tovarăşului său, se înfăşură în pături 
Şi se culcă. 

Fusese o zi grea, aşa că adormi buştean imediat ce puse capul 
jos. 

Mai dormea când, la ivirea zorilor, Bruce se deşteptă. Fără să-l 
trezească pe Langdon, îşi trase cizmele şi pleca prin iarba plină 
de rouă, în căutarea cailor, cam la un sfert de milă înapoi. 

După câtăva vreme se întoarse, trăgând după el „Mârţoaga” şi 
caii de călărie. 

Langdon se sculase între timp şi, făcând focul, îşi amintea ca 
în atâtea rânduri că, datorită unei dimineţi ca aceea, dezamăgise 
pe medici şi înşelase moartea. 

Exact cu opt ani în urmă, venise pentru prima oară în Nord, 
slăbănog şi c-un plămân bolnav. 

— Poţi să te duci, tinere, dacă vrei - îi spusese unul din doctori 
- dar te duci la moarte sigură. 


22 


Şi s-a dus. 

Acum era sănătos tun şi zdravăn ca un stejar. 

Primele raze ale soarelui scăldau în aur şi purpură crestele 
munţilor. În răcoarea dimineţii, inspira adânc în piept aerul 
încărcat de parfumul florilor şi mirosul sănătos de răşină. 

Bucuria de a trăi în aer liber îl făcea de obicei mai expansiv 
decât pe tovarăşul său. li venea să chiuie, să cânte, să fluiere. În 
dimineaţa asta însă stătea tăcut, înfrigurat de aşteptarea 
vânătorii. 

In timp ce Otto înşeua caii, Langdon prepara turta de ovăz. 
Devenise expert în coptul a ceea ce: numea el „pâinea 
sălbaticului” şi metoda lui avea dublul avantaj de a evita risipa 
de alimente şi pierderea de timp. Desfăcu un sac cu făină, scobi 
o adâncitură în ea şi o umplu cu două cești de apă şi jumătate de 
cană de grăsime de caribu. La toate acestea adăugă o jumătate 
de lingură de praf de copt şi puţină sare, cât ai lua cu două 
degete, după care începu s-o frământe. In mai puţin de cinci 
minute, turtele de ovăz erau gata şi puse la copt pe foc. 

O jumătate de oră mai târziu şi cotletele de oaie erau fripte, 
cartofii prăjiţi, iar pâinea bine rumenită. 

Spre răsărit, soarele îşi arăta tocmai faţa când cei doi o 
porniră la drum. Au străbătut valea călare, iar când au ajuns la 
povârniş, descălecară şi porniră pe jos, cu caii mergând 
ascultători în urma lor. 

Nu le-a fost greu să dea de urma ursului. 

Pe locul unde Thor se oprise ca să-şi înfrunte duşmanii, au dat 
peste o pată mare de sânge. Au mers după dâră până în vârful 
stâncii. In vreo trei rânduri, coborând în valea cealaltă, au găsit 
mici bălți de sânge îmbibate în pământ sau scurse pe stâncă, 
marcând locurile unde se oprise ursul. 

Traversară pădurea de brad şi ajunseră la pârâu. Aici s-au 
oprit să examineze urmele labelor bine imprimate pe nisipul 
negru. 

Bruce holbă ochii, iar Langdon scoase o exclamaţie de uimire. 
Fără altă vorbă, luă din buzunar un metru flexibil şi îngenunche 
lângă una din urme. 

— Cincisprezece degete şi un sfert! anunţă el, gâfâind de 
emoție. 

— la mai măsoară una - spuse Bruce. 

— Cincisprezece şi... jumătate! Bruce privi în sus, spre 
trecătoare. 


23 


— Cea mai mare urmă pe care am văzut-o vreodată n-avea 
decât paisprezece şi jumătate! vorbi el cu admiraţie şi 
consternare în voce. Ursul care o lăsase a fost împuşcat la 
Athabaska; trecea drept cel mai mare grizzly vânat vreodată în 
Columbia Britanică. Dar ăsta îl întrece, Jimmy! 

Merseră mai departe şi, din nou, la marginea primei bălți unde 
Thor îşi îmbăiase rănile, îi măsurăm urmele. Mărimea era mereu 
aceeaşi, doar petele de sânge se mai răriseră. 

Se făcuseră ceasurile zece şi jumătate când cei doi ajunseră la 
balta de nămol în care zăcuse Thor. 

— A fost foarte greu rănit - spuse în şoaptă Bruce. A stat aici 
aproape toată noaptea. 

Mânaţi de acelaşi gând, priviră înainte. O jumătate de milă în 
faţa lor, în adâncul munţilor din ce în ce mai abrupți, valea se 
pierdea  sugrumată într-un fel de trecătoare adâncă şi 
întunecoasă. 

— Da, a fost foarte greu rănit - repetă Bruce, continuând să 
cerceteze împrejurimile. Poate ar fi mai bine să priponim caii şi 
să ne continuăm drumul pe jos. S-ar putea să fie pe-aici, pe 
aproape. 

Legară caii de copaci şi uşurară „Mârţoaga” de povară. 

Apoi, cu armele pregătite, numai ochi şi urechi, pătrunseră cu 
prudenţă în tăcerea şi întunericul trecătorii. 


Capitolul V. 


Thor a străbătut trecătoarea în zori. Era cam înţepenit după 
baia de noroi, dar rana nu-l mai ardea aşa tare şi durerea se mai 
potolise. Incă-l mai supăra, dar nu ca în ajun. De fapt, nu-l durea 
atât umărul, cât mai ales se simţea rău. Era bolnav şi, dac-ar fi 
fost om, ar fi stat întins în pat, cu termometrul sub limbă şi cu 
doctorul lângă el, luându-i pulsul. Acum urca încet şi ostenit. 

El, vânătorul neobosit în căutarea hranei, nu se mai gândea la 
ea; nu-i era foame şi nici n-avea chef să mănânce. 

Cu limba fierbinte, lipăia ades apa rece a pârâului şi încă mai 
des întorcea capul înapoi, adulmecând vântul. 

Ştia că mirosul omului, tunetul ciudat şi fulgerul pe care nu şi-l 
putea explica îl amenințau din urmă. Toată noaptea stătuse de 
veghe şi acum înainta cu multă băgare de seamă. 

Thor n-ar fi ştiut să spună ce leac anume e bun pentru câte o 


24 


suferinţă şi nu se pricepea de fel la botanică, totuşi natura, 
creându-l, hotărâse ca el să fie propriul său medic. Aşa cum 
pisica, când e bolnavă, caută iarba-mâţei şi Thor îşi căuta 
anumite leacuri ori de câte ori se simţea rău. 

Nu tot ce e amar e chinină; totuşi, leacurile lui erau îndeobşte 
plantele amare. 

Urcând prin trecătoare, cu nasul în pământ, adulmeca în 
stânga şi-n dreapta în hăţişurile şi în tufişurile dese din jurul lui. 
Aşa, ajunse într-un luminiş înverzit, acoperit cu kinnikinic, o 
plantă pitică cu fructe roşii, mici cât boabele de mazăre. Incă nu 
se copseseră; verzi şi amare ca fierea, conţineau un tonic 
astringent numit uva ursi. 

Thor se opri şi mâncă din ele câteva. Mai încolo, găsi 
pomuşoare. Creşteau pe crengile unor arbuşti asemănători 
coacăzului, dar cu fructele ceva mai mari şi tot amare, care 
începuseră tocmai să dea în pârg. 

Indienii le mănâncă întotdeauna când au febră. 

Thor înghiţi cam o gură plină, apoi îşi urmă drumul, 
adulmecând copacii. In sfârşit găsi ceea ce căuta: un pin din 
trunchiul căruia se prelingeau, pe alocuri, picături de răşină. Rar 
urs să treacă pe lângă un pin acoperit cu răşină şi să nu se 
oprească, căci pentru el acesta e cel mai bun întăritor. 

Thor linse picăturile proaspete, absorbind în felul acesta nu 
numai terebentină, ci, într-un anumit fel, indirect, întreaga 
farmacie de leacuri care se găseşte în ea. 

Când a ajuns, în sfârşit, la capătul trecătorii, pântecele îi 
devenise un adevărat depozit de doctorii, peste care a mai 
înghiţit şi o cantitate apreciabilă de ace de brad. După cum un 
câine, când e bolnav, mănâncă iarbă, un urs mănâncă, dacă 
găseşte, ace de brad, dar nu face niciodată acest lucru când e 
sănătos; doar atunci când se pregăteşte pentru lungul somn de 
iarnă îşi mai înfundă o dată bine stomacul şi intestinele cu ele. 

Soarele încă nu răsărise când Thor a atins capătul trecătorii şi 
s-a oprit câteva clipe la intrarea scundă o unei peşteri care 
pătrundea adânc în munte. Ce amintire îi trezeau aceste locuri e 
greu de spus. Un lucru însă era sigur: din toată lumea, aşa cum o 
cunoştea el, aici era acasă. 

Peştera, înaltă de patru picioare şi încă o dată pe atât de 
largă, era foarte adâncă şi aşternută cu nisip alb, moale. 

Cândva, de mult, fusese străbătută de un pârâu care secase, 


3 În româneşte cunoscut sub denumirea „strugurii-ursului”. (n.t.). 


25 


lăsând în urmă un culcuş confortabil pe timp de iarnă, pentru un 
urs adormit, ferindu-l de temperatura care uneori scade până la 
cincizeci de grade sub zero. 

Cu zece ani în urmă, mama lui Thor se instalase aici ca să-şi 
facă somnul de iarnă, iar când, la ivirea primăverii, ieşise 
legănându-se, trei ursuleţi se clătinau cu mers nesigur în urma 
ei. Unul din ei fusese Thor. Nu vedea încă şi abia dacă avea 
câteva fire de păr, căci unui ursuleţ grizzly i se deschid ochii şi 
părul începe să-i crească aproape în acelaşi timp ca la puiul de 
om. 

De-atunci, Thor hibernase de opt ori în culcuşul lui din peşteră. 
Ar fi dorit să intre, ar fi vrut să se culce acolo, în fundul grotei şi 
să stea aşa până îi va trece răul. Două-trei minute a ezitat, 
mirosind cu părere de rău gura peşterii. Adierea vântului ce 
venea dinspre trecătoare îi spunea însă că trebuie să meargă 
mai departe. g 

Spre apus, se înălța un povârniş care ducea drept. In vârful 
crestei şi Thor a apucat-o în sus pe el. 

Când ajunse în vârf, soarele răsărise de mult. S-a oprit să se 
odihnească, privind în jos, spre cealaltă jumătate a domeniului 
său. Era o vale şi mai frumoasă decât aceea prin care călăriseră 
Bruce şi Langdon cu câteva ore mai înainte. Avea peste două 
mile lărgime de la o culme la alta şi, în lungul ei, se desfăşurau, 
într-o privelişte largă, nuanţe de auriu, verde şi negru. 

Văzută de pe culmea pe care se afla Thor, valea apărea ca un 
parc imens. Povârnişurile înverzite se întindeau până aproape de 
crestele munţilor, iar cam la jumătatea lor, acolo unde se 
sfârşeau codrii, se iveau ici şi colo, ca semănate de mâna omului, 
crânguri de brazi şi pini răspândite pe tot cuprinsul poienelor. 
Unele din ele nu erau mai mari decât tufişurile decorative din 
parcurile oraşelor; altele însă se întindeau cât vedeai cu ochii. La 
poalele povârnişurilor se contura liziera îngustă şi neîntreruptă a 
pădurilor, între ele, larg deschisă, valea îşi desfăşura luncile 
înverzite şi uşor ondulate, împestriţate când de purpuriul loziei şi 
al salviei-de-munte, când de verdele tufişurilor de măceş şi al 
crângurilor. 

In fundul văii se rostogolea subţirel un pârâu. 

Thor a coborât vreo patru sute de yarzi spre nord, de-a lungul 
povârnişului înverzit, trecând dintr-o pădurice într-alta cam la 
două sute de yarzi mai sus de marginea pădurii. Pe aceste 
înălţimi, la jumătatea drumului dintre luncile din vale şi primele 


26 


stânci pleşuve ale piscurilor, venea adesea să-şi caute micul 
vânat. 

La ora aceea a dimineţii, grăsunii hârciogi se soreau pe stânci. 
Şuieratul lor lung şi timid, plăcut auzului, se contopea cu 
murmurul apelor într-o cadență armonioasă. Din când în când, 
câte unul, cu un fluierat ascuţit, anunţa primejdia şi, făcându-se 
mic, se lipea de stâncă, aşteptând trecerea ursului. Atunci, 
pentru câteva clipe, şuieratul lor nu mai tulbura murmurul dulce 
al văii. N 

Lui Thor însă nu-i ardea de vânătoare. Intâlnise de două ori în 
cale arici, una din mâncărurile lui preferate şi totuşi trecuse mai 
departe, fără să-i bage în seamă. Simţise mirosul cald şi proaspăt 
de caribu ieşind dintr-un tufiş, dar nu s-a oprit să cerceteze locui; 
nu l-a stârnit nici mirosul de bursuc care ajungea până la el dintr- 
o crăpătură îngustă şi întunecoasă a stâncii. 

Două ore a mers fără întrerupere, mereu spre nord, de-a 
lungul povârnişului, înainte de a cobori prin pădure, în vale, la 
pârâu. 

Noroiul care-i acoperea rana începuse să se întărească. A 
intrat în apa adâncă până la umeri şi a stat aşa câteva minute în 
bătaia valurilor, care i-au spălat aproape tot lutul de pe rană. A 
pornit-o din nou în susul pârâului şi a mers încă vreo două ore, 
bând mereu apă ca să-şi potolească setea. Şi, în sfârşit, după 
şase ore de umblet, s-a oprit în loc: un fior plăcut îl străbătuse 
până în creştet - fructele de kinnikinic, pomuşoarele, răşina, 
acele de pin şi de brad împreună cu apa multă pe care o băuse, 
amestecate toate laolaltă în stomac, îşi făcuseră efectul. Se 
simţea acum nespus de bine, atât de bine, încât, pentru prima 
oară, s-a întors în loc şi-a mârâit ameninţător înapoi, spre 
duşmanii nevăzuţi. 

II mai durea încă umărul, însă răul îi trecuse. Câtva timp a stat 
nemişcat, mârâind din când în când şi mormăitul furios care-i 
clocotea în piept avea. Acum o semnificaţie nouă. 

Până noaptea trecută nu ştiuse cu adevărat ce este ura. 
Luptase cu mulţi urşi, dar furia luptei nu înseamnă neapărat ură. 
Izbucneşte ca o flacără şi trece tot atât de iute; nu lasă urme 
care să roadă. Işi lingea rănile făcute de ghearele duşmanului 
mai degrabă mulţumit decât mâniat. 

Sentimentul care se ivise însă acum era cu totul altul. O ură 
feroce şi nepotolită se născuse în el împotriva lucrului care-l 
rănise şi-i provocase durere; ura mirosul omului, ura ciudatul 


27 


animal cu faţa albă pe care-l zărise căţărându-se pe marginea 
râpei şi ura lui cuprindea tot ce era în legătură cu acea fiinţă. Era 
o ură izvorâtă din instinct, pe care experienţa căpătată o trezise 
brutal din amorţire. 

Fără să fi văzut sau simţit vreodată omul, ştia că-i este 
duşman de moarte, că trebuie să se teamă de el mai mult decât 
de orice sălbăticiune a munţilor. Era în stare să atace fără frică 
pe cel mai uriaş dintre semenii lui, să ţină piept cu îndrăzneală 
oricărei haite feroce de lupi şi să înfrunte fără să dea măcar un 
pas înapoi inundația şi focul. Dar în faţa omului era nevoit să 
fugă! Trebuia să se ascundă! Trebuia mereu să se păzească, 
oriunde ar fi fost - atât pe crestele munţilor, cât şi în câmpie - cu 
toată fiinţa şi cu toate simţurile încordate! 

Numai natura ar fi putut să-i explice de ce, din instinct, simţea 
acest lucru; înţelesese dintr-o dată că fiinţa nouă, piticul care 
pătrunsese în lumea lui, era mai de temut decât oricare alt 
duşman pe care îl cunoscuse vreodată. 

li vorbea despre om, din negura vremurilor, experienţa 
neamului său; despre omul primelor timpuri, omul cu măciuca, 
despre omul cu sulița întărită în foc, despre omul cu săgeata şi 
despre cel care pune capcane, în sfârşit, despre omul cu puşca. 

Această fiinţă fusese dintotdeauna singurul şi unicul lui 
stăpân. Natura întipărise bine în el acest lucru, de-a lungul şirului 
de sute sau poate de mii de generaţii. 

Şi acum, pentru prima oară în viaţă, această parte adormită a 
instinctului său se redeşteptase dintr-o dată şi înţelegea. Ura 
omul şi avea să urască de-acum înainte tot ceea ce-i purta 
mirosul. Dar, o dată cu ura, se născuse în el, pentru prima dată şi 
un alt sentiment: frica! Dacă omul n-ar fi adus, odinioară, 
moartea în rândul semenilor lui, lumea nu l-ar fi cunoscut 
niciodată sub denumirea de cumplitul ursus horribilis. 

Cum înainta de-a lungul pârâului, cu capul plecat, Thor 
adulmeca uşurel ici şi colo, fără să-şi încetinească pasul. In mers, 
partea de dinapoi a trupului i se ridica şi cobora într-o legănare 
caracteristică tuturor urşilor şi mai cu seamă urşilor grizzly. 
Pietrişul scârţâia sub apăsarea paşilor greoi, iar ghearele lungi îi 
cădeau cu zgomot apăsat pe pietre - clic-clic-clic - ... şi înapoia 
lui, urmele labelor se rânduiau enorme şi adânci în nisipul fin şi 
umed. 

Valea în care pătrundea acum avea pentru Thor o semnificaţie 
deosebită. Incetinind pasul, se oprea din când în când şi 


28 


adulmeca aerul. Nu era monogam, dar de câţiva ani, la vremea 
împerecherii, venea în această minunată luncă dintre munţi, ca 
să-şi întâlnească perechea, pe Iskwao. O găsea totdeauna în iulie 
aşteptându-l, minată de puterea instinctului matern. Era o 
splendidă ursoaică grizzly, care venea tocmai dinspre soare- 
apune, din alţi munţi, ascultând chemarea dragostei. Mare şi 
puternică, cu o blană brună-aurie de toată frumuseţea, îi dăruia 
lui Thor cei mai frumoşi ursuleţi grizzly din lanţul Munţilor 
Stâncoşi. Iskwao se reîntorcea în munţii ei, iar puii vedeau aici 
pentru prima oară lumina zilei; creşteau, trăiau şi se luptau 
departe, în văile şi pe povârnişurile dinspre apus. 

Dacă Thor şi-a alungat vreodată odraslele de pe domeniul lui 
de vânătoare sau i-a bătut în lupte, a făcut-o fără să ştie şi să-i 
cunoască, căci aşa hotărâse Natura. 

Ca mai toţi celibatarii bătrâni, Thor nu iubea copiii. Suporta 
prezenţa unui ursuleţ tot atât de puţin ca un burlac arţăgos 
prezenţa unui ţânc; nu era însă aşa de fioros cum părea şi nu 
ucisese niciodată vreun pui de urs. Se mărginea doar să-l 
chelfănească zdravăn ori de câte ori îndrăznea să se apropie de 
el, dar avea grijă să-l muştruluiască numai cu perniţa netedă şi 
moale a labei, atât cât să-l dea de-a dura peste cap ca peo 
minge pufoasă. Era singura lui manifestare de nemulţumire când 
vreo ursoaică străină, cu puii ei, îi încălca ţinutul. Altfel, era un 
urs chiar amabil şi politicos. Niciodată nu alungase şi nu atacase 
pe nici una, oricât de rea şi nesuferită ar fi fost; ba chiar nici 
atunci când o găsea mâncându-i din pradă. Se mărginea doar să 
tragă puilor ei o săpuneală zdravănă şi atât. 

E bine, oricum, să ştiţi toate acestea, ca să înţelegeţi 
tulburarea care l-a cuprins pe Thor când, deodată, ocolind nişte 
stânci ce-i stăteau în cale, îi veni în nări, de foarte aproape, un 
miros călduţ. Se opri, întoarse capul şi blestemă în felul lui, cu un 
mormăit scurt şi ursuz. La câţiva paşi de el, un pui de urs se târa 
cu burta pe nisip, gudurându-se şi tremurând de mama focului, 
ca un căţeluş înspăimântat, care nu ştie încă dacă cel ce se 
apropie îi e prieten sau duşman. Ursuleţul n-avea mai mult de 
trei luni, deci, oricum, o vârstă mult prea fragedă ca să 
hoinărească singur, fără maică-sa. Avea un botişor cafeniu, mic 
şi ascuţit, dar pata albă de pe piept arăta că face parte din 
neamul urşilor negri; nu era, aşadar, un grizzly. Se străduia din 
răsputeri să spună în felul lui: „M-am pierdut, m-am rătăcit, mi-e 
foame şi mi-a intrat un ghimpe de arici în labă...”, dar Thor mârâi 


29 


din nou ameninţător, căutând cu ochii în toate părţile ursoaica. 
Nu se vedea nicăieri şi nu-i simţea nici mirosul; întoarse iar capul 
spre pui. 

Muskwa - aşa cum i-ar fi spus indienii - se apropia câte puţin 
de el, târându-se pe burtă. La a doua ochire a lui Thor, tremură şi 
mai tare, rostogolindu-se cu încă o jumătate de pas mai aproape 
de uriaşul grizzly. Un avertisment înăbuşit ieşi din pieptul ursului. 
Părea că spune destul de limpede: 

— Nu te apropia, sau îţi ard una de te dau de-a dura! 

Muskwa a înţeles. Stătu ca mort, cu nasul, labele şi burta lipite 
de pământ. 

Thor mai privi încă o dată în jur şi când şi-a întors din nou 
privirile, ursuleţul era la numai trei picioare de el, făcut una cu 
nisipul şi scheunând încetişor. 

Thor ridică puţin laba dreaptă: 

— Un pas mai mult şi te cârpesc! mormăi el. 

Muskwa se gudura şi tremura. Işi lingea botul cu limba mică şi 
roşie, pe jumătate înfricoşat, pe jumătate cerşind îndurare şi, cu 
toată laba ridicată a lui Thor, s-a apropiat, târându-se încă şase 
degete. Ursul îşi înăbuşi un mormăit şi, indispus, lăsă să-i cadă 
laba grea înapoi pe nisip. 

Pentru a treia oară privi în jur, adulmecând aerul şi mârâind. 
Un flăcău tomnatic şi arţăgos l-ar fi înţeles foarte bine: 

— Unde dracu' o fi maică-sa? părea să spună. Atunci se 
întâmplă ceva neaşteptat. 

Muskwa se furişase pe nesimţite lângă laba rănită a lui Thor. 
Ridicându-se puţin, a simţit în nări mirosul rănii proaspete. A 
atins-o delicat cu limba-i moale şi catifelată şi, deodată, o 
senzaţie de uşurare deosebit de plăcută îl învălui pe marele 
grizzly. Stătu câtva timp nemişcat şi tăcut, în timp ce ursuleţul îi 
lingea rana. Apoi, aplecându-şi capul mare, adulmecă ghemul 
pufos care venise atât de încrezător spre el. Micul orfan scânci 
încetişor. Thor mormăi iarăşi, dar acum glasul lui domol nu mai 
avea nimic ameninţător. Mângâie cu limba lui mare şi caldă faţa 
ursuleţului. 

— Hai cu mine - părea a-i spune şi îşi reluă drumul spre nord. 

In urma lui, tropăind mărunt şi nesigur, venea orfanul ursuleţ 
cafeniu, cu mutrişoara mică şi ascuţită. 


30 


Capitolul VI. 


Pârâul de-a lungul căruia mergea Thor era un afluent al 
Badinei şi curgea aproape în linie dreaptă spre Skeena. 

Pe măsură ce înainta în susul apei, ţinutul se înălța, devenind 
tot mai accidentat. Marele grizzly străbătuse cam şapte-opt mile 
de la vârful cumpenei apelor, unde dăduse peste Muskwa şi 
pantele începuseră să-şi schimbe înfăţişarea. Printre coastele 
stâncoase şi abrupte, presărate de mase enorme de stânci, între 
râpile înguste şi întunecoase şi povârnişurile prăpăstioase care 
se întindeau până hăt-departe, pârâul devenea din ce în ce mai 
zgomotos şi cursul lui tot mai greu de urmat. 

Thor pătrunsese acum într-una din fortărețele lui - o regiune în 
care, la nevoie, avea la îndemână mii de ascunzători dac-ar fi 
dorit. Era un ţinut sălbatic şi frământat, unde vânatul mare se 
găsea din belşug şi unde mirosul omului nu-l putea ajunge 
niciodată. 

Trecuse cam o jumătate de oră de la întâlnirea cu Muskwa. 
Pornise la drum fără grabă, cu pas greoi şi apăsat. Părea că 
uitase cu totul de prezenţa ursuleţului. Totuşi, îl auzea şi-i simţea 
mirosul. Muskwa se căznea să-l urmeze; trupul lui mic şi grăsun, 
cu lăbuţe scurte, nu era obişnuit cu drumuri aşa de lungi şi 
anevoioase; cu toate acestea păşea curajos şi doar de două ori în 
cursul acestei jumătăţi de oră a scâncit de prea mare obidă; 
întâi, când s-a rostogolit din vârful unei stânci în apa râului şi 
apoi, când a călcat prea apăsat pe ghimpele de arici pe care-l 
avea înfipt în labă. 

In cele din urmă, Thor a părăsit malul pârâului şi a început să 
urce o râpă adâncă, până când a dat de un luminiş, ca un fel de 
mic platou, aşezat la jumătatea unui povârniş întins. Aici s-a oprit 
în preajma unei stânci bătute de soare şi împresurată de iarbă. 

Poate că prietenia nevinovată pe care i-o arătase Muskwa, 
uşurarea resimţită când îi linsese rana - într-un moment 
psihologic - şi stăruința de a-l urma, toate la un loc au făcut să 
vibreze ceva în inima lui aspră de sălbăticiune; aşa, că, după ce 
a adulmecat cercetător în jur, s-a întins liniştit lângă stâncă. 

Abia atunci ursuleţul, ajuns la capătul puterilor, a îndrăznit şi 
el să se culce. Era aşa de istovit, încât într-o clipă a adormit 
buştean. De vreo două ori în cursul după-amiezii, Thor simţise 
arsura foamei, o foame din acelea care nu poate fi potolită cu 
furnici sau râme şi nici chiar cu hârciogi. Aşadar, leacurile îşi 


31 


făcuseră efectul; dar poate îl mâna şi gândul că micul Muskwa 
trebuie să fie lihnit de foame; oricum, nu-i mai dădu răgaz 
ursuleţului să se odihnească, ci se hotărî să o pornească mai 
departe. 

Era cam pe la ora trei, ceas când, în zilele de vară, peste văile 
munţilor din nord coboară liniştea şi toropeala. 

Hârciogii şuieraseră până osteniseră şi acum leneveau la 
soare, pe stânci; vulturii pluteau aşa de sus deasupra piscurilor, 
încât păreau nişte puncte negre în albastrul cerului; uliii, sătui de 
pradă, dispăruseră în pădure, iar caprele şi oile sălbatice se 
odihneau acolo sus, pe tancurile lor, aproape de linia cerului. Şi 
dacă, din întâmplare, s-ar fi aflat vreun rumegător prin apropiere, 
până şi acela era acum. Sătul şi picotea. 

Vânătorii din munţi ştiu că acum este momentul cel mai 
prielnic pentru cercetarea povârnişurilor şi luminişurilor, când pot 
da peste urşii însetaţi de carne, porniţi după pradă. Thor 
cunoştea şi el această taină a vânătorii. 

Din instinct ştia că poate umbla fără teama de a fi zărit sau 
simţit, pentru că toate animalele erau sătule şi dormeau. Acum 
putea să descopere vânatul şi să-l încolţească. 

Câteodată se întâmpla să omoare o capră sau un caribu chiar 
în plină zi, căci pe distanţe mici alerga mai iute decât capra sau 
oaia şi aproape tot atât de repede ca un caribu; dar de obicei îşi 
ucidea vânatul spre apusul soarelui sau când începea să se lase 
întunericul. 

Se ridică greoi de lângă stâncă şi zgomotul îl deşteptă pe 
Muskwa. 

Ursuleţul se sculă, clipi somnoros spre Thor, apoi spre soare şi 
se scutură aşa de tare, încât căzu jos. Thor aruncă o privire cam 
acră spre ghemuleţul cenuşiu din faţa lui. 

Foamea îi dădea junghiuri şi simţea o poftă teribilă să 
mănânce carne, carne multă, roşie şi zemoasă, întocmai ca un 
om flămând care tânjeşte după o fleică şi n-are de mâncare 
decât pesmeciori şi maioneză. Se întreba cu nedumerire cum va 
putea să vâneze un caribu cu ursuleţul ăsta aproape mort de 
foame şi curios nevoie-mare, care se ţinea scai de el. 

Muskwa părea să-i fi înţeles gândul. O luă la goană înainte, 
apoi, după câţiva metri, se opri şi privi îndărăt obraznic, cu 
urechiuşele ciulite. Avea aerul unui copil care vrea să-i arate 
tatălui că este capabil să meargă la prima lui vânătoare de 
iepuri. 


32 


Thor îşi săltă cu un zgomot surd trupul greoi şi dintr-o săritură 
îl ajunse; o lovitură bruscă a labei drepte şi ursuleţul se văzu 
trimis, rostogolindu-se de-a dura, la câţiva metri în spatele lui. 
Era un fel de a-l certa care spunea limpede: 

— Acolo-i locul tău, dacă vrei să mergi la vânătoare cu mine! 
După care a pornit-o încetişor, cu ochii, urechile şi nările 
încordate. 

A coborât până la vreo sută de yarzi deasupra pârâului. Acum 
nu mai căuta drumurile uşoare, ci cerceta locurile accidentate şi 
prăpăstioase. Inainta încet, în zigzag, înconjurând cu atenţie 
stâncile, adulmecând fiecare râpă şi scotocind tufişurile şi 
locurile din preajma copacilor doborâţi de vânt. Urca până 
aproape de stâncile pleşuve ale piscurilor, ca apoi să coboare iar 
pe nisipul şi pietrişul prundului. 

Vântul îi aducea în nări felurite mirosuri; nici unul însă nu era 
atât de atrăgător ca să-l ademenească şi să-l oprească locului. O 
dată l-a ajuns miros de capră dinspre stâncile înalte, dar nu-i 
plăcea să vâneze pe stânci; altă dată a simţit mirosul de oaie 
sălbatică, iar mai târziu, în cursul după-amiezii, a zărit un berbec 
care-l privea de pe un tanc, la o sută de picioare deasupra 
capului. Ceva mai la vale, adulmecând aerul, a simţit urmă de 
arici şi încă mult mai des pe cea de caribu. 

Prin partea locului erau şi alţi urşi, dar mai ales negri sau 
bruni, care aveau obiceiul să cutreiere de-a lungul pârâului; o 
singură dată doar a simţit mirosul altui grizzly şi atunci a mârâit 
supărat. 

De două ceasuri de când părăsiseră locul de odihnă, Thor nu-i 
dăduse nici o atenţie lui Muskwa, pe care foamea şi oboseala îl 
chinuiau tot mai mult, pe măsură ce trecea vremea. Nici un copil 
n-ar fi fost în stare să dea dovadă de mai mult curaj decât el. De 
multe ori, în locurile accidentate, se poticnea şi cădea, iar acolo 
unde Thor trecea peste stânci numai cu un singur pas, el trebuia 
să lupte cu desperare ca să-şi facă drum. În trei rânduri, la 
trecerea pârâului, bietul Muskwa a fost gata-gata să se înece. În 
plus îl mai durea şi laba, era plin de lovituri, zdrobit, rupt de 
oboseală şi ud leoarcă; dar nu se lăsa. Uneori era foarte aproape 
de Thor, alteori trebuia s-o ia la goană ca să-l ajungă din urmă. 

Când, spre apusul soarelui, Thor a dat peste vânatul dorit, 
sărmanul Muskwa era istovit cu desăvârşire. Şi apoi nici nu 
înţelegea de ce Thor se trântise deodată, lipindu-şi trupul mare şi 
greoi de o stâncă, la marginea unei fânețe mărăcinoase, de unde 


33 


se putea privi în jos spre o vâlcea. 

li venea să scâncească, dar nu îndrăznea: îi era frică. 
Niciodată, în scurta lui viaţă, n-o dorise pe maică-sa alături ca 
acum. Nu pricepea de ce l-a părăsit printre stânci şi nu s-a mai 
întors. 

Langdon şi Bruce aveau să descopere tragedia ceva mai 
târziu. 

Muskwa nu se dumerea de ce nu mai vine ursoaica să-l 
alăpteze, doar se făcuse ora de culcare şi ar fi trebuit să sugă. 
Era născut în martie şi, după legea ursoaicelor, puii mai trebuiau 
alăptaţi încă o lună. Ghemotocul acesta cafeniu era ceea ce 
Metoosin, indianul, ar fi numit un munookow, adică ceva foarte 
mic şi crud încă. Fiind urs, nu se născuse la fel ca toate celelalte 
animale. Mamă-sa, ca orice ursoaică din regiunile îngheţate, îl 
adusese pe lume în bârlogul ei, cu mult timp înainte de a-şi fi 
terminat hibernarea. Îl născuse în timpul somnului de iarnă. Şase 
săptămâni, cât timp nu deschisese încă ochii şi era golaş, îl 
alăptase, cu toate că ea nici nu mânca, nici nu bea apă şi nu 
ieşise încă la lumina zilei. Când s-au sfârşit cele şase săptămâni, 
a părăsit împreună cu el bârlogul, ca să-şi caute, pentru prima 
oară, hrana. 

Trecuseră de atunci încă şase săptămâni şi el ar fi trebuit să 
cântărească la vremea asta cam douăzeci de pfunzi. Dar acum, 
lihnit de foame şi de sete cum nu mai fusese niciodată în viaţa 
lui, cântărea desigur cu mult mai puţin. 

La vreo trei sute de yarzi mai jos de locul unde stătea acum 
Thor, se întindea o pădurice de pini mică şi deasă, la marginea 
unui lac cât un degetar, a cărui apă şerpuia strecurându-se către 
celălalt capăt al vâlcelei. Acolo, în pădurice, se afla un caribu sau 
poate chiar mai mulţi. Thor ştia asta sigur de parcă i-ar fi văzut. 
Pentru el, wenipow, mirosul copitatelor „culcate”, era tot aşa de 
deosebit de nechisoo, mirosul celor care „pasc”, ca ziua de 
noapte. Primul pluteşte imperceptibil în aer, ca adierea 
parfumului din hainele şi părul unei femei care trece; celălalt se 
lasă greu şi cald spre pământ, ca mirosul unei sticle sparte de 
colonie. 

Chiar şi Muskwa, care se furişase în spatele lui Thor şi se 
culcase alături, îi simţea mirosul. 

Vreo zece minute bune, Thor a stat nemişcat. Cerceta cu ochii 
vâlceaua, malul lacului şi marginea pădurii. Adulmeca spre 
partea de unde venea mirosul, stabilindu-i locul tot aşa de precis 


34 


ca acul unei busole. 

Trebuia să stea neclintit, deoarece se aflau foarte aproape de 
limita spaţiului de unde puteau fi simţiţi. 

In munţi, în asemenea locuri cum era vâlceaua aceea, curenţii 
formează adesea vârtejuri, iar dacă Thor s-ar fi aflat cu cincizeci 
de yarzi mai sus de locul unde sta ghemuit, renul, cu mirosul lui 
fin, i-ar fi simţit imediat prezenţa. 

Cu urechiuşele ciulite înainte, cu o licărire de înţelegere în 
ochi, Muskwa lua acum prima lecţie de pândă a vânatului. 

Thor, ghemuit la pământ, se târa pe burtă, înaintând încetişor 
şi fără zgomot spre pârâu. Gulerul de blană din jurul gâtului i se 
zbârlise ca spinarea unui câine întărâtat. Muskwa îl urma târâş. 

Ursul continuă să înainteze ocolit cam încă o sută de yarzi şi 
din când în când se oprea să adulmece în direcţia pădurii. In cele 
din urmă păru mulţumit. Vântul îi sufla drept în faţă, aducându-i 
adieri îmbietoare. O porni furişându-se, lipit de stâncă, cu paşi 
mici şi cu muşchii încordaţi, gata de atac. In două minute ajunse 
la marginea păduricii de pini. Unde se opri iar. 

Un trosnet de crengi rupte ajunse până la el. Renii caribu se 
sculaseră în picioare, dar nu dădeau semne de nelinişte. Se 
duceau să se adape şi să pască. 

Thor se strecură tiptil în direcţia zgomotului, într-o clipă a fost 
în umbra păduricii; se opri şi, ascuns de frunziş, supraveghea 
lacul şi pajiştea din faţă. Intâi a apărut un uriaş caribu mascul, cu 
coarnele crescute numai pe jumătate şi încă acoperite de puf. În 
urma lui venea unul tânăr, cam de vreo doi ani; era gras şi blana- 
i catifelată lucea în lumina apusului. 

Vreo câteva minute, taurul caribu cercetă atent locul, căutând 
să prindă cu ochii, urechile şi nările vreun semn de primejdie. Cel 
tânăr, mai puţin bănuitor, rupea liniştit iarbă. 

Lăsându-şi coarnele pe spate, taurul o porni încet spre lac, 
pentru adăpatul de seară. Tânărul îl urmă. 

In momentul acela, Thor ieşi încetişor din ascunzătoare şi, de 
acolo, de la cincizeci de picioare depărtare de renul cel tânăr, îşi 
strânse într-o clipă corpul uriaş şi, cu o zvâcnire, sări. Străbătuse 
ca un bolid jumătate de distanţă, când în sfârşit animalele l-au 
auzit. Ţâşniră din loc ca o săgeată, dar prea târziu. Thor se şi 
repezise cu iuţeala vântului, căzând în spinarea celui mai tânăr; 
se lăsă apoi puţin pe o parte şi, parcă fără efort, îl dobori la 
pământ. Urmărirea se terminase. 

Puternica lui labă dreaptă se înfipse în umărul animalului şi, în 


35 


timp ce se rostogoleau la pământ, îi apucă botul cu stânga, de 
parc-ar fi fost o mână omenească. Aşa cum proceda totdeauna în 
asemenea împrejurări, Thor se lăsă să cadă sub caribu şi, 
îndoindu-şi puţin o labă de dinapoi, îi spintecă burta cu ghearele. 
În acelaşi timp, încleştându-l, îi zdrobi coastele ca pe nişte 
surcele. 

In sfârşit se ridică, privi în jur şi se scutură cu un răcnet, care 
ar fi putut să însemne tot atât de bine un strigăt de triumf sau o 
invitaţie la masă pentru Muskwa. 

Ursuleţul n-a mai aşteptat altă poftire. Pentru: prima oară 
simţea gustul cărnii şi mirosul sângelui. Amândouă veniseră în 
momentul cel mai potrivit al vieţii lui, tot aşa cum i se întâmplase 
şi lui Thor cu ani în urmă. 

Nu toţi urşii grizzly omoară vânat mare, ba chiar numai foarte 
puţini dintre ei. Cei mai mulţi sunt, în general, vegetarieni. Se 
hrănesc cu animale mici ca: hârciogi, marmote şi arici. Numai 
întâmplarea face dintr-un grizzly vânător de caribu, capre, oi 
sălbatice, cerbi sau chiar elani. 

Thor era unul dintre aceştia şi, ca el, urma să fie şi Muskwa, cu 
toate că era un urs negru, fără nici. Un fel de înrudire cu ursus 
horribilis. 

Timp de o oră, cei doi s-au ospătat nu cu lăcomia câinelui 
înfometat, ci pe îndelete şi cu plăcere, aşa cum gustă un 
cunoscător o mâncare aleasă. 

Muskwa, întins pe burtă aproape între labele uriaşe ale lui 
Thor, lipăia sângele şi mârâia ca un motănel care ţine în dinţi o 
bucată de carne. Thor, ca totdeauna, îşi alegea mai întâi 
delicatesele, deşi leacurile îi goliseră burta de parc-ar fi fost o 
odaie fără mobilă. Trăgea întinzând bucăţile de grăsime din jurul 
rinichiului şi maţelor şi le mesteca cu ochii închişi pe jumătate. 

Ultimele luciri ale soarelui se stingeau pe crestele munţilor şi 
întunericul începu să cadă repede. Se înnoptase când, într-un 
târziu, se saturară. Micuţul Muskwa devenise acum tot atât de lat 
pe cât era de lung. 

Păstrător din fire, Thor nu risipea niciodată hrana. De aceea, 
când era sătul, nu-l mai interesa vânatul. Dacă în acel moment 
bătrânul caribu i-ar fi venit la îndemână, probabil că l-ar fi cruțat. 
Avea mâncare de ajuns şi acum se gândea unde ar putea s-o 
ascundă mai bine. Se înapoie în păduricea de pini, dar ursuleţul, 
îndopat până la refuz, nici nu se urni să-l urmeze. Ştia că Thor n- 
are să lase aşa resturile ospăţului. Şi într-adevăr, zece minute 


36 


mai târziu, Thor se întoarse, apucă de ceafă, între fălcile-i 
puternice, leşul caribu-ului şi-l târî spre pădurice, aşa cum ar târî 
un câine o bucată de slănină de vreo zece pfunzi. Renul cântărea 
însă vreo patru sute de pfunzi, dar chiar dac-ar fi cântărit opt 
sute sau o mie, Thor nu s-ar fi lăsat şi tot l-ar fi târât în ascunziş, 
doar că l-ar fi tras, mergând de-a-ndărătelea. 

Aici, în marginea pădurii, descoperise o groapă în care vâri 
leşul. II acoperi cu crengi, buşteni, ace de pin şi putregai. Nu se 
ridică pe labele de dinapoi şi nu-şi lăsă „semnul” pe scoarţa unui 
copac ca avertisment pentru alţi urşi. Adulmecă puţin în jur, apoi 
ieşi din pădure. De data aceasta, Muskwa porni după el. Îi venea 
cam greu să meargă, umflat cum era de atâta mâncare. 

Stelele umpluseră tot cerul şi, la lumina lor, Thor începu 
urcuşul de-a lungul unei coaste prăpăstioase, care ducea până în 
vârful muntelui. Au urcat fără oprire cu mult mai sus decât 
fusese vreodată Muskwa. Au trecut peste un petic de zăpadă şi 
au ajuns într-un loc unde părea că un vulcan sfârtecase 
măruntaiele pământului. Cu mari sforţări ar fi putut un om să 
răzbească acolo, în locurile unde Thor l-a dus pe Muskwa. 

Intr-un târziu, s-au oprit. Se aflau pe o brână îngustă, sub un 
perete înalt de piatră. Dedesubt se căsca un haos de stânci 
prăvălite şi, departe, foarte departe, se întrezărea valea, ca o 
prăpastie neagră şi fără fund. 

Thor se culcă greoi şi, pentru prima oară de când fusese rănit 
în valea cealaltă şi-a aşezat capul între labele lui mari, scoțând 
un oftat adânc de uşurare. 

Muskwa s-a ghemuit, lipindu-se strâns de corpul lui Thor. 
Amândoi s-au cufundat în somnul adânc şi liniştit al sătulului. 
Deasupra, stelele străluceau puternic, iar luna se înălța încet, 
scăldând în lumina ei argintie piscurile şi valea. 


Capitolul VII. 


În după-amiaza zilei în care Thor părăsise balta de noroi, 
Langdon şi Bruce au coborât în valea dinspre apus, traversând 
coama muntelui. Se făcuse ora două, când, în sfârşit, Bruce s-a 
înapoiat după cei trei cai, lăsându-l pe Langdon sus, în vârful 
crestei, să cerceteze cu binoclul împrejurimile. După întoarcerea 
călăuzei, au pornit-o de-a lungul pârâului, cutreierând timp de 
vreo două ceasuri locurile pe care mai înainte le străbătuse ursul. 


37 


Când s-au oprit să poposească peste noapte, erau încă la o 
depărtare de două, poate chiar trei mile de locul unde Thor îl 
întâlnise pe Muskwa. Nu găsiseră încă urmele lui pe nisipul din 
prundul pârâului, dar Bruce era sigur că în curând vor da peste 
ele. Ştia, de altfel, că ursul o luase de-a lungul povârnişului. 

— Când ai să pleci din ţinuturile astea şi ai să te apuci să scrii 
despre urşi, să nu îndrugi tâmpenii ca cei mai mulţi din breasla 
ta, Jimmy - spuse Bruce, pe când stăteau liniştiţi şi-şi fumau 
pipele, seara, după cină. Acum doi ani am luat cu mine pe timp 
de vreo lună un naturalist. A fost aşa de încântat de tot ce-a 
văzut, încât mi-a promis c-o să-mi trimită o grămadă de cărţi 
despre urşi şi alte sălbăticiuni şi-ntr-adevăr, mi-a trimis. La 
început, când le-am citit, să fiu al naibii dacă nu m-a pufnit râsul: 
da’ pe urmă mi-am ieşit aşa de rău din fire, încât le-am zvârlit pe 
toate-n foc. Urşii au fără îndoială curiozităţile lor şi poţi să spui o 
groază de lucruri interesante despre ei, fără să faci pe nebunul 
cu tot dinadinsul, înşirând baliverne. Pariez c-aşa-i! 

Langdon aprobă din cap. 

— Ani de zile trebuie să hăituieşti şi să omori ca să ajungi să 
descoperi adevărata plăcere a vânatului mare - zise el încetişor, 
privind în foc. Şi când, în sfârşit, ai ajuns să o cunoşti şi te 
absoarbe cu trup şi. Suflet, observi cu uimire că în definitiv fiorul 
emoţiei adevărate nu este să omori, ci, dimpotrivă, să laşi să 
trăiască. Uite, eu, deşi vreau să pun mâna pe acest grizzly, ş-o să 
pun, căci nu părăsesc munţii până nu-l împuşc, totuşi azi, când 
aş fi putut omori doi urşi, n-am tras măcar un foc. Cred, Bruce, 
că încep să deprind adevărata artă şi plăcere a vânătorii şi când 
vânezi aşa cum trebuie, înveţi multe lucruri. Nu-ţi fă griji! In tot 
ce-o să scriu eu, va fi vorba numai de întâmplările petrecute 
aievea. Se întoarse brusc, privindu-l drept în ochi. Şi ce fel de 
prostii ai citit, mă rog, în cărţile acelea? 

Bruce scoase un nor de fum din pipă, rămase o clipă pe 
gânduri, apoi răspunse: 

— Ce m-a scos ăl mai rău din sărite e că deştepţii ăştia s-au 
apucat să scrie că urşii ar avea „semnele” lor. Auzi prostie! După 
spusele lor, ursul se ridică în două picioare, face un semn pe 
trunchiul unui copac şi, din momentul acela, tot ţinutul din jur e 
al lui, până când vine unul mai mare şi-l snopeşte în bătaie. Mi- 
aduc aminte că într-o carte se vorbea chiar de un grizzly care, 
după ce a tras un buştean sub un copac, s-a suit pe el şi şi-a pus 
semnul mai sus decât toţi ceilalţi. la închipuie-ţi aşa ceva! 


38 


Adevărul e că nici un urs nu lasă urme care să aibă vreo 
semnificaţie. Am văzut urşi grizzly muşcând şi zgâriind coaja 
copacilor, aşa cum fac pisicile, iar vara, când năpârlesc şi-i 
mănâncă pielea, ridicându-se şi frecându-se de trunchiurile 
copacilor. Asta o fac ca să se scarpine şi nu ca să-şi lase cartea 
de vizită, pentru ceilalţi. Caribu-ul, elanul şi cerbul procedează la 
fel când trebuie să-şi lepede puful de pe coarne. Şi tot scriitorii 
ăştia mai cred că fiecare grizzly îşi are ţinutul lui propriu; nici 
vorbă de aşa ceva! Am văzut şi câte opt grizzly în plină putere, 
căutându-şi hrana laolaltă, pe acelaşi povârniş. Cred că şi tu-ţi 
mai aminteşti cum am împuşcat acum doi ani patru grizzly într-o 
văiugă nu mai lungă de o milă. Din când în când apare, e drept, 
printre grizzly, câte un „şef” ca amicul pe care-l urmărim, dar nici 
chiar ăsta nu-şi are domeniul lui personal, ba aş pune rămăşag 
că sunt poate şi peste douăzeci de alţi urşi în văile astea două. 
Naturalistul cu pricina n-ar fi putut însă deosebi urma lăsată de 
un grizzly de aceea a unui urs negru şi să fiu al naibii dacă avea 
măcar habar ce-i acela un urs brun! 

Işi scoase pipa din gură şi scuipă cu dispreţ în foc. Langdon 
ştia că prietenul lui n-a terminat încă şi că abia acum se stârnise 
cu adevărat la vorbă. Pentru el erau cele mai plăcute ceasuri 
acestea în care tăcutul Bruce se mânia şi începea să vorbească. 

— Urs brun, auzi! mormăi el. Inchipuie-ţi, Jimmy, credea că 
există urşi bruni! lar când i-am spus că nici gând de aşa ceva şi 
că, de fapt, ursul brun de care citeşte el prin cărţi este în 
realitate sau un urs negru sau un grizzly cu blana de culoare 
cafenie, mi-a râs în nas, mie, care m-am născut şi am crescut 
printre urşi! Mai târziu, când i-am vorbit de culoarea urşilor, 
aproape că-i ieşiseră ochii din cap. Era sigur că-mi bat joc de el. 
Mi-am dat seama pe urmă că asta trebuie să fi fost pricina 
pentru care mi-a trimis cărţile. Probabil a vrut să-mi dovedească 
că el avusese dreptate. Ascultă, Jimmy, nu există animal pe lume 
care să aibă o variaţie de culori atât de mare ca ursul. Am văzut 
urşi negri - albi ca zăpada şi grizzly tot atât de tuciurii ca orice 
urs negru! Am văzut urşi negri şi grizzly cu blana brună, aurie 
sau chiar aproape galbeni. Sunt tot atât de feluriţi la culoare 
după cum sunt la fire şi la felul de a se hrăni. Mă bate gândul că 
mai toţi naturaliştii ăştia, îndată ce au dat cu ochii de un grizzly, 
se şi apucă să scrie despre întreg neamul lor, ca şi cum toţi ar 
semăna leit cu cel văzut de ei. Asta nu-i de loc cinstit faţă de 
urşii grizzly. Să mă ia dracu dacă este! Şi nu-i o singură carte în 


39 


care să nu se spună de grizzly că ar fi cel mai fioros mâncător de 
oameni, când de fapt el nu atacă omul decât atunci când se vede 
încolţit. Altminteri, e curios ca un copil şi foarte blând din fire, 
bine-nţeles dacă nu te apuci; să-l stârneşti. Cea mai mare parte 
din ei sunt vegetarieni, dar am văzut urşi grizzly doborând capre, 
oi sălbatice sau caribu; am văzut alţii care-şi căutau hrana alături 
de aceleaşi animale, fără măcar să le atingă. Sunt fiinţe curioase 
şi se pot spune o mulţime de lucruri interesante despre ei, fără 
să te faci caraghios cu tot dinadinsul. 

Bruce scutură cenuşa din pipă, părând să-şi sublinieze astfel 
ultimele cuvinte. In timp ce-o umplea din nou cu tutun proaspăt, 
Langdon zise: 

— Fii sigur că amicul nostru e învăţat cu vânatul şi cu carnea! 

— Eh, nu-i chiar aşa de sigur - răspunse Bruce. Mărimea nu e 
întotdeauna un indiciu. Odată am văzut un grizzly nu mai mare 
decât un câine, doborând vânat. Aici în munţi, sute de animale 
mor iarna de frig, iar când vine primăvara, urşii le mănâncă 
leşurile; cu toate astea nu atacă animalele. E adevărat că unii 
grizzly se nasc vânători, dar alţii devin absolut din întâmplare. 
Acela care a ucis o dată, fără îndoială că va continua să ucidă. 
Intr-o bună zi, pe când mă aflam pe coasta unui munte, am văzut 
o capră alergând drept pe sub nasul unui grizzly. Ursul stătea 
liniştit, dar capra s-a speriat aşa de rău, încât a dat buzna peste 
el; bine-nţeles c-a omorât-o. Vreo zece minute a rămas grozav de 
nedumerit de cele întâmplate şi a trebuit să mai treacă o altă 
jumătate de oră, în care timp a tot mirosit leşul cald, urmă să se 
hotărască să-l sfâşie. Probabil că pentru prima oară simţea 
gustul cărnii proaspete. Pe ursul ăla nu l-am omorât şi, dacă mai 
trăieşte, sunt convins că din ziua aceea s-a învăţat la vânat 
mare. 

— Nu pot crede că mărimea nu contează - spuse Langdon Un 
urs mâncător de carne trebuie să fie mult mai mare şi mai 
puternic decât unul vegetarian. 

— Ei, iată una din curiozităţile despre care ai putea să scrii - îl 
întrerupse Bruce, chicotind scurt, în felul lui ciudat. De ce oare 
un urs se îngraşă aşa de tare în septembrie, că de-abia mai 
poate merge, deşi nu se hrăneşte decât cu fructe, furnici şi 
râme? Tu te-ai îngraşă mâncând coacăze sălbatice? Şi de ce 
creşte aşa de repede în timpul celor patru sau cinci luni de iarnă, 
cât stă în bârlog ca mort, fără să mănânce şi să bea? Şi de ce 
vreme de o lună sau chiar două ursoaica îşi alăptează puii, în 


40 


timp ce s-ar putea spune că încă doarme? Când puii se nasc, ea 
abia dacă şi-a făcut două treimi din somn. Şi iarăşi, de ce îi sunt 
puii atât de mici? Naturalistul meu râdea de credeam c-are să 
plesnească când i-am spus că un pui de grizzly, la naştere, nu e 
mai mare decât un pisoi. 

— Naturalistul tău era desigur unul dintre smintiţii aceia care 
sunt convinşi că ştiu tot; de altfel, nici nu e de condamnat - 
spuse Langdon. Cu patru sau cinci ani în urmă, nici eu n-aş fi 
putut crede una ca asta. M-am convins abia în Athabaska, când 
am scos din bârlog puii aceia de urs. Unul cântărea unsprezece 
uncii, iar celălalt nouă. lţi mai aminteşti? 

— Cum să nu, Jimmy, n-aveau nici o săptămână, iar ursoaica 
cântărea doar opt sute de pfunzi. 

Câtva timp pufăiră tăcuţi din pipă. 

— Aproape de necrezut - reluă convorbirea Langdon - şi totuşi 
e adevărat. Nu e un capriciu al naturii, Bruce, ci mai degrabă un 
semn de înţelepciune. Dacă ursuleţii ar fi, comparativ, tot atât de 
mari cât pisoii faţă de pisică, atunci ursoaica nu i-ar putea hrăni 
cele câteva săptămâni cât nu bea şi nu mănâncă. Totuşi, stând şi 
judecând aşa, nu pot înţelege un lucru: de ce puii unui urs negru 
obişnuit, care e cam de două ori mai mic decât un grizzly, sunt la 
naştere mai mari decât ai acestuia? Cum naiba vine asta? 

Bruce îl întrerupse râzând îngăduitor: 

— E foarte uşor de înţeles, Jimmy. lţi aminteşti că anul trecut 
culegeam fragi în vale, iar două ore mai târziu, sus pe munte, 
aruncam cu bulgări de zăpadă? Vezi bine că, cu cât te urci spre 
vârful muntelui, se face tot mai frig. Nu-i aşa? Uite, acum, în 
prima zi a lui iulie, ai putea să degeri zdravăn sus pe unul din 
piscurile alea. Un grizzly hibernează la mari înălţimi, Jimmy, pe 
când ursul negru îşi alege bârlogul cu mult mai jos, în vale. Când 
zăpada ajunge adâncă de aproape patru picioare pe înălțimile 
unde se adăposteşte peste iarnă un grizzly, ursul negru încă-şi 
caută hrana în lungul văilor şi în desişul pădurilor de la poale. 
Asta-i pricina pentru care îşi începe somnul cu o săptămână sau 
două mai târziu decât un grizzly, iar primăvara se trezeşte tot cu 
o săptămână sau două mai devreme decât el; de aceea e mai 
gras când îşi începe hibernarea şi mult mai puţin slăbit când iese 
primăvara din vizuină. In felul ăsta, ursoaica are mai multe 
rezerve pentru pui. Asta-i, după mine, explicaţia. 

— Nici nu cred să existe alta mai bună. Eşti straşnic, Bruce! 
exclamă Langdon entuziasmat. Ai pus punctul pe i; niciodată nu 


41 


mi-ar fi trecut prin cap una ca asta! 

— Sunt o mulţime de lucruri care nu-ţi trec prin cap până când 
nu te loveşti de ele - spuse cu simplitate munteanul. Intocmai 
cum spuneai şi tu mai înainte, plăcerea vânătorii începe atunci 
când ai înţeles că a vâna nu înseamnă totdeauna a ucide, ci a 
lăsa să trăiască. Odată, am stat la pândă şapte ceasuri pe un 
vârf de munte, privind jocul unei turme de oi sălbatice; ei bine, 
mi-a plăcut mai mult să mă uit la ele decât să le împuşc. 

Bruce se ridică în picioare şi se întinse, aşa cum făcea 
totdeauna după masă, când se pregătea de culcare. 

— Mâine o să fie o zi frumoasă - anunţă el căscând. Priveşte 
cât de albă e zăpada sus pe piscuri. 

— Bruce... 

— Ce-i? 

— Oare cât o fi cântărind ursul nostru? 

— O mie două sute de pfunzi, ba poate chiar ceva mai mult. N- 
am avut plăcerea să-l privesc atât de aproape ca tine, Jimmy; de- 
aş fi avut, de mult îi era pielea pusă la uscat. 

— Trebuie să fie şi foarte tânăr, nu? 

— Cred că are între opt şi doisprezece ani, după felul cum urca 
povârnişul. Un urs bătrân nu s-ar fi căţărat aşa uşor. 

— Îmi închipui că ai întâlnit şi urşi bătrâni, Bruce, nu? 

— Ba încă atât de bătrâni, că unii ar fi avut nevoie de cârje - 
răspunse Bruce, în timp ce-şi scotea cizmele. Am împuşcat chiar 
şi urşi care-şi pierduseră toţi dinţii de bătrâneţe. 

— Ce vârstă să fi avut? 

— Treizeci sau treizeci şi cinci, poate chiar patruzeci de ani. 
Noapte bună, Jimmy. 

— Noapte bună, Bruce. 

Câteva ore mai târziu, Langdon s-a trezit sub un ropot de 
ploaie care-l sili să sară din pături şi să-l strige pe Bruce. Nu-şi 
instalaseră cortul, aşa că, după câteva clipe, l-a auzit pe acesta 
ocărind şi blestemându-şi prostia. 

Noaptea, neagră ca păcura, era săgetată din când în când de 
fulgere ce brăzdau cerul şi de ecoul munţilor, care rostogolea 
prelung bubuitul adânc al tunetului. 

Langdon era deja în picioare. La lumina unui fulger îl zări pe 
Bruce învelit încă în pături, cu părul ud atârnând în şuviţe pe 
faţa-i prelungă şi uscăţivă, şiroind de apă. 

Privindu-l, Langdon izbucni în râs. 

— Mâine o să fie o zi frumoasă, ai? îl zeflemisi el, repetând 


42 


cuvintele pe care Bruce le spusese la culcare. la priveşte cât de 
albă e zăpada sus, pe piscuri! 

Care a fost răspunsul lui Bruce nu se poate şti: l-a înghiţit 
bubuitul tunetului. 

La lumina unui fulger, Langdon a fugit să se adăpostească sub 
un brad mare şi stufos. A stat acolo ghemuit vreo zece minute, 
până când ploaia a trecut tot aşa de repede după cum venise. 
Tunetul s-a rostogolit spre miazăzi, ducând cu el lumina 
albăstruie şi rece a fulgerelor. 

În întuneric, îl auzi pe Bruce bâjbâind prin apropiere. Un chibrit 
scapără şi Langdon îşi zări tovarăşul uitându-se la ceas. 

— Aproape trei - spuse el. Plăcut duş, nu? 

— Mă cam aşteptam la asta - răspunse Langdon, făcând pe 
indiferentul. Ştii, Bruce, ori de câte ori zăpada e aşa de albă sus 
pe piscuri... 

— la mai tacă-ţi gura şi hai mai bine să facem focul. Noroc că 
ne-a tăiat capul să acoperim cel puţin mâncarea cu păturile. Eşti 
muiat rău? 

Langdon îşi storcea părul. Se simţea ca un şoarece murat. 

— Nu prea... Am stat sub un brad; de altfel, am presimţit ce- 
are să se întâmple când mi-ai atras atenţia cât de albă e zăpada 
pe piscuri... 

— Nu poţi să uiţi naibii odată de zăpada aia? se stropşi la el 
Bruce. 

Apoi îl auzi rupând crengi uscate şi pline de răşină, de sub un 
brad. Se duse să-l ajute şi în curând focul îşi înălța limbile în 
întuneric. În lumina flăcărilor şi-au privit amuzaţi chipurile. Bruce 
rânjea mulţumit sub claia de păr ud care îi acoperea faţa: 

— Dormeam buştean când a-nceput să toarne - explică el. Mi 
se părea c-am căzut într-un lac şi m-am deşteptat încercând să 
înot. 

În munţii din nordul Columbiei Britanice, o ploaie timpurie de 
iulie, pe la ceasurile trei dimineaţa, nu e prea caldă, aşa că mai 
bine de o oră Langdon şi Bruce au stat lângă foc, uscându-şi 
hainele şi păturile. Se făcuse ora cinci când s-au aşezat să-şi ia 
gustarea de dimineaţă, iar pe la şase călăreau deja în susul văii, 
urmaţi de calul de povară. 

După furtuna din timpul nopţii, dimineaţa strălucea însorită şi 
clară, iar Bruce a avut în sfârşit satisfacția să-i amintească lui 
Langdon că prezicerea lui din ajun se adeverise. 

Caii mergeau la pas prin iarba înaltă şi deasă din care se 


43 


scuturau picături de apă; valea clocotea de murmurul pâraielor 
umflate, iar pe vârfurile munţilor zăpada se topise peste noapte 
aproape jumătate. Langdon avea impresia că şi florile crescuseră 
mai înalte, mai frumoase. Aerul răcoros şi înmiresmat al dimineţii 
umplea valea şi peste toată firea se revărsa strălucirea soarelui, 
ca o mare caldă şi aurie. Şi-au continuat drumul în susul râului, 
aplecându-se din şa ca să examineze fiecare petic de nisip pe 
lângă care treceau, în căutarea urmelor. Nu făcuseră nici un sfert 
demnă când deodată Bruce scoase o exclamaţie şi se opri. Arătă 
spre un petic rotund de nisip în care rămăsese imprimată urma 
uriaşă a labei lui Thor. Langdon descăleca şi o măsură. 

— El e! strigă cu o tresărire de emoție în voce. Bruce, oare n- 
ar fi mai bine să continuăm drumul fără cai? 

Munteanul clătină din cap. Totuşi, înainte de a-şi da cu 
părerea, descăleca şi cercetă prin lunetă, cu multă atenţie, 
coastele munţilor din faţă. Langdon privi şi el prin binoclu, dar nu 
descoperi nimic. 

— E încă în fundul văii, probabil la vreo trei-patru mile înaintea 
noastră - îl lămuri Bruce. Eu zic să mai mergem călare vreo două 
mile, până dăm de-un loc bun de priponit caii. Intre timp se mai 
usucă tufişurile şi iarba. 

Le-a fost destul de uşor să se ţină pe urmele lui Thor, căci 
ursul înaintase drept de-a lungul pârâului. La vreo trei-patru sute 
de yarzi de stâncile lângă care uriaşul grizzly dăduse peste 
ursuleţ, se afla un pâlc de pini în inima unei poieniţe cu iarbă 
deasă. Acolo, vânătorii descălecară şi-şi priponiră caii. 

Douăzeci de minute mai târziu, umblând cu multă fereală, au 
ajuns la nisipul fin şi moale unde Thor şi Muskwa făcuseră 
cunoştinţă. Ploaia puternică  ştersese paşii ursuleţului; 
rămăseseră însă, săpate adânc în nisip, urmele marelui grizzly. 

Dinţii călăuzei luciră într-un zâmbet când îl privi pe Langdon. 

— Nu-i prea departe - şopti el. Nu m-aş mira să-şi fi petrecut 
noaptea pe-aici, pe-aproape şi acum să umble adulmecând 
undeva, înaintea noastră. 

Işi muie un deget în gură şi-l ridică deasupra capului, ca să 
vadă de unde bate vântul. Dădu mulţumit din cap. 

— Am face mai bine să urcăm sus, pe povârniş - spuse el. 

Au mers mai departe, ocolind stâncile cu puştile gata pregătite 
şi s-au îndreptat spre o râpă pe unde li se părea că povârnişul e 
mai uşor de urcat. Când au ajuns la marginea ei, s-au oprit din 
nou. Au remarcat că fundul râpei era acoperit cu nisip pe care se 


44 


puteau observa clar urmele altui urs. 

Bruce se lăsă pe genunchi. 

— Incă-un grizzly - spuse Langdon. 

— Da’ de unde, e un urs negru - îl lămuri Bruce. Jimmy, de- 
atâtea ori ţi-am spus şi tot nu-ţi intră odată în cap, care este 
diferenţa dintre un urs negru şi un grizzly! Tu nu vezi că asta e 
laba de dinapoi şi călcâiul e rotund? Dac-ar fi un grizzly, ar lăsa o 
urmă ascuţită. Asta e prea lată şi butucănoasă pentru un grizzly, 
iar ghearele sunt mult prea lungi faţă de talpă. E clar ca lumina 
zilei că-i vorba de un urs negru. 

— Şi merge în aceeaşi direcţie cu noi. Haidem! se hotărî 
Langdon. 

La două sute de yarzi mai sus, ursul părăsise râpa şi urcase 
coasta muntelui. In iarba deasă, ca şi pe pietrele primului pisc al 
povârnişului, Langdon şi Bruce îi pierdură repede urma, dar pe 
vânători nu-i mai interesa acum asta. De la înălţimea la care se 
aflau, li se deschidea o privelişte minunată în jos, peste vale. 

Bruce nu-şi mai dezlipea ochii de la albia pârâului. Ştia că 
acolo vor da peste grizzly şi nu-l mai preocupa acum nimic 
altceva. În schimb, Langdon era foarte atent la fiecare mişcare 
din jurul lor; oricare stâncă sau tufiş de mărăcini putea să 
ascundă ceva. Cerceta cu privirea încordată crestele, piscurile şi 
potecile. In felul acesta descoperi ceva care-l făcu să-şi apuce 
brusc tovarăşul de braţ şi să-l trântească jos, la pământ, lângă el. 

— Priveşte! şopti el, arătând cu mâna. 

Aşa culcat cum stătea, Bruce privi în direcţia indicată, cu ochii 
măriţi de uimire. 

Cam la treizeci de picioare mai sus, se înălța o stâncă pătrată 
din dosul căreia se vedea ieşind jumătatea din spate a unui urs 
negru. 

Era o matahală, a cărei blană stufoasă strălucea puternic în 
bătaia soarelui. 

O frântură de secundă, Bruce privi atent ursul, apoi începu să 
râdă. 

— Doarme, doarme dus, Jimmy! Vrei să vezi ceva de tot hazul? 

Puse jos puşca, îşi scoase cuțitul de vânătoare şi, râzând pe 
înfundate, îi încercă vârful. 

— Dacă n-ai văzut niciodată un urs fugind mâncând pământul, 
ai să vezi acum. Stai aici şi nu te mişca! 

incepu să se târască încetişor şi fără zgomot în sus, spre 
stâncă. Langdon îşi ţinea răsuflarea la gândul celor ce aveau să 


45 


se întâmple. 

In timp ce suia, Bruce îşi întoarse de două ori capul spre 
Langdon şi pe buze îi flutura un zâmbet drăcesc. Fără îndoială 
că, dintr-un moment într-altul, avea să pornească o foarte 
ciudată goană a ursului spre vârfurile Munţilor Stâncoşi. 
Spectacolul care se pregătea şi în mijlocul căruia se contura 
statura deşirată şi uscăţivă a lui Bruce, târându-se pe brânci în 
sus ca un şarpe, îi păru lui Langdon nespus de caraghios. 

In sfârşit, Bruce ajunse la stâncă. Lama lungă a cuţitului sclipi 
o clipă în bătaia soarelui, apoi cobori ca un fulger, înfigându-şi 
adânc oţelul în partea de dinapoi a ursului. 

Ce-a urmat în secunda următoare, Langdon n-avea să uite 
niciodată. Ursul nu s-a mişcat. Bruce, foarte nedumerit, mai 
împlântă o dată cuțitul, dar ursul rămase tot neclintit. Lunganul 
încremenise ca o stană de piatră lângă stâncă şi, cu gura căscată 
de uimire, îşi întoarse capul spre Langdon. 

— Ce dracu' o mai fi şi asta? se miră el, ridicându-se încet în 
picioare. Va să zică nu doarme; e mort! 

Langdon sui într-o fugă până la el şi amândoi ocoliră stâncă. 
Bruce ţinea încă în mână cuțitul, în timp ce, cu sprâncenele 
încruntate şi c-o expresie ciudată, de nedumerire, pe faţă, privea 
tăcut la ursul mort. 

— N-am mai pomenit una ca asta - spuse el, vârându-şi încet 
cuțitul în teacă. E o ursoaică şi, după cât se vede, avea pui. 

— Cred că umbla după hârciogi şi scormonea pe sub bolovani 
- adăugă Langdon - când stâncă s-a prăbuşit şi i-a zdrobit capul. 

Bruce dădu afirmativ din cap. 

— N-am mai pomenit una ca asta - repetă el. M-am întrebat 
de multe ori cum se face că stâncile sub care sapă urşii nu se 
prăvălesc peste ei, dar niciodată n-am văzut aşa ceva. Oare unde 
i-or fi puişorii? Bieţii de ei! se aplecă, examinând ţâţele ursoaicei. 
Avea un pui sau cel mult doi, nu mai mari de trei luni - spuse el, 
ridicându-se. 

— Şi-o să moară de foame? 

— Probabil. Dacă a fost numai unul, a avut atâta lapte încât nu 
mai trebuia să-şi caute singur de mâncare. Ursuleţii seamănă 
foarte mult cu copiii. Pot fi înţărcaţi devreme sau, dimpotrivă, pot 
să sugă până se fac mari. Numai că iată ce se întâmplă când o 
ştergi de-acasă şi copiii rămân singuri - filosofă Bruce. Jimmy, 
dacă te căsătoreşti, vezi ca nevastă-ta să nu facă treburi de- 
astea. Copiii pot să ardă sau să-şi frângă gâtul dacă sunt lăsaţi 


46 


de capul lor. 

Părăsi locul, îndreptându-se spre creasta povârnişului de unde 
plecaseră. Langdon venea la un pas în urmă, străduindu-se să 
înţeleagă ce s-a putut întâmplă cu puiul de urs. 

In vremea asta, micul Muskwa, dormind încă acolo sus, 
ghemuit în blana lui Thor, îşi vedea în somn mama, care 
rămăsese zdrobită sub stâncă şi, visând-o, scâncea încetişor. 


Capitolul VIII. 


Brâna pe care Thor şi Muskwa îşi făcuseră culcuşul începea să 
se încălzească sub razele soarelui de dimineaţă. 

La o vreme, pătruns de dogoare, Thor se trezi, se întinse 
zdravăn, dar rămase tot culcat, lenevind. După cele petrecute în 
ajun, întâi durerea cumplită din rană, apoi leacurile şi la urmă 
ospăţul bogat din vale, se simţea acum grozav de bine mângâiat 
de atâta revărsare de lumină şi căldură; nu se grăbea să plece. O 
bună bucată de vreme privi lung şi cu multă curiozitate la 
Muskwa. Noaptea fusese răcoroasă şi ursuleţul se cuibărise la 
căldură între labele lui enorme; dormea dus, suspinând în vis, 
aşa cum fac copiii. 

Şi iată că Thor a făcut un lucru cu totul neobişnuit pentru el; 
ceva ce nu i se mai întâmplase niciodată până atunci. A 
adulmecat uşurel ghemotocul mic şi pufos dintre labe şi, cu 
limba lui mare şi roşie, i-a lins binişor faţa. La mângâierea 
aceasta atât de familiară, Muskwa, visându-se, poate, lângă 
mama lui, se ghemui şi mai aproape. 

După cum odinioară copiii de albi, prin naivitatea şi 
drăgălăşenia lor, au îmblânzit inima sălbaticilor care voiau să-i 
omoare, aşa şi Muskwa a adus schimbări ciudate în viaţa şi 
convingerile lui Thor. Uriaşul grizzly era încă grozav de 
nedumerit. Simţea cum i se frânge aversiunea inexplicabilă de 
până acum faţă de toţi ursuleţii, ba, chiar mai mult, simţea cum 
începe să-şi schimbe obiceiurile căpătate de-a lungul celor zece 
ani de singurătate, încetul cu încetul îşi da seama că tovărăşia lui 
Muskwa era, de fapt, ceva nou şi foarte plăcut. 

O dată cu apariţia omului în viaţa lui, se strecurase într-însul 
un sentiment nou, o emoție nouă sau - cine ştie - poate numai 
scânteia lor. 

Când n-ai duşmani şi nu înfrunţi pericole, nu poţi să înţelegi pe 

47 


deplin ce înseamnă prietenia şi poate că Thor, care dădea piept 
acum pentru întâia oară cu duşmani adevăraţi, cu o primejdie 
adevărată, începea s-o înţeleagă. Se apropia şi perioada 
împerecherii, iar Muskwa păstra încă mirosul mamei lui. 

In timp ce ursuleţul visa dus, mângâiat de căldura soarelui, 
Thor se simţi cuprins de o mare mulţumire. 

Privi valea care strălucea înrourată de ploaia din timpul nopţii 
şi nu văzu nimic care să-i tulbure liniştea. Adulmecă aerul 
încărcat de parfumul florilor, de mireasma brazilor şi a ierbii 
fragede. Incepu să-şi lingă rănile şi, mişcându-se, îl trezi pe 
Muskwa. Ursuleţul înălţă capul. Orbit de soare, clipi de câteva ori, 
apoi îşi frecă somnoros cu lăbuţa mutrişoara tuciurie şi se sculă. 
Ca toţi copiii, era din nou gata să zburde, cu tot chinul şi 
oboseala din ziua precedentă. 

In timp ce Thor lenevea privind în vale, Muskwa s-a apucat să 
scormonească prin crăpăturile peretelui de stâncă şi din când în 
când se rostogolea de-a berbeleacul pe pietrele brânei. Thor îşi 
întoarse domol privirile spre ursuleţ şi se uită plin de curiozitate 
la giumbuşlucurile şi tumbele caraghioase ale lui Muskwa. Se 
ridică greoi, scuturându-se; vreo câteva minute, adulmecă vântul 
ce sufla din vale, nemişcat ca o stană de piatră. Muskwa alergă 
spre el, se opri şi îşi ciuli urechiuşele. Ochii lui vioi şi iscoditori se 
plimbau de la Thor la spaţiul însorit din jur şi înapoi spre el, ca şi 
cum l-ar fi întrebat ce avea să urmeze. 

Ca răspuns la privirea nedumerită a lui Muskwa, ursul o porni 
în jos, spre vale. Ursuleţul venea după el cu paşi mărunți şi zorii, 
întocmai ca în ajun. Se simţea de două ori mai mare şi mai 
puternic decât cu o zi în urmă şi nici măcar o dată nu a mai 
scâncit după laptele mamei. Thor îi făcuse repede educaţia: îl 
învățase să mănânce carne. Micuţul ştia că acum se vor întoarce 
la locul unde ospătaseră în noaptea trecută. 

Coborâseră până la jumătate coasta, când Thor adulmecă un 
miros care îi smulse din piept un muget adânc de mânie. Se opri 
o clipă, zbârlindu-şi ameninţător gulerul des de blană din jurul 
gâtului. Mirosul venea din direcţia ascunzătorii în care îşi lăsase 
prada; era ceva ce nu putea tolera şi tocmai în locul acela! 
Simţise puternic în aer prezenţa altui urs. De obicei, asta nu-l 
supăra şi nu l-ar fi aţâţat nici de astă dată, dacă ar fi fost vorba 
de o ursoaică. Dar nu: era miros de urs, pe care vântul îl aducea 
dinspre râpa ce pornea drept în jos, spre păduricea de pini unde 
ascunsese leşul caribu-ului. 


48 


Thor nu mai şovăi nici o clipă. Mormăind, începu să coboare cu 
asemenea iuţeală, încât Muskwa abia izbuti să se ţină după el. 
Nu s-au mai oprit până la marginea platoului de deasupra lacului 
şi păduricii. Muskwa gâfâia cu limba scoasă. Işi ciuli urechiuşele, 
privind înainte şi, deodată, toţi muşchii trupuşorului i se 
încordară. 

La şaptezeci şi cinci de yarzi mai jos, cineva le prăda 
ascunzătoarea. Hoţul era un uriaş urs negru. Straşnic tâlhari! 
Avea poate cu vreo trei sute de pfunzi mai puţin decât Thor, în 
schimb era aproape tot atât de înalt, iar în soare blana lui avea 
lucirea catifelată a nisipului. Era cel mai mare şi mai cutezător 
urs care pătrunsese vreodată pe domeniile lui Thor. Scosese 
leşul renului din ascunzătoare şi tocmai se ospăta de zor când 
Thor şi Muskwa l-au surprins asupra faptului. Ursuleţul se uită 
întrebător la Thor. 

— Şi acum ce ne facem? părea că spune. Ne-a şterpelit 
mâncarea! 

Incetişor şi cu băgare de seamă, Thor începu coborâşul. Nu 
mai părea grăbit. La marginea pajiştii, cam la o distanţă de 
treizeci-patruzeci de yarzi de intrus, se opri din nou. In 
comportarea marelui grizzly nu se putea vedea nimic 
ameninţător. Doar gulerul din jurul gâtului i se zburlise cumplit 
de tare, aşa cum Muskwa nu-l mai văzuse încă. 

Ursul negru se opri din mâncat şi ridică capul; câteva clipe s- 
au privit fix unul pe celălalt. Thor bălăbănindu-şi încetişor capul 
uriaş într-o parte şi-n alta, cu mişcarea unui pendul, cel negru 
încremenit, în nemişcare, ca un sfinx. Muskwa se oprise prudent 
la patru sau cinci paşi distanţă în spatele lui Thor. Inţelegea, cu 
mintea lui necoaptă, că dintr-o clipă în alta trebuia să se 
întâmple ceva; şi cu o pornire copilărească era gata să-şi pună 
coada între picioare şi s-o ia la sănătoasa, împreună cu Thor sau, 
de nu să lupte vitejeşte alături de el. Privea nedumerit şi uimit la 
mişcarea ritmică pe care o făcea Thor cu capul. Era un semn pe 
care toate vietăţile îl înţeleg, însuşi omul a învăţat să-l cunoască: 
„Fereşte-te de grizzly-ul care-şi clatină capul!” Aceasta e prima 
poruncă pentru vânător. Marele urs negru ar fi trebuit s-o ştie şi, 
la fel ca toţi urşii de pe domeniile lui Thor, să dea înapoi, să se 
întoarcă şi să fugă. Thor îi lăsase destul timp pentru asta. Numai 
că el venea pentru prima dată aici în vale; în plus, se simţea 
temut şi puternic; nu fusese niciodată înfrânt până acuma de 
vreun semen al său. Era, ca şi Thor, stăpân fără rival în ţinuturile 


49 


lui. 

Aşa că nu se clinti din loc, ba chiar ceva mai mult: a fost 
primul care a provocat, mormăind ameninţător. Thor porni spre 
el cu mers domol şi apăsat. 

Muskwa mai făcu câţiva paşi, cam până la jumătatea 
drumului, apoi se aşeză jos, cu burta lipită de pământ. 

Când a fost numai la zece picioare de duşman, Thor se opri. 
Acum capul i se mişca cu mai mare iuţeală înainte şi-napoi, iar 
dintre fălcile întredeschise îi izbucni un muget adânc, ca un 
tunet. Ursul cel negru îşi arătă colții şi Muskwa începu să 
scâncească. Pas cu pas, Thor înainta cu tot corpul lui uriaş 
aplecat înainte, cu fălcile căscate atârnând aproape de pământ. 
li mai despărţea doar un yard, când amândoi se opriră, stând 
neclintiţi vreo câteva secunde în aşteptare, ca doi oameni 
învrăjbiţi de ură, care încearcă să se străpungă cu tăişul privirii. 

Muskwa gemu încetişor, tremurând ca apucat de friguri. Thor 
îi auzi scâncetul. 

Ce-a urmat, s-a petrecut cu atâta iuţeală, încât ursuleţul a 
amuţit de groază, cu burta lipită de pământ, încremenit ca o 
stană de piatră. Cu o scrâşnire surdă, asemenea unui răcnet 
răguşit de mânie, aşa cum nu pot scoate decât urşii grizzly, Thor 
se aruncă asupra duşmanului său negru. Acesta se ridică puţin, 
doar atât cât ar fi trebuit ca să se poată trânti cu uşurinţă pe 
spate de îndată ce amândoi vor ajunge piept la piept. Thor era 
însă un luptător mult prea încercat ca să se lase prins în cursă. 
Ştia că lovitura pe care ar fi primit-o de la laba dindărăt a 
adversarului i-ar fi spintecat numaidecât burta. Evitând-o, Thor 
îşi înfipse aprig cei patru colţi lungi şi puternici în umărul 
adversarului şi, în acelaşi timp, îi dădu o lovitură teribilă cu laba 
stângă. 

Din cauza scormonitului în căutarea hranei, Thor avea 
ghearele tocite; la cel negru însă, obişnuit cu căţăratul în copaci, 
erau ascuţite ca nişte pumnale şi întocmai ca ele se înfipseră 
adânc în umărul rănit al lui Thor, făcând să-i ţâşnească din nou 
sângele. 

Cu un muget ce înfiora pădurea, uriaşul grizzly se trase 
îndărăt, ridicându-se în toată înălţimea lui de nouă picioare. Până 
adineauri îi dăduse doar un avertisment ursului negru şi l-ar fi 
lăsat să se retragă chiar şi după prima încăierare. Acum însă 
începea lupta pe viaţă şi pe moarte! Hoţul nu numai că-i 
devastase ascunzătoarea, dar, lucrul cel mai rău, îi deschisese 


50 


rana făcută de om. Dacă cu câteva clipe în urmă luptase doar 
pentru legea şi dreptul său, fără duşmănie şi fără dorinţa de-a 
omori, de data aceasta însă devenise înspăimântător la vedere, 
aşa cum stătea cu gura larg deschisă, măsurând aproape opt 
degete de la o falcă la alta, cu buzele răsfrânte ce lăsau să i se 
vadă dinţii strălucitori de albi, cu gingiile roşii, iar muşchii din 
jurul nărilor umflaţi ca nişte frânghii. Intre sprâncene i se săpase 
o cută adâncă ca o lovitură de secure, ochii injectaţi de vine 
sângerii luceau fioros, iar din pupilele negre-verzui, micşorate de 
ură, ţâşneau flăcări. 

Dacă în secunda aceea un om i-ar fi apărut înainte, n-ar fi fost 
nici o îndoială că din această întâlnire doar unul singur avea să 
supravieţuiască. 

Thor n-avea obiceiul să lupte stând în două picioare, îşi 
aşteptă deci adversarul, aşa, vreo cinci-şase secunde, iar când 
acesta făcu primul pas înainte, se lăsă din nou să cadă iute în 
patru labe. Ursul negru îl întâmpină la jumătatea drumului. 
Muskwa încremeni, lipit una cu pământul, îngrozit, cu ochii ţintă 
la ceea ce avea să vină. 

A fost o luptă cum numai munţii şi jungla pot să vadă; valea 
întreagă se cutremura de răcnetele lor. Cele două fiare se 
înşfăcară cu labele puternice de dinainte, într-o încleştare 
aproape omenească, în timp ce se sfârtecau cu dinţii şi cu labele 
de dinapoi. Vreo două minute rămaseră strâns îmbrăţişaţi, 
rostogolindu-se unul peste celălalt de câteva ori. Ursul negru îl 
sfâşia fără milă cu ghearele, în timp ce Thor se lupta mai mult cu 
dinţii, ajutat de formidabila sa labă dreaptă. In rostogolire, se 
silea să rămână, pe cât posibil, deasupra adversarului, aşa cum 
făcuse când spintecase burta caribu-ului. De nenumărate ori îşi 
înfipse colții adânc în carnea duşmanului, dar celălalt, mai iute, îi 
sfâşiase aproape de tot umărul drept cu dinţii. Deodată se 
încleştară de fălci. 

Muskwa auzi ciocnirea şi scrâşnirea dinţilor, apoi pârâitul oribil 
al osului rupt - şi ursul negru fu aruncat la pământ, ca şi cum i s- 
ar fi frânt gâtul. In aceeaşi clipă, teribilul grizzly îl apucă de 
beregată. 

Chiar şi aşa ursul negru continua să lupte. Gura căscată, din 
care năpădea sângele, îi atârna însă fără putere, căci Thor îl 
strângea de gâtlej cu fălci de oţel. 

Muskwa se sculă tremurând încă, cuprins de o emoție nouă şi 
ciudată. Ceea ce se întâmplă acum nu mai era o joacă, aşa cum 


51 


văzuse la mama lui, ci pentru prima oară privea o luptă 
adevărată. Fiorul ei îi înfierbântase sângele şi inimioara începu 
să-i bată iute. Cu un mârâit subţire! şi caraghios, se azvârli în 
luptă. Incercă zadarnic să-şi înfigă dinţişorii când în părul des, 
când în pielea tare din coapsa ursului negru. Trăgea ici-colo, ce 
apuca şi mârâia ameninţător. Proptit bine pe lăbuţele de 
dinainte, cu gura plină de păr, smulgea de blană, cuprins 
deodată de o furie oarbă, inexplicabilă. 

Dintr-o mişcare, ursul negru se răsuci pe spate şi, cu laba de 
dinapoi, îl sfâşie pe Thor de-a lungul pântecului. Lovitura fusese 
aşa de puternică, încât ar fi spintecat dintr-o dată burta unui 
caribu sau a unui cerb, omorându-l pe loc. Lui Thor îi lăsă doar o 
rană adâncă şi roşie, lungă de trei picioare. Inainte de a-şi putea 
repeta lovitura, marele grizzly se dădu la o parte cu iuţeala 
fulgerului şi talpa ursului îl atinse în plin pe Muskwa, azvârlindu-l, 
ca din praştie, la vreo douăzeci de picioare. Izbitura nu l-a rănit, 
dar îl lăsă lat la pământ, complet năucit. 

In aceeaşi clipă, Thor slobozi din strânsoare gâtul duşmanului 
şi se azvârli într-o parte, la vreo două-trei picioare de urs. 
Sângele îi curgea şiroaie din răni. Umerii, pieptul şi gâtul ursului 
negru erau năclăite de sânge şi bucăţi mari de carne îi atârnau 
sfârtecate. Incercă să se ridice, dar Thor se năpusti din nou 
asupra lui şi-l apucă, de data aceasta fără putinţă de scăpare. 
Intr-o încleştare de moarte, îi cuprinse cu fălcile partea de 
deasupra nasului. S-a mai auzit o pârâitură îngrozitoare şi apoi 
totul se sfârşi. Ursul negru îşi dădea ultima suflare. Nu mai era în 
stare să opună nici o rezistenţă, dar Thor nu avea cum să ştie 
lucrul acesta; continuă să-l sfâşie cu ghearele labelor de dinapoi, 
să-l rupă şi să-l lovească încă o bună bucată de vreme după ce 
acesta murise. 

Când în cele din urmă s-a oprit, priveliştea locului de luptă era 
înfiorătoare. Pământul răscolit şi înroşit de sânge se acoperise cu 
fâşii mari de blană şi bucăţi de carne, iar învinsul zăcea cu 
pântecele despicat de la un capăt la altul. 

Pe coasta muntelui, la o depărtare de două mile, Langdon şi 
Bruce, rezemaţi de-o stâncă, albi la faţă ca varul şi abia 
trăgându-şi sufletul de emotie şi încordare, urmăriseră lupta prin 
binoclu. De la distanţa aceea fuseseră martorii îngrozitorului 
spectacol. 

Pe ursuleţ însă nu l-au putut vedea. 

In timp ce Thor, gâfâind şi sângerând, stătea deasupra 


52 


duşmanului neînsufleţit, Langdon lăsă să-i cadă binoclul. 

— Sfinte Dumnezeule! şopti el. 

Bruce sări în picioare. 

— Haidem! Strigă el. Ursul negru e mort! Dacă ne grăbim, 
putem pune mâna pe grizzly-ul nostru! 

Acolo jos, pe pajişte, Muskwa alergă spre Thor cu o bucată de 
blană neagră în gură, caldă încă. Şi Thor, aplecându-şi capul 
mare şi însângerat, îl linse, mângâindu-i mutrişoara tuciurie. 

Ursuleţul îşi făcuse dovada curajului; poate că Thor văzuse şi 
înţelesese. 


Capitolul IX. 


După lupta cea mare, cei doi nu s-au mai atins de rămăşiţele 
caribu-ului. Thor nu se simţea în stare să mănânce, iar Muskwa, 
de atâta încordare şi emoție, n-ar fi putut înghiţi nici măcar o 
bucăţică. Continua să muşte din bucata de blană neagră, 
mârâind şi mormăind în legea lui, ca şi cum în el rămăsese 
nădejdea să termine ceea ce începuse celălalt. 

Câtva timp, marele grizzly rămase cu capul plecat, în vreme 
ce bălți de sânge se adunau sub el. Stătea cu faţa întoarsă spre 
vale, răcorit de adierea subţire a unui firicel de vânt. Sufla atât 
de slab, încât cu greu s-ar fi putut spune de unde vine. Născut în 
adâncul râpelor, suia în vârtejuri, înteţindu-se peste coame şi 
vârfuri de stâncă, iar din când în când câte-o boare slabă aluneca 
jos, în lungul văii, pierzându-se ca un fior în cetina deasă a 
crângului de pini şi brazi. 

Cu una din aceste adieri veni abia simţit, dar îngrozitor, 
mirosul de om! Aşa cum stătea îndreptat cu faţa spre răsărit, 
Thor îşi reveni brusc, cu un răbufnit de mânie, din amorţeala în 
care căzuse. Muşchii i se încordară şi, înălţând capul, adulmecă 
aerul. Ursuleţul, care încetase să se mai lupte zadarnic cu bucata 
de blană, se opri şi-şi ridică botul în vânt. Cald şi pătrunzător, 
simţi în nări mirosul omului. 

Langdon şi Bruce, alergând, transpiraseră, iar mirosul omului 
transpirat e mai puternic şi se împrăştie cu iuţeală la mari 
depărtări. 

O furie nouă îl cuprinse pe Thor. Pentru a doua oară simţea 
căldura trupului de om năduşit de efortul urmăririi într-un 
moment când era rănit şi sângera. Il asociase deja, în mintea lui, 


53 


cu durerea şi acum sentimentul acesta se întipărea în el adânc şi 
puternic. 

Intoarse capul spre leşul sfârtecat şi mirii arătându-şi colții, cu 
un ton ameninţător, în direcţia din care bătea vântul. Deşi rănit, 
nu se gândea să fugă. Dacă în clipa aceea Bruce şi Langdon s-ar 
fi ivit deasupra crestei, Thor i-ar fi atacat cu o ferocitate pe care 
cu greu glonţul ar mai fi putut s-o oprească, ferocitate care a 
făcut faima cumplită a neamului său. 

Dar adierea a trecut şi totul se potoli. Numai murmurul apelor 
umplea valea. Tolăniţi pe stânci, hârciogii fluierau încetişor, iar în 
câmpia smălțuită cu flori, potârnichile se chemau una pe alta, 
luându-şi zborul în stoluri albe. 

Toate acestea l-au liniştit încetul cu încetul pe Thor, aşa cum 
mângâierea blândă a unei femei domoleşte mânia bărbatului. A 
mai continuat totuşi vreo câteva minute să mormăie şi să 
mârâie, încercând zadarnic să prindă din nou mirosul. Supărarea 
i s-a stins treptat şi, în cele din urmă, se sculă şi, urmat de 
Muskwa, o porni spre râpa acoperită cu stânci şi şisturi argiloase, 
pe unde coborâseră împreună cu puţin mai înainte. Urcând, nu 
mai puteau fi văzuţi din vale şi cum rănile pe care le căpătase în 
lupta cu ursul nu sângeraseră ca cele făcute de glonţ, ci se 
închiseseră repede, n-au lăsat pe pământ pete care să-i trădeze 
trecerea. 

Când au ieşit din râpă, au dat peste o îngrămădire haotică de 
stânci, cam pe la jumătatea coastei muntelui. Aici erau şi mai 
bine ascunşi vederii dinspre vale. S-au oprit şi au băut apă dintr- 
o băltoacă ivită din topirea zăpezilor de pe piscuri, apoi şi-au 
continuat drumul. Au trecut, fără să se oprească, pe brâna unde 
dormiseră cu o noapte înainte. De data aceasta însă Muskwa nu 
s-a mai simţit aşa de obosit când ajunseră la ea. Două zile 
fuseseră de ajuns ca să producă o schimbare surprinzătoare în 
ursuleţul acesta de o şchioapă. Nu mai arăta aşa de rotofei; se 
făcuse mai vânjos şi mult mai puternic. Se călise şi, sub tutela 
energică a lui Thor, se transformase repede, dintr-un mormoloc 
neştiutor, într-un adevărat pui de urs. 

Se cunoştea că Thor mai trecuse cândva pe-aici, căci avea 
pasul sigur al celui care ştie încotro merge. Continuă să urce 
până când drumul păru că se termină în faţa unui perete 
prăpăstios de stâncă; se îndreptă fără să şovăie spre o crăpătură 
nu mai mare decât corpul lui şi, trecând prin ea, îl scoase pe 
Muskwa de partea cealaltă, pe cel mai sălbatic şi mai aspru 


54 


povârniş pe care ursuleţul îl văzuse vreodată. Semăna cu o 
imensă carieră de piatră, ce pătrundea adânc în inima pădurii, 
iar în sus se înălța până aproape de crestele munţilor. 

Lui Muskwa i se păru de-a dreptul cu neputinţă să-şi croiască 
drum prin îngrămădirea aceea haotică de stânci. Văzându-l pe 
Thor căţărat pe primele blocuri de piatră, ursuleţul se opri şi 
începu să scâncească. De când plecase la drum, era pentru 
prima oară că-l părăsea curajul; cum marele grizzly nu dădea nici 
o atenţie gemetelor lui, îl apucă groaza şi începu să tipe după 
ajutor din toate puterile, căutând cu desperare o cale printre 
stânci. Thor îşi continuă netulburat drumul încă vreo treizeci de 
yarzi, după care se opri, privi în jur şi aşteptă. Asta i-a mai dat 
puţin curaj ursuleţului. Se agăţă de stânci cum putu, cu ghearele, 
cu bărbia, cu dinţii, sforţându-se din răsputeri să înainteze. După 
vreo zece minute, frânt de oboseală, îl ajunse pe Thor şi, 
deodată, îi dispăru toată spaima. 

Thor stătea acum pe o potecă lată cam de optsprezece 
degete, netedă, solidă şi bine bătătorită. Era cu totul neobişnuită 
şi ciudată o astfel de potecă în locuri atât de sălbatice. Ai fi putut 
crede că o armată întreagă de lucrători, veniţi să sfărâme cu 
ciocanele tone de gresie şi şisturi, au umplut golurile dintre 
stânci cu pietriş, croind o cale dreaptă şi îngustă, tare ca 
cimentul. Dar nu ciocanele făcuseră cărarea, ci copitele a sute 
sau poate mii de generaţii de oi sălbatice, care o străbătuseră, 
tăind drept peste munte. Era drumul cornutelor. 

Poate că primele dintre ele au însemnat drumul cu mult 
înaintea descoperirii Americii de către Columb şi au trecut, 
probabil, mulţi ani până când turmele au reuşit să bătătorească 
cu copitele un drum aşa de neted printre stânci. Thor folosea 
întotdeauna poteca pentru a trece dintr-o vale în alta şi poate 
mai des decât el treceau pe aici nenumărate alte vietăţi ale 
munţilor. 

In timp ce aştepta ca Muskwa să-şi tragă puţin sufletul, auzi 
un zgomot neaşteptat şi ciudat, ca un gâlgâit de râs, ce venea 
din susul povârnişului, cam la o distanţă de patruzeci-cincizeci de 
picioare. Şi iată că, de după o stâncă enormă, apăru un 
respectabil porc spinos. După legile Nordului, nici unui om nu-i e 
îngăduit să-l ucidă, căci el e „prietenul celui rătăcit” în munţi. 
Prospectorul sau vânătorul mort de foame pot oricând, la nevoie, 
să-l găsească şi să-l mănânce în lipsă de altceva. E aşa de 
încrezător şi inofensiv, încât şi un copil îl poate omori. 


55 


Porcul spinos este optimistul ținuturilor sălbatice, cel mai 
fericit, cel mai vesel şi cel mai blând animal care-a existat 
vreodată. Vorbeşte de unul singur, flecăreşte şi chicoteşte fără 
întrerupere, iar când merge, pare o imensă pernă de ace pusă în 
mişcare. Habar n-are de ceea ce se petrece în jurul lui, de parc- 
ar umbla dormind. 

Şi acum, în timp ce înainta spre Thor şi Muskwa cu un aer 
mulţumit, vorbea vesel cu el însuşi, chicotind din când în când şi 
gungurind ca un copil. 

Era enorm de gras şi păşea încetişor, legănându-şi într-o parte 
şi-n alta ţepii de pe coadă şi de pe şolduri, care făceau clic! clic! 
pe pietre. Mergea cu capul plecat, privind numai locul pe unde 
înainta. Era aşa de absorbit de conversaţia lui, încât nu-l zări pe 
Thor decât atunci când ajunse la cinci picioare de el. Intr-o clipă 
se făcu ghem şi începu să vocifereze supărat. Apoi tăcu chitic, 
pândind cu ochişorii lui mici şi roşii pe uriaşul grizzly. 

Thor nici gând n-avea să-l omoare, dar cum cărarea era tare 
îngustă şi nu voia să-şi întrerupă drumul, făcu încet un pas 
înainte, apoi încă unul. Atunci Porky se întoarse iute cu spatele la 
el, pregătindu-se să-l plesnească cu coada lui puternică, plină de 
tepi; Thor, care mai avusese de-a face în repetate rânduri cu 
porci spinoşi, se opri şovăind. 

Muskwa privea scena cuprins de mirare. Mai avea, încă ceva 
de învăţat, căci de unde să ştie el că spinul care-i intrase în labă 
din întâmplare era al unui porc spinos! Văzându-l pe Thor pus în 
grea încurcătură, dădu îndărăt, gata s-o ia la goană în caz de 
primejdie. 

Thor mai înainta un pas. Atunci Porky făcu deodată ciac! ciac! 
ciac! - cel mai grozav zgomot pe care era capabil să-l scoată - şi 
porni de-a-ndărătelea spre Thor, izbind atât de puternic aerul cu 
coada lui lată şi groasă, încât ghimpii ar fi putut intra de-un sfert 
de deget în trunchiul unui copac. 

Văzând că lovitura i-a dat greş, se făcu iar ghem, numai că 
Thor îl ocolise, păşind peste stâncă, unde s-a oprit să-l aştepte 
pe Muskwa. 

Grăsunul Porky, foarte mulţumit de victoria obţinută, se 
desfăcu iar, îşi lăsă ţepii în jos şi înainta spre Muskwa, chicotind 
plin de voie bună. 

instinctiv, ursuleţul se trase cât putu mai mult spre marginea 
cărării şi, tot înghesuindu-se, căzu puţin la vale de pe marginea 
potecii. Când, în sfârşit, cu mari eforturi, s-a căznit să se urce din 


56 


nou pe cărare, Porky era deja la vreo patru-cinci paşi dincolo de 
el, văzându-şi liniştit de drum, absorbit, cu totul de veselia lui. 

Grăsunul scăpase de o mare primejdie, dar aventura nu era 
încă terminată pentru el. De-abia se depărtase puţin când, de 
după o stâncă mare, se ivi un bursuc, ademenit de mirosul plăcut 
şi proaspăt al mâncării lui favorite: porcul spinos. 

Banditul ăsta nemernic al munţilor era de trei ori mai mare 
decât Muskwa, tot numai muşchi, oase, gheare şi dinţi ascuţiţi. 
Avea o pată albă pe nas şi pe frunte, picioarele scurte şi groase, 
coada stufoasă, iar ghearele labelor de dinainte aproape tot atât 
de lungi ca ale unui urs. 

Thor îl opri din avânt cu un mormăit ameninţător, aşa că 
bursucul făcu repede stânga-mprejur, temându-şi pielea. 

Intre timp, Porky îşi continua liniştit şi fără grabă drumul, cu 
mersul lui domol şi legănat, căutându-şi hrana, vorbind singur şi 
cântând în legea lui. Uitase cu desăvârşire de primejdia prin care 
trecuse cu câteva minute mai înainte şi habar n-avea că Thor îl 
salvase de la o moarte tot atât de sigură ca şi când l-ar fi înghiţit 
o prăpastie de o mie de picioare adâncime. 

Thor şi Muskwa porniră mai departe pe poteca întortocheată, 
urcând până aproape de vârful muntelui. Se aflau acum la vreo 
trei sferturi de milă deasupra albiei pârâului. In unele locuri, 
creasta muntelui, de-a lungul căreia şerpuia poteca, se făcea 
atât de îngustă, încât puteau privi în jos în amândouă Văile. 

De acolo de sus, Muskwa le vedea pe toate cufundate într-o 
ceaţă verde-aurie: adâncimile fără sfârşit, pădurea ce se-ntindea 
de-a lungul râului ca o linie neagră şi crângurile de pini şi cedri 
de pe povârnişurile îndepărtate, care semănau cu nişte tufişuri 
de mărăcini sau iarba-bivolului. 

Vântul sufla cu putere, biciuindu-l înverşunat. De câteva ori a 
simţit sub tălpile picioarelor fiorul rece şi neplăcut al zăpezii şi, în 
două rânduri, o pasăre uriaşă, pe care n-o mai văzuse niciodată 
până atunci - un vultur - a părut că se năpusteşte asupra lui. Ba 
a doua oară s-a lăsat atât de aproape, încât a putut să-i audă 
chiar fâlfâitul aripilor, să-i zărească capul mare şi fioros şi 
ghearele desfăcute, gata să apuce. Thor s-a răsucit spre vultur, 
mârâind ameninţător. Dacă Muskwa ar fi fost singur, nu mai 
încape îndoială că vulturul l-ar fi apucat cu gheare ucigaşe şi l-ar 
fi dus cu el în înălţimi. Dar aşa, când s-a rotit a treia oară, era 
mult mai jos de locul unde se aflau ei. Coborâse spre vale, să 
caute altă pradă. 


57 


Thor şi Muskwa au simţit şi ei mirosul vânatului şi s-au oprit. 

La vreo sută de yarzi în josul pantei, pe o ieşitură a 
povârnişului abrupt şi stâncos, acoperită cu petice de iarbă 
moale şi deasă, se încălzea la soare o turmă de oi. Să tot fi fost 
vreo douăzeci-treizeci, cele mai multe dintre ele cu puii lor. Mai 
la o parte, spre marginea de răsărit, trei berbeci mari şi bătrâni 
stăteau de pază lungiţi pe un petic de zăpadă. 

Cu aripile uriaşe, de aproape şase picioare lungime, larg 
desfăcute, ca două evantaie imense, vulturul le dădea târcoale 
plutind fără zgomot, ca o pană purtată de suflarea vântului. Nici 
oile şi nici berbecii nu-i simţiră prezenţa deasupra lor. Mieii 
stăteau mai toţi pe lângă mamele lor, doar vreo doi-trei mai 
zburdalnici se zbenguiau pe povârniş, sărind şi alergând. 

Ochii cruzi ai vulturului s-au aţintit asupra lor. Se depărta 
brusc, cam la o bătaie de puşcă, zburând împotriva vântului, 
apoi, cu o legănare graţioasă, se întoarse şi, cum venea odată cu 
vântul, cu aripile nemişcate, se lăsă fulgerător în jos, năpustindu- 
se ca un trăsnet asupra mieilor. 

Părea c-a venit şi a trecut asemenea unei umbre uriaşe; doar 
un behăit înfricoşat ca un strigăt de moarte i-a însemnat trecerea 
şi acolo unde până mai înainte se jucaseră trei mieluşei, acum nu 
mai rămăseseră decât doi. 

Intr-o clipă, o panică extraordinară cuprinse văgăuna. Oile 
fugeau neliniştite în toate părţile, behăind. Cei trei berbeci săriră 
în sus şi rămaseră nemişcaţi ca trei bucăţi de stâncă. Capetele 
lor înălțate scrutau adâncurile şi piscurile de teama unei noi 
primejdii şi iată că unul din ei îl zări pe Thor. Un behăit puternic, 
pe care vânătorul l-ar fi putut auzi la o distanţă de aproape o 
milă, dădu alarma şi berbecele o luă la goană spre vale, urmat 
imediat de o avalanşă de copite ce răsunară ca un duruit pe 
stâncă abruptă şi prăpăstioasă a muntelui. Pietre şi bolovani se 
prăvăleau rostogolindu-se într-un şuvoi năvalnic, care creştea pe 
măsură ce turma se pierdea în adâncul văii, stârnind în urmă un 
vuiet prelung. 

Toate acestea erau nespus de interesante pentru Muskwa, 
care ar mai fi stat acolo să privească, cu ochii măriţi, la ceea ce 
avea să se întâmple, dacă Thor n-ar fi pornit-o din nou la drum. 
Şi iarăşi au mai mers o vreme, până ce cărarea începu să 
coboare spre partea de sus a văii, de unde Thor fusese alungat 
de primele împuşcături ale lui Langdon. Se aflau acum cam la 
şase sau opt mile spre nord de pădurea în care cei doi vânători 


58 


îşi fixaseră tabăra. Odată ajuns aici, Thor a luat-o spre afluenții 
inferiori ai râului Skeena şi, după o oră de drum, a atins din nou 
coastele înverzite, lăsând sus, în urma lui, stâncile golaşe şi 
vârfurile cenuşii. Valea caldă şi primitoare în care coborau i s-a 
părut lui Muskwa un crâmpei de rai faţă de stâncile pleşuve şi 
aspre, pustiite de vântul rece şi tăios ăl înălțimilor, străjuite de 
monstrul cu aripi enorme, în ochii căruia văzuse lucirea fioroasă 
a morţii. 

Ursuleţul îşi dădea acum instinctiv seama că Thor urmărea 
ceva. Nu mai umbla de ici-colo, hoinărind, ci o porni de-a 
curmezişul  povârnişului drept spre miazănoapte, cu capul 
aplecat în jos. Işi vedea serios de drum şi nici busola cea mai fină 
n-ar fi putut arăta o linie mai dreaptă care să ducă atât de direct 
spre apele Skeenei. 

Părea extrem de preocupat şi Muskwa, care se ţinea curajos 
după el, se întreba când oare avea de gând să se oprească. 

Ceva mai frumos şi mai încântător în lumea asta largă nu 
putea fi pentru un grizzly şi un ursuleţ cu mutrişoara smolită, ca 
minunatele coaste însorite pe care Thor părea atât de grăbit să 
le părăsească. 


Capitolul X. 


Datorită lui Langdon, Thor şi Muskwa au scăpat de o altă 
primejdie de moarte în ziua când avusese loc lupta celor doi urşi. 

La trei minute după ce vânătorii, gâfâind şi transpiraţi, 
ajunseseră la locul bătăliei, Bruce se arătă nerăbdător să plece în 
urmărirea lui Thor. Ştia că enormul grizzly nu putea fi departe şi 
că, probabil, o luase pe munte în sus. În plus, descoperise urmele 
ursului pe pietrişul râpei, cam tocmai la vremea în care Thor şi 
Muskwa puneau piciorul pe poteca cornutelor. 

Langdon nu s-a lăsat convins de argumentele lui Bruce în ce 
priveşte urmărirea ursului. Mişcat până în adâncul sufletului de 
ceea ce văzuse şi vedea acum în jurul lui, vânătorul naturalist a 
refuzat să părăsească locul răscolit şi însângerat unde marele 
grizzly se bătuse cu ursul negru pe viaţă şi pe moarte. 

— Chiar dacă n-aş mai avea ocazia să trag măcar un singur 
foc de puşcă în tot timpul drumului şi tot n-aş sta la îndoială să 
merg cinci mii de mile ca să văd un asemenea spectacol - spuse 
el. Merită să reflectezi şi să cercetezi mai îndeaproape la ceea ce 


59 


s-a întâmplat, Bruce. Pe grizzly nu ni-l fură nimeni, pe când 
priveliştea din faţa noastră va dispărea în câteva ore şi aş dori 
mult să ştiu cum şi de ce s-au încăierat. 

Neobosit, a străbătut câmpul de bătaie, cercetând pământul 
răscolit, petele mari şi întunecate de sânge, bucăţile de blană 
sfâşiate şi rănile teribile de pe corpul ursului mort. 

Pe Bruce îl interesa însă mai mult leşul caribu-ului, aşa că vreo 
jumătate de oră s-a ocupat doar de el; apoi l-a chemat pe 
Langdon la marginea crângului de pini. 

— Ai vrut să ştii din ce s-au luat? Ei bine, Jimmy, eu am aflat 
misterul - zise el. 

Zicând acestea, a intrat în pădure, urmat de Langdon şi, ajuns 
la ascunzătoare, s-a oprit, arătându-i o groapă pătată de sânge, 
în care Thor îşi dosise prada. 

— Ai avut dreptate, Jimmy, ursul nostru e într-adevăr carnivor. 
Noaptea trecută a omorât, uite colo, pe pajişte, un caribu. E sigur 
că l-a omorât el şi nu ursul negru, căci urmele de la marginea 
pădurii sunt de grizzly. Vino să-ţi arăt unde s-a năpustit asupra 
victimei. 

Au ieşit din pădure şi Bruce l-a dus pe Langdon la locul unde 
Thor doborâse animalul. Bucăţi mari de carne şi pete de sânge 
arătau locul în care Thor şi Muskwa mâncaseră. 

— După ce-a înfulecat cât i-a trebuit, a ascuns leşul în pădure 
- explică Bruce - iar azi-dimineaţă, când ursul negru a trecut pe- 
aici, a adulmecat mirosul cărnii şi i-a jefuit ascunzătoarea. Numai 
că grizzly-ul nostru, venind să-şi ia gustarea de dimineaţă, l-a 
prins asupra faptului. Ce-a urmat apoi, ai văzut. Asta-i tot. 

— Şi crezi c-o să se reîntoarcă? îl întrebă Langdon. 

— Ferita sfântul! Nu s-ar mai atinge de resturile astea chiar 
de-ar fi să crape de foame. O să se păzească de locul ăsta ca de 
dracu! 

Lăsându-l pe Langdon să mediteze singur pe câmpul de 
bătălie, Bruce o luă pe urmele lui Thor. Adăpostit în umbra 
pădurii, Langdon a rămas mai bine de-o oră cufundat în 
însemnările lui, ridicându-se din când în când să stabilească un 
fapt nou. Sau să verifice altele descoperite mai înainte. 

Intre timp, munteanul îşi croia drum, pas cu pas, în susul 
râpei. Thor nu lăsase urme de sânge, dar acolo unde alţii n-ar fi 
văzut nimic, el a găsit semnele trecerii lui. 

Când s-a întors la locul în care Langdon îşi completa notele, 
faţa îi radia de mulţumire. 


60 


— A trecut peste munte - anunţă el fără multă vorbă. 

Cam pe la amiază, au ajuns la îngrămădirea haotică de stânci 
şi înaintară pe poteca cornutelor, până la locul unde Thor şi 
Muskwa  priviseră întâmplarea cu vulturul. S-au oprit să 
mănânce, apoi au cercetat atent valea, prin binoclu. Bruce a stat 
tăcut o bună bucată de vreme, după care, luându-şi luneta de la 
ochi, s-a întors spre Langdon: 

— Acu' cred că m-am lămurit care-i domeniul amicului nostru: 
hălăduieşte prin aceste două văi. Noi ne-am fixat tabăra cam 
prea departe spre sud. Uite, vezi pădurea ceea? Acolo ar trebui 
să ne mutăm. Ce-ar fi să ne-ntoarcem îndărăt prin trecătoare, să 
luăm caii şi să ne stabilim acolo sus? 

— Şi să lăsăm, adică, ursul pe mâine? 

Bruce încuviinţă din cap. 

— Nu ne putem lua după el, iar caii să-i lăsăm legaţi tocmai 
jos, în fundul văii. 

Langdon îşi vâri binoclul în toc şi se ridică în picioare. Deodată, 
muşchii i se crispară. 

— Ce-a fost asta? 

— N-am auzit nimic - spuse Bruce. 

O clipă au rămas alături, ascultând cu atenţia încordată. 

O rafală de vânt şuieră pe lângă ei, stingându-se în depărtare. 

— Ascultă! şopti Langdon, cu vocea deodată schimbată, de 
emoție. 

— Câinii! strigă Bruce. 

— Da, câinii! 

Se aplecară înainte, ascultând vântul, cu auzul încordat şi 
respiraţia oprită. Vag de tot, ajungea până la ei, de jos, din 
adâncul pădurii, lătratul îndepărtat al câinilor. 


Capitolul XI. 


În vale sosise Metoosin şi-i căuta. 

Thor se găsea în starea aceea deosebită pe care indienii o 
numesc pimootao, adică, în mintea lui de sălbăticiune, era 
limpede, aşa după cum doi şi cu doi fac patru, că trebuie să 
meargă spre nord şi numai spre nord. 

Cam pe când Langdon şi Bruce, sus pe creastă, ascultau atenţi 
lătratul îndepărtat al câinilor, bietul Muskwa era cuprins de o 
neagră desperare. In tot timpul drumului alergase după Thor fără 


61 


o clipă de odihnă. La o oră după ce părăsiseră poteca cornutelor, 
au ajuns, urcând panta văii, tocmai la cumpăna apelor, de unde 
un pârâu se desparte pornind spre sud, către regiunea lacului 
Tacla, iar celălalt spre nord, către Babine, un afluent al râului 
Skeena. De aici au coborât repede la vale, spre ţinuturi mai 
joase, unde ursuleţul a dat pentru întâia dată de mlaştini şi pe- 
alocuri de o iarbă atât de înaltă şi deasă, încât nu mai era chip 
să-l poată vedea pe Thor; îl auzea doar cum îşi croia drum 
undeva, în faţa lui. 

Râul Babine, de-a lungul căruia înaintau, se lăţea şi se 
adâncea din ce în ce. Acum erau nevoiţi să ocolească bălți 
întunecate şi parcă încremenite, care i se părură lui Muskwa 
nemăsurat de adânci. Şi numai datorită lor ursuleţul avu parte 
pentru prima oară de puţin răgaz ca să mai răsufle, căci Thor se 
tot oprea adulmecând când ici, când colo. Căuta ceva, un lucru 
pe care părea că nu-l găseşte şi de fiecare dată, când porneau 
din nou la drum, Muskwa simţea că îl părăsesc de tot puterile. 

Se aflau la vreo şapte mile spre nord de locul unde Bruce şi 
Langdon cercetau valea prin binoclu când, în sfârşit, au ajuns la 
marginea unui lac. 

Până acum, Muskwa văzuse numai bălți limpezi şi însorite, aşa 
că lacul i s-a părut mohorât şi neprietenos, străjuit de pădurea 
care cobora până la malurile lui, făcându-l să pară, în unele 
locuri, aproape negru. Păsări ciudate ţipau în stuful des, iar în aer 
plutea un miros nou şi neobişnuit, ceva care-i stârnea bietului 
Muskwa o foame nebună şi-l făcea să-şi lingă buzele. 

Vreo două minute, Thor s-a oprit adulmecând. Mirosea a 
peşte. Incetişor şi cu băgare de seamă, a luat-o pe marginea 
lacului, până a dat de gura unui pârâu nu mai lat de douăzeci de 
picioare, dar liniştit, adânc şi întunecat. A suit pe pârâu în sus, 
cam vreo sută de yarzi, până a ajuns într-un loc unde câţiva 
copaci prăbuşiţi de-a curmezişul râului formau un fel de zăgaz, în 
care apa era acoperită cu o spumă verde. Thor ştia ce se 
ascunde sub ea. A trecut foarte liniştit peste trunchiurile 
prăvălite şi, pe la mijloc, se opri. Cu laba dreaptă a îndepărtat 
uşurel spuma, dând la iveală un ochi limpede de apă. 

Cu ochii lui mici şi strălucitori, Muskwa îl observa atent de pe 
mal. Işi dădea seama că Thor căuta ceva de mâncare, dar cum 
avea s-o scoată din apă, asta nu înţelegea şi privea foarte 
nedumerit. 

Intins pe burtă, cu capul şi laba dreaptă mult peste zăgaz, 


62 


Thor o vâri încet şi cu multă atenţie în apa destul de adâncă, 
lăsând-o să atârne aşa, nemişcată. Vedea clar până în fundul 
râului. Câtva timp nu zări nimic altceva decât prundişul apei, 
nişte crengi şi capătul unei rădăcini; apoi o umbră lungă şi 
subţire lunecă uşurel pe sub el: era un păstrăv lung de 
cincisprezece degete. Cum se mişca la o prea mare adâncime, 
ursul n-a încercat să-l prindă. A continuat să aştepte cu răbdare 
şi iată că răbdarea i-a fost aproape imediat răsplătită. Un alt 
păstrăv frumos, cu pete roşii, se ivi de sub spumă. 

Cu o iuţeală neaşteptată, care-l făcu pe ursuleţ să scâncească 
de spaimă, laba uriaşă a lui Thor azvârili în sus o coloană de apă 
înaltă de douăsprezece picioare şi, în acelaşi timp, peştele căzu 
cu zgomot pe mal, la mai puţin de trei picioare de ursuleţ. intr-a 
clipă, acesta se aruncă asupra păstrăvului care se zbătea, 
înfigându-şi în el dinţişorii ascuţiţi. 

Thor se ridicase de la locul lui, dar, văzând că Muskwa 
înhăţase peştele şi-a reluat poziţia de mai înainte. Ursuleţul nici 
nu-şi omorâse încă bine victima când o a doua coloană de apă 
ţâşni în sus şi un alt păstrăv zbură spre mal. De data aceasta 
însă, Thor venea fuga după el, căci era mort de foame. 

A fost un ospăț straşnic în după-amiaza aceea, pe malul plin 
de umbră şi răcoare al pârâului. De cinci ori Thor a mai scos peşti 
de sub spuma verde a apei, dar ursuleţul se săturase din plin cu 
primul păstrăv şi n-ar mai fi putut înghiţi o bucăţică în plus, 
pentru nimic în lume. 

S-au odihnit câteva ceasuri la răcoare, în preajma zăgazului. 
Dar de astă dată Muskwa n-a mai dormit dus ca de obicei. 
incepuse să înţeleagă că viaţa îi impunea şi lui o responsabilitate 
personală. Işi ciulea mereu urechiuşele la cel mai mic zgomot şi 
ştia exact de câte ori Thor a mişcat sau a oftat în somn. 

După adevăratul maraton pe care-l făcuse în ziua aceea, 
ţinându-se după Thor, se simţea tare obosit şi îngrijorat. li era 
frică să nu-şi piardă prietenul acesta puternic, care-i procura 
hrana şi care-l adoptase. S-a hotărât aşadar să nu-i ofere nici un 
prilej ca să-l părăsească la un moment dat, pe negândite. Lui 
Thor, însă, nici prin gând nu-i trecea să se lepede de micuțul lui 
tovarăş pe care, de fapt, începuse să-l iubească. 

Nu numai pofta de peşte sau frica de duşmani l-au adus pe 
Thor în ţinuturile joase ale afluenților Babinei, ci şi faptul că de 
vreo săptămână simţea crescând în el o nelinişte care se înteţise 
mult în ultimele două zile de luptă şi fugă. O dorinţă ciudată şi 


63 


nesatisfăcută îl cuprinsese şi, în timp ce Muskwa picotea în 
culcuşul lui dintre tufişuri, Thor a rămas cu urechile încordate, 
încercând să prindă anumite zgomote şi adulmecând mereu 
aerul. 

Işi dorea perechea. 

Era puskoowepesim - „luna împerecherii” - şi, ca totdeauna, 
pe la sfârşitul lui iunie, Thor îşi căuta ursoaica, ce venea la el din 
munţii dinspre apus. Grizzly-ul îşi avea obiceiurile lui bine 
stabilite; totdeauna făcea acest ocol, pătrunzând apoi din nou în 
cealaltă vale, cu mult mai jos, spre Babine. In drum, se hrănea 
doar cu peşte şi, cu cât mânca mai mult, cu atât răspândea un 
miros mai puternic. Se prea poate ca Thor să fi descoperit că izul 
de păstrăv auriu îl făcea mai atrăgător pentru iubita lui. In orice 
caz, mânca peşte din gros şi mirosea cumplit. 

Cu două ore înainte de apusul soarelui, Thor s-a sculat, s-a 
întins alene şi a mai scos trei peşti din apă. Muskwa a mâncat 
doar capul unuia, lăsând restul pentru Thor. Au pornit-o iar la 
drum. Ursuleţul pătrundea acum tot mai mult într-o lume cu 
desăvârşire nouă pentru el. Nu mai auzea nici unul din 
zgomotele cu care era obişnuit. Murmurul apelor din văile de sus 
dispăruse şi, o dată cu el, marmotele, potârnichile şi hârciogii 
dolofani ce alergau de colo până colo. Apa lacului stătea 
încremenită, întunecată şi adâncă, cu ochiuri negre ce se 
ascundeau sub rădăcinile copacilor, unde soarele nu pătrundea 
niciodată. Pădurea cobora deasă până jos în lac, îmbrăţişându-l. 
Nu mai erau nici stânci pe care să te caţeri, ci doar trunchiuri de 
arbori putreziţi şi moi, copaci doborâţi de vânt şi tufişuri izolate. 
Până şi aerul era altfel. Totul părea încremenit. Uneori călcau pe 
un covor minunat de muşchi moale, în care Thor se afunda până 
la genunchi. Pădurea, învăluită de o întunecime ciudată, părea 
plină de umbre misterioase şi în văzduh plutea un miros greu de 
putregai. Thor îşi încetini pasul. Tăcerea, întunericul şi aerul 
înăbuşitor îl făceau să fie prudent. Inainta încet, stând din când 
în când să privească în jur şi să asculte. Adulmeca marginile 
băltoacelor ascunse sub rădăcini şi la orice zgomot nou se oprea 
cu capul plecat şi urechile ciulite. De câteva ori, Muskwa a văzut 
umbre uriaşe plutind prin întuneric. Erau bufniţe mari şi cenuşii, 
care iarna se fac albe ca zăpada. Intr-un rând, pe când aproape 
se întunecase, au dat de un animal fioros, cu ochi holbaţi, ce 
străluceau ciudat în întuneric. Cu salturi elastice şi suple, se făcu 
nevăzut într-o clipă la vederea uriaşului grizzly. Fusese un râs. 


64 


Nu se înserase bine, când amândoi au pătruns încetişor şi fără 
grabă într-un luminiş. Aici, Muskwa a dat mai întâi de malul unui 
pârâu şi, ceva mai încolo, de un heleşteu întins. Peste tot plutea 
un miros cald de vietate. Nu era miros de peşte şi totuşi se înălța 
din heleşteul în mijlocul căruia se aflau trei sau patru movile 
rotunde, asemenea unor întărituri tencuite cu nămol. 

De câte ori venea prin partea aceasta a văii, Thor nu uita să 
viziteze colonia de castori şi, câteodată, se mai servea la dejun 
sau la cină cu câte unul mai tânăr şi grăsuţ. Acum însă nu-i era 
foame şi se grăbea. S-a oprit totuşi pentru câteva minute, în 
întuneric, pe marginea heleşteului. : 

Castorii îşi începuseră lucrul de noapte. In scurt timp şi micul 
Muskwa a priceput semnificaţia dărelor sclipitoare ce brăzdau ca 
fulgerul suprafaţa apei. Vedea acum câte un cap întunecat şi 
turtit la extremitatea fiecăreia din ele; începeau din marginea 
cea mai îndepărtată a heleşteului şi se îndreptau spre o barieră 
lungă şi joasă, ce închidea apa la o sută de yarzi spre răsărit. 

Thor nu ştiuse până acum de existenţa barierei, dar, 
cunoscând bine obiceiurile castorilor şi-a dat seama că prietenii 
săi inginerii - cu carnea cărora se mai delecta din când în când - 
îşi lărgeau domeniul, construind un dig. 

Stând şi privind, au văzut doi lucrători grăsuni ce împingeau în 
lac un trunchi lung de patru picioare, care căzu în apă plescăind 
puternic. Apoi, unul din ei a navigat pe el spre locul construcţiei, 
în timp ce tovarăşul său s-a dus la altă treabă. Ceva mai târziu s- 
a auzit o trosnitură în pădure, tocmai în partea cealaltă a 
heleşteului, unde un castor reuşise să doboare un copac. Thora 
luat-o spre zăgaz. Aproape în aceeaşi clipă, în mijlocul lacului a 
răsunat o pocnitură formidabilă, după care a urmat iar un 
plescăit puternic. Un castor, dintre cei mai bătrâni, îl zărise pe 
grizzly şi, cu partea lată a cozii, dăduse - ca avertisment pentru 
ai săi - o lovitură teribilă pe suprafaţa apei, care a vuit ca o 
detunătură de puşcă în liniştea serii. Din toate părţile s-a auzit 
îndată zgomotul făcut de castorii ce săreau în apă, scufundându- 
se. Lacul s-a acoperit de valurile făcute de graba cu care cei 
douăzeci de lucrători ce-şi întrerupseseră lucrul se băgau acum 
speriaţi sub apă, înotând spre adăpostul întăriturilor de crengi 
tencuite cu nămol, din mijlocul lacului. 

Muskwa era atât de absorbit de spectacolul acestei forfoteli, 
încât aproape a uitat să se mai ţină după Thor. L-a ajuns din 
urmă în dreptul stăvilarului, unde l-a găsit inspectând noua 


65 


construcţie şi încercându-i rezistenţa cu greutatea lui. Cum 
stăvilarul părea destul de solid, s-au încumetat pe acest pod, 
parcă anume făcut pentru ei, spre locurile mai înalte de pe 
partea cealaltă. Câteva sute de yarzi mai încolo, Thor a dat de o 
potecă de caribu, bine bătătorită. Mergând pe ea, au ocolit într-o 
jumătate de oră capătul heleşteului şi au ajuns la un pârâu ce 
izvora din lac, curgând spre nord. 

Bietul ursuleţ era tare obosit. In fiecare clipă se uita la Thor, 
nădăjduind să-l vadă odată oprindu-se, căci moţăiala din după- 
amiaza aceea nu-i odihnise picioarele şi nici nu-i luase durerea 
din perniţele moi ale lăbuţelor. Se săturase şi-i era lehamite de 
atâta umblet. Dac-ar fi fost după dorinţa lui, o lună încheiată nu 
s-ar mai fi urnit din loc nici măcar un pas. De fapt, nu umblatul i 
se părea anevoios, ci faptul că trebuia să se ţină de Thor, care, 
cu mersul lui grăbit, îl silea să alerge după el fără încetare, ca un 
ţânc dolofan de patru ani agăţat cu desperare de mâna unui 
bărbat voinic, cu pasul lung şi zorit. Bietul Muskwa n-avea însă 
nici măcar de ce să se agate. Lăbuţele îi erau numai o rană, îşi 
zgâriase vârful umed al nasului prin desişuri şi prin iarba tăioasă 
din mlaştini, iar şalele îl dureau îngrozitor. Simţea că nu-l mai ţin 
picioarele, totuşi continua să meargă cu energia desperării şi 
cum, la un moment dat, pe prundul pârâului au dat de nisip şi 
pietriş, mersul i s-a părut mai puţin anevoios. 

Pe cer, stelele au apărut argintii şi strălucitoare. 

Thor era pornit, se vede, pe kuppatipsk pimootao, cum ar fi 
spus un vânător indian, adică avea de gând s-o ţină aşa, 
hoinărind fără oprire, toată noaptea. Nu se ştie ce s-ar fi 
întâmplat cu Muskwa, dacă spiritele tunetului, ale ploii şi ale 
fulgerului nu s-ar fi vorbit să-i îngăduie puţină odihnă. 

Incă vreo oră cât mai străluciră stelele, Thor a continuat să 
umble aşa, ca un nebun, în vreme ce bietul ursuleţ abia se mai 
târa, şchiopătând de toate patru labele. Apoi se auzi pe 
neaşteptate un tunet înfundat dinspre apus. Bubuitul lui creştea 
cu repeziciune, venind dinspre ţinuturile calde ale Pacificului. 
Thor deveni neliniştit şi adulmecă aerul. Dâre palide de lumină 
începură să brăzdeze întunericul ce acoperea totul ca o perdea 
imensă. Stelele se stinseră. O clipă se auzi şuieratul sinistru al 
vântului, apoi totul s-a înecat în ropotul ploii. 

Thor descoperise o stâncă înclinată şi scobită, sub care s-a 
grăbit să se adăpostească, împreună cu Muskwa, încă înainte de 
începerea furtunii. Se pornise un adevărat potop. Părea că o 


66 


bună parte din Oceanul Pacific s-ar fi golit dintr-o dată, 
prăvălindu-se asupra lor. In mai puţin de o jumătate de oră, 
pârâul de-a lungul căruia veniseră deveni un adevărat torent. 
Fulgerele, trăsnetele şi tunetele l-au îngrozit peste măsură pe 
micul Muskwa. Îl mai zărea pe Thor numai din când în când, la 
lumina orbitoare a fulgerelor, apoi totul se cufunda din nou într- 
un întuneric de păcură. Vârfurile munţilor păreau gata să se 
prăbuşească în vale, iar pământul se cutremura, zguduindu-se 
din temelii. 

De frică, ursuleţul s-a strâns mereu mai aproape de Thor ca, în 
cele din urmă, să i se ghemuiască cu totul între labele de 
dinainte, pe jumătate îngropat în părul lung de pe pieptul 
uriaşului grizzly. 

Thor nu era de loc impresionat de convulsiile acestea 
zgomotoase ale naturii. II interesa numai un singur lucru: să nui 
se ude blana, căci nu-i plăcea să se scalde decât pe soare, având 
la îndemână o stâncă bine încălzită, pe care să se poată întinde. 

După ce potopul s-a mai domolit, ploaia a continuat să cadă 
molcom încă o bună bucată de vreme. Zgomotul ei îl legăna 
acum plăcut pe Muskwa, care se simţea fericit aşa, la adăpostul 
stâncii, ghemuit lângă Thor şi adormi într-o clipită. Ursul a rămas 
încă multă vreme treaz, moţăind când şi când. Neastâmpărul din 
el nu-l lăsa să adoarmă. 

Indată după miezul nopţii, ploaia s-a oprit, dar cum întunericul 
era de nepătruns, iar pârâul se revărsase peste maluri, Thor a 
rămas liniştit în culcuşul lui şi ursuleţului i-a fost dat să doarmă 
împărăteşte. 

Se făcuse ziuă când, în sfârşit, Thor, mişcându-se, îl trezi pe 
Muskwa şi amândoi ieşiră din adăpost. 

Ursuleţul se simţea mai întremat decât în noaptea trecută, 
totuşi era cam înţepenit şi îl mai dureau încă picioarele. 

Thor îşi continuă drumul de-a lungul pârâului. Pe aici, terenul 
era mai neted, cu multe porţiuni joase acoperite, ici-colo, cu 
petice mlăştinoase, unde creştea din belşug iarbă bogată şi 
fragedă, alături de rădăcini de tot felul şi mai ales de crini 
sălbatici, cu tulpina subţire şi lungă, după care Thor se da în 
vânt. Cum, totuşi, un grizzly nu se putea sătura numai cu astfel 
de delicatese vegetale, pentru care i-ar fi trebuit oricum prea 
mult timp, socoti că n-are vreme de pierdut. 

De câte ori iubea, Thor devenea un îndrăgostit plin de 
ardoare; numai că asta i se întâmpla doar câteva zile pe an şi 


67 


atunci îşi schimba complet felul de trai. Cât timp îl stăpânea 
dragostea, uita că singurul lui ţel şi preocupare în viaţă era să 
mănânce şi să se îngraşe şi, o bună bucată de timp, nu mai trăia, 
cum făcea de obicei, ca să mănânce, ci mânca doar cât să 
trăiască. Din cauza aceasta, bietul Muskwa umbla aproape lihnit 
de foame de la o masă la alta. Dar iată că pe la începutul după- 
amiezii au dat peste o băltoacă lată de douăsprezece picioare şi 
plină de păstrăvi, pe lângă care Thor n-a mai fost în stare să 
treacă indiferent. 

Peştii, care nu reuşiseră să ajungă până la lac şi aşteptaseră 
prea multă vreme după perioada ploilor pentru a mai putea 
cobori în apele adânci ale Babinei şi Skeenei, se refugiaseră în 
băltoaca aceasta adâncă de vreo două picioare, la un capăt, iar 
la celălalt, numai de câteva degete, în care li se pregătea 
sfârşitul. 

După ce a chibzuit puţin, uriaşul grizzly s-a vârât pe unde era 
băltoaca mai adâncă; de sus, de pe mal, Muskwa zări păstrăvii 
strălucitori ţâşnind speriaţi spre partea unde era apa scăzută. 
Thor înainta încetişor. Când a ajuns la o adâncime de numai opt 
degete, peştii, cuprinşi de panică, au încercat să se refugieze 
înapoi la adâncime; atunci Thor se apucă să lovească în dreapta 
şi-n stânga cu laba, aruncând în sus coloane mari de apă. Prima, 
mai că l-a dat peste cap pe Muskwa şi, o dată cu ea, a căzut pe 
mal un păstrăv mare de doi pfunzi. Ursuleţul l-a prins iute, l-a 
tras deoparte şi s-a apucat să-l mănânce. 

Apa băltoacei deveni în scurt timp aşa de agitată din cauza 
loviturilor, încât peştii îşi pierdură complet capul şi fugeau 
zăpăciţi de la un capăt la altul, aruncându-se de-a dreptul în laba 
lui Thor, care azvârli astfel pe mal o duzină de păstrăvi. 

Erau atât de absorbiți, Muskwa cu peştele lui, iar Thor cu 
pescuitul, încât nici unul n-a băgat de seamă sosirea unui 
musafir. Amândoi l-au zărit cam în acelaşi timp şi, vreo treizeci 
de secunde, au rămas încremeniţi de uimire: ursuleţul cu peştele 
în gură, iar Thor în mijlocul băltoacei. 

Musafirul era un grizzly. Liniştit şi cu un aer firesc, de parcă el 
ar fi pescuit, s-a apucat să mănânce din peştele prins. 

Nu se mai pomenise în ţara urşilor o astfel de jignire de 
moarte şi o sfidare mai neruşinată. Până şi Muskwa şi-a dat 
seama de asta şi i-a aruncat lui Thor o privire întrebătoare: 
probabil avea să urmeze o luptă teribilă şi, în aşteptarea ei îşi 
lingea de mai înainte botişorul. 


68 


Thor ieşi fără grabă din apă. Ajuns la mal, se opri şi cei doi 
grizzly se priviră lung unul pe celălalt. Noul venit continuă să 
ronţăie tacticos din peşte, dar, ciudat! Nici unul din ei nu 
mormăia, ameninţător şi nu dădea vreun semn de duşmănie; ba, 
mai mult chiar, spre marea mirare a lui Muskwa, Thor se apucă şi 
el să înfulece peşte, la câţiva paşi de musafirul nepoftit. 

Poate că omul este, într-adevăr, cea mai frumoasă creaţie a 
naturii, dar, în ceea ce priveşte respectul, datorat bătrâneţii, nu e 
cu nimic mai bun, ba uneori chiar cu mult mai puţin bun ca un 
grizzly. 

Pentru nimic în lume Thor n-ar fi jefuit un urs bătrân, nu s-ar fi 
bătut cu el şi nu l-ar fi alungat de la propria lui mâncare, lucru cu 
care, din nefericire, nu se pot mândri toți oamenii. Intr-adevăr, 
musafirul era bătrân şi bolnav. Avea aproape aceeaşi înălțime ca 
Thor, dar era aşa de împovărat de ani, încât pieptul îi arăta de 
două ori mai îngust, iar gâtul şi capul, caraghios de subţiri. A 

Indienii au o denumire specială pentru un astfel de urs. Il 
numesc Kuyas Wapusk, adică este aşa de bătrân, încât nu mai 
are mult de trăit. Când îl întâlnesc prin păduri, îl lasă să treacă 
nevătămat, iar ceilalţi urşi şi ei îl îngăduie, fără să se supere 
dacă le ia din mâncare atunci când trece din întâmplare pe lângă 
ei; numai omul alb îl omoară. 

Bătrânul grizzly era mort de foame. Nu mai avea gheare, părul 
i se subţiase şi pe alocuri căzuse de tot, lăsând să i se vadă 
pielea. Pentru mestecat, nu-i mai rămăseseră decât gingiile tari 
şi roşii. Dacă mai apuca toamna, avea să hiberneze pentru 
ultima oară. Poate că moartea urma să-l ajungă chiar mai 
degrabă. In acest caz, Kuyas Wapusk avea s-o presimtă; se va 
târî din vreme în vreo grotă ascunsă sau într-o crăpătură adâncă 
de stâncă, ca să-şi dea acolo ultima suflare. 

Probabil că aşa se întâmplă, pentru că, atât cât ştiau Langdon 
şi Bruce, nici un om n-a găsit vreodată în Munţii Stâncoşi 
scheletul sau leşul unui grizzly mort de moarte naturală. 

Thor, uriaşul fugărit, rănit şi hăituit de om, părea să înţeleagă 
că acesta era, poate, ultimul prânz adevărat al lui Kuyas Wapusk 
pe pământ: era prea bătrân ca să mai poată pescui singur, prea 
bătrân ca să vâneze şi mult prea bătrân ca să mai poată 
dezgropa chiar şi fragezii bulbi de crini sălbatici. 

L-a lăsat să ospăteze liniştit până la ultimul peşte, apoi s-a 
depărtat, pornind din nou la drum, cu Muskwa după el. 


69 


Capitolul XII. 


Aproape două ore fără oprire, Thor l-a târât pe Muskwa după 
el pe drumuri obositoare, tot mai departe spre nord. 
Străbătuseră cam douăzeci de mile de la poteca cornutelor, dar 
pentru ursuleţul cu mutrişoara tuciurie ele însemnau cât un ocol 
în jurul lumii. In mod obişnuit, nu s-ar fi încumetat, la o astfel de 
călătorie decât abia la vârsta de doi, ba poate chiar trei ani. 

Cât timp au străbătut valea, Thor nu şi-a pierdut măcar o dată 
vremea hoinărind pe povârnişuri, ci a luat-o drept de-a lungul 
pârâului, pe unde era mai uşor de mers. Cu vreo trei-patru mile 
mai la vale de băltoaca unde îl lăsaseră pe ursul cel bătrân şi-a. 
Schimbat brusc drumul. O porni direct spre apus şi, puţin mai 
târziu, începură să urce din nou pe munte. Vreun sfert de milă au 
suit pe o coastă lungă şi înverzită, care i-a dus, din fericire 
pentru picioarele obosite ale lui Muskwa, la o trecătoare netedă 
şi dreaptă. Traversând-o, au ajuns fără multă greutate pe 
povârnişurile altei văi. 

Era chiar valea unde, cu douăzeci de mile mai spre sud, Thor 
omorâse ursul negru. 

Din momentul în care marele grizzly şi-a aruncat privirea spre 
hotarele din nordul domeniului său, o schimbare vizibilă s-a 
produs în felul lui de a se purta. Graba i-a pierit ca prin farmec. 
După ce-a privit în vale, adulmecând aerul vreo cincisprezece 
minute, a început să coboare încetişor şi când a ajuns la pajiştile 
înverzite din fundul văii, unde se afla pârâul, s-a întors din nou cu 
faţa în direcţia vântului, care bătea dinspre sud-vest. Acesta însă 
nu-i aducea mirosul mult aşteptat şi dorit al ursoaicei lui. 
instinctul, mai tare decât raţiunea, îi spunea că este sau, în orice 
caz, trebuie să fie pe aproape. Nici prin gând nu-i trecea că i s-ar 
fi putut întâmpla vreun accident, că ar fi bolnavă sau că au 
omorât-o vânătorii. 

De aici pornea totdeauna s-o caute şi, mai curând sau mai 
târziu, o găsea. li cunoştea bine mirosul şi acum cerceta fundul 
văii, mergând dintr-o parte în alta aşa fel, încât să nu-i poată 
pierde urma. 

Când tânjea bolnav de dragoste, Thor semăna într-o oarecare 
măsură cu omul, adică, ca să zicem aşa, se prostea de-a binelea. 
Nimic nu-l mai interesa, îşi uitase până şi obiceiurile, aşa de bine 
înrădăcinate şi statornicite cum sunt veşnice stelele pe cer. 
Renunţase la toate, chiar şi la mâncare, aşa că hârciogii şi 


70 


marmotele se puteau plimba în voia lor peste tot, fără teamă. 
Febra aşteptării îl făcea neobosit. Rătăcea zi şi noapte fără 
răgaz, în căutarea iubitei. 

Era, aşadar, foarte firesc să uite aproape cu desăvârşire şi de 
micul Muskwa. Cel puţin de zece ori până la apusul soarelui a 
trecut pârâul de pe un mal pe altul, iar ursuleţul, scârbit de atâta 
umblet şi gata să se lase păgubaş, abia de se mai târa după 
Thor. Frânt de oboseală şi mai mult mort de frică, se arunca 
după el în apa adâncă, înotând, înghițind apă şi zbătându-se de 
mai-mai să se înece. lar când uriaşul grizzly porni să străbată 
pentru a zecea sau a douăsprezecea oară pârâul, Muskwa, 
revoltat, se încăpăţână şi nu vru să-l mai urmeze şi-şi continuă 
singur drumul de-a lungul malului pe care se afla. La scurtă 
vreme după aceea, Thor făcu iar cale-ntoarsă. 

Şi iată că, imediat după apusul soarelui, s-a petrecut ceva cu 
totul neaşteptat. O pală de vânt a pornit uşurel spre răsărit, 
aducând de pe povârnişurile de la vreo jumătate de milă spre 
apus un miros care-l făcu pe Thor să se oprească o clipă în drum, 
nemişcat; apoi o ţâşni din loc într-o fugă nebună. 

Se pare că din toate creaturile cu patru picioare, ursul este 
cea mai caraghioasă când o ia la goană. 

Muskwa, surprins, porni glonţ după el, grăbindu-se din 
răsputeri să-l ajungă, dar cu fiecare nouă săritură distanţa dintre 
ei se mărea şi poate l-ar fi pierdut cu totul din vedere, dacă Thor 
nu s-ar fi oprit la poalele primei pante, căutând iar să se 
orienteze. Muskwa abia l-a putut zări cum o lua din nou în sus pe 
coastă. Cu un scheunat desperat strigă după el să-l aştepte 
măcar un pic şi goana reîncepu. 

Două sau trei sute de yarzi mai sus pe coasta muntelui, 
povârnişul se adâncea ca o văgăună şi aici, adulmecând în toate 
părţile şi cercetând aerul întocmai cum făcuse şi Thor ceva mai 
înainte, se afla frumoasa lui ursoaică de dincolo de munţi. 
Adusese cu ea pe ultimul născut din puii ei de acum. Un an. 

De cum a văzut-o, Thor s-a oprit şi, de la distanţa aceea de 
vreo cincizeci de yarzi, o privi. Iskwao, „femeia lui”, îl urmărea cu 
ochii. Apoi începu o adevărată curte, în felul urşilor. 

Parcă dintr-o dată toată graba, nerăbdarea şi dorinţa de a-şi 
întâlni ursoaica îl părăsiseră pe Thor, iar dacă Iskwao fusese 
până atunci cuprinsă de acelaşi dor, acum părea cu totul 
indiferentă. Flegmatic, Thor privi o vreme în jur, ca şi cum n-ar fi 
avut alt lucru mai bun de făcut, în timp ce Muskwa, profitând de 


71 


acest răgaz, îl ajunse şi se aşeză hotărât lângă el. Aştepta să 
înceapă o nouă bătălie. 

Netulburată, Iskwao răsturnă cu laba o piatră lată şi se apucă 
să lingă tacticos râme şi furnici, ca şi cum Thor ar fi fost la o mie 
de mile depărtare de gândurile ei. Acesta, nevrând să se lase 
mai prejos în privinţa nepăsării, smulse preocupat un smoc de 
iarbă şi-l înghiţi. Iskwao făcu un pas, apoi încă unul şi, cu acelaşi 
aer firesc, Thor făcu la fel, dar, ca din pură întâmplare, paşii îi 
aduceau din ce în ce mai aproape unul de altul. 

Muskwa era uluit; nu mai puţin părea să fie şi celălalt ursuleţ, 
ceva mai mare decât el. Şedeau amândoi poponeţ, ca doi căţei, 
unul aproape de trei ori mai mare ca celălalt, întrebându-se ce 
avea să se întâmple. După alte cinci minute, Thor şi Iskwao 
ajunseră în sfârşit la câţiva paşi unul de altul şi foarte 
ceremonioşi, îşi frecară nasurile. 

Şi iată că tocmai atunci îi trăsni prin minte ursuleţului de un an 
să se apropie de ei. Era la vârsta la care indienii îi dau un nume 
mult prea lung pentru el: Pipoonaskoos, adică „ţâncul”. Plin de 
îndrăzneală, se îndreptă hotărât spre cei doi grizzly. Totuşi, 
câteva clipe, Thor păru că nu-l observă, apoi îşi întinse cu iuţeală 
laba dreaptă, cât era de lungă şi-i dădu un dos de palmă bietului 
Pipoonaskoos de-l zvârli în sus, trimiţându-l de-a dura aproape de 
Muskwa. Maică-sa nici nu luă în seamă felul în care i-a fost 
alungată odrasla şi continuă, plină de dragoste, să-şi frece nasul 
de al lui Thor. 

Crezând că toate acestea erau doar preliminariile unei noi 
bătălii îngrozitoare, Muskwa porni cu iuţeală în întâmpinarea 
ursuleţului şi, cu un mârâit de sfidare, se aruncă cu toată puterea 
asupra lui. 

Pipoonaskoos era „băiatul mamei”, un alintat; ca mulţi alţi pui 
de urs, la vârsta de aproape doi ani continua să se ţină după 
maică-sa, în loc să se descurce singur. Supsese până la cinci luni, 
iar acum maică-sa continua să-l îndoape cu tot felul de bunătăţi; 
strălucea de umflat şi gras ce se făcuse şi era moale ca o cârpă. 
Arăta, cu alte cuvinte, ca un „domnişor” al munţilor. 

Pe Muskwa, în schimb, întâmplările din ultimele zile îl făcuseră 
grozav de aţos şi, cu toate că era de trei ori mai mic decât 
Pipoonaskoos, ba în plus îl mai dureau rău şalele şi picioarele, se 
năpusti glonţ, asupra lui. 

Zăpăcit încă de lovitura primită şi văzând atacul acesta 
neaşteptat, Pipoonaskoos începu să strige după ajutor, ca din 


72 


gură de şarpe. Nu se luptase până acum niciodată şi, de frică, 
căzu pe spate, rostogolindu-se când pe o parte, când pe alta, 
dând din. Picioare, zgâriind şi ţipând ori de câte ori dinţii lui 
Muskwa, ascuţiţi ca nişte ace, îi sfredeleau pielea moale. La un 
moment dat, Muskwa îl apucă, din întâmplare, de nas, 
muşcându-l adânc. Dacă a mai fost cumva până atunci un pic de 
curaj în domnişorul Pipoonaskoos, apoi de data asta muşcătura l- 
a dat gata. Răcnea cât îl ţinea gura, înştiinţând-o pe maică-sa că 
era pe cale să fie omorât, în timp ce Muskwa se ţinea agăţat de 
el din toate puterile. 

Nici de data asta Iskwao nu luă în seamă strigătele lui 
desperate, ci continua să-şi frece nasul de al lui Thor. 

In cele din urmă, Pipoonaskoos reuşi totuşi să-şi elibereze 
botişorul însângerat şi, văzându-se ca prin minune scăpat de 
Muskwa - numai datorită greutăţii lui mai mari - a apucat-o la 
sănătoasa, cu, frica morţii în oase. Dar Muskwa nu s-a lăsat. A 
pornit vitejeşte după el, gonindu-l în jurul văgăunii; cu toate că 
avea picioarele mai scurte, aproape izbutise să-l ajungă, când 
Pipoonaskoos, aruncând o privire înspăimântată în urmă, se izbi 
de o stâncă, rămânând lat jos. lute, Muskwa s-a aruncat asupra 
lui. Cine ştie cât ar fi continuat să-l muşte şi să mârâie în 
pornirea lui cumplită, dacă n-ar fi zărit, din întâmplare, pe Thor şi 
pe Iskwao dispărând încetişor după creasta povârnişului, în vale. 
Uitându-şi de luptă, rămase încremenit de mirare; aşadar Thor, 
în loc să-l facă bucăţi pe urs, plecase cu el! Pipoonaskoos se 
ridicase între timp de jos şi-i privea. Nedumerit, Muskwa s-a uitat 
la Pipoonaskoos şi Pipoonaskoos la Muskwa, apoi ursuleţul cu 
mutrişoara tuciurie şi-a lins o dată botişorul, ca şi cum n-ar fi 
ştiut ce să aleagă: plăcerea de a-l bate pe Pipoonaskoos sau 
datoria de a-l urma pe Thor. Celălalt nu-i dădu însă răgaz şi, 
gemând plângăreţ, o porni şontâc după maică-sa. 

Urmară ore pline de peripeții pentru cei doi pui de urs, rămaşi 
de capul lor; toată noaptea, Thor şi Iskwao au stat singuri în 
desişurile de sălcii şi pini de pe malul pârâului. Pipoonaskoos mai 
încercă o dată în zorii zilei să se strecoare până la mama lui, dar 
Thor i-a făcut vânt cu laba, aruncându-l drept în mijlocul 
pârâului. Această a doua dovadă evidentă de nemulţumire a lui 
Thor l-a făcut pe Muskwa să înţeleagă că cei mari n-aveau chef 
de tovărăşia lor şi rezultatul acestei concluzii a fost că între el şi 
Pipoonaskoos au încetat pentru moment ostilitățile, dar nu 
prudenţa şi bănuiala. 


73 


Cum nici în ziua următoare Thor şi Iskwao n-au dat semne de 
viaţă, Muskwa, de cum s-a luminat un pic de ziuă şi-a luat inima- 
n dinţi şi s-a aventurat singur prin împrejurimi, în căutarea 
hranei. li plăcea iarba fragedă, dar nu-l sătura. De câteva ori l-a 
văzut pe Pipoonaskoos tot scurmând pământul moale de la 
marginea pârâului. Alungându-l de la gaura abia începută, ca să 
vadă şi el ce era acolo, a mai scormonit un pic şi a dat la iveală 
un bulb alb şi fraged, care i s-a părut mai dulce şi mai bun decât 
orice pe lume, mai gustos chiar decât peştele. Era frumoasa- 
primăverii”, care a rămas, de altfel, pentru el, cea mai aleasă 
delicatesă din toate câte avea să înveţe, cu timpul, să mănânce. 
Doar una singură s-ar mai fi putut compara cu ea şi anume 
limba-viperei. Cum creşteau din abundență pe acolo, Muskwa a 
scormonit cu atâta râvnă în căutarea lor, încât, după ce-a 
mâncat pe săturate, nu-şi mai simţea lăbuţele de durere. 

Şi iată că, încă o dată, tot din pricina lui Thor, s-a încins între 
Muskwa şi Pipoonaskoos o nouă bătălie. 

Către sfârşitul după-amiezii, pe când urşii cei mari se odihneau 
alături într-un desiş, Thor, fără nici un motiv aparent şi-a căscat 
fălcile uriaşe şi-a dat drumul unui sunet surd şi prelung, foarte 
asemănător cu acela pe care-l scosese când a omorât ursul 
negru. Iskwao îşi ridică la rândul ei capul şi-i ţinu isonul; în ciuda 
urletelor înfiorătoare, amândoi păreau foarte bine dispuşi şi 
mulţumiţi. 

Pentru care motiv, în timpul împerecherii, urşii se complac 
într-un astfel de duet care îţi îngheaţă sângele în vine, e un 
mister pe care doar ei singuri ar putea să-l explice. Auzind 
cumplitul concert, Muskwa, aflat la marginea desişului şi-a 
închipuit că sosise clipa mult aşteptată în care, în sfârşit, Thor 
zvânta în bătaie pe mama lui Pipoonaskoos. Fără să mai aştepte, 
porni în căutarea „domnişorului”. Nefericitul ursulet tocmai 
atunci apăruse furişându-se de după un tufiş. Ţâşnind ca o 
săgeată, Muskwa se repezi asupra lui şi Pipoonaskoos, până să 
se dumerească, se trezi dat de-a dura cât era de dolofan şi 
grăsuliu. Câteva minute s-au îmbrâncit, s-au muşcat şi s-au 
zgâriat unul pe altul; la drept vorbind, doar Muskwa muşca şi 
zgâria, iar Pipoonaskoos îşi folosea timpul şi puterile ţipând cât îl 
ţinea gura după ajutor. In cele din urmă, reuşind să scape, a luat- 
o la goană. Fără cruţare, Muskwa l-a fugărit prin tufişuri până la 


° Claetonia Virginica - plantă din America de Nord cu flori albe sau 
violete, (n.t.). 
74 


râu şi iar înapoi pe povârniş, în sus şi-n jos, până când, obosit 
peste măsură, a trebuit să se culce pe burtă, ca să-şi tragă 
sufletul. 

În momentul acela l-a văzut pe Thor ieşind din desiş. Era 
singur şi, pentru prima oară după douăzeci şi patru de ore, a 
părut că observă prezenţa lui Muskwa. Adulmecă scurt vântul în 
susul şi-n josul văii, apoi se întoarse şi porni drept spre 
povârnişurile ce se înălţau în depărtare, dincotro veniseră în 
după-amiaza precedentă. 

Muskwa era tare mulţumit, dar nedumerit. Ar fi vrut să se 
bage şi el în desiş, să mârâie şi să tragă de blana ursului care cu 
siguranţă zăcea acolo mort, iar la urmă să-şi încheie socotelile şi 
cu Pipoonaskoos. 

O clipă-două a stat nehotărât, apoi a luat-o la goană să-l 
ajungă pe Thor. Puțin după plecarea lor, Iskwao a ieşit din desiş, 
a adulmecat vântul, întocmai cum făcuse Thor şi a pornit în 
direcţia opusă, urmată de Pipoonaskoos. Mergea încet şi hotărât 
în sus, spre soare apune. 

Astfel a luat sfârşit dragostea lui Thor şi prima bătălie a lui 
Muskwa. Din nou împreună, se întorceau spre răsărit, ca să 
înfrunte primejdia cea mai groaznică care a pândit vreodată 
sălbăticiunile munţilor, primejdia nemiloasă şi fără cruţare ce 
aducea moartea. 


Capitolul XIII. 


În prima noapte după despărţirea de Iskwao şi Pipoonaskoos, 
marele grizzly şi ursuleţul cu mutrişoara tuciurie au hoinărit fără 
gând de somn pe sub lumina stelelor strălucitoare. De data 
aceasta însă Thor n-a umblat după carne. S-a căţărat pe o coastă 
prăpăstioasă, a coborât povârnişul unei văgăuni şi, într-o vâlcea 
pitită la poalele muntelui, a dat peste o pajişte înverzită, plină de 
limba-viperei. Tulpina lor subţire, acoperită de frunze ca ale 
crinului şi împodobită doar cu un singur ciorchine de flori a câte 
cinci petale, ascunde o rădăcină în formă de bulb, cu gust plăcut 
şi dulce; Thor şi-a petrecut toată noaptea în căutarea lor, 
scormonind şi mâncând. Muskwa însă se îndopase mai înainte, 
după pofta inimii, cu rădăcini de frumoasa-primăverii, aşa că nu-i 
mai era foame şi cum în cursul zilei se odihnise destul - dacă nu 
punem la socoteală bătălia - a simţit deodată că noaptea aceea, 


75 


cu stelele ei strălucitoare, era nespus de frumoasă. 

Luna a răsărit, pe la ora zece, aşa de mare, de roşie şi de 
frumoasă, încât Muskwa a rămas uluit, căci n-o mai văzuse în 
felul acesta în scurta lui viaţă. Părea că se rostogoleşte peste 
piscuri şi lumina ei se revărsa ca un incendiu peste Munţii 
Stâncoşi, într-o văpaie feerică. Vâlceaua, care avea vreo zece 
acri de pajişte bogată, părea luminată ca ziua. Lacul de la 
poalele muntelui sclipea ca argintul, iar râuleţul care-l hrănea cu 
zăpezile topite ale înălțimilor curgea în cascade ce păreau, în 
lumina lunii, şiraguri de diamante. Poiana era presărată pe 
alocuri cu crânguri de pini şi brazi aşezate parcă acolo înadins, 
de mâna omului, ca să-i sporească frumuseţea. Mai într-o parte, 
pe o lungime de aproape o milă, se înălța o coastă îngustă şi 
înverzită, la capătul căreia, nevăzută de cei doi urşi, se odihnea, 
furată de somn, o turmă de oi sălbatice. 

Muskwa hoinărea pe ici, pe colo, ţinându-se mereu în 
apropierea, lui Thor. Cerceta desişurile cu umbră întunecată ale 
brazilor şi pinilor de pe marginea lacului; a dat astfel de o baltă 
cu nămol moale şi răcoros - o adevărată desfătare - ce venea ca 
un leac pentru picioarele lui rănite. De vreo douăzeci de ori s-a 
tot bălăcit în nămol, în cursul acelei nopţi. 

Chiar şi după ivirea zorilor, Thor nu s-a îndurat să părăsească 
vâlceaua. Soarele ajunsese aproape de amiază şi el încă mai 
rătăcea de-a lungul pajiştii şi. Pe marginea lacului, scormonind 
ici-colo, după rădăcini şi mâncând iarbă fragedă. La drept 
vorbind, asta nu-i displăcea de loc lui Muskwa; putea astfel să-şi 
ia gustarea de dimineaţă cu bulbi dulci şi tineri de limba-viperei. 
Era însă nedumerit de un lucru: de ce nu intră Thor în lac, să mai 
scoată nişte păstrăvi? Avea încă de învăţat că nu în toate apele 
se află peşte. Aşadar, s-a hotărât să pescuiască singur şi când, 
după multă trudă, a reuşit să prindă un fel de rădaşcă neagră de 
apă, cu coaja tare, o pereche de cleşti ca acele l-au apucat de 
nas şi l-au făcut să ţipe de durere. 

Pe la ora zece, cum câmpia însorită devenise un cuptor prea 
încins pentru blana deasă a ursului, Thor a cercetat stâncile din 
apropierea cascadei până a descoperit un loc răcoros ca beciurile 
de odinioară. Era o peşteră mică, ai cărei pereţi de stâncă se 
înnegriseră şi se umeziseră de atâtea şiroaie de apă câte s-au 
strecurat în ea de sus, din zăpezile piscurilor. Asta era tocmai ce- 
i plăcea mai mult lui Thor în timpul unei zile toride de iulie. 
Pentru Muskwa însă, locul era prea întunecat şi posomorât şi, 


76 


fără îndoială, mai puţin plăcut decât lumina soarelui. A stat ce-a 
stat şi, în cele din urmă, l-a lăsat pe Thor în gheţăria lui, iar el a 
plecat să exploreze marginile amăgitoare ale stâncilor. 

La început, totul a mers bine, până când, la un moment dat, i- 
a venit să se caţere pe o stâncă înclinată de culoare verzuie, 
peste care curgea un strat subţirel de apă. Tot prelingându-se 
aşa de secole, făcuse stâncă netedă ca suprafaţa unei perle 
lustruite şi lunecoasă ca gheaţa. Până să se dumerească bine, 
pământul a început să-i fugă de sub tălpi şi simţi cum, fără voia 
lui, o porneşte la vale din ce în ce mai iute, spre lacul ce se afla 
la o sută de picioare mai jos. Se rostogolea când pe stânci, când 
prin băltoace, zvârlit ca o minge de cauciuc peşte micile cascade 
ale pârâului. | se tăiase răsuflarea, nu mai vedea nimic şi era 
năucit de apă şi lovituri, iar viteza, în loc să scadă, sporea pe 
măsură ce aluneca la vale. Tot ce izbutise să facă la începutul 
acestei călătorii vertiginoase a fost să scoată câteva strigăte de 
groază, care l-au deşteptat pe Thor. 

Ursuleţul se apropia ca un bolid de locul unde apa, venind 
dinspre creste, se vărsa în lac într-o cascadă înaltă de vreo zece 
picioare. De aici, Muskwa a fost azvârlit cât colo într-o clipă, ca 
de pe o trambulină şi, izbind cu zgomot suprafaţa apei, dispare 
ca un bolovan în adâncul negru şi rece care-l sufoca. „Colacul de 
salvare” cu care-l înzestrase natura, sub forma unui strat gros de 
grăsime, l-a adus însă din nou la suprafaţă. Desperat, începu să 
dea din toate patru labele, încercând pentru prima oară să 
înoate; în cele din urmă, reuşi să iasă la mal, dar abia îl mai 
ţineau picioarele de oboseală şi emoție. Mai gâfâia încă, foarte 
înspăimântat, când Thor cobori de pe stânci, venind lângă el. 

Muskwa primise o bătaie zdravănă de la mama lui când îi 
intrase în labă ghimpele de porc spinos şi, ori de câte ori i se 
întâmpla ceva, îi ardea câte o labă-două, căci, după ea, bătaia 
era cel mai straşnic leac. Fără îndoială că şi acum i-ar fi aplicat 
aceeaşi mustrare, ca singura metodă educativă cunoscută şi 
folosită de mamele ursoaice. 

Thor s-a mărginit numai să-l miroasă şi, văzând că nu i s-a 
întâmplat nimic, s-a apucat să caute bulbi de limba-viperei. Nu-şi 
terminase încă bine treaba, când s-a oprit deodată şi-a rămas 
neclintit, ca o stană de piatră. 

Muskwa s-a sculat şi el de jos, s-a scuturat şi şi-a ciulit 
urechile. Un zgomot nou se auzea undeva, departe. 

Cu o mişcare înceată şi elegantă, marele grizzly s-a ridicat pe 


77 


picioarele de dinapoi în toată înălţimea lui şi, întors spre nord, 
ascultă cu auzul încordat şi nările fremătând. Nu putea prinde 
nici un miros, dar auzea. 

De dincolo de colinele peste care veniseră urca spre el, abia 
simţit, un sunet nou, pe care nu-l mai: auzise până acum. 

Era lătratul câinilor. 

Vreo câteva minute, Thor a stat pe picioarele de dinapoi ca 
împietrit; numai muşchii nasului îi tremurau, fremătând. Acolo, în 
văgăuna aceea de sub munte, chiar şi sunetul străbătea cu greu. 
S-a lăsat iute pe labe şi a apucat-o spre miazăzi, către coasta 
înverzită pe coama căreia dormise în cursul nopţii turma de oi. 

Muskwa s-a grăbit să-l urmeze. 

La vreo sută de yarzi mai sus, Thor s-a oprit din nou şi s-a 
întors cu faţa spre nord, înălțându-se iară în două picioare. 
Muskwa a făcut la fel. O adiere bruscă a vântului din vale le-a 
adus, de data asta limpede, lătratul câinilor. Copoii!% dresați ai lui 
Langdon le luaseră urma şi, de la mai puţin de o jumătate de 
milă distanţă, lătrau întărâtaţi, anunţându-şi stăpânii că prada 
era aproape. Langdon şi Bruce tresăriră de bucurie, în timp ce 
sus, pe coamă, Thor se înfiora. 

instinctul îi spunea din nou că un duşman îi încălca ţinutul. Nu- 
i era frică, dar simţea că trebuie să fugă. Incepu să urce muntele 
până ce ajunse într-un loc sălbatic şi prăpăstios, unde s-a oprit. 
Acum era hotărât să aştepte primejdia care se apropia cu iuţeala 
vântului. O auzea urcând colina care ascundea vederea spre 
vâlcea. Creasta ei se înălța până în dreptul ochilor lui Thor, 
lăsându-l să vadă, pentru o clipă, silueta singuratică a căpeteniei 
de haită profilându-se pe cer. Imediat, la vreo treizeci de 
secunde, se iviră şi ceilalţi şi cu toţii, nemişcaţi în vârful colinei, 
priviră o vreme în jos, către vâlceaua de la poale, adulmecându-i 
mirosul puternic ce umplea aerul. 

Neclintit, Thor şi-a observat atent duşmanii şi, din adâncul 
pieptului, îi izbucni un mormăit surd şi ameninţător. Până când 
haita n-a năvălit spre văgăună, aducând cu ea lătratul asurzitor, 
marele grizzly nu s-a hotărât să bată în retragere. 

Nu fugea şi nu-i era frică. Pleca pur şi simplu, pentru că aşa 
trebuia - să plece! Nu căuta ceartă şi nu dorea nici măcar să-şi 
apere stăpânirea asupra câmpiei şi a lacului de la poale; mai 
existau doar atâtea alte poieni şi lacuri. Din fire, nu era bătăios şi 
nu-i plăcea să se ia la harţă. 


10 În text, airedales, rasă de câini asemănătoare cu copoii, (n.t.). 


78 


Era însă oricând gata să-şi înfrunte duşmanul şi, mergând, 
mormăia ameninţător, în timp ce în el creştea o mânie 
întunecată. 

Dispăru printre stânci, sui o brână, cu Muskwa furişându-se 
după el, se caţără pe un povârniş abrupt şi se strecură printre 
masive de piatră mari aproape cât casa. Niciodată însă n-a 
apucat prin locuri pe unde Muskwa nu l-ar fi putut urma cu 
uşurinţă. La un moment dat, sărind de pe brână pe o stâncă de 
gresie mult înclinată în afară şi văzând că Muskwa nu se poate 
căţăra, cobori îndată şi căută alt drum. 

Lătratul câinilor se auzea acum înfundat, jos în vâlcea. Încetul 
cu încetul, începu să urce repede, ca purtat de aripi şi Thor îşi 
dădu seama că haita suia panta înverzită. Se opri o clipă şi 
adulmecă; de data aceasta vântul îi umplu nările cu mirosul 
puternic al câinilor, făcând să i se crispeze toţi muşchii corpului şi 
strecurându-i în vine un foc nimicitor. O dată cu el, simţise 
mirosul omului. 

O porni din nou la drum şi, de data asta, sui ceva mai repede. 
Auzea acum lătratul sălbatic, de bucurie, al câinilor la o 
depărtare de cel mult o sută de yarzi de la luminişul din mijlocul 
învălmăşelii haotice de stânci în care ajunsese. Spre partea 
dinspre munţi se înălța, perpendicular şi abrupt, un perete de 
stâncă, iar de partea cealaltă, la câţiva metri distanţă, se căsca o 
prăpastie adâncă de aproape o sută de picioare. Din faţă, drumul 
era închis de un bloc uriaş de piatră căzut din coasta muntelui, 
ce lăsase o trecere îngustă doar atât cât să poată încăpea trupul 
lui Thor. 

Uriaşul grizzly l-a dus pe Muskwa până aproape de trecătoare, 
apoi se întoarse brusc, punându-l pe ursuleţ la adăpost în spatele 
lui. 

În faţa unei astfel de primejdii, o ursoaică l-ar fi ascuns pe 
Muskwa într-o văgăună a peretelui de stâncă, dar Thor n-a 
procedat aşa. Aştepta acum să înfrunte duşmanul ce se apropia, 
ridicat pe labele de dinapoi, în toată înălţimea lui. 

La vreo douăzeci de picioare distanţă de el, drumul pe care 
venise se încolăcea în jurul unui masiv proeminent al peretelui 
abrupt de stâncă şi Thor îl tintea cu ochii injectaţi şi 
înspăimântători, urmărind capcana pe care le-o întinsese 
urmăritorilor. 

Câinii se apropiau, lătrând din toate puterile. Străbătuseră, 
alergând umăr lângă umăr, cei cincizeci de yarzi, de partea 


79 


cealaltă a masivului şi, o clipă mai târziu, căpetenia haitei năvăli 
în arena unde îi aştepta Thor. Grosul cetei îl urma aşa de 
aproape, încât primii câini au fost striviţi pe loc, înainte de a se 
mai putea opri la timp. 

Mugind înfiorător, Thor se năpustise peste ei. Cu uriaşa lui 
labă dreaptă lovea încoace şi-ncolo, zvârlindu-i ca din praştie în 
toate părţile. Privind, Muskwa avea impresia că măturase într-o 
clipire jumătate din ceată. Zdrobise între fălci, cu o singură 
muşcătură, spinarea celui mai apropiat câine, iar următorului îi 
smulse capul dintr-o lovitură. Apoi se azvârli printre ei şi, mai 
înainte ca cei rămaşi în viaţă să-şi poată reveni din panică, 
înşfacă pe unul şi îl trimise zburând peste marginea prăpăstiei, 
până la stâncile ce se înălţau la o sută de picioare mai jos. 

Totul s-a petrecut în mai puţin de o jumătate de minut şi, în 
acest răstimp, cei nouă câini rămaşi în viaţă s-au împrăştiat care 
încotro. 

Cu toate acestea, copoii lui Langdon nu s-au dat bătuţi. Se 
trăgeau cu toţii dintr-o rasă de adevăraţi luptători, iar Bruce şi 
Metoosin îi dresaseră în aşa chip, încât i-ar fi putut ţine 
spânzurați de urechi, fără ca vreunul din ei să icnească măcar. 

Soarta tragică a celor trei i-a înspăimântat tot aşa de puţin 
cum nu l-a înfricoşat pe Thor urmărirea lor. 

lute ca fulgerul, îl încercuiră din nou, rămânând proptiţi pe 
labele din faţă, gata să sară în lături sau înapoi dacă uriaşul 
grizzly i-ar fi atacat pe neaşteptate, în timp ce, cu un lătrat grăbit 
şi îndârijit, îşi anunțau stăpânii că prada este încolţită. Aceasta 
era, de altminteri, îndatorirea lor, adică să aţâţe şi să obosească 
vânatul, să-i întârzie fuga şi să-l ţină cât mai mult pe loc, pentru 
ca, la sosirea lor, vânătorii să sfârşească lupta doborându-l cu un 
glonţ. 

Intre urs şi câini, înfruntarea era cruntă, dar dreaptă, iar omul 
venea să-i pună capăt mişeleşte, cu puşca. 

Dacă copoii îşi aveau şiretlicurile lor, nici Thor nu era mai 
prejos. În timp ce câinii, după trei sau patru atacuri zadarnice, 
reuşiseră să scape fiind cu mult mai iuți, Thor se retrăgea 
încetişor spre stâncă uriaşă lângă care se ghemuise Muskwa, 
lăsându-şi duşmanii să înainteze treptat. 

Auzind lătratul din ce în ce mai îndârjit al câinilor şi văzând 
neputinţa lui Thor de a-i alunga sau sfâşia în bucăţi, Muskwa s-a 
speriat aşa de rău, că a luat-o deodată la sănătoasa, alegându-şi 
un ascunziş mai de nădejde în crăpăturile stâncii din spatele lui. 


80 


Între timp, Thor se tot dădea mereu înapoi, iar când a atins 
stâncă cu şoldurile lui uriaşe, întoarse capul, căutându-l cu 
privirea pe ursuleţ. 

Muskwa însă nu se vedea nicăieri. Se mai uită după el de vreo 
două ori şi, crezând că ursuleţul plecase, continuă să bată în 
retragere, până când bloca crăpătura îngustă pe care o păstra ca 
o portiţă de scăpare. 

Câinii lătrau acum ca ieşiţi din minţi, cu părul de pe spinare 
zbârlit drept ca peria şi mârâiau făcând spume la gură, 
descoperindu-şi colții până la gingiile roşii. Se apropiară strâns 
de Thor, provocându-l să se oprească şi să-i atace sau să încerce 
să-i prindă şi, în frenezia lor, lăsară în spate un loc liber de mai 
bine de zece yarzi. 

Aşa cum făcuse cu câteva zile mai înainte, când vânase 
caribu-ul, Thor măsură distanţa şi, fără să-i avertizeze cu vreun 
mormăit, se aruncă asupra duşmanilor aşa de fulgerător, încât îi 
sili aproape să zboare în lături, ca să-şi salveze vieţile. Nu se opri 
să le facă faţă, ci o luă drept spre proeminenţa din masivul de 
stâncă, unde observase că poteca era îngustă de numai cinci 
picioare. În drum, îl prinse pe cel mai aproape dintre câini, îl 
trânti la pământ şi, zdrobindu-l sub labă, se apucă să-l rupă în 
bucăţi. Urletele lui sfâşietoare de agonie se auziră până la Bruce 
şi Langdon, care, gâfâind şi rupţi de oboseală, se grăbeau să 
urce panta dinspre văgăună. 

Thor se lăsase pe burtă în cărarea strâmtă şi, în timp ce 
lătratul câinilor se dezlănţuia cu o nouă furie, continuă să-şi 
sfâşie victima, umplând locul de păr, sânge şi măruntaie. Apoi se 
ridică de jos şi încă o dată îl căută cu ochii pe Muskwa. 

Ursuleţul se ghemuise ca o minge, tremurând din tot trupul, la 
două picioare adâncime, într-o crăpătură. Poate Thor şi-a 
închipuit că fugise pe munte în sus, căci, fără să mai piardă 
vremea, părăsi grăbit câmpul de luptă. Adulmecase vântul plin 
de mirosul puternic de năduşeală al lui Bruce şi Langdon. 

Timp de vreo zece minute, Thor nu le mai dădu nici o atenţie 
celor opt câini care se ţineau lătrând de călcâiele lui. Din când în 
când se mai oprea, legănându-şi capul. Numai că, pe măsură ce 
se retrăgea, copoii deveneau tot mai îndrăzneţi şi, la un moment 
dat, unul dintre ei îşi făcu vânt înainte peste ceilalţi şi-şi înfipse 
colții în piciorul lui Thor. Asta a întrecut măsura. Mugind, Thor se 
întoarse furios vreo cincizeci de yarzi înapoi, de-a lungul potecii, 
în urmărirea haitei, întârziindu-şi astfel cu cinci minute preţioase 


81 


drumul spre vârful muntelui. 

Dacă vântul ar fi bătut din altă direcţie, poate că ceata de 
câini ar fi izbutit să-l oprească, stârnindu-l la luptă, dar cum 
suflarea lui îl înştiinţa de fiecare dată de înaintarea lui Langdon şi 
Bruce, aducându-i mereu mai aproape mirosul cald al corpurilor 
lor, marele grizzly nu se lăsă abătut din drum şi, suind, avea grijă 
să ţină direcţia în aşa fel, ca vântul să-i fie mereu favorabil. 
Putea ajunge în vârful muntelui mai uşor şi mai repede luând-o 
pieptiş pe scurtătură, dar numai atât timp cât vântul îi sufla în 
faţă se simţea în siguranţă. Vânătorii ar fi putut totuşi, cu un 
efort, să-i înşele mirosul, ocolindu-l şi tăindu-i brusc drumul. 

Intr-o jumătate de oră, atinse ultimele creste stâncoase ale 
masivului, de unde mai avea de străbătut până la culmea 
muntelui încă vreo două-trei sute de yarzi, pe teren descoperit. 

Părăsi, aşadar, adăpostul stâncilor şi o luă la goană atât de 
repede, încât câinii rămaseră dintr-o dată mult în urma lui. Două- 
trei minute, silueta lui se detaşă limpede pe fondul arid al 
muntelui; câteva clipe, se profila minunat pe un petic de zăpadă 
imaculată, unde nici o stâncă sau tufă nu-l mai ascundeau de 
ochii vânătorilor din vale, apoi dispăru cu totul vederii. 

De la o distanţă de cinci sute de yarzi, Bruce şi Langdon au 
început să tragă şi Thor auzi chiar deasupra capului ţiuitul 
plângător al primului glonţ, apoi, imediat, bubuitul armei. 

Un al doilea aruncă în aer zăpada la cinci yarzi în faţa lui. Sări 
fulgerător spre dreapta, expunându-se în felul acesta din profil. 
Mai auzi o a treia împuşcătură - apoi nimic. 

In timp ce ecoul detunăturilor se pierdea printre stânci şi 
piscuri, primi dintr-o dată o lovitură la baza craniului, cinci 
degete înapoia urechii drepte. Parcă-l izbise o măciucă căzută 
din înaltul cerului, prăbuşindu-l la pământ ca pe un buştean. 

Din fericire însă, glonţul a ricoşat. N-a curs decât puţin sânge, 
dar pe moment Thor a rămas complet năucit, ca un om când 
primeşte pe neaşteptate o directă în bărbie. 

Inainte de a se putea ridica, câinii se şi aruncaseră asupra lui, 
apucându-l din toate părţile, care de gâtlej, care de ceafă. 

Mugind fioros, Thor sări în picioare şi, scuturându-i de pe el, 
reuşi să se elibereze. Lovea sălbatic în dreapta şi-n stânga, iar 
Langdon şi Bruce îi auzeau urletul, în timp ce, cu degetul pe 
trăgaciul puştilor, aşteptau să-i vadă pe câini îndepărtându-se 
îndeajuns de urs ca să-i poată da lovitura finală. 

Yard cu yard, Thor îşi croia drum în sus, mârâind spre haita 


82 


furioasă. Înfrunta hotărât mirosul omului, tunetul misterios, 
fulgerătura care-l arsese şi moartea însăşi. Cinci sute de yarzi 
mai la vale, Langdon, văzându-l cum se depărtează, înjura cu 
desperare câinii care se ţineau prea aproape de urs şi nu-l lăsau 
să tragă. 

Până la linia orizontului, haita însetată de sânge, acoperi 
retragerea lui Thor, servindu-i drept pavăză. Apoi câini şi urs 
dispărură după creastă. O vreme, s-au mai auzit lătrăturile, apoi 
zgomotul s-a îndepărtat tot mai mult, pe măsură ce uriaşul 
grizzly îi trăgea după el, departe de ameninţarea omului, pe un 
drum lung şi periculos, din care multora le era, sortit să nu se 
mai întoarcă. 


Capitolul XIV. 


De acolo, din ascunzătoarea unde se pitise, Muskwa a auzit 
ultimele ecouri ale bătăliei dintre stânci. Se refugiase într-o 
crăpătură, în formă de V, a peretelui abrupt de piatră, vârându- 
se în ea cât putuse mai adânc. L-a văzut pe Thor trecând prin 
faţa ascunzătorii, după ce omorâse al patrulea câine şi i-a auzit 
clinchetul ghearelor pe masivul de stâncă pe când se retrăgea pe 
potecă, în sus. În cele din urmă şi-a dat seama că marele grizzly 
plecase cu duşmanii pe urmele lui. 

Totuşi, îi era frică încă să iasă. Urmăritorii aceştia misterioşi, 
care urcaseră din vale, îl înspăimântaseră de moarte. Nici o clipă 
nu-i fusese frică de Pipoonaskoos. Chiar ursul cel negru şi mare 
pe care-l omorâse Thor nu l-a înspăimântat atât ca străinii 
aceştia cu buze roşii şi colţi albi. Aşa că a rămas în 
ascunzătoarea lui, ghemuit cât mai în fund, întocmai ca o 
încărcătură în ţeava unei puşti'!. Urmărea încă lătratul câinilor, 
când alte zgomote mai apropiate l-au făcut să tresară din nou de 
spaimă. De după stâncă ce făcea un pinten în peretele muntelui, 
se iviră, alergând, Langdon şi Bruce. La vederea câinilor morţi, se 
opriră şi Langdon, care se afla la vreo douăzeci de picioare de 
Muskwa, scoase o exclamaţie de oroare. 

Era pentru prima oară că ursuleţul auzea voci omeneşti şi 
pentru prima oară mirosul transpiraţiei lor îi umplea nările. 
Impietrit de groază, abia mai îndrăznea să răsufle, cu ochii ţintă 


11 E vorba de puştile vechi, ce se încărcau pe la gura ţevii, (n.t.). 


83 


la unul din vânătorii care apăruseră tocmai atunci în faţa 
crăpăturii. Vedea pentru prima dată omul. 

Incă o clipă şi oamenii dispărură. Ceva mai târziu, Muskwa a 
auzit împuşcături, apoi lătratul din ce în ce mai îndepărtat al 
câinilor, iar în cele din urmă totul se linişti. 

Era cam pe la ora trei, moment al zilei când în munţi firea se 
odihneşte şi o pace desăvârşită se aşterne pretutindeni. 

Multă vreme, Muskwa nu s-a clintit din loc, ci a stat ascultând 
cu atenţia încordată. Nu se mai auzea nimic, dar acum o altă 
îngrijorare se strecura în el. Se temea să nu-l piardă pe Thor şi, 
cu fiecare clipă care trecea, trăgea nădejde că are să-l vadă 
întorcându-se. 

Aproape un ceas a mai rămas ca lipit de stâncă, până când, un 
cip-cip-cip îl trezi din amorţeală. De după peretele abrupt de 
piatră îşi făcuse apariţia un iepuraş de stâncă, micuţ şi vărgat, 
care se apucă să cerceteze cu prudenţă unul din câinii morţi. 

Asta-i mai dădu ceva curaj ursuleţului. Ciulindu-şi puţin 
urechiuşele gemu  încetişor, cerând, parcă, înţelegerea şi 
prietenia micii creaturi de lângă el, în momentele acelea 
îngrozitoare de singurătate şi spaimă. Incet-încet, se strecură, 
târându-se, afară din ascunzătoare şi, în fine, căpşorul lui mic, 
rotund şi păros apăru într-un târziu din crăpătură, privind 
cercetător în jur. Cum văzu că pe potecă nu era nimeni, se hotărî 
să se îndrepte spre iepuraş, dar acesta, cu un țipăt ascuţit de 
spaimă, o zbughi înapoi în ascunziş, lăsându-l din nou pe Muskwa 
singur, cu grijile lui. Ursuleţul stătu câteva clipe nehotărât, 
adulmecând aerul încărcat de mirosul sângelui, al omului şi al lui 
Thor, apoi o porni hotărât pe munte, în sus. Ştia că Thor o luase 
într-acolo şi-n mintea şi sufletul lui - dacă le avea - nu mai exista 
acum decât o singură dorinţă: să-şi regăsească prietenul cel 
puternic, care îl ocrotea. 

Groaza că poate l-a pierdut pentru totdeauna l-a făcut să uite 
de frica câinilor şi de oameni, pe care atât de puţin îi cunoscuse 
în scurta lui viaţă. N-avea nevoie de ochi ca să găsească urma lui 
Thor. O simţea caldă în nări şi, fără să mai zăbovească, porni să 
urce muntele în zigzag, cât putu mai repede. Pe alocuri, 
înaintarea era extrem de anevoioasă pentru nişte picioruşe ca 
ale lui; mergea totuşi cu îndrăzneală înainte, încurajat de mirosul 
proaspăt al urmelor lui Thor, care-i dădea speranţe. 

După o oră, reuşi să ajungă la locul dezgolit care ducea în sus, 
prin brâul de zăpadă, către piscuri, dar abia pe la ceasurile patru 


84 


începu să urce ultimii trei sute de yarzi care-l mai despărţeau de 
vârful muntelui, îşi închipuia că acolo sus avea să-l găsească pe 
Thor şi, în nerăbdarea lui, cuprins de frică, continua să geamă 
încetişor de unul singur, înfigându-şi cu nădejde ghearele micuţe 
în pietrişul coastei. 

Indată ce a luat hotărârea să pornească la drum, a mers într- 
una, fără să se mai uite măcar o dată în sus, spre vârf. Ar fi 
trebuit pentru asta să se oprească din urcuş şi să întoarcă capul, 
povârnişul fiind foarte abrupt. 

Aşadar, Muskwa nu i-a văzut pe Langdon şi Bruce trecând 
creasta, pe când se afla cam la jumătatea drumului şi nici n-a 
putut să-i simtă, căci vântul potrivnic bătea spre ei în loc să sufle 
în jos. Astfel, fără să-şi dea seama de prezenţa lor, a ajuns la 
brâul de zăpadă. A adulmecat bucuros urmele uriaşe ale lui Thor 
şi s-a ţinut după ele. 

Deasupra lui, Bruce şi Langdon îl aşteptau ghemuiţi la 
pământ, cu puştile alături. Amândoi îşi scoseseră cămăşile 
groase de flanelă şi le ţineau pregătite, gata în mână şi de îndată 
ce Muskwa ajunse cam la douăzeci de yarzi de ei, s-au aruncat 
asupra lui ca o avalanşă. Doar când s-a trezit cu Bruce lângă el 
şi-a dat seama ursuleţul că e cazul s-o ia la sănătoasa. A văzut 
şi-a simţit primejdia abia în ultima fracțiune de secundă şi, în 
clipa în care Bruce s-a aruncat asupra lui, cu cămaşa întinsă ca o 
plasă, sări scurt, ferindu-se într-o parte. 

Bruce căzu lat, cu faţa în jos, strângând la piept o cămaşă 
plină de zăpadă, în care crezuse c-a prins ursuleţul, iar cum 
Langdon se repezise şi el aproape în acelaşi timp, s-a încurcat în 
picioarele lungi ale prietenului său şi s-a rostogolit, venind de-a 
dura pe panta înzăpezită. 

In vremea asta, Muskwa o zbughi în jos pe munte cât îl ţineau 
picioruşele lui scurte. In mai puţin de o secundă, Bruce era din 
nou pe urmele lui, ajutat de Langdon, care venea în fugă la zece 
paşi mai înapoi. Deodată, Muskwa coti atât de brusc, încât Bruce, 
care venea cu mare repeziciune la vale, nu s-a mai putut opri 
decât la vreo treizeci-patruzeci de paşi mai jos de el şi atunci 
numai după ce lunganul de muntean s-a trântit jos cât era de 
lung, proptindu-şi zdravăn, în pământul moale, călcâiele, mâinile, 
coatele şi umerii. 

Langdon însă reuşise să-şi schimbe direcţia la timp şi-l 
urmărea acum pe ursuleţ îndeaproape. Văzând că Muskwa 
încearcă să cotească din nou, se aruncă cu faţa la pământ şi cu 


85 


cămaşa întinsă; când s-a ridicat, obrajii îi erau numai zgârieturi şi 
scuipa de mama focului, limpezindu-şi gura de noroi şi pietriş. 

Din nenorocire pentru Muskwa, a doua cotitură l-a adus drept 
între picioarele lui Bruce şi, înainte ca să-l poată evita cu o 
întoarcere, s-a trezit învăluit dintr-o dată într-un întuneric care-l 
sufoca, în timp ce deasupra lui răsuna un chiot drăcesc şi 
triumfător: 

— L-am prins! strigă Bruce. 

In cămaşa care-l acoperea, Muskwa zgâria, muşca şi mârâia, 
dându-i serios de furcă lui Bruce, până când Langdon sosi cu cea 
de-a doua cămaşă. Il înfăşură la iuţeală ca pe un papoose”, cu 
picioarele şi trupul legate atât de strâns, încât nu mai putea face 
nici o mişcare. Numai capul, singura parte care se mai vedea din 
el şi care se mai bucura de oarecare libertate, îi rămăsese 
descoperit. Avea o înfăţişare aşa de înspăimântată şi arăta atât 
de caraghios încât, un minut sau două, Langdon şi Bruce, 
uitându-şi dezamăgirea şi paguba din ziua aceea, râseră cu 
hohote. 

După aceea s-au aşezat jos, de o parte şi de alta a lui Muskwa 
şi, umplându-şi pipele cu tutun, le-au aprins. Bietul ursuleţ nu se 
simţea în stare nici măcar să protesteze. 

— Grozavi vânători mai suntem şi noi! zise Langdon. Am 
plecat după un grizzly şi ne-am ales cu ăsta! 

Privi cercetător spre pachetul de cârpe şi noduri. Dintre 
legături, Muskwa îl fixa cu atâta atenţie şi seriozitate, încât 
Langdon rămase pentru un moment mut de uimire; apoi, 
scoţându-şi încetişor pipa din gură, a întins mâna. 

— Hai, micuţule, puiule - îl dezmierdă el cu blândeţe. 

Muskwa îşi ciuli urechiuşele. Ochii îi străluceau ca sticla. Mai la 
o parte, Bruce zâmbea drăceşte, aşteptând cu satisfacţie 
deznodământul pe care-l cunoştea dinainte. 

— Aşa-i că tu nu muşti, mititelule?... Tu eşti un puişor blând şi 
drăguţ, da, da şi ştii că nu vrem să-ţi facem nici un râu... 

In clipa următoare, un țipăt sălbatic făcu să răsune munţii, 
căci dinţişorii lui Muskwa, ascuţiţi ca acele, se înfipseseră în 
degetele lui Langdon. 

Urletele de veselie ale lui Bruce ar fi fost în stare să 
înspăimânte vânatul şi la o distanţă de o milă în jur. 

— Ptiu, drace împieliţat! icni Langdon, apoi, sugându-şi 
degetul rănit, se porni să râdă alături de Bruce. Al dracului mai e, 


12 Copil mic de indian din America de Nord. (n.t.). 


86 


nici n-ai fi zis că-i aşa de fioros - adăugă el. O să-l botez Balaurul, 
Bruce. Pe cinstea mea că un pui de urs ca ăsta mi-am dorit eu de 
când am venit prima oară în munţi. O să-l iau cu mine acasă. 
Aşa-i că are o mutră nostimă? 

Muskwa întoarse capul, singura parte mobilă, din trupul lui 
înfăşat ţeapăn, ca o mumie şi-l cercetă pe Bruce. 

Langdon se sculase în picioare şi privea înapoi, spre creste. 
Faţa îi devenise împietrită şi aspră. 

— Patru câini - zise el, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi. Trei 
acolo, în vale şi unul sus, pe creastă. Tăcu un timp, apoi adăugă: 
Nu mai înţeleg nimic; doar câinii ăştia au încolţit în vânătorile 
noastre cincizeci de urşi şi niciodată n-am pierdut vreunul. 

Bruce îl legă pe Muskwa cu o curea de piele, făcându-şi un fel 
de mâner de care să-l poată duce pe ursuleţ ca pe o găleată de 
apă sau ca pe o bucată de şuncă. Se ridică de jos, cu Muskwa 
atârnând la capătul legăturii. 

— Am alergat după un carnivor şi un urs grizzly învăţat la 
carne este ce poate fi mai rău pe faţa pământului când se luptă 
sau este încolţit. Câinii n-au să reuşească niciodată să-l ţină în 
loc, Jimmy, iar dacă nu se întunecă mai repede, o să-i pierdem pe 
toţi. Numai căderea nopţii o să-i poată hotărî săi înceteze 
urmărirea, dacă, bineînţeles, până atunci mai rămâne vreunul în 
viaţă. Desigur, vulpoiul ăsta bătrân ne-a simţit şi aş putea pune 
rămăşag că ştie ce l-a doborât la pământ aici, în zăpadă. Acum 
merge întins şi nu cred c-o să dăm peste el decât la vreo treizeci 
de mile de aici. 

După ce Langdon a adus puştile, au pornit-o amândoi spre 
vale, cu Muskwa spânzurând de cureaua lui Bruce. Pe platforma 
de stâncă pătată de sânge, unde Thor se răzbunase pe câinii 
care-l încolţiseră, Langdon s-a oprit şi s-a aplecat asupra ogarului 
decapitat de grizzly. 

— E Biscuit - zise el - şi noi care credeam că e cel mai fricos 
dintre toţi! Uite-i acolo pe Jane şi Tober, iar bătrânul Fritz zace 
sus pe creastă! Trei din cei mai buni câini pe care-i aveam! 

Bruce, care cerceta valea, îi arătă cu degetul ceva, dincolo de 
stânci. 

— Mai e încă unul, azvârlit acolo - şopti el emoţionat. Jimmy, 
ăsta-i al cincilea! 

Pumnii lui Langdon se strânseră când privi peste marginea 
prăpastiei şi un geamăn înăbuşit îi zgudui pieptul. Bruce tăcea 
impresionat, căci îi înţelegea durerea. 


87 


De acolo, de unde se aflau, se putea observa bine pata neagră 
de pe pieptul câinelui care zăcea zdrobit pe stânci, la o sută de 
picioare sub ei; şi numai unul singur din toată ceata - favoritul lui 
Langdon - avea un asemenea semn. 

— E Dixie - murmură el. 

Pentru prima oară simţi cum îl cuprinde un val de mânie şi, 
când îşi întoarse capul de la priveliştea aceea grozavă, faţa îi era 
albă ca varul. 

— Acum, Bruce, am destule motive ca să mă răfuiesc cu 
blestematul acesta de grizzly - adăugă el. Nici trăgându-mă cu 
cai sălbatici nu o să mă poţi urni de aici până nu-l omor. Dacă e 
nevoie, stau şi până la iarnă. Jur c-am să-l omor, dacă n-o să fugă 
din locurile astea! 

— Nici gând de aşa ceva - zise Bruce cu convingere, pornind 
cu Muskwa în jos, pe potecă. 

Năucit, ursuleţul nici nu încercase măcar până acum să se 
revolte, socotind pierdută orice nădejde de scăpare. Se străduise 
la un moment dat, încordându-şi toţi muşchii corpului, să mişte 
un picior sau o labă, dar se văzu înfăşat mai strâns ca însăşi 
mumia lui Ramses. Încetul cu încetul, îi veni însă în minte că şi 
dinţii i-ar putea fi de vreun folos când, bălăbănindu-se încolo şi- 
ncoace, s-ar întâmpla să atingă cu botul piciorul duşmanului. 

A aşteptat, aşadar, momentul potrivit şi acesta s-a ivit când 
Bruce, coborând de pe o stâncă, a făcut un pas mai mare. O 
secundă numai, corpul lui Muskwa s-a sprijinit pe suprafaţa ei şi, 
cât ai clipi, ursuleţul îşi înfipse colții adânc şi zdravăn în piciorul 
lunganului. 

Urletul lui Langdon, care tulburase liniştea singurătăţilor la o 
milă depărtare în jur, n-a fost nimic pe lângă cel scos de Bruce, 
când a simţit muşcătura. Fusese aproape o dată şi jumătate mai 
sălbatic, iar după părerea bietului Muskwa, căruia îi îngheţase 
sângele în vine de groază, cu mult mai teribil chiar decât lătratul 
câinilor. Cuprins de spaimă, a dat drumul piciorului la iuţeală, dar 
a rămas uluit de mirare. 

Bipezii aceştia ciudaţi nu încercau în nici un fel să se răzbune. 
Cel pe care-l muşcase sărea acum într-un picior în sus şi-n jos, cu 
mişcări caraghioase, în timp ce tovarăşul lui, stând jos pe-o 
piatră, se legăna înainte şi-napoi, ţinându-se cu mâinile de 
pântece şi scoțând un hohot ciudat şi zgomotos din gura larg 
deschisă până la urechi. După o vreme, primul s-a oprit din sărit 
şi s-a pornit să scoată aceleaşi sunete curioase. 


88 


Muskwa nu ştia ce e acela râsul, dar s-a convins de un lucru: 
sau aceşti monştri nu îndrăznesc să se lupte cu el, sau sunt 
făpturi paşnice, care nu-i vor răul. 

Cei doi vânători însă se dovediră mai prudenţi după această 
întâmplare şi, când au ajuns în vale, l-au agăţat între ei de ţeava 
unei puşti şi numai aşa au pornit-o mai departe. Aproape se 
întunecase când s-au oprit într-un crâng de pini, luminat de 
flăcările roşii ale unui foc, primul pe care îl vedea Muskwa. A dat 
cu ochii pentru prima dată şi de cai - nişte monştri 
înspăimântători la vedere, mai mari chiar decât Thor. 

Un al treilea om, Metoosin, indianul, le ieşi în întâmpinare şi 
Muskwa a fost trecut în mâinile lui. Apoi l-au trântit pe o parte şi, 
la lumina flăcărilor orbitoare, unul din cei care-l prinseseră l-a 
strâns de amândouă urechile, de-i ţiui auzul, în timp ce celălalt îi 
lega o curea în jurul gâtului, în chip de zgardă. Prin inelul ei au 
trecut o frânghie groasă, al cărei capăt l-au legat de un copac. 

În timpul acestei operaţii, Muskwa se opintea din răsputeri, 
străduindu-se să muşte şi să protesteze, iar când s-a văzut 
eliberat şi din strânsoarea cămăşilor, buimăcit şi abia ţinându-se 
pe picioare şi-a arătat totuşi colții mici şi a mârâit cât mai fioros. 

Dar, spre marea lui mirare, nici această demonstraţie nu a 
avut alt efect asupra ciudatei adunări decât să-i facă pe toţi trei, 
chiar şi pe indian, să deschidă gurile, scoțând împreună acel 
zgomot puternic şi de neînțeles pe care-l mai auzise când îşi 
înfipsese colții în piciorul lui Bruce, acolo sus, pe coasta muntelui. 

Toate astea au stârnit în capul micuţului Muskwa o mare 
nedumerire. Era năucit. 


Capitolul XV. 


Muskwa răsuflă, în sfârşit, uşurat când văzu că cei trei oameni 
au plecat de lângă el şi s-au apucat să trebăluiască pe lângă foc. 
Închipuindu-şi că i se oferise un prilej de scăpare, începu să tragă 
şi să smucească de capătul frânghiei aşa de tare, de mai-mai să 
se stranguleze. In cele din urmă, desperat, se lăsă păgubaş şi, 
ghemuindu-se la rădăcina pinului, examina cu atenţie tabăra 
fixată la treizeci de picioare distanţă de foc. 

Bruce se spăla pe mâini într-un lighean de pânză, în timp ce, 
alături, Langdon îşi ştergea faţa cu un prosop. Ceva mai încolo, în 
genunchi, Metoosin ţinea deasupra, jeraticului o frigare mare, în 


89 


care sfârâiau nişte cotlete groase de caribu, răspândind cel mai 
plăcut miros din câte gâdilaseră vreodată nasul lui Muskwa şi tot 
aerul din jur părea încărcat de mireasma lor ademenitoare. 

Isprăvindu-şi de şters faţa, Langdon deschise o cutie de lapte 
condensat îndulcit şi, vărsând lichidul alb într-o tigăiţă, se 
îndreptă cu ea spre Muskwa. Ursuleţul, după ce încercase 
zadarnic o scăpare prin fugă trăgând de frânghie până când îl 
duru gâtul, căuta acum salvarea în sus şi, dintr-o mişcare, fu în 
vârful copacului, lăsându-l pe Langdon mut de uimire. De acolo 
începu să mârâie şi să scuipe spre omul de jos, care-i aşezase 
liniştit tigăiţa cu lapte atât de aproape de trunchi, încât cu greu 
s-ar fi putut să nu cadă în ea la coborâre. Apoi, multă vreme, 
vânătorii nu i-au mai dat nici o atenţie, îi vedea mâncând şi-i 
auzea vorbind, în timp ce puneau la cale o altă „campanie” 
împotriva lui Thor. 

— După cele ce s-au întâmplat astăzi, nu ne mai rămâne decât 
să încercăm să-l prindem prin vicleşug - declară Bruce. Cu 
urmăritul s-a isprăvit, Jimmy. Ne putem ţine după el aşa până la 
judecata de apoi şi totdeauna o să-şi dea seama unde ne aflăm. 
Se opri un moment, ascultând. E curios că nu se întorc câinii - 
zise el. Mă întreb... 

Ridică ochii spre Langdon. 

— Imposibil! exclamă acesta, citindu-i întrebarea din privire. 
Bruce, doar nu-ţi închipui că ursul a fost în stare să-i omoare pe 
toţi! 

— Eu am văzut mulţi grizzly - replică liniştit munteanul - dar 
până acum n-am dat încă de nici unul atât de şiret ca ăsta, 
Jimmy. A atras în cursă haita, ademenind-o pe platforma dintre 
stânci şi tot prin vicleşug a omorât şi câinele acela sus, pe 
creastă. E în stare să-i ducă pe toţi în vreun cotlon şi... 

Dădu din umeri cu înţeles. 

Langdon trase din nou cu urechea. 

— Dac-ar mai fi rămas vreunul în viaţă când s-a înserat, 
trebuia să fie acum de mult aici - zise el. Imi pare rău, îmi pare 
tare rău că n-am lăsat câinii acasă! 

Bruce râse strâmb: 

— Asta-i soarta războiului, Jimmy. Doar nu te duci la vânătoare 
de grizzly cu o ceată de căţeluşi, aşa că, mai curând sau mai 
târziu, tot trebuia să te aştepţi să pierzi pe unii din ei. De fapt, 
ne-am ales greşit ursul, asta e; ne-a bătut. 

— Ce spui? 


90 


— Da, ne-a bătut şi am făcut o mare prostie că ne-am folosit 
de câini. Dacă mai ţii încă cu tot dinadinsul să-l ai, lasă atunci să- 
| vânăm aşa cum ştiu eu! 

Langdon încuviinţă. 

— Şi care ţi-e planul? 

— Mai întâi, când vânezi un grizzly, trebuie să mai dai încolo 
metodele cavalereşti - începu Bruce - şi asta mai ales când ai 
de-a face cu unul care omoară. Asta, de acum şi până când va 
hiberna, o să ne adulmece mirosul din orice direcţie. Te întrebi 
cum? Foarte simplu: va face mereu ocoluri. Pot pune rămăşag 
că, dacă pământul ar fi acoperit de zăpadă, ai vedea cum la 
fiecare şase mile se întoarce două înapoi; făcând aşa, poate 
adulmeca mirosul oricui l-ar urmări. Umblă în special noaptea, iar 
ziua îşi caută loc de odihnă sus la înălţime, printre stânci. Dacă 
mai ai chef să tragi cu puşca, nu-s decât două lucruri de făcut şi 
cel mai bun dintre ele e totuşi să plecăm şi să căutăm alţi urşi. 

— Pentru nimic în lume, Bruce! Aşa că mai bine spune odată 
cum crezi că putem pune mina pe el. 

Munteanul tăcu un timp, înainte de a răspunde. 

— Acum ne-am lămurit destul de bine asupra ținutului în care 
trăieşte - zise el. Incepe de la prima trecătoare peste care am 
venit şi se termină cam prin locul pe unde am pătruns în valea 
asta. În total, vreo douăzeci şi cinci de mile. Ursul însă nu va 
ajunge nici până la munţii dinspre apusul văii acesteia şi nici 
până la cei din răsăritul celeilalte văi, ci va continua cu 
îndărătnicie să se învârtească în cerc, atâta timp cât ne va simţi 
pe urmele lui. Fără îndoială că acum e de partea cealaltă a 
muntelui şi se îndreaptă spre miazăzi. Noi o să rămânem pe loc 
vreo câteva zile, apoi îl pornim pe Metoosin prin valea cealaltă, 
cu câinii, dacă a mai rămas vreunul şi, în acelaşi timp, o luam şi 
noi spre sud, prin valea asta. Unul din noi va ţine pantele, iar 
celălalt fundul văii; vom merge însă foarte încet. Ai înţeles? Ursul 
n-o să-şi părăsească de bună voie domeniul, aşa că Metoosin 
trebuie cu orice preţ să-l aducă spre noi. Il lăsăm pe el să-l 
hăituiască, iar noi stăm la pândă; nu se poate ca ursul, trecând 
pe aici, măcar unul să n-aibă vreme să tragă. 

— Planul pare bun - încuviinţă Langdon. De altfel, mi-am cam 
nenorocit genunchiul şi mi-ar conveni să stau câteva zile să-l 
îngrijesc. 

Nu-şi termină bine vorba când, deodată, sforăitul speriat al 
unui cal ce păştea în poiană şi zornăitul lanţului cu care era 


91 


priponit i-au făcut pe amândoi să sară în picioare. 

— Utim - şopti Metoosin, arătându-şi faţa smeadă în bătaia 
focului. 

— Ai dreptate, câinii - zise Bruce şi şuieră încetişor. 

Se auzi o mişcare în tufişurile din apropiere, apoi imediat doi 
câini apărură în lumina flăcărilor. Se strecurară aproape târându- 
se pe burtă şi pe când se culcau la picioarele vânătorilor, un al 
treilea şi un al patrulea li se alăturară. 

Nu mai era haita care plecase dimineaţă; cu coastele supte şi 
blana pleoştită, arătau morţi de oboseală şi ştiau că fuseseră 
învinşi. Agresivitatea le dispăruse şi arătau ca bătuţi. 

Un al cincilea apăru, şchiopătând, din beznă, târându-şi laba 
ruptă. Unul din ceilalţi avea capul şi gâtul roşii de sânge, dar toţi 
stăteau umiliţi, pe burtă, parcă în aşteptarea pedepsei. 

„Am dat greş - spunea atitudinea lor. Suntem înfrânți şi doar 
atâţia am mai rămas din câţi am fost.” 

Muţi, Bruce şi Langdon se uitau la ei. Ascultau întunericul, 
aşteptând. Nici un altul însă nu s-a mai arătat. Se priviră tăcuţi. 

— Au pierit, aşadar, încă doi - zise Langdon. 

Bruce se sculă să caute curelele câinilor în bagajele care 
stăteau grămadă. 

Sus, în copac, Muskwa tremura tot. Numai la câţiva paşi de el 
revedea hoarda cu colţi albi care-l fugărise pe Thor şi-l silise pe 
el să se refugieze în crăpătura stâncii. De oameni nu-i mai era 
chiar aşa de frică, căci nu încercaseră să-i facă nici un rău. Nu-l 
mai treceau fiori şi nici nu mai mârâia când vreunul din ei îi 
trecea prin apropiere. Cu câinii însă era altceva. Aceşti monştri 
se luptaseră cu Thor şi probabil că-l învinseseră, deoarece 
marele grizzly fugise. 

Pomul de care fusese legat Muskwa era, de fapt, un copăcel 
nu prea înalt, aşa că acolo, în furca dintre cele două crengi în 
care se aşezase ca-ntr-o şa, ursuleţul se afla la o distanţă de cel 
mult cinci picioare de pământ. Din cauza asta, când Metoosin 
trecu cu unul din câini pe lângă el, copoiul îl zări şi, dintr-un salt, 
smulgând cureaua din mâna indianului, ajunse până aproape de 
Muskwa. Se pregătea să sară din nou când, înfuriat, Langdon se 
repezi strigând. Prinse câinele de zgardă şi, după ce-i trase un 
toc de bătaie cu capătul curelei, îl trase după el. 

Acum Muskwa nu mai înţelegea chiar nimic.. Va să zică, omul 
îl salvase. Bătuse monstrul cu gura roşie şi colţi albi şi-i dusese 
pe toţi ceilalţi cât mai departe, legându-i bine cu frânghii. 


92 


La întoarcere, Langdon se opri lângă copac şi-i vorbi, iar 
ursuleţul a îngăduit ca mâna omului să se apropie până la şase 
degete de el şi n-a încercat să-l muşte. Apoi, pe neaşteptate, l-a 
cuprins o înfiorare ciudată. In timp ce-şi întorsese puţin capul, 
Langdon îi pusese cu îndrăzneală mâna pe spate, mângâindu-i 
blana; atingerea nu i-a făcut nici un rău! Nicicând mama lui nu-l 
atinsese cu laba atât de blând! In cele zece minute cât a stat 
lângă el, Langdon l-a mângâiat de câteva ori, iar dacă la început 
Muskwa şi-a arătat totuşi colții, fără să-l mârâie, încetul cu 
încetul n-a mai făcut nici asta. 

In cele din urmă, Langdon s-a dus să-i aducă o bucată de 
carne crudă de caribu şi i-a pus-o sub nas. Văzând însă că 
Muskwa, în ciuda mirosului, se dă îndărăt, i-o lăsă lângă tigaie, la 
rădăcina copacului şi se întoarse lângă Bruce, care fuma. 

— În două zile o să-mi mănânce din palmă - zise el. 

Peste puţin timp, în tabără s-a aşternut liniştea. Langdon, 
Bruce şi indianul, înfăşuraţi în pături, adormiseră de mult. Focul 
păli încetul cu încetul, doar un singur buştean ardea mocnit, 
scăpărând câte o scânteie singuratică. O bufniţă strigă tânguitor 
din adâncul pădurii. Murmurul văii şi al înălțimilor umplea pacea 
nopţii, străjuită de pâlpâirea îndepărtată a stelelor... Undeva 
departe, Muskwa auzi o stâncă prăvălindu-se în vale de pe 
coasta muntelui. 

Acum nu mai avea de ce să-i fie frică. Totul, în afară de el, era 
cuprins de amorţirea somnului. 

Cu multă băgare de seamă începu să coboare din copac. Cum 
se văzu aproape de pământ, îşi dădu brusc drumul, căzând pe 
jumătate în tigăiţa cu lapte condensat, din care stropi mari îi 
săriră pe faţă. Fără să-şi dea seama, scoase limba şi-şi linse 
botul. Substanţa dulce şi lipicioasă de pe faţă l-a umplut deodată 
de o plăcere cu totul neaşteptată şi s-a tot lins aşa vreun sfert de 
ceas. Apoi, ca şi cum i se relevase secretul acestei ambrozii 
delicioase, îşi fixă cu lăcomie ochişorii asupra tigăiţei. Se apropie 
de ea cu multă băgare de seamă, luându-şi adevărate măsuri 
strategice. La început, îi dădu doar târcoale mari de o parte şi de 
alta, cu toţi muşchii încordaţi, gata să sară cu iuţeală înapoi, 
dacă lucrul acela necunoscut s-ar fi năpustit asupra lui. Atinse 
uşurel cu botul mâncarea delicioasă şi groasă ca smântâna şi din 
clipa aceea nu şi-a mai ridicat capul din tigăiţă până când n-a lins 
totul până la ultimul strop. 

Laptele condensat a fost factorul principal al îmblânzirii lui 


93 


Muskwa. Era tocmai veriga care lipsea şi care lega unele lucruri 
în căpşorul lui ager. Acum ştia că aceeaşi mână care-l mângâiase 
atât de blând aşezase şi mâncarea asta minunată şi ciudată la 
rădăcina copacului şi că tot aceeaşi mână îi oferise şi carnea de 
caribu. De ea nu s-a atins, în schimb a lins interiorul tigăii până 
când a strălucit ca oglinda în lumina stelelor. 

Cu tot laptele însă, dorea grozav să scape, dar de data 
aceasta eforturile lui n-au mai fost chiar aşa de furioase şi 
necugetate ca mai înainte. Experienţa îl învățase că era zadarnic 
să sară şi să tragă de capătul frânghiei. Se apucă, aşadar, s-o 
roadă şi poate că, dac-ar fi ros-o tot în acelaşi loc şi-ar fi 
recăpătat libertatea chiar înainte de ivirea zorilor. Din păcate 
însă, fălcile-i oboseau cumplit de repede şi când, după o scurtă 
odihnă, o lua de la cap, nimerea aproape totdeauna în alt loc al 
frânghiei. Pe la miezul nopţii ajunse să-l doară atât de rău 
gingiile, încât renunţă cu totul să mai facă vreo încercare. 

Ghemuit lângă copac, gata să se caţere pe el la cel mai mic 
semnal de alarmă şi fără să mai închidă ochii măcar o singură 
dată în timpul nopţii, ursuleţul aşteptă ivirea dimineţii. Nu-i mai 
era aşa de frică cum îi fusese cu o zi înainte, dar se simţea singur 
şi părăsit. li lipsea Thor şi de dorul lui gemea încet, neştiut de 
nimeni, nici chiar de oamenii care se odihneau la o mică 
distanţă; şi poate că nu l-ar fi auzit chiar dac-ar fi fost treji. Până 
şi pe Pipoonaskoos l-ar fi primit cu bucurie dacă s-ar fi. Ivit în 
clipa aceea. 

De cum se făcu ziuă, Metoosin se sculă primul din aşternut şi 
făcu focul ca de obicei. Intre timp se treziră şi ceilalţi doi, iar 
Langdon, după ce se| îmbrăcă, se grăbi să-i facă o vizită lui 
Muskwa. Găsind tigăiţa strălucind de curăţenie, se întoarse s-o 
arate şi celorlalţi, radiind de bucurie. 

Căţărat în furca copacului, Muskwa se lăsă din nou mângâiat 
de Langdon, care scoase, apoi, dintr-o traistă de piele de vacă, o 
altă cutie şi o deschise chiar sub nasul lui Muskwa. Acesta putu 
astfel să-l vadă turnând în tigaie lichidul alb şi cremos. Cum 
isprăvi, i-o întinse aşa de aproape ursuleţului, încât laptele îi 
mânji botul. Simţindu-i din nou gustul, Muskwa nu se mai putu 
stăpâni şi, în mai puţin de cinci minute, era deja cu capul vârât 
până la urechi în tigaia ţinută de Langdon. Dar când Bruce se 
apropie să vadă şi el ce se petrece, ursuleţul îşi arătă colții, 
mârâind. 

— Urşii se îmblânzesc mai repede decât câinii, Jimmy - îi dădu 


94 


lămurire Bruce ceva mai târziu, pe când îşi luau masa de 
dimineaţă. Ai să vezi că în câteva zile o să se ţină după tine 
peste tot, ca un căţeluş. 

— Zău dacă n-am şi început să-l iubesc pe micuțul ăsta! 
mărturisi Langdon. la mai spune-mi o dată cum era povestea 
aceea cu urşii lui Jameson? 

— Care? Jameson din districtul Kootenay? întrebă Bruce. Apoi 
ăsta a fost un adevărat pustnic. Nu cobora din munţi decât cel 
mult de două ori pe an şi atunci doar ca să-şi mai facă rost de 
ceva alimente. Imblânzise nişte urşi grizzly. Ani de zile a avut 
unul mare cât amicul pe care-l urmărim. Îl prinsese de mic şi 
când l-am văzut eu cântărea, cred, vreo mie de pfunzi. Se ţinea 
de Jameson oriunde se ducea, aşa, ca un câine. Il lua cu el chiar 
la vânătoare şi dormeau împreună lângă acelaşi foc. Jameson 
ăsta iubea urşii. Niciodată n-a omorât vreunul. 

Langdon căzu pe gânduri. 

— Şi eu încep să-i iubesc, Bruce. Nu ştiu exact de ce, dare 
ceva în ei care te face să-i îndrăgeşti. După ce vom pune mâna 
pe acest ucigaş de câini pe care-l urmărim, sunt hotărât să nu 
mai împuşc mulţi, ba poate chiar nici unul. Imi vine aproape să 
cred că ăsta va fi ultimul. Deodată strânse pumnii şi adăugă 
furios: Şi când te gândeşti că nu este nici o provincie în toată 
Canada... ba nici chiar în America de Nord, în care să existe 
restricţii sau să fie oprită din timp în timp vânătoarea de urşi! E o 
ruşine, Bruce! Li s-a pus eticheta de animale nefolositoare şi 
acum pot fi exterminați oricând. li poţi scoate chiar din vizuina 
lor, cu pui cu tot şi... naiba să mă ia... am fost în stare să dau şi 
eu o mână de ajutor la o asemenea faptă! Suntem nişte fiare, 
Bruce. Uneori mă gândesc că e o crimă pentru un om să poarte 
puşcă. Cu toate astea, după cum vezi, continui să ucid. 

— Asta ne e înnăscut în sânge - râse Bruce fără înţelegere. 

— Şi asta ni se trage din pornirile animalice ale făpturii 
noastre - cugetă Langdon. La urma urmei, nici măcar de noi 
înşine nu avem înţelegere şi milă, de vreme ce permitem ca 
generaţii întregi să moară în războaie. Hei! Da’ ce naiba a păţit 
ursuleţul? 

Muskwa căzuse, între timp, din furcă de partea cealaltă a 
copacului şi acum se bălăbănea spânzurat, ca victima de 
frânghia călăului. Dintr-o săritură, Langdon a fost lângă el, l-a 
apucat fără frică cu mâinile goale şi l-a trecut înapoi peste 
creangă, aşezându-l jos pe pământ. De data aceasta, Muskwa n- 


95 


a mai încercat să-l muşte, ba nici măcar n-a mărâit. 

In restul zilei, Bruce şi Metoosin lipsiră din tabără, mergând 
spre apus, în cercetarea locurilor de peste munte. Langdon a 
rămas singur, să-şi caute de genunchiul zdrelit în ziua 
precedentă şi îşi petrecu aproape tot timpul în tovărăşia lui 
Muskwa. Pe la prânz, a mai deschis o cutie de sirop şi s-a amuzat 
văzându-l pe ursuleţ cum se ţinea după el în jurul copacului. 
Trăgea de capătul frânghiei şi se străduia să ajungă la farfuria cu 
care Langdon îl momea tot mai de departe. Dacă s-ar fi aşezat 
jos, fără îndoială că Muskwa i s-ar fi urcat şi pe genunchi, numai 
să ajungă la sirop. 

La vârsta lui, încrederea şi afecțiunea se câştigă uşor şi, 
întocmai ca puiului de om, ursuleţului îi place laptele, îi plac 
dulciurile şi-i place să se ghemuiască, alintându-se, lângă orice 
fiinţă care-i bună cu el. Este cea mai drăgălaşă făptură cu patru 
picioare - rotundă, moale, pufoasă şi aşa de nostimă, încât 
împrăştie buna dispoziţie la toţi cei din jur. De altfel, chiar şi 
Langdon s-a putut convinge de acest fapt, căci de mai multe ori 
în cursul zilei a râs până i-au dat lacrimile. Il amuza mai ales să-l 
vadă pe Muskwa cum se căznea să i se caţere pe picior ca să 
ajungă la farfuria cu sirop. Ursuleţul devenise nebun după 
licoarea asta dulce. Nu-şi amintea ca maică-sa să-i fi dat 
vreodată ceva asemănător, iar cât priveşte pe Thor, el nu făcuse 
niciodată rost de ceva mai bun decât peştele. 

Târziu, către sfârşitul după-amiezii, Langdon dezlegă frânghia 
lui Muskwa şi porni cu el la plimbare, spre pârâu. Luase însă şi 
farfuria cu sirop şi, la fiecare câţiva yarzi, se oprea, lăsându-l pe 
ursuleţ să guste din conţinutul ei. După ce-a făcut aşa vreo 
jumătate de oră, dădu la urmă drumul frânghiei şi o porni înapoi 
spre tabără. Şi iată că Muskwa l-a urmat! 

A fost un adevărat triumf şi în privirea lui Langdon sclipi un 
fior de plăcere, pe care viaţa în mijlocul naturii nu i-l mai oferise 
niciodată până acum. 

Se făcuse târziu când Metoosin apăru din nou în tabără, mirat 
că Bruce nu venise încă. Mai trecu o oră, în care timp se 
apucaseră să facă focul şi să mănânce, când se ivi şi Bruce, 
ducând în spate ceva ce se legăna. Trecând pe lângă Muskwa, 
care se ascunsese în dosul copacului, zvârli povara şi se apropie 
de foc. 

— O piele cum e catifeaua şi ceva carne pentru câini - zise el. 
L-am împuşcat cu pistolul. 


96 


Apoi se aşeză jos şi începu să mănânce. 

Puțin mai târziu, Muskwa se apropie cu prudenţă de corpul 
care zăcea grămădit la câţiva paşi de el. II mirosi şi un fior ciudat 
îl străbătu. Gemu încetişor, vârându-şi nasul în blana moale, 
caldă încă. Şi-o bună bucată de vreme rămase neclintit şi tăcut. 

Ceea ce adusese Bruce în tabără şi zvârlise la rădăcina 
copacului era leşul micuţului Pipoonaskoos! 


97 


Capitolul XVI. 


În noaptea aceea, Muskwa simţi şi mai mult cum îl apasă 
singurătatea. Bruce şi Metoosin se culcaseră devreme, frânţi de 
oboseală după urcuşul anevoios al muntelui, iar Langdon făcu 
întocmai, lăsându-l pe Pipoonaskoos acolo unde-l aruncase 
lunganul. 

După descoperirea care făcuse să-i bată inima aşa de tare, 
Muskwa a rămas nemişcat în loc. Nu ştia ce-i moartea şi nu-i 
cunoştea încă chipul. Pe Pipoonaskoos îl simţea atât de cald şi de 
moale... desigur că în curând avea să se scoale, numai că de 
data asta era hotărât să nu-l mai necăjească şi să nu se mai 
lupte cu el. 

Liniştea se aşternuse din nou peste fire şi stelele împânziseră 
cerul deasupra ultimelor pâlpâiri ale focului, dar Pipoonaskoos 
rămase tot aşa de neclintit. Uşurel, Muskwa îl mirosi şi-l trase de 
părul moale ca mătasea, gemând încetişor de parcă i-ar fi spus: 

— ţi făgăduiesc, Pipoonaskoos, că nu mă mai bat cu tine, 
numai scoală-te şi hai să fim prieteni! 

Pipoonaskoos însă nu s-a mişcat. In cele din urmă, Muskwa 
pierdu nădejdea să-l mai poată trezi. Rămase scâncind multă 
vreme lângă micul şi grăsuţul lui duşman din pajiştea cea verde, 
ca şi cum i-ar fi cerut iertare pentru cât rău îi făcuse, fugărindu-l. 
Se cuibări lângă el şi adormi. 

A doua zi dimineaţa, sculându-se primul, Langdon s-a dus să 
vadă ce face ursuleţul. Dar n-a ajuns bine lângă el, când s-a oprit 
încremenit. Un minut a stat aşa, simțind cum i se ridică un nod în 
gât. Muskwa şi Pipoonaskoos dormeau ghemuiţi unul în altul, de 
parcă amândoi ar fi fost vii şi, ca din întâmplare, o lăbuţă a 
ursuleţului mort îl îmbrăţişase pe Muskwa. 

Tăcut, Langdon se întoarse şi, aproape imediat, reveni 
împreună cu Bruce, încă somnoros şi frecându-se la ochi. Acesta 
privi şi el scena fără să spună nimic, apoi se uitară unul la altul. 

— Carne pentru câini - şopti Langdon; l-ai adus, aşadar, aici, 
ca să-l dai la câini, Bruce! 

Munteanul n-a răspuns... şi în ceasurile care urmară n-au mai 
schimbat nici o vorbă. 

Şi Pipoonaskoos, în loc să fie jupuit şi dat câinilor, a fost dus 
de Metoosin şi aşezat într-o groapă pe care a acoperit-o cu nisip 


98 


şi pietre, jos, lângă pârâu. 

Atâta doar au mai putut face Langdon şi Bruce pentru bietul 
Pipoonaskoos. 

In ziua aceea, Metoosin şi Bruce au trecut iar muntele. 
Lunganul adusese în ajun bucăţi de cuarţ în care se găseau urme 
sigure de aur şi acum se reîntorceau cu cele necesare pentru 
prospectat. 

Rămas singur în tabără, Langdon continuă să-i facă educaţia 
lui Muskwa. De câteva ori l-a adus şi lângă câini, iar când aceştia 
se porneau să mârâie trăgând de curele, îi bătea cu biciul până 
ce, cu mintea lor ageră, au priceput că, deşi Muskwa era urs, nu 
aveau voie să-i facă nici un rău. După-amiază, i-a scos frânghia şi 
l-a lăsat liber şi când a fost să-l lege din nou, l-a prins fără nici o 
greutate. 

Bruce şi indianul au explorat valea dinspre apus timp de încă 
două zile, convingându-se, în cele din urmă, că ceea ce găsiseră 
erau doar bucăţi izolate, aduse de ape, din care în nici un caz n- 
ar fi putut să se îmbogăţească. 

Cam în a patra noapte se lăsase un frig cumplit şi cerul se 
acoperise de nori groşi. Langdon îl luă pe Muskwa să doarmă cu 
el. Se aştepta la oarecari dificultăţi, dar ursuleţul stătu liniştit ca 
o pisicuţă şi, după ce s-a cuibărit bine, nu s-a mai mişcat până 
dimineaţa. O parte din noapte, Langdon a dormit cu mâna 
trecută peste trupul moale şi cald al lui Muskwa. 

După părerea lui Bruce, sosise momentul să pornească în 
urmărirea lui Thor, dar cum pe Langdon îl durea încă genunchiul 
destul de tare, îşi schimbară planul. Langdon n-ar fi fost acum cu 
nici un chip în stare să meargă pe jos mai mult de un sfert de 
milă fără oprire, iar de continuat vânătoarea călare nici nu putea 
fi vorba, deoarece poziţia pe care trebuia s-o ia în şa îi provoca 
dureri cumplite. 

— Ce-o să fie dacă mai întârziem câteva zile! îl consolă Bruce. 
Nici o pagubă. Dacă îl lăsăm în pace mai mult timp, va fi cu atât 
mai puţin prudent. 

Următoarele trei zile nu s-au scurs însă fără folos şi plăcere 
pentru Langdon. Invăţă de la Muskwa o seamă de lucruri despre 
urşi şi mai ales despre puii lor, pe care altfel nu le-ar fi ştiut 
poate niciodată şi-şi îmbogăţi carnetul cu alte nenumărate 
însemnări. 

Cum câinii fuseseră legaţi într-un crâng, la vreo trei sute de 
yarzi depărtare de tabără, reuşi încetul cu încetul să-l lase pe 


99 


ursuleţ complet liber. Muskwa nu încercă să fugă şi-şi dădu 
seama foarte repede că, atât Bruce, cât şi Metoosin îi erau 
prieteni. Totuşi, singurul om după care se ţinea era tot Langdon. 

In zorii celei de-a opta zi de la hăituirea lui Thor, Bruce şi 
Metoosin au pornit călare, urmaţi de câini, către valea dinspre 
răsărit. Indianul trebuia să aibă un avans de douăzeci şi patru de 
ore. Bruce urma să se întoarcă la tabără în aceeaşi după-amiază, 
după cum plănuise, ca a doua zi, împreună cu Langdon, să 
înceapă vânătoarea din susul văii. Era o dimineaţă minunată şi 
liniştită, înfiorată din când în când de o adiere răcoroasă ce 
venea dinspre nord-est. Pe la ora nouă, Langdon îl legă pe 
Muskwa de copac, puse şaua pe cal şi o porni călare pe vale, în 
jos. N-avea de gând să vâneze. Dorea doar să guste iar bucuria 
simplă de a călări şi respira cu faţa în bătaia vântului, 
contemplând măreţia munţilor. După ce merse vreo patru mile 
spre nord, dădu de un povârniş întins şi puţin înclinat, care ducea 
spre apus, peste munte. Curios să vadă ce va găsi în valea 
cealaltă şi cum genunchiul nu-l mai durea, a luat-o în sus, 
mergând în zigzag cam o jumătate de oră, până ce ajunse 
aproape de vârf. II mai despărţea de el doar o pantă atât de 
abruptă, încât descăleca şi continuă drumul pe jos. Sus, pe 
culme, îl aştepta o pajişte întinsă, mărginită în părţi de pereţi goi 
de stâncă ce păreau despicaţi din imensitatea muntelui. Pajiştea 
se termina brusc la vreun sfert de milă în faţa lui, coborând în 
pantă spre valea unde dorea să ajungă, iar cam pe la jumătatea 
distanţei, Langdon dădu de o depresiune ascunsă vederii. La 
marginea ei, se trânti repede la pământ şi rămase câteva clipe 
nemişcat, ca o stană de piatră. Apoi, încetişor, îşi ridică capul. 

În faţă, la vreo sută de yarzi, o turmă de capre se adunase în 
jurul unui ochi de apă. Erau mai mult de treizeci, majoritatea 
mame cu iezii lor, iar printre ele doar doi ţapi. Langdon rămase 
acolo cam jumătate de oră nemişcat, observându-le. La un 
moment dat, văzu cum o capră se îndreaptă spre coasta 
muntelui cu doi iezi după ea, apoi încă una şi înțelegând că 
întreaga ceată se pregăteşte de plecare, sări în picioare şi alergă 
cât putu de repede spre ele. La apariţia lui neaşteptată, capre, 
tapi şi iezi au rămas încremeniţi pe loc. Stăteau ca paralizate, 
neştiind ce să facă, uitându-se ţintă la Langdon care, între timp, 
parcursese deja jumătate din distanţă. Apoi, părând că şi-au 
revenit dintr-o dată din uimire, o porniră într-o goană nebună, 
cuprinse de panică, spre coasta muntelui celui mai apropiat. 


100 


Zgomotul copitelor răsuna pe muchia povârnişului şi încă vreo 
jumătate de oră Langdon mai auzi bubuitul surd al pietrelor ce se 
desprindeau de sus, din munte, sub paşii lor grăbiţi, apoi din nou 
le zări, dispărând, ca nişte puncte albe, la orizont. 

Porni mai departe şi, după puţin timp, cuprinse cu privirea 
toată valea cealaltă. Doar spre miazăzi vederea îi era mărginită 
de umărul unei stânci din apropiere, ce ieşea mult în afară. Cum 
nu era prea înaltă, se hotărî să se caţere pe ea şi aproape 
ajunsese în vârf când, împiedicându-se de o piatră, căzu scăpând 
puşca din mână, care se izbi cu putere de stâncă. Dacă Langdon 
n-a păţit mare lucru, ci s-a ales doar cu o durere uşoară la 
genunchiul rănit, puşca însă se stricase. li sfărâmase patul chiar 
lângă încărcător şi când a încercat s-o apuce cu mâna, s-a frânt 
în două. Totuşi, întâmplarea nu l-a supărat prea tare şi nici nu l-a 
indispus, cum s-ar fi putut întâmpla într-o altfel de împrejurare, 
deoarece mai avea în echipament încă două de rezervă. Işi 
continuă urcuşul până dădu peste o brână largă şi netedă, care 
înconjura pintenul de gresie al muntelui şi se termina la vreo 
sută de picioare mai încolo, în faţa unui perete vertical de 
stâncă. Din locul unde se afla, i se deschidea o vedere minunată 
asupra întregului ţinut, în toată întinderea lui către sud, de-a 
lungul celor două lanţuri de munţi. 

Se aşeză jos, îşi scoase pipa şi, trăgând din ea, rămase în 
contemplarea încântătoarei privelişti, bucurându-se de câteva 
clipe de odihnă. 

Vedea prin binoclu întinsele ţinuturi ce până la mari distanţe 
păreau necălcate de picior omenesc. 

O ceată de caribu înainta încet de-a curmezişul văii către 
pantele înverzite dinspre apus, la o jumătate de milă depărtare. 
Aripile potârnichilor luceau în lumina soarelui, iar după un timp 
zări o turmă de oi păscând pe o coastă înverzită, cam la o 
distanţă de două mile. 

Se întreba câte văi tot aşa de frumoase se mai ascundeau în 
cuprinsul imens al munţilor canadieni, întinşi pe o distanţă de trei 
sute de mile de la mare până în prerie şi pe o mie de mile de la 
nord la sud. Se gândea la sutele sau poate miile de văi ce 
tăinuiau fiecare o întreagă lume - o lume cu viaţa ei proprie, cu 
lacurile, cu râurile şi pădurile ei, cu bucuriile şi tragediile ei. 

Acelaşi murmur dulce şi aceeaşi lumină blânda a soarelui le 
umplea deopotrivă şi totuşi cât de diferite erau fiecare una de 
alta! Alţi urşi rătăceau pe povârnişurile pe care abia le zărea cu 


101 


ochiul liber, departe, spre apus şi miazănoapte. Era o împărăție 
nouă şi misterioasă, care se cufunda în adâncul munţilor, 
promițătoare şi tainică, iar Langdon o privea cuprins de 
încântare. Era încredinţat că, pentru el, aceste văi n-aveau să 
îmbătrânească niciodată; că toată viaţa are să le colinde, 
rătăcind dintr-una în alta, fiecare dezvăluindu-i un farmec nou, 
secrete ce aşteptau să fie cunoscute şi o viaţă proprie, din care 
puteai învăţa atâtea. | se păreau aproape de nepătruns, 
enigmatice ca viaţa însăşi, ascunzându-şi comorile, murmurând 
mereu acelaşi cântec de-a lungul veacurilor, dând naştere la mii 
de vieţi şi cerând altele în schimb. 

Privind încântat la frumuseţea din jur, scăldată în lumina 
bogată a soarelui, se tot întreba care a putut fi oare istoria 
acestui loc şi în câte volume s-ar cuprinde, dacă văii i-ar fi fost 
dat să poată povesti. 

Intâi, i-ar fi şoptit despre zbuciumul pământului ce se năştea, 
despre lupta crâncenă a oceanelor cu uscatul, de acea vreme 
ciudată când întuneric nu exista, ci numai veşnica lumină; când 
monştri fantastici şi înspăimântători stăpâneau malurile râului la 
care acum se adăpau blânzii caribu, iar arătări cu aripi uriaşe, 
jumătate păsări, jumătate fiare, brăzdau cerul unde vedea acum 
planând un vultur. 

l-ar mai fi povestit, apoi, despre marea schimbare, despre 
clipa teribilă când pământul s-a aplecat pe axa lui şi s-a făcut 
noapte, când lumea tropicelor a fost acoperită de gheţuri şi alte 
făpturi s-au ivit în locul celor de odinioară. 

Apoi, gândi Langdon, a mai trecut încă foarte multă vreme 
până când primul urs a venit să înlocuiască mamutul, 
mastodontul şi alte asemenea fiare monstruoase. Acel urs dintâi 
a fost străbunul uriaşului grizzly de acum, pe care el şi Bruce 
plănuiseră să-l ucidă în ziua următoare. 

Adânc cufundat în gândurile sale, Langdon n-a auzit zgomotul 
din spatele lui. La un moment dat însă, ceva îl făcu să tresară. 
Avea, parcă, senzaţia ciudată că unul din monştrii pe care 
închipuirea lui şi-i plăsmuise ar fi răsuflat adânc, chiar lângă el. 
Se întoarse încet şi, în clipa următoare, simţi cum inima i se 
opreşte în loc, făcând să-i îngheţe sângele în vine. 

Cam la cincisprezece picioare în spatele lui, tăindu-i drumul, 
cu fălcile enorme deschise şi mişcându-şi domol capul dintr-o 
parte într-alta, stătea Thor, stăpânul munţilor, privindu-şi fix 
duşmanul prins în cursă. 


102 


instinctiv, Langdon strânse pentru o clipă în mâini carabina 
sfărâmată şi înţelese că este pierdut. 


Capitolul XVII. 


Un sunet nearticulat şi gâtuit, care nu mai avea nimic 
omenesc, a fost tot ce a putut ieşi de pe buzele lui Langdon când 
întâlni privirea fixă a uriaşului grizzly, iar cele câteva secunde 
care au urmat i s-au părut o veşnicie. Îl fulgeră gândul că nu mai 
putea face acum nimic, dar absolut nimic. Nici măcar nu putea 
fugi, căci în spate se ridica, de nepătruns, ca un zid, peretele de 
stâncă. Să caute scăpare în partea văii? Şi asta era cu neputinţă, 
căci l-ar fi înghiţit prăpastia adâncă de mai bine de o sută de 
picioare. Se afla, aşadar, faţă în faţă cu moartea, o moarte tot 
atât de îngrozitoare ca aceea care se abătuse asupra câinilor. 

Totuşi, în aceste clipe de groază, Langdon nu şi-a pierdut 
cumpătul. A avut încă tăria să observe roşeaţa teribilă din ochii 
încărcaţi de răzbunare ai ursului şi, de-a lungul spatelui, 
cicatricea pe care i-o brăzdase unul din gloanţe. Văzu şi locul 
fără păr pe unde altul pătrunsese în umăr şi, privind toate 
acestea, îi venea să creadă că Thor îl urmărise dinadins, se 
ţinuse anume după el pe brână, ca să-l înghesuie aici, unde să-i 
poată plăti din plin pentru tot ceea ce pătimise. 

Marele grizzly făcu un pas înainte, apoi, cu o mişcare înceată 
şi graţioasă, se ridică în toată înălţimea lui. Chiar şi în 
împrejurarea aceea teribilă, Langdon rămase copleşit de 
frumuseţea lui plină de măreție. Neclintit, se uita ţintă la Thor, 
întrebându-se ce-i mai rămânea oare de făcut, în clipa când fiara 
se va arunca asupra lui. Să sară în prăpastie? Era o şansă de unu 
la mie să mai scape cu viaţă. Şi poate că totuşi, în cădere, îl va 
ajuta norocul să dea de o platformă sau un colţ de stâncă de 
care să se poată agăța. 

Dar ce se întâmplase cu Thor? 

Deodată, aşa, pe neaşteptate, dăduse peste om! Făptura care- 
| hăituise, care-l rănise şi care era acum atât de aproape, încât ar 
fi putut doar să-ntindă laba şi s-o zdrobească! Cât de slabă, de 
palidă şi neînsemnată îi apărea acum! Unde îi era trăsnetul acela 
cumplit? Unde, fulgerul arzător? Şi de ce nu scotea acum nici un 
sunet? 

Până şi un câine ar fi avut mai mult curaj să-l înfrunte; şi-ar fi 


103 


arătat măcar colții, ar fi mârâit, ar fi luptat pentru viaţa lui. Dar 
făptura asta, omul, nu făcea nimic. O mare îndoială pătrunse 
încetul cu încetul în capul greoi al lui Thor. Oare chiar fiinţa asta 
neînsemnată, inofensivă şi îngrozită îl rănise pe el? Adulmeca 
mirosul omului din plin. Şi totuşi, de data asta, deşi-l simţea, nu i 
se întâmpla nimic. 

Cu mişcări încete şi elegante, Thor se lăsă din nou pe labe şi, 
neclintit, continuă să-şi privească duşmanul. 

Dacă Langdon ar fi făcut cea mai mică mişcare, ar fi fost, fără 
îndoială, pierdut. Dar Thor nu era un ucigaş. Mai aşteptă câteva 
clipe vreo lovitură sau un semn de ameninţare, însă nimic nu se 
întâmpla. Foarte nedumerit, atinse pământul cu nasul şi Langdon 
putu să vadă cum se spulbera praful sub răsuflarea lui puternică. 
Vreo treizeci de secunde lungi şi apăsătoare, ursul şi omul se 
priviră fix unul pe celălalt. 

Apoi, încet, foarte încet şi parcă stând la îndoială, Thor se 
întoarse. Mai mormăi o dată, arătându-şi puţin colții, dar, 
hotărât, nu găsea nici un motiv de luptă. Vedea că piticul cu faţa 
palidă, ghemuit de groază lângă stâncă, nu dădea nici un semn 
că ar vrea să-l înfrunte. Ştia că nu-i rămăsese nici scăpare prin 
fugă, deoarece retragerea îi era blocată de peretele muntelui. 
Poate, dacă ar fi existat o potecă, soarta lui Langdon ar fi fost, 
fără îndoială, alta, aşa însă Thor dispăru fără grabă în direcţia din 
care venise, cu capul atârnând greu şi ghearele lungi făcând clic- 
clic pe pietre, ca nişte castaniete de fildeş. 

Abia atunci îi veni lui Langdon inima la loc şi îndrăzni să 
răsufle din nou. Scoase un oftat adânc, ca un suspin, se ridică, 
dar îşi simţi picioarele moi, ca paralizate. Mai aşteptă un minut, 
două, trei, apoi se furişă cu băgare de seamă până la cotul 
brânei pe unde dispăruse Thor. 

Pe stânci nu se mai vedea nimic. Se îndreptă spre trecătoare, 
iscodind locul cu privirea şi ascultând. In tot acest răstimp, ţinu 
strâns în mână puşca ruptă. Când, în sfârşit, ajunse la marginea 
câmpiei, se aruncă repede la pământ, adăpostindu-se după o 
stâncă mare. 

La vreo trei sute de yarzi în faţa lui, Thor păşea domol peste 
creasta văgăunii, care dădea în valea dinspre răsărit. 

Langdon nu s-a clintit din loc până când nu l-a văzut pe urs 
ivindu-se iară pe marginea cealaltă a văgăunii şi, după câteva 
clipe, dispărând cu totul. 

Ajuns pe povârnişul unde-şi priponise calul, îl găsi aşa cum îl 


104 


lăsase. Thor era acum departe, dar Langdon nu se simţi complet 
în siguranţă decât după ce s-a suit în şa. Abia atunci a râs cu un 
râs nervos, nefiresc de vesel şi, cercetând cu atenţie valea, îşi 
umplu din nou pipa cu tutun proaspăt. 

— Urs puternic şi generos ca un zeu! murmură el, regăsindu-şi 
pentru prima oară glasul, în care fremăta o emoție extraordinară. 
Tu, fiară sălbatică, să ai mai multă inimă decât omul?! Apoi 
adăugă, abia şoptit: Dacă eu te-aş fi prins aşa, la strâmtoare, te- 
aş fi ucis! Dar nu... tu m-ai avut în mână şi totuşi mi-ai dăruit 
viaţa! 

În timp ce călărea spre tabără, îşi dădea seama că ziua aceea 
desăvârşise marea schimbare pe care o simţise născându-se în 
el. Stătuse faţă în faţă cu stăpânul munţilor; văzuse moartea cu 
ochii şi, în ultima clipă, făptura cu patru picioare pe care o 
hăituise şi-o rănise se arătase mărinimoasă. Ştia că Bruce n-are 
să înţeleagă; că nu putea să înţeleagă, dar pentru el, ziua 
aceasta, ceasul acesta aveau o semnificaţie deosebită, pe care 
n-o va uita toată viaţa. Ştia că pentru nimic în lume nu va mai 
încerca, de acum înainte, să-l omoare pe Thor sau pe alţi semeni 
ai lui. 

Ajuns în tabără, îşi pregăti ceva demâncare şi, în vreme ce-şi 
potolea foamea în tovărăşia lui Muskwa, făcea planuri noi pentru 
zilele şi săptămânile viitoare. Îl va trimite imediat pe Bruce după 
Metoosin şi cu asta să se termine odată pentru totdeauna cu 
urmărirea marelui grizzly. Vor pleca spre Skeena şi poate chiar 
până la malurile Yukonului, iar pe la începutul lui septembrie o 
vor porni spre răsărit, prin ţinutul renilor, întorcându-se din nou 
la civilizaţie prin partea dinspre câmpia Munţilor Stâncoşi. Pe 
Muskwa îl vor lua cu ei. Intorşi în oraşe, printre oameni, amândoi 
vor deveni buni prieteni, în momentul acela nu-şi dădea însă 
seama ce-ar fi însemnat asta pentru Muskwa. 

Pe la ora două, când era mai cufundat în planurile lui, 
gândindu-se la drumurile noi şi necunoscute pe care avea să le 
străbată prin ţinuturile Nordului, un zgomot îl trezi din visare, 
tulburându-l. Întâi, nu-i dăduse prea mare atenţie, părându-i-se o 
parte din murmurul molcom al văii, dar cum, treptat, zgomotul 
deveni tot mai puternic, se ridică în cele din urmă de lângă 
copacul de care stătea rezemat şi ieşi din pădure ca să-l poată 
auzi mai bine. 

Muskwa se luă după el, iar când Langdon se opri, ursuleţul cu 
mutrişoara smolită făcu la fel, ciulindu-şi atent urechile şi 


105 


întorcându-şi capul spre nord. Zgomotul venea dintr-acolo. 

După câteva clipe de ascultare, Langdon îşi dădu seama 
despre ce este vorba; credea, totuşi, că-l înşeală auzul. Nu putea 
să fie lătratul câinilor! Dacă nu Bruce, în orice caz Metoosin se 
afla în momentul acela undeva departe, spre sud, iar munteanul 
era, desigur, în drum spre tabără. In scurt timp, zgomotul deveni 
tot mai distinct şi, în cele din urmă, Langdon îşi dădu seama că 
nu s-a înşelat, într-adevăr, câinii veneau pe vale, în sus. Se 
întâmplase ceva care-i determinase pe Bruce şi Metoosin s-o ia 
spre nord, în loc să meargă spre sud. Lătratul sălbatic şi îndârijit 
al haitei dovedea că dăduseră din nou peste urma proaspătă a 
vânatului. Tresări deodată, cuprins de înfiorare. Nu exista decât 
o singură făptură în toată întinderea văii după care Bruce şi-ar fi 
asmuţit câinii; şi aceasta era marele grizzly. 

Mai stătu o clipă ascultând, apoi, fără să mai piardă vremea, 
se întoarse iute la tabără şi, după ce-l legă pe Muskwa de un 
copac, luă în grabă puşca, puse din nou şaua pe cal şi, cinci 
minute mai târziu, călărea cu repeziciune spre munte, către locul 
unde, cu puţin mai înainte, Thor îi dăruise viaţa. 


Capitolul XVIII. 


Thor a auzit haita încă de la o milă depărtare. Avea, totuşi, 
două motive pentru care nu mai voia să fugă, ca acum câteva 
zile. Mai întâi, de câini îi păsa tot atât de puţin ca de bursucii şi 
hârciogii care fluierau la el de pe stânci. Numai gura era de ei. Il 
tulburase însă întotdeauna ceea ce venea în urma lor. Dariată că 
astăzi se întâlnise faţă în faţă cu făptura care adusese în văile lui 
mirosul acela ciudat, iar ea nu mai încercase să-i facă vreun rău 
şi el se depărtase, renunțând s-o ucidă. Mai era însă şi alt motiv - 
mergea s-o întâlnească pe Iskwao. Se vede că omul nu este 
singurul animal care-şi riscă viaţa din dragoste. 

După ce omorâse ultimul câine în amurgul acelei zile cumplite 
când fusese urmărit de-a lungul muntelui, Thor se comportase 
exact aşa cum bănuise Bruce. In loc să-şi continue drumul către 
sud, făcu un ocol mare spre nord şi, în a treia noapte de la 
încăierarea în care-l pierduse pe Muskwa, o regăsise pe Iskwao. 
In aceeaşi seară, la căderea nopţii, murise Pipoonaskoos. Thor 
auzise pocnetul ascuţit al pistolului automat ăl lui Bruce. Şi toată 
noaptea aceea, până târziu în seara următoare, a rămas 


106 


împreună cu Iskwao, apoi a părăsit-o din nou. Acum, pornind s-o 
caute pentru a treia oară, dăduse peste Langdon în înfundătura 
de pe brână. Nu simţise încă mirosul ursoaicei când îl ajunse din 
urmă primul lătrat de câine. 

Mergea spre sud, apropiindu-se, fără să ştie, de tabăra 
vânătorilor. Se ţinea mereu pe povârnişurile înalte, întretăiate de 
mici depresiuni şi pajişti, în care se vedeau, ici şi colo, blocuri 
mari de stânci, crăpături adânci şi îngrămădiri haotice, de granit. 

Păstra mereu vântul în faţă, ca să nu scape, cumva, mirosul 
ursoaicei, dacă s-ar fi apropiat de ea şi din cauza asta auzea 
lătratul câinilor, dar fără să le simtă năduşeala şi fără să 
adulmece apropierea celor doi oameni călare, înapoia lor. 

In altă împrejurare, ar fi folosit tactica obişnuită, încercând, 
prin ocoluri, să aibă mereu în faţă vântul şi primejdia. Grăbit însă 
cum era să-şi găsească ursoaica, lăsase de astă dată prudenţa la 
o parte şi cum haita ajunsese cam la o jumătate de milă 
depărtare de el, Thor se opri brusc, adulmecă aerul şi o porni 
repede spre o râpă mică. Cum Iskwao tocmai apărea dintr-acolo 
alergând, Thor cobori puţin spre ea, ca s-o întâmpine, în timp ce 
lătratul fioros al câinilor se auzea din ce în ce mai puternic. 
Ursoaica se opri numai o clipă, îşi frecă nasul de al lui Thor, 
mirosindu-l, apoi o luă înainte, cu urechile lăsate pe spate, cu 
privirea întunecată, mormăind ameninţător. 

În urma ei venea Thor, cuprins de mânie. Înţelesese că Iskwao 
fugea de câini şi din nou, în timp ce se căţăra după ea tot mai 
sus pe munte, simţea cum o furie teribilă pune stăpânire pe el. 

Intr-o astfel de împrejurare, Thor se înrăia îngrozitor. Dacă în 
încăierarea de săptămână trecută, cu câinii, luptase aprig 
împotriva celor care-l încolţiseră, acum devenise un adevărat 
demon, crunt şi fără milă în faţa primejdiei care-i ameninţa 
ursoaica. 

Rămase din ce în ce mai mult în urma ei şi, din când în când, 
se întorcea, arătându-şi colții strălucitori sub buzele răsfrânte, 
sfidându-şi duşmanii cu glas mânios şi cumplit, ca un bubuit 
înăbuşit de tunet. 

Când Thor ieşi din râpă, apărând în umbra muntelui, Iskwao 
dispăruse de mult printre stânci, urcând sus, spre creste. 
Ajunsese tocmai la o depărtare de cel mult trei sute de yarzi de 
vârf, la o îngrămădire sălbatică de bolovani învălmăşiţi, căzuţi 
din înaltul muntelui. Thor privi în sus. Iskwao nu se mai vedea. 
Din locul în care se afla, putea să facă, fără teamă, faţă luptei. 


107 


Câinii se auzeau acum foarte aproape. Urcau marginea râpei, 
lătrând îndârjit. Thor se întoarse, aşteptându-i. 

La o jumătate de milă spre sud, privind prin binoclu, Langdon 
îl zări pe Thor aproape în aceeaşi clipă în care câinii apăruseră 
din râpă. Suise jumătate din munte călare, iar acolo descălecase 
şi se căţărase spre vârf, pe o potecă bine bătătorită, cam la 
aceeaşi înălţime cu locul unde se afla marele grizzly. Putea 
cuprinde, prin binoclu, întreaga vale, pe întindere de mile. Nu i-a 
trebuit mult ca să-i descopere pe Bruce şi pe indian, tocmai când 
descălecau, dispărând în fugă în susul râpei. 

Îşi îndreptă din nou atenţia spre Thor. Haita îl încolţise şi 
Langdon îşi dădu imediat seama că în locul acela deschis ursul n- 
avea cum să se apere de câini, n-ar mai fi putut să-i omoare. 
Apoi văzu mişcându-se ceva printre stâncile de deasupra lui Thor 
şi o exclamaţie de uimire şi de înţelegere îi scăpa de pe buze, 
urmărind-o cu privirea pe Iskwao, care urca, fără să se uite 
înapoi, spre creasta colţuroasă a muntelui. Pricepu imediat că al 
doilea urs era o femelă. Uriaşul grizzly, tovarăşul ei, se oprise să 
lupte, apărându-i viaţa şi nu mai era nici o nădejde de scăpare, 
dacă haita reuşea să-l ţină pe loc câteva minute, până la sosirea 
lui Bruce şi Metoosin. 

Vârându-şi iute binoclul în toc, Langdon o apucă la goană de-a 
lungul potecii. Cam două sute de yarzi a înaintat relativ uşor, 
până când poteca s-a despărţit într-o mulţime de cărărui pe 
povârnişul de şist moale şi alunecos; a pierdut vreo cinci minute 
ca să străbată cei cincizeci de yarzi care l-au scos iar pe o cărare 
bătătorită. Alerga gâfâind şi, după alte cinci minute, Thor şi câinii 
dispărură după colţul cel mare al unei stânci. Trecând de ea, a 
mai alergat încă puţin şi s-a oprit brusc. O râpă mare şi adâncă îi 
tăia trecerea, oprindu-l la o distanţă de cinci sute de yarzi de 
locul unde Thor, cu spatele întors spre stânci, făcea faţă haitei 
îndârjite. Langdon privea căznindu-se să-şi potolească respiraţia 
precipitată, ca să poată striga în clipa în care Bruce şi Metoosin 
aveau să apară din râpă. Işi dădu însă repede seama că cei doi, 
chiar dacă i-ar fi auzit glasul, tot n-ar fi înţeles despre ce e vorba. 
Bruce n-ar fi putut ghici cu nici un chip că el doreşte să cruţe 
tocmai viaţa ursului pe care îl urmăreau de mai bine de două 
săptămâni. 

Thor reuşise să împingă câinii cam douăzeci de yarzi înapoi, 
spre râpă, când Langdon se trânti iute jos, după o stâncă. Nu mai 
rămânea decât o singură cale ca să-l salveze, dacă nu, totul era 


108 


prea târziu. Ţinti spre haita care se retrăsese câţiva paşi pe 
povârniş, în jos. N-avea decât un singur gând: să-şi sacrifice 
câinii, ca să-l salveze pe Thor. Şi marele grizzly îi cruţase viaţa în 
aceeaşi zi! 

Fără să ezite, apăsă pe trăgaci. Distanţa era mare şi primul 
glonţ ridică un nor de praf la cincizeci de picioare în faţa câinilor. 
Trase din nou, dar tot nu nimeri. A treia oară însă, detunătura fu 
urmată de un chelălăit ascuţit de durere, pe care Langdon nu-l 
auzi. Unul din câini se rostogoli de-a dura pe povârniş, în jos. 

Zgomotul împuşcăturilor nu reuşi să-l clintească pe Thor din 
loc, dar când văzu pe unul din duşmani zvârcolindu-se şi 
rostogolindu-se la vale, se întoarse încetişor şi-o porni spre 
adăpostul stâncilor. Au urmat a patra, apoi a cincea împuşcătură. 
La cea din urmă, lătratul câinilor se îndepărtă spre râpă; unul din 
ei şchiopăta, târându-şi laba de dinainte, sfărâmată. 

Langdon se sui pe stâncă de care-şi rezemase carabina şi 
cercetă creasta muntelui; Iskwao ajunsese în vârf; s-a oprit 
pentru o clipă, a privit în jos şi a dispărut. Thor nu se mai vedea, 
ascuns de stâncile şi sfărâmăturile de gresie. Suia, probabil, pe 
urmele ei. La scurt timp, Bruce şi Metoosin apărură din râpă. De 
unde se aflau, puteau să tragă uşor până sus pe creastă, aşa că 
Langdon începu deodată să strige agitat, făcând semne cu 
mâinile, arătând spre vale, în jos. Nedându-şi seama de şiretlic şi 
cu toate că lătratul îndărjit al câinilor se auzea dinspre stâncile 
pe unde plecase Thor, cei doi crezură, după semnele lui 
Langdon, că ursul a fugit spre vale. O porniră într-acolo fără să se 
oprească şi o sută de yarzi mai jos aşteptară noi indicaţii. In 
picioare, sus pe stâncă, Langdon le arăta creasta. 

Formidabilul grizzly apăruse tocmai în momentul acela. Se opri 
doar o clipă, aşa cum făcuse şi Iskwao şi privi pentru ultima oară 
omul. Apoi se întoarse încet, dispărând printre stânci, în timp ce 
Langdon îl petrecea cu privirea, agitându-şi cu mâna pălăria şi 
strigându-i bucuros: 

— Noroc, bătrâne, mult noroc! 


Capitolul XIX. 


În seara aceea, în timp ce Langdon şi Bruce îşi făceau noi 
planuri, Metoosin stătea mai la o parte, fumând într-o tăcere 
îndărătnică. Din când în când, se uita pe furiş, cu mirare, la 


109 


Langdon, de parcă nu-i venea să creadă nici acum ce se 
întâmplase în după-amiaza aceea. Multă vreme, de acum încolo, 
n-avea să uite să povestească copiilor, nepoților şi prietenilor din 
triburile nomade cum a vânat, odată, împreună cu un alb care şi- 
a împuşcat propriii câini, ca să salveze viaţa unui grizzly. Pentru 
el, Langdon nu mai era cel de odinioară, devenise un keskwao? 
şi indianul ştia că nu se va mai duce niciodată să vâneze cu albul 
acesta. Înţelesese că Marele Spirit i-a tulburat minţile şi i-a luat 
inima, ca s-o dea ursului grizzly. Gândind la asta, îl cerceta din 
când în când cu atenţie, pe deasupra pipei. Bănuiala i-a fost 
întărită când îi văzu pe Bruce şi Langdon făcând o cuşcă dintr-un 
coş de piele; va să zică, ursuleţul avea să-i însoţească tot lungul 
drumului! Pentru Metoosin nu mai era acum nici o îndoială. 
Langdon devenise foarte ciudat; probabil că se ţicnise şi, pentru 
un indian, acest fel de ciudăţenie nu prevestea nimic bun. 

A doua zi, la răsăritul soarelui, bagajele erau gata pentru 
lunga călătorie spre ţinuturile nordice. Bruce şi Langdon 
deschiseră drumul, apucând pe povârniş în sus, peste cumpăna 
apelor, către valea unde se întâlniseră pentru prima dată cu 
Thor. Caravana se înşira pitoresc în urma lor, cu Metoosin 
încheind coloana şi cu Muskwa călătorind confortabil în coşul de 
piele. 

Langdon se simţea mulţumit şi fericit. 

— A fost cea mai frumoasă vânătoare din viaţa mea - 
mărturisi el lui Bruce; nu-mi va părea rău niciodată că l-am lăsat 
în viaţă. 

— Dumneata eşti şeful - îi răspunse Bruce, cam nepoliticos. 
Dac-ar fi fost după mine, de mult i-ar fi atârnat blana pe spatele 
iepei. Dincolo, la linia ferată, orice turist s-ar fi grăbit să dea pe 
ea o sută de dolari, cel puţin. 

— Se poate, dar pentru mine, viu, valorează mii de dolari - 
replică Langdon. 

După răspunsul acesta, care-l lăsă cu totul nedumerit pe 
Bruce, se întoarse să vadă cum îi mergea lui Muskwa. 

Bietul ursuleţ se rostogolea în coşul lui, aruncat de colo până 
colo, ca un călăreț ageamiu pe spatele unui elefant. După ce s-a 
uitat la Muskwa câteva minute, a revenit din nou lângă Bruce şi, 
în ceasurile care au urmat, a mai venit la ursuleţ de nenumărate 
ori. De fiecare dată însă, când se întorcea lângă Bruce, rămânea 
tăcut, ca şi cum îl frământa ceva. 


13 În limba, indiană: nebun, (n.t.). 


110 


Se făcuse ora nouă când au ajuns, în sfârşit, la capătul văii lui 
Thor. Drept în faţă se ridica un munte şi, ocolindu-l, pârâul de-a 
lungul căruia mergeau făcea brusc un cot spre apus, pătrunzând 
într-o trecătoare îngustă. Spre răsărit însă, povârnişul se 
desfăşura ondulat şi înverzit, până în cealaltă vale, spre 
Driftwood. Cum caii puteau sui mai uşor pe aici, Bruce se hotărî 
să meargă pe drumul acesta. 

Pe la jumătatea urcuşului, se opriră şi lăsară caii să mai 
răsufle. In închisoarea lui de piele, Muskwa gemea, parcă 
rugător, dar Langdon, deşi îl auzea, părea că nu-i dă nici o 
atenţie. Privea stăruitor înapoi, în valea pe care o străbătuseră. 
Cât era de frumoasă şi strălucitoare în lumina soarelui de 
dimineaţă! Se uita la piscurile înalte, la poalele cărora se afla 
lacul rece şi întunecat în care pescuise Thor. Pe întindere de 
mile, povârnişurile apăreau ca brâie de catifea verde şi, din inima 
lor, mai ajungea până la el ultima rezonanţă a murmurului 
melodios din lumea uriaşului grizzly. Dintr-o dată, se simţi 
cuprins de-o înfiorare stranie; avea impresia că aude plutind în 
aer un fel de imn, un imn pe care valea îl înălța bucuriei de a-l 
vedea plecat şi că toate rămâneau aşa cum fuseseră înainte de 
venirea lui. Dar le lăsa el într-adevăr toate aşa cum le găsise? Şi 
nu distingea, oare, în muzica munţilor, un accent de tristeţe, de 
mâhnire şi de rugă? 

Când, din nou lângă el, Muskwa gemu încetişor, Langdon se 
întoarse spre Bruce: 

— M-am decis - zise el şi în cuvintele lui vibra hotărârea. Toată 
dimineaţa m-am frământat să-mi limpezesc gândurile. Acum 
totul e clar. După ce caii se odihnesc, tu şi Metoosin plecaţi 
înainte; eu mă întorc în vale, să dau drumul ursuleţului, într-un 
loc de unde să poată uşor regăsi drumul spre casă. 

Fără să mai aştepte răspuns sau comentarii, pe care, de altfel, 
Bruce nici nu se gândea să le facă, Langdon îl luă pe Muskwa în 
braţe şi o porni înapoi, spre sud. Aproape de marginea de jos a 
văii, dădu de o câmpie largă, presărată cu desişuri de brad şi 
sălcii, peste care plutea mireasma dulce a florilor. Descăleca şi 
se aşeză pe iarbă, cu ursuleţul lângă el; scoase din buzunar o 
punguţă de hârtie, din care îi dădu să mănânce zahăr, pentru 
ultima oară. Simţind năsucul moale al lui Muskwa atingându-i 
podul palmei, un nod i se urcă în gât şi când, la urmă, s-a ridicat 
de jos şi-a încălecat, ochii îi erau umezi. A încercat să 
zâmbească. Poate că avea o fire slabă, îl iubea pe Muskwa şi ştia 


111 


că lasă în urmă, în valea minunată a munţilor, mai mult decât un 
prieten. 

— Rămâi cu bine, mititelule - spuse el cu voce înăbuşită - 
rămâi cu bine, zmeuţule! Poate că într-o zi o să mă-ntorc să te 
văd. Ai să fii atunci un urs mare şi fioros, dar n-am să te împuşc 
niciodată, niciodată... 

Dădu pinteni calului şi porni repede spre nord. După trei sute 
de yarzi, întoarse capul şi privi înapoi. Muskwa se luase după el, 
dar rămăsese mult în urmă. Din depărtare, Langdon îi mai făcu o 
dată semn cu mâna. 

— Rămâi cu bine! strigă cu vocea gâtuită. Rămâi cu bine! 

O jumătate de oră mai târziu, de pe vârful povârnişului, 
Langdon cercetă valea prin binoclu. Departe, în întinsul zării, se 
vedea un punct negru - era ursuleţul, care se oprise, aşteptându- 
| cu răbdare şi încredere să se întoarcă. 

Incercând din nou să râdă, dar fără să reuşească, Langdon 
trecu dincolo de cumpăna apelor şi dispăru pentru totdeauna din 
viaţa lui Muskwa. 


Capitolul XX. 


Muskwa a mai mers ce-a mai mers pe urmele lui Langdon, 
cam o jumătate de milă. La început a alergat, apoi, din ce în ce 
şi-a încetinit fuga, iar în cele din urmă s-a aşezat cuminte pe 
labele de dinapoi, privind depărtarea. Dacă Langdon ar fi mers 
pe jos, ursuleţul s-ar fi ţinut după el până când ar fi căzut, frânt 
de oboseală. Inchisoarea în care îl ţinuseră nu-i plăcuse de loc; îl 
zgâlţâise şi-l aruncase de colo până colo, ba, de câteva ori, calul 
se scuturase aşa de tare, de i s-a părut că se cutremură 
pământul. Acum scăpase de cuşcă, dar, o dată cu ea, plecase şi 
Langdon. A mai stat câtva timp şi a aşteptat, gemând cu părere 
de rău, dar de mişcat nu s-a mişcat din loc. Era sigur că prietenul 
pe care începuse să-l iubească se va reîntoarce. Până acum, 
întotdeauna venise înapoi la el. Fără să se depărteze prea mult 
de drumul pe care trecuse caravana, începu să caute frumoasa- 
primăverii şi limba-viperei. 

Tot restul zilei, ursuleţul a hoinărit prin câmpia înflorită de la 
poalele muntelui; se simţea tare bine acolo, în lumina razelor de 
soare, căutând rădăcini şi bulbi care-i plăceau atât de mult. A 
scormonit cât a scormonit, iar când s-a săturat bine, a mai tras şi 


112 


un pui de somn, după-masă; dar când soarele a început să 
coboare spre apus şi umbra posomorâtă a munţilor a întunecat 
valea, l-a cuprins frica. 

Nu era decât un puişor de urs şi, pentru prima dată din 
noaptea aceea îngrozitoare, când îi murise mama, rămăsese iar 
singur. Thor îi înlocuise mama şi mai târziu Langdon luase locul 
lui Thor, astfel încât nu simţise niciodată până acum singurătatea 
apăsătoare a întunericului. Se furişă sub un tufiş de mărăcini, 
lângă drum şi continuă să aştepte, să asculte şi să adulmece, 
nădăjduind încă. 

S-au ivit şi stelele, limpezi şi strălucitoare, dar de data aceasta 
farmecul lor n-a fost destul de puternic ca să-l atragă. Abia în 
zori a îndrăznit din nou să iasă, cu precauţie, din adăpostul de 
mărăcini. 

Soarele i-a dat curaj şi încredere, aşa că şi-a reluat iar 
hoinăreala prin vale. Mirosul lăsat de cai se simţea acum tot mai 
slab, până când, în cele din urmă, a dispărut cu totul. In ziua 
aceea a mâncat puţină iarbă şi câteva rădăcini de limba-viperei, 
iar când noaptea s-a lăsat din nou, l-a găsit pe povârnişul văii în 
care se aflau Thor şi Iskwao. Frânt de oboseală şi înfometat, a 
adormit ghem într-o scorbură de copac. Multe zile şi nopţi a 
rămas singur, rătăcind prin valea aceea imensă. A trecut pe 
lângă balta unde el şi Thor se întâlniseră cu ursul cel bătrân şi a 
adulmecat înfometat oasele de peşte; a colindat pe malul lacului 
întunecat şi adânc şi a zărit fâlfâind umbre în întunecimea 
pădurii; a urcat stăvilarul castorilor, rămânând să doarmă două 
nopţi lângă buştenii de unde Thor azvârlise pe mal primul peşte. 
Aproape uitase de Langdon şi gândul lui se întorcea din ce în ce 
mai des la Thor şi la mama lui. li era dor de ei şi le simţea tare 
mult lipsa. li dorea mai mult decât dorise vreodată tovărăşia 
omului, deoarece se trezea în el, din nou, cu repeziciune, făptura 
sălbăticiei. 

Inceputul lui august l-a găsit la râpa din vale, hotărât să urce 
coasta unde Thor auzise pentru prima dată tunetul armei şi 
simţise muşcătura ascuţită a carabinei omului alb. 

Crescuse repede în timpul celor două săptămâni cât a rătăcit, 
străbătând mile, cu stomacul mai mult gol. Acum nu-i mai era 
frică de întuneric. 

A străbătut defileul îngust şi întunecat, care se afla mai sus de 
balta de nămol şi cum nu-i rămânea alt drum de ales, a urcat 
până în vârful trecătorii, pe unde se retrăsese Thor, urmărit de 


113 


Langdon şi Bruce. La picioarele lui se întindea cealaltă vale - 
ajunsese acasă. 

Fără îndoială că Muskwa n-a recunoscut-o. N-a văzut şi n-a 
adulmecat nimic familiar, dar cum era atât de frumoasă, de 
îmbelşugată şi însorită, nu s-a grăbit să plece. A găsit aici 
adevărate grădini de frumoasa-primăverii şi limba-viperei şi tot 
aici a ucis pentru prima oară. Aproape că s-a împiedicat de un 
pui de marmotă, cam cât o veveriţă roşie, dar înainte ca micuța 
făptură să poată fugi, a şi înhăţat-o. A fost o masă straşnică. 

Abia după o săptămână a ajuns pe valea pârâului aflat la 
poalele povârnişului unde murise mamă-sa. Dac-ar fi urcat, i-ar fi 
găsit oasele bine curățate de sălbăticiuni. A mai trecut o 
săptămână până ce a dat de poieniţa unde Thor omorâse caribu- 
ul şi ursul cel negru şi abia acum Muskwa şi-a dat seama că se 
întorsese acasă. 

Două zile a rătăcit în preajma locului unde fusese ospăţul şi 
teribila bătălie. Cu răbdare şi încredere, îl aştepta pe Thor. Din 
când în când, pleca prin împrejurimi să-şi caute de mâncare. Dar 
în fiecare după-amiază, când umbrele munţilor începeau să se 
alungească spre vale, se întorcea în păduricea unde el şi uriaşul 
grizzly îşi ascunseseră prada şi-i jefuise tâlharul de urs negru. 

Intr-o zi, pe când căuta rădăcini, s-a îndepărtat mai mult ca de 
obicei. Era la o mare distanţă de locul unde îşi stabilise aşezarea 
şi adulmeca un colţ de stâncă, când o umbră imensă s-a întins 
deodată peste el. intorcând capul, a rămas încremenit; inima-i 
bătea să-i sară din piept, cum nu i se mai întâmplase niciodată 
până atunci. 

La o mică distanţă de el, nemişcat şi privindu-l ţintă, stătea 
Thor! Cu un scâncet de bucurie, gudurându-se ca un căţeluş, 
Muskwa alergă spre el. Thor şi-a înclinat capul uriaş şi-a îngropat 
nasul în blana ursuleţului şi au rămas amândoi, aşa, nemişcaţi. 
Pe urmă, ca şi cum nu l-ar fi pierdut niciodată pe Muskwa, Thor o 
porni la drum şi-n urma lui venea, fericit, ursuleţul cu mutrişoara 
tuciurie. 

Au urmat multe zile de călătorii minunate şi ospeţe grozave; 
marele grizzly l-a dus pe Muskwa printr-o mulţime de locuri noi 
din cele două văi şi în munţii care le mărgineau. Au pescuit şi au 
vânat caribu şi pe zi ce trecea ursuleţul devenea din ce în ce mai 
voinic şi mai greu, aşa că pe la jumătatea lui septembrie 
ajunsese cât un dulău de mare. 

A venit, după asta, rândul fructelor de pădure. Thor cunoştea 


114 


mai bine ca nimeni locurile din văi pe unde să le caute. 

Întâi au mâncat zmeură sălbatică, apoi mure şi după ele - 
delicioasele coacăze negre, pe care le căutau în adâncurile 
răcoroase ale pădurilor. Erau mari cât cireşele şi aproape tot atât 
de dulci ca zahărul pe care, cândva, Langdon i-l dăduse lui 
Muskwa. Din toate fructele, coacăzele acestea îi plăceau 
ursuleţului cel mai mult. Creşteau în ciorchini deşi şi bogaţi, pe 
arbuşti fără frunze, aşa că putea să culeagă uşor şi să mănânce 
un sfert de kilogram în cinci minute. 

Apoi a venit şi vremea când fructele au dispărut. Era târziu, în 
octombrie. Nopțile deveniseră tot mai reci şi zile întregi soarele 
nu se mai arăta pe cerul posomorât şi încărcat de nori. Sus, pe 
piscuri, zăpada se aşternea tot mai groasă şi nu se mai topea ca 
alte daţi. Ba începuse să ningă şi în vale. La început, covorul alb 
de nea, care i-a îngheţat lui Muskwa picioarele, s-a topit repede, 
dar vânturi aspre au coborât din miazănoapte şi, în locul 
murmurului dulce al văii din timpul verii, se auzeau acuma 
gemetele nopţii şi strigăte ascuţite se ridicau din pădurea ai 
cărei copaci scârţâiau jalnic. 

Muskwa avea impresia că întreaga lume se transformă, în 
zilele acelea friguroase şi întunecate se întreba pentru ce, oare, 
Thor rămânea pe colinele bătute de vânturi, când valea le oferea 
un adăpost atât de bun! Dac-ar fi putut să-i explice, Thor i-ar fi 
răspuns că iarna era foarte aproape şi că numai pe aceste 
înălţimi se mai putea găsi ceva de mâncare. În văi nu mai erau 
fructe, iar rădăcinile şi iarba nu erau de ajuns de hrănitoare 
pentru corpurile lor. Nu-şi mai puteau pierde vremea căutând 
furnici şi râme, iar peştii se retrăseseră de mult în adâncurile 
apelor. Acum, când caribu-ul avea un miros tot atât de ascuţit ca 
vulpea şi se întrecea cu vântul la fugă, doar pe povârnişuri 
reuşeau să mai găsească câte un hârciog sau o marmotă, atât 
cât să nu moară de foame. Neobosit, Thor scormonea în 
căutarea lor şi Muskwa îl ajuta cât îl ţineau puterile. Se întâmplă, 
uneori, să răstoarne vagoane de pământ până să dea de culcuşul 
cald, de iarnă, al unei familii din marmote sau, alte daţi, 
scormoneau ore întregi ca să prindă doi-trei hârciogi mici cât 
nişte veveriţe roşii, dar graşi şi gustoşi. 

Au dus-o aşa până în ultimele zile ale lui octombrie. Apoi 
zăpada, vânturile îngheţate şi furtunile înverşunate din nord s-au 
dezlănţuit cu toată puterea. Bălţile şi lacurile au început să 
îngheţe, dar Thor n-a coborât în vale. A rămas tot sus pe 


115 


povârnişuri, unde Muskwa tremura noaptea de frig, întrebându- 
se dacă soarele se va mai ivi vreodată dintre nori. 

Intr-o zi, pe la mijlocul lui noiembrie, pe când tocmai 
scormoneau după nişte marmote, Thor s-a oprit deodată şi, cu 
un aer foarte preocupat, a pornit spre miazăzi. Nu s-a mai oprit 
decât la vreo zece mile de defileul cu balta de noroi unde, de iute 
ce merseseră, au ajuns chiar în aceeaşi după-amiază, înainte de 
apusul soarelui. Următoarele două zile, Thor a devenit foarte 
ciudat. Părea indiferent la orice şi, cu toate că nu se găsea nimic 
de mâncare pe acolo, rătăcea printre stânci, adulmecând, 
ascultând şi purtându-se în aşa fel, încât Muskwa nu mai ştia ce 
să creadă. In ziua a doua, după-amiază, Thor s-a oprit într-un 
crâng de pini şi s-a apucat să mănânce acele căzute pe jos, într- 
un covor gros. Muskwa mânca şi el, deşi nu-i păreau de loc 
gustoase; ceva însă îl îndemna să-l imite pe Thor. Le prindea cu 
limba şi le înghiţea, fără să-şi dea seama că aceasta era ultima 
pregătire pe care natura o orânduise în vederea lungului somn 
de iarnă. 

Aproape de ora patru, au ajuns în faţa peşterii adânci în care 
se născuse marele grizzly. Aici, ursul s-a oprit din nou şi a 
adulmecat vântul din toate părţile... 

Inserarea se lăsa încetul cu încetul. Deasupra defileului urla 
jalnic furtuna. Rafale îngheţate de vânt coborau peste înălțimile 
munţilor, din cerul negru şi încărcat de zăpadă. 

Au stat o clipă în gura peşterii, apoi au intrat: întâi Thor şi pe 
urmă Muskwa; cu cât înaintau, pătrunzând tot mai adânc prin 
întunericul ca păcura, aerul se făcea tot mai cald, tot mai cald, 
iar tânguirile vântului se stingeau în depărtare, până când nu s-a 
mai auzit decât un murmur. Vreo jumătate de oră, Thor s-a 
pregătit, aranjându-se cât mai bine pentru somn, apoi Muskwa s- 
a ghemuit lângă el. li era cald şi se simţea foarte bine. 

Noaptea întreagă, furtuna a urlat dezlănţuită, aducând nori 
grei de zăpadă. Veneau peste defileu în perdele grele, ce se 
îngrămădeau deasupra lui, ca o ceaţă groasă, îngropând sub 
troiene totul. A doua zi dimineaţă nu se mai vedea nici intrarea 
peşterii, nici stâncile, nici negrul şi ruginiul copacilor şi arbuștilor. 
Totul era alb şi încremenit. Din vale, nici un murmur nu mai suia 
spre înălţimi. 

Acolo, în adâncul peşterii, Muskwa se mai frământa încă 
neliniştit. Apoi Thor a suspinat adânc şi amândoi au căzut într-un 
somn lung şi profund. Şi, cine ştie, poate că şi visau... 


116 


Sfârşit. 


Cuprins 
CÂTEVA CUVINTE DESPRE AUTOR... nenea 3 
PREA A neea iea eei aa 0 alta aa aa ei 6 
Capitolül aie ani ab baia ss lila drd 3 oala TA ENE are d aaa 7 
Cåpitolul Il scoica tota a tie adn e tie alte DIE DI e at 11 
Apoc ap LH ÎN MRI PRE RR NERO RAD RI RR III 15 
Capitolul IV see eine eat dedat eco e eE iaaii 20 
Capitolul V sat deea Dero pat at it a a 3 oi ia td 24 
Capitolül Vis ac icter eee taieri pedale iasi lalea d iat 30 
cina pute) [oi IM VAI IRRD RIA PIE RIAA E O RR a RIN E RIN INI A RENI 37 
Capitolul VA [1 AERO ANR GRI DOR DR RR RE PR IRA Sr EU IRI RER 46 
(Sei DIO NI ÎL IX igo ora e eat act tă a n Ea NEE 52 
Capitolul X seceta bee de ennes aaa AEE EEEE ia re Beer i rail a de aia 58 
Gapitolül Xp BERE PRRRROREE PERIE DID DR RIN ARE RICE IRI PERIOIEE E aai 60 
Capitolul Xil cete beep a acte o oaia ta asi ei tata tinar ENa 69 
SELO XI carea dea ine i aaa se Dire pă a aa ROE EANNA 74 
Capitolul XIV -arremasse RI PRR SR IRI INI IEI RR NI SINE RN 82 
(= ai a. NA IMP, 97 ANRE ICE RENI ROD O RR PRI NONE IRINA 88 
Capitolul XVI see eee oil la na a aleea aan n ada 96 
Capitolul DEV Ul ee ae aeaec Sa oa iasi Eo tobe Seeds oaie 101 
Capitolul XVI saci ei pi oaie is ai ei cea ea ea ad dia 104 
Capitolul XIX ei iti seo tă si a ai ant ca a a 0 da 107 
CAI LON XX iiuae tetauaee aie Grace asa ditai pala es 110 
CUDTINS meeen RIND IRAN RP RIP IRI E IRENE PRINDE CRIN 114 


117 


JAMES OLIVER CURWOCD | 


Grizzly, A 


STĂPINUL MUNŢILOR _) 


A 


istorisire | 
din ţinuturile < 


săibatice 
| 
În româneşte de 
LIDIA CUCU-SADOYE ANU 
< și 4 


CRISTINA MICUSAN 


NA 
ANS 


EDITURA TINERETULUI 


T 


118