Emil Gârleanu — Privelişti din ţară (1925)

eel ULTRA A OUD Coys) aa 


Mt 


ML 


` 


MANR 


nur ati ee atat Pe 


3 


` J 
| >; 


» 


EM. GÄRLFARU 


PRIVELISTI 


DIN TARA 
SCHITE : INSEMNARI 


. 
DEAN 


EDIŢIA Il-a 


EDITURA LIBRARIEI 
«UNIVERSALA» ALCALAY 8. 92 :: BUCURESTI 
1925 


mmm LEII TO 


EA 


~ 


Ss 


“PRIVELISTI | 


DIN TARA 
SCHITE 
ÎNSEMNĂRI | 
ESD PA MAL ba ‘gl 
+. 4 


pS 


a esse ee ee 
, =- m T AJTE: a. ds 
CA E NET “< y e- ‘ 


DIN VIATA LUI GARLEANU 


‘Em, Gârleanu s'a născut în lași, la 5 Ianuarie 1878 
și a fost fiul colonelului Em, Gârleanu. A pa stu- 
diile în liceul din lași, de unde apoia trecut la şcoala 
militară din acelaş oras, din care, după cei patru ani, 
trece la şcoala de artilerie și geniu. Face plutonieratul 
la marină, dar neimpäcändu-se cu matematicile, trece 
la şcoala de infanterie şi cavalerie, din care, peste doui 
ani, la 1899, iese sublocotenent, in infanterie, fiind 
repartizat in reg, 13 Ștefan cel Mare, din lași. Șapte 
ani, cat a stat în armată, a fost un bun militar si un 
conştiincios om al datoriii. In 1906 însă, din interese 
familiare si consecvent al näzuinfelor lui sufletești, 
Gârleanu demisionează din armată, de bună voie. 

Pe Gârleanu încă de pe băncile şcoalei îl frământă 
gândul scrisului, însemnând si schitänd tot ce-l impre- 
sionă ; iar îatâiul, care i-a prevestit, care să ajungă 
un scriitor de seamă, a fost generalul Cica, pe atunci 
colonel si directorul scoalei militare din laşi, Intâiele 
bucăţi literare le-a publicat în revista Arhiva, din laşi 
a D-lui A. D. Xenopol, care l-a încurajat foarte mult 


IV 


Ca ofițer fiind, Gârleanu, lăsă si artistul să se recu- 
leagă şi să adune pe hirtie gânduri frumoase, pe cari le 
dă la lumină în ziarul «Evenimentul», din lași, pe când 
eră prim-redactor Spiru Prasin, Scoate apoi, cu mai 
multi prieteni, revista Fat Frumos din Bârlad, şi cola- 
boreazi, räni pe rând, la Semănătorul, Convorbiri 
literare, Neımul Românesc, al D lui Niculae lorga, 
iar în 1907, după ce plecă din armată, trece la revista, 
atunci pornită, a d-lui Mihail Dragomirescu, Convorbiri, 
critice, unde Gârleanu timp de patru ani, cât apare re- 
vista, publică cele mai frumoase nuvele gi schiţe, gi în 
care vreme este și secretarul «Bibliotecii Româneşti 
Socec». 

Gârleanu a scris mult, deși la 36 de aniis'a închis 
bariera vieţii şi s'a luptat din răsputeri cu povara grea 
a traiului. A dus viața cu sbucium, cum O duc toţi 
scriitorii noștri, a trecut prin multe nevoi și multe 
lipsuri; dar când viaţa i se păreă mai amară şi sarcina 
mai înpovărătoare, atunci îi scăpără pe frunte raza 
cea luminoasă, care stă ascunsă în mintea artistului 
cum stă scânteia în cremene, si pe dată se simţiă altul, 
aveă de toate, nu ducea lipsă de nimic; acum se dă 
în lätıeri omul legat de realitate și-i luă locul artistu!, 
boemul, care trăește cu o rază de lumină și se satură 
de dragul unei inspiratii frumoase. Astfel eră cunoscut 
Gârleanu, stând în colțul cafenelei, în továrágia câtorva 
prieteni, frământându se cu nevoia, cu datoria de sof si 
tată, şi cu răutatea omenească, iar când artistul se ridică 
deasupra tutulor micimilor omeneşti, Gârleanu îngâns: 

— Să nu má mai deranjafi, căci eu scriu L.. 


y 


Şi scoțând filele începeà sá aștearnă. Aga scria Gâr- 
feanu, în mijlocul sgomotului; nuvelistul însă eră singur, 
se desprindă repede de lume si-atunci eră vesel și mândru. 

Gârleanu a fost o fire blândă și ingăduitoare, el ajută 
și pe prieteni și pe. neprieteni și cu mâna largă împărţiă 
din pufinul lui or cui; ochii lui mari, negri, in cari se 
resfräng: à bländefea și vioiciunea, totdeauna erau veseli 
şi binevoitori ; iar de pe buzele nuvelistului niciodată 
nu lipsiă zâmbetul, acel zâmbet al omului, care vreă 
numai binele si în sufletul căruia răutatea şi bärfia 
nu-și găsesc liman. 

După o muncă încordată de zece ani, care a lăsat 
roade preţioase pe tărâmul literaturii românești, în 1911 
Gârleanu e numit director al teatrului Naţional, din 
Craiova, post care îl pune întru câtva la adăpostul ne- 
voilor zilnice, Cu numirea lui Gârleanu, teatrul din fosta 
capitală a Banilor, se premeneste cu totul; decoruri, 
noui îmbracă scena și în repertorul särä.äcios de până 
aci trec piesele fruntagilor literaturii româneşti şi tra- 
ducerile celor mai de seamă scriitori streini. alese de 
priceputul nuvelist si director şi tálmácite de literafii 
noştri. Gârleanu a fost intáiul prilej pentru craioveni, 
ca să guste adevărata artă şi să petreacă clipe de 
inálfare sufletească ; şi de aceea directorul și duiosul 
nuvelist a fost iubit mult si de către multi, Dacă a 
avut și dușmani, cari i-au presărat otravă pe cale, 
apoi acestea sânt răutăţile lumii, și sufletele mari se 
ridică totdeauna deasupra lumii, şi Gârleanu eră din 
aceştia, Dar un alt duşman mai crud puse ghiara pe 
tânărul scriitor, duşmanul cel mai de temut, care mare 


VI 


milă si nu iartă, — boala; ea il răpuse la 2 lulie 1914, 
și stilistul nostru de seamă puse capăt zilelor în Câm. 
pul-Luag, între brazi, înconjurat numai de devotata-i 
soţie şi de Rodica lui, cea dragă și scumpă. 

Gârleanu a publicat multe lucrări literare: Bătrânii, 
schițe din viața boerilor moldoveni ; Cea dintii durere, 
nuvele gi schițe; Nucul lui Odobac, nuvele si schiţe — 
apoi Din lumea celor cari. nu cuvântă, schițe, 
Intr'o noapte de Mai si Schițe din rasboiul dela 
1877, amândouă în editura « Socec», după aceia Odată, 
schițe în «Biblioteca pentru toţi», Trei vedenii, nuvele 
şi schițe în «Biblioteca lumina», :ar după moaite s'au 
publicat de către D-na Gârleanu, o parte din manu- 
scrise, adunate în volumul: O lacrimă pe-o geand, 
și altă parte din schiţe și însemnări se publică aci. 

Gârleanu a mai imbogäfit literatura românească si 
cu multe traduceri, dându-le într'o românească neaosä 
şi intr’un stil limpede curgător, așa cum stăpânea graiul 
‘acest nuvelist subtil si delicat. A tradus: O viaja 
(Une vie) de Guy de Maupassant; Sapho, roman, de 
Al. Daudet; Nevestelor artiştilor (Femmes d’Artistes), 
de Al. Daudet; Brânduşa, (Blanchette) piesă în trei 
acte, de Brieux; Portofuliul, de O. Mirbeau, piesă 
întrun act si Pasári călătoare, (Oiseaux de passage) 
piesă în patru acte, de Descaves si Donnay, 

Dar, dacă dragostea de artă i-a îndemnat, pe Gârleanu, 
să traducă în româneşte pe autorii cei mai greu de 
tălmăcit, apoi nuvelistul, răscolitor al «lumii cae nu 
cuväntä» şi cercetător al bătrânilor moldoveni, n'a putut 


VH 


să treacă ușor peste «tomurile» colbuite ale clasicilor 
noştri, căci delicatul scriitor a editat poeziile, satirele 
si fabulele lui Gr. Alecsandrescu, Vasile Alecsandri, 
Mihail Kogălniceanu si Costache Negri şi-a prelucrat 
Halima, după vechia ediţie Barac, din 1835. 

Aci, şi la un vraf de manuscrise, ce sânt în stăpânirea 
D-nei Gârleanu *) s'a oprit munca scriitorului şi a milita- 
rului, care eră si un bun patriot, ce-şi iubeă neamul 
nu cu vorba, ci cu fapta, căci la 1913, când goarna a 
sunat, sublocotenentul de altădată a încins sabia, su- 
ferind fiind, şi a trecut Dunărea la datorie, cu înflăcărare 
și dragoste. 

Gârleanu a fost cel mai entusiast președinte al 
societăţii scriitorilor Români şi cel care a luptat 
mai mult decât toţi, pentru adunarea la un loca atâtor 
spirite räslefe și pentru înjghebarea acestei societăţi. 

Gârleanu a scris cu aceeaşi dragoste, chiar când 
tirana boală îi rodeă trupul cu multă grabă, semănând 
cu betechet de frumuseţe si duiosie paginele revistei 
Proza, pe care nuvelistul o scriă singur. Sosiă zi cu 
zi clipa de pe urmă, dar Gârleanu își dă seama şi 
simfia că n'o mai poate înlătură, o aștepta cu acelaş 
veşnic surâs pe buze, deși iubiă mult viaţa. Intr’una, din 
zile, pe când se află în mijlocul câtorva prieteni, le spuse : 

— Mi-am adunat toate manuscrisele intr'o ladă ; le-am 
rânduit ca să nu rămână încurcate; zilele îmi sunt 
numărate; dar eu tot lucrez, lucrez până n-oi mai putea,.. 


NOTA: Manuscrisele au fost luate de Bulgari iu 
timpul marelui räsboi. 


„VIII 


— Ce sânt gândurile astea pe tine, Emile ?! îi täie 
vorba unui, i 

— Sant aşa,... cum sânt, dragă! urmă Gârleanu» 
plimbându-şi ochii frumoşi peste prieteni. Mi-ajung 
36 de ani... Fiecare la rândul lui, şi dacă al meu a 
venit, trebue să mă duc... 

Si ridicându-se si mai vesel, inchee : 

— Mă duc să lucrez, la revedere, dragilor... 

N-a trecut un an si Gârleanu a căzut de rând... 


1915 Chiru-Nanov 


FR Pai ER 
de a $ ia | a 4 
+ A - "ey 
PE i “pi 
K > J 
Privelisti din tard 
1) Scheia, — Lunca din Mircesti. f $ 
2) Casa lui Vasile Alecsandri. EI 
Pr 3) Mormântul lui Vasile Alecsandri. $ 
i pi 4) Casa lui Ion Creangă. a . $i 
Syb ) Casa Irinucäi. de Ses Be 
= ô) Mormânt uitat. | 
l 7) Iaşul în lulie, 1910. (scrisoare către D. Anghel). 
- $) Dela Scheia la Hârlău-Macsut. > y 
Y „9 Pe potecile Ceahlăului. À 
i dn (dă 
Li : y 47 N 8 
* nr ud 
* + > ~ > 5 5140 
cy a E 
7 y N > . 
e AS A á x 
x Mr » € 2 > £ 2. 
Yu q? i $ i 
“fi D Kae N nr 
Var a. - p ha 
= Dar ¿A pá SR > ‘ay 
SSS 0 a RDI SF 
w Vee > În, pi _ 
tie pa er y BE T ` i a 


SCHEIA. — LUNCA DIN MIRCEȘTI 


«Să ne oprim aci în deal, ca 
să ne uitan puțin la acea 
frumoasă casă de pe culme ce 
se pare zidi ade mâna zinelor. 
Aco.o e Scheia», 


Constantin Negruzzi 
„Plımbare* Maiu 1837. 


Din gara micä a Mircestilor träsura ne duce 
prin setul cu acelaş nume, pe sub glugile lui de 
paie. In capät, pe dreapta, e curtea albä, pititä 
- sub umbra unui parc, ce pare cä se prävale: e 
casa marelui poet Vasile Alescandri, locuinţă mică, 
joasă, dar în care au încăput atâtea gânduri şi 
simfiri înalte. In lungul drumu'ui, la vre-o doi 
kilometri, e lunca, vestita luncă a Mircestilor, 
atât de cu drag cântată de către bardul pajiste- 
lor româneşti, atât de fermecătoare şi astăzi cu 
lăvicerele ei de flori sălbatice, cu stejarii îmbră- 
tisafi haiduceşte, doi câte doi, ca nişte adevăraţi 
fraţi de cruce. 

„Dincolo de vechiul pod al Sretului, pe care-i 
trecem la pas, infágurafi de räcoarea binefäcä- 
toare a apei, luăm sleaul care ne duce la 
Scheia. 

Ajungem. E aceeaş casă, despre care vorbeşte, 
în Plimbarea lui, Constantin Negruzzi. Puţine 


> 


7 


12 EM. GARLEANU 


docuinte se vor fi păstrând în Moldova, ca aceasta, 
cu zidusile ei groase, cu ferestrele incápátoare 
de lumina, cu uşile înalte şi grele de stejar, si, 
mai ales acea impärtealä bâtrânească ¿tât de 
cuminte socotită, a încăperilor. Sala largă si 
inaltä la mijloc, cu două aripi, la dreapta si la 
stânga, in lungul lor, fiecare ojae, de sine stă- 
tătoare, îşi deschide uşile, In fund, un salon uriaş, 
cu un balcon de pe care înbrăţişezi cu vederea 
zări de zeci de kilometri. Dedesupt o singură 
sală boltită, lungă şi larga să încapă pe ea două 
compânii în linie de bätae. Pe o latu'e a acestei 
sali sânt bucătăriile şi odâile pentru oameni, pe 
cealaitá se tin, din una într'alta, cámárile şi gher- 
ghirile, lungul şi pitorescul şirag al gherghirilor, 
cu fereşti zăbrelite, cu unghere tainice, cu cángi 
spânzurate de bolile tari, sub cari odată se 
înşirau buturile vitelor tăiate şi vánaturilor de 
toate felurile. 

Când te primbli prin încăperea aceasta, te 
gândeşti cu spaimă la locuinţele moderne. la 
chichinefele lipsite de aer şi lumină, imbä site 
de praf şi microbi, la locuințele cari în cea mai 
mare parte sânt pricina scurtárii vieţii bieţilor 
oameni de astăzi. 

De jur împrejurul casei se întinde o livadă 
frumoasă de pomi roditori, care livadă, pe mar- 
ginea dinspre apus. e acoperită de o perdea de 
plopi uriasi, scrijilafi de vânturi gi vifornife, şi 
cari se văd de departe. ca nişte strejeri ai Scheii. 
Când bate vântul, perdeaua lor de frunze frea- 
mătă, povestind parcă de mult tare; iar iarna, 
când vremueste, se impotrivesc pieptis, şuerân- 
du şi supărarea. 

Dar, farmecul Scheii e priveliştea, care fi-se 
destAşoarâ ochilor, când stai pe balconul casei 


a ee ee ee 


LU 


PRIVELIŞTI DIN TARA 1} 


Aici poţi petrece cele mai liniştite si mai fru- 
moase seri din viaţă. 

Priviţi cu mine. E spre apusul soarelui. O fu- 
mină dulce trandafirie, se cerne peste tot satul 
Scheia din vale, satele Cuza-Vodá si Halducestii 
din zare, îşi împrâştie casele printre livezi. O 
dungă şerpueşte pe toată întinderea si'n stânga 
prinde să sclipească ; e apa Siretului, care se stre- 
coară printre lunci. Colo, e lunca Mircestilor ; de 
abia se zäreste pe deal gara. Departe, fuarte de- 
parte, dealuri rumene incing zarea, legändu-se 
unul de altul, ca un colan. 

Soarele sc4pata. Granguri, prigorii si turturele, 
în stoluri numeroase, cum numai aici am văzut, 
se încrucişează prin aer, — merg să se culce. 
Plopii parcă se infior de atingerea serii. In fat}, 
dealurile se lámuresc mai bine şi. deodată, când 
soarele scapätä dincolo de pragul zärii, drept în 
fund, rămâne negru ca un zid uriaş pe care se 
sprijină bolta cerului, Ceahlăul. Se vede minunat, 
cu Panaghia, cu Toaca, şi mai încolo, cu Oco- 
lagu! mic care’l tae drept, ca de o lovitură de 
palos, şi'i sfârşeşte trupul pe zare. 

Si mai târzior, când stelele prind a scăpără, 
cand Craiul nou îşi aureste secera pe întinsa 
pajişte a cerului, toate se şterg cu încetul, ca 
într'un vis, şi noaptea se aşează ticnită şi peste 
tot se aşterne tăcerea. 

Intr’un târziu, un brâu de foc cutreeră câmpia 
şi un şuer stins vestegte trenul care străbate în- 
tunericul, mânând spre gezna alburie de lumini. 
din stânga, sub care e Romanul. 

Apoi, deodată, o flacâră tâşneşte adânc, în 
fund, se întinde şi rumeneşte noaptea; ard mi- 
riştele în depârtări. 

In faţa unor astfel de privelişti veşnice şi 


44 EM. GÄRLEANU 


minunate, te gândeşti cu mähnire amară, că pe 
lumea aceasta esti un călător, un călător care 
vei osteni odată si’ti vei închide ochii, ca şi cand 
atâtea şi-atâtea înalte frumuseți mar mai dăinui 
şi după tine ! 


$ 


Siretul îşi mână apele printre maluri acoperite 
de lunci, Mânuchiuri de lozii întind desişuri 
până departe, — adăposturi de iarnă lupilor; iar 
mesteacânii firavi, albi şi drepţi ca nişte lumä- 
nări, räsäriji deasupra surpäturilor înalte, îşi plâng 
crengile undoioase în undele trecătoare. 

Printre luncile aceste, lunca din Mirceşti e 
cea mai frumoasă şi cea mai vestită. Ea se află 
la vre-o doi chilometri de satul Mirceşti, dela 
care îşi trage şi numele, şi se întinde pe vre-o 
alti doi, deoparte şi alta a drumulvi, care duce 
la Scheia, tăind şleaul Romanului. 

Copacii ei bătrâni şi deşi, — carpeni, frasini, 
mesteacâni,—croiesc din ramurile lor, ici bolți de 
verdeață, colo hrube de umbră şi sub aceste 
tainiti de pădure, potece singuratice serpuesc, 
până ce se şterg în întunerec. 

Şi cum mergi printr'insa. ţinând calul la pas, 
dacă esti călare sau cu trásura, deodată fi-se 
pare că trunchiurile copacilor se prina ca într'o 
horă, pe care O lărgesc, rotind-o tot mai pe 
departe şi'n mijlocul lar se limpezeşte câte un 
luminiş — poeni minunate imbälsämate de mi- 
reazma imagurilor in floare; lumänärica galbenä 
şi bătută, sulcina gingaşă, cimbrul verde, rochifa 
răndunicei, macul roş, cresc — laolaltă şi parcă râd 
în soare. 

lar în mijlocul horei trunchiurilor groase, răsare 


PRIVELIŞTI DIN TARA 15 


câte un stejar uriaş, ca un balaur bătrân, ce 
zice din frunză. Stejarul e stăpânitorul 'din ve- 
chime al luncii. Grangurii de aur, mäcälendrii 
si prigoriile, stolurile de sticlefi, presuri si tur- 
turelele, poposesc, pe vâriul acestor bătrâni ste- 
jari ai luncii, până ce'şi iau sborul spre ochiu- 
rile întunecate ale bălților, pe luciul cărora pluteşte 
nufărul singuratic. 

Siretul are grije de'şi trimite apele să scalde 
lunca, să adape bältile şi să se hrănească ima- 
şurile ; iar când îşi trage şuvoaiele la loc, în 
matcă, fânețele cresc mai înalte, şi curând fäsi- 
itul de mătasă al coasei sperie şi alungă cristeiul. 

Aceasta e lunca lui Vasile Alecsandri, — cän- 
táreful câmpiilor şi al florilor, al pădurilor, al 
dorurilor şi avânturilor inimii şi sufletului» nostru ; 
acesta e raiul marelui poet: 


Luncă, luncă, dragă luncă, raiu frumos al țării mele, 
Mândră'n soare, dulce'n umbră, tainică la foc de stele ! 


De sub frunzişul cărui stejar va fi ascultat 
poetul Concertul, pe care la descris atât de mă- 
estru? In lungul căror poteci va fi rătăcit, de 
atâtea ori, cu prietenii sâi, «márefele firi vizio- 
nare» de odinioară, cari iubeau aşa de mult po- 
ezia adâncă şi suavă a câmpiii româneşti ? 


CASA LUI VASILE ALECSANDRI 


Trăsura de ţară se opreşte în satul Mirceşti, 
în fata unui parmaclâc văruit, care ingrädeste 
o grădină frumoasă. Pe o cărare umbroasă in- 
träm în grădina aceasta, — un adevărat rai pre- 
sărat cu flori, cu brazde de iarbă fragedă, um- 
brită de copaci bătrâni, — de mesteacäni şi 
brazi. Paseri albe, numai albe, înveselesc această 
grădină mânăstirească. In faţă, casa parcă stă şi 
o priveşte. 

O doamnă bătrână, cu ochii vioi încă, päs- 
trând urmele unei adevărate frumuseți, ne iese 
înainte. E însăşi doamna Alecsandri, soţia ilus- 
trului poet. Intrăm în casă cu un fior în suflet. Ni 
se spune şi îndată ne şi dăm seama, ca toate 
au rămas aşa cum moartea poetului le-a lăsat. 
In.cerdac, în stânga, mai este divanul pe care 
Alecsandri stătea, după masă, de vorbea cu prie- 
tenii săi, cu Costache Negri, Kogălniceanu şi a- 
tatia alţii. De pe divanul acesta ochiul lui se 
desfăta, privind în celălalt colţ al cerdacului, în 
dosul reţelei de sârmă, poporul întreg de paseri 
cântătoare, cari sburau în largul lor. Astăzi cuşca 
a rămas goală, ca şi când paserle ar fi sburat 
odată cu sufletul poetului. Cum intri, pe sală, în 


] 


18 EM. GÄRLEANU 


dreapta e odaia de biliard; în' mijloc biliardul, 
dăruit poetului de către Vodă Cuza, aşteaptă a- 
coperit umbra aceluia care nu se mai poate 
pleca, să-i gonească bilele deasupra postavului 
verde. 

In stânga, e odaia de lucru a poetului. In fun- 
dul odăei, pe biurou, stau la locul lor: călimara, 
condeele, cufitazul, pecetea, — atâtea lucrugoare 
cari au împărtăşit cu Alecsandri ceasurile lui 
de muncă. Scaunul pe care sta, perdelele feres- 
trelor, tablourile, toate, — curate, îngrijite, — 
parcă au luat ceva din poson.orala şi măreţia 
vre mii. Lângă peretele din dreapta, întrun dulap 
cu geamuri, stau rânduite atâtea amintiri: cărţi, 
cutii, fotogratii. Pe coperta piesei „Despot- Vodă“ 
o iscălitură mare, cu cerneală weagrä: „Carol“. 
In despärtitura de sus, o amintire ne ridică la- 
crimile în ochi. Nu indráznim să întoarcem ca- 
pul. D-na Alecsandri ne-a prins însă privirea şi 
ne sopteste: „Cununiile noastre!“ Una lângă alta, 
cele două cununii parcă sunt luate acuma de pe 


` fruntea mirilor... Deasupra dulapului planul unei 


vile, datorit unui arhitect, Montoreanu, mi se pare. 
Vila pe care Alecsandri plănuia să şi-o ridice. 
Deasupra uşii din fund, care dă în odaia de cul- 
care a căreia fereastră şi astăzi a rămas oblonită 
cu vechiul ei oblon de lemn, un tablou, o stampă, 
asupra căreia d na Alecsandri ne atrage atenţia. 
Tabloul înfăţişează un convoi de surghiunifi în 
Siberia. Convoiul e în popas, în mijlocul zăpezii, 
cazacii, cu cnuturile în mâini, fac numărătoarea 
osänditilor. Dedesubt e scris: Pohod na Sibir. 
E tabloul din care s'a inspirat Alecsandri, de a 
scris frumoasa şi mişcătoarea lui poezie. 

In odaea aceasta a cerut poetul să-i aducă 


A As a de 


un A dd ts 


PRIVELIŞTI DIN TARA 19 


"patul cu câteva zile înainte de a muri, şi aici 
şi-a dat sfârşitul. 

Alecsandri a stat in casa părintească, care! e 
mai la deal, până in 1859. In 1860 poetul fiind 

„trimis intr’o misiune, d-na Alecsandri a zidit o pe 
aceasta în lipsa soţului său. Când s'a întors i-a 
plăcut aşa de mult, încât dânsul a locuit-o până 
la moarte... 

Cu o rară dvioşie în vorbă, cu o limpezime 
neobişnuită, d-na Alecsandri nz povesteşte atâtea 
lucruri, atâtea necazuri pe cari viaţa i le ţinea 
pregătite. Dar sânt lucruri cari nu pot fi spuse, 
sau cari nu pot fi ori şi când spuse... Nerecu- 
nostinfa oamenilor, oricari ar fi ei, nu e numai 
o boală a sufletului nostru, — a fost de pe când 
lumea, - 

Numai sunt clipe, când fierea ei îţi invenineaza 
sufletul, şi-atunci n’o mai poţi răbda. Cu atât mai 
trist dacă cei ce ar trebui scutiți de dânsa aceia 
sânt inveninafi mai grozav!.., 


añ 


A 3P3 E.P 


MORMÂNTUL LUI VASILE ALCSANDRI 


Acei cari cred că deasupra sicriului în care 
zac rămăşiţele lui Vasile Alecsandri, marele nos- 
tru poet national, se înalţă un uriaş monument 
de marmoră de Labrador, un monument care să 
stăruiască de-asupra groapei cântăreţului senin 
al câmpiel noastre, ca un semn de admiraţie a 
neamului pe care dânsul l-a iubit atâta, aceia se 
înşeală. Monumente avem de ajuns la Bucureştii 
noştrii şi ne-am deprins atâta cu ele încât parcă 
am avea tot dreptul să ne indreptäm, mirafi, de 
ce atunci cînd avem de unde arunca atâtea sume 
insemnate de bani, pentru ca să turnăm în bronz 
atâtea chipuri neînsemnate, de ce oare de-asupra 
cenuşii marelui Vasile Alecsandri, stă posomorită 
şi aproape clătinându-se în bătaia vântului san- 
dramaua de scânduri ?! Da, numai o şandrama 
de scânduri pe care vremea, mai respectuoasă de 
cât oamenii, a crutat-o pe cât a putut. Căci dacă 
multe necazuri vor fi lovit pe ilustra bătrână, 
care astăzi mai trăeşte şi care a fost sofia lui 
Vasile Alecsandri, şi dacă mijloacele nu i-au putut 
îngădui, să facă mai mult decât ceeace a fäcut, 
mă întreb care e datoria unui neam de cinci mi- 
lioane de oameni, care e datoria învăţătorilor, a 
profesorilor, a militarilor si a tuturor acelora cari 


22 EM. “GÂRLEANU 


se fälesc cu un trecut pentru cimentarea căruia 
nimic n'au facut; care e datoria lor daca nu aceea. 
de a respecta amintirea marelui om politic şi 
scriitor, amintirea aceluia care a facut, dinpreuná 
cu alţii cäfi-va uriaşi ca şi el, Unirea, care: ne-a 
sprijinit interesele în străinătate, care a pus te- 
melia teatrului şi în mare parte a literaturii de 
astăzi, care a cântat isbânda oştenilor noştri, care 
a strâns comoara de gândire si simfire a popo- 
rului românesc? Nu cu o statue aruncată pe 
piaţa unui oraş se prea-măreşte amintirea unui 
om mare. De asupra mormântului lui Alecsandri 
trebuia sá se înalțe până acum monumentul pe 
care România i-l datoreşte.... 

Dar când ni s'a deschis uşa şandramalei ace- 
leia, am văzut, cu adâncă mul;umire, că aceea 
care in vieatä l-a iubit, îl îngrijeşte şi după 
moarte. Párefii de scânduri sunt acoperiţi cu val 
negru. In mijloc, de-asupra groapei, se înalţă 
catalfalcul, cu bustul poetului, cu câteva coroane, 
cu decorația marei Cruci a „Stelei României“. 
Printre coroanele acestea e aceia a Doamnei Elena, 
căreia odată poetul îi închinase culegerea de 
poezii populare. Cea din urmă coroană, şi siq- 
gura, e trimisă la 24 August. câna s'a fâcut un 
parastas pentru odihna sufletului celui adormit. 
In păretele din fund e portretul lui Vasile Alec- 
sandri, tînăr, în picioare, de jur împrejur împo- 
dobit cu flori, nişte pansele, presate de către soţia 
poetului. Fotografia aceasta, rară, am mai văzut-o 
şi la d. Maiorescu, cu o dedicație. Pe ceilalţi 
pereți, tablouri vechi de familie: Vornicul Alec- 
sandri cu cei doi fii: poetul şi colonelul; iar în- 
traltul : poetul cu tatăl. mama, surorile şi fratele 
lui, O poezie trimisă, tot acum în urmă, doamna 
Alecsandri a încadrat-o şi a pus-o pe catafalc. 


PRIVELIŞTI DIN ŢARĂ 23 


O iscdleste un necunoscut. Un album nou de is- 
călituri îl începem cu numele nostru. Nu-i fir de 
colb, nu-i aţă de paiajen, — o - odaie îngrijită zi 
cu zi, ceas cu ceas, cu o adevărată pietate... 

«.5tam o clipă locului, cu sufletul strâns, mai 
aruncám o privire, şi mulțumim ilustrei bătrâne, 
care singură ne-a deschis uşa acestui altar; apoi 
ne strecurăm pe sub copacii bătrâni ale căror 
crengi se pleacă până pe acoperământul şurei de 
scânduri, ca şi cum ar fi ocrotit-o. 

Și aşa ne depărtăm de acest mormânt, care ar 
trebui să fie locul de pelerinaj al tuturor şco- 
lilor, al tutulor oamenilor cu suflet si de inimă. 


CASA LUI ION CREANGĂ 


in Sfârşit ! Casa lui lon Creangă va fi repa- 
rată şi ţinută de câtre comuna laşi, ca o amin- 
lire din vremurile când Eminescu şi cu Creangă 
imbogäteau literatura românească, scriind pagini 
nepieritoare. 

Cerusem lucrul acesta şi prin revista «Fät- 
Frumos», care apáreá în Bârlad. Sfätuiam co- 
muna sá cumpere caSa,—pe care fosta tovarăşă 
a lui lon Creangă cereă vre-o câteva sute de 
lei, mi se pare, — să facă în ea un «Muzeu 
Creangă,» din lucrurile cari mai rămăseseră de 
pe urma scriitorului, iar ca custode al casei să 
fie numit, la fiecare 3 sau 4 ani, câte un stu- 
dent silitor şi corect, dela facultatea de litere. 

D-i Nicolae Gane, actualmente primar al lagului, 
şi cunoscut povestitor al literaturii noastre, ca 
fost prieten al lui Creangă, a crezut că trebue 
păstrată, şi pentru cei cari vor veni pe urma 
noastră, căsuţa din mahalaua 7icdului, No. 4, 
«bojdeuca » cum o numeă Creangă, în care unui 
dintre cei mai mari scriitori ai noştri, şi-a petrecut 
zilele. 

Intro huidifä gloduroasă, în care mai să-ţi 
rămâe ghetele, când treci prin ea, în mocirla 


drumului, în huidita numită a Ticáului, la No. 4, 


printre rinduri de copaci, în fund, e o căsuţă, 
care încă de acum 10 ani când am fost la dânsa, 
se măcina cu încetul, dărăpănându-şi acoperă- 
mântul de şindrilă prin care ploaia incepeá să 
străbată. Pereţii coscovifi, hrentuiţi, din válátuci, 


BIBLIOTECA 
COCUMENTARA 
CRASUL FIATRA NLAM 


26 EM. GÂRLEANU 


cădeau la pământ, podelile putrezite lăsau färäna 
să se împrăştie prin casă, şi cele câte-va lucruri 
rămase, posomoräte, parcă se preg- teau şi ele 
_ să-şi ia rămas bun dela lumea aceasta. Cu glas 
potolit, dar cu o rară istefime gi cu un mare 
farmec la povestit, tovarâşa lui Creangă îmi 
spuneă prin câte necazuri a trecut, câte i se pre- 
gâtesc, câte griji îi náválesc în suflet, când pri- 
veşte casa povestitorului näruindu-se. Nici un 
ajutor. nici o vorbă bună dela nimeni. 

Câteodată, vre-un admirator al povestitorului, 
dacă mai venia şi acela în loc să aducă ceva, 
ducea cu el câte o carte sau câte vre-un manus- 
cript, pe care tovaräga lui Creangă i-l dăruia cu 
toată inima. 

Mai rämäsese în casă o ladă cu cărţi, cercetate 
de câtre d-l Gh. Teodorescu-Kirileanu. un dulap 
pentru cărţi dăruit povestitorului de ctre Emi- 
nescu, câteva tablouri, un poruet în ulei, o foto- 
grafie a scriitorului, — într'o familie la Slănic — 
şi frumosui tablou al „Junimei“, in care Creangă 
e atât de bine. Printre curiozitäfi: un cot, făcut 
şi increstat de Creangă, o oală în care fierbea 
vinul, o lopâţică cu Care... se scärpina pe spate, 
şi alte câteva lucruşoare, păstrate ce către aceea 
care il ingrijse atatia ani. 

Casa, cu două odäifı in dreapta şi in stânga 
unei saliti, are un cerdac în dos, de după par- 
macläcul căruia Creangă şi cu Eminescu priveau 
până departe spre malurile verzi Si rotunzite 
ale Ciricului.... 

Sriitorii datoresc recunoştinţă respectatului lor 
înaintaş. d-l Nicolae Gave pentru fapta aleasă 


pe care a făcut-o, păstrând casa neîntrecutuiui 


povestitor lon Creangă. 


| 


CASA IRINUCAI 


.„Valea Barnarulu! rămâne tot mai în urmă. 
Incepe să ploaie. Ne strângim cât putem mai 
bine in mántelile scorojite de colb şi umezeală. 
Trásorile merg una după alta; căişorii mărunți 
deapáná din picioare, gräbifi de biciurile báeta- 
nului de pe capră. Drumul rămâne desirat in 
urmă ; otelul „Zorile“, din Broşteni, prinde a se 
zări. Ajungem. Dar pe când tovarâşii noştri ră- 
mân să se odihnească, noi trecem mai departe, 
pe acelaş mal ai Bistriţei, spre casa lrinucâi, în 
care a locuit în copilărie loan Creanga. Cum 
mergem aşă, gândurile mă furá, iar foşnetul ploaei 
pe cetinele brazilor de pe celalt mal, imi tine 
tovărăşia. O întreagă lume ain trecut ia fiinţă. 
N'am cälcat nici odată prin meleagurile astea şi 
totuşi parcă mă duc câtre un loc cunoscut; în 
minte mi se înşiră 1ándurile povestitorului care 
mi-a fermecat mai mult tineref a. 

„Ptriuu !* glasul vizitiului mă trezeşte; sărim 
jos. Pe stânga. drumului, putin în dämb, coctoaba 
lrinucâi stă să cadă. E asa cum a descris-o 
Creangă: o adunătură de scânduri pe care mai 
mult întâmplarea, se pare, că le-a încleştat la 
un loc. 

Cu ferestrele- „cât palma“, cu uşa într'o rână, 


28 EM, GÂRLEANU 


ghiontită peste tot de vinturi şi vifornite, bojdeuca 
prizărită parcă se mai fereşte încă de stincile 
prăvălite din deal de câtre lonică feciorul Jui 
Petrea Ciobotarul şi-l Smarandei din Pipirig. 
Si în adevăr, în fata cocioabei, în marginea dru- 
mului, lîngă un stilp de telegraf, zace o stîncă 
mare, rostogolită într'o zi de primăvară. De după 
geamurile oarbe, din dosul uşei gheboase, nici 
un semn de viaţă; ograda pustie — nici câne, nici 
pasere, nici „capre slabe şi râioase“. In spatele 
casei e dealul cu pieptul scrijelit de stânci rugi- 
nii, acoperi! de brazi răsleţi şi mesteacăni,— e dea- 
lul de pe care, de atâtea ori, ochiul copilului Creangă 
trebue să fi întâlnit priveliştea pe care astăzi o 
vedem prin bura repezitä a ploaei, ca printrun 
“văl, Pictorul!) se urcă pe un pirleaz, sä fotogra- 
fieze cocioaba; băetanul din faja caselor zám- 
beste şi-i spune: „Bine că nu-i baba acasă, că 
rău var mai ocărâ; nimănui nu îngăduie să se 
apropie de ograda ei, să n’o puie prin cärti*.. 
Câci boideuca e locuită astăzi de către fata Iri- 
nucäi, „fata balcâză şi lălâie, dei era fricá să 
înoptezi cu dânsa în casă“, — cum O zugrăvește 
cu pana lui cea atât de meşteră Ion Creangă. 

Plecăm. Mă gândesc la scriitorul care nu mai 
este, şi la batjocuritoarea voie a soartei, care ho- 
tărăşte ca în preajma Bistriţei veşnic curgătoare, 
să dăinuiască, în calea vremei coc'oaba gubreda, 
când atâtea şi «tátea lucruri trainice se şterg de 
pe faţa pământului acestuia intro singură cli- 
pita L... 

1) E vorba de pictorul Satmary, cu care Gârleanu 
călătorea. 


MORMÂNT UITAT 


In cimitirele mici de sat, sau în cimitirirele mari 
ale oraşelor, mormintele scriitorilor noştri stau 
în paragina uitării, Dacă din dârnicia pământului 
vor fi crescut pe ele flori sălbatice, sau câte un 
copac le va fi umbrit cu frunzişul lui, — acelea 
sânt mormintele luate supt ocrotirea soartei. 

Pe mormântul lui Traian Demetrescu nu e încă 
nici o cruce, Până mai deunăzi cel al marelui 
povestitor Ion Creagă n'a avut-o. In färäna, sub 
care se odihneşte loan E'iade Rădulescu ') scurmau 
găinele. Din mormântul lui Anton Pan a rămas 
numai piatra, ştirbită de vreme; şi cine ştie ce 
va fi aşternut timpul şi uitarea peste acoperä- 
mäntul de pământ, sub care se odihnesc rámá- 
sitele atâtor scriitori ai noştri! Rar se întâmplă 
ca mâna pioasă a unei soţii nemângăiate, să aş- 
tearnă lávicer de romanite tângă marmora albă, 
în care e săpat numele scriitorului. Aşa e mor- 
mäntul neuitatului prieten gi tovarăş, Joan Adam, 
în cimitirul din Constanţa, în preajma valurilor 
sbuciumate ale Mării. 

Ar fi de folos o cercetare amănunţită in această 
privință. Mormântul genialului gi nefericitului 
Eminescu a avut o soartă mai bună decât a poe- 
tului chiar. Mâini pioase il îngrijesc; necunoscute 
îi aduc flori; odată am găsit buchete de viorele, 
presărate aşa, pe färäna, încât să alcătuiască cu- 
vântul : Veronica. 

La aceasta m'am gândit în ziua când, călăuzit 
de un prieten, la Mânăstirea Văraticului din fi- 


Notă, — Mormântul lui lon Eliade Rădulescu, din 
curtea bisericii Mavrogheni din Bucureşti, astăzi e 
îngrădit şi întreţinut de câtre Casa Şcoalelor 


30 EM. GÄRLEANU 


nutul Neamfului m’am oprit längä grilajul de fier 
al unui mormânt uitat,—un monument cu un în- 
ger și-o cruce, care a început sá se macine de 
viscole şi ploi. 

Mormântul uitat e al Veronicái Micle, dulcea 
dragoste a lui Eminescu. Q coroană veche, într'o 
cutie ruginită, va îi fost pusă de câtre fiicele 
scriitoarei. Pe monument nici un nume, nici o 
altă însemnare. Cineva a scris cu creionul: Ve- 
ronica, Scrisul de abia se mai desluşeşte. Din 
täräna îngrădită, ca şi când ar fi alt pământ decât 
cel din prejur, din care răsare verde şi deasă 
iarba ca un covor, au crescuturzici şi cucută ca 
un simbol al sdruncinatei şi turburatei vieţi a 
scriitoarei, ce se odihneşte dedesupt. Lângă zidul 
alb al bisericii Sfântului loan, înconjurat de grä- 
dinitele inecate de flori ale cäsufelor călugărești, 
curate ca un pahar, ce. trist şi singur stă mor- 
mântul acesta, câtre care nici un gând duios nu 
mai purcede, deasupra căruia nicio mână pioasă 
nu mai seamănă o floare, Cälugärifele trec ne- 
păsătoare pe lângă locui acesta; unele mi-au $ 
spus că nu-l îngrijesc fiindcă: „răposata n-a 
lăsat doar nimic mânăstirii“. Sub ochii mei că- 
lugärita de rând în ziua aceia cu orânduirea în 
biserică, şi-a lăsat papucii pe brâul de piatră care 
înconjoară groapa. Oaspeţii de vară ai mânăstirii, 
cei vechi s'au deprins cu locul acesta, cei noi 
nici nu-l ştiu măcar. 

La întoarcere ne-am oprit la casa în care a 
murit Veronica. Călugăriţa, care-a gazduit-o. tră- 
este, o cheamă Fevronia Sárboaica ; vorbäreafä şi 
cu o puternică finere de minte, ne duce în odaia 
joasă, întunecoasă, în care s'a săvârşit din viaţă 
scriitoarea. 

In acelaş loc a rămas icoana, patul, cele câteva 


x4. 


PRIVELISTI DIN TARA 31 


tablouri, şi lada de Braşov. Nimic nu s'a schimbat. 
— nu dintrun simfimänt de pietate cztre amin- 
tirea scriitoarei cât din obisnuinfa de a lăsa to- 
tul aşa cum a fost la început. „Aci a zăcut o 
noapte şi-o zi! Aici pe fereastră, erau fel de fel! 
de sipuri cu doctorii. Toţi doctorii, de aici şi 
de la Neamţ au câutat-o. Degeaba! Lume de pe 
lume a venit, s'o vadă. In seara aceia i-au venit 
o mulţime de prieteni şi prietene, au cântat au 
petrecut şi după ce-au plecat, tocmai má pregă- 
team de utrenie, când fiica ei vine de mă strigă: 
„Vină, mäicufä, că moare mama!* Am alergat, 
am găsit-o infepenitä pe pat. Am vrut să-i dau 
lapte—l-am găsit vărsat! Cine îl vârsase ? Poate 
luase prea mult dintr'o doctorie! Mereu mi se 
plânsese zilele acele: «Ei, mäicut-o, sânt tare 
mâhnită : am avut şi eu un ibovnic şi mi-a murit!“ 
A stat aşa, nemiscatá, până a doua noapte, pela 
utrenie, şi-a murit! Lume de pe lume a venit 
s-o vadă. Doctorii toţi dela Bälfätestisi Neamţ, se 
mirau cum de-a murit aşa !...“ 

Si Maica Fevronia ne spunea toate acestea re- 
pede, fără să obosească, — un invälmäsag de 
amintiri, din cari se desluşea totuşi o taină, o 
taină care a încheiat o viaţă nefericită! 

Cu cel dintâi prilej pe care lam avut, am ru- 
gat pel. P. S, Mitropolitul Pimen al Moldovei 
să porunceascä şi sá se curețe de burueni mor- 
mântul scriitoarei. I. P. S. s'a dus de-a văzut 
singur mormântul, şi-a doua zi am găsit färäna 
curăţită de urzici şi cucutá. 

„Societăţii Scriitorilor Români“ îi rămâne da- 
toria să pue pe monument o placă de bronz, pe 
care să fie săpate numele scriitoarei, data naşterii 
“si a morții ei. 


IAŞUL ÎN IULIE 1910 


SCRISOARE CATRE D. ANGHEL 


In legánarea trenului, care má duce din laşi, 
mă gîndesc la tine, prietene, la admirabila ta 
carte Fantome, din ale căreia fragmente mi-ai 
citit câteva, şi in care ai descris vieata şi înfă- 
tisarea capitalei Moldovei de acum 20—25 de ani. 

Nu ştiu de cînd n’ai mai văzut oraşul copilă- 

+ riei noastre, eu însă l-am regăsit după o lipsă 
de 10 ani, scurtă vreme când te gândeşti la 
noianul deceniilor cari se scurg, atât de lungă 
însă, când iti dai seama de câte schimbări se 
pot făptui nu numai în lumea din afară, ci chiar 
în sufletul tău. 

Asa dar tecred că ţi-ar plăcea să ştii înfăţişarea 
laşului de astăzi, şi de aceea îţi însemn aici im- 
presiile sincere pe cari le-am încercat, revă- 
zându-l, impresii ferite de orice floare stilistică, 
tocmai ca să îmbrace mai bine haina adevărului, 
haină care, ştii bine, trebue să-şi aibă croiala 
strâns tăiată pe trupul unui fapt. 

Am ajuns în laşi dimineaţa, cu trenul de Roman, 
acela care intrând in gară, îţi perindează prin 
fata ferestrei vagonului întreaga mahala a Päcu- 
rarului, mahala pitorească, locuită de scapefi, 
stăpânii cailor frumoşi, urmaşii oarecum ai ves- 


34 5 EM. GÂRLEANU > 


titilor pogtalioni mai bărbaţi, cari pe această uliţă, 
în goană nebună, chiuiau şi-şi îndemnau caii spre 
Tara Muntenească. 

Ajuns în gară, rămasă cum o ştii, vederea mi 
se loveşte, la eşire, de un turn înalt şi alb. E 
una dintre nouile clădiri menite să înfrumuse- 
teze şi să folosească lagului. Privindu-l îmi în- 
chipui că e un observator astronomic ! 

Atâta doar mai lipsea acestui oraş „al culturei“ 
româneşti! Mă înşelasem. Crede-mă, dragul meu, 
sânt aşa zisele antrepozite, clădite şi închise, de 
ce? Dumnezeu ştie! cocofate şi väräte, în vederea 
tuturor, pentrucă acolo unde faci puţin, cauţi să 
amágesti, cu ce poţi, ochii aceluia care vrea să 
cerceteze, 

Mă grăbesc spre tramvaiul electric. Din toate 
părţile îl asaltează vreo patruzeci de oameni. Or 
fi vreo câteva vagoane? Nu! Incapem numai 
bine, nas la nas. Conducătorul blajin e cât se 
poate de primitor. Vechea ospitalitate a Moldovei 
noastre ! 

In Piaţa Unirii. Privesc minunat: ştiam că in 
laşi e pace. Si când colo; adevărate baricade, 
redute, bastioane. Mă uit îngrijat. Cineva mă lá- 
mureşte: sânt lucrările pentru aducerea apei. Ştii, 
prietene, apa despre care se vorbea şi în copi- 
lăria noastră, nu cu atâta patimă, fiindcă pe atunci, 
spuneau bătrânii, vinul era încă aşa de bun şi 
de eftin în Moldova, 

Dar să-ţi vezi, prietene, colţul pitoresc din 
fata lui Petru Bacalu, sá dai cu ochii de intrarea 
străzii Golia! Case dărâmate, ziduri despuiate, 
cărămizi imprástiate. Se clădeşte lagul din nou ? 
Antereul acesta peticit mai poate fi făcut dintr'o 
bucată ? Intr'o sută de ani, de azi înainte, o să-i 
mai poată întregi cineva ? 


| 
wo 
Gr 


PRIVELISTI “DIN TARA 


Copii copiilor nostri, numai ei vor putea răs- 
punde la intrebarea aceasta. 

Un negustor mi se plângecă o săi se dărâme 
casa din pricina săpăturilor. Işi sprijină pereţii 
cu pari şi stâlpi de lemn. 

— „Când va înghiţi pământul nămolul ăsta ?... 
când se va aşterne asfaltul peste aceste răni, 
deschise“ ? 

Ciudat şi negustorul! Cum i-asi fi putut eu 
răspunde la o asemenea întrebare copilărească ? 

De abia a doua zi miam dat seama că ne- 
gustorul avea oarecum dreptate să-mi ceară şi 
părerea mea. Fiind nevoit să trec, cu trăsura, 
printr’acea vestită stradă, în care multi au primit 
plăcerile eftine şi au scăpat de ele atât de scump; 
mi-am muşcat limba până la sânge în nişte 
hopuri groaznice, înecate de praf, cari mi-au 
amintit descrierea Iaşului din 1844, a lui Mihail 
Kogläniceanu, La una din gropile acestea, birjarul 
care era cât pe ce să cadă de pe capră, începu 
să blesteme, să-mi îndruge ceva. E vorba iar de 
apa dela Timişeşti. Uliţa suferise operaţia, pe 
care celelalte vecie ale ei o încearcă acum. 

Si întrebarea negufätorului îmi veni de astă 
dată în minte, cu un răspuns din parte-mi pe 
care nu-l dau aici. 

E o arşiţă! La Tufli iau o înghețată cu un 
prieten. Imi amintesc vorbe, scene petrecute, ici, 
lângă mine. Fantomele tale prind să má ademe- 
neascä. Dar tresar tocmai la vreme. Un muc de 
țigară imi cade, tocmai de sus, pe farfurioarä. 
Ridic capul: în balconul Jockeului-club se plimbă 
câțiva domni ! 

Dincolo de oleandrii, cari şi pe atunci încon- 
jurau cofetäria — îți aminteşti ? — vreo trei cer- 
şetoare imi înfăţişează pe bătrânele Parce. La 


36 EM. GÄRLEANU are 


plecare le miluesc pe câteşi trele. Să fiu sincer: 
pe una o favorizez, — îi dau mucul de ţigară, 
căzut din balcon. Pare că a impresionat-o grozav. 
Le aş fi dăruit şi pe celelalte cu câte unul la 
fel, dar, mă ştii, nu fumez. Și ca să aştept sub 
balcon, până ce vor cădea alte două!.. 

Mi se spusese că în Grădina Publică s'au făcut 
îmbunătăţiri. Adevărat. S'a lărgit aleea prähcipalä 
şi prin mijlocul ei s'a aşternuto peluză. In schimb 
s'a distrus admirabilul parter de flori, din dreapta 
monumentului, cum intri. In locul lor,... o mulţime 
de movili de pământ. 

Nu cred să fie lucrările pentru aducerea apei |... 

E sărbătoare. Aleele forfotesc. Câte chipuri cu- 
noscute! Copilele de eri acum sânt mame. Má 
uit la ele. Atâtea amintiri îmi nävälesc în suflet! 
Tresar... iarăşi la vreme. In trei părţi ale grá- 
dinii răsar sunete de instrumente. Tot romanfios 
lasul ! E vre-o „Pastorală“ sau „Visul Rezervis- 
tului?“ D-l Cirilo, — simpaticul domn Cirilo, pe 
care mi-l amintesc cu chipul puţin aplecat, pe-o 
ureche, în uniforma albastră a Dorobanţilor, — 
conduce muzica comunală. 

Restul grădinei e fără de alei îngrijite; copacii, 
cari ne ascundeau aşa de bine poterile, răriţi,... 
ca şi mulţi dintre prietenii, cari nu-i voi mai 
vedea niciodată ! 

Copoul, şoseaua, tot atât de fermecătoare sub 
farmecul lunei. 

Prin Păcurari. Neschimbat, — neschimbată 
până şi vápseaua parmacläcurilor, până şi petele 
caracteristice de rugină de pe ziduri, aceleaşi 
locuri pustii, acoperite de spini, aceleaşi pitării, 
aceleaşi cârciumi. La porţi aceleaşi chipuri spâne 
de scapeti. Numai câteva case şi-au închis pleoa- 


PRIVELISTI DIN TARA 37 


pele, ca şi când le-ar fi ruşine de anunţul de 
de-asupra: „De vânzare“. 

Moda cucoanelor mi-se pare cam înapoiată, 
numai două-trei rochii „împiedecate“. In schimb, 
o inovație la... cosurile trăsurilor: birjarii le tin 
pe jumătate ridicate, de te acoper ca o streşină 
deasupra capului. Dacă n’o fi o măsură împotriva 
prafului, atunci de bună seamă e o... cochetárie, 


Palatul administrativ se reclädeste. Praful cä- 
rämizilor preface in purpurä mantia de bronz a 
lui Stefan cel Mare. Călare, cu mâna ridicată, 
Voevodul nici gândeşte la ceeace se petrece în 
dosul lui. Märetul gest de ameninţare al buzdu- 
ganului pare, în fiecare clipă, că ia fiinţă... 

Târziu, noaptea la 12 ceasuri, în Târgul de sus, 
in fata medeanulri, un beţiv, clätinändu-se, aprinde 
nişte artificii. Serpigorii de foc varsă scântei, gi 
întrun pocnet luminează piaţa, adunând lumea. 
Vre-o douăzeci de oameni privesc şi râd. Un 
strengar dá befivulu brânci; acesta cade în nas. 
Ne oprim. La lumina felinarului vedem cum i-se 
scurge celui căzut sângele din nas. Doi vardişti 
admiră fericiţi acest spectacol gratuit, care le mai 
scurtează posomorâtele ceasuri ale veghei. 

In Piaja Unirii prietenii iau bere. Alt betiv, vn 
birjar. bate cu o biciuşcă într'o masă, dând astfel, 
cum îl taie capul, semne de admiraţie pentru bă- 
trânul, care zice aşa de frumos din nai. Câteva 
sute de spectatori îl privesc cu multă bunăvoință, 
Chelnerii se roagă de betiv; melomanul încăpă- 
tinat însă, scoate înainte exclamatii de admiraţie 
din codristea biciuşcei sale atât de simtitoare. 
Masa sună ca o darabană, şi nu tocmai în cadenfa 
romantei lui Gounod, 

Dormez, dormez, ma belle! 


38 EM. GÂRLEANU 


Distractii : cinematografe. 

Ceeace am väzut in dosul unui local mare, la 
care se adună lume multă. întrece în murdărie tot 
ce mintea cea mai rău voitoare ar putea näscoci. 

Și noi, cari tocmai dela celălalt capăt al ţării, 
ne îngrijim de ivirea holerei lângă Prut! 


Intorcându-mă spre casă, iubite prietene, mă 
gândeam la tot ce a fost acest oraş, la tot ce-a 
dat, la ce nu i se dă şi is’ar putea da. Mă gin- 
deam, că toţi l-au părăsit, că cu toate văicărelele 
câtorva, lumea s'a deprins, cum te deprinzi cu 
un vuet pe care dela o vreme nu’! mai auzi, că 
cei din el nu mai pot deosebi schimbarea petre- 
cută zilnic, sub ochii lor, mă gândeam, în sfârşit 
că n’a venit încă omul de energie şi de inimă, 
care, tăcând şi făcând, să'i dea lagului ceeace iese 
cuvine, 

ȘI cum gândeam astfel, un vuet prelung, un 
țipăt sfägietor de pasăre rănită, mă face să tre- 
sar. Privesc. E un poştaş care trece ca o umbră, 
ducând grăbit pe bicicletă, o veste. Tipátul îl 
scosese el din sirena prin care dădea veste în- 
tärziafilor să se ferească. Vaetul s'a pierdut, s'a 
stins ca un suspin, lar eu, prietene, în sufletul 
meu, l-am semuit c'un geamät adânc, venit din 
lumea fantomelor tale! 


DELA SCHEIA LA HÂRLĂU-MACSUT 


In zorii zilei, plecăm în trăsură din curţile 
Scheii. 

Nimic nu e mai frumos ca un drum de ţară, 
in faptul dimineţii, când roua încă nu-i sorbită 
de soare, când farina e jilavä, când vitele de muncă 
de abia trezite, stau de rumegă, incremenite pe 
tăpşane. Atunci ciripitul ciocârlii iti merge drept 
la inimă, si simţi cu toate simţurile tale, că träesti 
la fara. 

Când ne dăm bine seama, Scheia e rămasă 
mult în urmă, de-abia îi mai albesc zidurile, nu- 
mai plopii se înalţă parcă spre cer, să ne mai 
zărească. . 

O pădure de stejari tineri, subțiri, infrunzifi in 
tot lungul trunchiului lor, cu värfurile mlädioase, 
ca nişte bice împodobite de nuntă, ne întovără- 
şeşte o bună parte din cale. Când ne despärtim 
de dânsa, dăm de.adreptul in pădurea Strungai 
şi boltele de verdeață ne fură lumina celor dintâi 
raze de soare, cari licăresc, colo în depărtări şi 
se preling pe cărări, repezi ca nişte şopârle cu 
solzi de aur, 

Apoi băile Strunga, cu mormântul săpat nu- 
mai de două zile, al stăpânului lor de până mai 
ieri sin sfârşit valea, valea largă şi deschisă 


40 z EM. GÂRLEANU 


vânturilor, în cuprinsul căreia, în această dimi- 
neafä frumoasă de vară, parcă clocote lumina. 
Si ochiul ne fuge până în târguşorul alburiu de 
departe, în faţa căruia ca o vorbă de bună sosire, 
o bisericuţă mică stăpâneşte de sus, de unde-i 
şoseaua. 

Târgul e Târgul-Frumos. L'am ajuns! Frumos 
şi mu prea. Sau poate o fi fost, Case máruntele ; 
turn de pompieri; o poliţie cu acoperământul 
casei răvăşit de ploi; câteva ulifi măturate ; şi, 
peste tot: pe garduri, fântâni, pe stâlpii de tele- 
graf, — benghiuri de var. Sântem în vremurile má- 
riei sale Holerei! Toţi se păzesc, toţi îndeplinesc 
măsurile luate de ocârmuire, cum pot mai bine. 
Sfântă e şi frica de moarte. Zece administrații 
aspre, n'ar fi făcut Moldovei atâta bine ca sem- 
nele de prietenie, cari ni le-a făcut de departe, 
de peste Prut, Holera. 

In tren. Spre Podul Iloaei. Alt târguşor; alte 
căsuțe márunfele; alt turn de pompieri ; alte ben- 
ghiuri de var. Nici mai urât, nici mai frumos ca 
Târgul-Frumos. 

Si de aici, într'un tren pentru pitici, spre- Cot- 
nari, Hârlău. Un chin! Mi se părea că merg pe 
spatele unei broaşte țestoase. In cuştile cele de 
fier, cari de-abea se legânau, mi-am amintit de 
altă linie liliputaná, de Crasna~Husi. 

Tinuturi goale, dealuri, gáturi de văi. Satele 
rare. Când ajungem la Cotnari, ne facem cruce. 
E nămiază mare, cald. Din pamântul, pe aici 
uscat şi pe drumul de ţară ce duce spre dealuri, 
se ridică praful în bătaia unui vânt, ce începe 
să-şi desmorteascä aripile. Peste un sfert de ceas 
suntem în Hârlău! 

Hârlăul da, e un târg frumos. Case mărunte dar 
curate; flori pe la ferestre ; ulifi largi ; grădini cu 


PRIVELISTI DIN ŢARĂ 41 


arbori mari, cu straturi de flori. Si în trupul tär- 
gului, înfipte cu tot dreptul pe care-l au, stă- 
ruind încă pe un pământ care nu mai e al lor, 
cele două biserici cu ctitori domneşti, îşi scaldă 
crucile în aer, Sfintul Dimitrie, a lui Petru-Rares 
cu clopotniţa cam däräpänatä, şi sfäntnl Gheorghe 
ale lui Stefan cel Mare, nouă noufä, cu smalfu- 
rile verzi şi albastre, curată, ca pregătită pentru 
o mare sărbătoare. E restaurată de curând. Ină- 
untru lucrul nu e gătit, mi-se spune, căci pe sfintia 
sa care slujeşte la amândouă, n'am unde-l găsi, 
să-mi dea desluşiri. In dosul bisericii acesteia, 
un binevoitor îmi arătă Jocul pe care Radu- 
Mihnea a ridicat clădirile nimicite mai apoi de 
pärjolul focului. 

Peste tot cuprinsul Moldovei stau urmele vre- 
murilor celor mari. Până mai anii din urmă, din 
piatra zidurilor vechi s'au bătut drumuri şi s'au 
clădit case. Ce mai au de scăpat acuma? Și mă 
gândesc cu câtă grijă, cu câtă sfinţenie aş putea 
zice, străinii cari stăpânesc Bucovina, îngrijesc 
de bisericile vechi, de Cetatea lui Ștefan dela 
Suceava. 

Si fiindcă mi am amintit de Bucovina, Hârlăul 
are ceva din voioşia târgurilor bucovinene. Sunt 
şi apropiate, şi-i acelaş trup din ţară. 

Cu trăsura care ne-a adus dela gară în târg, 
pornim spre Macsut, să vedem fabrica de sticlărie. 
Un drum rău, desfundat. Un sat lung de o parte 
şi alta a sleaului: Pârcovacii. In pădurile cari a- 
coper dealurile, birjarul, un român prostănac, ne 
spune că-s mai multe schituri: pe stânga Sân- 
geep, pe dreapta cel zis la Lacuri. 

uit şi văd cum pădurile încep să cadă 
sub dinţii ferăstraelor. Dealurile rămân chele. 
‘Cand se vor desgoli cu totul şi rostul sihästriilor 


42 EM. GÂRLEANU 


acestora se va sfârşi. Vor rămâne nişte biete 
bisericufi la care poate se vor duce Pârcovăcenii. 
lar pustnicii vor pleca să găsească alte pustietáti. 
Securea şi ferăstrăul alungă liniştea, omoară şi 
poezia. 

Macsutul ! Un şir de case räslefe până departe, 
îu colo în pădure. larna trebuie să fie groaznic. 
O colonie întreagă de Cehi, de Polonezi, de Nemfi, 
meşteşugari ai acestei grozave îndeletniciri. Mer- 
gem pe rând în toate încăperile largi. Imprejurul 
unor cazane uriaşe, în care fierbe, la o tempe- 
ratură de 2000 de grade, amestecul care re dă 
sticla, fiinfi omeneşti se mişcă, sorb prin tuburile 
lungi din aluatul acela clocotitor; apoi îl sutlá, 
umflându-şi obrazul ca pe o băşică de săpun; îl 
suflă mereu, din adâncul plămânilor, lungesc bă- 
sica, pe urmă o pun în tiparul care o strânge şi-i 
dă forma trebuitoare. Din tipar, sticlele de lampă, 
paharele, garafele, trec să se răcească, în alt cup- 
tor... la 250 gradel 

Ne uităm buimaci la toate feţele acele rume- 
nite de pâlpăire a flacárilor, la toţi ochii aceia, 
inrogiti de arsitä, la frunfile brobonite de sudoare, 
la toţi oamenii aceia, bătrâni, tineri şi copii, cari 
îşi câştigă pâinea cu cea mai groaznică şi inspai- 
mântătoare muncă de pe fata pământului. 

Da. oamenii aceştia au dreptul la mila ori şi 
cui, şi dânşii nu o cer. Inchipuiţi-vă ! Sunt teri- 
citi! In ziua când se întâmplă un defect, cum zic 
ei, la maşini, şi fabrica nu umblă, e o adevărată 
jale în colonia aceasta de muncitori deprinşi, din 
tată în fiu, cu astiel de muncă. Ei sunt plătiți pe 
bucăţi, şi în ziua aceia nu iese pâinea. Ei vor 
să lucreze. Focul le dă viaţa şi munca lor e 
mistuitoare ca gi jeraticul. Si e 0 întrecere ! 
Sunt maiştri cari câştigă câte 800 lei pe lună... 


PRIVELIŞTI DIN ŢARĂ 43 


Băutorule, care sorbi liniştit paharul tău cu 
bere, uită-te bine la el. Ce poveste duioasă ar 
şti dânsul să-ţi spună ! 

Chefliule, care după o noapte de orgie, bând 
şampania, îţi spargi în fändäri cupa, uită-te bine 
la sfărămăturile acelea, căci nu-ti poți închipui 
roada cărei munci ai disprețuit până într'atâta!... 

Și în celelalte încăperi: iată cum netezeşte sti- 
cla, gura paharelor, cum le desparte, căci unele 
ies din forme gemene, cap la cap: cum le gra- 
vează ; cum le imprimă, printr'o izbucnire de a- 
buri, florile; cu ce megtegug, cu ce îndemânare, 
le sapă literele. Și în cele din urmă, cum le in- 
velesc femeile, in pae, să le imprástie în tot co- 
prinsul ţării. 

Câteva siluete zvelte, gingaşe, de poloneze blon- 
de, cu ochii albaştri, mi-au rămas în minte... 

La plecare două fete se feresc să le zărim din 
trăsură. Intorc capul; eram sigur. Se uită după 
noi. Si la Macsut femeia e aceiaşi! 

larag Pärcovacii, iaräg Härläul. Dar tren nu a- 
vem până a doua zi de dimineaţă. Să rămânem 
ta hotel? La gândul acesta ne cuprind fiori. Bir- 
jarii evrei ne văd în încurcătură. Cer un preţ. 
mare. Nici tocmeala mea, nici vorba polifaiului 
nu poate tâia din preţ. Sant stăpâni! S-apoi e si 
Sâmbătă. Dam cât ne cere şi plecăm. 

Amurgeşte. Curând zărim curţile Cepleniţii pe 
stânga, cu casele mari, cu ziduri groase, asemä- 
nätoare celor dela Scheia. Pe dreapta-s Cotnarii, 
cu vestitul deal al „Mändrului“. Cotnarii, loc de 
închinare şi de învăţătură altădată, in vremi pa- 
triarhale, astăzi un ţinut cu multe vii părăginite, 
cu biserica lui Despot, — arsă — cu vestit renume, 
care tot mai stărueşte încă. 

Caii odihnifi, merg voiniceşte. Tarinele se in- 


44 EM. GÄRLEANU 


chee una de alta; tálángile la târlă sună ; - câinii 
ne hămăe; câte un ciobánas stă tolănit pe iarbă 
şi se gândeşte sau mofäe de somn. 

larăş in Târgul-Frumos. Un alt birjar, un evreu 
glumet, care, ca să nu se întoarcă singur, ia pe 
capră un dănciuc de vreo zece ani, ne duce nu- 
mai într'o vorbă, cale de două-trei ceasuri până 
la . Scheia, prin noaptea rece, prin întunerecul că- 
reia străbate, uneori, pâlpâirile vreunui foc din 
farine, de ne luminează calea şi narcă ne incäl- 
zeşte şi pe noi. 

E târziu. La Scheia toţi dorm. Singur Dudaş ne 
iese în cale. gudurändu-se, scheunând de bucurie, 


——  —— pa 


PE POTECELE CEAHLAULUI 


Ne scoală, dis de dimineaţă toaca, această 
trámbitá sfântă de chemare a mânăstirilor. Sune- 
„tul ei se pierde şi iar răsună străbătător când po- 
tolit când repede întrun şir de note armonioase, 
cari umplu mânăstirea ca lăuntrul unei viori, îm- 
prăştiind o muzică, ce întârzie prin coridoare şi 
chilii ca-un zumzet prelung. Și din hăurile mun- 
ților vin răspunsuri, cari mai apropiate, cari mai 
depărtate, altele stinse, ca şi cum schituri nenumă- 
rate ar răspunde lăcaşului stăpân. 

Eşim în cerdac. Dimineaţa e rece, deşi razele 
soarelui străbat ici-colea, ca nişte undrele de aur. 
Ceahlăul îşi tiveşte, fumurii, crestele pe cer; cu 
mijlocul încins într'un văl des de ceaţă, pare că- 
îşi strânge şalele stâncoase întrun brâu de lână. 
Codrul stă încremenit, ca şi când ar fi şi el de: 
piatră. In liniştea adâncă, se aude, departe, şue- 
tul izvoarelor. Toaca a trezit călugării, dar gi no- 
rodul de rándunele care se înalţă ca un nor depe: 
acoperişul mânăstirii, apoi se imprástie, o iau 
spre munţi şi deodată vin de cad ca nişte să- 
geţi în ograda mânăstirii, ciripind voioase, sbu- 
rand prin cerdacuri, atingând pământul pieziş, a- 
rátándu-si piepturile albe, încrucişându-se părinţi 
şi pui, pusderii. Si, în jocul lor arzător, par miile 


AS EM. GAKLEANU 


de sunete insuflefite, ce isvorásc de sub clopo- 
tele, ce-au început sá bată, prefăcând întreg văz- 
duhul întrun uriaş locaş de rugăciune. 

Uşile chiliilor s'au deschis toate, câlugării îm- 
pânzesc ograda. Unii, bătrâni încovoiaţi de şale, 
de abia păşesc, cu mătăniile în mâini, spre bise- 
rică ; alti cară apă cu ciubárul la bucătării. Viaţa 
mânăstirească şi-a luat drumul ei obişnuit. Pe 
uşile larg deschise ale bisericii isvoräsc cänticele 
sfinte. Slujba a început. 

Pictorul ne îmbie să ne späläm la cigmea. El 
care face bae în Bistriţa la 4 ceasuri de dimi- 
neatá, de abia aşteaptă să dea ochii cu apa în- 
gheţată. Ne hotäräm insfárgit, şi peste câteva clipe 
ne întoarcem cu faţa vânătă şi tremurând, Isvorul 
cişmelii, care vine tocmai din adâncurile Cea- 
hläului, ne-a tăiat obrazul ca şi când am fi stat 
cu capul în zăpadă. 

Dar nu e vreme de pierdut, trebue să urcăm 
muntele. Ne pregătim in pripá, ne luăm toegile 
şin sacuri ceapă, cartofi fierti şi mămăligă ; le 
legäm de obläncurile şelei cálutului de munte, pe 
care îl luăm cu noi şi, dimpreună cu cäläuza, 
călugărul Veniamin Boacăş, care cunoaşte bine 
Ceahlăul, şi pe care ni-l pune la îndemână sta- 
retul, porninm, tăind pieptis dealul Durăului. In 
vâri ne oprim o clipă. Privim spre Măgura Gren- 
tiegului, cu codrul de brad şi plaiurile lui, şi 
spre Piciorul Poenilor, care înconjoară Durăul, 
rămas bine în urmă. ca o cunună verde. Pe täp- 
şane pasc risipite vitele mânăstirii şi ale oameni- 
lor din sat. Talanga răsună uşor şi sunetul a- 
cestei mici scoici de aramă, ne revarsă în suflet 
o mulţumire nedesluşită, poezia locurilor liniştite 
şi sălbatice, peste care natura e încă stăpână şi 
oamenii, umiliti slujitori ai ei. — Să pornim! ne 


PRIVELISTI DIN TARA 47 


porunceşte călăuza, şi noi, smulşi din visuri, ca 
nişte soldaţi ascultători, plecăm mai departe. Am 
ajuns la poalele Ceahläului. De acum e greu! 
Cuviosul Veniamin, îşi începe slujba. — ne po- 
vesteşte legenda cuvioasei schivnice Mariana : 

— In Poiana, uitati-vä colo, ne arată el, în lo- 
cul acela care se chiamă: „In fund la Däräban“, 
a fost mai întâi o mänästioarä, — un schit, Sä 
fie de atunci ca vreo douä sute de ani. Din ce 
pricină, cine ar putea gti, călugărițele s'au îm- 
prăştiat care încotro, Că unele s'or fi dus pe la 
alte mânăstiri, că altele or fi intrat iar în lume, 
Domnul ştie. S’or fi dus că pe aici e firea aprigă. 
larna cad troenile de umplu văgăunele, potecile 
se pierd supt ometi, isvoarele îngheaţă şi lupii or 
fi venit până la uşa chiliilor. Numai o călugăriţă, 
o chema Mariana, a rămas statornică lăcaşului 
de “rugăciune. A rămas singuricä în pustieta- 
tea asta, neajutorată de nimeni. Si s'a făcut schiv- 
nică, se hrănea cu ierburi şi rădăcini. S'a rugat 
până la adânci bătrâneţe, până ce Domnul s'a în- 
durat de i-o ridicat sufletul la el. Mânăstirea s'a 
dărăpănat încetul cu încetul, şi azi pe locul ei e 
codrul bătrân de brad ... 

Câlăuza se opreşte o clipă, apoi adaogă cu 
sfială parcă: 

— In unele nopţi de vară, pe la utrenie, Sfânta 
Mariana se iveste, într'o rază de lumină, şi aprinde 
o candelă, la piciorul unui brad, crescut pe locul 
unde fusese altarul mânăstirii. Călugării bătrâni 
din Durău au văzut lumina candelei, Vezi numai 
la cei bătrâni lii dat darul ista, şi aproape de 
moartea lor, Când dânşii zăresc candela în codru, 
strălucind ca un luceafăr, noaptea când merg la 
utrenie, ştiu că li se apropie ceasul, şi se pun zi 


48 EM. GÁRLEANU 


şi noapte pe rugăciuni, ca sá le fie primit sufle- 
tul în mâinile Domnului!... 

Privim cu toţii la locul, care inviefueste o le- 
gendă, al cărei sâmbure de adevăr infáfigeazá su- 
fletul omenesc, cu tăria şi ascunsurile lui nepä- 
trunse, 

Suntem in preajma codrului de brad. De mult 
încă simţim suflarea vântulni care s'a pornit; în- 
fundat în codru, îi dă glas. Se pare. murmurul 
unei mulţimi depărtate : se aud gemete, suspine 
şi uneori, şuere prelungite, ce se sfârşesc întrun 
vaet dureros. E orga uriaşă a Ceahlăului. 

Intrám în hruba verde croitä de cetinele bra- 
zilor. Ferestraele mau ocolit nici codru! Ceahlăului. 
Au început să-i taie poalele. 

Mă gândesc la lăcomia omenească! Ceahlăul, 
care e al unui om nespus de bogat, putea fi oco- 
lit de distrugere. Ce-i dreptul, vârfurile sunt puse 
la adăpost; norocul lor se spune că sunt vä- 
gäunile nepätrunse in care îşi au vizuinele lor 
urşii pentru cari proprietarul moşiei vine din- 
tr’adins din străinătate, însoţit de numeroşi prie- 
teni, să-i vâneze. Nimeni altu! n’are dreptul să-şi 
trimită glontul în trupul acestor imblänite sälbä- 
ticiuni, — şi orice stricäciune ar aduce ele lo- 
cuitorilor, e pe dată răsplătită. tocmai ca să im- 
piedice vânătoarea. 

Incepem să urcăm din greu. Lucru neprevăzut: 
la o cotitură a potecii, o bancă. de pe care sare 
o veverifä speriată. Se vede că mai mult aceste 
sugubete dihänii ale codrului se folosesc de ea. 
Pe dreapta si pe stânga încep -adánoimele cari 
curând se prefac în adevărate präpastii, în fun- 
dul cărora gâlgâe izvoare. Un fag uriaş ue taie 
drumul. A căzut, trăsnit, rupând cu ramurile lui 
puternice, în prăbuşire, brazii de prin prejur. 


PRIVELIŞTI DIN ŢARĂ +9 


Carii scormonesc mereu în trunchiul lui, ce se 
cerne irtr’un fel de făină gălbuie, in care mişună 
fel de fel de gändäcei. Doctorul întinde mâna şi 
primeşte îndată un musafir. Un gândac verde, 
cu aripele tari şi strălucitoare, „gândac de turbă“ 
cum îi zice cäläuza. Dar se vede că prinde re- 
pede de seamă că palma doctorului nui trun- 
Chiul copacului şi şi ia, cu-n bâzâit, zborul. Ne 
uităm la fayul doborât, la această podoabă că- 
zutä a pédurii, şi mie îmi pare rau, ca după un 
om, care în viaţă a tıäit şi s'a ridicat, şi-a ocro- 
tit pe alţii. De-abia pıtem să ne descurcäm din- 
tre ramunle lui; ne strecurám printre ele, gi sub 
paşii noştri crengile lui uscate se sfarmă fârâmi 
ca sticla. Cälöuza are mult de lucru până îşi 
trece calul care se fereşie şi el pe cât poate. 
Pe cât înaintam, poteca e mai cotitä, codrul mai 
nepătruns. La fiecare pas däm acum peste pu- 
trigaiuri, care încurcă suigul, f'cându-l şi mai 
greu. Pe buzele präpästiilor, brazi prabusi{i, sfä- 
siati de furtuni, stau spânzurați în gol, numai de 
câte o ramură vânjoasă, infiptä între stânci ; din 
trunchiurile lor răsar acum buruieni, şi veveri- 
tele fac pe ramurile lor gimnastică de asupra hâului 
groaznic care nu le înspăimântă Invälmägagul de 
crengi. de ierburi, de liane, de trunchiuri căzute 
de zeci de ani, iti dă închipuirea adevăratei săl- 
báticimi. 

Ajungem la „Fântâna Mácárescului”, o gaşcă 
de bârne acoperite de mii de iscälituri. Ináuntru 
şi în faţă, prin altá gurá, curge O apá rece ca 
ghiata E făcută acum vre-o 60 de ani de câtre 
prefectul de pe atunci, Vasi'ică Mäcäräscu, ne 
spune cäläuza. Ne oprim de bem, lacomi, inse- 
tati, binecuvântând amintirea conului Vasilică Må- 
cărescu. Dar nu întârziem, se apropie amiaza. 


4 


50 EM. GARLEANU 


Umbläm de câteva ceasuri. Nu trece mult şi în- 
tälnim alt şghiab, prin care se strecoară o guvifä 
albâ-albâstruie de apă, care se pierde apoi pre- 
lingându-se într'o prăpastie. 

— Asta-i şi mai buna apă, tot aşa de bună ca 
la „Fântâna rece“ de pe Ceahlău! ne spune că- 
lugárul. i 

Nimic, nu te ispiteşte mai mult ca un isvor, 
mai ales un isvor ueaşteptat, Oricât de săturat ai 
ii, tot bei şi dintr'insul. Si iatä-ne pe toţi cu pa- 
harele întinse. Dar po putem bea decât sorbind-o 
în inghifituri rare, atât e de rece. După ce beau 
îmi arunc ochii, din întâmplare spre câluţ. Cu 
gâtul întins, clipind din ochii, în cari privirea i 
joacă ape-ape, má face săi citesc în ei o dorinţă: 
îi e sete, — dincolo îl uitasem. Le spun tovară- 
gilor, Căpitanul îi scoate repede cápástrul, picto- 
rul, care are mai multă milă de dobitoace, decât de 
oameni, ne mustră cam fost nesimtitori, uitând 
că de data asta nu el şi-a adus întâi aminte; şi 
doctorul îl trage, sumufänd, de urechi; eu îl poe- 
tizez, privindu-l cum bea cu nesatiu din apa lim- 
pede, strânsă în cupa lespezilor de la piciorul is- 
vorului. Ce-i dreptul, poetizarea mea ii slujeşte 
mai puţin acuma decât ajutorul pe care i l-au dat 
tovarăşii. 

— Ce zici, cuvioşia ta, îi spun călăuzii, de 
mâncare poţi răbda. dar de sete nu! 

— De sete nu! îmi răspunde, apoi îşi ia de 
seamă, şi adaogă filozoficeste: dar tot e bine să 
ai de-amändouä |.... 

De-acum urcăm de-adreptul coasta Ceahläului. 
Nu mai putem de oboseală. Dar în sfârşit ajun- 
gem pe cea dintâi inälfime, în poiană la „Fântâ- 
nele* şi ne oprim în popas. Priveliştea, ce se 
desfăşoară de aici, e uimitoare. Incolo, cât tii cu 


x 


PRIVELISTI DIN ŢARĂ 51 


ochii, se desfăşoară munţii Ardealului: Plegul, 
Highişui. In fund, rămaşi în urmă aburii se văd 
munţii Bistriţei, Pietrosul, Roşia, Grenţieşul, ale 
căror vârfuri se ridică unele peste umerii bătrâni 
ai celorlalţi; parcă ar fi pornit cu toţii spre Cea- 
hläu, și la un semn al uriaşului, ar fi încremenit 
acolo. Spre dreapta de tot, munţii îngenunchiază, 
si de-asupra lor cerul se întinde ca o mare lim- 
pede, albastră, bătând în vioriu, pe luciul căreia, 
nouri rotunzi, rumenifi de soare, par insule pinu- 
titoare, acoperite de trandafiri. 

Cu greu ne smulgem acestei privelişti fermecä- 
toare, să urcăm spre Panaghia. 


Schițe 


4) Tolstoi. 

2) Gr. M. Alecsandrescu. 

3) loan Adam, 

4) Gr. Orleanu. 

5) A. Baltazar. 

6) Ioan Al. Brätesc ı-Voinasti. 

7) lancu Brezeanu. 

8) Soreanu. 

9, Iaşul de odinioară. 

10) Un rug uriaş, 

41) Recunostintá. 

12) Cinematografele. 

14) Artistul şi lumea de afară. 

14) Holera. 

15) Moda la Bucureşti. 

16) Ceea ce s'a mai spus. 

17) Mijlocul lui Decembrie. 

18) 13 Martie. 

19) Dreptul presei. 

20) Odiseia unei statui. 
21) Dela repetitiile „Luceafărului“, 
22, Faptul divers. 

23) Trei comemorări triste. 

24) Sch lodirea limbei 

25) Inapoi spre clasicism- 

26) Vorbe de spirit, fapte hazlii. 
27) Un povestitor fant stic. 

28) Compturile scriitorilor. 

29) Munca scriitorului. r 

30) Câştieul scriito:ilor nostri. 

31) Din viața scriitorilor noştri, 
32) Societatea scriitorilor Români. 
33) Intiia gezätoare literară. 

34) Sezätoare literară la Cernăuţi. 
35) Şezătoare literară la Sib'u. 
-36) Cu prilejul şezătorii din Sibiu. 


FL ADN 


POST O1 


De mult eram deprinsi cu vestea morţii acestui 
mare cugetätor. Ca şi Björnson, a luitat cu în- 
versunare fmpotriva puterii atotstăpânitoare. în 
împărăţia căreia a şi intrat. Decä', dacă in faţa 
morții toţi oamenii se pleacă, Tolstoi a fost una 
dintre acele rare flinfi, în faţa cărora moartea se 
pleacă, pentru ca să le primească. Si astfel a 
părăsit dânsul lumea aceasta, din faptele şi pa- 
timile căreia a căutat să închege o nouă învă- 
fäturä pentru viitor. Si poate că atunci când -a 
crezut într'aceasta, nu s'a înşelat. 

lubirea de om, iubirea şi ajutorarea aproapelui 
tău, oricare ar fi dânsul, aceasta a propäväduit. 
Aceastä a propäväduit dänsul in Rusia autocrată, 
în Rusia prigonitoare, până şi-n clipa în care 
această tara îşi trimetea ostile departe in Siberia 
cea îngheţată, să apere pământul şi cinstea dra- 
pelului ei împotriva unui neam duşman. A fost 
dat, se vede, că pe pământul în care asupiirea e 
mai grozavă, în care cnutul suerä mai des prin 
aer, în care închisorile răsună mai mult de suspine, 
să răsară acest apostol al milei şi al ie tării, acest 
nou talmaci al adevăratei credinţe a lui H istos. 
Şi dacă în Rusia cuvântul se cäntäreste iar faptele 
se judecă cu asprime, iar cel ce-a vorbit sau a 


56 EM. GÄRLEANU i 


fáptuit îşi ia osánda, cuvintele lui Tolstoi au fost 
cântărite faptele i-au fost j.secate, dar pentru 
întâiaş dată, poate, Rusiei i-a fost frică să si 
osândească. Cei doi stäpänitori ai Rusiei au stat 
dar faţă în feta; unul fiind numai al ei, celalt 
şi al lumii întregi. 

Träind retras, la moşia lui. lasnaja-Polyana, 
Tolstoi a dus un trai simplu, lucrâni pământul, 
scriind şi ajutând. Dacă unii din discipolii lui 
l-au învinuit, de multe ori, câ viata lui nu era 
trăită aşa cum dânsul o cerea dela alţi prin scrisul 
său, au greşit Atât cât împrejurările de astăzi i-au 
îngăduit, atât cât în fata lumii, pe care o cunoşteă 
aşa de bine, eră dator să facă, a facut. Un pas 
mai departe şi multi l-ar fi luat drept un nebun, 
Şi ch ar dacă numai pentru o cl pá, dar, inv’fiturile 
lui ar fi căzut in-ridicul. Dacă Tolstoi n’ar fi fost 
un mare artist, dacă cele ce propăvăduiă ar fii 
avut adâncimea cugetări pe care o au. dar n'ar fi 
avut vestmântul în care el le-a îmbrăcat, lucrul 
acesta s’ar fi şi ’ntänplat. Aşa, aceea ce a putut 
fi arătat drept o înşelătorie caraghioasă, a fost dat 
drept o crimă, 

Vremea propäväduitorilor a trecut demult, dar 
odată va mai veni. Atunci povetele lui Tolstoi vor 
luă poate o nouă viaţă, şi cine poate şii dacă 
acelaş Sinod care astăzi judecându-l cu strám- 
bätate. l-a isgonit din sânul bisericii, mâine nu va 
înscrie în calendarul ei numele marelui mucenic 
Lew Mucenic, căci a suferit. Dacă durerea tru- 
pească i-a fost uşoară poate, cea sufleteascä trebue 
să-i fi fost grozavă. Cel puţin sufletul i-a fost 
răstignit. Când după şaizeci de ani aproape, îți 
dai bine seama că oamenii, pe care i-ai iubit toată. 
vremea aceasta, nu te iu-esc, că fiinţi. cari fie îți 
datoresc viaţa, nu te înţeleg, că între tine şi cei 


or 
~i 


SCHIȚE 


din jurul tău e aceeaş prăpastie, care e între doi 
oameni cari nu s'au cunoscut niciodată, numai 
atunci poţi înțelege toată amáráciunea viefei si 
poate numai atunci şi Tolstoi şi-a dat seama cât 
de greu e simfimäntul iertării, pe care dânsul 
căută să-l reverse cât mai mult în sufletul tuturora. 
Atunci poate pentru întâiaş dată a înţeles cât de 
greu poate străbate o credinţă, oricât de dreaptă 
ar fi ea, când chiar în matca din care dânsa isvo- 
räste, se clatină turburatá. Şi astfel şi-a băut şi 
Tolstoi paharul cu venin, 

La o vârstă de patriarh, la o vârstă în care 
profeţii au avut dreptul să blesteme şi să nărue 
popoare, la o vârstă în care drept credincioşii au 
aşa de mult din Dumnezeu, la vârsta aceasta a lui, 
singurul patriarh al veacului acestuia, nu i s’a iertat 
dorinţa să fugă, să se ascunză de oameni, să moară 
liniştit, în faţa cerului care pentru el, măcar pentru 
el, s’ar fi deschis. Si a trebuit să moară ca oricare 
altul, el care n'a fost ca nimeni, fără măreţia aceea 
a singurătăţii care, măcar pentru o clipă numai şi 
mai înainte de a-ţi închide ochii, îţi luminează 
toată taina vieţii acesteia. 


GR. M. ALECSANDRESCU 
— CU PRILESUE CENTENARULUI Sit - 


Vremea orândueşte toate. Ea răstoarnă sau înalţă 
adaogă sau scade, căci în tipsia cumpenei ei stă 
dreptatea cum stă curcubeul în picătura de apă, 
aşteptând raza de soare. ca să-l răsfeţe privirilor 
tuturor. Atâtor glorii vremea le-a surpat temelia, 
prăbuşindu-le în noianul uitării, dar nu odată nu- 
mai tot dânsa a destrămat vâlul uitării, şi a .scos, 
în bătaia luminii celei mai strálucitoare, chiput 
unui necunoscut, mai bine zis ai unui nedreptăţit. 

Aceste gânduri se îmbulzesc astăzi în mintea 
mea, când văd pregătirile, ce se fac pentru sâr- 
bătorirea a o sută de ani dela naşterea lui Gr. M. 
Alecsandrescu, căci acest mare poet a fost şi el 
un nedreptăţit, cum sunt mulţi alţii în cartea qea- 
mului nostru, 

Trebue să avem o mare mângâere, însă, noi, 
generaţia de astăzi, căci sântem generaţia rect- 
noasterilor, generaţia care poate privi înălţarea la 
locul lor, ale acelor chipuri märefe, pe cari fie 
nepăsarea, fie ura, fie nepriceperea, le acoperise 
de uitare. 

Generaţia de astăzi a văzut ridicându se, în 
bronz, chipul luminos al lui Vodá-Cuza, Domni- 


Y UM. GÁRLEANU 


“torul de care, până mai eri, le erà multora frică 
să vorbească ; noi am privit inälfändu-se statua 
acelui neclintit caracter, Costache Negri ; după cum 
am văzut căzând pânza de pe statua infeleptului 
Domnitor, Barbu Ştirbei. 

Lui Gr. M. Alecsandrescu, dacă nu i se ridică 
o statuá, cum ar trebui să aibă, i se sárbátoreste 
centenarul, recunoscandu-i-se astfel locul care tre- 
bue să-l aibă în literatura : omânească. locul care 
trebue să-l tie în conştiinţa neamului nostru. 

Gr. M. Alecsandrescu sa născut în Târgoviște, 
în oraşul care a dat pe Cârlova şi Eliade. Tre- 
cutul vorbise prin ruinile lui, sufletului lui Alexan- 
drescu întocmai cum şontise şi lui Cârlova. A- 
jecsandrescu are o tinerețe tristă, dar desnddej tea 
nu-l înfrânge şi astfel dânsul e cel dintâi poet şi 
singurul în literatura noastră, care dispretuindu şi 
durerea, în care trăeşte „ca ’n elementu. său“, 
vibrează pentru durerea şi binele celorlalți oameni 
Si prin aceste simtiminte a fost poetul mare, poe- 
tul care se inalti de-asupra tuturor contimporani- 
lor săi si, pâşind decenii, vine de se aşează lângă 
tovarăşul său de glorie, în literatura noastră. Mi- 
hail Eminescu. Cu o cultură d-oseb tá, care-i în- 
tăreşte gândirea, — cultură care de altfel, în mai 
puțin talentul, o aveau mai taţi poeţii contimpo- 
rani 'ui: Al Beldiman, Asachi, Conaki. — cu o 
adâncime de simtire. care-i smulge sufletului ac- 
cente de o putere rämasä neîncer-ată până astăzi 
de nici un poet:al nostru, cu o nespusă dragoste 
de ţară şi în acelaş vreme de omen're, cu un 
simţ al limbii, pe care doar Costache Nepruzzi îl 
are. deși mai târziu, cu o putere de observare 
nebänuitä. care-i dă putinţa să vadă şi sá biciu- 
iască toate păcatele contimporanilor sái. Gr M. 
Alecsandrescu este poate cea mai desăvârşită figură 


DU O O ee 


a 


SCHIŢE bh. 


literară a noastá. Träind într'o vreme când gândirea: 
erà cenzurată, când rangul putea să apese şi sá 
oprească ori e avânt, Gr. M. Alecsandrescu, are 
singurul noroc în viata, să placă şi să se facă 
iubit de câţiva oamem, care-l iau sub ocıotirea 
lor şi cari, sprijinindu-l, au slujit literaturii şt 
culturii româneşti. 

Căci dela Gr. M. Alecsandrescu ne-a rămas, ca 
dela nici un at scriitor al nostru, în afará de M. 
Eminescu, ne-a rämas adevä,ate capudope'e, cari 
dau o nespusă strălucire Ireratırii noastre. Ca 
fab dist poate stă alituri cu marele La Fontaine, 
prin fabulile „Boul st Vifelul*, , 7oporul și Pădurea“ - 
Ca avânt sufletesc, ca simţ al limbii, rumai Emi- 
nescu îl ajunge și-l şi întrece, dar cu câţi ani mai 
târziu, după câtă frământare a acestui aiuat sfäns,. 
care e limba unui popur. 
=~ Căci pa a la Eminescu şi de atunci încoace, 
nimeni nu a dat o strofă mai desăvârşită nimeni 
nu a putut îndepini o mai fericit: îmbinare de 
cuvinte, ca să exprime o idee ca Gr. Alecsandrescu ; 


Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate, 
Către ţărmul! din potriva se i tind, se prelungesc, 
Ş'a e valurilor mändıe generatii 3pumegate 

Zidul vechiu al mänästıriı în cadență i. isbesc. 


Nu se poate o împreunare mai minunată de cu- 
vinte — îmbinare care arată veşnica peiindare a 
valurilor în albia unui râu, — ca versul din st.ofa 
de mai sus, strofă a cäreia frumusefe ne face să 
nu băg m de seamă cele dová neologisme, cari 
s'ar párea, prin felul cum sânt aşezate, că-s în- 
cetáfenite de un veac în linba noastră. 

Cu câţi ani mai târziu, Eminesce ne dä iarâşt 
printr'o asemenea împreunare de cuvinte, pe care 


$2 EM. GÁRLEANU 


suma) geniul limbii o poate infäptui, privelistea 
nemărginită şi pustie a mării: 


Luna tn, stăpâna mării, pe a lumii boltă hmeci, 

Şi gändırilor dând viaţă, suferinţele intuneci. 

Mii pustivri scânteiază sub lumina ta fecioară 

Si câţi eodri ascund în umbră strălucire de isvoará!. 
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, 
Când plutesti pe 'miscätoarea măriior singurătate. 


. > . . . ' 


Lipsit de noroc, urmărit de soartă, Gr. M. Alec- 
sandrescu e lovit de o crudă boală, care vreme 
de 25 de ani îl fintueste în patul suferinfii. Vreme 
de 25 de ani poetul trăeşte în suferință, pe care 
de cu vreme încă, o presimfire ascunsă il face 
s'o numească „elementul său“. Glasul, care vibrase 
pentru soarta tuturora, amufise, inima nu-i mai 
poate bate pentru „simţiri deosebite“, făclia minţii 
de abia mai pâlpâe. In acest răstimp de vreme 
poetul e uitat, ca si opera lui. Dupá ani de su- 
1 ferinfä, în cari deabea îşi mai aduc câţiva aminte, 
intr’o odäifä din Pasagiul Român de azi, — unde 
câţiva tineri se duc să-l vadă la întoarcerea lor 
dela învăţătură din Paris, Gr. M. Atecsandrescu 
moare, cu patru ani înainte de Mihail Eminescu. 

De abia la 1893, Jon Ghica, prietenul din ti- 
nerefe, îi adună poeziile într'un volum. Lumina se 
face. Vremea îndeplineşte actul de dreptate față 
de marele poet. 


ION ADAM 


Am vorbit intäiag dat cu lon Adam la Bârlad, 
unde-şi avea familia. Când m'a prezentat poetul 
Tutoveanu, cu care era, m'a prins de-o:mână si, 
învârtindu-mă în loc, m'a privit în uniforma mea 
de ofiţer, spunând fntr’una cuvintele, cari mai târ- 
ziu am văzut că-i erau obişnuite: 

— Ei, vezi-vezi, vezi-vezi ! 

Atunci i-am şi spus că-l cunosteam cu muit 
mai înainte, că-l urmărisem, cu bucurie, odată la 
iaşi, pe stradă, că apoi călătorisem altădată în a- 
celaş vagon pe când se ducea la Vaslui, unde 
era învăţător. ` 

ll urmărisem atunci la laşi fiindcă lon Adam 
a fost cel dintâi scriitor, care a făcut să-mi în- 
colfeascä în suflet nădejdea că poate, cândva, 
voiu fi şi eu. Il urmărisem, fiindcă începusem să-l 
iubesc' din scrisul lui, fiindcă de atâtea ori îmi 
smulsese, cu snoavele lui, râsul, mulfumirea — 
cea mai mare bine-facere ce-o poate aduce o 
carte, 

Poate că această dragoste, care o purtam ope- 
rei lui, era prevestirea caldei şi sincerei prietenii, 
care ne-a unit mai târziu. 

Venit dela ţară, luptând cu multe greutăţi, cu 
multe şi nenumărate amäräciuni, dibuind în viaţă 


64 Vis a EM. OÄRLEANU 


atâtea cărți, lovindu-se de atâtea împotriviri, trc- 
când din postul de învăţător, dintr’un sat, la în- 
deletnicirile şi viaţă încordată a studentului — 
la Bruxelles, — întorcându-se apoi iar la profe- 
sorat, scoborându-se la simplul secretariat al : - 
nei primării. — la Constanţa, — apoi urcându-se 
la postul de magistrat — la Cälärasi, — s'a lovit 
loan Adam, de tot ce soarta poate scoate mai 
protivoic în viaţa unui om, până când cel de pe 
urmă val al vieţii îl aruncă pe stâncile sterpe şi 
pustii ale dezolärii. Dela genialul Eminescu in- 
coace, loan Adam e sigurul scriitor, care, mai 
înainte de a părăsi această lume, a trăit în amă- 
girile unui miraj Acest miraj, vai! în unele clipe, 
ca'n cea depe urmă pe care Adam a avuto, îşi 
stergea zăriie mincinoase şi fermec:; toare, ca să-i 
Jase “în faţa biefilor lui ochi, pereţii goi ai celulei, 
care-l despärfea de tot ce-i fusese drag şi scump 
pe pământ... 

Dacă pentru existenţa lui şi a familiei lui, loan- 
Adam luptase atâta, pentru literatură aşi putea 
spune că fâcuse aproape tot atâta. 

intregei epoce înfloritoare de astăzi a scrisului 
românesc, el i-a fost premergátorul. Intr'o vreme 
de absolută nepäsare, într'o vreme când mae- 
ştrii literaturii se reträseserä cu totul din viaţa 
literară, într'o vreme când nu ştiu de erau câteva 
sute de cititori pentru cărţile româneşti. în vre- 
mea aceea loan Adam a scris încrezător, räbdätor, 
— dând atâtea cäıfi de nuvele gi snoave, si 
chiar două romane : ,Rátácire* şi „Sybaris*. Cu 
preţul câtor clipe de máhnire, de durere, va fi 
scris nuvelistul atátea pagini, cari trebuiau sá 
pregătească drumul scriitorilor de acum! 

Acesta e marele merit al lui loan Adam, merit 
care astăzi ne face să închinăm scumpei lui 


SCHIŢE 63 


amintiri adânca şi pioasa noastră recunoştinţă. 
Dar asupra activităţii lui, asupra operei lui 
literare trebue scris pe larg, 
Locul lui în literatura noastră îl are bine 
hotărât. Vor scrie acei cari au chiar datoria s-o 
facă. 


Acum câteva zile unii prieteri îl întâlniseră 
prin Bucureşti. Imi spuneau că-i bine, că lau 
văzut vesel, că nici nu se părea câ suferise. 
Avusese, pe semne, o scurtă limpezime a minţii, 
care, în urmă, i s-a întunecat pentru totdeauna. 
Dar, — de-o fi adevărată notifa din ziarele de 
azi, — soarta îi păstrase încă o clipă de price- 
pere, clipă in care, înțelegând ce ajunsese, îşi 
dete singur moartea, în chipul cel mai crud. 

Astăzi, acum chiar, când scriu aceste rânduri 
fugare, la Constanţa, sicriul prietenului meu poate 
se scoboară în pământ. Si nu-l voi mai vedea 
nici odată! Și nu-mi vine să cred, cu nici un pret 
parcă, nu-mi vine să cred. că nu-l voi mai vedeă, 
că nu-l voi mai întâlni, că nu-i voi mai auzi râsul 
tânăr, care întotdeauna îmi dădea un îndemn la 
viaţă. 

De astăzi înainte îl voi găsi numai în paginele 
cárfilor lui, în paginele cari mă deprinseserá să | 
iubesc atunci, când încă nu-l văzusem, cariîi vor 
păstra veşnic, în sufletul meu, amintirea acum, 
când nu-l mai pot vedea. 


Anul 1912 


GH. ORLEANU 


Ziarele au vestit la vreme, prin câteva rânduri 
räslefe, moartea poetului Gh. Orleanu. In inväl- 
mäsagul luptelor politice, in rästimpul cärora 
scriitorul şi-a dat obştescul sfârşit, moartea lui 
ma mişcat decât sufletele câtorva prieteni, oameni 
räzlefi cum fusese şi dânsul, oameni cari nu iau 
şi nici n'au la ce lua parte în främäntul sterpelor 
lupte de ambiţii personale, ambiţii politice, cari 
mână cu biciul lor atâtea suflete spre larga arenă 
a arivismului. - 

L-am cunoscut pe Gh. Orleanu de pe vremea 
când, în Bârlad scoteam revista „Făt-Frumos“. 
Am intrat în legături de prietenie cu el prin mij- 
locirea poetului D. Nanu, tovarágul meu de muncă 
la acea revistă, care cunoştea de mult încă pe 
Orleanu. M’a mişcat interesul, pe care Orleanu 
ka arătat revistei, ajutänd-o în multe rânduri, şi 
încurând ain fost prieteni buni. 

Era un om mărunt de stat, plin în trup, cu 
faţa rotundă şi palá, — o paloare deosebită, ca a 
paiului, cu mustafa scurtă, cu ochii negri şi sti- 
cloşi, cu frunte largă, şi mai lărgită prin lipsa 
desăvârşită a părului. Era nervos, şi vorba lui, 
care se încălzia cu încetul şi între prieteni numai, 
părea unui străin aspră. Foarte deştept, foarte 


68 EM. GARLEANU 


cult, nu îngăduia convorbiri, decât la foarte pu tini 

Cunoştea până în toate amänuntimile ei limba 
franceză, şi o vorbia cu desăvârşită eleganță. 

Citise aproape întreaga literatură franceză şi 
frumuseţea ci îi stăpânia cu totul sufletul. Din 
comoara acestei literaturi, dânsul a dat câteva 
traduceri, — căci literatura românească n'a avut 
un traducător mai iscusit ca Gh. Or!eanu. In co- 
laborare cu prietenul său D. Nanu, Orleanu a 
tradus „Pour la Couronne‘ a lui Francois Copee, 
(Pentru Sceptru), iar singur a tradus „Pâinea på- 
catului“, mai bine zis a localizat lucrarea aceasta 
din provensală, şi-acum, în urmă, traducea Cid, 
al lui Corneille; a publicat din Cid 2 acte în 
„Convorbiri Critice“, iar restul nu ştiu de va fi 
ajuns să-l închege în limba românească. 

Dar în afară de traducerile lui, Orleanu a scris 
multe poezii, unele foarte frumoase, poezii al 
căror manuscript l-am păstrat vreme îndelungată 
şi care manuscript, astăzi, se află în posesiunea 
d-lui Mihail Dragomirescu. Activitatea literară a 
lui Gh. Orleanu e începută de mult încă, de pe 
vremea când. lao gazetă necunoscută din Fo-sani, 
— oraş în împrejurimile căruia familia Orleanu 
îşi avea proprietăţile, — publica nuvele sub pseu- 
donimul Gheorghe dela Odobasca, numele moşiei 
lui. De un spirit viu, era un fin epigramist, un 
convorbitor scänteetor, şi printre hârtiile mele 
păstrez epigramele şi strofele scrise la întâmplare, 
între două feluri de mâncare, în serile când 
cinam cu el. Daractivitatea literară a lui Orleanu 
ar fi fost încununată de o mare şi desăvârşită 
izbândă, care l-ar fi ridicat dintr'odată în fruntea 
scriitorilor de astăzi, dacă ar fi avut vremea să 
săvârşească drama istorică la care scria de mult, 
şi din care n'a apucat să publice decât vreo câ- 


SCHIŢE ' 69 


teva fragmente. Părţi din ,Voichita Radului*, 
— aşa se numeă drama, — ni le-a cetit, şi vor fi 
altele poate pe cari le cunoşteă numai dânsul, 
şi care trebue să fi rămas printre hârtiile lui. 
Mâhnirea lui cea mai mare, tocmai aceasta a fost: 
neputinta să-şi inchege opera în care-şi pusese 
toate nédejdile lui literare. 

Gh. Orleanu a fost magistrat în „oraşul Galaţi, 
unde a şi locuit până în ultimul timp. Acolo, in 
portul acela, Orleanu a fost în legătură, — prin 
familia şi situaţia lui,—cu lumea diplomatic’, cu 
lumea, aceea în mijlocul căreia limba românească 
se aude atât de rar. Cu toate acesfea Orleanu 
ma fost câtuşi de putin înrâurit, şi am cunoscut 
puţini oameni cari să vorbească şi să scrie o 
românească mai frumoasă, mai curată. - 

Tocmai lumea aceasta îi strecurase în suflet, 
în vremea din urmă, dorința de a luă parte la 
luptele politice. L-am auzit şi vorbind, în sala 
Dacia, la o întrunire a partidului conservator. 
Dar Orleanu nu eră croit pentru luptă, cu atât 
mai putin pentru politică. 

Orleanu şi-a păstrat până în ultimele lui clipe 
sufletul lui de artist. In scrisorile către prietenii 
iui nu vorbeă decât despre părerea lui de rău, că 
nu lăsă după el o activitate mai largă, literară. 

L-am văzut acum un an, Slab, descurajat, 
istovit. Boala îl măcinase cu încetul; călătoriile 
prin străinătate, în tovărăşia devotatei lui soții, 
nu-i putuseră şterge din fata ochilor lui, spăi- 
mántati, viziunea sfârşitului apropiat. O operaţie 
grozavă, în sanatorul doctorului Doyen, din Paris, 
îi prelungeşte agonia. Se întoarce in ţară. Răul 
îl urmăreşte însă, îl pironeşte din nou, şi, pentru 
cea din urmă oră, repede ca o vedenie, l-am 
văzut fugând parcă, în automobil, între fratele 


70 EM. GÂRLEANU 


si sofia lui la gară. să plece în Elveţia. Nu m'a 
văzut, se uită departe, cu priviri ce zăreau parcă 
dincolo de mormânt. O altă operaţie, încă o 
agonie. Si în Bruxelles, oraşul în care-şi petre- | 
cuse o parte din tinereţe, se stinge, departe de - 
tara pe care ştiă, că mare s'o mai revadă nicio- 4 
dată. Cea de pe urmă dorinţă i-a fost să-i fie _ | 
trupul ars. Si in crematorul dela Mainz, trupul lui 

sa prefăcut întrun pumn de cenuşe, pe care o 

urnă funerară îl va aduce în ţară. 


A. BALTAZAR 


- als a 


tumit, că-i curmam lucrul; dar cu acelaş glas 
potolit îmi zise: „Priveşte“. M'am uitat de jur 
împrejurul meu, Si am rămas inmärmurit. Pän- 
zele se acoperiserä ; peisage, portrete, flori, artă 
decorativă, se asternuserä ca printr’o minune 


2 EM. GÄRLEANU 


— munca a trci artişti, inchegatá de unul singur. 
M’am apropiat, m'am uitat îndeaproape; erau 
unele trăsături de maestru, dovezi de un netă- 
găduit talent; dar, peste tot, se cunoştea graba, 
încordarea pe care pictorul o pusese, L-am sfà- 
tuit să nu se obosească prea mult. El nu mi-a 
răspuns nimica, dar scänt:ia din ochii lui a sclipit 
tainic, dându-mi să înţeleg că odihna nu era 
partea lui. 


Pânză lângă pânză, carton lângă carton. cu o 
stáruinfá nemai auzită, cu o dorinţă neinfränatä 
spre mai mult şi mai ales spre mai mare, Bal- 
tazar şi a închegat opera de tranziţie, în perioada 
căreia alţi artişti întârziază ani! Și i-am văzut 
cea dintâi expoziţie. N'am să-i uit privirea cu care 
m'a întimpinat, în sala Ateneului, în ziua când, 
îmbrăcat în negru ca de sărbătoare, işi aşteptă 
visitatorii. Scânteia din ochi i se aprinsese ca 
o flacără în care se mistuiă mândria şi mulțumi- 
rea. Şi bucuria lui mi-a trecut-o, repede, şi mie, 
şi- amândoi am ivat rând pe rând tablourile ce 
le expuneä, Tinea cu deosebire la pânzele mari; 
aproape nici nu scoteă unele schiţe si peisagii 
mai mici, cari însă dădeau măsura marelui său 
talent. Tin minte o admirabilă schiţă luată la 
. Tigänesti, şi alte câteva cari au şi fost remar- 
cate de către critica ce s'a ţinut oarecum, la o 
parte, în faţa neaşteptatei îndrăzneli a tânărului 
pictor. 

Expotitia nu i-a adus ceeace artistul aşteptă, 
si dacă acest lucru l-a mâhnit grozav, i-a dat în 
Schimb noi puteri pentru o viitoare luptă, o gro- 
zavă luptă purtată împotriva greutăților vieţii, o 
luptă eroică, vedem astăzi, când ştim că înfruntă 
şi o boală pe care o ascundeă, dar care în cele 
din urmă l-a înfrânt. Muncit de dorul de a-şi face 


SCHIŢE 73 


loc cu orice chip, iocul care i se cuvenea în 
pictura noastră de astăzi, a început unele lucrări 
mai mari, altele mai amănunțite, prin care să în- 
troneze arta decorativă naţională. Lucrând, cer- 
cetând mereu, ajunge să se incredinteze că numai 
expoziţiile anuale nu-i ajungeau pentru a-şi im- 
pune felul lui de a înţelege si face arta, şi intr’o 
bună zi, citim cu surprindere, cel dintâi articol 
despre artă, pe care-l publică într'o revistă. Foarte 
inteligent, cu un deosebit simţ pentru tot ce atingea 
îrumosul, si’n literatură Baltazar se arată dintr'o 
dată ca un foarte bun scriitor. 

Fire combativă, dela articolele generale asupra 
artei, trece la critica personală; şi-n altă revistă, 
sub un pseudonim, pe care noi prietenii i l-am 
păstrat ca o taină până la moartea lui, începe să 
judece opera colegilor. Si de îndată se face un 
critic temut. 

Și totuşi i se părea că activitatea lui poate avea 
un camp si mai larg. Din studiile ce le făcuse 
asupra artei bizantine, capătă cunostintl întinse, 
şi vrea să le aplice. Stăruie şi capătă zugrăvirea 
unei biserici, — biserica din Ofetari, mi se pare. 
De aci încolo viaţa începe să-i surâdă. Ministerul 
îl trimite la mănăstrea /orez, să studieze fres- 
curile de acolo; „B.letinul monumentelor istorice“ ' 
îi deschide coloanele. Pictorul câştigă; se gândeşte 
să-şi mărească ate ierul ; şi-l măreşte; işi înnoeste 
casa părintească, după planurile lui, ziua munceşte 
aleargă ; noaptea la lampă desemnează; disdedi- 
mineatá se scoală şi scrie. 

Si toate acestea în patru ani! Cu trei zile îna- 
inte de a muri, l-am întâlnit Era mâhnit de boala 
părintelui său. Când sá ne despártim, imi desfäcu 
nn număr din „Buletin“, pe care-l avca în bu- 
zunar, şi-mi arătă ultimul lui articol. 


74 EM. GÂRLEANU » 


Când am aflat în seara zilei de-a treia. că a 
murit, n'am vrut să cred cu nici un chip. Numai 
când l-am văzut întins în sicrlu, cu pleoapele lă- 
sate peste scânteia ochilor lui adormifi, cu mäinele 
nemişcate peste pieptul, în care inima bolnavă - 
tresărise. pentru cea din urmă dată, numai atunci 
am crezut că Baltazar s'a dus. Vai prietene scump, 
câte vieţi credeai că-s ascunse în pieptul cela; 
cât de uriaş te socoteai în fața vietei, de-o în- 
fruntai aşa ? 

L-am dus la cimitir într'o zi caldă de toamnă: 
părinţii şi câţiva prieteni. Si când l-am văzut 
pentru cea din urmă dată, .cánd am auzit apoi 
huruitul táránei pe capacul sicriului, care-l în- 
chidea pentru totdeauna, m'am gândit la atâtea 
vise, cari se’nchideau odată cu el! 

Şi m'am despărţit de mormântul lui, ca de un 
loc de linişte, in care un prieten, în sfârşit, se 
odihnea ! x 


IOAN AL. BRATESCU-VOINESTI 


Nu-l văzusem niciodată. li citisem imsá volu- 
mul şi aveam pentru el un fel de cult. Admira- 
tia pe care i-o purtam o împărtăşiau şi alţii, si, 
aşa, intr’o zi de Mai, mi-se pare, sunt acum şase 
ani, şi dimpreună cu poetul D. Nanu şi nuveli- 
tul Virgil Cioflec, ne suim în tren, să meigem,— 
unde ? La Târgovişte sá vedem pe Brátescu Vot- 
nesti. Ajungem. Nu-l găsim acasă. Era la tribu- 
nal. Parcă mă văd în sala rece şi tristă a tri- 
bunalului, parcâ-l văd pe scriitor, rezimat într'un 
cot de balustradă, vorbind potolit, obosit mi-se 
părea, vorbind tribunalului în afacerea unor con- 
testatii de înscriere în listele electorale. dacă nu 
mă ’ngel. Nu ştiu ce-a spus, vorbea şi foarte în- 
cet, dar ceeace mă lovise pe mine, care nu-lmai 
văzusem, era deos:birea dintre vorba lui poto- 
lită. blândă, obosită poate, şi linia aspră a pro- 
filului său : fruntea în afară, nasul întors de-asu- 
pra mustäfii mărunte, gura scurt tăiată, tras la 
faţă, — din asemănarea pe care unii oameni “o au 
cu. animalele sau cu păsările; ceva de vultur. 

Deosebirea aceasta m'a lovit şi mai puternic, 
când, după şedinţă. scriitorul ne-a zărit, ne-a 
luat şi ne-a dus acasă la el; o casă frumoasă, 
boerească, aşezată intro poziţie minunată. in 
preajma zăvoaelor şi Mânăstirii Dealului. Ne-a 
arătat curtea, grădina, cuşca căprioarei lui, Bi- 
seta, dându ne deslusiri cu glasul sáu cel ca'd, 
— căldura care se află la fiecare pagină a cár- 


70 EM. GÂRLEANU 


tillor lui. Apoi în sala largă, împrejurul unei mese 
am vorbit îndelung despre toate, mai ales des- 
pre literatură, şi-n deosebi despre Alphonse Dau- 
det, marele scriitor francez, pentru care nuvelistul 
are un adevărat cult. Atunci l-am şi auzit citind 
pentru întâia oară, — o nuveletă de Daudet. — 
cu farmecul cela deosebit cu care Brätescu-Voi- 
neşti te prinde să-l asculfi, fie când povesteşte 
ceva, fie când citeşte. 

Toate aceste îmi treceau repezi prin minte eri, 
cand într'o odaie dela „Splendid hotel“ din Bu- 
cureşti, Brătescu ne citea — lui Goga, Herz şi 
mie — cele de pe urmă pagini scrise de el, o 
Predoslovenie, prefața pe care o pune In frun- 
tea volumului său nou de nuvele. „Predoslovenia“ 
sunt pagini „Pro domo“, în care nuvelistul, cu 
o amară ironie, dar şi cu o rară duioşie la urmă, 
arată soarta şi menirea scrisului nostru. Dacă prin 
acest sciis poţi strecura măcar o clipă de mulfu- 
mire în casa unui om necäjit, eşti răzbunat cu 
toate jicnirile şi nedreptáfile pe care viata ti-le 
pregateste. 

E o nouă capodoperă, pe care scriitorul o a- 
daogă la comoara volumelor sale. 

Și-am simţit o adevărată imbätare sufletească, 
o adevărată fericire, când, sfârşind de cetit pre- 
fața aceasta, scriitorul ne vo:bi avântat, plin de 
încredere si de putere în vederea nouilor sale 
lucrări, printer care şiun roman. 

Intre scriitorii de astăzi nu e unul mai artist, 
mai desăvârşit artist ca Brâtescu-Voineşti, şi după 
maestrul- Carageale, dânsul e acela care prinde 
întâiul loc, De aceea vestea pe care o dau, în- 
truparea altor noui opere ale sale, trebuie să fie 
un prilej de bucurie pentru tofi. 


IANCU BREZEANU 


Cine n'a auzit, şi cine nu-l cunoaşte pe lancu 
Brezeanu! De atâţia ani de când ilustrează sce- 
na Teatrului Naţional, nu cred să fie om maicult, 
care să nu-l fi văzut măcar într'unul din multele 
roluri create de el, creatiuni cari i-au şi adus ce- 
lebritatea. 

Dar nu de Brezeanu ca artist vreau sä vor- 
besc intr’acest articol, — s'au scris atâtea despre 
talentul său — ci despre omul Brezeanu, despre 
ironistul şi spiritualul Brezeanu, vreau să înşir 
câteva rânduri. Acei cari l-au văzut pe scenă, nu 
toţi l-au cunoscut şi în deaproape, ‚nu toţi au avut 
prilejul şi plăcerea, să stea de vorbă cu el, la 
un pahar de vin, la un sprit, să-i asculte nese- 
catul isvor de povestiri, al cérora erou, mai în 
toate, e chiar el. 

Grăsuliu; potrivit de stat; deschis la faţă; 
tuns milităreşte; pu-tánd ochelari, din dosul că- 
rora, ochii negri strălucesc de istefime; cu gura 
larg tăiată; cu buzele cărnoase care se întind în- 
trun zâmbet ce se leagă, totdeauna, cu o privire 
ascuţită a ochilor, dînd astfel o trăsătură carac- 
teristică mimicei sale; aşa e artistul nenea lancu, 
vestitul B-ezeanu. 

După câteva spr:furi, nenea lancu Brezeanu po- 
vesteşte. Vorbeşte încet, potolit, până când firul 
întâmplării ajunge la culme si-atunci glasul pu- 
ternic al artistului se ridică, icoanele, compara- 
füle, curg, pitoreşti, uneori pipărate, câte odată 


78 EM. GÄRLEANU 


prea pipárate, totdeauna însă pline de humor, 
bumor pe care gestul şi mimica artistului îl com- 
pleteazä într'un chip atât de fericit. Atunci râsul 
isbucneşte în hohote, numai nenea lancu rămâne 
serios, încheind cu vre-una din acele fraze ti- 
pice, cari alcătuesc un fel de punctuație a poves- 
tirilor lui. 

Povestirile lui Brezeanu sunt întâmplări din 
viaţa lui, cuvinte de duh pe care dânsulle-a spuse 
în cutare sau cutare împrejurare, cuvinte rămase 
celebre, dar cari au o deosebită culoare atunci 
când le istoriseşte chiar el. Brezeanu, ca mai toţi 
artiştii. cari ilustrează scena. artele sau literele 
noastre, a avut un trecut furtunos, un trecut de 
greutáy, de care artistul îşi aduce totdeauna a- 
minte, şi-l reaminteşte cu un fel de duioşie, sin- 
gura parte duioasă din povestirile lui. 


Era, tânăr pe atunci Brezeanu, tânăr şi încre- 
zător — două însuşiri cari îţi dau puterea sá 
infrunti cu bărbăţie viata. Și totuşi. intr’o zi, foa- 
mea il chinuia pe tânărul si increzätorul + Bre- 
zeanu, mai -iabraş ca oricând. Era într'o amează: 
în birturi lumea mânca, birjarii mâncau prânzul 
lor pe capra trăsurii, castangiul din colţ mânca 
şi el, toată lumea mânca, un miros de fleicä par- 
fuma strada cu toată ploaia ce cădea de sus. Nu- 
mai Brezeanu, tânărul şi increzátorvl Brezeanu, 
trecea prin a doua zi de post cumplit. Oprit in 
ploaia care se intetise, pe marginea trutuaru,lui, 
Brezeanu se uita in gol. Si deodată ochii lui ză- 
resc ceva. Suvoiul de apa murdară, care se scur- 
gea pe lângă trotuar, aducea, rostogolind, ca pe 
o pradă, un măr muşcat. Și muşcătura, urma din- 
tilor care avuseseră fericirea să guste din fructul 
` acela, mări până la durere foamea bietului flä- 


SCHITE 719 


mând. Privind în toate părţile, să nu-l vadă ci- 
neva, Brezeanu pândi mărul şi când trecu prin 
faţa lui, îl prinse din şuvoiul murdar! „A fost cel 
mai bun prânz din viata mea!“ încheie artistul, 
când povesteşte prietenilor această duioasă în- 
tâmplare din tinereţea sa. 


Dar nu întârzie mult artistul cu întâmplări, cari 
intristeazá... 

Aşa, odată i-se făcuse lui nenea lancu dor de 
un chef. Bucureştiul cât e el ae Bucureşti tot îşi 
seacă uneori isvoarele. Te deprinzi cu vinul lui; 
prietenii se posomorăsc. Ce-i de făcut? Se suie 
deci nenea lancu ’n tren! Vine conductorul. 

— Biletul ! 

Nenea lancu răspunde: 

— N'am bilet! 

— Atunci te dau jos la Chitila. 

— Păi acolo şi merg! 

L'a dat jos la Chitila. Brezeanu rămâne pe pe- 
ron. Funcţionarii gărei erau prin birouri. Cum să-i 
scoată nenea lancu din bârlog! Odată începe a 
striga : 

— Ce caută vagonul acela pe linie? Ha ? 

Au năvălit toţi de prin birouri, l-au văzut, au 
ras, şi s'a încins, neică. un chef în dosul gării, 
cu tot personalul staţii: — „Cum dracu s'a făcut, 
că ne-am trezit întrun fort“ se mirá la sfargitu: 
povestirii, nenea lancu, şi mai porunceste-un şpriţ. 


Nenea lancu Brezeanu locueşte în Pasajul Ro- 
mân, scara No. 7. Odată, după o petrecere ca 
aceea, cade nenea lancu întrun somn de celea 
întărite şi pecetluite. Numai, aşa, pe la zece di- 
mineafa, aleargă toţi speriaţi si-tipand la dânsul, 
să-l scoale! 


80 EM. GÄRLEANU 


— Scoalä, lancule, că-i foc! 

— Ce foc? răspunde nenea lancu buimac de 
soma. 

— Foc, arde pasajul! 

— La ce scară ? 

— La scara No. 9, 

— Păi atunci ce-mi baţi capul! 

Și nenea lancu se ’ntoarce pe cealaltă parte, 


Odată profesorul Tutuc, un bun matematician 
întâneşte pe Brezeanu la un apcritif- 

— Nene lancule, sunt vesel. 

— De ce, Tutucá? 

— Mi-am pus o carte la Academie, s-o pre- 
mieze 

-— Ei? 

— Cum ei? Am să iau 5000 de lei. 

— Ce, esti singur ? : 

— Ba nu, sunt şi alţii; dar... 

— Cari mai sunt? 

— Uite lista! 

Si Tutuc întinde lista lucrărilor, depuse spre 
premiare, lui nenea lancu. 

Isi potriveşte nenea lancu ochelarii, citeşte, re- 
citeşte lista, apoi se uită la Tutuc şi-i dă cu 
tifla : 

— Na! bou-bovis, ce eşti! 

— De ce, nene lancule ? 

— Păi cum crezi tu, mă, čo să-ţi premieze 
cartea ta, când ăsta, cum îl cheamă”? şi-a pus-o 
pe-a lui: despre „Cârceagul Oilor*. Asta, ia pre- 
miui má! - 

Si 'ntrradevär „Cärceagul Oilor* a luat pre- 
miul! 

Vorbise nenea lancu întrun ceas sfânt! 


mb 
— 


SOREANU 


Potrivit de statură, sprinten; o față rotundă, 
ai căreia muşchi se pun în mişcare la cea mai 
slabă schimbare sufletească, dând o înfăţişare sur- 
prinzător de neasteptatá, mástii, o faţă care la cel 
mai uşor zâmbet se luminează deodată, ca un glob 
electric; nişte ochi ciudati, cari resfräng atât de 
puternic lumina, că par de două ori mai mari de 
cât sunt, — acesta-i Soreanu, 

In afară de maestrul Nottara, care e mai presus 
de orice laudă, şi printre marii artişti pe cari îi 
are astăzi scena Teatrului Naţional, Soreanu ţine 
un loc deosebit prin felul său de a ti, — pr.n 
darurile pe care Dumnezeu le strecoară în mintea 
şi sufletul unor oameni, ca o răscumpărare a atâtor 
scăderi şi cusururi, ce sălăşluesc în mintea şisu- 
fletul celorlalți. Căci darul deosebit cu care e în- 
zestrat Soreanu, e acel care îi dă mijlocul să 
creeze, e puterea oarbă care isbucneşte în afară, 
cum isbucneşte seva in alcátuiri de petale şi lu- 
mină. Aceasta e taina, care-l face pe Soreanu să 
fie totdeauna altul, care-l schimbă până int’atäta, 
încât nici să-l poţi măcar bănui când ţi se înfă- 
țişează ochilor într'o nouă creaţie. El e totdeauna 
altul: o nouă scăpare de fulger, care luminează o 
altă privelişte din vieata. 


6 


82 EM. GÂRLEANU 


Acestui dar alăturându-i-se toate celelalte: dra- 
gostea pe care Soreanu o are pentru arta sa, pu- 
terea lui de muncă, inteligenţa sa ascuţită, stu- 
dierea până în cele mai mici amănunte, fac dinel 
un artist de geniu, un mare artist, care arstrăluci 
pe orcare scenă din lume. 

Aşa fiind, te miri, când afli, câtă vreme acest 
mare talent a stat în umbră, câtă vreme a jucat 
roluri de mâna a treia, cätä vreme a fost nein- 
trebuinfat, ca să mă slujesc de acest cuvânt atât 
de grosolan, când e vorba despre artă. Cazul lui 
Soreanu, care astăzi e aşa de iubit şi de prețuit, 
ne arată încă odată că talentul nu poate fi înă- 
buşit, că el se ridică deasupra şi împotriva tu- 
turor împrejurărilor, cari s'ar uni să-l doboare. 

Acei cari de patru sau cinci stagiuni se duc 
regulat la reprezentațiile Teatrului National, vor 
fi rămas surprinşi de diversitatea rolurilor pe care 
Soreanu le-a interpretat. Gândiţi-vă la figura ad- 
mirabilă, până ’ntr’atät de covârşitoare, că te ur- 
măreşte mereu, a inspectorului de Stat Prell din 
„Institutorii® şi punefi-o în fata chipului gingas. 
al lui /ulius Haeberlin din „Prostul“. Cätä deo- 
sebire între sufletul aspru al celui dintâi și fră- 
gezimea celui de-al doilea. S'ar zice că nici nu 
Sar putea îmbina aceste două feluri de intele- 
geri în sufletul aceluiag om. lar cine l-a văzut 
în avocatul neînduplecat din „Falimentul“ nici 
nu l-ar putea bănui că tot dânsul trăeşte în Can- 
tonistul din „Bränduga“, în Kellermann, bietul 
Kellermann din ,Heidelbergul de altă dată“. Si 
cine poate uita tipul Prințului de Chabran din 
„Modelul“, când numai singura lui intrare, din 
actul al ll-lea, ridică un murmur de admiraţie 
în întreaga sală. Căci îndată ce Soreanu păşeşte 
în scenă, se vede că cineva intră în acţiune. Si 


SCHIȚE 7 83 


iată-l că, acum în urmă, printr'o schimbare care 
îi e caracteristică, iată-l că dă fiinţă contelui din 
„Punctul Negru“, secăturei aceştia de conte, care-şi 
poartă atât de bine haina şi-şi mânueşte atât de 
prost ideile. Şi că, printr'o altă săritură şi mai 
neasteptatá, întrupează pe „Corbea“, — ostaşul 
sfios şi viteaz, cu sufletul închis dar atât de cald, 
din „Luceafărul“ d-lui Delavrancea. 

Tinerii cari au suit de curând scena, să-l ur- 
mărească pe Soreanu ; dânsul le înseamnă o cale 
pe care nu-i uşor să mergi, dar care duce la 
glorie. Până acum mi se pare că singurul care 
calcă pe urmele marelui artist dela Teatrul Na- 
tional, e artistul Jon Manolescu, cel mai talentat din 
compania d-fui Davila, 


IAŞUL DE ODINIOARĂ 


Citesc frumoasele pagini: «Fantome» ale poe- 
tului D. Anghel, şi mă gândesc la laşul de odi- 
nioară. Sânt câteva zile, privirile îmi lunecară 
deasupra a două stampe dintr'ua calendar al 
lui Mihail Kogălniceanu, două stampe cari infa- 
țişau două icoane ale Iaşului de acum şaptezeci 
de ani. In unul se vede strada Goliei de astăzi, 
din dreptul coltului cu Ulita-mare, căci în fund 
de tot, se desluşa pe Arcul Academii, arc pe 
care l-am apucat, şi care încadra atât de bine 
vederea din vale, dinspre gară, până departe în- 
colo. Alta arăta biserica Trei-Erarhilor-Trisfetitele, 
cu turnul înalt din faţă, astăzi dărâmat, cu ulița 
forfotind de credincioşi, ce-şi iutesc pasul spre 
sfântul locaş, cu paveaua bătută de către potcoa- 
vele cailor dela butucile grele, cu arnăuţi în coadă. 
Acesta era laşul lui Mihail Kogălniceanu, al lui 
Vasile Alecsandri. laşul atâtor fiinţe scumpe re- 
deşteptării noastre naţionale. Toţi acei oameni, 
toate acele chipuri, ale căror trăsături, atâţia le 
pästräm în minte, s'au dus unii după alţii, căci 
viaţa e scurtă şi ce urmă decât aceea a faptelor 
ei, poate lăsa pe pământ? Mihail Kogălniceanu 
doarme la Eternitatea din laşi; Vasile Aleesandri 
lângă lunca Mircestilor lui iubiţi; tovarăşi de ai 
lor, prin alte párti ale Moldovei. Dar ciudat e că 


SCHIŢE 85 


odată cu ei s'a schimbat până jntratata si infa- 
tisarea oraşului în care dânşii au trăit. Căci dacă 
progresele civilizaţii silesc la o prefacere neobo- 
sită a mai tot ce dăinuieşte pe fafa pământului 
acestuia, nu-i mai puţin adevărat că un simţ de 
păstrare, un simţ de pietate pentru ce a fost, ne 
îndeamnă să mai läsäm câte o urmă veche, ca o 
icoană străbună intr’o biserică de curând ridicată. 
Turnul acela al Trei-Erarhilor, Arcul Academiei, 
ar fi infätigat întotdeauna trecutul cu toate aspri- 
mele, cu toate scáderile, dar şi cu toate izbânzile 
lui. Dar simtimäntul acesta se pare că sa des- 
luşit târziu în sufletul nostru şi astăzi când ne 
gândim ce să păstrăm, mi se pare că nu prea 
avem ce. 

Nu mai rămâne vorbă, că atât pe poetul Anghel 
cât şi pe cel care scrie aceste rânduri, trebue sá 
ne fi isbit o parte caracteristică a Iaşului, poate 
cele din urmă pâlpâiri ale vietei patriarhale, care 
se stingea din târgul copilăriei noastre. Tiu bine 
minte şi eu şirul întreg de trăsuri, cari, în serile 
calde de vară, se perindeau spre şesul Copoului, 
dincolo de „Rond-Point“. 

Nu pot să uit serile acele, căci din câte am 
trăit, acele mi s'au părut mai frumoase. Când, în 
aerul dulce al nopţii, se împrăştiau mirezmele co- 
pacilor inflorifi de prin viile de prinprejur, mirez- 
mele valurilor de flori din grădina Pester, stă- 
teai îmbătat în fundui trăsurii, şi zumzetul chi- 
tarei din mâna tremurândă a bătrânului lăutar îm- 
brăcat în giubea, părea că vine dintr'o lume ne- 
cunoscută, care te atrăgea cu vrăjile ei. N'am uitat 
ulița Copoului, deasupra căreia nuci bătrâni îşi in- 
tindeau ramurile ca nişte apărătoare, împotriva 
arsitei zilei, — nucii din grădina Prájescului, bradul 


86 EM. GÂRLEANU 


înalt, maestos, din poarta casei lui Adamachi fe- 
ricitul donator al Academiei, plopii uriaşi de lângă 
ograda caselor lui Pavli, pădurea întreagă de 
salcâmi şi de ofetari din grădina boerului Soro- 
eeanu, de dincolo de barieră. Si'n faţă, grădina 
lui Mihalache Sturza, cu turnul ei înalt ce se cum- 
päneste de atâţia ani de zile pe spatele celor patru 
lei, ce se odihnesc mulţumiţi pe labe. 

Și păstrez încă în amintire atâtea chipuri, cari 
nu mi se vor şterge niciodată. Parcă le văd, cu 
pălăriile lor înalte, umblând încet, cu pasul mă- 
surat, în lungul străzei Copoului, pe sub teii 
nápáditi de floare. Și iată chipurile bătrânilor So- 
roceanu şi Cuparencu scoborándu-se, în fiecare 
dimineaţă, dela deal, cum ziceam noi părţii dinspre 
barieră. a târgului; iată fata duioasá a bătrânului 
Cazimir purtat în scaunul lui de suferință; iată 
trupul de uriaş a lui beizadea Gligore — beizadea 
Vilel cum îl porecliseră unii, pentru puterea lui 
cea mare, — suind tantos, cu mâinile la spate, cu 
pasui împlântat, spre copou; trăsura cu doi cai 
negrii cum e mangalul, venea încet pe urmä-i, 
lată şi privirea blândă a bătrânului în halat şi cu 
scufă, care curăța trandafirii, în grădina din faţă 
—iată-l pe Adamachi. lată'i pe cei cari ne ve- 
neau atât de des în casă: pe Cornea pe Harting, 
care venea tocmai din Basarabia ! 


Astăzi dacă m'aşi duce, dacă a-şi cerceta cu 
privirile, a-şi vedea fiecare lucru, fiecare copac 
la locul lui. Fiecare chip mi-ar răsări în faţă, asa 
cum Pam văzut atunci. Și totuşi lumea aceasta 
mi-ar trăi numai în minte, mi s'ar perinda numai 
prin faţa privirilor mele halucinate, — căci aşa e, 
cum a spus-o Anghel, lumea aceea, vai! e o lume 
de fantome. 


—— SAA 


UN RUG URIAȘ 


Sânt lucruri, pe care dacă nu le-ai văzut, nu fi 
le poţi închipui. Marea cu frământatul valurilor ei ; 
munţii cu värfurile şi prăpăstiile lor ; ghețarii cu 
vesnicile lor mantii de troiane; câmpiile năvălite 
de pieptul apelor scápate din zăgazuri; pădurile 
sau târgurile în flăcări; noaptea, — sânt prive- 
listi pe cari mintea omenească nu le poate al- 
cătui, dacă ochilor nu le-a fost dat să le vază, 
Cel ce ma văzut oceanul, oricât şi-ar închipui 
nemärginirea lui, va rămâne cutremurat in tata 
noianului de văi şi dealuri călătoare ce parcă 
isvorăsc, din zare, să se sfarme de țărmurile stân- 
coase. Si oricât de groaznic i-ar înfățişea gândul 
priveliştea unei păduri în flăcări, ai încremeni de 
spaimă, când întâmplarea te-ar aduce s’o vezi cu 
adevărat ! 

La aceasta mă gândeam, când, în noaptea de 
29 lanuarie, priveam la groaznicul foc ce nimiceă 
magazinul Luvru. Erau acolo sute, mii de oameni 
cari priveau, inmärmuriti, cât de uşor flăcările 
pot preface in scrum o muncă încordată de ani 
întregi, cât de uşor se poate zădărnici fericirea 
unei fiinti care, cu o clipă mai nainte, privindu-si 
avutia, se credeă poate fericită. 


88 EM. GÂRLEANU 


In noaptea rece, limbile de foc încinseseră zidu- 
rile. Ca nişte şerpi uriaşi eşeau pe ferestre, se 
încolăceau pe pereţi, se imbrätisau şi iar se des- 
făceau, se răsuceau mai aprige, apoi drepte ca şi 
când s’ar fi sprijinit în coadă, se inältau drept în 
aer; şuerând şi vărsând scântei ca balaurii din 
poveste. Apoi câte o toană de vânt prindeă să 
sufle ; flacările se plecau în aer, fluturänd ca nişte 
drapele sfâşiate, băteau zidurile negre, se împreu- 
nau, căutau iar să se ridice, rumenind până departe 
largul bolţii, înroşind noaptea, asvârlind umbre 
fantastice, infätisänd astfel un colt infricogätor 
de lad. 

Dar când vântul sc potoleă, când pălălaele 
atipite parcă intrau iarăşi înapoi, între ziduri, atunci, 
din dosul ferestrelor, räsäreau luminate şi strălu- 
cite săli de bal, în care umbre ciudate păreau 
că lunecă întrun galop nebun. Și, deodată, ca 
nişte artificii prin care se serbătoreă sosirea cuiva, 
bucăţi întregi de flăcări se desfăceau şi se ridicau 
în aer, pâlpâind ca nişte candele romane, stingân- 
du-se tocmai sus, în înalt, stergändu-se astfel din 
fata ochilor uimiti. 

Si în sfârşit când vântul şi focul socotiră că se 
hártuiserá de-ajuns, când gândiră că unul pe al- 
tul trebue să se dovedească, atunci se inclestarä 
într'o luptă groaznică, şi lupta lor se ascunse 
întrun viscol de scântei, din sânul căruia räs- 
băteă, până la nori, vuetul prăbuşirilor şi al ni- 
micirii, 

In clădirea aceasta, pe care flacările au mistuit-o, 
la al líí-lea cat, Societatea scriitorilor Românii isi 
aveă cuibul, Umblaserăm prin toată ţara, şi prin 
Bucovina, să putem înfiripă acel mic şi nein- 
semnat avut, care pentru noi însă eră neprefuit. 
Intáias dată, după ani, după decenii de scris 


SCHIŢE 89 


românesc, scriitorii se apropiaseră între ei, şi 

întrun gând alcátuiserám un loc al nostru, un 
` loc de întâlnire, de sfătuire. Din câştigul şezăta- 
rilor cumpăraserăm mobile: avem o bibliotecă ; 
prietenii pictori ne däruiserä multe şi frumoase 
tablouri. Si când gândeam, să cimentám şi mai 
puternic începutul acesta, iată, că într'o clipă, 
flăcările nimicesc totul, — tot, fără putinţă să scă- 
păm cevă! 

Am stat îndelung în noaptea îngheţată, şi-am 
privit îndărădnic cele patru ferestre, care până 
târziu, până foarte târziu, au rămas întunecate. 
Se păreă că flacärile, care nimiciseră fără crufare 
avutii de milioane, se opriseră sfioase la pragul 
unor încăperi a căror bogăţie eră şi ea o scântee, 
o scântee de nădejde pe care poeţii o poartă 
mereu în sufletul lor! Am stat îndelung în noaptea, 
rece, şi-am privit neîntrerupt la cele patru fe- 
restre întunecate, până când, la cea din capăt, 
geamurile se luminară ca niște rubine. Era fe- 
reastra dela odaia poetului si prietenului meu 
Anghel, fereastra dela odaia in care de multe ori 
am pus atâtea la cale, fereastra odăei care cu- 
prindeă atâtea lucruri de preţ — cărţi rare şi ta- 
blouri, amintiri de familie şi manuscrise, cari se 
topeau toate intr’o clipă, într'o clipă când poate 
că stăpânul, prietenul lor, se gândea de departe, 
cu drag şi duioşie la ele! Apoi rubinele celor- 
lalte ferestre se luminară şi ele, şi, pe rând, co- 
morile unor biefi visätori se prăbuşiră în scrum, 
se topiră în noianul celorlalte comori, ameste- 
cându-se, laolaltă, făşii de mătase cu făşii de 
suflet ! 


RECUNOSTINTA 


Dintre toate simtimintele omeneşti nici unul nu 
e mai ales, nici unul mai inälfätor ca Recunos- 
tinta, N’o căutaţi: e o floare rară; o floare suavă, 
ale cărei rădăcini pornesc din inimă. Ar fi pu- 
tut-o aveă fiecare om în sufletul lui, drept ade- 
văratul şi singurul temei al viefei lui, şi no au 
decât puţini, în inima căroră patimile n’au biruit. 
Genialul Shakspeare a dat, în Lear, icoana nere- 
cunostinjii, ca sá infátigeze mai puternic pe aceea 
a recunostintii. Căci nimic nu poate fi mai jos- 
nic, mai sălbatec, mai grozav ca nerecunoaşterea 
faptei care tia adus binele, sau a ajutätorului 
care ţi-a întins mâna. E cel dintâi simfimänt pe 
care părinţii, şi apoi învățătorii, trebue să-l] să- 
dească în sufletul copilului, e singurul simfimänt 
care făureşte Caracterul. Să nu uifi de unde-ai 
pornit, să tti minte pe cei cari te-au crescut şi 
te-au ajutat, cu dreaptă răsplată să-i cinsteşti şi 
să-i räsplötesti pe cei cu cari, legându-te, te-ai 
ajutat şi ridicat, acesta-i caracterul, Cel de-al doi- 
lea se reazimă pe cea dintâi. 

De câteori înfloreşte recunoştinţa în sufletul 
unui om, se adaogă cu una faptele bune ale unei 
societăți, se adaogă cu una clipele de inaltare 
ale unui neam; şi ori de câteori un popor räs- 
pândeşte lumina recunoştinţii împrejurul lui, in- 
seamnă că sufletul omenesc a pornit mai departe 
spre mai bine. 


92 EM. GARLEANU 


O societate sau un popor is' pot arătă recu- 
nostinfa in deosebite feluri. Sar crede că unul 
din felurile acele, ar fi şi cel, atât de obişnuit 
față de amintirea oamenilor de seamă ai neamu- 
lui : cel al ridicării de statui. Dacă ar fi aşă 
atunci puţine neamuri mai recunoscătoare ca al 
nostru. Priviţi răspântiile Bucureştilor noştri, răs- 
pántiile atâtor oraşe din ţară: o lume întreagă 
de piatră, care parcă ne mai călăuzeşte cu pri- 
virile ei tintite, cu mişcările ei încremenite. Dacă 
însă inima vă va îndemnă să cercetaţi numele 
acelor cari au trecut la nemurire, statorniciti in 
bronz şi'n piatră, veţi rămâne mirati când su- 
fletul şi mintea o. să vă şoptească alte nume, 
cari mai cu dreptul ar fi trebuit să aibă soclul 
lor, dar cari cu toate aceste încă nu şi-l au. 
Parcă ţi-e silă, să vezi cu câtă greutate, cu câte 
amânări, cu câte certe, se va puteä inälfa, in 
Sfârşit, statui+ marelui Voevod Alexandru Cuza. 
Si-atunci dai din cap şi zici: „Vezi, chiar recu- 
nostinta poate fi înjosită, schimbată dintr’o floare 
rară şi suavă ce este, într'o ramură pe care să 
se poată cocofá alții!“ Si nu vei crede nici în 
lumea de pietre, nici în simtimintele cari au ridi- 
cat-o. Si nici în recunoştinţa neamului nostru, 
fiindcă cei cari îl alcătuesc, n'o au în parte 
fiecare. 

Dar iată că vre-o câţiva ofiţeri, într'o convor- 
bire a lor îşi aduc aminte de trecut, şi că'n 
amintirea lor răsare, deodată înt'un cadru de 
duioşie, chipul unui profesor al lor, unui simplu. 
profesor care i-a învăţat şi ia pedepsit părin- 
teşte, al unui profesor uitat, care-şi pusese însă 
un lung şir de ani din viaţa lui în slujba atâtor 
generaţii de ofițeri, cari i-au trecut pe sub mână. 
Sin duioşia lor, amintirile curg, se'nfáptuesc, şi 


SCHIŢE 93 


odată cu ele poate şi ochii tinerilor se umezesc,. 
si'n sufletul lor desinteresat infloreste, deodată, 
floarea rară a recunostinfii. Da, aceasta e ade- 
vărata şi curata recunoştinţă. 

Aşă cred, că trebue să se fi pus la cale, de 
către ofiţerii Scoalelor speciale de artilerie si geniu, 
ridicarea unui bust maiorului Mahala, profesorul 
de călărie, acum câţiva ani în urmă la aceste şcoli. 

Maiorul Mahala! Si eu, care scriu aceste rân- 
duri, l-am avut profesor, în şcoala de artilerie. 
Parcă-l văd: Bătrân de șaptezeci de ani, aproape, 
uscätv, cu umerii obrajilor ieşiţi, încadrați cu 
cele două favorite albe, cu ochii cenuşii, sterşi 
sub sprâncenele stufoase, umblând mereu in re- 
dingotă, cisme cu pinteni, — cu cravaşa în ca- 
rámb, cu mănuşi cenuşii în mâini şi pălărie 
înaltă în cap, — parcă-l văd că intră în manei, 
luând biciul, de teama căruia elevi şi cai ascul- 
tam, îndreptându-şi şalele, întinerind. înflăcărân- 
du-se, luând poziţia militărească, şi comandând: 
„Incälecarea !* apăsând pe începutul comenzii, sco- 
borând glasul şi prelungindu-i, trăgănând, sfârşitul. 
Si se necájia! Se necájiá, luă biciul şi vâră caii 
întrun colt al manejului, şi-i băteă până ne semana 
pe toţi în nisip. Câte trânteli am mâncat, Doamne, 
datorite biciului „Domnului maior Mahala !* Şi iar 
comandă „Incälecarea!“ şi caii infierbäntafi nu ne 
mai ascultau. Atunci începeau ocările, ironiile, pe 
cari maiorul le făceă pe şoptite, începând numai 
întâiul cuvânt cu glas tare ca să înţelegem ce o să 
urmeze în celelalte. Și unele erau destul de pipărate ! 
lar la sfârşitul şedinţii, după ce descälecam, pe cel 
mai neastâmpărat, — şi lucru acesta îl făcea şi 
cu ofiţerii, — îl luă frumuşel de mânecă, şi ca şi 
cum l-ar fi poftit la preumblare, îi spunea; „Tu. 


EM. GÂRLEANU 94 


hai la cancer!“ La carceră vroia să zică în stricata 
limbă românească, ce vorbia. Dar lam văzut că- 
lărind! Lam văzut călare pe acest septuagenar, 
stând înfipt în şea, stăpânind calul care tremura 
între pulpele grozavelui călăreț, Căci la maiorul 
Mahala patima cälärii era o a doua fire, o pa- 
timă care-i intrase în sânge, şi fără de care viata 
lui nar mai fi avut nici un rost, Imi spuneau ca- 
marazii, că un comandant, crezändu-| bătrân, 
vroise să-l înlocuiască, 

Atunci maiorul Mahala şi-a văzut viaţa zädär- 
nicitä; o desnădejde grozavă îl cuprinse, numai 
la gândul că nar mai fi avut putinţa sá vie la ora 
programului, de la care nu intärziase o clipá, 
iarnă-vară, şi ceru un concurs La concurs maio- 
rul Mahala îşi aduse aminte de tinereţea lui, îşi 
găsi toată vlaga şi puterea muschilor lui, şi birui | 
O fi sau nu adevărată întâmplarea aceasta, nu 
ştiu, dar se potriveşte minunat cu firea, cu ca- 
racterul acestui călăreț de rasă. 

Nu lam uitat, şi nu-l voi uita niciodată. Și a- 
cum, când anii s'au asternut peste întâmplările de 
atuncea, acum când mă gândesc la bătrânul a- 
cesta, care străin de neamul nostru, — era mi se 
pare, Ceh, — îşi inchinase toată viaţa în slujba 
oastei noastre, acum când mă gândesc la dragos- 
tea cu care dânsul îşi îndeplinia datoria, sânt şi 
eu cuprins de duioşie, de duioşia aceia, pe care 
şi acei ofiţeri cari au hotărât să-i ridice bustul, 
au încercat-o. 

Prin rândurile de mai sus, tocmai această faptă 
frumoasă isvorätä din adev2rata recunostinfä, am 
vrut să arăt, 


CINEMATOGRAFELE 


Serile, după masă, aşa cum îţi aştepţi sfarful, 
aşa aştepţi ceasul de cinematograf. E o modă 
priincioasă, o modă care dacă a început să tira- 
niseascä ca toate celelalte, are cel putin darul 
să-ți folosească întru câtva. Câţi dintre noi ar fi 
avut prilejul să călătorească prin atâtea tărâmuri 
depărtate, printratátea tari, unele cu soare veşnic, 
altele cu zăpezi veşnice; câţi dintre noi putea să 
vadă, la doi paşi pe regele Emanuel al Portuga- 
liei pe d-l Fallieres al Franţei, pe Kaizerul Ger- 
maniei ?! Care dintre noi a bănuit, fie măcar acum 
10 ani de zile în urmă, că vor sta frumos pe 
scaun şi vor privi la o groaznică vânătoare de 
leoparzi, în ţinuturile Nilului egiptean ?! Dacă sar 
trezi un sträbunic al nostru, şi, fără nici o pre- 
gätire, i-ai duce în faţa unei pânze de cinema- 
tograf, ar cădea mort de surprindere. Căci inven- 
tia cinematografului e îrir'adevăr miraculoasă. In- 
chipuiti-va ce va fi peste 150 de ani, când nicio 
fiinţă din cele cari în clipa aceasta trăiesc nu va 
mai fi pe pământ; ce va fi când întâmplări din 
zilele noastre se vor perinda pe pânză, când po- 
poarele îşi vor vedea dramele prin care strămoşii 
lor au trecut, când îşi vor vedea împărații şi regii 


EM. GÂRLEANU 96 


vorbind, miscändu-se, inviind, astfel, de dincolo 
de mormânt, o lume care odată avusese un rost 
sub lumina soarelui! Impresia aceasta adaică, im- 
presie care peste 10 ani va fi covârşitoare, am 
avut-o când am văzut la cinematograf pe eroicul 
Chavez, sburând încă peste Alpi, când de o lună 
rămăşiţele trupului lui sfărâmat începuseră a se 
topi, ca să reintre iarăş în neantul din care prin- 
seseră fiinţă. 

Tot astfel vor răsuna glasurile închise în gra- 
mofoanele pivnitii marei opere din Paris, gramo- 
foane care vor fi puse în mișcare pese 100 de 
ani, fâcând astfel pe morţi să învieze. 

Și glasul lui Tamagno, sau al lui Carusso va 
ridica lacrimi în ochii celor cari le vor asculta, 
infiorafi. 


ARTISTUL ȘI LUMEA DINAFARĂ 


Citirea unei nuvele publicate de curând. m'a få- 
cut iaräg să mă gândesc la legătura dintre scriitor 
şi lumea care-l înconjoară, la ceeace el alege din 
ea, şi ce anume adaogă dânsul realităţii, pentru 
înfăptuirea operei sale. Cunoscând mediul din care 
autorul nuvelei de mai sus a căutat să se ins- 
pire, am putut controla cu uşurinţă chipul în care 
faptele s'au resfränt în mintea lui, şi ce anume a 
crezut dânsul că trebue adăogit lucrării, pentru ca 
să-i dea o întregire. 

Cu prilejul acesta m'am încredinţat şi mai mult 
că refetele nu pot folosi decât în farmacie şi în- 
deletnicirea culinară, că arta e în afară de orice 
siluire, că intuiţia, puterea de a pătrunde şi a 
descoase viaţa, e singurul isvor al adevăratei arte. 
Intuitia nu e reţetă, ci un dar cu care Dumnezeu 
îşi mirueşte alesul. lată pe autorul nuvelei, aşezat 
la masa lui de scris, vrând sá infäfiseze o prive- 
liste a mizeriei. Întru acest scop îşi închipue sau 
îşi aminteşte un pomelnic de datorii, — cu tifre, 
exacte, fiecărui creditor, — îi adună pe aceşti 
din urmă la fereastra unui subsol mucegăit, inoadä 
o ceartă de mahala între cei doi soţi, cărora vrea 
să le arate sărăcia, şi din contrastul glasului piti- 
găiat, al femeei dinăuntru, şi răgetele creditorilor 


7 


98 EM. GÂRLEANU 


dinafară, scoate efectul mizerii omeneşti ! Dar ce 
păcat că faptele şi suferințele omeneşti, nu se pot 
amesteca în proporţiile în care se amestecă ouăle 
cu untul ca să iasă nişte jumäri bune. Căci realitatea 
nu poate fi interesanta decât prin ea însăş ; transpusă 
in toată cruditatea ei, fie pe-o pânză, fie într'o scriere 
literară, realitatea rămâne înjosită, tocmai fiindcă 
luând-o de pe temelia ei firească, o aşezi pe o alta 
şubredă. Fotografia nu poate înlocui pictura, nici ste- 
nografia, literatura. N'ai avea atuncea decât să porţi 
la îndemână un creion, să notezi orice convorbire, ti 
S'ar părea interesantă, şi s’o asterni apoi pe hâr- 
tie. Si să-ţi inchioui cu asta c'ai descoperit încă 
un colţ al sufletului omenesc! Dar arta creează ; 
realitatea prinsă de ochiul unui artist e din nou 
creată, cruditátii ei i se adaoga căldura sufletului 
acelui artist, şi îmbrăcată numai în nou vestmânt, 
ea poate să aibă dreptul la o nouă viaţă, la o 
viaţă veşnică dacă vestmântul îi va fi țesut mai 
luminos. Sufletul unui artist pătrunde realitatea, o 
desface apoi în toate adâncimile ei, şi i le colo- 
rează în culori suave, eterizate, deosebire de cele 
cari O acoperau în întâia ei fiinfare, cum raza de 
soare desface din picătura incoloră de apă, cele 
şapte culori eterice ale curcubeului ceresc. Aceasta 
pentru ceeace artistul alege din lumea înconjură- 
toare. Ce-i adaogá, ca să-i dea o întregire ? li a- 
daogă câte ceva din întregul capital de obser- 
vatie pe care ochiul lui, in chip inconştient, l-a 
cules din atingerea lui cu viaţa. Aceasta e lu- 
crarea cu adevărat mintală; lucrarea neprevä 

zută, — acesta e râul al căruia curs il Ştii, fără 
să poţi bănui sub ce efect de lumină îşi va duce 
undele în clipa ce vine. Din acest capital «de ob- 
servafie si experienţă, răsare partea cu adevărat 
personală a scriitorului, care | şi aşează pe scara 


SCHIŢE 99 


valorilor. E singurul capital după care nu trebue 
să alergi, el se dá.singur prins în capcană ochiu- 
lui dumnezeesc deschis deasupra lumii. ca să-i 
cucerească tainele. 

Mai rămâne de ales forma în care să-ţi îm- 
braci opera literară. In deosebire de pictură şi ar- 
chitectură, cari trebuesc neaparat să fie seamă de 
proporții, literatura e elastică, dânsa nu-ţi dă un 
număr de cuvinte, sau o lungime de frază, pentru 
o anume situaţie; meşter să fii, poţi mări sau 
scurta o descriere, fără ca opera să sufere ceva. 
Trandafir sălbatec, cu patru petale, trandafir de 
seră cu sute, nici gingâşia, nici eleganța unuia 
nu e în dauna celuilalt. Daca Maupassant dintr’o 
singură pagină îţi dă înfăţişarea furtunatecä a 
mării, cine poate bănui ca un Michelet îţi stre- 
coara acelaş fior în zeci de pagine? Și ca să a- 
mintesc iarăş despre nuvela de mai sus: nu un 
catastif de socoteli şi polite poate sa-ţi arate mi- 
zeria cuiva. ci numai o singură rază de soare, 
coborâtă de pe fereastră, peste o treanfä de co- 
vor, aşternut pe nişte podele măcinate de vechime, 
poate să infatigeze mai bine sărăcia unei biete 
odáite! Și iarăş, acelaş colţ văzut de ochiul unui 
maistru, poate lăsa câteva pagini de o rară fru- 
musefe. 

.. Dar dacă spinul se resfajá pe o tulpină tot 
atät de inaltä ca si a crinului, cine poate lua floa- 
rna unuia drept a celuilalt ? 


HOLERA 


Pe-o carte veche am găsit însemnate, de acecaş 
mână, ceasurile la cari trei membri ai aceleaşi, 
familii, tatăl şi cei doi fii ai lui, au murit de ho- 
leră, unul după altul în aceeaş zi. Sfâşietoare în- 
semnare, — datorită poate soţiei şi mamei, rä- 
masă singură pe pământ — scurtă, laconicä, aţa 
cum sânt mai toate însemnările din cărţile noas- 
tre vechii, — agendele strămoşilor noştri. Căci din- 
tre familiile acele ale căror obârşii se scoboară 
dincolo de începutul veacului al 19-lea, puţine 
vor fi cari sá nu numere măcar o jertfă acestei 
cumplite boale. Vecina noastră, Rusia, dela care 
ne-au venit multe, ne-a trimis şi acest dar, care 
a lásat urme adânci, mai ales în amintirea locui- 
torilor Moldovei. 

Câmpiile Prutului sânt presărate cu un spin 
mic, cu sămânţa ghimpoasă, cu tulpina acoperită 
de ace subţiri şi veninoase; spinului acestuia 
țăranii moldoveni îi zic holeră, şi spun cum că 
ni l-ar fi adus plocon Ruşii, pe cozile cailor lor, 
în ivrugurile pe cari le dădeau prin fara noas- 
trå. Faptul. că printr’o buruiană “uricioasă, de care 
te fereşti la fiecare pas, s'a statornicit amintirea 
cumplitului musafir, arată cât de nimerite sim- 


102 EM. GÂRLEANU 


boluri găseşte Poporul, şi cât de amará îi e iro- 
nia fata de acei cari ii prilejuesc relele. 

Și într'adevăr, de peste apele Prutului ne-aw 
pândit multe necazuri: 

Prutule, râu blestemat! 

Zice un cântec bátránesc. In poezia populară 
nu e râu mai dispretuit ca Prutul cu apele lui 
galbene si lutoase, cari parcä-fi spun să nu le 
bei, cu värtejurile si bulboacele lui repezi şi adânci, 
in cafi s'au scutundat atâtea vieţi omeneşti. 

Intro revistă, am găsit arătată statia ciumi 
printr'un monstru întins, cu ghiarele ráschiate, cu 
ochii ieşiţi din orbite, de-asupra unui tren care. 
aducea pe atâţia călători neştiutori de bagajul fu- 
nebru ce mai purtau cu ei, In legătură cu aceasta, 
un pictor simbolist, şi-ar putea închipui spectrul 
holerli, descärnat, cu ochii mari si verzi, cu ghia- 
rele lungi de vultur înfipte in umerii unui cazac, 
ce trece Prutul călare. 

Dacă pe duşmanii moşiei româneşti, plăeşii şi 
ostaşii noştri i-au înfrânt cu uşurinţă, sub coasa 
holerii au căzut cu miile fără nici un ajutor, căci 
impotriva ei mijloace de apărare nu erau. Pe a~ 
tunci puține tratate de igienă se vor fi aflat în 
bibliotecile boerilor noştri; despre desinfectante 
nu se prea ştiau multe, iar deasupra grozavei şi 
nevăzutei legiuni a bacililor şi microbilor nu se 
îndreptase încă nici un microscop. Holera lua din 
plin ; grozăviilor ei, Joan Ghica, le hărăzeşte pa- 
gini puternice în scrisorile sale. 

Dar iată că după atâţia ani, musafirul nepoftit 
se îndeasă iar la graniţele noastre. Și cu toate 
câ vremurile iuruşurilor au trecut de mult, cu 
toate că igiena se învaţă astăzi prin şcoli, cu 
toate că de-asupra legiunilor microbice micros- 
coapele se pleacă cercetäfoare, cum spre lumile 


SCHIŢE 103 


/ 


stelare telescoapele se îndreaptă iscodind, cu toată 
epoca echipei de salvare şi a etuvei de desinfec- 
tat, eram şi poate mai sântem încă tot atât de 
primejduifi ca acum o sută de ani în urmă! Fi- 
reşte, Moldova şi de astă dată era mai amenin- 
tatä decât de restul ţării. A fost o adevărată spai- 
mă, vestea că molima e aproape, pentru cei că- 
rora le cădea răspunderea urmărilor. 

Jaşii, bătrâna Capitală, oraşul cultural, Altarul 
României moderne, cum îl cinstesc în discursu- 
rile lor şi cei cari l-au văzut şi acei cari mau lo- 
cuit vreodată printr’insul, şi acei cari i-au dat 
câte puţin, şi ceilalţi cari nu i-au dat nimic. 

laşii steteau în preajma holerei, ca un osändit | 
in fata securii cäläului. 

Spre dânsul dar a alergat de data aceasta bună- 
voinţa celor tari. Spre norocul lui, unui om ener- 
gic şi de inimă, ministrul Morţun, îi cade sar- 
cina să-l smulgă din ghiarele nefericirii. Si iată 
fata cealaltă neaşteptată a răului. Ceea ce nu se 
ficuse in 40 de ani, se face într'o săptămână! 
Bältile verzi, pe cari, ca copil le ocoleam vara 
din pricina miazmelor ce împrăştiau, iar iarna le 
plăteam, pentru lunecuşul lor, tributul orelor de 
greacă şi latină,—-se seacă ; colţurile, în cari gu- 
noaiele adunate de ani alcátuiserá un fel de guano 
specific —se desfundá ; maghernitile, în cari muş- 
tile nu mai mureau. trăind fericite, ca întrun a- 
devărat Eldorado al lor,—se curăţă şi se aerisesc ; 
hrubele. în cari guzganii dela oraş primeau vizi- 
tele celor dela tará,—se astupă; în sfârşit meida- 
nele adevărate cimitire ale câinilor si-ale matelor 
libertine, — se mătură şi se stropesc cu Var, Ba 
minunea minunilor, lucru ne mai auzit, câțiva. 
funcţionari prea optimişti faţă de destinele ora- 
şului lor de baştină, sânt poftiti să cugete o clipă 


104 EM. GÂRLEANU 


şi asupra pesimismului Schopenhaurean, lasul re- 
faviat din insusi.... gunoiul lui... 

Si când vezi lucrurile acestea, când te incre- 
dintezi, că fără primejdia unui mare rău nu se 
poate face şi puţin bine. mai iti vine să multu- 
meşti holerii că şi-a arătat vârful nasului şi la 
hotarele ţării noastre. 

«Şi, uite-aşa, dela blestem se trece la bine- 
cuvântare, în lumea aceasta ciudată si-atát de ne- 
înțeasă. 


MODA LA BUCUREȘTI 


Poetul şi autorul dramatic îrancez Zamacois pu- 
blicä, întrun ziar, un foarte frumos articol asupra 
modei de astăzi a femeilor. Ridiculizând rochia- 
fus, cum numeşte, cu drept, noua fustă, strânsă 
jos întrun cerc, ce se poartă acuma, zice că face 
aceasta pentru ca mai tärziu, peste vreo cinci zeci 
de ani, cänd cineva ar vorbi despre evolufia gus- 
tului la modä, sä n’aibä dreptul sä creadä cä ge- 
neratia de azi, a fost o generaţie alcătuită din oa- 
meni, nebuni de legat. 

E bine, că s'a găsit un scriitor de talent, care 
să lase pe hârtie impresiile lui asupra imbräcä- 
mintei femeii din clasa de sus, a zilelor noastre. 

In perindarea veacurilor fiecare epocă şi-a avut 
moda ei. Pe tăcutele canaluri ale Veneţiei, ca şi 
în grădinile paradisiace ale Versaill-ului atâtea 
femei şi-au purtat rochiile, încântând atâtea priviri. 

Câtă deosebire însă dela rochia cea grea de 
catifea a „Portiţei“, la fusta de mătase scurtă, 
înfăşurată strâns pe trup, a frumoasei Tarnovska, 
această eroină modernă demnă de pana unui 
Shakspeare ! 

Ce trecere dela piepfii involafi, de la trena şer- 
puitoare a d-nei de Pompadur, ale cărei tocuri 


106 EM. GÂRLEANU 


înalte au înfiorat de atâtea ori nisipul aleelor 
umbroase dimprejurul Trianon-ului, la tualeta-fus 
a unei simple d-nei Steinhal, curtezana moderná, 
care-şi plimbă dragostele, trezind în parcul bătrân 
ecoul vechilor şi gloiioaselor amoruri ! 

Căci dacă în iubire femeile de pe atunci erau 
poate tot atât de statornice ca şi cea mai mare 
parte a femeilor de azi, în îmbrăcăminte erau 
cu mult mai stăruitoare. O modă isi trăia traiul, 
şi trecerile dela un fel al ei la altul, însemna 
o epocă. 

Moda de astăzi e în lumea materială ceeace 
efemera e in ced insufletiti. Moda se naşte şi 
moare în aceiaş săptămână, iar ceeace se numeşte 
sezon e o inlänfuire de sezoane supuse celui din- 
tâi, deosebindu-se între ele prin adăugirea unei 
panglici sau prin scoaterea unui volan. 

Și fiindcă Bucureştiul nostru e un Paris în 
miniatură, — avem de toate în miniatură — iată o 
privelişte bucureşteană, (aşa dar si pariziană) la 
orele 6 seara, — vremea obişnuită de plimbare a 
lumii alese. 

In fundul bulevardului, deasupra Cotrocenilor, 
soarele se coboară întrun apus fermecător, care 
îmbracă Bucureştiul într'o lumină dulce, rumenă, 
de vis. 

Feriţi-vă ! E o întrecere nebunească între bici- 
cletele ale căror roţi se alungă una pe alta, între 
automobilele cari zumzue ca nişte bondari uriaşi, 
si caii de foc ai muscalilor, 

Mai bine priviţi pe trotuare. latä-le, — vestitoa- 
rele gratiilor şi-ale modei. 

Subtiri ca nişte fuse, păşind mărunt, împiede- 
decate de cercul strâmt de jos al fustei, acope- 
rite de pălării cu borurile nemăsurate, cu um- 
brelele deschise sus, deasupra capului, par nişte 


a 


SCHIŢE 107 


ciuperci surupase, Doamne! prin ce minune de 
echilibristică pot păşi fiinţele acestea, cu mijlocul 
strâns intr’o maşină infernală, cu picioarele cer- 
cuite. calcdnd pe nişte tocuri înalte, în vreme ce: 
sus pe cap, trebuie să-şi fie pálária uriaşă, şi, 
mai sus, umbrela mai mică de cât pălăria. 

E o minune de acrobatică, în care, noi bărbații, 
mam putea izbuti; trebuie să fim sinceri şi să o 
recunoaştem. 

Pălăriile acestea sânt pentru femeile moderne 
ceea ce a fost. din vremuri străvechi până astăzi, 
vâlul la musulmane. De sub marginele lor largi 
nu poţi zări fata celor ce le poartă. Bărbatul merge 
lângă soţia lui, ca lângă o necunoscută. 

Si dacâ vor fi dintre aceia, pe care să-i bucure 
acest lucru, se vor găsi şi de aceia, cărora să 
le pară rău. 

Cuimea e la teatrele de vară. Din dosul acestor 
panere cu flori, nici nu poţi bănui măcar ce se 
petrece pe scenă. Mai mulfumitoare trebuie să fie 
priveliştea pe care artistul o are în faţă: un în- 
treg lan de.. floarea-soarelui, cum trebuie sá se 
desluşească chipul femeilor în cadrul pălăriilor. 

In legătură cu aceasta îmi amintesc de o cari- 
catură. E întrun teatru, în stal; în faţă o doamnă 
cu o pălărie stragnicá; în spatele ei un domn. 
Se juca, în seara aceea, întâi o dramă, apoi o 
comedie. Caricatura aräia dintruîntâi drama + 
doamna, mişcată, plânge cu nasul în batistă. Cum 
stă cu capul plecat, marginea dela spatele pălări: 
se ridică. Domnul din dosul ei, plistisit, nu poate: 
zări nimic ; îşi blestemă ceasul când şi-a pus în 
gând, să vie la teatru. A doua schiţă e în antract. 
Domnul, radios, îşi face în sine următoarea ju- 
decată : „dacă la dramă doamna a plâns, cu nasul 
în batistă, cât se va juca comedia, o să stea ca 


108 EM. GÂRLEANU 


oamenii, deci pălăria păstrându-şi locul ei firesc, 
o să pot privi“. Aşa a fost, dar, — schiţa a treia, 
— comedia e nespus de hazlie. Doamna se pră- 
pädeste, ráde... cu capul pe spate ; e rândul mar- 
ginei din față a pălării să se ridice în sus. Logica 
domnului din dos e spulberatá; pe chipul săr. 
manului se citeşte cea mai cumplită desnădejde !.. 

Propun o ligă, o societate a femeilor de bun 
simţ, pentru micşurarea páláriilor.. cel putin ale 
acelora cu care vin la teatre; un fel de S P.S.: 
Societate pentru protecţia spectatarilor. 

Si când te gândeşti că aprcape jumătate din 
industria lumii, e robită acestei mode sprinfare, 
că mii şi mii de maşini îşi invärtesc roţile pentru 
fabricarea atâtor nimicuri, că milioane de ochi 
se sting deasupra dantelăriilor rare, dante'e cari 
mai înainte să coste parale, costă viaţa atâtor 
lucrătoare nefericite, te întrebi dacă această goană 
nebună după lux, dacă această rafinare modernă, 
dacă acest progres, această perfecționare a lu- 
crului de nimic, nu e cea mai grozavă nebunie a 
civilizaţiei noastre )... 


CEEA CE S'A MAI SPUS 


Cu prilejul unui articol pe care la'm publicat de 
curând, un prieten m'a dojenit că vorbesc lu- 
cruri stiute, cunoscute de mult şi pretutindeni. Am 
stat şi m'am gândit dacă prietenul avea sau nu 
dreptate, când mi-a spus voibele acelea, şi astfel 
răspunsul pe care nu i l-am dat atuncea, i-l dau, 
cu acest prilej, prin scris. 

Ceeace m'a mirat cu adevărat, şi îndată după 
acea dojană prieteneascä, a fost faptul c’am găsit 
rezumat, intr’o notifä dintro revistă săptămânală, 
un articol publicat. mai în aceeaşi vreme, de că- 
tre un mare scriitor francez cate, într'o altă formă, 
spunea exact acelea ce spusesem eu în articolul 
pe care prietenul meu îl găsise publicat fără de 
nici un folos. Și atunci m'am întrebat: dacă s'a 
putut scrie mai mult în vre-o literatură asupra 
subiectului tratat de mine, fără de îndoială că 
acea literatură e cea franceză, în care adevăraţi 
maeştri au ilustrat cele ce scrisesem. Cum se face 
atunci că astăzi, şi a câtea oare poate, un mare 
scriitor găseşte nemerit să arate din nou aceleaşi 
lucruri cugetate şi supuse de alţii? Și mi-am şi 
răspuns, căci desluşirea venea de !a sine, 


110 EM. GÂRLEANU 


Sant atâtea lucruri cari s'au mai Scris. La urma 
urmei ce nu s'a scris oare? Ceeace deosebeşte 
un fapt sau un adevăr Spus astăzi de cel ce se 
va spune mâine, e numai forma Acelaş subiect 
poate fi turnat în zeci de forme, şi numai ea 
deosebeşte pe un scriitor de altul Dacă n'ar fi 
deci decât aceasta, şi încă am avea fiecare dreptul 
să incercám. să asternem pe hârtie, ceea ce au 
încercat şi aşternut alţii 

Dacă după Grigore Alecsandrescu a venit Ca- 
rageale să îmbrace aceeaşi fahulä in straiul nou 
al meşteşugului său, cu atât mai bine. Şi daca 
acest lucru se potriveşte atât de bine în ceeace 
priveşte arta, e mai mult decât o îndatorire, când 
e vorva despre o lucrare de direcţie, de cáláu- 
zire a sufletului, sau a minţii. 

Câte nu s'au spus, şi de câteori! Și cât de 
repede s'au uitat! Cine ştie Tatăl nostru ; dar 
intreabä-te, prietene, câţi îl mai spun! St gán- 
deşte-te, e bine că nu-l mai spun ? Cine nn ştie 
pe ce temelii se odihneşte credinţa strămoşească, 
Şi ce anume îndatoriri avem către dânsa! Dar 
intreabä-te, prietene, cäfi le mai indeplinesc ? Si 
gândeşte-te, e bine că nu le îndeplinesc? Si ce 
e oare toată orânduirea aceea a legilor, toată îm- 
párfirea, pe ceasuri, a unei munci pe care cu 
toţii o ştim că trebue, că sântem datori s’o facem? 

Si intreabä-te câţi din noi ar îndeplini-o fără 
de acea silire venită de aiurea. Și aşa fiind, ar 
îi bine dacă n'am îndeplini-o ? Nu, prietene, să 
ne cercetám bine sufletele, sântem prea slabi; 
şi energia şi gândirea şi Simţirea noastră, tre- 
buesc mereu trezite Atâtea adevăruri au rămas 
„uitate, fiind-că deşi toţi le cunoşteau, nimeni n'a 


găsit folositor să le mai reaminteascá. Atätea 


SCHIŢE 111 


credintei s'au spulberat, fiindcá nimeni nu s'a 
crezut dator să le mai propovăduiască! 

Uitarea cotropeşte sufletele; sântem datori să 
luptăm împotriva ei. Dacă ne simţim în stare să 
dăm un nou vestmânt unei gândiri vechi, să nu 
pregetăm. Și nimic să nu ni se pară nefolositor. 

Din nesocotirea celor ce ştim, isvorăște în- 
treaga nefericire a vieţii noastre. Să lăsăm. Ceeace 
s'a spus, nu e rău că se mai spune. Ce bine ar 
fi, prietene, să ni se pară, că nu şrim nimic prea 
bine, că nu cunoaştem nimic îndeajuns ! 


MIJLOCUL LUI DECEMBRIE 


S'a schimbat Firea ! In Decembre nu mai ful- 
gueşte, ferestrele nu se mai smälfuesc cu flori de 
gheaţă ; copaci nu-şi mai întinde braţele împo- 
dobite în promoroacă. Noroiul lui Martie umple 
străzile ; copacii Cişmigiului plâng din ramurile 
lor umede; cerul, îmbâcsit de nori cenuşii, atârnă 
greu, gata să se reverse într'o ploaie de toamnă. 
E tristă vremea, ca orice lucru ne la locul lui. 
Numai bucureşterii sânt veseli. Bărbaţii umblu în 
pardesiu ; doamnele în jachete subţiri; copiii cu 
genunchii goi. lar lebedele Cişmigiului, albe de 
par'că ne-ar face dor de zăpadă, plutesc a lere 
pe lacul Cişmigiului, a cărui oglindă zadarnic, 
mai aşteaptă antreprenorul patinajului, s'o vadă 
odată îngheţată. Träsurile aruncă raze de noroi 
în toate părțile, pătând rochile şi hainele, cari 
umplu a doua zi fabricile spălătoriilor chimice. 
Căci şi petele de noroi, ca multe altele, se şterg 
uşor, şi dacă mai lasă vre-o urmă, apoi aceasta 
e numai pentru ochii îngăduitori, cari ştiu unde 
a fost pata dela început. 

Pe vremea aceasta triztá automobilele invio- 
rează oraşul. Semnalele lor, cari au de scop 
să-ți prevesteascä mai din vreme că vei fi călcat, 
aruncă zarva în public, trezeşte energiile, mişcă 
picioarele celor mai reumatici. Sofeurii, această 
nouă categorie de oameni, — oameni inculfi, fără 
simţul timpului şi al spaţiului, fără gândul pri- 
mejdiei — merg şi ei, trebue să recunoaştem, la 


8 


114 EM. GÂRLEANU 


moarte ca vechii gladiatori romani. Omoară şi 
la rându-le sânt omorâţi. Bicicliştii sânt rari, e 
un sport învechit. 

Pe sus, doar Vlaicu sboară: — el sub cer, fi- 
găruşii mahalalelor Cotrocenilor urmărindu-l pe 
jos, dând cu căciula în câini de bucurie, fiindcă 
până la el n'ajung. Curse, nu. Bătâi cu flori, nu. 
Altfel de bătăi câte vreţi. Cârciumele gem, acum 
în preajma alegerilor. In fața Clubului democrat, 
două manifestații au. scos de prin bârlogurile lor 
pe toți agenţii. Se pregătesc toţi de alegeri, Unii 
vor să rămâe; alții să vie. Ori unii ori alţii au 
să-şi vadă visul cu ochii. Pentru câtă vreme? 
O să vedeţi. In cafenele aceleaşi discuţii. „Toţi 
avem geniu; în afară de noi nu pot fi alţii; noi 
sântem centru lumii“, 

Literatura! Gazetele dau «fapte diverse: omo- 
ruri, sinucideri, Staţia B. M, Omul gol din Cis- 
migiu»... Pe care, în treacăt fie zis, şi autorul 
acestor rânduri a avut cinstea să-l vadă, nu la 
miezul nopţii, cum au spus gazetele, ci la 8 cea- 
suri seara ! Gol ca Adam. 

Bănuesc că pricina e o Eva. Cofetăriile pline; 
Cinematografele asemenea ; teatrele la fel. La Na- 
tional a răsărit Luceafărul ! Maman Colibri ține 
seria la Davila; opereta lui Grigoriu îşi pre- 
găteşte premiera la Teatrul «Leon Popescu». Şi 
toate merg, se invártesc pe veşnicul fus al actu- 
alitáfii. z 

Numai zăpada a ajuns legendară, ca Fefü- 
Frumoşi, ca Ileana Cosânzeana a lui Victor Ef- 
timiu, ca Statul Palmă-Barbă-Cot. Ori o fi cre- 
zând şi dânsa că e prea albă şi neprihănită pentru 
mocirlosul pământ ! 


ee eee 


AAA Se 


13 MARTIE 


Tineretul universitar a sărbătorit şi anul acesta 
ziua de 13 Martie, şi cred că această aniversare 
va trece în tradiţie, şi că în fiecare an se va 
aminti ziua, când a rămas hotărâtor, că pe scena 
Teatrului Naţional, românii trebue să vorbească 
în graiul lor. Acei cari au dat prilejul acestei 
zile, parte din pătura înaltă a societăţii bucureş- 
tene, nu-şi închipuiau că şi în limba românească 
put să se exprime cugetări sau să se facă spirite, 
— acele rachete ale vorbirii franceze. A trebuit 
să curgă sânge, sângele nu al acelor vinovaţi, ci 
al celor cari mai mult prin instinct, — vorbesc de 
masa compactă a poporului adunat în noaptea 
aceia, — s'au împotrivit săbiei şi baionetei pentru 
o pricină sfântă. Acei cari atunci făceau pe scep- 
ticii, şi condamnau mişcarea unor „tineri sväpä- 
iaţi“, joacă astăzi pe scena Teatrului Naţional 
în româneşte, piese originale româneşti, cari plac 
de o mie de ori mai mult ca farsele franfuzesti, 
şi poate se miră şi dânşii, fără să o mărturisească, 
cum o „mişcare svăpâiată“ a putut să aibă un 
rezultat atât de serios. L-a avut fiindcă uneori 
avântul tinereţii e acel care deschide zările noui 
ale unui popor. Atunci nu mai e vorba de «ti- 


116 EM. GÄRLEANU 


neri sväpäiafi“, ci de o putere covärsitoare, căreia 
„Obiceiuriie“ trebuesc să se supue. i 
* É * 

Studenţii ceruserá concursul d-lui lorga, şi d-sa 
se hotărâse să vorbească. In ziua de 13 Martie, 
pe la orele 5, ne îndreptam în trăsură cu d-sa 
spre sala Eintracht; pe drum un foarte însemnat 
personaj politic conservator, ne opri, şi rugă pe 
d. lorga, din partea unor doamne din înalta so- 
cietate, să renunţe la cuvántarea sa. D. lorga ră- 
mase nesträmutat în hotărârea luată. Sala Eintracht 
gemea de lume, deabea se putii deschide calea 
profesorului universitar. D.. Vlahuţă şi cu mine, 
am rămas pe trotuar, dinpreună cu multă altă 
lume ; auzeam numai aplauzele şi aprobările en- 
tuziaste ale ascultătorilor. D, lorga tinuse poate 
cel mai înflăcărat discurs din viaţa sa, atât de 
bogată în cuvântări. Apoi studenţii, cu un steag, 
porniră spre Teatru, cântând „Deşteaptă-te Ro- 
mâne“, 

Cine a dat poruncă să se scoată imediat ar- 
mata, îşi are pe cuget sângele vărsat, dar si glo- 
ria, la care nu se gândise, fireşte de a fi dat 
prilejul unei mari prefaceri in moravurile socie- 
tăţii noastre, în schimbul unei jertfe, fără de care 
nimic trainic nu se poate înfăptui. 

Când s'a adunat toată mulţimea aceea de oa- 
meni ?!—nu pot sti. Stam cu Mihail Sadoveanu, pe 
treptele unei prăvălii, in colt la întretăerea strå- 
zilor Regală cu Academii şi priveam invälmä- 
şagul. Se înoptase, erau ceasurile 9. Dinspre piaţa 
Teatrului veneă un sgomot surd. Chiar în fata 
noastră studenții, ajutaţi de norodul ce se strân- 
sese, dădeau lupta cu jandarmii pedestrii, cari 


SCHIŢE 117 


atacau dinspre Calea Victorii, Trei tramvae fură 
oprite pe loc; vizitii fugiseră cu caii. Cineva dădu 
ideea : „Baricadali strada“,şi într'o clipă tram- 
vaiele fură întoarse spre intrarea străzii. Deodată 
auzirăm un zgomot mare, ca acel al unor che- 
soane de artilerie în mers. Bäetii de prăvălie, 
mahalagii, descoperiseră că strada Academii se 
pavează, mai în sus, încărcând bolovani şi bucăţi 
de asfalt în gunoierile primării, le aduceau în 
galop. Cineva stinse felinarele, şi o bombar- 
dare groaznică începi. Din jandarmii pedestri 
începură să cadă, loviti, unul câte unul. 
Studenţii, pe rând, de pe acoperământul va- 
goanelor de tramvai, ţineau cuvântări de imbär- 
bătare. Dela ferestrele casei din colţ, de lângă 
Continental, cineva aruncă, în jandarmi, ghiveciuri 
cu flori, vase de bucărie, şi sirăfulgeră prin 
noapte chiar lama unui tesac, aruncat cu furie 
de mâna unui bărbat, care se fácú nevăzut 
apoi. In clipa aceasta de fierbere cumplită, tră- 
sura unui „artist“ din înalta societate, care se 
vede nu aflase de cele petrecute până atunci, 
căuta să-şi facă loc cu orice preţ prin mulţimea 
clocotitoare de mânie; domnul se sculase in pi- 
cioare şi cerea cale liberă cu orice pret; cu o 
stinghie cineva îi aruncă jobenul în aer la câţiva 
metri, zeci de mâini se întinseră de întoarseră 
caii înapoi, dându-le bici, trăsura porni pe unde 
venise intro goană nebună şi întrun groaznic 
strigăt de: „ho!“. Atunci auzirăm dinspre strada 
Enei un mers cadentat şi hotărât: veneau vänä- 
torii. Mare parte dintre cei cari aruncau cu bo- 
lovani îşi schimbară tirul spre 'dânşii. Auzeam 
loviturile cum cădeau pe arme; mulţi vânători 
căzură, dar ceilalţi înaintau linistiti, ca la paradă, 
cu baioneta la arme, a căror strălucire în noapte 


118 A EM. GÂRLEANU 


parcă le lumina frontul. Atunci, tot ce era in 
mine creştere militărească, dintr’atäfia ani de şcoli 
militare şi ofiferie, se revoltă. Tineam cu soldaţii 
cari cădeau fără să lovească, si’n deosebire de 
Sadoveanu, care cu firea lui liniştită priveă lucru 
filosoficeşte, strigai la cei ce aruncau: «Numai 
aruncaţi cu pietre: dânşii mau lovit pe nimeni!» 

Intr'adevár, frontul se oprise, închisese numai 
strada. Bombardarea încetă, şun student le si 
tinu o cuvântare, Ciuda cea mare era pe jan- 
darmii pedestri şi cei călări, cari nici nu crutau, 
dar nici nu erau crufati. Din fundul străzii Re- 
gale un ofiţer de jandarmi cäläri sosi in trapul 
mărit al calului, căutând să străbată în Calea 
Victorii. Cu sabia scoasă, ofiţerul căută să-şi 
facă loc, zeci de bolovani loviră calul şi pe el. 
In faţă era baricada tramvaelor. Ar fi fost pier- 
dut dacă între tramvaie şi colţul Continental, 
unde acum e chioşcul cu ziare, nu rămăsese un 
loc cât să încapă un om. Ofiţerulil zări, indreptä 
desnădăjduit calul într'acolo, care cu presimti- 
mâutul primejdiei cel aştepta şi pe el, se subtie 
ca O pisică şi, săgeată, trecu dincolo. 

Târziu de tot, în urma multor garje ale jan- 
darmilor călări şi atacuri ale jândarmilor pedeştri, 
dincolo de miezul nopţii, străzile incepurä sá şi 
ia înfăţişarea lor obişnuită. 

Ne-am dus să-i spunem d-lui lorga cele în- 
tâmplate. Pe strada Știrbei-Vodă, sub lumina 
unui felinar, văzurăm pe o targá un jandarm 
rănit, pe care-l duceau la spital; soldatul aveă 
capul tot înfăşurat si de abeă răsuflă. Sub im- 
presia aceasta am intrat la d. lorga, căruia i-au 
dat lacrimile şi multe clipe n'a pulut vorbi de 
emoție, auzind povestirea noastră. 


SCHIŢE 119 


Dupä cäteva zile am pornit, cercul „Sämänä- 
torului“, in frunte cu d. lorga, dela un capät la 
altul al ţării, propăvăduind iubirea graiului stră- 
moşesc. În cuvântări admirabile, conducătorul 
înflăcăratei mişcări literare de atunci, poate şi-a 
mărturisit tot ce-a avut mai avântat, mai tineresc 
şi mai plin de nădeide în suflet, poate şi-a pe- 
trecut cele mai frumoase clipe din viata sa de 
luptător. Pentru noi ceilalţi zilele acelea sânt amin- 
tiri neşterse. 

Asa s'au petrecut şi acestea au fost urmările 
zilei de 13 Martie 1906. 

Tinerilor, din generaţie în generaţie, n'o uitaţi | 


DREPTUL PRESEI 


Drama care a cutremurat Franţa, a emoţionat 
şi lumea întreagă. Desnădejdea d-nei Caillaux a 
ajuns până intr’atäta, încât a mers cu mâna înar- 
mată, de a dobori pe acela care publicase, şi a- 
vea de gând să mai publice, scrisori intime din 
viaţa ei, — Calmette, directorul ziarului „Figaro“. 
Tocmai fiindcă această crimă pornia atât de sus, 
atentatoarea fiind soţia ministrului celui mai cu 
autoritate din cabinetul francez, pricina care în- 
demnase pe o femee cu aşa situaţie la o atare 
faptă, a dat loc la discuţia unei chestiuni foarte 
însemnate: până unde pot merge drepturile presei? 

Fără îndoială unul din drepturile cele mai pu- 
ternice, pe care societatea le-a căpătat în dauna 
a câtorva puternici, cari ascundeau adevărul şi 
lumina, în folosul lor, e acel al libertăţii presei, 
care o reprezintă, îndreptând-o în aceiaşi vreme. 
Atunci când presa urmăreşte un tel, care e cel al 
adevărului şi dreptăţii, şi acest lucru îl face pe 
căile drepte ale constiintii curate, atunci dânsa 
poate deveni a putere uriaşă, şi răsunetul cuvân- 
tului ei nu întârzie să trezească un puternic ecou 
în adâncul sufletului mulţimii. Se cheamă că a- 
tunci a format un curent, că a câştigat cauza, şi 
că la îndeplinirea vointii ei nimic nu-i poate sta 


122 EM. GÂRLEANU 


în cale. Presa poate răscoli rásboaie după cum 
poate aşterne pacea; poate ajuta la cultura unui 
popor şi la formarea literaturii lui, — la înălţarea 
lui în sfârşit, Desființarea cenzurii a fost unul din 
paşii omenirii spre progres. . 

Si mai are un drept mare presa: acela de a 
urmări şi aráta cetăţenilor, în bine s'au în rău, 
după cum e cazul, activitatea oamenilor publici, 
Toate actele lor pot fi controlate, cântărite în 
văzul tuturor, ele fiind legate de bunul mers al 
societăţii, în numele şi spre binele căreia trebuie 
să lucreze. Dar oamenii sunt oameni, si fie firea - 
unora, fie nepriceperea, pornesc spre rău cele ce 
erau puşi să îndrepte spre bine. Atunci presa le 
analizează activitatea şi cu puterea ei îi doboară 
dela locul în care soarta îi urcase. Dar până aici 
merge dreptul presei. Atunci, când pentru a ajunge 
la acest rezultat, te slujeşti de alte mijloace, în- 
seamnă si slăbiciune şi că te-ai îndepărtat dela 
datoria ta. Acesta-i cazul lui Calmette: vrând 
să doboare un ministru, pe care-l credea necinstit, 
la urma urmei a căutat să-i desvălue viaţa lui 
intimă, viaţa familiară, care nu avea întru nimic 
aface cu chestiunea pentru care lupta. Ei bine, 
ziaristul loial mare creptul, să se slujească de 
micile intrigi familiare, de nenorocirile cari zac as- 
cunse în sânul unei familii, de nefericirea cuiva, 
de nimic, în sfârşit, din ceiace fiecare om ţine 
ascuns în tainita sufletului său, ca pe o mare du- 
rere sau o nespusă fericire. Ministiul Caillaux 
avea la îndemână şi dânsul scrisori compromifä- 
toare pentru Calmette, căci nu e acuzator, în ase- 
menea chestiuni, care să nu poată trecela răndu-i 
drept acuzat. lată de ce nu pot înclina să spun 


et ity de de > 
Alu . å - 


SCHITE + 123 


că directorul ziarului „Figaro“ a căzut la postui 
lui, Şi-a ispăşit, ce-i dreptul tragic, o greşeală. 

Din nefericire de multe ori şi la noi unele ziare 
au depăşit acest drept. E o chestiune de consti- 
intä, să respecţi viaţa privată a unui om şi, mai 
ales, a unei femei. Turnurile de cristal sunt nu- 
mai pentru eroii din basme. 


Me. 


ODISEA UNEI STATUI 


S'au ridicat multe statui în România. Unele au 
apărut aşa, deodată, ca nişte aeroliti, în mijlocul 
pieţelor publice, în colţul unei străzi, s'au în 
umbrarul unei grădini. Cercuri, comitete, simpli 
particulari, au împărţit de atâtea ori liste, au ţinut 
conferinţe, au strâns fonduri. Cu fonduri se poate 
face orice, — chiar ridica statua unui om, a căror 
biografie n'o poţi găsi. 

Spre fericirea lui, laşul a fost scutit de lumea 
bronzurilor necunoscute ; între zidurile vechei ca- 
pitale, numai câte-va statui amintesc, cu drertul, 
chipurile márete ale unor adevăraţi eroi, cari au 
ilustrat istoria politică şi culturală a Moldovei. 
Statuele lui Stefan-cel-Mare, Vodă Ghica, şi a lui 
Miron Costin, precum şi cele ale lui Gh. Asachi 
şi Vasile Alecsandri, trebuicu ridicate ca un pri- 
nos de recunoştinţă a generaţiilor de astăzi. Ba 
e o tristă faţă a sufletului românesc de azi dacă 
în laşi nu se găsesc încă statuile unui Mihail Ko- 
gálniceapu, unui Costache Negri, unui Mihail 
Eminescu, oameni cari au răsfrânt strălucirea su- 
fletului şi minţii lor asupra faimei Moldovei. 

In sfârşit, după atâta aşteptare, — aşteptare 
care a arătat cât suntem departe încă de aşa 
zisa epocă a caracterelor, cântată şi cerută de 


126 EM. GÁRLEANU 


toţi indrunätorii mari şi mici de astăzi, — în 
sfârşit ziarele anunţă într'o bună zi că laşul, ie- 
şeni, vor să ridice o statuă aceluia care prin 
voinţa lui de fier, prin dragostea nemärginitä ce 
purta neamului românesc, prin avântul eroic pe 
care-l hrănia în inima lui, hotărâse şi îndepli- 
nise Unirea, prin înfăptuirea căreia s'a pus te- 
melia României de azi şi din viitor. lesenii vroiau 
să ridice dar o statuá lui Alexandru loan Cuza, 
Marelui Domnitor. 

Comitetul alcătuit din oameni cu vază, a îm- 
pärtit liste pretutindeni, s'a strâns dela suma ce-a 
mai mică, — banul ţăranului sărac, recunoscä- 
tor Domnitorului, — până la cea mai mare, cei 
20.009 lei. pe care M. Sa Regele Carol i-a a- 
dăogat subscriptiei, şi, un sculptor italian sculp- 
torul Romanelli, luă comanda statuei, 

Se întâmplă însă că, paralel cu această fru- 
moasă faptă, — pe care Românii o datorau, — 
se întâmplă că lagu! să intre într'o epocă de pre- 
facere: se clădesc case, se deschid străzi, se în- 
tind pieţe noui. Lucru şi mai neaşteptat, Parla- 
mentul votează o sumă de 200.000 lei, pentru un 
monument al Unirei, al cărei semicentenar se ser- 
base cu un an mai înainte. De aci, — odissea. 

In această epocă a goanei după.. caractere, 
răsar din umbră patimi şi slăbiciuni vechi, — ura 
înăcrită şi înăbuşită în suflete, ura pusă în slujba 
unei linguşiri neîntemeiate, căci ce-l către cari se 
îndrepta, a respins-o cu dispreţ Si atunci infru- 
musetarea laşului avu menirea să slujească urä- 
fenia unor suflete, votul parlamentului altora şi 
statua Marelui Domnitor fu acoperită de vălul 
pânzei albe. care trebuia să cadă de pe dânsa în 
ziua desvelirii. 


SCHIŢE 127 


Asa, unii din comitet, pretind că statua trebue 
neapărat aşezată în Piaţa cea nouă, cum s'a bo- 
tezat răscrucea străzilor Golia cu Ștefan-cel- Mare. 
Avuseseră grijă aceştia să croiască într'adins a- 
ceastă piaţă, să ceară autorizaţie la primărie, să 
comande astfel statua încât, — după spusa zia- 
relor — sculptorul să declare că făcuse statua 
anume pentru Piaţa Nouă! La piețe noui oa- 
meni vechi! O polemică prin presă, certuri in 
consiliul comunal. protestări din partea studenti- 
mei, — toate la un loc, — mi-se pare că şi unele 
demisiuni din Comitetul ridicării statuei, — aduc 
oarecare înţelegere, şi într'o zi, ziarele anunţă că 
comitetul a hotărât aşezarea statuei în Piaţa Uni- 
rei, vechea şi istorica piaţă. în care s'a jucat hora 
unirii, în largul căreia, de atunci şi până astăzi, 
la împrejurări solemne, se încinge tradiționalul 
joc, şi se tin cuvântările educative şi naţionale, 
pentru tineretul şcolilor, cari se adună acolo cu 
drapelele. 

Nu trece mult şi altă ştire umple lumea de mi- 
rare. Piaţa Unirei, fiind străbătută pe dedesupt 
de pivniti şi canale, nu poate tine greutatea sta- 
tuei. Bani, nu mai erau. D-i Al, D. Xenopol. din 
comitet, împarte alte liste de subscripte pentru 
adunarea sumei trebuitoare la întărirea pieţei. 
Banii se strâng, lumea aşteaptă. Comitetul se 
strânge din nou. Şi ca un vis urât, Piaţa Nouă 
apare iar în zare! In Piaţa Unirii, zic cei cu 
Piaţa Nouă, trebue aşezat monumentul Unirei 
— cel votat “de parlament — dincolo statua 
Domnitorului. Si cearta e luată dela capăt. Stu- 
dentimea din laşi şi din Bucureşti protestează 
şi anunţă întruniri. Intreaga opinie publică e 
indignată. 

Dacă amintirea Marelui Domnitor era să fie 


128 EM. GÂRLEANU 


mänjitä de patimi meschine, mai bine i-se lăsa 
neperitoarea statură sădită în suiletul neamului 
românesc. Aceia n'are nevoe de sprijinul epigo- 
nilor, aceia e talismanul pe care fiecare din noi 
îl trecem copiilor noştri, prin sângele nostru. 

A căuta să desparti chipul lui Cuza-Vodä de 
Unire, înseamnă a căuta să smulgi Domnitorului 
actul cel mai mare al domniei lui, act care fără 
voinţa lui de fer, nu s’ar fi putut cu nici un pret 
înfăptui. Ea ca şi când ai căuta să smulgi soare- 
lui lumina. 

A căuta să arăţi, că o piaţă fără de nici-o 
tradiţie, e mai potrivită pentru statua unui Domn, 
decât vechiul loc în care chiar şi-a serbat actul 
istoric, făptuit de dânsul, că e mai potrivită decât 
o piaţă în care de atunci până astăzi se serbează 
amintirea acestui mare pas, şi care, prin tradi- 
tie, a rămas ca loc hotărât tuturor serbárilor cul- 
turale din laşi, a căuta să aráfi acest lucru, e o 
nebunie. Tocmai pentru acelaş lucru, s'a mutat 
statua lui Gh. Asaki în fata Trisfetitelor pentru 
acelaş lucru i-a aşezat statua lui Vasile Alecsan- 
dri în fața teatrului, iar statua lui Stefan-Vodá 
s'a ridicat în, preajma bisericii zidită de el. 

A căuta să arăţi că scılptorul a făcut o statuá 
anume pentru o piaţă, ca şi cum ar fi vorba des- 
pre colfarul unui muzeu, sau de statua unei scări 
monnmentale, e ridicol. 

A căuta să te împotriveşti unei ţări întregi, a- 
păsând asupra hotărârei tale, din ce pricini nici 
nu e nevoie să ştim, e îndrăzneţ. 

Statua lui Cuza- Vodă, marele si neuitalal Domn 
al Unirei, trebuie aşezată în piaţa Unirei, in lo- 
cul unde generaţiile de astăzi s'au deprins a-i 
serba amintirea.. 

Altfel să nu se îngădue ridicarea statuei, Și 


SCHIŢE 129 


va însemna atunci, că generaţia de astăzi nu-şi 
poate înălța sufletul încă până la sărbătorirea u- 
nor vremi de glorie. Epoca cea mare:a caracte- 
relor nu e dat s’o începem noi. Sá ne rugám lui 
Dumnezeu să trecem mai repede pe lume, să ră- 
mae cei de după noi, în sufletele ‘cărora, să ná- 
dăjduim, că se va găsi o mai puternică pârghie 
morală, în inimile lor un mai curat şi înflăcărat 
avant. 


DELA REPETITIILE „LUCEAFÄRULUI“ 


Ce ciudată e scena într'o zi de repetiţie. Tot 
fastul ei, tot farmecul ei mincinos, toată poleiala 
i-se şterge în fata pánzelor vápsite grosolan, în 
fata stâncilor de carton, a cerurilor de mucava. 
Actorii, în hainele lor de toate zilele, îşi spun ro- 
lurile cu caetele în mână, întrerup tiradele, fac o 
glumă, sau îşi aruncă infäpäturi; maiestrul de 
scenă îi dojeneşte, la arată, îi întoarce să înceapă 
iarăş aceleaş şiraguri monotone de cuvinte, pe care 
urechea nu mai vrea să fi le primească. 

Impresia aceasta ciudată stăruie chiar la o re- 
petiție generală, când decorurile sânt toate, sau 
mai toate pregitite, când artiştii joacă grimaţi si’n 
costume. 


E repetiţia generală a „Luceafărului“, a d-lui 
Delavrancea. Scena cuprinde decorul actului în- 
täi, frumoasa poartă a cetăţii din Suceava. Sala 
e întunecată. Numai sus, în mijlocul cupolei, prin- 
tre alămurile policandrului uriaş, ziua se zăreşte 
ca o dantelă. De abea ne zărim unii pe alţii; 
câţiva scriitori, 2—3 critici ; în loja direcţiei: di- 
rectorul general al teatrelor, d-l Eliade şi autorul, 
d-l Barbu Delavrancea. 

Repetitia începe. De după zidurile de strajă, 
glasul plin de umor a lui Brezeanu, răsare îngri- 
jat. Marele artist se emofioneazä la repetiţia ge- 
nerală ca şi în seara premierii. Peste câteva clipe, 
intră în scenă maestrul Nottara, care joacă rolul 
lui Petru Rareş, şi a pus şi piesa în scenă. In 
mijlocul unei tirade maiestrul se opreşte: „Da nu 
sta aşa teapán, măi bäete*, dojeneşte pe unul. 


132 EM. GÂRLEANU 


Și cuvintele acestea împart spusele lui Petru Rareş, 
şi ne face să zämbim. 

In actul al Ilea e multă figurafie. Maestrul 
Nottara e cu ochii în patru. Îşi spune rolul gi 
deodată, se repede întrun colţ: „Eşi mai în fafa ; 
aşa“. Și trage peun figurant de mâneca hainei; şi 
iar îşi reia cele ce trebuie să spună mai departe. 
Din măreţia vorbirii de oainiaoră, dojana cade 
ciudată, ne dă ca un duş rece celor cari ascultăm. 

In actul al Ili-lea sgomotele luptei nu se des- 
luşesc bine; d-1 Delavrancea © nervos. Se scoală 
în picioare, în lojă, şi strigă: „Nu aşa, nu aşa. 
Parcă e la alegeri! Nu i vorbă şi acolo sânt falge 
strigătele, dar“. .. 

Si scena începe din nou, şi iar din nou. E ne- 
închipuită puterea de muncâ a maestrului Nottara. 

După 30 de ani de scenă. a păstrat aceiaş 
vioiciune, aceiaş dragoste de ea lar marele său 
talent, e veşnic învăluit cu o rară modestie, care 
face cinste unui artist ca dânsul. 

D-l Delavrancea nu iartă nici o tărăgănare, _ 
nici o greşală. Roagă pe artist să înceapă orice 
scenă ce ise pare cam tärägänatä. hte 

Esim dela repetiţie la 7 seara. Se începuse la 
1 după prânz. 

Observațiile d-lui Delavrancea au smuls un nou 
cuvânt de spirit lui Brezeanu. In actul al II-lea 
se aduce lui Petru Rareş, capul italianului Gritti 
tăiat, pe o tavă. In seara premierii, cum d-l De- 
lavrancea arăta la, toţi părţile slabe ale interpretării, 
Brezeanu îi zi. e: : 

— «Mi se pare, coane Barbule, cá numai ca~- 
pul lui Gritti a fost bine dupa dumneata. 

Cuvântul a făcut mult haz. 


FAPTUL DIVERS 


Veţi fi auzit de multe ori, cum unii critici a- 
—yuncá asupra unor scriitori învinuirea, că n’au dat 
în cutare pagină a lor decât un „simplu fapt di- 
vers“. Prin aceasta criticul vrea să arate că scrii- 
torul a plăsmuit numai o întâmplare obişnuită, o 
întâmplare comună, una dintre sutele pe care ora- 
sele mari le därueste, zilnic, gazetelor locale. Cáci 
„faptul divers“ e o näscocire a gazetarilor, „fap- 
tul divers“ e rubrica în care reporterii înşiră, pe 
fugă, cu o singură muiare a condeiului în călimară, 
cutare omor, cutare sinucidere, cutare dramă fa- 
milară. Trei rânduri: „In strada X, domnul Y, 
prinzându-și sofía în flagrant. delict cu domnul Z, 
i-a ucis pe amândoi cu câte un foc de revolver“. 
Acesta e un „fapt divers“. E un „fapt divers“ si- 
nuciderea bietei fetițe, moartă în fata trenului, sub 
roţile balaurului de tier, în vestita Staţie B. M. 
E un „fapt divers“ sinuciderea cutărui sculptor 
cunoscut, dintr'o pricină de dragoste. E un «fapt 
divers» impuscarea amantului vinovat, de cäträ 
femeia desnädajduitä, întrun vestit local de pe- 
trecere. Toate acestea sânt „fapte diverse“, pe 
cari poliţia le împărtăşeşte din două cuvinte re- 
porterilor, în clipa din urmă, când gazeta e în 
maşină, şi când, peste un ceas, foaia trebuie îm- 
pärtitä în cele patru colţuri ale ţării. Reporterul 
le scrie grăbit, şi aleargă după altele. Faptul e 
ceeace s'a întâmplat, deosebirea dintre ele, diver- 
sitatea lor, a botezat o nouă coloană în gazetărie. 

A! dar când ai sta să cercetezi, să adânceşti 


134 EM. GARLEANU 


aceste „fapte diverse“, să le afli in tot înţelesul 
şi în toată adâncimea lor, să sträbafi şi să des- 
veleşti toată forma sufletească a eroului unei ase- 
menea întâmplări. atunci vei vedea, că ceeace e 
înregistrat ca un biet «fapt divers», e însăşi viata, 
însăşi taina ei. Căci ce e existenţa aceasta, dacă 
nu o inlänfuire de „fapte diverse“, o inläntuire 
de întâmplări, cari, toate la un loc, alcătuiesc ro- 
manul unui om. Nu e „fapt divers“ care să nu 
poată da prilejul unei capodopere, unei nuvele 
sau unui roman, care să închege pentru veşnicie 
una din feţele lumii aceştia. 

Fireşte că sub condeiul reporterului orice dramă 
rămâne sub rubrica „faptelor diverse“, dar aceiaş 
întâmplare, căzută sub lumina unui adevărat ta- 
lent, poate da prilejul unei lucrări de seamă. 

Nu e uşor lucru să înalţi, ca Maupassant spre 
pildă, întâmplările „banale“ la adevărate lucrări 
de artă. Dar tot pe atâta de greu e să-ţi dai 
seama, când o asemenea lucrare a isbutit, să se 
ridice deasupra paginilor obişnuite, şi dintr'un 
simplu „fapt divers“ să facă un fapt veşnic ade- 
värät. Si Maupassant a fost învinuit cá'n stil po- 
litienesc, în stil de procese verbale dá în paginile 
lui simple „fapte diverse“. Dar părerea acestor 
critici a rămas doar ea un „fapt divers“, iar opera 
lui Maupassant, una dintre operile cele mai a- 
dânci ale literaturii franceze. 

De aceia când unii critici invinovätesc pe scrii- 
tori, cau dat simple „fapte diverse“, ar trebui să 
cerceteze bine, dacă învinuirea lor e dreaptă, şi 
dacă nu cumva dintr'o simplă obignuintá, — nu 
vreau să zic nepricepere, — aruncă un cuvânt, care 
dacă poate părea sec, poate să cuprindă totuşi 
înlăuntrul lui miezul unui adevăr adânc. 


TREI COMEMORĂRI TRISTE. 


S'a hotărât comemorarea împlinirei a 25 de 
ani dela moartea lui Mihail Eminescu. Poetul s'a 
stins din viaţă la 15 lunie 1889, într'o casă de 
sănătate. Trist sfârşit al unei vieţi triste! E un 
fei de recunoştinţă postumă, pe care vrem s'o 
arătăm acuma aceluia care a întrupat geniul nea- 
mului nostru. Că din această comemorare răsare 
şi o ironie, nu se poate ascunde. Sântem ţara, 
cel. puţin până acuma, care am slävit. talentul 
după moartea celui care l-a avut. Se ştie ce viata 
a dus Eminescu; din scrisorile lui se vede de 
câte ori şi-a blestemat-o. Și de, trebue să credem 
mai de grabă ce scrie dânsul, decât ce-au scris 
alţii despre el, arătând că asa cum a trăit, a trăit 
fericit. Comemorarea lui arată însă o redeşteptare 
a sufletelor noastre, şi e imbucurátor, 

Dar pe lângă comemorarea aceasta a trecut 
până acum, sub tăcere, o alta, care e atât de 
strânsă de acea a poetului. La 4 August, tot in 
1914, se împlinesc 25 de ani dela moartea Ve- 
ronicäi Micle,—o lună şi câteva zile dela moar- 
tea poetului. Dulcea lui dragoste l-a urmat repede. 
In acea seară de August, în casa maicii Fevro- 
nia, dela Mănăstirea Văratecului, s'a stins din viata, 
lovită cu o noapte mai nainte de o congestie: ce- 


136 EM. GÂRLEANU 


rebrală, după ce mai întâi petrecuse o seară cu 
toţi prietenii şi prietenele ce-i avea în Mânăstire, 
ca şi cum şi-ar fi luat un rămas bun. Mormântul 
ei uitat, fără nici o inscripţie, s'a destelenit anul 
trecut de cucuta şi mătrăguna cel inäbugea,—cä- 
fugdritele negăsind cu cale să-l îngrijească. |. P. 
S. Mitropolitul Pimen, în urma rugäminfei celui 
ce scrie aceste rânduri, a -poruncit, ca buruenile 
să fie smulse şi mormântul îngrijit. 

Dar în locul buruenilor trebue să răsară flori. 
din färäna mormântului tovarägeı de gânduri, ins- 
piratoarea genialui poet. Cel puţin aşa, gătit în 
haina verii, să-l găsească împlinirea celor 25 de 
ani dela moartea lor. Acest lucru să-l facă, din 


dărnicia sufletelor lor milostive, cuvioasele că- . 


lugärite, lar „Societatea Scriitorilor Români“ 
să pue o placă de marmură, pe monumentul mic 
dela mormânt, cu inscripţia numelui, a datei naş- 
terei şi-a mortei poetei. Un editor se va găsi, — 
institutul „Minerva“ ar fi cel chemat,—să scoată 
o nouă ediţie a poeziilor ei. Căci altiel ar fi o 
impietate, ca în ziua comemorârii marelui poet, 
să nu se gândească nimeni la aceia, care nu odată 
i-a inältat simfirea. 

Si în sfârşit în Decemvrie, a treia comemorare, 
— comemorare care trebue să fie ca şi a lui Emi- 
nescu, naţională : acea de 25 deani a morţii ma- 
relui povestitor Ton Creangă, cel mai bun prieten 
al poetului. 

Intr’un an, şi în răstimp de şease luni, trei co- 
memorări, a trei suflete, legate în viaţă, nedes- 
partite de moarte! 


SCHILODIREA LIMBEI 


Eminentul critic literar Emile Faguet, a scris 
zilele trecute un articol, in care aräta primejdia 
prin care trece limba francezä, atät de mult dis- 
prefuitá astăzi de către tinerele generaţii ale Fran- 
tei. Articolul lui Faguet a avut un mare răsunet 
şi teama care până mai eri stăteă înăbuşită în 
sufletul multora, se revarsă îndată prin articole 
şi destăinuiri, cari venite cum sânt din partea 
profesorilor de limba şi literatura franceză, au o 
deosebită însemnătate. Ziarul Gil Blas a deschis 
ancheta, şi răspunsurile primite trebuesc citite de 
toţi acei cari cred că limba unui popor e cea 
mai puternică pavăză a lui. 

Dispretul pe care tinerimea irancezá il arată 
literaturii clasice, franceze, gustul bolnav care o 
apropie de literatura decadentä, aga de in floare 
astăzi, da atât de şubredă şi de falşă în chiar 
esenţa ei, cred că e pricina de căpetenie a înjo- 
sirii unei limbi universale cunoscute, şi al cărei 
capital de cuvinte a putut da omenirei celei mai 
desăvârşite capodopere literare. Jargonul despre 
care vorbeşie Faguet e însăşi limba aceea care 
înlocuind valoarea cuvântului, îl preface limba 
, care neputând exprima cugetările bolnave şi ne- 
buloase ale poeţilor de duzină, e refăcută, ajun- 


138 EM. GÄRLEANU 


gând sub condeiul lor o siluire, un fel de espe- 
ranto, pe care numai câţiva adepţi o pot înţelege. 
Fireşte că atunci, între operile lui Corneille, Ra- 
cine, ale lui Moliére, ale unui Mérimée si Flau- 
bert, ba chiar între ale lui Baudelaire si Verlaine, 
aceşti mari premergători ai nimicniciei literare de 
astăzi şi scrierile sutelor de poeţi si prozatori 
de acum, e o adevărată prăpastie. Și cum opera 
clasică cere gândire şi o adâncă cunoaştere a 
limbii, în vreme ce proza de astăzi desfătează, 
iar versurile alintă frumos auzul, fireşte că spre 
aceste din urmă pagini, ochii tirerimii vor alerga 
mai repede de cât spre cele dintâi. 

Dar limba e cea mai sfântă moştenire a unui 
popor, ea e a tuturor si pentru toţi din acelaş 
neam. 

Ea e întrupată, alcătuită, slefuitá în cursul a 
zeci de veacuri, răsărită din trebuintele, din du- 
rerile, din bucuriile şi suferinţele unui popor, şi 
din întreg acest material câţiva aleşi culeg ce e 
mai trainic şi mai bun, de îmbracă, în vestmântul 
ei, opera literară. 

lată de ce, când câţiva oameni rău îndrumați, 
când câteva suflete boinave şi doritoare de forme 
nouă, fie ele şi goale, vin să imprästie şi să des- 
facă ceea ce ~ani după ani s'a adunat şi s’a al- 
cătuit, cu dreptul trebue să se găsească cineva 
care să arate primejdia. 

Și fiindcă într'o ţară, cu o literatură de sute 
de ani, se discută cu atâta aprindere chestiunea 
schilodirii limbii, se cuvine să ne gândim si la 
soarta limbii noastre, care, din fericire, în clipa 
de fafa, curge întrun vad firesc. Luptele cari 
sau dat pentru curățirea limbii noastre, pentru 
ocrotirea ei împotriva latinizárei, spre care cáu- 


Pit SCHIŢE 139 


tau s'o împingă câţiva rătăciţi, sânt cunoscute. 
Acum avem o limbă literară a cărei sleiuire se 
face pe fiecare zi, de către mănunchiul de scrii- 
tori contimporani, Primejdia însă stă în aceea că 
printre aceşti scriitori caută să se strecoare ele- 
mente nouă, o seamă de tineri adepţi ai noului 
curent, care bäntue în vremea de faţă, mai toate 
literaturile, Şi astfel împotriva acelora cari vor 
să întemeeze o limbă literară, ca o urmare firească 
a limbii noastre strămoşeşti, îmbogăţită fireşte cu 
un nou capital de cuvinte, cari au avut puterea 
să intre şi să rămână alâturi de cele băştinaşe, 
vin alţii cari vor să creeze, să inventeze cuvinte 
nouă, sonore, dar fără sens, — neologisme, cari 
nu pot avea nici o înrudire cu.limba noastră, sau 
arhaisme îmbrăcate intr’o formă modernă, cuvinte 
pretentioase sau schiloade, a căror valoare nu 
poate fi preţuită de cât de acei cari le dau un 
loc în scrierile lor caraghioase. Acesta e jargonul 
care caută şi la noi o íncetáfenire, de altfel, şi 
în cele mai multe cazuri, ca şi creatorii lor; a- 
cesta e jargonul care a pus pe gânduri şi pe 
apărătorii limbii franceze. Pentru pufinul bun care 
ni-l poate aduce o asemenea literatură, răui pe 
care-l poate propovádui, e covárgitor. Lasă că 
dacă o astfel de criză poate lovi o literatură bă- 
trână, ca cea franceză, la noi dânsa nu poate fi 
decât un reflex, o imitare cu atât mai primej- 
dioasă cu cât e efectul unei limbi atât de cunos- 
cută de noi, atât de citită în ce-a produs dânsa 
mai searbăd şi mai fără de pret. Vitrinile libră- 
riilor noastre mau de-ajuns räfturi ca să resfefe, 
în lumina lămpilor lor, copertele atâtor şi atâtor 
volume, hârtie care în litere frumos turnate cu- 
prinde cele mai grozave rătăciri literare. 

Dacă această literatură are sau nu o înrâuire 


110 : EM. GARLEANU 


asupra tinerilor generații de astăzi, o pot spune, 
mai bine ca oricine, directorii de reviste literare 
cari primesc; pe fiecare zi, un noian de versuri 
scâlciate, lascive, scrise în cea mai netrebnică şi 
înstrăinată limbă, versuri cari trec de-adreptul din 
gentile de şcoală ale liceanilor, în coşul primitor 
al redactiilor. 

Totuşi, — şi aici e partea cea tristă — in- 
tr'anumite cercuri, acest jargon capătă incuviinfare, 
ba chiar o oarecare încurajare. Aceasta má si face 
să îndemn pe toţi, să citească articolul lui Fuguet, 
şi întreaga anchetä«a ziarulu parizian Gil Bias. 
Se vor încredința, fără de îndoială, de raul pe 
care unii nechemati îl pot face limbii, şi prin 
urmare literaturii noastre. 


df ae Y 


Lă 


INAPOI, SPRE CLASICISM 


Una din pricinile înjosirii limbii franceze, © 
cred cei cari au discutat acum în urmă această 
chestiune, ar fi şi înstrăinarea, mai bine zis lepä- 
darea tineretului cititor de clasicism. Literatura 
modernă, nu mai rămâne vorbă îşi are culmile 
ei; şi dânsa a dat atâtea capodopere cari au 
mai înavuţit comoara gândirii omeneşti. in ‘deo- 
sebi, în Franţa literatura de astăzi suferă o sco- 
borâre mai mult decât simtitoare, şi dacă ai scoate 
la o parte câteva nume, printre cari ar străluci 
cele ale unui Rostand, Anotole France sau Bourget, 
nu ştiu care alţii anume ar putea rămânea în aşa 
lumină, încât să pară urmaşi de drept ai pleiadei 
celei mari, ai cărei frunteşi s'au stins în anii din 
urmă. In schimb s'a înfăptuit o adevărată indus- 
trie, un fel de fabrică de romane, ai căror autori, 
la o vârstă mijlocie, numără la activul lor câte o 
sută de volume. E o întrecere între casele de 
editură, e o grabă pe cititori, să se adape din 
noile isprăvi ale vreunni erou de roman confec- 
{ionat, care înjoseşte demnitatea literafilor fran- 
cezi si mânjeşte sfinfenia unei arte, la a cărei în- 
nälfare au muncit un Mérimé, un Flaubert, un 
Gauthier, şi mai munceşte încă un Anatole France. 


442 EM. GÂRLEANU 


Aşa fiind, ce înobilare, ce isvoare sănătoase de 
gândire şi de simtire poate găsi tineretul in astfel 
de scrieri? Cum poate învăţa, să iubească fru- 
musefea şi ritmul limbii, de pe astfel de pagini ? 
şi atunci strigătul a fost dat la vreme: înapoi, spre 
clasicism ! 

S’ar părea ciudat: după cum în clipele de pri- 
mejdie şi cel mai ateu îşi îndreaptă gândul spre 
acea putere necunoscută, care Par putea scäpa,— 
putere căruia dânsul nu vrea să-i zică Dumnezeu, 
— tot astfel în clipe de rătăcire a sufletului ome- 
nesc, gândul se întoarce, fără voia lui, la cartea 
de înţelepciune a celor bătrâni. Acolo stă înche- 
gată experienţa, gândirea, bogăţia minţii unui po- 
por. Intr’acolo dar în clipele de şovăire! Să ne 
deprindem dar să-i ştim asculta pe aceşti inte- 
lepti, cum ne vorbesc din cărţi, cum ne sfätuesc 
de pe scenă. Ei sânt cei dintâi culegători ai limbii, 
cei dintâi alcátuitori ai ei, cei mai curafi, cei mai 
ferifi de înrâuririle streine. 

Trăind în vremuri epice, sau chiar numai de 
preiacere ale unui popor, trăind o viaţă tulburată 
de nişte fapte, care n'au nimic de aface cu viaţa 
fărămiţită, egoistă, searbădă, plină de nimicnicii 
ca cea de azi, trăind într'un timp cand patimele 
erau aşa de mari şi aveau şi putinţa să se desfăşoare 
în toată grandiozitatea lor, într'un timp când erau 
mari scăderi dar şi mari virtuţi, cei vechi au pu- 
tut pătrunde viaţa până în cea mai ascunsă cută 
a ei, şi din observările lor, au putut lăsa în ope- 
rile lor adevăruri eterne, cari pururi pot fi călăuze 
în viaja omenească, Scriitorii acelor vremuri 
având deci limba, în sucul ei cel mai curat, a- 
vând şi experienţa şi pătrunderea adâncă a vie- 
ţii, cu geniul lor pe care împrejurările mari îl 
scot totdeauna la lumină, au putut creia acele 


Y 
4 
â 


SCHIŢE 143 


monumente de gândire şi frumuseţe, în veci ne- 
peritoare, spre a căror întrupare trebue mereu să 
căutăm, 

Dar pentru aceasta, fireşte trebue o pregătire. 
Mintea leneşă, deprinsă să mistue numai vorbe 
lipsite de înțeles, nu poate pătrunde adâncimea 
unei gândiri, şi speriată, ca de o primejdie care-i 
amenință tihna, se dă repede la o parte. Frazele 
îmbată, sonoritatea încântă, dar înţelepciunea, fru- 
mosul, în liniile lui simple şi märefe, plictiseşte 
dacă nu cumva striveşte chiar. Numai o întreagă 
călăuzire a minţii, o poate supune unei atenfii 
mai încordate. Ochii prea s'au învăţat să alerge, 
dar ochii nu mai văd, ceeace mintea trebue să 
adune, să zămislească, şi, dacă Dumnezeu a în- 
zestrat-o cu daru! acesta, să rodească. 

Priviţi la teatru, când se joacă o piesă clasică. 
Ce nerăbdare, ce mişcare ; unii dorm, alţii fug ; toţi 
critică la sfârşit. Faţă de păpuşile săltăreţe ale 
pieselor moderne, faţă de simfirile bolnave şi şter- 
se ale oamenilor din teatru de-acum, în cea mai 
mare parte, cât de nefiresti, cât dintr'o bucată par 
eroii teatrului clasic. Și cu toate acestea numai 
aceia trăesc cu adevărat! E greu muntele să-l 
sui, dar dacă esti om în stare să-i ridici,.piep- 
tis, coamele, ce privelişte sus!... 

De cumva însă, strigătul acesta către tinerimea 
franceză, care în teacăt fie zis, ni se potriveşte 
şi nouă, nu va găsi încă un ecou destul de pu- 
ternic, să nu desnădăjduiască nimeni. Aceasta în- 
seamnă că furtuna încă nu şi-a înălţat valurile, 
Când va bate mâniată, vor întinde toţi pânzele, 
şi vor vâsli spre limanul de scăpare. 


ag 


ia 


UN POVESTITOR FANTASTIC 


O masä de scriitori are farmecul ei. Mai intäi 
la o astfel de masă nu e nici oetichetă: mănâncă 
fiecare cum îi place, cât ii place, şi ’ntre felurile 
de mâncare, dacă vrea, poate să cânte sau să 
declame. Apoi versurile curg în valuri, ca şi vi- 
nul; epigramele sunt mai pipărate chiar decât 
piperul; rimele se ciocnesc, in clinchete ca Şi 
cupele, iar spiritul museazá ca şi şampania. Vara, 
fiindcă nu avem norocul, să întindem faţa albă 
de masă sub Nucul lui Odobac sau Cireșul lui 
Luculus, — ca'n bătrânele vremuri patriarchale, — 
ne mulţumim cu umbra firavilor copaci din grä- 
dinile Bucureştiului. La. astfel de mese iau fiinţă 
atâtea vise, atâtea planuri se înfăptuesc! Drama- 
turgii îşi spun subiectul pieselor, din cari unele 
ca „Filosoful“, au filosofia să nu vadă focul ram- 
pei nici odată; nuveliştii vorbesc despre romane ; 
Schitistii despre nuvele; poeţii despre toate. Co- 
laborări se pun la cale, societăţi se întemeiază, 
cu noui statute, şi câte, câte! Ceea ce deose- 
beşte însă aceste mese comune, aceste agape, de 
toate celelalte, e faptul cä la ele nu se vorbeste 


de politicä. 
10 


146 i ; EM. GÂRLEANU 


La o astfel de masă, mai serile trecute, unul 
dintre noi a dat ființă unui gen nou: cel al po- 
vestirii. Autorul povesteşte şi ceilalți ascultă, câr- 
tesc. inteapá, îşi dau cu cotul,... sau îşi muşcă 
limba, când aud ceva prea frumos. Dar prietenul 
a adus şi povestirei o înnoire, — povestirile lui 
sunt povestiri fantastice, în felul celora ale lui 
Edgar Poe. E un gen greu de literatură, fiindcă 
tot ceeace spui, ca să prindă, să te facă să crezi, 
trebue îndreptăţit. 

Si prietenul nostru ne-a incäntat,.. mai ales că 
povestirea fantastică nu era genul nici unuia din- 
tre noi! Minulescu, — îmi pare rău că mi-a Scä- 
pat numele de sub condei, dar n'am ce-i face 
acum, — are darul deosebit să înşire cu iscusinfä 
tot ce-i trece prin minte. La dânsul ori-ce nebu- 
nie, ori-ce ciudäfenie prinde ființă intr’o haină de 
adevăr, uimitoare. Cutare întâmplare nemai-auzită 
i sa întâmplat chiar Jui, — vă rog să-l cre- 
deti! Locuia pe atunci la Paris, în cutare stradă, 
la al treilea cat. Era prieten cu cutare, care poate 
adeveri faptul. Păstrează cutare scrisoare sau şer- 
vet miraculos, pe care-l poate arăta ori-cänd. Si 
fiindcă poetul Angel a locuit şi el, îndelung Pa- 
risul, el, mai mult ca ori care altul, are plăcerea 
să fie citat de către povestitor ca martor. „An- 
ghel era de fata!“ Aşa, când Mesia, Noul Mesia 
apărea, de odată, în faţa a nouă sinagogi din 
nouă oraşe deosebite de pe faţa pământului, 
Anghel era gi el acolo. Când poetul împuşcă pe. 
acest om care se dădea drept Mesia, dar care 
găsise, într'adevăr, mijlocul să se arate într'aceeaşi 
clipă în nouă locuri, depărtate unele de altele cu 
mii de poşte, Anghel i-a smuls revolverul din 
mână. 

Cu Anghel chiar l-a înmormântat pe Noul Me- 


Bå in ouă AA | 


SCHIŢE 7" 147 


sia în insula Cuba. Fireşte, unelor întâmplări ex- 
traordinare, ca să le dea o şi mai grozavă înfă- 
tisare tainică, povestitorul nu le găseşte martori. 
Atunci cutare crimă se petrece numai între el şi 
victimă, în cutare casä.ı cu geamuri portocalii. 
Despre toate acestea gazetele vremei au vorbit 
pe larg, cu amănunte misterioase, cari nu slujeau 
întru nimic bietilor detectivi, cari isi sleiseră mij- 
loacele cercetänd, 

Un răutăcios îmi suflă la ureche, să nu se audă, 
că unele dintr'aceste povestiri fantastice ar mai fi 
fost tipărite în cartea unui frantuz. Eu nu o cred. 
Ba am hotărât cu ceilalţi sá luăm câteva mese în 
şir, ca poetul să ni le spue pe toate. Măcar să le 
auzim, de cumva scrise n’o să le citim niciodată. 
Cred că oricărui poet, şi lui Minulescu, îi place 
să viseze, iar când nu visează, gazeta ii ia vremea 
în folosul atâtor alcătuiri fantastice ale... politicei, 

— „De ce nu le scrii, dragă“ îl întrebă unul 
dintre noi. 

Poetul îşi scoate havana din gură (nu havana 
fantastică în care a găsit o scrisoare pentru Don 
Diego Daltamore, dela Donna Clara,—nu! aceia-i 
alta!) deci îşi scoate havana din gură se uită în 
oglinda mare din perete. şi răspunde privindu-se: 

— Fiindcă, dragul meu, cand iau condeiul, nu 
pot să încep decât cu: Suntem informaţi cå“... 
„Aflăm din sorginte demnă de încredere, că“.... 
Nu s'a sfârşit, má las de literatura ! 

Poetul însă afectează, ceea ce zice. Toto să 
scrie, fie măcar vestitul său roman: „Măşti de 
bronz şi candelabre de porțelan“, titlu care până 
acum a speriat vre-o câţiva editori. 

Uitasem să spun că titlul cărței, in care poetul 
ar vrea să-şi adune poveştile fantastice, va fi Ci- 
tifi-le noaptea! Dar pentru ca să le putem cit 


148 a2 EM. GÂRLEANU y 


noaptea, poetul trebue sá le dea mai întâi luminei 
tiparului, Astfel te pomenesti că cei cari i le-au 
auzit, bucuroşi c'au găsit subiecte de-a gata, le — 

vor publica sub numele lor, — ba ca să facă în 
necaz poetului, cu titlul schimbat: Citifi-le ziua / 
Și dacă publicarea bucätilor lui de către altul, nu-l 
va măhni, cine ştie, pe poet, schimbarea titlului 
Par amărâ peste măsură. 


$ l AA Nr pi 
a 5 Moly A 
T ‘ Z pe 0 > Pie 
l PETA a 
pat LA AS 7 Ti da 


VORBE DE SPIRIT, FAPTE HAZLII 


Din vâltoarea vieţii artiştilor şi-a scriitorilor, 
din frământările vieţii: actoricesti, sunt atâtea pri- 
lejuri să culegi multe vorbe de duh, fapte hazlii, 
atât de caracteristice, pentru “cunoaşterea perso- 
nalitatii unui artist. Câteva din aceste întâmplări 
şi vorbe le-am înşirat altădată în aceste coloane, 
acum mai adaog unele pentru cei cari, mai târziu, 
vor căuta să întrupească figura unora dintre scrii- 
torii şi artiştii de astăzi. 


Poetul Cincinat Pavelescu e un isvcr nesecat 
de vorbe spirituale. Veşnic cu sufletul tânăr, veş- 
nic scăpărător în cuvinte, cine ar putea ţine minte 
epigramele, cuvintele sclipitoare prin cari dânsul 
din orice convorbire ar putea face o pagină fite- 
rară, şi-ar trebui un secretar veşnic cu creionul în 
mână, să însemne. Dacă însă Cincinat e crud si 
neînduplecat faţă de un protivnic pe care-! do- 
boară dintr’o vorbă, tot pe atât de duice, ce fin 
şi delicat, e faţă de acela, căruia vrea s-i arate 
dragostea sau admiraţia lui. 

Aşa, un cunoscut critic scrie un foarte frumos 
articol asupra poct'lui. Peste două-trei zile, cri- 
ticul întâlneşte pe Cincinat si se miră de chipul 
amar, cu care poetul îi ese în cale. 


150 EM. GARLEANU 


— Ce ai. maestre ? il întrebă criticul, îngrijat. 

— Ce sá am? Bine, dragă, m'ai distrus! rás- 
punde poetul, 

— Ce fel de vorbă e asta? 

-— Vezi bine! Ai scris despre mine atât de 
frumos, încât toată lumea o să-ţi laude talentul 
cu care ai scris articolul şi nici n'o să se gân- 
dească la mine!... 

Peste alte două zile, pe stradă, criticul intäl- 
neşte iar pe poet. Poetul, serios, grăbit, de abea-i 
răspunde la salut şi vrea să treacă mai departe. 
Criticul îl opreşte: 

— Bine maestre, dă mi măcar mâna !... 

— Sunt foarte ocupat! răspunde poetul. 

— Cu ce anume? 

— E atât de frumos articolul tău, că de trei 
zile mă căsnesc să-l învăţ pe din afară. La reve- 
dere, mai am sfârşitul şi-l ştiu pe de-antregul. 

Și atâta de serios, maestrul porneşte, grăbit 
înainte. 


Un caz de nsichologie. Tânărul si talentatul 
poet Eftimiu e şi un cunoscător al sufletului 
omenesc, Aşa, dăunăzi, la repetiţia generală a 
poemului său „Insird-te mărgărite“, repetiţie in 
care artiştii trebuiau să joace în costume, una 
dintre interprete, o talentată şi simpatică inter- 
pretă, vine şi spune poetului că, fiind rácitá, nu 
poate pune costumul. Fireşte, ar fi fost o stirbire 
infätisärii estetice a poemului, Atunci poetul, curte- 
nitor, dă braţul artistei, o duce până la cortină şi, 
arătându-i deschizătura prin care artiştii pot privi 
în sală, îi spune: 

— la uite ce sală frumoasă. Artista priveşte si, 
deodată esclamă: 

— Vai, trebue să mă îmbrac numai decât! 


SCHIŢE * 151 


Si zicând acestea, dă fuga spre cabină. 

Sala era plină, mai în întregime, cu domnişoare: 
studente dela litere şi elevele dela conservator. 

Poetul nimerise bine: în faţa atâtor perechi de 
ochi femeeşti, cum ar fi rábdat o femee să nu-şi 
arate costumul ! 


Alta. La reprezentarea unei piese, la care cei 
câţiva privitori din sală strigau cu îndărătnicie : 
Autorul! Eftimiu ne şopteşte: „Să vedeţi: dacă 
iese cumva autorul, o să înceapă să strige: ,Pu- 
blic! Public !* 


Două dintr’ale artistului Jancu Brezeanu. 

După premiera pieselor „De ziua Mamei“ şi 
„Insird-te Mărgărite“, ne adunaseräm cu toţii la 
o petrecere prietenească. Mihail Sadoveanu sosise 
chiar în seara aceea şi era printre noi. Am vor- 
bit de toate şi, fireşte, în treacăt şi despre cazul 
artistei Rozan dela laşi. Intr’un târziu, iată şi pe 
nenea lancu Brezeanu ! Se apropie, ia un scaun, 
se aşează lângă Sadoveanu şi, când vine chelne- 
rul de-l întreabă ce să-i aducă, nenea lancu se 
uită pe sub ochelari la directorul teatrului din laşi. 
şi răspunde: 

— O halbă..., da vezi una mai... barozanä! 


Debuturile lui Brezeanu au avut multe părți 
hazlii. Mai zilele trecute ne-a istorisit una. Ci-că, 
juca Brezeanu un rol mai mic într'o piesă — 
i-am uitat numele — ..mi se pare „Cei frei mus- 
chetari“. In actul al doilea, cum în scenă erau 
cei trei eroi ai piesei, Brezeanu privea pe crăpă- 
tura uşei jocul celor trei artişti. Tocmai în clipa 
aceea, directorul de scenă, d. Gusty, trecând pe 
acolo şi auzind o replică, îşi aduse aminte că la 


132 EM. GÄRLEANU 


replica aceea trebuia să intre nu ştiu ce personaj 
în acţiune. Și văzându-l pe Brezeanu pe la spate 
şi crezând că-i replicantul, îi face odată vant în 
scenă: 

— Da'haide, intră! Ce-aştepţi ? 

Și fără de veste se trezeşte Brezeanu în scenă, 
între cei trei artişti înmărmuriţi ! Credeţi că s'a 
zăpăcit? Nu! A prins cu urechea de la sufler şi-a 
spus întreaga parte a replicantului care cu adevă- 
rat intärziase. Si, aşa, a scăpat piesa, 

— Ceai zis nene lancule, il întrebarăm noi, 
după ce-ai scăpat de näduful ăsta? 

Nenea lancu îşi potrivi ochelarii: 

— Ce să zic? Mi-am zis că, dacă făceam repe- 
tifie, greşeam ! 


COMPTURILE SCRIITORILOR 


Şa discutat mult în vremea din urmă asupra 
„încasărilor“ pe cari scriitorii noştri le fac, pe 
bucăţile sau volumele date reviste.or sau casselor 
de editură spre publicare. Au tosi-cuvinte aspre 
aruncate în sarcina nuvelistilor uoştri, şi astăzi 
_ chiar acest răsboi continuă din pastca acelora cari 
duc grija „industrializării* literaturii românești. 

In tara noastră, e drept, nu s'a stint până mai 
dăunăzi de „onorarii peniru literaură, si faptul 
că, deodată, scriitorii tineri au pretins ca munca 
să le fie răsplătită în bani, 2 adus şi uimire, dar 
mai cu seamă şi dispreţ S’a invocat tragica um- 
bră a genialului Eoioesca, care a murit cum a 
murit, s'a amestecat numele wiaretuj Alecsanuii, 
care a scris numai din prisosul sulleiwwi Si-al 
simtirii lui, dar a veut nimeni sí judece că, data 
Eminescu n'a luat bani, e câ ma avut, Sărmanul, 
de unde sé-i ia si că Alecsandri, dacă n'a cerut 
plată, e că ru ia trebuit.- 

Dar stim multi că moartea lui Eminescu e o 
ruşine a vremii lui şi câ tocmai acest s'ârşit tra- 
zic al poetului a atras pe urma-i unele situaţii 
bune pertru aifi scriitori de după dânsul, cu cari 
s'2 căutat să se îndrepte gresala ficută la început, 


+ 


154 EM. GÂRLEANU 


Si nue mult de când talente mai mici, dar talente 
ale căror zori se ridicau frumoase, cum au fost 
acele ale lui Ștefan Petică, Manolache-Holda şi 
Iuliu Săvescu, au apus fără de vreme, în prada 
celei mai negre mizerii şi 'n mijlocul Bucureştiului: 
înnecat de <vutii. 

Cine mai poate azi susţine că tocmai traiului 
acesta nemernic se datoreşte opera marelui Emi- 
nescu şi că bogăţia sau o viață mai îmbelşugată 
l-ar fi smuls cugetării şi talentului lui, care ar 
îndrăzni oare sá sustie că o viaţă mai lipsită de 
grija zilei de mâine mar fi dat putinţa celor trei 
tineri să scrie opere de valoare, cari să prindă 
un loc însemnat în literatura noastră? lar dacă 
astăzi se mai găsesc, totuşi, oameni cari să creadă 
că menirea unui scriitor e să se adänceascä în 
vraful registrelor unei cancelarii, e că în tara 
noastră nu s'a găsit încă un om de inimă şi de 
caracter, un Kogälniceanu, care să arate ce în- 
seamnă o literatură, care să ieie pe scriitori sub 
ocrotirea lui şi, desrobindu-i, să taie, cel dintâi, 
drumul către marea şi adevărata noastră literatură. 
Scriitorii tineri, câtiva dintre ei, n'au mai aşteptat 
pe acest om providential şi. indräsnefi, s'au des- 
robit singuri, — dar prin câte jertie! Nu ei le vor 
arăta ; va veni ziua când, după dânşii, în istoria 
literaturii româneşti un critic nepărtinitor o va face. 
Atunci s'au şi început prevestirile: „talentele se 
vând“; „talentele scad“; „literatura se comerciali- 
zeazá“, Talentele nu se „vând“, — îşi cer numai 
dreptul la viaţă. Talentele adevărate nu „scad“, ci 
numai acele cari, în orice împrejurări altele, ar fi 
scăzut. Talentele nu se „comercializează“, ci pro- 
duc, comercializarea rămânând pe seama acelora 
cari nu erau chemate să însemne ceva şi nu aveau 
puterea să prindă un loc în literatură. Dacă, în 


SCHIŢE ios 


urma atâtor prefaceri ale vietei se face şi o se- 
lecție, cu atât mai bine. 

Dar împotriva scriitorilor tineri s'au ridicat mat 
ales acei cari întâiaşi dată vedeau ce înseamnă 
munca, ce înseamnă o credință, ce înseamnă, mai 
ales, stăruința. Cât de departe suntem astăzi de 
vremile când cutare poet îşi inigheba Cercuri si 
Atenee, cari să-i subvenfioneze şi să-i admire sin- 
gura poezie,-pe care o scria într'un an, şi-o träm- 
bita apoi în cele patru colţuri ale ţării! Schimba- 
rea a fost prea repede şi prea vădită, ca să nu 
ridice furtuni împotrivă-i. 

Şi pentru că e vorba de comercializare, care 
e scriitorul mare străin care să nu-şi vândă, ba 
să-şi precupeteascä opera? Să ni se arate un 
singur nume. Si acum, ca încheiere, iată pe ma- 
“rele Maupassant, cel mai mare nıvelist al lumii, 
plecând dintr'o foarte modestă situaţie, vecină cu 
sărăcia, la cele mai mari avutii pe cari un scrii- 
tor le-a putut strânge. Intru cât bogăţia ia scăzut 
talentul ? Ba, din potrivă: „poate că numai dato- 
rita ei n'a fost biruit de boală“ cu doi, trei ani 
mai nainte, deci n'a păgubit literatura franceză 
de câteva capodopere; Pierre et Jean, Sur Peau 
Fort comme la Mort. La vie errante şi alte câ- 
teva scrise pe când îngrozitoarea boală îşi făcuse 
prevestirile. lar de felul cum Maupassant se mân- 
drea că e atât de bine plătit şi atât de „comer- 
cializat“, dau în traducere o notifä scrisă de el 
însuși şi trimisă unui editor să se slujească de 
ea întrun proces, împotriva unui tribunal ame- 
rican, care declarase că Maupassant e un scriitor 
puţin cunoscut şi prost plătit. Notiţa e adresată 
editorului Jacob şi e publicată de către contele 
Lumbroso. 


~~ 


MF Nester as Br Sig 

y y SE >? F Ye 

3 EM. OARLEAND a. er 
3 ză 19 > £ 
> . 
= tn „Domnul Gry de M aupassart We diritâi s 
oys tor francez, care a facut să rencsca in tară gustu A 
ti peniru povosiire și nuvelă. ¿e 
nt) El a publicat mai întâi in jurnale, apoi in. vo- 
qe lume, fied asifet un istorisite Ini o colectiune 


de 21-volume, vănduie în mijtocie in câte 13, 000 

exemplase fie care, după cum araid  compturile — 
trimestriale ote editorilor. er 

„Aceste povestiri i-au fost plătite de către jurnale 

K viitori cu prețuriie cele mai riaic te, ce sau 

A zi vro dată în Franța, (1 1er tina de roman, 

! jtrnale, 509 lei ori ce nuvelă, iscalita de el). 

i Lira ızd apoi titlurile volumelor, pe cari Je ine 

4 chez ch socotealas deci, 169 mii velumne de nu- 

: vele, 180 mii volume de romane; 24 mii volume 

de chii torii; 373 mii volume in total. ~ 4 

wf Ce come rcializare | „ce reclamă 1“, ne-ar 

Auge unii, — „Și, cu toate acestea, cât de mare . 

scriitor 1* i-am iâspunde nok = ' os 


m 
ts 


yy 
Uy 


MUNCA SCRIITORULUI 


S'au scris multe după felul cum romancierii st 
nuveliştii îşi adună materialul trebuitor pentrn în- 
chegarea operilor lor. Se cunoaşte în multe amă- 
nunfimi chipul cum Zola culegea, din lumea pe 
care o observă, tot ceea ce credea că poate să 
caracterizeze tipurile sau situaţiile romanelor lui, 
cum le clasifica, cum le trecea apoi pe fișe pe 
care le tinea la îndemână. Unii critici au făcut 
haz, alţii i-au dat dreptate, — şi credem că drep- 
tatea era cu aceştia din urmă. Zola nu era singurul 
asupra căruia se ştie că-şi avea carnetul lui. Al- 
phonse Daudet îşi însemna şi el tot ce credea de 
interes, iar Maupassant nu lăsa să i treacă seara, 
fără să-şi noteze ceea ce observase ziua, 

Lucrul e firesc, Atunci când, în fuga vieţii, dai 
peste un lucru, peste.un om, sau peste o întâm- 
plare, care ridică un capăt din vălul ce acoperă 
veşnicul adevăr, eşti impresionat. Dar câte nu 
poate prinde ochiul unui observator în timpul unei 
aceleaşi zile ! Si ce memorie fenomenalä i-ar trebui, 
să fie toate minte, şi mai ales să le aibă la în- 
demână atunci când are nevoe de ele. Căci scrisul 
e şi el o îndeletnicire grea, care cere multă în- 
cordare, care cere observaţie, muncă, studiu, în 
afară de talentul care coordonează, care încheagă 
opera întrun mozaic, mai mult sau mai puţin 
perfect, după cum e şi puterea scriitorului. 


158 EM. GÂRLEANU 


Carnetele cu „însemnări“ nu sânt dar numai o 
cochetärie, cum cred unii, nici o pedanterie, cum 
ar înclina să creadă alţii, ci e numai o faţă a ac- 
tivitätii scriitorilor, 

Cine a avut ocazia să intre în secţia de ma- 
nuscripte ale Academiei Române, şi va fi avut 
Curiozitatea să cerceteze manuscriptele unui Va- 
sile Alexandri, sau ale unui Mihail Eminescu, 
numai acela va înţelege, ce muncă uriaşă e aceia 
a unui artist conştient de arta lui, a unui artist 
îndrăgostit de formă şi de cuvânt. In caetele lui 
Vasile Alexundri, presărate cu acea măruntă si 
femeniná scriere, sânt sute de comparații, sute de 
ziceri populare, de caracterizări, din culegerea 
cărora, alături, de multe ori, a scăpat frumuseţea 
unui vers din una dintre poeziile lui. In textele 
şi carnetele lui Mihail Eminescu, sânt atâtea în- 
semnări, atât noian de însemnări, unele din ele 
scrise cu răgazul trebuitor, altele aruncate în pripä, 
aproape nedescifrabile, citibile numai pentru ochii 
lui, care astăzi nu mai ard, că rămâi uimit, sfios, 
şi umilit în faţa unei munci, din care a răsărit 
cea mai caldă şi mai frumoasă manifestare a cu- 
getärii româneşti. Pe acei cari îşi scriu versurile, 
pe negändite, pe câte un colt de masă, pe acei 
cari cred că poezia e desfătarea minţii între două 
partide de biliarde, pe aceia i-aşi duce bucuros 
să le arăt acele vrafuri de hârtie — pe care poetul 
le scria numai pentru dânsul, pe care le menea 
nimicirii, şi cari sânt materialul enorm pe care 
geniul lui s'a sprijinit. de ne-a dat închegate acele 
capod’opere, prin care poezia noastră poate trăi 
alături de poezia marilor literaturi ale lumii. Dar 
nu numai Alexandri şi Eminescu înțelegeau că 
îndeletnicirea scrisului cere muncă, observaţie şi 
studiu, şi mulţi alţi premergători ai noştri. lată 


SCHIŢE 159 


un simplu literat, care nu ne-a dat decât vre-o 
câteva poezii, unele studii şi cugetări de folklor, 
Miron Pompiliu. Din întâmplare găsesc două din- 
tre carnetele lui, cari-l arată ca pe un muncitor 
conştiincios al scrisului. In aceste două carnete 
sânt nenumărate observaţii asupra oamenilor, asu- 
pra ţăranilor transilvăneni, prin ale căror ţinuturi 
a călătorit, asupra cutărui profesor sau elev de-al 
lui, asupra felului cum unul vorbeşte şi altul um- 
blă. Câte nu sânt în carnetele acestui scriitor! 
Când le citeşti, din foile lor răsar atâtea fiinti, 
cä-ti pare rău, că Miron Pompiliu, care era un 
eminent om de litere, n'a avut şi talentul să în- 
chege într'o nuvelă sau măcar într'o schiţă, cu- 
tare însemnăre a lui. 

Până mai däunäzi am cercetat corespondenţa 
marelui Jon Creangă. Puţine scrisori, mai ales 
cărţi poştale, dar câte însemnări! In tren, la hotel, 
în clasă, pe stradă, Creangă scotea hârtia ce gă- 
sea prin buzunare, şi însemna. ce i se părea lui 
mai caracteristic. Aşa cunoscuta lui imputare iro- 
nică la adresa românului: „Romänului îi e greu 
până se apucă de treabă, că de lăsat îndată se 
lasă“, am găsit-o pe-o carte poştală; şi peo alta, 
am desluşit, cu greutate, ceea ce scrisese in fugă: 
„Unde-s fete multe, adeseaori rămâne casa ne- 
măturată“, frază pe care mai târziu o întrebuin- 
feazá, şi pe care acuma i-o sugerase cine ştie ce 
încăpere neîngrijită şi în care vor fi fost câteva 
„codane“ lenese. 

Dar câţi dintre cei cari citesc versurile lui Mi- 
hail Eminescu şi povestitirile lui Jon Creangă, 
nu-şi vor fj închipuind că rândurile acelea, cari le 
lunecă atât de uşor pe sub ochi, au fost tot atât 
de uşor aşternute pe hârtie! 


CÂȘTIGUL SCRIITORILOR NOȘTRI 


Vreau să descoper câteva taine din viaţa noa- 
stra. Prin aceasta folosesc şi scriitorilor şi celor 
cari vor să ştie câte ceva despre ei. 

Poetul Anghel îmi dă ast’=;, să citesc o hârtie. 
Dela cele dintâi rânduri am văzut că e vorba 
despre o adresă, dela o societate de lectură, prin 
care cu multă politefä, i se cereau volumele. Nu 
e întâia pe care o primeşte Anghel, după cum 
nu,e întâia pe care o citesc eu. Nu cred să fie 
scriitor, care să nu primească, săptămânal, câte o 
asemenea rugăminte. 

Căci şi aiurea şi la noi, trăeşte legenda, că 
scriitorii au biblioteci întregi cu.. operile lor. 

Și-or fi închipuind d-nii directori sau întemee- 
tori de case de cetire, că editorii noştri se grä- 
besc, să ne pue la îndemână câteva sute de exem- 
plare, să avem de dat. 

Nu, domnilor, lucrul stă aşa: Mai înainte edi- 
torii se mulfumeau să lege un exemplar în piele 
şi să-l dea maestrului, la tipărirea ediţiei, Zic 
maestrului, fiindcă mă gândesc la un Caragiale, 
la Vláhujá, la Coşbuc, — nu la cei câţiva tineri 
cari nu luau măcar exemplarul nici.. nelegat. 
De o bucată de vreme s'a luat un obicei, fără 


11 


f 


162 EM. GÂRLEANU 


voia editorilor, dar prin voința scriitorilor, să li 
se dea câte 15 — 20 exemplare (sfátuesc pe toii 
să ceară câte 25) de fiecare ediţie. Pe acestea 
25 exemplare le aşteaptă tocmai 25 de prieteni 
şi colegi, aşa că soarta lor e mai dinainte hotă- 
râtă. De cumva autorul vrea să-şi prezinte cartea 
Ja vreun premiu academic atunci îşi plătește cele 
zece exemplare în plus. Tot aşa e silit să-şi plă- 
tească exemolarul de care are unsori nevoie. 
Dintre cei 40— 50 scriitori ai noştri aş pune 
rămăşag că 35 nu-şi au în bibliotecă volumele 
lor. E oarecum greu să-ţi plăteşti munca, dupáce 
ai plätit-o cu atâtea nopţi de nedormire, cu atâtea 
jigniri .. critice, cu atâtea ciorovăeli cu editorii. 

Tin minte pe când scriam la „Arhiva“, d-lui 
A. D. Xenopol. că zilnic, d-sa. primea rugă vingi, 
să ofere cele 6 volume ale /storiei Românilor. 
Asta însemna nu mai puţin de 60 lei. Dar hazul 
era că chiar d-lui Xenopol îi lipsea volumul 2 
sau 5 mi-se pare, peste care nu mai putea da, 

Si atunci. vá ’ntreb, cum ar putea scriitori sa- 
tisface cererile caselor de citire? Si nu e mai 
drept ca aceste case de citire să dea serbări sau 
şezători literare, cu al căror produs să poată cum- 
para cărţile ? 


Mai d:unázi citam, cu mirare, într'o foiţă aşa 
zisă «literară», o coloană întreagă in care se 
vorbea cu ură impotriva scriitorilor cari se îmbo- 
gátesc cu traducerile. Dacă cei cari se îndeletni- 
cesc cu scrisul, fie acest scris măcar ca cel cin 
foita care mi-a căzut în mână, cred lucrul acesta. 
mă gândesc ce pot să creadă cititorii, publicul 
cititor căruia îi place să ştie câteceva din viaţa 
scriitorilor. 


Te O ds 7 


SCHIŢE 163 


Lucrul stă însă cu totul dimpotrivă. Dacă este 
vreo ţară în care traducerile să fie mai prost 
răsplătite, apoi acea ţară e a noastră. Sumedenia 
de traduceri de prin bibliotecile de popularizare, 
e datorită în cea mai mare parte liceenilor, cari 
iau de traducere câte 50 lei, şi-o dau şi ei cum 
dă Dumnezeu. Editorul se fereşte să cumpere o 
traducere dela un scriitor, căci acesta din urmă, 
înțelegând ce înseamnă a traduce, munceşte la o 
carte câteva luni de zile, şi nu-şi poate da munca 
pe cei 50 de lei ai cutărui editor. Și fiindcă pu- 
blicul cumpără orice, fără să-i pese dacă o carte 
e tradusă de cutare scriitor consacrat, sau de cu- 
tare bäetag de dugheană, editorul tipăreşte ceea- 
ce-l costă mai puţin. Dar chiar când preţul unei 
traduceri se ridică la peste 50 de lei, casă ajungă 
la 500, iată cum stă proporţia câştigului între tra- 
ducător şi editor. Cel ce iscăleşte aceste rânduri 
a tradus, în 4 luni de zile romanul «Une Vie» 
a lui Maupassant. L-a dat pentru 500 de lei edi- 
turii „Minerva“, pe care, tipăritul cărţii şi rabatul 
librarilor, să fi costat cel mult 3500 lei. E maxima 
cifră. A tipărit 3000 exemplare a 2 lei, fac 6000 
de lei. Ediţia s'a vândut în 7 luni de zile. Edi- 
torul a câştigat vra să zică nu mai putin de 25C0 
lei în şapte luni de zile, fără nici o sträduinfä, 
în vreme ce scriitorul după 4 luni de cea mai în- 
cordată muncă, luase abia 500! 

Și „casele de citire“ ne mai cer volume! 

In alte ţări editorii sânt şi ei oameni de litere. 

E o plăcere să citeşti scrisorile trimise de către 
editori scriitorilor. Aceştia din urmä primeau sfa- 
turi, îndreptări, şi chiar schimbări pe de-antregul 
în operile lor dela cei dintâi. Oameni cinstiţi de 
gust, ştiau ce să cumpere, dela cine să ia lucrări, pe 


164 EM. GÂRLEANU 


care tânăr să-l primească şi să-l ridice apoi. Să 
vorbesc de editorii noştri ? 

In afară de d. Jean Socec. care păstrând tra- 
ditia bunului său părinte, şi fiind un om citit, ştia 
cum şi ce lucruri au dreptul la viață, nu cunosc 
editor cu care să poţi sta de vorbă. Unii nu ştiu 
nici să iscălească, alţii habar n'au de literatură; 
cumpără cărţile cum ar cumpăra o marfă. De mer- 
sul literaturii străine nici chip să le vorbeşti. 

Nu mai departe, acum o săptămână, romanul 
marelui Fogazzaro, „Misterul poetului“, de peste 
300 pagini, foarte bine tradus de către un cu- 
noscut om da litere, na găsit editor, nici chiar 
atunci când, ca să facă o încercare, traducătorul 
lăsase manuscrisul pentru,—n’o să credefi—pentru 
20 (douăzeci) de lei! 


Şi acum o taină, adevărată. Câţiva scriitori s'au 
hotărât, să rupă odată cu aceasta nedemnă ex- 
ploatare, și îşi vor tipări cărţile pe socoteala lor. 


DIN VIAŢA SCRIITORILOR NOȘTRI 


Atâtea întâmplări vasele sau dureroase alcătuesc 
mozaicul vietei omeneşti ; clipe luminoase şi clipe 
sombre; astfel cade lumina soartei asupra noastră, 
cum pe un copac se răspândesc razele soarelui, 
luminánd frunzele din vârf, nepătrunzând la cele 
din adâncul frunzişurilor lui. 

Viaţa scfiitorilor, mai mult decât a celoslalti 
oameui, e veşnic frământată de bucurii şi dureri, 
bucuriile şi durerile lor, bucuriile şi durerile ce- 
lorlalti. 

In alte literaturi, alături de operele scriitorilor, 
prinde un loc însemnat şi viaţa lor, povestită sau 
‘de ei, sau de biografi, In literatura noastră, afară 
de unele însemnări grăbite, nu se cunoaşte genul 
Memoriilor şi nici al biografiilor largi, stáruitor 
făcute. Nici măcar partea anecdotică a vieţii lite- 
ratilor nu o avem. Dintr'o anecdotă, dintr’o po- 
vestire, poate să se lămurească împrejurările, în 
cari a trait un om, legăturile lui cu societatea, pri- 
lejul care a adus inshegarea cutárei opere a lui. 

Voi însemna, din când în când, crämpee din 
viata scriitorilor noştri, crämpee trăite, unele infru- 
musetate poate de închipuirea celor cari mi le-au 
povestit — întâmplări vesele şi triste, cari pot în- 
tregi cunoaşterea firei unora dintre scriitori noştri. 


Câteva crâmpee vesele: 
Cei cari au scos vreodată reviste, literare, ştiu 
că abonaţi unei foi s'ar putea împărţi în 2 clase: 


165 EM. GÂRLEANU 


Acei cari plătesc abonamentul revistei din dra= 
goste curată pentru literatură; acei cari nu’! plă- 
tesc; şi, în sfârşit, acei cari plătesc, ba la rândul 
lor, lărgesc cercul abonamentelor, nutrind nădejdea 
că vor putea şi dânşii pătrunde în rândul cola- 
boratorilor. Aceştia din urmă sant mai nesuferiti 
de cât cei din categoria a doua. 


Imi amintesc că intr’una din şedinţele literare 
ale revistei Arhiva, din laşi, a d-lui A. D. Xeno- 
pol, d-sa adusese odată un studiu filosofic; al nu 
ştiu cărui domn de prin Brăila, mi se pare. Po- 


tolit, clipind repede din ochi, cum obişnuia d. Xe- 


nopol, începe să citească, 

De la a treia foae am simţit, cu toţii, că nu ma 
putem înfrunta guvoaele de vorbe goale ale au- 
torului. 

Și, scurt, articolul a fost respins. De cât, vedeţi, 
autorul-filosof avea cântecul lui. Fäcea parte din 
a treia categorie de abonaţi. Pe lângă al său, 
mai trimitea, anual, alte patruzeci de abonamente. 
plătite la o revistă românească ! Ele erau o parte 
din temelia pe care se ridicati cele 12 numere: 
ale Arhivei ieşane. Ce era de facut? A douazi, 
dimineaţa, directorul revistei a întrerupt, pentru. 
un ceas, Domnia lui Cuza. Vodă, la care scria 
atunci, şi a făcut articolul din nou, dela început 
şi până la sfârşit; ma păstrat decât... titlul! Si 
studiul filosofic a apărut in cel dintâi număr al 
Ariivei. Directorul revistei era oarecum ingrijat, 
să nu fi jignit cumva pe autor. O telegramă însă 
ba liniştit: filosoful mulțumea pentru tipărirea 
Studiului său! şi anunţa alte zece abonamente 
noui! l 


Esea revista „Făt-Frumos“ din Bârlad. Nenu- 


SCHIŢE 167 


măiatele greutăţi prin care treceau, nu desnädäj- 
d.iserä pe cei trei prieteni, cari o scoteau. Numai 
cA atunci când nu se mai învoeau cu o tipogra- 
tie, treceau, cu manuscripte cu tot, la cea de-a 
doua, care era.în târg, chit ca peste două nu- 
mere să vie din nou la cea dintâi. Tipografii se 
ueprinseseră cu felul acesta ciudat al scriitorilor 
si, resemnati când dânşii îi părăseau, îi aşteptau 
bucuroşi să se întoarcă. 

Odată însă abonamentele nu prea curseseră; 
câteva numere rămăseseră neplătite ; tipograful, 
un bătrân hazliu, tipărise pe cel din urmă, dar 
nu vroia să'l dea nici în ruptul capului. 

— Ce e de făcut? întreabă întâiul, pe cel de-al 
doilea, la care alergaseră tocmai pentru ca să-i 
ceară sfatul. 


— Ce să fie? Nu numai că tipograful nu dä 
revista, dar mi-a spus şi-o necuviinfä groasă la 
adresa ta! 

— Cum se poate! se supără cel dintâi. 

Şi, repede, la tipograf, să-i ceară secoteală: 

— Cum ţi-ai permis d-le, să spui la adresa 
mea astfel de cuvinte?! 

Bătrânul de după tejghea, îşi potriveşte oche- 
larii, apoi, siret: 

— Vai de mine, se putea! Am spus, dar nu 
la adresa dumneavoasträ — la aceea a prietenului 
dumneavoasträ.... dumnealui e vinovat!.... 

Eşind împăcat, dela tipografie, scriitorul tocmai 
se întâlneşte cu-al treilea prieten: 

— Ei? îl întrebă acesta. 

— Nimic ! Nu dá revista! Ba ţi-a träntit şi-o 
necuviinfá ! 

A spus că... 

— Aşa ?., Bine! 


168 EM. GÄRLEANU 


Si-al treilea colaborator näväleste, la rändul lui, 
în tipografie. 

— Cum ţi-ai permis d-le... începe să strige şi 
dânsul, cum ţi-ai permis... 

Bătrânul îşi potriveşte ochelarii, apoi şiret: 

— S'ar putea... vai de mine! La adresa d-tale ? 
S'ar putea, mă rog! Eu am zis’o la adresa ce- 
luilalt, a domnului... 

Eşind, împăcat, în stradă, al treilea colaborator 
caută pe ceilalţi doi. Îi găseşte: 

— Ce mă faci să tip degeaba la moşneag? 
bănueşte celui de-al doilea prieten. 

Apoi îndreptându-se către cel dintâi: 

— Tie, la adresa ta mi-a spus, c’a zis vorbele 
acele. 

— Aşa! Auzi dumneata ! 

— Haidem câteşi trei ! 

— Haidem! 

Náválesc cu toţii în tipografie, şi, întrun glas: 

— Cum ai îndrăznit domnule, cum ţi-ai permis... 

Acum nu mai avea încotro, câteşi trei colabo- 
ratorii îi stăteau în față, în carne şi oase, bătrânul 
îngălbeneşte, apoi, cu glas îngrijat: 

— Stati fraților... un om bătrân ca mine... 

Apoi, deodati, îi vine o idee. Repede scoate 
ochelarii şi strigă ucenicilor : 

— Aţi împachetat revista ? Nu vedeţi c'aşteaptă 
domnii scriitori ? 

«li potolise: numărul revistei era scăpat. 


E o plăcere, s’asculfi pe tânărul şi talentatul 
poet istorişindu-şi viaţa. 

Are numai 22 de ani, dar prin câte aventuri, 
prin câte întâmplări ciudate a trecut! Si le spune 
cu un ifos, şi le şlefueşte aşa de frumos cu închi- 
puirea lui, le colorează aşa de deosebit cu câl- 


¿CHITE 169 


dura graiului lui, numai să-l ascultați şi o să vă 
prindă în mreaja povestirii. 

lată cea din urmă aventură galantä, ce i s'a în- 
tâmplat : 

— La Paris, începe el, am cunoscut multă, 
foarte multă lume, multe femei mai ales. Și mo- 
diste şi marchize, pentrucă, dragii mei, femeea la 
Paris e aceeaşi: doar rochia se deosebeşte, Aşa, 
intro zi, am fost prezintat unei americane, unei 
milionare. Bárbatu său, ca toţi americanii, con- 
structori de case cu 25 de caturi, era mai mult 
pe drumuri. Pe câtă vreme, în saloanele soţiei 
sale, îşi dădeau întâlnire toţi artiştii şi scriitorii 
din Paris. 

Fireşte, norocos cum sunt. am intrat repede 
în grațiile milionarei. Curioasă, cum era, mă pu- 
nea să-i povestesc despre „depărtata mea ţară“ ; 
ba mă ruga să i traduc poeziile mele şi chiar mă 
pofti sá viu intr’o seară să-i citese cât mai multe. 
Dragii mei, i-am făcut vreo 20 de sonete, fiecare 
scris pe câte o foae de pergament, şi intr’o Joi 
seara mă duc cu ele în buzunarul redingotei, 
gata ca, după ce i le voi traduce in franfuzeste, 
să i le las ca un dar din parte-mi. Distrată însă 
cum era, americana cumpărase chiar pentru seara 
aceea o lojă la Carusso. Când mă vede vrea să 
rămâe, dar eu o hotărăsc, să meargă la operă, 
bine înţeles însă, numai după ce i-am făgăduit 
c'o întovărăşesc. 

Am ascultat muzica frumoasă a lui Othello, şi. 
când să plecăm, la eşire, vedem surprinşi, că 
ploua cu gäleata. Dela uşă până la automobil se 
întindea o adevărată baltă. Mă uit la piciorugul 
mic, ín pantoful alb de mátase, al americanei. O 
văd şi pe ea că priveşte împrejur stingherită. 
Repede, fără nici o zăbavă, scot teancul de so- 

x 


170 EM. GÂRLEANU 


nete din buzunar, şi i le aştern, unul câte unul, 
să păşească, până la automobil, ca pe o punte a 
sufletului meu. La despărţire milionara sia apă- 
sat mânuşita pe buzele mele, pentru gestul meu 
de miliardar... de rime“, 

„Si non € vero... E un copil, poetul. Dar ce 
viaţă, ce viaţă sbuciumată şi de aventuri! O s'a- 
jungă să creadă că a träit-o cu adevärat!.. 


Cestălalt e singurul trubadur, pe care l-a avut 
literatura noastră, după cum e şi cel mai fin epi- 
gramist. Cu daru! lui strălucit, cu sclipirea ful- 
“perătoare a inspirației, poetul a semănat cu amân- 
două mânile, în bătăile vântului, epigramele lui ad- 
mirabile, încât astăzi ele fac parte din dome- 
niul public. 

E singurul poet, după Heredia al Franţei, care 
să fie atât de cunoscut, fără să fi scos măcar un 
volum. Cunoscut şi temut. Unele din epigramele 


lui au legendele lor, pe cari poetul le povesteşte, 


adeseori, prietenilor săi, cu o neînchipuită bogăţie 
şi strălucire de amănunte. 

lătă pätania trubadurului cu una din poeziile 
lui cari, din pricina... piperului ei, nu va putea 
niciodată vedea lumina tiparului, poezie pe care 
însă foarte multi o cunosc, ba chiar foarte mulţi, 
cari trec drept oameni de spirit, şi-o Ínsugesc... 

Intro noapte, de mult, pe la vreo 2 ceasuri, 
la Paris, poetul, in tovărăşia câtorva prieteni, se 
întorcea acasă, pe una din străzile cartierului la- 
tin. Si cum mergeau voioşi, inveselifi de spiritul 
caustic al trubadurului, care improviza epigrame 
ă la minute, iată că trece pe lângă dânşii o pe- 
reche. Un domn mai în vârstă, cu o doamnă 
blondă, tânără şi frumoasă. 

— Straşnică frantuscá! spune unul. 


po — —C———— 


SCHIŢE 17t 


— Poete, se roagă un altul, ia improvizează o. 
strofă acestei tinere necunoscute! 

Poetul se execută numai decât Privind după 
silueta elegantă a femeei, şi după aceea cm co- 
coşată a bărbatului, începe, cadentat, tare de sá 
răsune strada, cum obişnuia în acest oraş străin, 
să improvizeze poezia, al cărei întâi vers sună. 
astiel : 


lubita mea necunoscută ! 


Și celelalte versuri urmară repede, în hohotele 
de râs ale prietenilor, hchote cari se ci rmarä însă 
deodată, scurt, căci domnul sot al frumoasei ne- 
cunoscute se întoarse şi, cu bastonul ridicat, se 
repezi, strigând în cea mai neaoşă limbă romä- 
nească: 

— Mägarilor, porcilor.. nu vă e ruşine obra- 
zului, să vă fie... 

Tinerii, surprinşi, ruşinaţi, se împrăştiară care 
încotro, ca potârnichile... 

Mai târziu s'a aflat: trubadurul avusese noro- 
„cul să dea, la ceasul 2 din noapte, şi'n sânul Pa- 
risului, peste singura pereche de români, care ve= 
nise atuncea, să petreacä,.. în călătorie de nuntă 


SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMÂNI 


Când în ziua de 4 Septembre 1909, ne-am vă- 
zut strânşi în sala liceului Lazăr din Bucureşti, 
nu ne venia să credem. Vra să zică, ne puteam 
aduna, puteam înlătura neînțelegerile, puteam po- 
toli ambițiile, puteam, în sfârşit, alcătui un tot, o 
societate, care să aibă un scop, spre îndeplinirea 
căruia ne legam, să luptăm cu toţii. A fost oclipă 
de adevărat avânt sufletesc, avânt pe care nu-l 
atinsese întru nimic nici chiar acele jicniri adânci, 
cari ne veniseră dela unii oameni, cărora le ce- 
ruserăm sprijinul. Ce fapt, sprijin n'am avut din 
partea nimănui; tot ce-am iäcut, am făcut prin în- 
säsi puterile noastre. Fireşte, nimeni nu poate 
spune, că „Societatea Scriitorilor Români“ n’ar fi 
fost bine să cuprindă pe toţi scriitorii români, în 
viaţă astăzi. Bătrâni şi tineri. unii lângă alţii, aşa 
ar fi trebuit să apară cea dintâi alcătuire a So- 
cietăţii. Decât sunt simtiminte, peste cari nici unii 
nici alţii, nu pot trece, sunt prejudecăţi, sunt a- 
tâtea lucruri, cari despart pe oameni între dânşii. 
Scriitorii sunt şi ei oameni ca toţi ceilalţi, ba cu 
o impresionabilitate mai ascuţită, mai lesne de 
„trezit. Totuşi, faptul însemnat era acela, că cea 
mai mare parte dintre scriitori, primise să lu- 
creze într'un gând, să meargă spre acelaş ţel. 


174 EM. GÂRLEANU 


Cum însă Societatea nu se putea bizui, băneşte, 
la început, decât pe cotizatiile membrilor, (10 lei 
taxa de înscriere şi 2 lei lunar), mam avut pu- 
tinfa unei întreprinderi mai largi, cum spre pildă: 
o editură, scoaterea unei reviste, etc.. ci ne-am 
hotărît să ţinem o serie de sezátori prin tard, şi 
în Bucovina, pentru strângerea de fonduri. S'au 
strâns puţine, dar din pufinul acela am făcut un 
local al nostru, in care ne puteam întâlni. Dacă 
folosul materiai n'a fost cine ştie ce, de pe urma 
şezătorilor acestora, cel moral a fost covârşitor. 
Prin gezátori am răspândit în cercuri mai largi 
scrisul românesc, am încheiat o legătură între pu- 
blicul cetitor şi scriitori, iar. dincolo, în Bucovina, 
am făcut, întradevăr, un mare pas cultural. 

Prin înrâurirea unora dintre membri, Societatea 
a căpătat, apoi, pentru toţi membrii ei, intrarea 
gratuită în Teatrul Naţional, Până atuncea Teatrul 
“Naţional nu era deschis decât unor anumiţi tra- 
ducători. Directorii, cari se perindaseră, nu dădeau 
nici o însemnătate literaturii dramatice române, aşa 
că d. Pompiliu Eliade, a tost cel dintâi director 
care, primind cererea „Societăţii Scriitorilor Ro- 
mâni“, a apropiat pe scriitori de teatru, dând astfel 
putinţa unei înfloritoare literaturi dramatice. 

Aceste isbânzi morale nu sunt încă în măsură, 
sa cimenteze Societatea. Pe viitor au rămas de fă- 
cut multe şi cât mai grabnice lucruri, dintre cari, 
cel dintâi, trebue să fie recunoaşterea Societăţii 
de „Persoană morală“. Astfel, Societatea care as- 
tăzi e recunoscută, indirect, prin Legea Teatrelor, 
în care se vorbeşte despre „Societatea Scriitorilor 
români“ să fie şi de fapt recunoscută de către 
Parlament. Pentru îndeplinirea acestui scop, îndată 
după deschiderea Corpurilor Legiuitoare, comi- 


SCHIŢE 175 


tetul Societăţii trebue să stăruiască pe lângă cei 
în drept, i 

Odată recunoscută Societatea de Persoană mo- 
rală 1), comitetul va avea îndatorirea să convoace 
Adunarea generală a Societatei, iar noul comitet 
ales, să vegheze neîntrerupt la plata cotizatiilor 
lunare şi la strângerea de fonduri, pentru ca So- 
cietatea să poată funcţiona. 

Una dintre îndatoririle noului Comitet şi eu o 
cred ca pe cea mai de căpetenie, — deşi sta- 
tutul în ființă azi trece uşor peste acest lucru, — 
e regularea raporturilor dintre scriitori şi editori, 
Şi chiar înfiinţarea unei edituri, care să curme 
odată pentru totdeauna nedemna exploatare la care 
sunt supuşi scri'torii, din partea caselor de editură. 

Apoi. la rând, ar veni: regularea raporturilor 
dintre Societatea noastră şi cele corespunzătoare 
streine. 

Numai aşa, și trebuie să fie așa, Societatea va 
putea păşi cu isbândă înainte. 


1) „Societatea Scriitorilor Români“ a fost recunos- 
cută, ca Persoană morală, şi de către Parlament, în a- 
nul 1911, când C. Arion era ministru, iar autorul a- 
cestui volum era Preşedinte S. S. R. 


_INTAIA SEZATOARE LITERARĂ 


Intâia oară când s'a intrebuintat această denu- 
mire: — „Sezätoare literară“, pentru citirile lite- 
rare în public, a fost în Martie 1906, după ves- 
tita turburare udată de sânge, din seara de 13 
Martie, când mulţimea a oprit reprezentarea uncr 
piese, in frantuzeste, pe scena Teatrului Naţional 
din Bucureşti. Atunci, întrun cald avânt, şi pen- 
tru propdväduirea limbii si literaturii româneşti, 
d. Nicolae lorga, însoţit de câţiva dintre scrii- 
torii, grupaţi împrejurul revistei „Sămărătorul“, 
au plecat prin ţară, dela tin capät la altul, citind 
publicului scrisul românesc, publicului care era 
chemat să asculte sezätori literare. Au fost atunci 
dimpreună cu d-nul Jorga: Sadoveanu, Iosif, An- 
ghel, în afară de scriitorii băştinaşi în oraşele 
prin cari treceam. Am început cu Craiova, am 
tors firul călătoriei până în Botoşani şi, pretu- 
tindeni, am fost întâmpinați cu adevărată cäl- 
dură, ascultați cu bunăvoință. In unele oraşe: ca 
în Craiova, si mai ales in laşi, primirea a luat 
mersul şi măreţia unei rare manifestații de dra- 
- goste. 

inceputul se făcuse, fireşte, în împrejurări priin- 
cioase, cauza ce apărase scriitorii era prea dreaptă, 
ca să nu trezească un răsunet în sufletele tuturor. 


12 


178 EM. GÂRLEANU 


Cât de dreaptă a fost acea cauză o vedem astăzi, 
în urmările ei, când aceeaş societate înaltă joacă 
pe aceeaş scenă piese româneşti, scrise de scrii- 
torii noştri. 

Ceeace e de luat în seamă însă e faptul că 
acest nou fel de a împărtăşi scrisul românesc a 
prins şi că, aşa fiind, şi după acea neuitată călă- 
torie de luptă, şezătorile literare au fost tot atât 
de neräbdätor aşteptate, tot atât de călduros 
primite. 

Erau aşa, se zice, o trebuintá suflefeascä şi nu 
lipsise decât inițiatorul, găsit întrun chip atât de 
fericit în fiinţa de rară energie si de mare talent 
a d-lui Nicolae lorga. 

De atuuci, şi după înfiinţarea „Societăţii Scrii- 
torilor Români“, şezătorile literare au urmat in 
multe din oraşele noastre, — pretutindeni mem- 
brii societăţii au fost särbätorifi. Aceste gezätori 
însă îşi au culminafia în călătoria din Bucovina, 
când faptul a luat însemnătatea unui mare pas 
cultural. Spre fericirea şi recunoaşterea scriitori- 
lor, Ardealul nu s'a lăsat mai prejos şi în Fe- 
bruarie, acelaş an, scriitorii s'au dus să citească 
la Sibiu. 

Insemnătatea acestor şezători e cu mult mai 
presus de înţelegerea acelor minţi pipernicite cari, 
la noi în ţară, au căutat să arunce un văl de bat- 
jocură asupra participării scriitorilor la şezătoarea 
din Sibiu. 

Cu astfel de oameni nu poţi sta de vorbă; e ca 
şi când ai vrea să treci printr'o mocirlă şi ai avea 
nebunia să crezi că vei ajunge. pe celalt mal, cu- 
rat. Pe acesti oameni îi laşi să creadă că ei sunt 
singurii pe lume cari ar îi putut duce neamul ro- 
mânesc la mântuire. E singura lor fericire, — să 
li-o lăsăm! 


————y * 


SCHIŢE 179 


Dar sezátorile din Ardeal şi Bucovina pot fi, 
cu adevărat, ţinute drept evenimente culturale. Nu 
cred să fie fericire mai mare pentru Românii din 
aceste două ţări înstrăinate decât auzirea limbii 
româneşti, vorbită de acei cari veghează la păs- 
trarea şi infrumnsefarea ei. Si nu cred că tara 
noastră poate face mai mult pentru unitatea cul- 
turalá a tuturor Românilor decât printr’aceastä 
legătură de limbă şi simtire, legătură dela om la 
om, prin viu grai. O singură pagină, citită frumos, 
din Jon Creangă poate înrâuri mai puternic ca 
orice alt mijloc asupra ţăranului bucovinean sau 
ardelean. Si acest lucru l-am auzit anul trecut, în 
Bucovina, din gura unui ţăran bogat şi fericit, 
care nu era legat de România, cum spunea el 
numele ţării, apăsând pe i, decât de limba în care 
se simţea mândru, că cineva putuse scrie lucruri 
atât de minunate. Și faptul, că scrisul românesc, 
că limba e cel mai puternic mijloc de unire sufle- 
tească, îl putem vedea si în aceea că, dacă nea- 
mul românesc din Basarabia e cu totul înstrăinat, 
e că în Basarabia scrisul românesc n’a putut 
străbate. 

Scriitorii români se pot mândri, în ciuda tutu- 
ror märunteilor, că prin şezătorile literare aduc un 
mare folos neamului românesc. 


SEZATOARE LITERARĂ ÎN CERNĂUȚI 


> — 


Plecati Duminică seara din Bucureşti, ne intäl- 
nim a doua zi la Hatna Bucovinei cu prietenii 
‘nostri Mihail Sadgvéanu, Cincinat Pavelescu, Ca- 
ton Teodorian şi" A. Herz. In totdeauna întâlnirile 
dintr’o gară, toc in care eşti deprins mereu să te 
desparti, sunt mal mult decât o plăcere, sunt o 
bucurie. Și mai âles într'o asemenea împrejurare. 
Adânc miscati, cu ochii plini de amintiri, tovarăşii 
nu găsesc cuvinte să ne povestească despre mă- 
rețele primiri din Suceava şi Câmpulung. Mai ales 
la Câmpulung: câteva mii de oameni, călăreţi, bu- 
ciume şi tricolorul român peste tot. 

Un copilandru bălan, cu faţa deschisă, fără 
mustáfi, cu priviri fierbinţi de energie, ascultă 
mulţumit — e cel care a pus la cale aceste două 
şezători : publicistul bucovinean Liviu Marian, 
care ne întovărăşeşte până la capăt în călătoria 
noastră. 

Când te uneşte multumirea, despărţirea e grea. 

Pornim mai departe. Pe dreapta şi pe stânga 
câmpiile albe alunecă în urmă ca două ape; 
printre ele trenul taie trupul Bucovinei. La câte o 
barieră vreun ţăran îşi struneşte calul speriat; ră- 
sar pâlcuri sure de păduri, apoi se topesc în zare; 


182 EM. GÂRLEANU 


sate ráslefe se pitesc sub poala cerului; pe mar- | 
ginile unui drum de care copaci ciudafi, cu ra- 
murile încâlcite ca într'o reţea, par braţe uriaşe 
de coraliu, pe fundul unei mări presărate cu nisip 
de argint. 

Imi amintesc alt drum al Bucovinei, pe care am 
călătorit astă-vară, cel care dela Hatna duce la 
Dorna- Vatra, — drum fermecător, printre livezi, 
printre dealuri şi păduri de fagi. 


„Bucovină, Bucovină, veselă grădină“... 


Cine-mi şopteşte? Afară e iurnă; lângă mine 
nimeni. 

E un vers întârziat în urechea mea. 

Dar calea e scurtă. lată Cerndutii. Din sala de 
aşteptare sosesc, în frunte cu profesorul universi- 
tar Sextil Pușcariu şi G. Tofan, redactorul „Ju- 
nimei“, studenţi, teologi, publicişti, — reprezen- 
tanfi ai tuturor societăţilor culturale, — tineretul 
cel cu inima caldă, ca şi cuvintele lor. Bucuria 
străluceşte în ochi. Ne înconjoară cu toţii; nici 
nu ştim când ne suim în sănii. 

Intr'un lung şirag intrăm în oraş; caii ridică 
pieptiş dealul, — un fel de dealul Balaurului de 
lângă Piatra-Neamtului dela noi. Si ne oprim la 
hotelul Pajura neagră. 

Să ne odihnim? Dar cui i-au amortit picioarele | 
sau i s’a răcit sufletul! 

— „Haide să vedem Cernăuţii !“ 

E un oraş frumos, e chiar foarte frumos. In 
deosebi de Bucureştiul nostru, casele sunt toate 
mari; maghernite nu se văd; magazine mari, 
teatru — în felul celui dela laşi — cafenele largi, 
luxoase. Ce păcat că locuitorii de baştină — îi 
ştiţi, ce să vi-i mai spun — ne fac atât de poli- 


SCHIŢE i ! 183 


ticosi loc prin mijlocul stradei, pe unde merg 
săniile, ca ei să poată umbla pe trotoare! Si ce 
înfăţişare au cu cele două vite de păr dealungul 
urechilor şi cu halaturile tradiţionale! Si ce in- 
călcire de cuvinte trase din fundul gâtlejului, 


unsuroase, prelungite — ca şi cum unul ar înlo- 
cui pe alte trei. — „Ei, dar aţi uitat că trebue să 
mâncăm !* 


Prietenul are dreptate. 

Ceasurile 8 seara. Plecăm spre „Dom Polskie“, 
unde se fine sezátoarea. Sala mare, cu un rand 
de loji în fund, intesatä de lume, aşteaptă ne- 
răbdătoare. E tot ce are Cernäuful mai ales în 
lumea românească. Cortina se ridică. O furtună 
de aplauze şi strigăte de „Trăiască!“ tin câteva 
clipe, fără să poată spune un cuvânt, pe Mihail 
Sadoveanu. Tăcerea se face şi glasul potolit al 
povestitorului arată la ce-am venit, ce vom ceti ; 
şi aa sezátoare a societăţii e deschisă. Prie- 
tenul nostru Gh. Tofan, cu un graiu limpede, 
într'o formă frumoasă, vorbeşte despre viata si 
opera lui /on Creangă. Doamnele din sală au 
ținut să primească deosebit de călduros pe poeta 
d-na Natalia Iosif. Ceilalţi scriitori sunt primiţi 
şi dânşii cu tunete de aplauze, cari de abia con- 
tenesc. Publicul, foarte cunoscător, prinde orice 
nuanță, pe care o subliniază cu zâmbete inteli- 
gente. O astfel de sală am mai avut doar la 
Galaţi şi Piatra-Neamţ. Poetul Anghel găseşte 
apreciatori mulţi pentru foarte frumoasa şi subtila 
lui poezie, ca si Sf. Iosif şi lon Minulescu, cari 
sunt siliți sá spue cât mai multe din versurile lor. 
lar pe Cincinat Pavelescu publicul îl fintueste cu 
chemările pe scenă, ca şi în ţară; prietenul nostru 
plăteşte astiel intepäturile epigramelor lui, şi ră- 
„guşeala, care-l prinde după fiecare sezátoare, e 


184 EM, GÂRLEANU 


-poate epigrama pe care i-o întoarce publicul, După 
Caton Teodorian şi A. Herz şin mijlocul unei 
adânci tăceri, Mihail Sadoveanu începe să citească 
din I. Creangă: Amintirile. Tăcerea fine putin; 
râsul năvăleşte, veselia pe care o imprástie scri- 


sul marelui povestitor cuprinde publicul din sală, - 


şi, în mijlocul hohotelor cari nu mai contenesc, 
pataniile băiatului lui Petre Ciobotariul şi al Sma- 
randei din Humuleştiul Neamţului, curg uşor, unele 
după altele, sprintare, cum le-am ascultat şi în 
copilăria mea. 

Sezätoarea ia sfârşit. Dar sala din „Dom Pols- 
kie“ oricât de mare, e prea mică pentru publicul 
din Cernăuţi. Sântem rugaţi, ca, a doua zi, să 
mai ţinem şi o şezătoare în sala „Casei naţionale“, 


o şezătoare pcpularä, în care să poată veni cei | 


ce n'au încăput astăzi, să asculte, 
Primim cu insufleteire. 


A doua zi, — spre casa prietenului nostru 
Sextil Pușcariu. La un colt se înalţă deodată, în 
haină roşie închisă de cărămidă, uriaş ca o cetate 
mediavală, palatul metropolitan. Rämänem uimiţi 
de frumusețea lui. In dos parcul se întinde de- 
parte. Casa prietenului e pe dreapta. Din cer- 
dac se vede şesul întins până în adânc spre Ba- 
sarabia. 

In salonul larg, cu mobile vechi româneşti, atât 
de rare la noi, cu pomul de Crăciun împodobit 
în mijloc, laolaltă cu familia prietenului nostru, ne 
simţim ca acasă. 

Uşile sufragerii se deschid. Prietenul ne roagă 
să ne alegem locurile, care's însemaate, pentru 
fiecare, cu câte un simbol. In fata a două ta- 
câmuri e o cumpănă; Mihail Sadoveanu si D. 
Anghel, colaboratorii nouei reviste, îşi iau locul. 


go 
wl 


SCIIIŢE 


Un tacâm lipseşte, e acoperit cu şervetul, —e un 
loc pentru mai târziu; poetul Minulescu se gră- 
beste să şi-l ia. Pe o farfurie, dintr'o creangă, e 
numai o ramură, — A. Herz, (Dinu Ramură) o ia 
s’o ’nfloreascä prin tinereţea lvi. Flori împrăş- 
tiate peste tot, pe când, în mănunchiul de tulpini, 
n’a mai rămas nici una pentru bardul care toc- 
mai întâlnise pe aceia căreia inima îl îndemna 
să-i deie floarea dragostei, simbolizează o minu- 
nată poezie a lui Cincinat. Caton Teodorian,. 
ghiceşte repede: un cârnat de sânge, gătit cu... 
Sângele Solovenilor. Fiindcă, cel ce scrie aceste 
rânduri, cetise, la şezătoare, schiţa Franf, i se 
pregătise, şase sticle cu bere, pentru ca să poată 
lua... Luleaua lui Frant ! 

Și mi-a părut rău că nu m'am putut ţine de 
cuvânt! 


Ceasuri'e 5 seara. Din sala „Societăţii pentru 
Cultură“ de pe pereţii căreia frafii Hurmuzechesti 
ne privesc, trecem, unul câte unul, în cealaltă 
sală, printre cele două şiruri infesate de lume, la 
masa de unde cetim. 

Ne ascultă multe doamne, preoți, şi foarte mulţi 
tineri : fete şi băeţi de şcoală. E o şezătoare de 
familie, intimă; ni se pare că povestim părinţilor, 
fraţilor şi surorilor noastre. 

Și le citim, le citim cu plăcere. Cu toate că 
pe cei mai räsärifi îi aşteaptă o petrecere cu joc, 
dânşii nu se îndură să părăsească sala. Si le po- 
. vestim înainte. Si Mos /on Creangă iar vorbeşte 
prin glsul lui Mihail Sadoveanu; şi Cincinat nu 
mai poate scăpa. 

— „Faceţi-ne şi nouă. cetăţenilor, o epigramă“, 
se roagă un preot de prietenul nostru. 


186 EM. GÂRLEANU 


— „Cu plăcere... o să v'o trimet dela Sinaia, 
sfiintia ta“, răspunde poetul. 

Și veselia nu mai conteneşte, şi e târziu; vre- 
mea mesei a trecut demult pentru aceşti oameni 
cu obiceiuri patriarhale, când ne despärfim unii 
de alţii cu adevărată părere de rău. 

O delegație a celor patru societăți studenţeşti 
ne pofteste jos la o masă comună, 


Niciodată n'am văzut tinereţea mai caldă, mai. 


puternică, mai pregătită, ca în feţele voioase, des- 
chise ale studenţilor de aici. Sântem nespus de 
mulţumiţi în mijlocul lor. Veselia e a-tot stăpâni- 
toare, şi nimeni nu o infránám, că-i n'avem la ce. 
Sântem între noi, ca la noi, şi taraful românesc 
cântă cântecele noastre. O clipă de tăcere. Adânc 
mişcat, Sextil Pușcariu vorbeşte studenţilor săi. 
Vorbele curg cuminţi, frumoase, cu un dar rar pe 
care noi nu i-l cunoaştem. 

Si când ne despártim, noaptea târziu, de prie- 
tenu Pușcariu şi de studenţi, simţim c'am lăsat 
din inima noastră, dar câ şi ducem ceva din su- 
fletele lor cu noi. 


6 Ianuarie. Pornim spre Rădăuţi. Prietenii Gh. 
Tofan şi Liviu Marian ne însoțesc. Ne oprim la 
staţia Hadic Falva şi după puţin plecăm iar. Din 
cel din urmă vagon, tot numai geamuri, ale tre- 
nului-tramvai ce ne duce încet ca şi când nar 
vrea să ne obosească, privim iarăş câmpul alb, 
în zarea căruia munţii se desluşesc de un albastru 
puternic, aproape ea sineala. Rädäufii. Ne-a eşit 
înalnte fostul prefect al Rădăuţilor, un bărbat chi- 
peş care ne spune cuvântul de primire. Alături 
de el e poetul bocovinean Berariu, membru şi 
el al „Societăţii Scriitorilor Români“. Din satele 
de prin prejur au venit delegaţii de ţărani. Sub 


SCHIŢE y 187 


căciuli, pletele ior cărunte cad frumos ca gi ale 
preotului bătrân, care seamănă atât de bine la 
chip cu iubitul nostru povestitor Nicolae Gane. 
Alţi preoți tineri, şi tot ce Rädäufii au suflet de 
român, s'au grăbit sá ne vază. Strângem cu bu- 
curie mâinile deprinse cu munca, ale țăranilor is- 
teti si falnici, care ne întâmpină cu ochii umezi. 


Peste o zi mergem la biserica veche, de peste 
600 de ani, cea mai veche din Bucovina şi Mol- 
dova. Un țăran ne lumineazà calea. Lângă pereți 
dorm somnul lor de veci şase Bogdani, din vița 
sfântă a Domnilor Moldoveni. 

Intreaga biserică e un altar scump sufletului 
nostru. Pe pietrele aşa de frumos incondeiate 14- 
săm toți câte o privire, care, dacă am fi singuri, 
ar fi însemnat o lacrimă. Pe scări întoarse de 
piatră, ne suim sub acoperiş. Rämänem mirafi, 
căci găsim o adevărată cetate cu şanţuri, hrube, 
cämärufi, — loc de credinţă si de apărare. Dea- 
supra, pe draniţă. prinde sá şoptească ploaia, 
şi ne îniioară. Când eşim la lumină parcă ve- 
nim din fundul fundului străvechi al vremurilor 
de vitejie. 

Seara, ne ospătează poetul Berariu, la gazda 
lui, o familie de nemți, in casa cărora amintirile 
vechi, din orice colţ, ne arată respectul trecutului. 
Privesc, îndelung, cu prietenul Anghel, un album 
vechiu : o lume întreagă, a cărei trecere pe lume 
o urmărim între foile acestea ingálbenite; într'un 
părete un pergament cu o decorație: — stăpânul 
casei fusese un maior; un buchet de edelveis : — 
îl va fi primit, ca logodnică, bătrâna care ne slu- 
jeşte atât de binevoitoare. Peste tot se desluşeşte 
o viaţă dulce de trăit, — ticnitä, ca şi masa aceasta 
imprejurul căreia stăm cu toţii. 


188 EM. GÂRLEANU 


Sânt ceasurile opt: Sala largă e ticsitä, Pe lângă 
lumea românească dig Rădăuţi, ţăranii din satele 
de prin prejur stau în picioare umăr la umăr, ca 
să încapă cu toţii. 

O parte stau în sala de alături. Femeile cari 
mau avut cu cine ’si lăsă copii, au venit cu ei 
în braţe; unii sug încă la sânul mamelor lor, si 
ele îi leagănă ca să nu mai plângă. Dar noi în- 
cepem să citim, şi citim cu plăcere, în auzul tu- 
tulor. Căci /on Creangă a avut aici partea cea 
mare. Niciodată nu cred să fi fost ascultate scri- 
erile marelui povestitor, mai cu luare aminte, ca 
aici în Rădăuţi. Mihail Sadoveanu a citit aproape 
un ceas. | 

Un ţăran, lângă care mă aşezasem în sală, îmi 
sopteste : 

— «Poznaş mai scrie şi Creangă ista !* 

Si mă întreabă: 

— N'afi avea nişte cărţi de iste, sá ne daţi? 

Parcă ascult pe Moș Jon Muscă din Dorna, 
care ne-a călăuzit an vară pe valea Bistriţei. Tot 
aşa de curat moldoveneşte vorbesc şi aceştia. 
Ne pare rău că n'am adus şi cărţi. 

După şezătoare, în Casa Naţională s'au strâns 
preoţi bătrâni, fruntaşi ai satelor, doamne, pro- 
fesori, să ne sărbătorească. Vorbeşte foarte fru- 
mos, preotul Tarnavschi din partea Rádáutenilor. 
Apoi un şcolar al lui din partea tinerimei! Un 
ţăran din partea satelor. Le răspunde Mihail Sa- 
doveanu şi Cincinat Pavelescu. E o mare insufle- 
fire la masa aseasta fräfeascä, pe care, cuvântul 
cald, care-i aduce şi lui şi nouă lacrămi în ochi, 
al poetului Berariu, o încheie. Scolarii cântă 
„Mulţi ani trăiască“, Bătrânii cu sufletul tânăr ne 
înbie : 


y ONE 189 


— Befi încă un pahar, că vinul nostru mol- 
dovenesc e uşor. 

Ne despärtim noaptea târziu. Prietenul Gh. 
Tofan îşi ia rămas bun. Liviu Marian ne lasă a 
doua zi la Suceava... 

Aşa am purtat cuvântul românesc în Bucovina. 
Și ne-am întors în tara, — cu câte amintiri, şi. 
cu cate nädejdii! 


SEZATOARE LITERARĂ LA SIBIU 


Ca şi anultrecut, în Bucovina „Societatea Scrii- 
torilor Români“ a răspuns cu bucurie chemărei 
d-lui O. C. Tăslăoanu, directorul revistei „Lucea- 
farul*, şi s'a grăbit să ia parte la şezătoarea si 
petrecerile culturale din Sibiu. Scriitorii aveau o 
datorie faţă de Ardeal: de ani de zile revistele 
şi gazetele româneşti, de peste munţi, ne cer scri- 
sul, de ani de zile cititorii de dincolo doreau să 
ne cunoască. Lipsiţi de tovărăşia preşedintelui 
Mihail Sadoveanu şi a vice-preşedintelui Socie- 
tätii Dimitrie Anghel,—cel dintâi oprit de o nuntă 
în familie, cel de-al doilea mâhnit de greaua în- 
cercare prin care a trecut, — scriitorii au pornit 
spre Ardeal în număr de opt şi anume: Victor 
Eftimiu, Em. Gârleanu, A. Herz, A. Mândru, 
Corneliu Moldoveanu, D. Nanu, Cincinat Pave- 
lescu si Caton Teodorian. 

Ca sä facem o pläcutä surprindere publicului 
Sibian, am căutat şi am isbutit să căpătăm tovă- 
răşia d-rei Maria Filotti, talentata artistă a «Tea- 
trului Naţional» din Bucureşti. 

Plecând Vineri noaptea, 18 Februarie, din Bu- 
curesti, a doua zi dimineaţa ne trezim la Rámni- 
cul- Vâlcii, de unde trenul intră in fermecätorul 
drum ce duce, prin Pasul Câineni, dincolo spre 


192 EM. GÁRLEANU 


Turnul Roșu. Lăsăm în urma Jiblea, Călimăneștii, 
vestitele bai, cu minunatul isvor al Căciulatei, 
în fund, sub coasta de deal, încremenită şi dânsa, 
ca şi frumoasele hoteluri şi vile, sub aprigul ger 
al ernii. Nimic nu-ţi poate da mai desluşit infäti- 
şarea tristă a singurătăţii, ca aceste locuri de în- 
tálnire, în cari mişcarea clocotegte câteva luni, 
pe an, ca apoi, din dosu! frerestrelor tuturor ca- 
selor acelora, de pe potecile parcurilor şi ale 
munţilor înconjurători, să nu mai răsară nici un 
semn de viaţă. Primăvara, toamna şi iarna, băile 
acestea par nişte cimitire, în cari stau îngropate 
suferințele oamenilor, cari au trecut prin ele... 
Trenul lunecă încet, întradins parcă să prindem 
mai bine priveliştile încântătoare ; roţile de fier 
se strecoară, duruind, printre gâtlejul stâncos al 
muntelui, pe malul dreptal Oltului, chiar deasupra 
apelor turburi, cari se scobor şoptind la vale, Pe 
când pe celalt mal, curată şi lărgă, ca o panglică 
şerpuind ca şi malul, şi chiar sub păretele sur 
de stâncă, frumoasa şosea pare un alt râu ce 
sue împotriva râului adevărat. Si în curând, mai 
romantică, de cum tio poţi închipui, mai neaş- 
teptată, mănăstirea Cozia, răsare cu zidurile ei 
drepte, înegrite de vreme, acoperite de muşchi, 
cu turnul de cărămidă roşie, oglindită în apele 
Oltului, care o cunosc de veacuri. Täcänitul tre- 
nului parcă smulge un ecou de sub acoperemin- 
tele ponosite, năpustite de vremuri. Trenul ne 
duce însă, — încă o privire, sin curând nu mai 
zărim decât o umbră, ca o pată de nor pe zidui 
munţilor, cari se închid ca şi cum, păzitori se- 
culari ce sânt, numai o clipă îşi desfăcuseră bra- 
tele, sá ne arate comoara lor. - 

Si fără să vrem, toţi ne gândim, iar unul dintre 
noi şopteşte şi-i ascultăm mişcəți admirabila 


SCHIŢE 193 


strofă, cu care marele Grigore Alecsandrescu in- 
cepe vestita lui poezie: 


Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate, 
Către fármul dimpotrivă se întind, se prelungesc, 
S’ale valurilor mândre generații spumegate 

Zidul vechiu al mânăstirei în cadență îl isbesc. 


Gâtlejul muntelui se strämteazä din ce în ce, 
trecem cu adevărat ca prin n'şte Cárlige, tune- 
lurile par nişte balauri, cari, ca'n poveşti, ne în- 
ghit şi iar ne scot la lumină. Câinenii, Turnul. 
Roșu, — care altă dată păzea valea, ţinând în 
pântecele lui ostaşi gata de luptă; celălalt Turnu 
Roșu, cu mult mai nou, de prin veacul al XVIII; 
—sántem pe pământul românesc dintr’o tara străin: ! 

Sântem aproape. Sibiul, Nagy-Szeben-ul pe un- 
gureşte, îşi arată, de departe, turnurile: cele două 
turnuri ale Catedralei românești, şi turnul biserici 
Sașilor. Ajungem. Pe peron ne aşteaptă: Octavian 
Goga, O. Tăslăoanu şi prietenul Onisifor Ghibu ; 
tramvaiul ne urcă în oraş, în Cetate, cum spun 
Sibienii vechiului târg. 

Otelul «Röemischer-Kaiser» ne gäzdueste; apoi, 
însoţiţi de prieteni ne plimbăm prin Sibiu. 

Sibiul! De câte ori n'am gänditla oraşul acesta, 
în care atâţia scriitori şi oameni de energie, în 
care atâţia luptători, cimentează de ani şi ani 
temelia culturi şi a vieţii romeneşti de peste munți. 
Aici, in Sibiu, ştiam de mult că e focarul ce-şi - 
împrăştiase razele peste întreaga viaţă românească 
a Ardealului. De aici, din Sib u, primeam cu bu- 
curie revista «Luceafärul» ; de Sibiu eram legaţi 
încă odată prin prietenul, luptătorul şi poetul 
Octavian Goga. Si acuma străbăteam, adânc 
mişcaţi străzile acestui vechi oras, în care cele 
câteva magazine, cu vitrine bogat şi stălucitor 


13 


194 EM. GÄRLEANU 


gătite, par atât de nelalocul lor. Uliti largi, pie- 
truite şi nu prea; case mari, vechi, cu acoperi: 
şurile de olane, înalte ca nişte căciuli; -cu feres- 
truicile podurilor lunguefe, negre, cari, văzute de 
departe, par nişte ochi iscoditori, ce se uită de 
sub sprâncene îmbinate ; cu ferestrele odäilor pä- 
trate, închise în afară cu obloane verzi şi cu ză- 
brele eşite mult în stradă, ca nişte cuşti; cu bi- 
serici vechi, — ca aceea a Saşilor, de peste cinci 
sute de ani; cu turnuri până în nori, de fiecare 
biserică; cu bolți şi ganguri ca nişte hrube; — 
aşa e Sibiul vechi, Cetatea cum îi se zice. 

Rătăcim până spre seară; intrăm în localul 
„Băncii Albina“, cea mai bogată aşezare bănească 
din Ardeal, vizitám- Tipografia Arhidiecesână, 
veche de cincizeci de ani, şi obosiţi, ne indrep- 
tăm spre restaurantul Brotte, unde, până târziu, 
în tovărăşia prietenilor, şi-n legănarea dulcelor 
melodii ale cântecelor româneşti, cântate de lău- 
tari, cutremurati uneori de accentele imnului: 
„Deşteaptă-te Române“, pe care-l cântăm în cor, 
ne simțim ca la noi în ţară, în mijlocul a-lor 
noştri. După miezul nopţii, pe uliti gloduroase 
şi pustii, ne întoarcem pe lângă vechiul zid de 
centură al cetăţii, cu cele trei turnuri mohoräte, 
căci dacă pe zidurile celui din mijloc, se rea- 
zămă, ca o ironie, localul Teatrului, mi-se pare, 
printre crenelurile celorlalte două abea dacă se 
mai itieste lumina slabă a opaitului unui biet 
păzitor. 


A douazi dimineaţa, Duminecă 20 Februarie 
(5 Martie s. n.) o zi ca de primăvară. E cald, 
şi-n fund munţii cu mantii de zăpadă parcă zâm- 
besc, Casele râd în soare. Pretutindeni Romani,— 


SCHIŢE 195 


—peste tot se vorbeşte româneşte. Singurele unifor- 
mele militare, —'n Sibiu e un corp de armată !—ne 
amintesc, că sântem aiurea decât la noi. Ne îm- 
brăcâm repede şi. cu toţii, ne ducem, să ascultăm 
sfânta slujbă la Catedralä. 

In plină inimă a cartierul Săsesc, Catedrala 
îşi fnaíá semefe, ca un simbol al statorniciei, 
cele două turnuri. ‚Pe largi scări de piatră, in- 
trăm în uriaşul locaş, ridicat, s'ar părea după 
modelul Sfintei Sofia din Constantinopol. E un 
plan vechi, adus de-abea acum, în urmă, la in- 
deplinire. De jurîmprejur, stâlpi de granit, spri- 
jină bolțile, cu largul cafas, cu cele două galerii 
mărginaşe, în lungul cărora şcolile de fete stau 
şi ascultă leturghia. Catedrala e plină. In dreapta, 
femeile; în stânga şi în mijloc, bărbaţii, — toate 
şcolile de báefi din Sibiu. Ne oränduim în stra- 
nele din partea . stângă, aşa că avem în faţă pe 
octogenarul mitropolit Mefianu, care cu 'un glas 
de o putere şi o limpezime uimitoare, ia parte 
şi îndrumează slujba. Răspunsurile le dă corul, 
— un cor minunat care, în unele părţi şi mai 
ales şi compoziţiile neuitatului Gavril Muzicescu, 
îmi reaminteşte corul metropolitan din laşi. Slujba 
e frumoasă, citirile desluşite, — toţi ascultă şi-şi 
orânduesc ascultarea după semnele Inalt Prea 
Sfântului Mitropolit, care urmăreşte rostul obiş- 
nuit al leturghiei Privesc cu mirare acest haos 
ridicat prin voinţa şi prin darurile drept credin- 
cioşilor. Mă uimeste pictura cupolei datorită pic- 
torului ardelean Smighelschi, — sliosul artist pe 
care l-am cunoscut odată în casa d- lui N. Iorga, 
pictură cu adevărat măiastră, din întregul căreia 
se desprind, cu o putere neobişnuită, chipurile 
celor patru evanghelişti, din colţuri 

Dar pereţii sânt încă goi, acoperiţi doar de 


196 EM. GÂRLEANU 


câteva motive româneşti, —banii nau ajuns pentru 
întregirea picturii. Pentru adunarea sumelor tre- 
buitoare, doi înalţi funcționari bisericeşii strâng 
dela fiecare cât pot să dea. Adäogäm cu adâncă 
mulţumire sufletească, pufinul nostru pentru de- 
săvârşirea unei fapte mari. 

Slujba se sfârşeşte, Ne fotografiem pe scările 
catedralei, apoi, cu toţii mergem peste drum, la 
locuinţa de iarnă a E P. S, S. mitropolit Melianu. 
Intro casă încăpătoare, în odăi mobilate simplu 
Excelenţa Sa ne primeşte zâmbind bucuros. Poe- 
tul Cincinat Pavelescu, îi arată în câteva cuvinte, 
că gândul scriitorilor sosiți la Sibiu, s'a oprit în- 
tai la I. P. S. Sa, şi că-i aducem omagiile noas- 
tre de adânc respect. Gu un glas limpede, cu ochii 
vioi, cu vorba curgătoare, Excelenţa Sa ne mul- 
tumeste, şi un sfert de ceas ne tine povestindu ne 
împrejurările grele prin cari biserica duce lupta 
pentru’ păstrarea credinţei... Privesc la peretele, 
pe-ntinsul căruia, portretele atâtor mitropotiti, parcă 
ascultă şi dânşii cuvintele urmaşului lor. 

Dela locuinţa I. P. S. mitropolitului Mefianı 
ne îndreptăm spre palatul «Muzeului Asociafiu- 
nei», în sala căruia trebuia să se ţină şezătoarea 
literară. 

E rândul nostru ca să slujim în sfântul altar 
al limbei româneşti. 


mana 


CU PRILEJUL ȘEZĂTORII DIN SIBIU 


Niciodată, ca la şezătoarea din Sibiu, nu s'au 
adunat atâţia scriitori la un loc. Sezätoare-a fost 
şi mai deosebită decât celelalte prin faptul că eram 
împreună scriitorii din ţară cu eei din Ardeal. 
Oct. Goga, I. Agârbiceanu, d-soara Maria Cun- 
. jan si O. C. Tăslăoanu, infäfisau Ardealul. Acum 
când stau şi mă gândesc la clipele de inälfare, 
pe cari le-am simţit, când simt că amintirea lor 
va rămânea veşnic în mintea si sufletul meu, caut 
să încheg câteva crâmpee de amintiri, — prile- 
jurile în cari am cunoscut pe prietenii, pe scrii- 
torii ardeleni. 

Pe Oct. Goga il cunoscusem cu ani în urmă, 
la o masă de prieteni. Erau zilele de sărbătoare 
ale Expoziţiei, când lumea românească de pretu- 
tindeni alerga la Bucureşti, ca la o chemare, pe 
care de mult o aşteptase. Era un fel de îmbătare 
sufletească, un avânt rar, care turna în suflete şi 
în priviri lumini, 

Parcă-l văd pe tânărul blond, cu ochii lui verzi- 
albaştri, cu glasul potolit, cu zâmbetul discret. 
Cumpătat şi cu tâlc la vorbă, mi-s'a părut, la în- 
ceput, un visător care lasă lucrurile să i-se pe- 
rindeze prin faţa ochilor, cu părţile lor bune şi 
rele, fără să încerce oprirea lor din mers. Tot 


198 EM. GÂRLEANU 


astfel l-am văzut şi in casa d-lui /orga, numai 
că din convorbirea avută cu directorul de pe 
atunci al Semănătorului, am înţeles, că poetul e 
şi un om cu o deosebită cultură, un om care a 
citit mult şi a gândit îndelung asupra citirilor 
sale. Ce e cu drept însă, adevărata fire a lui 
Goga, n'am descoperit-o decât peste vr'un an, când 
poetul venind în Bucureşti, a întârziat în jurul 
unei mese de prieteni, în una din grădinile în- 
cântătoare ale mărginilor b ucureştene. 

Atunci Pam cunoscut bine pe tânărul blond, pe 
tânărul care între ai lui se simţea acasă, pe po- 
etul, care vorbea deschis, cu o căldură şi o rară 
adâncime în glas, care vorbea îndrăzneţ, cu scă- 
părări în priviri, pe tânărul în care am zărit pe 
luptătorul de azi. Atunci am bănuit, şi nu m-am 
înşelat, că poetul Goga, va începe lupta, că o 
va duce cu bărbăţie, triumfänd el asupra firei lui 
de contemplativ. Si'n tăcerea unui colţ de ver- 
deaţă, sub un zarzăr acoperit de roade aurite, 
am auzit atunci şi glasul poetului Goga, glasul 
lui de cântăreţ, M'a mişcat adânc duioşia cu 
care zicea cântecele noastre româneşti, isbucni- 
rile cu cari cânta doinele, minunatele doine ar- 
delenesti. 

Cu prilejul Sezätorii din Sibiu, Pam auzit iarăş 
povestind, într'o casă veche din dumbrava Sibiu- 
lui, l-am auzit povestind prin câte a trecut, când 
l-a arestat la Crăciunul trecut, câte clipe frumoase 
a trăit cu prilejul candidaturii lui. Şi mă gân- 
deam la seara aceia, când l-am ascultat cântând 
doina dorului şi-a descătuşării noastre sufleteşti. 

Intr'o după amiază de vară, tot pe vremea Ex- 
poziției, má aflam la d-l Iorga. „Vino să-ţi arăt 
pe cineva!“ îmi spune del /orga şi, luándu-má 
de mână, mă duce în bibliotecă. Pe un scaun, 


m 
DD... AAA A 


SCHITE da 199 


puţin cam în umbră, stătea un tânăr în haină 
„lungă, neagră. „Domnul Agârbiceanu“ îmi spune 
d-l Iorga. Tânărul a zämbit, şi'n fata lui nespus 
de blândă. în faţa dimprejurul căreia barba blondă 
ca aurul de abea se statornicea, zâmbetul se stre- 
cură ca o rază, Il cunoşteam până atunci pe Agár- 
biceanu numai din volumul pe care-l scosese 
editura „Luceafărului“. Din scurta întrevedere 
din ziua aceea, — scriitorul ţinea să vadă mănăs- 
tirea Cernica şi s'a dus s’o viteze, -— nu-mi ră- 
măsese decât întipărirea chipului său de o nespusă 
bländete. De atunci, numai acum un an l-am re- 
văzut iarăş pe scriitor, alergând, cum am alergat 
cu toţii, pe la editorii bucureşteni, să-i tipărească 
volumele. Atunci am avut prilejul, să-l îndatoresc, 
dacă înseamnă o datorie să vorbeşti unui editor 
despre un mare scriitor ca Agârbiceanu, despre 
un mare şi adârc scriitor, poate despre cel mai 
adânc scriitor de astăzi al nostru. 

Atunci a dat „Prăpastia“, în biblioteca „Lumi- 
na“, şi alte două volume, mi-se pare la „Mi- 
nerva“. Atunci am aflat că-l mutase în Orlat, 
lângă Sibiu, şi-atunci am rămas mirat de deose- 
birea care o găseam între vorba, privirea şi su- 
fletul senin al scriitorului, şi lumea întunecată, 
tragică şi aspră a operelor lui. Şi m'am gândit 
apoi, că poate numai un suflet, ca al lui Agärbi- 
ceanu, poate pătrunde cu raza lui de lumină, în- 
tunerecul vieţii acesteia. 

Scoteam revista Fät Frumos, în Bârlad, când 
aveam, fără să ne cunoaştem, corespondenţă îm- 
preună. Știind greutăţile prin cari trece o revistă, 
am rămas mirat, când am văzut cu ochii cele 
trei dintâi volume: ale lui Agârbiceanu, Bârsan 
şi Ciura, eşite în editura „Luceafărului“ din Bu- 
dapesta. Si mi-am zis: Täsldonu e un om de o 


200 ee EM. GARLEANU 


rară energie. Tot în acelaş an de întâlnire feri 
cită, a Românilor de pretutindeni, l-am văzut şi 
pe Tăslăoanu întâiaş dată. Cu mustafa scurtă, 
bărbierit, strâns în redingota lui, mi-a dat infáfi- 
şarea unui militar în haine civilc. Din vorba lui, 
„din planurile pe cari mi-le spunea, — şi pe cari 
cu atâta neştirbire le-a adus astăzi la indepli- 
nire, — m'am încredinţat, că 'nadevár Täsläoanu 
avea toate însuşirile omulul de litere, dublat de 
acel spirit de realitate, care poate să-şi înfăp- 
tuiască ceva. Astăzi n'avem o revista mai curată, 
mai artistică, o revistă cu mai mulți colaboratori, 
cu o mai bună conducere ca „Luceafărul“, Si 
dacă astăzi am avut prilejul, să statornicim în su- 
fletele noastre o amintire atât de frumoasă, ca a- 
ceea a şezătorii din Sibiu, tot lui Täsläoanu tre- 
bue să-i mulţumim. 

Aşa am cunoscut, şi-am deprins săi iubesc 
pe aceşti trei tovarăşi de luptă şi de muncă 
literară. | 


Insemnäri de Duminică 


1) Intâia Duminică. 

2) A doua Duminică. 

3) A treia Duminică. 

4) A patra Duminică. 

5) A cincea Duminică.. 

6) A şasea Duminică. 

7) A şaptea Duminică, 

8) A opta Duminică. 

9) A noua Duminică: 

10) A zecea Duminică. pa 
11) A unsprezecea Duminica. 
12) A douásprezecea Duminicá. 
13) A treisprezecea Duminicá. 
14) A patrusprezecea Duminicá. 
15) A cineisprezecea Duminicá. 
16) A sasesprezecea Duminicá. 
17) A saptesprecea Duminicá. 


ÎNTÂIA DUMINICĂ 


Imi închipui, că s’o mai fi găsind încă, în vreun 
colţ uitat al Moldovei, o casă boirească, o casă 
cu odăi largi şi văruite, cu sufragerie luminoasă, 
şi săli pline cu de toate, — o casă încă- 
pătoare, în care drumetul întârziat, intrând ca 
oaspe, să nu se simtă străin. Imi închipui, că 
în ajunul Crăciunului, în sufrageria aceia, toţi ai 
casei se adună şi că, sub privirile celui mai bă- 
trân al familii, se împart foile străvezii de aluat, 
cu migdale şi cu apă deflori,—acele vestite şi mi- 
nunate turte — şi că la fereastră glasuri argintii 
cântă: Florile dalbe! Si sárbátorile vor fi curgând 
line în acel colţ uitat al ţării bătrâne, zilele 
vor fi având un farmec deosebit, în vreme ce 
afară, ninsoarea s’ar aşterne potolită, cu fulgi 
mari ca nişte flori albe. 

In schimb în Bucureşti ce zgomot, ce harma- 
lae, ce grabă, ce amestec de interese şi patimi! 

Vizitele, felicitärile, cadourile, bacşişurile, toate 
la un loc, prefac patriarhalele sărbători in zile 
de adevărat calvar! 

Si toate nimicurile acestea parcă se mai acope- 
reau altă dată, albul zăpezii se scoboara, ca un 
vesmânt curat, peste trupul lepros al oraşului 
înoroiat. Anul acesta însă Bucureştiul a rămas 
murdar; iarna l-a ocolit până acuma, cu un 
fel de mândrie, poate şi de ironie la adresa ace- 
lora, cari şi-au pregătit blăni scumpe, — căciuli 
Cook, gulere Peary! 

Anul nou a adus o nouă circulară a poliţiei 
Capitalei. Această autoritate opreşte, de ajun, jocul 


204 EM. GÁRLEANU 


de cărți si... plugusorul ! Cum se vor îi îmbinând 
aceste două lucruri intr’aceeas sclipire de jude- 
cată, nu ştim. Cum poate cineva cuprinde sub 
aceeaş vedere o faptă atât de respingătoare ca 
jocul de cărţi, cu un obicei străvechi ca plu- 
guşorul, e greu de ’nfeles. Aceasta îmi aminteşte 
însă că, — sunt multi ani de-atunci — în laşi, se 
oprise Jocul de Pápusi. Păpuşerul n'a stat nici 
o clipă pe gânduri, şi a alergat, — ştiţi la cine? 
la moş Jon Creangă, care, mániat, cu drept cu- 
vânt, de îngustimea minţii celuia dela care por- 
nise porunca, s'a dus a stăruit, şi păpuşile şi-au 
căpătat dreptul lor de joc şi veselie, — din Ajun 
pänä’n Ispas. 

Și fiincă am vorbit de Jon Creangă, la 30 
Decembrie s'au comemorat 20 de ani dela moar- 
tea marelui povestitor. Un mănunchiu de oameni 
s’au dus, la laşi, la mormântul lui, uitat! Atâţia 
Sau putut aduna pentru o asemenea impre- 
jurare! Dar Jon Creangă a fost numai un mare, 
un foarte mare scriitor, — poate de aceea! E şi 
mai bine că nu s'a tulburat liniştea unui mormânt 
peste färäna căruia ingenunche numai vremea, 

... Si peste aceleaşi patimi şi doruri, peste 
aceleaşi inimi ce bat şi sufăr doar în alte piep- 
turi, peste aceleaşi svärcoliri şi sclipiri, cortina 
anului 1909 a căzut deodată, ca o aripă rănită, 

1910 îşi ia locul, cu zâmbetul de copil, pe care 
închipuirea noastră i l-a pus pe buzele lui de 
bătrân sbârcit, pe buzele cari se strâng poate 
într'o rânjire răutăcioasă, când, lovind încă odată, 
cu vârful piciorului, să se învârtească mingea 
mai departe, priveşte cum ne svärcolim şi cât de 
multe nădăjduim dela dânsul. 


1 Ianuarie 1910 


A DOUA DUMINICĂ 


Cătaţi spre cer/ 

L-aţi văzut in diminefele inrourate de primă- 
vară, când se desface deasupra firii ca o uriaşă 
umbrelă de mătasă albastră? V'aţi minunat pri- 
vindul, în zilele frumoase şi târzii de vară, când 
se întinde curat ca o oglindă, că te miri cum de 
nu se restrânge pământul intr’insul? Ati stat 
fermecafi, ceasuri întregi, în nopţile când pe in- 
tinsul Jui, ca pe-o pajişte, se deschid potirile de 
aur ale stelelor; când luna colindă pribeagă si 
tristă : când luceferii ard singurateci in depărtări ? 
V’ati adus aminte de acest acoperământ tainic 
în zilele de fericire, şi v'afi întrebat de ce, in 
clipele de durere, l-aţi căutat cu priviri desnă- 
dajduite ? 

Arareori mai cătăm spre dânsul! Pimântul ne 
{ine astăzi prea legaţi de mocirla lui; poate 
şi pentru aceasta ne e fricá de moarte, — de 
moartea care ne robeşte întunericului pe vecie, 
şi poate aceasta e şi deosebirea dintre noi şi cei 
dinaintea noastră, cari, deprinşi să priViascä mai 
mult spre cer, nu erau desgustati de tárána dea- 
supra căreia noi stoarcem plăceri dureroase, — 
şi intrau în sânul ei ca intı’o lume nouă. 

Lume nouă! Aici jos, n'o mai putem găsi. Aşă 


206 SCHITE 


mä gändeam zilele trecute, mergänd plictisit, fe- 
rindu-mă la fiecare pas din faţa celor care’ şi 
făceau plimbarea, când aud deasupra, ciripiri, 
falfait de aripi. Ridic ochii. Din nişte otetari, mun- 
cifi de vântul iernii, se ridicase speriat un stol 
de vräbii, Un uliu se näpustise ca o săgeată în 
mijlocul lor, şi lupta începuse. Ciripitul vrábiilor 
speriate adună intr’o clip‘, de prin toți copacii, 
sute, mii de tovarăşe, In mişcări iscusite. în 
întoarcerii şi năvale fulgerătoare, păsărelele incon- 
jurará pasărea de pradă. Duşmanul hräpäret le 
tinu piept câtva, apoi se lăsă in jos, mai făcu 
vre-o câteva ocoluri, şi, când înţelese primejdia 
se repezi cu aripele strânse, între cele două rän- 
duri de case ale ulifei, şi se făcu nevăzut printre 
acopereminte, să se ascundă. Văzusem icoana 
lasitätii. 

lar priveliştea aceasta mi-o dăduse cerul. 

Dar în adâncul lui câte nn se pot arăta! 

lată, zilele acestea Bucureştenii au avut oas- 
peti: o regină pribeagă! De unde a venit, unde 
o să se oprească? De când îşi târăşte după dânsa 
mantia-i de hermină ? In faţa cărei alte regine o 
să se plece, sau care alta o să i-se închine ei? 
In mohoreala ceasurilor trăite la fel, dânsa a tras 
o dungă de înviorare şi mulţi au privit-o cum 
luneca dreaptă. cum se pierdea încetul cu încetul 
în nesfârşit. S'a arătat câteva seri, şin cea din 
urmă, ochii deabea o puteau desluşi. Lumina ei 
sclipi numai o clipă, din lumi spre care părea 
că ne ínbie . Si Cometa A. 1910 — (pentru noi 
oamenii $tebuia să poarte. un nume) — cine ştie 
dacă va mai luci vreodată pentru ochii cari au 
urmărit-o acuma !.. 

Aseară însă cátva o mai priveau. Se uitau la 
diamantul inväpäiat al lui Venus, şi erau incre- 


INSEMNĂRI DE DUMINICĂ 207 


dintati că vid cometa! Aceia fără de ’ndoialä nu 
cătase niciodată la cer! 


Pentru aceasta uneori cerul se mânie, Intinsul 
lui albastru se tulbură; cu puteri lacome suge 
pământul, de-şi năclăeşte adâncul cu un ocean 
de nori. Si, răzbunător, în hohote năprasnice, îşi 
nărue prada deasupra lumii ca un potop... Atunci 
ochii îl cată, dar nu-l mai pot zări. 

Imi amintesc cum, copii, în fundul unei trăsuri, 
între cele două mâtuşi ale mele, fugeam de înnec. 
Nu voi uita niciodată drumul prin pădurea pe 
care fruntea apelor o ajunsese. Parcă văd scli- 
pirea bălților în adâncurile întunecate, parcă 
zăresc încă lunecarea şireată a apei, sâsâitul ei 
de reptilă... 

Si nu’mi poate esi din minte fuga oamenilor 
speriaţi, nu pot uita noaptea petrecută într'o că- 
sutä, în preajma râului, care urla de furie, purtând 
pe el avântul şi nădejdea atâtor oameni nefericifi. 

Atunci m'au învăţat bătrânele, să mă închin în 
genunchi, să cred, să privesc spre locaşul tainic, 
care ne dă soarele şi norul. fericirea si durerea. 
lar, mai târziu, să înţeleg că orice isbândă a 
noastră, e o pildă mai mult de smerenia ce trebue 
să avem faţă de bogăţia veşnicului, nesecatului 
sân al firii... 

Dacă aş închide ochii, aş zări încă priveliştea 
pe care atunci am văzut-o, cu ochii înspăimântați, 
de pe fereastra mică: întinsul apelor tulburi, pe 
fata cărăra se resfrangea luna fugará, Si mai apoi 
am înţeles, că nu poate încăpea pe lume o pri- 
velişte mai groaznică, decât atunci când focul îşi 
resfrânge umbrela lui de purpură pe cerul învăpăiat 
al nopţii; în înnec cerul se resfrânge, deschizând 


208 EM. GÂRLEANU 


parcă o prăpastie la picioarele noastre, päräsin- 
du-ne astfel între două haosuri... 

Citesc şi.mă cutremur. Cetatea lumii, máretul 
Paris, cetatea care arde pe acelaş altar jertfa 
ştiinţei cu parfumul desfrânării, e năvălit de pieptu;l 
apelor. Totul e o ruină; jalea a cuprins inimile a 
minunile de artă sânt amenințate; iar pe urmi 
şuvoaelor, bolile vor veni să se târască întocma 
unor şerpi otrávitori, Pe ulițele în cari hohotea 
veselia Carnavalului, clipocitul apei se aude ca 
un plâns innäbusit. E sufletul Frautei, care plânge ; 
e nefericirea care’i întoarce privirile spre cer. 

Și încă nu e prea târziu! 


A TREIA DUMINICĂ 


Teatru! Am fost la teatru de pe când eram 
copil. Tin minte clădirea vechiului Teatru Natio- 
nal, de pe uliţa Copoului, din laşi. Si când: mă 
gândesc ce mi-a rămas în minte de pe atunci din 
perindarea atâtor piese prin faţa ochilor mei mi- 
nunati, îmi vine să surâd. Ce amestec! M'a urmä- 
rit mult scena, la fereastră, a doi îndrăgostiţi: 
Romeo şi Julieta, cu neuitatul Hasnas in Romeo! 
Ce anume mişcase în sufletul meu neştiutor scena 
unei copile care împarte flori, râzând? Ofelia în 
Hamlet! Si între aceştia prindea loc fata rotundă, 
ca o lună, a bragagiului, care mă făcea să mă 
prăpădesc de râs; — vestitul Bălănescu în Nazat, 
mi se pare. Dar câtă vreme nu m'a lăsat în pace 
chipul sângeros al unui om care biciuia oamenii, 
Foarte, foarte târziu, şi numai după reprezentare, 
am descoperit că figura fioroasä ce mi se intele- 
nise în minte fusese cea a lui Hebro din minu- 
nata Fântână a Blanduziei. Vra să zică auzisem, 
fără să ştiu asculta, glasul „ca un clopoțel de ar- 
gint“ al d-nei Aristifa Romanescu ! 

Și 'ntr'o noapte grozavă am văzut pe bietul 
Bălănescu, pe care-l cunoşteau ai mel, şi pe care 
mă deprinsesem să-l privesc numai râzând, plân- 


14 


210 EM. GÂRLEANU 


gând în hohote, cu fata ’n mani, ca un copil, în 
preajma unui uriaş rug de flacäri. Teatrul Natio- 
nal ardea! 


Peste câţiva ani am iubit nespus pe un prnfe- 
sor... de gimnastică. Par'că-l văd cum intra in 
clasă, cu catalogul subtioara, cum ne chema pe 
fiecare să ridicăm bombele, cum ne tistuia, cum, 
înfuriat, ne ridica pe câte unul în braţele lui de 
atlet, să ne sfarme de pământ, cum privea în 
ochii noştri speriaţi şi cum apoi isbucnea în ho- 
hotul cela de râs, la care clasa răspundea ca un 
tunet. 

L-am văzut de atâtea ori în Nebunul din amor, 


l-am văzut de atâtea ori scos la rampă, sărbătorit 


de către publicul care-l adoral.. Era vestitul şi 
nefericitul Dumitrescu. 


Mai târziu; mai răsărit şi mai lămurit la minte. 
Intr'o seară neuitată, în circul Sidoli, am privit pe 
marele Manolescu jucând în Moartea civilă. Isto- 
vit, cu ochii pe cari grimele nu mai avuseseră ne- 
voie să-i mărească, Manolescu juca, mi se pare, 
pentru cea din urmă oară. Studenţii i-au dat o cu- 
nună şi-un aibum. Publicul a plâns şi ia făcut 
ovatii. A fost un sfâşietor „rămas bun !“... 


Și câte chipuri iubite: Luchian, Arceleanu, Mi- 
tru Constantinescu, Rădulescu! — s'au dus cu 
toţii | 

La toate acestea, la toţi aceştia mă gândesc de 
multe ori, căci mi-au fost dragi. Mia plăcut viaţa 
lor, — chiar în cele câteva asprimi inerente ca- 
racterului unui artist — mi-au plăcut sträduinfele 
lor de a întrupa atâtea suflete; şi am avut cea 
mai adâncă admiraţie pentru acela care a ştiut 


e AA — * 


INSEMNĂRI DE DUMINICĂ 2 Mil 


să-mi infäfiseze pe om. Să închid ochii şi, gân- 
dindu-mă la cutare artist, să-l văd neapărat în 
cutare rol. 

Astfel artistul cu cea mai desăvârşită distincţie 
latină -— talentatul nostru Demetriade — m'a în- 
cântat când l-am văzut, acum în urmă, în Ovidiu. 
M’a mişcat adânc în actul final când, sfârşit, poe- 
tul moare în odaia sguduită de viscolui îngheţat 
al iernii. In cadrul acesta mi-a rămas Demetriade, 
de câte ori mă gândesc la el. Și, ciudat! simt o 
mare mulfämire sufletească acum. când îl ştiu că 
se întremează, după boala grea cea încercat, sub 
caldul şi trandafiriul cer al Egiptului,... aşa de- 
parte de viforosul Tomis. 

Să ai sufletul, firea ta lăsată de Dumnezeu, şi 
totuşi, desbrăcându-te de ea ca de o haină, sá 
întrupezi pe cea a altuia, e o însușire foarte rară. 
Căci sunt multi artişti făcuți : o muncă stáruitoare, 
îmbinată cu un talent frumos pot da, uneori, roade 
uimitoare. Totuşi, în jocul acestor artişti, oricât de 
maestru ar fi, se vede factura. Sá rämäie însă om, 
în mijloacele pe cari le întrebuințează, nici măcar 
să se întrezărească studiul, să te absoarbă, pri- 
vindu-l, acesta e darul înăscut al celui ales. 


Urmărind cele cinci acte ale piesei ,Prostul* 
lui Fulda, care se joacă acum în şir şi în care 
Soreanu e protagonistul, mi-am întărit şi mai mult 
această părere. Căci Soreanu e unul dintre artiştii 
unici cari, pe lângă un mare talent, au şi acea 
adâncă putere de intuiţie care îi ajută să creeze. 
Cineva îmi spunea că, după ce-l văzuse în neîn- 
semnatul rol din , Stingerea*,—rol căruia Soreanu, 
se ştie, i-a dat un aşa de neaşteptat relief, a ră- 
mas surprins când, mirat de intrarea extraordinară 
a artistului care înfăţişa pe inspectorul de Stat, 


212 EM. GÄRLEANU 


Prell, din „Institutorii“, căută şi citi in distribufie 
numele lui Soreanu. Era de nerecunoscut. lar cei 
ce l-au admirat in ,Institutorii* n’ar putea bănui 
că tot el trăeşte şi'n Cantonistul din „Brändusa“, 
sau in Kellermann. bietul Kellermann din „Heidel- 
bergul de altă dată“. Si tot Soreanu e avocatul 
neînduplecat din „Falimentul?“ Dar între toate 
aceste roluri şi cel al lui /ulius Haeberlin din. 
„Prostul“, câtă deosebire! Câtă duioşie, ce fră- 
gezime, ce durere sombră şi, prin aceasta, atät de 
adâncă! Aceasta e taina lui Soreanu. El e tot- 
deauna altul: o nouă scäpärare de fulger a sufle- 
tului care luminează o altă privelişte din viată. 
Pentru aceasta, toate celelalte calităţi ale lui So- 
reanu : inteligenţa ascuţită, studiul până în cele 
mai mici amănunte, pălesc în fata acestei puteri 
oarbe, — care e geniul. Dar priviţi ochii aceia 
ciudafi, cari restráng atât de puternic lumina, că 
par de două ori mai mari, priviti-i. faţa care, la 
cel mai mic zâmbet, se luminează deodată ca un 
glob electric şi dă acea impresie covârşitoare care 
te pătrunde, şi veţi simţi îndată că în dosul lore 
o altă văpae decât la ceilalţi oameni. 

Toate acestea fac din Soreanu un artist de ge- 
niu, care, dacă ar juca pe scene străine, ar fi şi 
unul dintre vestitii artişti ai lumii. 


A 


A PATRA DUMINICĂ 


Inträm în a treia lună a iernii şi zăpada nu s'a 
scoborât deasupra Bucureştiului. Oraşul e hursuz, 
murdar, umed de ploaia măruntă, care se cerne 
de sus şi care te pătrunde. 

Trec prin Cişmigiu. Lacul îşi increteste fata sub 
aripa vântului rece. Lebedele albe trec cu aceeaş 
seninătate ca'n nopţile calde şi aromitoare de vară. 
A început sá ploae. Pe-o bancă o femee cu ghete 
rupte, învelită întrun gal rupt care ascunde o le- 
gäturä, priveşte în gol. Ocolesc grădina şi o gă- 
sesc tot acolo, cu buzele mai invinetite de frig. 
Pe cine o fi asteptänd ? Cine a părăsit-o? Din ce 
loc o fi gonit-o? Mă apropii să-i dau câţiva bani; 
mi-i primeşte, plângând. Má depártez trist; în li- 
cărirea ochilor ei am văzut toată nefericirea sufle- 
tului urgisit. Plouă mai des. Picăturile reci îmi 
străbat hainele. De departe mai privesc spre banca 
pe care femeea a rămas încremenită, cu faţa în- 
toarsă spre golul dinspre care atâţia aşteaptă să 
le sosească norocul! 

Dar eu ştiu că norocul nu vine,—cäci norocul, 
ca orişice drumef întârziat, se îndreaptă spre fe- 
reastra care-l chiamă de departe cu lumina ei cea 
caldă, ; 

Unde e mila omenească, mila care-ţi smulge o 


214 EM. GÂRLEANU 


lacrimă, care-ţi înmoaie mânia, care-ţi uşurează: 
sufletul, care ti scoate cel de pe urmă ban sä-l 
dai fiinţei nenorocite care cere o bucăţică de 
pâine? De câte ori aud despre o nouă societate: 
de ajutor, de atâtea ori surâd. Cäci va veni o 
clipă, în vremile acestea de sălbatec egoism, când 
mila va zjunge un fel de bir pe care-l vor plăti 
bucuroşi cu toţii, din odaia lor, mulţumiţi că aşa 
pot să nu-şi mai scoboare privirile spre o neno- 


rocire. Vor da fără să ştie cui, fără să ştie pentru' 


ce. Și astfel mila oficială, seacă, va înlocui odată, 
poate foarte curând, în sufletul nostru, mila ome- 
nească, pe care au avut-o cei dinainte. 

De aceea, când vine o nenorocire grozavă, un 
cataclism, când pământul se deschide ca o*gurä 
lacomă să ne înghită, când apele năvălesc ca un. 
potop, când natura ne pune deopotrivă în faţa 
cumplitei nefericiri, nu trebue să blestemăm, ci să 
ne scoborâm noi în noi înşine şi să ne reînoim, 
dacă ne mai stă în putinţă. 

Pe această vreme jilavă nimeresc la Cinemato- 
gra‘; nici nu se putea altfel. In fata publicului ne- 
rabdător se desfăşoară „Inundaţiile din Paris“. 
Și astfel vedem aevea această dramă sguduitoare,. 
care a rănit inima Franţei. 

V’ati gândit vreodată ce tragice invenfiuni sunt 
Gramofonul si Cinematograful? la inchipuiti-vá 
lunecând toate aceste filme de astăzi pe dinaintea 
oamenilor ce vor trăi peste o sută de ani. Ce 
strângere de inimă pentru acei cari vor privi o 
lume. care de mult se va fi topit în sânul pămân- 
tului! Cu ce surprindere dureroasă poate vor as- 
culta glasul lui Carusso, care le va cânta „Celeste 
Aida“, — de dincolo de mormânt! 

Mereu cad picăturile reci. Sunt unsprezece 
ceasuri de noapte. La Palatul Regal e bal. Pe 


AS — Ar 


INSEMNĂRI DE DUMINICĂ 215 


după perdelele ferestrelor înalte se strecoară raze 
piezişe de lumina. Umbre se ivesc şi se şterg. 
Jos aşteaptă cupelele, automobilele cu ochii lor 
strălucitori Pe trotuar privesc, în deşert, o gră- 
madă de gură cască. Trece o pereche. Femeea 
se opreşte: 

— Stai, să ne uităm puţin. 

Bărbatul se grăbeşte: 

— Lasă-mă; mi-a intrat apa'n ghete. 

La poarta cealaltă un gardist se repede şi strigă: 

— Automobilul d-lui Preşedinte al Consiliului. 

Un pungaş cu şapca pe ceafă, ţipă, maimu- 
țărindu-l: | 

— Psst! Si-al meu! 

Cei din prejur fac haz, 

lutesc pasul. Un cal dela o trasurá a căzut şi 
se sbate pe asfalt. O femee trece grăbită. La o 
casă, sus, în lumina electricităţii, un polog roz 
înveleşte fereastra. Și, în noaptea umedă, culoarea 
lui îmi încălzeşte sufletul, ca şi gluma ştrengarului 
de adineoarea. 


A CINCEA DUMINICĂ 


Imi place să rătăcesc prin mahalalele cele mai 
depărtate ale târgului. Prefacerile cari schimbă 
întratâta centrul unui oraş, îşi slăbesc din ce în 
ce înrâuirea cu cât îi măreşti cercul, şi la margini 
abia se simte. Trec ani după ani, câte o jumă- 
tate de veac aproape, -ca mahalalele să ia o altă 
înfăţişare. Oamenii de pe aici sânt mai săraci, 
deci nevoiţi să fie mai conservatori, iar edilü tin 
să lustruiască mai întâi ce cade mai repede 
sub ochi. 

In privinţa aceasta oraşele noastre au o înfă- 
țişare deosebită. Le-aş asemăna cu sâmburile unei 
piersici: centrul, — miezul neted ; mahalaua, — 
coaja cu sbârciturile ei. 

Mahalalele Bucureştiulul încă mai au din far- 
mecul trecutului; în lungul lor, casele răsar mă- 
runte, cu ceardacuri, cu zorele încolăcite pe ostref, 
cu umbrarul de viţă, din care, toamna, strugurii 
atârnă ademenitori, cu pitpalacul sau mierla tra- 
difionalä, cu hanurile in ale căror curţi chervanile 
mai poposesc noaptea. 

Și cât de ciudate de hazlii, răsar în mijlocul 
acestei lumi, unele încercări de modernizare ! 

Rätäcind mai dăunăzi, cu-n prieten, ne-am 
trezit într'o mahala prin care nu mai cálcasem, 


218 EM. GÂRLEANU 


Prietenul, care cunoştea Bucureştiul bine, îmi 
vorbia despre obiceiurile caracteristice ale acestei 
parti a oraşului, in care s'au strâns să locuiască 
femeile pe care nefericirea le-a silit să împartă, 
pe bani, desmierdările lor silite. Si la amândoi 
ne-au venit în minte unele pagini ale lui Zola, în 
care marele scriitor francez arată, în trăsături pu- 
ternice, privelişti din vieafa acestor fiinti căzute, 
Si cum vorbeam, prietenul îmi apucă repede 
braţul şi-mi strigă : 

— Priveşte! 

li urmăresc degetul întins spre firma unei pră- 
vălii, şi citesc: 


| LA EMILE ZOLA | 


MAGASIN DE COLONIALE 


Ce potrivire între gândul nostru şi al aceluia 
care a pus să picteze. sus, chipul sbârcit, cu pri- 
virile ascunse din dosul ochelarilor, al scriitorului ? 
E oare numai o întâmplare, apropierea între vi- 
eata acestei mahalale şi numele celui mai vestit 
zugrăvitor al ei?... Si ne pare cä din ochii in- 
condeiati ai femeei, care trece repede cu capul 
gol, cu ’n şal în spate, pe lângă noi, s'a furigat 
o privire de înţelegere către chipul rece şi scru- 
tător de sus. lar, colo, din dosul ferestrii, la care 
seara a aprins cea dintâi lumină să bată în per- 
delele roşii, bănuim că pleoape obosite clipesc 
deasupra unei pagini din „L’assomoir*. 


* 


E o säptämänä de vagabondaj. Cäteodatä te 
loveste un dor de ducä, dor de väzut lucruri 


VE 


INSEMNĂRI DE DUMINICĂ 21> 


noui, de ’ntälnit chipuri necunoscute, de observat 
tobieturi nebănuite; şi porneşte. Unde ? Incotro 2 
Ai văzut odată, de două, şi chiar de trei ori 
aceeaş piesă de teatru; şi-oricum — te-ai săturat. 
Poate nu mai poţi asculta cutare operă care ţi-a 
fermecat cu toate acestea copilăria. Te dor ochii 
de cinematograf. Ghiceşti, aşa, prin instinct, că 
un oarecae conferenţiar, care vorbeşte chiar în 
seara aceea, te-ar dobori ascultându-l. 

— Atunci, prietene ? 

— Hai cu mine, 

— Hai! 

Un Variete. Ce e drept lucrul e mai nou. Atât 
de nou, că nu mai ţin minte, de când nu mi-a 
zbârnâit nervii mai grozav ca astăseară. Ce ur- 
lete! Ce braţe agitate! Ce mişcări butucänoase ! 

— Mai omorât, prietene ! 

— Aibi răbdare ! 

Si-am avut! dar până sá le vie rândul ce tor- 
tură! Ce vor fi căutând aceşti doui tineri artişti 
în mijlocul frământului celuia, în mijlocul urle- 
telor după pâine. Căci amândoi sânt două ade- 
vărate talente, 

Cel dintâi, Stavil, e un diseur francez. Foarte 
simpatic, cu priviri vii, nuanfeazä cu o deose- 
bită inteligenţă, cântă cu tot focul temperamentului. 
pe care într'o largă măsură il are. Te farmecä. 

E deprinderea vieţii de bohem, care-l strămută 
de pe scene mai mari, unde am auzit că a de- 
butat, care-l impinge din mijlocul unei inteligente 
societăţi de provincie, dintr'un oraş al nostru,- 
unde am auzit, c’a fost îmbrăţişat cu căldură, pe 
cele câteva scânduri ale localului acestuia ? 

Imi amintesc de un tenor bun, pe care îl as- 
cultasem, cu plăcere, cântând într'o trupă ita- 


220 EM. GÂRLEANU 


liană ; mai târziu l-am văzut întrun varieteu, 
strângând cu cheta ! 5 

Și-am cunoscut pe vestitul artist vienez Mo- 
risson, care venind în laşi, s'a amorezat de vieata 
patriarhalä a bätränului oras, si-a rämas säptä- 
mäni intregi oaspele lui, pierzänd toate angaja- 
mentele ce le avea. 

Firi ciudate ! 

Al doilea e un artist român de un foarte mare 
talent: e Iulian. 

Cine aţi citit minunatele pagini ale maestrului 
Caragiale, în cari sânt zugrâvite, cu atâta măes- 
trie, unele chipuri din mahalaua bucureşteană şi 
vroifi să le priviţi, trăind, mergeţi de vedeţi pe 
Iulian. Cu o neînchipuită putere de intuiție, cu o 
adâncime rară a sufletului, Iulian înfăţişează, în 
carne şi oase, pe mahalagioaica de Bucureşti. 

Toată gama simtimintelor unei femei simple dar 
inteligentă, şireată, voinicoasă. încrezută, veselă, 
— în casă, în curte cu pasări, la împletit, la ci- 
mitir, la aeroplanul „neamului“, la horă, — toată 
o găseşti în felul cum o înfăţişează lulian. Ce 
minunat ţi-o arată jucând la horă, legănându-se 
din şale, făcând cu ochiul, împungând cu vorba 
pe cele mai bătrâne, îmbiind pe cele tinere, luând 
din ce în ce mai mult suflet, ca să arate că în- 
că-i „dânsa“, Si pe lângă aceasta cu ce talent 
literar îşi alcătueşte monoloagele, ce bine prinde 
situaţiile. 

Mi se spune că sânt artişti dela Teatrul Na- 
tional, cari se duc de-i privesc cu plăcere. lar 
acum, în urmă, a fost chemat la serate, în lumea 
mare. 

Si-mi pare bine cu adevărat, căci în felul său 
e un artist rar. 

Și mă întreb: oare nu e vremea, să se înjghebe 


u Su en Eee Mn 


u AAA 


INSEMNĂRI DE DUMINICĂ 221 


şi la noi un „cabaret artistique“ ? Sant atâţia 
care-şi târăsc talentul prin toate teatrele de va- 
rietăţi. Si poate că publicul s’ar deprinde cu acest 
gen de artă uşoară. 

Câte odată citeşti un volum întreg, şi tocmai 
la sfârşit păşeşti o pagină admirabilă: — zici: 
„Un capriciu al Autorului“. Umbli zile săptămâni 
întregi prin pustiu până ce, însfârşit, dai de un 
mănunchi de. arbori —gândeşti : „O fantezie a na- 
turii“. Rătăceşti destul prin cotloanele oraşelor 
până ce, întâlneşti un Julian, sau un Stavil, — 
şi-ţi şopteşti: <O ciudátenie a soartei», 

Multe poţi vedea cutreerând. In cel mai ascuns. 
colţ al lumii, poate e cea mai frumoasă nesti- 
mată. Mergeţi şi culegeti, 


A ŞASEA DUMINICĂ 


Am în faţă unul dintre hazliile Menu-uri als 
«Junimei», ale căreia ospáturi au ajuns traditio- 
nale. Menu-ul poartă «leatu» 1881 — Noembrie 
14/25, iar máncárile sunt înşirate sub titlul: 


Operele Membrilor societăţii „Junimea, 


Drintre cele multe opere, cam pipărate, însemn 
pe unele ca acestea : 


Aforisme. . . . . .-“alafă 
Politică. . . . . . Deserturi şi brânză 
Intelepciunea în vieatä 

(Schopenhauer) . . Vinafuri 


lar pe cartonul ingälbenit de vreme si de o 
prelingere de vin, sunt scrise, de cätre mult re- 
gretatul Miron Pompiliu, cäteva strofe din poe- 
zia: Moara. 


Si astäzi, ca odinioarä 
Aceeași cale în spre moară, 
Colo, aceiaşi nuci frumoşi 

Pe vale, printre sălcii pierdut 
Acelaş râu cu glas plăcut! 
Precum au fost eu le zăresc, 
Dar moara, draga moară nu-i? 
In locu-i piatră şi mohor, 

In inima-mi un jalnic dor.... 


EM. GÂRLEANU 224 


De câte ori, printre hârtiile mele, am dat de 
acest carton, m’am gändit cu pietate, o pietate 
dureroasä ag putea zice, la vremile cänd priete- 
nia träia atät de puternic in suflete, — la vre- 
mea când «Junimea» strângea la un loc o mână 
de oameni superiori, nu numai prin talentul lor— 
talente sunt şi astăzi! — dar mai ales prin sim- 
țirea lor. Viaţa i-a împrăştiat, soarta i-a mânat pe 
unii într'o parte, pe alții într'alta, dar prietenia 
lor a rămas nestirbitá. Si pe lângă opera lor li- 
terarä, desvelirea acestei simfiri poate sluji ca o 
pildă tot atât de măreaţă. Cei cari se încearcă să 
arate în altă lumină «Societatea Junimea», sunt 
piticii zilelor noastre. 


Toate acestea mi-au venit din nou în minte, 
când am intrat în sala unde, după atâţia ani, os- 
päful obişnuit al Convorbirilor Literare, se ţinea 
încă, iar- de data aceasta prin dânsul se serbă- 
torea şi o aniversare rară, aniversarea împlinirii 
vârstei de 70 de ani a celui mai luminos repre- 
zentant al generaţiei Junimei: Titu Maiorescu. 

Dintre intemeeiorii «Junimei», patru mai luau 
parte la această masă: D-ni:-P. Carp, I. Ne- 
gruzzi, T. Rosetti si sárbitoritul. Faţă ’n fata, 
câte le-o fi trecut prin gând acestor glorioşi sep- 
tuagenari, câte sclipiri nu le vor fi răsărit din tre- 
cutul atât de depărtat, cât de străini poate se vor 
fi simţit între atâţia prieteni totuşi, pe după umerii 
cărora cine ştie, dacă nu li-se vor fi arătat, câto 
clipire, chipurile iubite ale celorlalți! 

Veniseră din toate părţile să'şi arate omagiile 
marelui profesor. A impresionat foarte plăcut de- 
legaţiile Societăților „Junimea“ şi „Bucovina“ din 
Cernăuţi, cât şi reprezentantul Braşovenilor. 

A fost veselie. S'au ţinut cuvântări calde. D-I 


kd 


y 


INSEMNĂRI DE DUMINICĂ 225 


Simeon Mehedinţi, cel dintâi, păstrând tradiţia, 
a arătat istoricul /unimei, mărturisind de astă 
dată, că zămislirea Junimei s'a făcut în Olimp, 
fapt care a şi atras un foarte hazliu răspuns al 
d-lui Jacob Negru:zi; d-sa mai susţine că origina 
Junimei se pierde în „noaptea timpurilor“ sau in 
timpul unei nopți, când d-lor, d nii Titu Maio- 
rescu şi Petre Carp, au hotărât ivirca bătrânei 
reviste de azi. 

Dar, după partea glumeafä, veni şi partea du- 
ioasă a acestei serbátoriri: d. Titu Maiorescu, 
răspunzând d-lui Sımeon Mehedinţi, care îl ară- 
tase ca pe int: meetorul şi conducâter.l Junimei 
si-al revistei ei. mârturiseşte că la „Junimea“ ade- 
vărul a rămas şi el o tradiție si că respectul 
lui, trebue să rectifice un lucru: la /unimea d-sa 
na fost decât un colaborat r şi ce s’ar fi făcut 
„Convorbirile Literare“, dacă n'ar fi avut pe ce! 
mai aprig şi mai cald redactor, care e d. Jacob 
(Negruzzi, ce s’ar fi facut revista dacă împrejurul 
ei n'ar fi fost oameni ca d. P. Carp, scriitori ca 
Eminescu, Creangă, şi toţi ceilalţi ? D Maiorescu 
ridică paharul pentru redactorii ,Convorbirilor Li- 
terare*: lacob Negruzzi, I. Bogdan şi S Mehe- 
dinți, şi pentru „aripele“ mesei, la care stă tine- 
retul, sprijinul de mai târziu al revistei. 

Vorbesc apoi mulţi: D. Meissner dela laşi, cu 
glasul cald şi potolit aminteşte cum, de mult, 
sunt douăzeci de ani. la un ospäf al Junimei, d. 
Maiorescu, a bâut pentru regele poeziei româ- 
neşti — Vasile Alexandri; tot astfel şi d-sa bea 
acuma, pentru regele gândirii româneşti. 

Delegatul din partea Braşovenilor, aminteşte ce 
auzise dela un bâtrân avocat, că d Maiorescu, 
pe atunci şcolar de 10—11 ani, venit la Bra ov 
din Craiova, se juca „de-a soldaţii“ sub Tâmpa 

1% 


226 EM. GARLEANU 


Braşovului, şi că d-sa făcea pe generalul. D-sa 
închină pentru acela care, şi deatunci încolo, tot 
general al culturii noastre a rămas. ~ 

D. Onciul, ca istoric ce este, spune că, n'a fost 
mulţumit cu cercetările făcute asupra originei Ju- 
nimei, şi căutând singur, a aflat cum că originea 
ei se datoreşte tatălui D*lui Titu Maiorescu ; ci- 
teste apoi o scrisoare a lui Jon Maiorescu, în care 
dânsul arată cum că a voit să înființeze, la Cra- 
iova, un cerc literar care să'şi aibă revista lui, 
Ceia ce ma isbutit însă tatăl, adaogă D. Onciul, 
face, fără să ştie despre aceasta, mai târziu, fiul, 
la laşi. D. Titu Maiorescu auzea pentru întâiaş 
dată aceste rânduri ale părintelui său. Reprezen- 
tantul Craiovei revendică, pentru acest oraş, locul 
de naştere al sărbătoritului, 


Dar ceiace a înduioşat adânc pe toţi, a fostcu- 
vântarea d-lui P. Carp. D-sa, ridicându-se, începe 
prin a spune cam acestea: „Eu, iubite Titule, o 
sá'fi vorbesc bătrâneşte, Eu nu ştiu unde te-ai 
născut, aveam numai tei ani. Dar eu ştiu că dacă 
nu ne-ai creat limba, în schimb ne-ai apărat-o, 
dragul meu, ne-ai apărat frumosul nostru grai 
moldovenesc, frumusul grai românesc, ni le-ai a- 
părat de toate mediocritäfile, cari căutau să le în- 
tunece cu teorii falşe ştiinţifice, căci tu ai înţeles 
că dacă ştiinţa nu e mediocră, mediocritäfile sunt 
totdeauna ştiinţifice“ ! 

Și bătându-şi pe umăr pe bătrânul şi iubitul 
său prieten, d. Carp, cu glasul înnecat în lacrămi, 
închee cam astfel: 

„Tu, Titule, ai fost cel mai luminos reprezen- 
tant al generaţiei noastre,—de aceea te-am urmat, 
Te-am urmat, prietene, fiindcă ai crezut, şi ai 
luptat, şi numai noi, cari te-am apărat, ştim câte 


INSEMNĂRI DE DUMINICĂ 227 


ai suferit, câte a trebuit sá fnduri. Te-am urmat 
fiindcă tu n’ai fost numai o minte luminoasă, 
numai un mare talent, dar ai fost şi un mare 
caracter“ 1 

Plângând amândoi, d-nii Maiorescu şi Carp, 
s'au imbráfigat A fost cel mai mişcător moment 
pentru toţi acei cari, în picioare, plângând si ei, 
au aplaudat câteva minute, 

Şi în vreme ce noi sărbătoream pe marele în- 
drumător al culturii noastre, soc etatea „România 
Juná* din Viena, îl sărbătorea, ascultând pe ves- 
titul romanist Lübke, vorbind asupra d-lui Titu 
-~ Maiorescu. 


Şi astfel a păşit peste al şaptezecilea prag al 
viefei acela care, lângă C. Negri şi P. Carp, sunt 
cele mai mari caractere ale României de mai mult 
de jumätete veac încoace. 


A ȘAPTEA DUMINICĂ 


Pretutindeni : „De închiriat“. Intreg Bucureştiul 
e de ’nchiriat, magazii, grădini, palate, cocioabe, 
maghernife şi chioşcuri! Nu e loc pe pământ în 
care mutatul să şi arate mai grozav asprimea ca 
în Capitala noastră. Aşteptaţi numai câteva zile şi 
veţi vedea şiragurile de care şi camioane cárá- 
bănind, dintr'o mahala intr,alta, dintr’un fund al 
târgului în celălalt fund, dela răsărit la apus, sute 
şi mii de scaune, de oglinzi, de mese, de paturi, 
colivii şi boarfe, triste şi necájite tovaräge ale 
viefei biefilor oameni. Din pricina lor circulaţia 
străzilor e îmbâcsită, tramvaiele merg la pas, au- 
tomobilele se isbesc cap in cap, trecătorii dau 
unii peste alții, iar caravanele cu calabalâcuri 
înaintează încet, cumpănindu-se jalnice, ca nişte 
dricuri, prin noroiul străzilor. Si bieţii stăpâni se 
află în treburi! li vezi când înaintea, când în 
urma carelor: ici culegánd un sfeşnic depe jos, 
colo tăbârcind o legătură gata să cadă, dincolo 
punând umărul, să proptească cine ştie ce lucru, 
care se desfäcuse din robia frânghiilor slab în- 
nodate. 

Si de unde vin oamenii aceştia şincotro se 
duc? Păşesc spre mai bine? Isi târăsc paşii 
spre o locuinţă mai bund? mai plină de soare? 


230 EM. OÁRLEANY 


mai largă si mai aerisită? Nu. De multe ori ies 
dintr’o vizuină, ca să intre într'o hrubă umedă, 
murdară şi întunecoasă, în care razele soarelui 
le e frică să pâtrundă, si 'n care adierea primä- 
verei ru se strecoară niciodată. In astfel de case 
trăesc atâţia oameni, sub astfel de acopereminte, 
iubesc, wor, sau îşi petrec nopţile târzii, la fla. 
căra unei lumânări, muncind ca sä-si poată plăti 
acest ticălos adăpost! 

Căci în Bucureşti proprietarii, cei mai mulţi, 
şi-au făcut din închirierea caselor, cari le aduc 
venituri cât nişte moşii, o adevărată carieră. Au 
o deosebită artă să te primească, să te momeascä, 
să se facă moldoveni, dacă ești moldovean, olteni 
dacă te-ai născut oltean, să-ţi ciripeascá franfu- 
zeşte, dacă eşti străin, să te a'ragă în cocioaba 
lui, să-ţi deie „cea mai bună locuință“, până te 
vede mutat. S’apoi! Apoi rămâne cu adevărat 
proprietar. 

lată anul acesta şi localul cafenelei Kübler e 
de'nchiriat. Boemii trebue să şi caute alt cuib. 
Si era o atmosferă de intimitate, în sala lungă, 
împrejurul meselor de marmură neagră. Dintre 
toate cafenelele din Bucureşti. cafeneaua Kübler 
e legată mai mult de viaţa artiştilor şi scriitorilor 
noştri. Cum şi-a deschis localul, dincclo în Calea 
Victoriei, în colţul din faţa aripei Palatului Regal, 
pe la 1898 mi se pare, repede a şi ajuns locul 
de întâlnire al artiştilor şi scriitorilor. Toate ca- 
nalurile literare acolo îşi aveau sălaşul, şi multe 
reviste acolo şi au întocmit sumarele, seara, sub 
lumina lämpei, în preajma unui svarf. Papa Kübler, 
un alsacian voinic, care a luat parte ca inginer, 
după cât mi s'a spus, la construirea fort ficatiilor 
dimprejurul Bucureştiului, îşi făcea des apariţia, 
şi lua si el ca un simplu vizitator, svarjul, întrun 


INSEMNĂRI DE DUMINICĂ 231 


colţ, la o masă de nnde privea lumea. Acum doui 
ani Papa Kiibler, se desface de hotel, — Hotelul 
Imperiul care ţinea de cafenea — și- şi mută c:fe- 
neaua in liniştita stradá a Academiei, unde îşi va 
închide uşile peste câteva zile Patronul. va îngriji 
pe viitor de un hotel, ce-l are la Sinaia, Dar boemii, 
ei, ce vor face? 

Aiurea, jidove, rătăcitor! S’apoi si'n iad poţi 
visa, când paradisul e în tine. 

Dar mă gândesc la vechile gospodării ale pă- 
rintilor nostri, din bătrâncle gi liniştitele oraşe ale 
Moldovei. Pe atunci era m-i multă indestulare, 
oamenii avezu putinţa să-şi aibă un loc, o căsuţă 
numai a lur, erau mai legaţi de viaţa patriarhală, 
care te face să-ţi iubeşti colţul tău de odae, să 
tii la un portret al bunicilor, la un lucru r mas 
din moşi strămoşi, păstrat şi neatins de nimeni. 

Azi goana vietei te mână neincetat; lucrul e o 
povară şi parcă | despretuesti; patul îţi cuprinde 
agternutul în care te culci îngrijit şi te sbati în 
visuri cumplite; masa îţi tine farfuria din care gusti 
de fugă; oglinda te arată din zi în zi mai imbä- 
tränit. 

Până ce vine cezsul acela, sfânt şi mare, de 
te culci sá adormi, să dormi şi să te odilinegti 
pentru vecie. 


A OPTA DUMINICĂ 


Când peste pajiştele proaspete ale grădinilor, 
sălc'ile îşi desfac pletele lor verzi, pe străzi răsar, 
fragede ca niste fori rare, femeile frumoase, — şi 
înseamnă că primăvara a sosit! 

Puţine oraşe în lume se pot mândri cu: frumu- 
sefea femeilor lor ca Bucureştiul nostru. lată-le! 
Stafi întrun colt de stradă si le admirafi. Dela 
bogătaşa care priveşte trotuarul cu un fel de tru- 
fie, ce-i stă atât de bine, până la modista chipeşă, 
subţire, cu cutia de pălării sub braţ, toate au un 
farmec deosebit al lor. Numai privindu-le îţi dai 
seama cu câă uşurinţă îşi însuşes: moda — care 
în fiece an trece, ca şi luna, prin toate pătrarele— 
cât de resede ştiu îmbrăca croiala rochiilor celor 
mat neaşteptate, cu câtă cochetărie pot purta pă- 
lăriile cele mai ciudate, dela borul larg. uriaş cât 
o umbrelă la ninigul care le dă înfăţişarea unor 
bebé şi până la toca mică, ştrengărească, ce le 
prinde atât de minunat. 

Jar dacă vei lua parte la jocurile şi desfätärile 
lor, te vei mira că tot aşa de lesne trec-dela un 
sport la altul, dela tennis la bobsleight, dela bici- 
cletá la automobil şi ajungi sá nu te indoesti că, 
mâine, dacă va izbuti aeroplanul ca mijloc de co- 
municafie, le vei urmări pe sus, cochetänd sub 


234 EM. GÁRLEANU 


cerul albastru, dând graţia rândunelei acestei ma- 
şini care, astăzi, purtată de către bárbafi, are ceva 
din măreţia rece a unei pasári de pradă. 

Nici un anotimp nu-i mai priincios frumuseții 


ca acela al primăverii. Natura care reînvie, frage-. 


zimea ierbei care aşterne peste pământ ca un alt 
cer verde în fata celui atât de albastru al täriei, 
razele poleite cari încălzesc fără să frigă, cari si- 
lesc trupul să se arate, nici prea mult dar nici 
prea putin, de sub vălul rochiei, alcătuiesc un ca- 
dru şi o atmosferă de parad.s pämäntesc, paradis 
ce face pe femei să iubească vieafa gi pe bărbaţi 
să regrete că îmbătrânesc! 

Privindu-le aşa, fericite, întinerite, cu zâmbetul 
pe buze, simţi un nou avânt spre -vieaţă, simţi că 
poţi ierta şi iubi încă, simţi că möcar pentru o 
clipă şi'n s fletul tău primăvara dragostei îşi mai 
desface floarea! 

Trecător, mai bătrân cu o primăvară, priveşte, 
priveşte bine! Ca mâine vieata aceasta va fi a al- 


tora; ca mâine zâmb:tul buzelor calde nu se va 


mai rev?rsa spre tine; ca mâine ochii vinefi ca 
ametistul nu vor mai avea ce câuta într'ai tai. Si 
atunci vei înţelege că primăvara sufletului tău şi-a 
scuturat floarea şi vei simți cel dintâi fior venit 
dintr’acolo, de pe acel depărtat täräm de odihnă 
spre care, călător obosit, te vei îndrepta. 


A NOUA DUMINICA 


in totdeauna mi-a plăcut să ascult vorbind pe 
prietenul meu, poetul N. In afară de glasul cald, 
care par'că colorează cele ce spune, poetul e unui 
dintre acei rari oameni. — unul la mie poate, — 
care are darul să prindă ceeace e mai caracteris- 
tic în vieatä, ceeace desveleste mai bine un suflet, 
ceeace înfăţişează mai lámurit minciuna sau ade- 
vărul taptelor omeneşti. 

Când prietenul meu îmi pune mâna pe după 
mijloc, cu mişcarea lvi obişnuită, şi-mi şopteşte : 

„O să-ţi spun ceva interesant“, sunt sigur că peste 
o clipă voiu fi stăpânul unei observaţii adânci sau 
al unui subiect de nuvelä. Din câţi oameni cunosc, 
— şi tóti îmi povestesc câte ceva, — n'am întâlnit 
pe unul care să aibi în ochi „capcana“ aceasta, 
cum numeşte Faguet puterea prin care Maupassant 
prindea realitatea. 

Cea mai mare parte dintre oameni sunt impre- 
sionafi numai de estompárile grosolane ale vieţii 
şi trec, neştiutori, pe lângă amänuntul care uneori 
înseamnă totul în vieata unui om, cum pupila în- 
seamnă totul în globul unui ochiu. Toţi din cate- 
goria aceasta, care aşează sub rubrica: faptelor 
diverse toate aceste amănunte, crezându-le nedemne 
de o bägare în seamă mai încordată, îmi fac tm- 


235 , EM. OÂRLEANU 


presia unor oameni cari, pentrucă nu pot vedea 
cu ochiul liber miliardele de stele cari tocmai ele 
constituiesc noianul sistemelor cereşti, le-ar nega 
existenţa, reducând universul numai la ceeace pri- 
virea lor poate cuprinde. 

Tocmai această lipsă de pătrundere e şi pri- 
cina că în coloanele mai tuturor gazetelor găseşti 
şiruri întregi de descrieri nefolositoare, si numai 
din întâmplare dai şi peste rândul aruncat intro 
doară, singurul care, arătând ceva, ar fi putut 
sluji drept isvor de inspiraţie pentru un articol 
folositor. 

Astăzi prietenul meu se mulţumeşte să-mi facă 
numai un portret, portretul aşa zisei femeie bărbat, 
femeia căreea Dumnezeu i-a dat prea putin ca să 
ajungă bârbat, prea mult ca să rămână femee. 

Femei '-bărbat e totdeauna urâtă. La 25 de ani 
are aceeaş înfâţişare pe care o va păstra la 50. 
Pe fofa ei, natura, supărată că a dat greș, parcă 
şi-a încercat unghiile, apoi şi-a mototolit modelul. 
Priviţi o: deasupra gurei îi mijeşte o mustață de 
adolescent; ochii nu au nici o coloare; îşi tunde 
părul, sau şi-l piaptână aşa ca sá pară tuns ; calcă 
apăsat. sfruntánd femeile, dând cu cotul bărbați- 
lor. Lipsită de linii, de orice graţie, disprefuegte 
tot ce face farmecul robitor al semenilor ei şi, pa- 
rodiind puterea. iscusinfa şi îndrăsneala bärbä- 
tească, femeia bărbat încearcă orice. Astfel, se 
preface în femeie vizitiu la Paris; în femeie sufra- 
getă la Londia; în femeie-savantá, în femeie-critic, 
peste tot. 

Dacă cele două categorii au pe de o parte ha- 
zul lucrului, cea din urmă categorie e şi cea mai 
nesuferită. 

Fără talentu! creării, care adaugă la calităţile 
sufletesti ale femeiei adevărate, femeile-critic ciu- 


INSEMNĂRI DE DUMINICĂ 237 


gulesc din literele cârţilor cum ciugulesc sticletii 
din sămânţa lor de cânepă. Iatä-le pe stradă, cu 
volumul la subsuoară, cu surâsul pe buze, un su- 
râs ironic pentru atäfi bieţi oameni simpli pe cari 
întâmplarea ia scos în cale. Dacă alchimia m'a 
isbutit celor vechi, femeia-critic ti stăpâneşte as- 
tăzi taina; din plumbul literelor dânsa scoate aur, 
aurul gândirii celei mai curate pe care-i imparte 
darnică, prin gazete şi reviste, întregei omeniri. 
Priviti-i degetele pătate totdeauna de cerneala at- 
ticolului celui mai proaspăt; ca să-l înceapă, po- 
runceste soţului să stea mai târziu la masă şi-l 
sileşte să se scoale mai de vreme, ca să-l sfâr- 
şească, Căci, mai totdeauna femeia- critic îşi alege 
un bărbat-femeie, căci in visfa unui bărbat întreg 
war putea intra, cum în teaca unui punnal n’ar 
putea intra un cuţit de bucătărie. Dar pe cât de 
superioară se crede soţului ei, pe atâta femeia- 
critic e de camaradá cu toţi ceilalţi barbati: in 
frunte la excursii, în frunte la adunări, în frunte 
la întruniri politice, — peste tot e o tovarăşe, o 
luptătoare. Cele dintâi deslegări ale problemelor 
sociale dânsa le dă. 

E o scufandră a sufletului omenesc |... 

Nefericită fiinţă! Căci zadarnic veţi căuta în 
ochii femeiei acesteia flacăra aceea tainică, flacăra 
care revarsă în afară văpaia sufletului iubitor de 
mamă şi soţie; zadarnic veţi cerceta cu privirea 
Spre pieptul în care inimei nu-i e dat să tresare 
de dragoste; în zadar veţi căuta spre sânul sterp 
din care isvorul laptelui nu va curge nici odată 
in gurifa fragedă a unui copilaş pläpänd Respin- 
gätoare e mâna aceea care nu ştie să aibă uşu- 
rinfa penei, să ridice seara, bărbatului obosit, pă- 
rul de pe frunte, pe când glasul de argint al soţiei 
întreabă înduioşat: „Eşti obosit, dragă ?“ 


238 EM. OÁRLEANU 


— E singura greşală a lui Dumnezeu, încheie - 
poetul, pe care nu i-o pot ierta, | 


Prin Cişmigiu e o răcoare dulce. Pe lac trec 
bărcile uşoare. Un zumzet de mandolină se îm- 
prăştie uşor. Dintr'o barcă plină de copii se îm- 
prästie râsete cristaline. In faţă, mama copiilor îi 
priveşte. Ne plecâm peste parapetul podului. 

— „Uite, asta-i datoria femeiei“, zice poetul. 

Și pe când ne depărtâm îmi şopteşte o cugetare: 

— „Cea mai mare poetă a omenirii n'a prețuit 
atâta cât cea mai bună mamă“. 


A ZECEA DUMINICĂ 


— plal Vin Turciil“ spuneau până mai deu- 
năzi mamele, copiilor, să-i cuminteascd, „— Ho! 
doar nu dau Turcii!“ zice ţăranul, când vrea, să 
arate, că doar nu e cine ştie ce grabă. Si mai este 
încă o exclamafie, care e născută însă din lovirile 
noastre cu alt neam de năvălitori. 

— „Parcă-au trecut Tätarii pe-aici!“ zic oa- 
menii, când văd o mare neorânduială într'un loc. 
Despre aceşti din urmă, despre tătari, poporul a 
păstrat o vie şi groaznică amintire. 

De dincolo de Nistru,şi de peste Prut oardele 
tătăreşti au cotropit de multe ori Moldova; ca 
lăcustele se năpusteau de-asupra ogoarelor, ca 
nişte croncari cădeau asupra -satelor. O oardă de 
pradă fără de steag şi fără de credinţă, — cre- 
dinta înaltă care impärtägeste sufletul ofelind inima 
ostagului — ce biruinfi puteau läsa Tätarii pe urma 
lor, ce amintire alta decât aceea a neoränduelii, 
pe care sălbăticia lor o împrăştia peste tot. Os- 
taşii noştri le ieşeau în cale şi, la lumina satelor 
cari ardeau ca nişte ruguri uriaşe, stolurile lor 
cătau speriate calea înapoi. 

De peste Dunăre însă au năvălit într'atâtea 
rânduri oştile semilunei, luptătorii credincioşi Sul- 
tanului, soldaţii viteji de al căror avânt tremura 
lumea. Ei veneau în numele Padişahului strânşi 
împrejurul steagului lor, spre cinstea credinfii 
care-i călăuzise totdeauna. Cu Turcii dar ne-a fost 
dat să purtăm răsboae mari şi grele, lupte aprige, 
pe viaţă si pe moarte, lupte din cari mai în tot- 


240 EM. GÂRLEANU 


deauna, crucea, în numele şi pentru apărarea cä- 
reia mureau plăeșii, rămânea biruitoare. Câci dacă 
Valea Albă poate însemna o isbândă în istoria 
ostirilor musulmane, apoi Rovine, Racova și Că- 
lugáreni, sânt pagini de veşnică şi înaltă amintire 
în cartea biruinfelor noastre. 

Nici un palos însă n'a sângerat mai groaznic 
mândria ostirilor Sultanilor ca paloşul marelui şi 
sfântului Domn moldovean Ștefan. 

Táran, când dânsul era Domnul; soldat, fiind 
şi căpitanul; ne’nduplecat. cu suflet de părinte; 
Şi crud, el ctitor de biserici: aşa era Voevodul. 

Impotriva braţului sá vánjos a nävält toată 
floarea oştirilor turceşti. Paşalele lor, cei mari cu 
renume, iyi încălecau armăsari de sânge, gi ia 
fruntea ienicerilor se ’ndreptau spre câmpiile må- 
noase ale Moldovei. Stefan le ieşea înainte, gi'n 
lupte groaznice, îi biruia cu ajutorul lui Dum- 
nezeu. 

L-au binecuvântat, şi —-„Apärätor al creştină- 
tatii*, Pau numit lingugitorii, deşi binecuvântarea 
unui biet plugar, căruia îi scapase ogorul, poate 
că atingea mai mult inima Voevodului. 

Acest uriaş şi vajnic apărâtor al neamului nos- 
tru, mai era însă şi o minte aprigă şi dreaptă 
El cunoştea sufletul omenesc până în adâncul lui, 
Astfel i-ar fi fost peste putinţă sá nu dea fiecä- 
ruia ceeace i se cuvinea; ostayului viteaz îi re- 
cunoştea vitejia şin cugetul lui i-o prefuia. Si 
turcii erau ostaşi viteji, ne’nduplecafi, neertätori. 
Stefan i-a văzut murind sub ochii lui lovind fafis, 
cu gândul biruinfii drepte. Ce aceea toate nävä- 
lirile, toate răsboaele, chiar biruinfele lor, n'au 
sângerat poate inima Voevodului atâta, cât i-a 
sângerat-o lingusirile, uneltirile josnice ale aga 
zişilor prieteni ai Moldovei, 


lo AAA 


INSEMNĂRI DE DUMINICĂ 241 


Astfel in ceasul cel hotărâtor, in ceasul cel 
mai sfânt, care şi-a însemnat trecerea in caitea 
nearnului nostru Stefan cel Mare, văzându-şi sfâr- 
situl, sfätueste pe fiul său, să lege prietenie cu 
Turcii. 


Trecut-au ani şi ani, sute, şi geniul politic al lui 
Stefan străbate ca o rază, să necăiâuzească inca, 
Acum 33 de ani împrejurările ne ridicará iarag 
oştirile împotriva vechiului duşman. Inirânţi, e 
rândul lor de astă dată, sá facă o aiegere între 
potrivnicii ior. Si leul dela Plevna, Gaziul, do- 
reste sá- şi predeà spada, biruită şi totuşi birui- 
toare, unui ofiţer român. Era un răspuns, dat 
peste veacuri, sfatului marelui nostru Domn. 


Și iarăş trec anii. Imprejurări deosebite silesc 
pe cele două neamuri la o prefacere. Romänia 
e cutremurată de cea mai grozavă răscoală pe 
care a încercat-o. Turcia e mânată întrun falnic 
avânt, către drumurile noui ale civilizaţiei. Și în- 
tr’o parte si întalta cad jertfe; fraţii lovesc in 
fraţi ; turcii pregătesc astfel, printrun apus de 
sânge, zorii unei dimineti de aur. Și in sufletui 
celor doi duşmani se deslușesc tot mai bine ase- 
mănările drumului pe care Pau de străbătut, ră- 
sărindu-le în ochi, tot mai mult interesele cari ii 
leagă. 

După 30 şi mai bine de ani dela cei din urmă 
răsboiu, duşmanii îşi dau mâna... 


Aşa se face c'am privit la şirul lung de trăsuri 
şi automobile, cari aduceau pe „Junii- turci“; în 
mijlocul celor mai calde şi mai sincere strigăte 


de „bun sosit? * 
16 


A UNSPREZECEA DUMINICĂ 


Din întâmplare găsesc una din cărţile, pe rân- 
durile căreia au alergat ochii mei de copil. O 
carte e cel mai bun prieten, spune o zicătoare; 
e ceva mai mult: o carte iubită e o ruduă, e o 
soră scumpă a sufletului nostru. Aşa mă uit la 
filele ingälbenite pe cari le rdsfoesc, la chipurile 
şterse pe cari le văd parcă prin ceața vremii ce 
s'a scurs. Gäsesc însemnări pe de margini, cu- 
vinte scrise încet, cu pază, cu literele întregi, în- 
şirate ca nişte mărgele. Potrivnic aşteptărilor mele : 
iscălituri puţine. Câteva chipuri desemnate, vre-o 
doud—trei flori. Un ţânţar strivit din întâmplare 
între două cimilituri. Nici un colţ rupt, — am 
iubit cartea aceasta, se vede cam iubit-o. Apoi 
câteva nume de prieteni, colegi de bancă: Dodou, 
larmaş... Ce s’or fi făcând ? 

A! uite-o poezie: 


Rămâi sănătos vecine... 


Stait inchid cartea şi spun pe de rost: 


Rămâi sănătos vecine, 
A zis lupul către cuc, 
Aceste țări de rău pline 
Le părăsesc şi mă duc; 
Nu mai pot träi ai-ca 
De câini şi... 


Pere an ne a 


kd 


244 EM. GÂRLEANU 


Sânt am, o viaţă întreagă de când nu mi-au 


mai scápárat prin minte rândurile acestea! După ` 


24 de ani le înşir ca atuncea, în fața chipului 
serios, înconjurat de cinstită barbă alb3, a! dom- 
nului Stänceanu, bătrânul director al scoalei de 
bäefi de pe uliţa Patruzeci de Sfinţi, din laşi. 

Poeziile acestea simple, naive, cari ne-au de- 
prins mai întâi urechea cu ritmul versului. cari 
ne-au trezit mai întâi priceperea, descoperindu-ne 
câte un mic colţ de viaţă, poeziile acestea pe cari 
dascăli puţin pretenţioşi, dar cu sufletul cald, ne 
învaţă să le silabisim, poeziile acestea ne-au rã- 
mas în sânge, ca şi rugăciunile, pe temelia lor 
ne-am clădit alte şi alte cunostinti, si sub nojanul 
acestora din urmă ele au rămas sfioase, uitate, 
până când întâmplarea le luminează, şi le regă- 
sim calde, sältärefe si uşoare, cum eram si noi 
atunci pe când le învăţam. 

Să încerc să fac vre-o. apropiere între acest 
vechi Poväfuitoriu al marelui Jon Creangă şi no- 
uile: cărţi de cetire confecționate astăzi ? Nu. 

Abecedarul, povátuitorul la scriere şi cetire, 
cum îl numea atât de bine Creangă, e cartea su- 
fletului mai înainte de a fi acea a minţii. Povă- 
fuitorul ar trebui alcătuit de cei mai daruiti su- 
fleteşte dintre profesori, de cei mai mari poeţi şi 
prozatori români ai vremei. In cärtisoarele acestea 
trebue sinceritate, trebue mai ales căldură. Su- 
fletului tânăr căldură şi îndemn voios îi trebue. 
Pe ramura aceasta fragedă altoifi virtuțile cari vor 
rodi mâine, nu, lipiţi bureţii treptelor formale, 
Numai aşa vor înţelege şi copiii, că intradevá: 
cartea e un bun prietin, un sfătuitor înțelept de 
care trebue să asculfi. 

S'ar părea ciudat, dar cred că pentru ţara 9oa~ 
strá e un adevăr; nu atât felul cum s'a predal 


R 


SCHIȚE ar 24 


învățământul în şcoli, dar mai ales chipul sec, 
lipsit de orice mlădiere, în care au fost scrise 
cărţile a înăbuşit chemarea multor tineri pentru 
ştiinţe. | 


Un prieten mi-a arătat, acum câteva zile, o 
carte rară. O carte de cetire alcătuită anume pen- 
tru soldaţi. Autorul ei e marele Vasile Alecsandri 
în unire cu un general. Am răsfoit-o. Dintre căr- 
tile ostágesti, pe care le avem, neîndoios aceasta 
e cea mai bună. Inlocuindu-se unele părţi privi- 
toare la vechile regulamente şi la armamentul de 
pe atunci, cartea aceasta ar aduce un adevărat 
folos oştirii. 

Să închei cu un paradox, sau poate c'un adevăr: 

Dacă vrei să afli cât de temeinică e înaintarea 
unui popor, i-ai de-i cercetează abecedarele. A- 
colo vei găsi sămânţa recoltelor trecute, şi-ţi vei 
da seama astfel, în ce pământ vor germina cele 
viitoare, 


A DOUĂSPREZECEA DUMINICĂ 


Am vorbit despre chipul în care sânt alcătuite 
abecedarele. 

Cele ce scrisesem pentru abecedar s'ar potrivi 
şi pentru cărţile de cetire. Acei cari alcătuesc a- 
semenea cărți, trebuesc, după părerea mea, să fie 
ei însăşi adânci cunoscători ai literaturii noastre 
în cele mai mici amänunfimi ale ci, să ştie ce 
anume să ia din fiecare autor, ce are el mai ca- 
racteristic în felul său de a scrie, şi ce e menit 
din opera lui să treacă în cărțile de şcoală. 

Nici nu mai rămâne vorbă că întipărirea pe 
care cele dintâi bucăţi literare ne-o lasă în minte, 
e neştearsă. Imi aduc cu cea mai vie piăcere a- 
minte de paginile pe cari d-l Drăghici, protesor 
pe atunci la şcoala militară din laşi, ni le cetea 
în clasă, De atunci cunosc scrierile lui Carageale, 
Delavrancea, Vlahuţă, ale lui Creangă, Slavici, 
poeziile lui Eminescu şi Coşbuc. 

Sunt pagini, comparații, strofe, cari şi azi le 
pot spune pe dinafară, deşi de învăţat nu le-am 
învăţat niciodată pe de rost, ci numai le ascultam. 
D-i Drăghici ni le cetea admirabil, pe alese, ne 
încânta. Asa se face că din clasele acele au esit 
ofiţeri cu însuşiri deosebite, printre cari Jean-Bart 
e astăzi un nume atât de cunoscut. Nu ştiu cum 


248 EM. GÄRLEANU 


vor fi fost privite lecţiile de limba română ale 
d-lui Drăghici, de către conducătorii Şcoalei, dar 
ştiu cât ne-a folosit nouă tuturor, şi cu câtă ne- 
răbdare aşteptam ora de limba română. 

Căci aşa de mare inräurire are literatura când 
e bine aleasă, şi cu căldură împărtăşită, asupra 
sufletului omenesc. 

De aceea şi cărţile de cetire trebuesc cu multă, 
cu foarte multă pricepere alcătuite. 

Poate pentru aceasta şi Haret, s'a adresat 
prin „Casa Școalelor“ la un număr de scriitori, 
cari au primit însărcinarea să alcătuiască unele 
cărți de cetire pentru licee. Faptul acesta are o 
îndoită însemnătate: întâi, că cei chemaţi să deie 
tiparului aceste cărţi, au şi cunoştinţele şi simţul 
cerut pentru asemenea lucruri ; al doilea, «Casa 
Scoalelor» vine şi în ajutorul scriitorilor, pe cari 
nimeni până acum ma voit să-i intrebuinteze a- 
colo unde puteau şi neapărat trebuiau să fie în- 
trebuintati. 

Si, ca să sfârşesc, câteva cuvinte pentru au- 
torii de cărți de cetire, Fireşte, nu cred să fie 
scriitor, care să nu îngădue ca din scrisul său 
să i se pue câte ceva în cärfile de cetire, pentru 
folosul tinerimei, Dar cred că e şi o datorie de 
bun simţ, ca atunci când iai din opera cuiva pa- 
gini întregi, să-i faci măcar cunoscut printr’o carte 
poştală, ce anume ai luat, ca să ştie. lată pe cu- 
tare profesor din Ardeal, care ia dintr'un volum 
8 nuvele, şi nu trimite un rand de facunostiintare, 
autorului. 

“Dar ce e mai de neînțeles: acelaş domn pro- 
fesor ardelean prelucrează bucăţile pentru şco- 
larii de clasele primare, când ele n'au fost scrise 
pentru ei, şi face schimbări în opera autorului, 
injosindu-i valoarea literară. Ingăduit e aceasta ? 


u 


INSEMNĂRI DE DUMINICĂ 249 


Sau poate fi îngăduit, să ciuntesti o nuvelă, gi 
să-i adaugi o ilustrație, care schimbă cu totul în- 
telesul povestirii, cum a făcut cutare autor de a- 
becedare. 

Sfätuesc pe scriitori, să-şi apere scrisul, adu- 
când în marginile bunei cuviinte şi a bunei pri- 
ceperi, pe aceşti domni cari îşi însuşesc drepturi 
ce nu le pot avea. 


A TREISPREZECEA DUMINICA 


Gândiţi-vă cum se vor fi căutat unele boii, 
mai înainte ca genialul Pasteur să descopere a- 
cele milioane de legiuni nevăzute, cari duc un 
răsboi atât de crâncen vieţii omeneşti. Și prin 
analogie gändifi-vä şi la felul cum sunt privite 
şi să zicem curarisife, atâtea boli sociaie, boli 
cunoscute sub denumirea de: „chestia ţărănească“, 
„chestia sinodală“, „analfabeţii'*, „chestia cultu- 
rală“, — „chestiunile vitale“, în sfârşit ale neamu- 
lui nostru. 

S'ar părea c4'n deslegarea acestora n'ar fi ne- 
voe de microscop, cu alte cuvinte de o privire 
mai amănunţită, cu tot dinadinsul mai adâncă, 
fiindcă pricinile lor ar sta în afară, în văzul 
tuturor. 

Ca privitor al lumii acesteia, pun de: in- 
demäna celor interesaţi câteva icoane adevărate 
din viaţa de toate zilele, să zicem câteva culturi 
microbiene, din viaţa ascunsă ochilor deprinşi să 
vadă numai de departe şi în cuprinderi largi, 


Intrun sat din Moldova, lângă o apă, nu de 
mult, unor bieti bătrâni le moare feciorul. Tatăl, 
ce să facă? Cel dintâi gând al lui, se înţelege 
îi alergä către preotul satului. Se duce; îl gå- 


2532 EM. GÁRLEANU 


seşte acasă; îşi scoate căciula, o învârteşte, o su- 
ceşte, până ce-i vine graiul: 

— Sărut mâna sfinfia ta... mi-a murit feciorul |... 

— Dumnezeu să-! erte ! răspunde preotul. 

— Păi... am vrea să-l îngropăm, după rändu- 
iala creştinească, sfintia ta... 

— Bucuros. Face-fi sicriul... Dar ce-mi dati? 

Țăranul iar suceşte căciula, se’nneacä: ce să 
răspundă ? 

— Păi... doar sufletul din noi, sfintia ta, că alt- 
ceva n’avem |... 

— <Atunci du-i si fără popă», zice preotul. 

Da’ cum s’ar putea, sărut mâna, una ca asta... 
Că părinţi din părinţii noştri în legea asta s’o 
îngropat... 

Dar sfinfia sa a rămas nesträmutat în hotărâre. 

A doua zi iar a venit moşneagul. 

— Ce-mi daţi ? întrebă din nou preotul. 

Și iar s’a dus ţăranul. Și a venit şi-a treia zi, 
disdedimineatá. Sfintia sa însă una ştia, Atunc 
a plecat mogneagul. In sufletul lui numai Dum- 
nezeu ştia ce clocotea. lar peste noapte i-a ră- 
sărit moşneagului şi un gând în cap. Şi, repede, 
şi-a prefăcut, bătrânul, gândul în fapt. Când s'a 
trezit a doua zi dimineaţă sfinfia sa, din somn, 
şi a eşit pana’n tindă, să vadă cum e vremea, a 
rămas încremenit, în prag. Pe prispă sta singur, 
în sicriu, mortul, şi-l aştepta. A alergat sfintia sa 
la ţărani : 

— Hai mogule, hai mátusá, de-om îngropa 
mortul. 

Dar ţăranul a dat din cap, indárátnic : 

— Baiu, părinte, că doar deamu îi dorinţa sfin- 
tiei tale, să faci ce-i sti cu el. 

Si dă-i; si roagă-l. Țăranul nici gând. 


ma 


—— 7 7... 


Oe pu 


INSEMNĂRI DE DUMINICĂ 253 


— Apoi uite ce-i, zice sfintia sa, văzând că 
n’are încotro, v'oi da şi vreo zece lei de parale, 
să aveţi cu ce să-i faceţi comändul. Da’hai de-om 
îngropa mortul. 

— Apoi, se mai codeşte bătrânul, unde-s pa- 
ralele ? 

= Dite-Ie2. 

Și aşa au dus pe răposat la groapă. 


«Si mă gândesc la anatemele pe cari Inalt prea 
siinţii şi le-au trimis mai deunázi; mă gândesc la 
iegea sinodală; mă gândesc la cei cari nu vor 
să sporească scaunele de episcopi. Dar la părin- 
tele Ion, fie-i färäna uşoară, că a murit şi el, 
el săracul, şi multe păcate grele a mai avut, la 
părintele Ion din satul ace!a din Moldova, si la alţi 
atâţia câţi vor mai fi ca el, cine s'o fi gändind ? 


In acelaş sat. Se iau la ceartă doi oameni: 
unchiul şi nepotul. Bătaia e gata. Nepotul, vänjos, 
pune mâna pe ciomag şi-l stâlceşte pe bătrân, 
de-l lăsa jos în nesimţire. Din bătaia aceasta bă- 
trärul, dus la spitalul sf. Spiridon din laşi, se 
alege c’un picior tăiat. L-am văzut pe nefericitul 
schilod, şi l-am întrebat: 

— Ei, şi nu l-a durut inima pe nepotul dumi- 
tale, când a văzut în ce stare te-a adus? 

Imi răspunde : 

— Ehe! conaşule, când m’o văzut fără de-un 
picior, $o fudulit la oameni, şi leo spus. „Am 
facut ce-am făcut şi i-am scos un bou din jug!“ 

„lu scos un-bou din jug !“ — l-a lăsat fara de 
un picicr! 

Care altul decât Shakespeare ar fi găsit un 
cuvânt mai grozav, un cuvânt de ură mai inspäi- 
mäntätoare, ca acest faran ? 


254 EM. GÂRLEANU 


La o moşie, tot din Moldova noastră! Un sat 
de unguri şi români, E sărbătoare; zi de plată. 
Unul după altul vin oameni chipeşi, in port {a- 
rănesc, curati, cu cojoacele înflorite, cu pălării 
impaunate. Fetele îmbujorate, voioase, în catrinfele 
frumos fesute, cu gâtul şi sânul plin de câte zece- 
douăsprezece rânduri de mărgele, cu flori la cin- 
gătoare. Sunt ungurii. 

Dir când în când câte un ofilit, descult in 
haine de târg, ferfenitos, cu pălăria ruptă şi im- 
bacsitä de colb. — Sunt românii noştri. 

intreb pe proprietar, unul dintre rarii idealişti 
care-şi pun sufletul pentru sufletul celor mici: 

— Mă rog, românii snnt mai săraci mau pă- 
mänt, n’au ce să muncească, de-au ajuns in 
halul ăsta ? 

— Dragul meu, îmi răspunde proprietarul, ace- 
leaşi împrejurări, în totul aceleaşi împrejurări 
sunt şi pentru unii şi pentru ceilalţi. Românii au 
pământ la fel, muncesc laolaltă. Dar scăparea 
târziu va veni. Sunt ucişi sufleteşte. Apoi fatä de 
unguri, popa lor catolic are o putere nemărginită. 
Sfatul lui merge în plin. Numai aici iti poţi da 
seama ce înţeles are păstorul și turma din Biblie. 

La vorbele acestea m'am gândit că ţăranul 
nostru e cel mai nefercit om de pe lume! Dea- 
supra lui sunt două feluri de stăpâni. Unii cari-l 
îndumnezeesc, vorbind de „sfintele“ lui palme 
scrijelate, alţii cari-l asupresc, luându-l drept vita 
lor de muncă. Dar stăpâni de aceia care să-l 
mângâe părinteşte pe obraz, când merită, dar să-l 
si tragă bine de urechi când i se cuvine, stăpâni 
ce aceştia nu mai au. 

Știu ! Lăsaţi: o să sară unii cu... „atitudiuea in 
viață“ cu „demnitatea sufletească“ mai ştiu eu 
cu ce nimicuri sforăitoare. Fleacuri! O să vie 


eo Ew 3 


INSEMNĂRI DE DUMINICĂ l 255 


vremea, când ţăranul o să-i blesteme şi pe unii 
şi pe ceilalți ! 


Dar nu numai la ţară poți găsi astfel de icoane, 
în alte privinti, oraşul ţi le dá şi el cu priso- 
sinfá — Câteva : 

Mai acum vreo lună, în tren, ziua, intr’nn va- 
gon călătoresc: un avocat cu soţia, din Suceava 
Bucovinei, vreo doi bucureşteni, şi ’ntr’un colţ un 
evreu. Din una'n alta, avocatul află, cum se afla în 
în tren, când nai ce vorbi. că evreul e misit si 
că vine din fundul Rusiei. Cam îngrijat la vestea 
aceasta, bucovineanul cercetează : 

— Cum se poate! Dar pe acolo bântue holera. 

— „Mor cu miile“, răspunse misitul. 

Toţi din vagon se’ndeasä spre partea celaltä. 

— Bine, adaugă avocatul, n'ai făcut carantină ? 
Te-a desintectat ? 

Evreul se uită mirat şi răspunde: 

— Ce-s nebun? Sä’mi strice de geaba, hainele ? 
Am lăsat paşaportul să facă carantina. 

..Era pe vremea poruncilor celor straşnice, către 
slujbagii de pe la vămi si de prin punctele de 
trecere, peste Prut, în ţară. 


Intr’un, varieteu din Bucuresti. Pe scenă, un 
cântăreţ înşiră cuplete grosolane, cu cele mai mur- 
dare necuvinte. La o masă o întreagă familie: 
tatăl, mama, trei fete şi-un băiat de liceu. Fetele 
sunt în uniformă neagră, cu guleraş alb, de şcoală. 
După fiecare cuplet tatăl, fericit aplaudă şi strigä: 
bis! Mama râde cu poftă. Fetiţa cea mare, de 
vre-o 13—14 ani, zâmbeşte siret pe sub pălărie; 
parcă ar zice părinţilor ei: „Șincă nu’nfelegeti . 
voi toată finefea poeziei, dar cum aţi mai râde 
dac’ati pricepe-o, cum o pricep eu“! Băiatul de 


256 EM. GÂRLEANU | i Le 


liceu şuşoeşte la urechea surorii mijlocii. Fără de 
'ndoială, îi dă lămuriri. 

„Câte circulări trimite ministerul profesorilor si 
profesoarelor pentru elevi şi eleve, Dar părinţilor 
cine să le deie circuläri... 


Atâtea lucruri mici, pe lângă marile „chestiuni 
vitale“ ale neamului, cine să le mai ia în seamă! 


A PATRUSPREZCEA DUMINICĂ 


O scrisoare răsărită, deodată, pe masa mea, 
din vraful de hârtii pe cari zilnic îl vântur, mi-a 
adus aminte de un prieten care s'a sinucis, tri- 
mifändu-si un glonte de revolver în inimă. Rän- 
durile care-mi trecuseră atuncea în goană, pe 
subt ochii, astăzi se deşiră încet pe hârtie cu în- 
telesuri cari atunci nu le aveam, sau nu le ştiam 
găsi. Si-acum, când mă gândesc la omul care şi-a 
purtat condeiul pe această foaie albă, care şi-a 
rupt din suflet O destăinuire, ce seamănă a o 
spovedanie, care a simţit nevoia să spuie şi al- 
tuia din durerile ce-l mistuiau, la omul care se 
odihneşte în mormântul la a cărui piatră nu va 
mai fi îngenuchiat nimeni, îmi întorc gândul spre o 
fiinţă care a fost părtaşe acestei vieţi stinse prea 
dinvreme, şi care a şi fost eroina dramei care 
a'ncheat-o. 


l-am cunoscut de pe când începuseră să se 
iubească. Toţi au încercat vâltoarea dragostei, 
puţini sau aruncat în ea, — printre aceştia din 
urmă au fost şi ei. N'au pregetat nimic, nu le-a 
păsat de nimeni; n’au ascultat decât de indem- 
nul inimei lor. Au râs şi-au plâns, au suferit şi-au 
fost fericiţi, au înfruntat viata si au despretuit 


17 


258 EM. GÂRLEANU 


moartea, şi au crezut numai în ei. Intregul mozaic 
al dragostei în care fiece părticică e smulsă din 
suflet, ruptă din inimă. 


Aşa i-am lăsat şi astfel i-am crezut până când, 
into bună zi, o scrisoare a lui îmi desveli, pe 
ocolite, un colţ din veşnicul adevăr. Am înţeles: 
nu mai era iubit. 

O a doua scrisoare îmi arăta deslusit ceeace 
văzusem dela început. Prietenul o ducea mai greu; 
în fata viefei dragostea femeii scăzuse; desnä- 
dejdea lui nemărginită aproupe o lăsase rece. In 
o a treia scrisoare, aceasta pe care o pástrez, nu- 
mi spunea însă mai nimic; un fel de resemnare 
se desface din rândurile cari tocmai trebuiau să mă 
facă, să pricep sfârșitul. 

Intro zi, gazetele mi-au adus ştirea, — la fapte 
diverse. Cine i-a urmat dricul, cine l-a plâns pe 
bietul meu prieten, m'am aflat. Din ochii aceia pe 
cari dânsul îi särutase de atâtea ori cursese vre-o 
lacrimă ? Cine ştie ? 


Și câţi nu vor trăi şi vor sfârşi la fel, şi câţi 
nu se vor mai zvärli încă în braţele inbirei, care, 
lângă paharul cu otravă, întinde şi fagurele de 
miere |... 


A CINSPREZECEA DUMINICA 


De câte ori mă duc la Conservator, la exame- 
nul de admitere în clasa de declamatie, mă gän- 
desc, ce soartă au operile literare. 

Poete, tu care în clipe de inspiraţie ai scris la 
mäsufa ta, în liniştea odăii tale, sub lumina obo- 
sită a lămpii, gânditu-te-ai cui incredintezi făşia 
acea ruptă din sufletul tău ? 

Și de cumva ai gândit la ochii cari vor lu- 
neca insetati de lumină deasupra versurilor tale; 
de cumva ai presimfit suspinul, pe care ele il vor 
zmulge ; de cumva ai întrezărit lacrima, care va 
răsări sub genele lungi, plecate de asupra lor, 
poete, dacă'ai hrănit gândurile acestea, nu-ţi în- 
drepta paşii spre examenele de admitere la Con- 
servator. 

Ce glasuri searbede, ce mişcări îngheţate, şi, 
mai ales, ce intonatii falşe. Versuri triste, spuse 
cu zâmbetul pe buze, strofe vesele, rostite cu hor- 
căeli de tragedie. Vorbesc de cer, — cu ochii în 
pământ ; de flori, — cu privirile fintite în pod. 

Dar ce le-au făcut pe fiinţele aceste, să creadă 
că au talent? Cu toate că ceeace te miră mai 
mult nu e lipsa talentului, ci acea a inteligentii 
lor. Se pare că s'a format o legendă, că teatrul 
e la îndemâna oricui. Tinerii fug de şcoală, fe- 
meile vor să se arate. Din cinzeci de candidați 
comisia alege unul. Restul se duce să înveţe... 
alte poezii pentru la anul. 


260 EM. GÂRLEANU 


Cel mai chinuit dintre poeţi e masele Coșbuc. 
Toţi şi toate, din Coşbuc spun. li atrage idila, 
descrierea fragedă, dialogul firesc, închegat cu 
atâta măestrie în poeziile lui. 

Şi o anume bucată îi obsedează cu deosebire: 
Regina Ostrogofilor. Vai, maestre, în ce clipe de 
adâncă inspiraţie vei ti scris această capodoperă 
a literaturii noastre, capodoperă atât de hárfuitá 
astăzi de către candidatele la clasa de declamatie. 
Singura răzbunare e că mai toate concurentele cad 
odată cu nefericita Amalasunda! 

lar scânteea de talent e aşa de rară! Comedia, 


drama mai capătă câte un talent. Tragedia uneori. 


O mare artistă a noastră îmi spunea, cu mirare, 
că nu mai apar talentele de amorez în teatru. 

Cred că viaţa cu lanţul ei de necazuri, cu veş- 
nica goană după hrană, cu materialismul ei bru- 
tal, întăreşte inimile, îngrădeşte sufletele. Unde-s 
vremile cari-ti dădeau răgazul unui suspin, sub o 
fereastră; vremile care fi înlesneau clipele unei 
întâlniri ! 

La ferestre, vai! nu mai fâlfâe perdelele de dan- 
telă, zidurile sunt desbrăcate de ederă, scările de 
mătase nu mai au întrebuințare. Câte se făceau 
odată pentru o pereche de ochi frumoşi, câte ne- 
bunii pentru o särutare! Vremile dotei au înlocuit 


pe acelea, când te duceai la moarte pentru o pri- ` 


vire. S'a stins scânteea dragostei adevărate, cu 
greu vom găsi pe amorezi şi 'n teatru. Căci tea- 
trul e o resfrângere a vieţii de toate zilele, res- 
frängere şi ’n piese şi ’n interpreţi. 


A SASESPREZECEA DUMINICA 


Kainz, celebrul artist vienez a murit. Dupä cel- 
falt mare doliu, — cel aruncat de moartea lui Co- 
quelin asupra artei dramatice, acesta vine prea 
curând să smulgă scenei pe unul dintre cei mai 
aleşi infätisätori ai ei, 

Multă vreme, la Burg-teatrul din Viena, va ră- 
mânea gol acel loc împrejurul căruia, până mai 
dăunăzi, prindea fiinţă o lume inspirată de suflul 
marelui întrupător de eroi. Acel loc, despre care 
a vorbit Rostand la moartea lui Coquelin, locul 
gol care nu se mai poate umplea, golul lăsat de-o 
viaţă adâncă şi pătimaş trăită, pe urma căreia 
rămâne amintirea cea mai stäruitoare şi mai 
dureroasă. 


Moartea unui mare artist, a unui mare scriitor, 
stingerea scânteei unei minţi geniale, sunt pier- 
derile cele mai mari pe cari le poate încerca un 
popor. Un şir de răsboae coloniale, urmate de 
înfrângeri, mar fi lovit poporul englez nici pe 
departe, cât lar fi păgubit moartea lui Shakes- 
peare mai "nainte de a şi încheia geniala lui 
operă. 

Trecerea pe lume a unui Moliere a unui La 
Fontaine, a unui Goethe, Ibsen sau Tostoi, räs- 


262 EM. GÂRLEANU 


cumpărară cu prisosinfä încercările cele mai grele 
prin care a trecut omenirea. 

Mai presus de orice căderi, de orice înfrângeri, 
geniul lui Sienkiewicz sau al lui Chopin, cheamă 
neamul polon la viaţă şi-i dă astăzi un rost pe 
lume. 


De-asupra tuturor suferințelor pământeşti geniul 
pluteşte şi steaua lui cea arzătoare topeşte o pi- 
cătură de aur în mocirla patimilor, ca şin unda 
curată ca lacrima a nefericirilor omeneşti. 

Când un artist moare, se stinge cu adevărat 
o stea. 

Câţi ani vor trece, câţi zeci de ani, până ce 
puterea aceea, împrăștiată în spaţiu, să se crista- 
lizeze din nou în sufletul unui om şi să nască 
pe artist iarăş. 

Prin moartea unui scriitor, sau a unui artist 
dramatic, nu moare numai el, omul, ci o lume în- 
treagă se duce cu el, o lume care a trăit in fata 
ochilor şi simţurilor noastre, o lume care ar mai fi 
fost chemată la viaţă, o lume nebănuită, surprin- 
zătoare, o lume ideală pe care în veci nu o vom 
putea nici măcar închipui. 


Priviţi bine pe artistul care vă înfăţişează un 
erou, un OM... 

E unicä intruparea bätränului rege Lear, care 
pătimeşte in fata noastră prin sufletul marelui 
Mounet Sully. : 

A fost unică întruparea lui Richard al Ill-lea 
de pildă, care trăia până mai dăunăzi prin sim- 
tirea lui Kainz. 

Precum unică a fost întruparea lui Hamlet, re- 
nviată de marele şi nefericitui Manolescu. Cine 
"aţi văzut si Pati putut uita pe acest artist? 


SCHIŢE 263 


Sufletul unui artist e o cupă de dureri: cu cât 
mai mult e plină, cu atât mai însetat o soarbe ! 


A SAPTESPREZECEA DUMINECA 


Să birui vremea ! 

Să înfrângi puterea, care fărâmă şi preface toate, 
care aşterne uitarea ca un giulgiu al morţii peste 
tot, să ’nfrunfi veacurile, ba miile de ani, şi sá 
rămâi strălucitoare, neatinsă, în haina în care o 
minte dumnezeiască te-a învesmântat, aceasta e 
unica, marea si incununata de zei biruinfá. 

De câteva seri publicul aleargă să asculte, la 
Teatrul National, geniala tragedie a lui Sofocle, 
Electra. Ca şi acum două mii de ani, şi mai bine, 
lacrămile Electrei au smuls lacrămi, şi întrega tra- 
gedie care începe şi sfârşeşte în scurtul cuprins 
al unei zile, din zori până în apus, a cutremurat 
sufletele. 

" Publicul a dat o desminţire acelora care-l credeau 
legat numai de repertoriul teatrului modern francez. 
Rar au fost săli mai pline, şi-un public mai do- 
ritor să asculte ca cel ce s'a grăbit a vedea Electra. 

Cu reprezentarea Electrei s'a ridicat, deodată, 
mai presus chiar de toate aşteptările, o nouă ar- 
tistă: D-na Olimpia Zaharia Bärsan. Infräfirea, 
glasul, focul pe care-l pune în ajutorul artei sale, 
i-au dat putinţa, să ţie cu putere, dela un capăt 
la altul, unul dintre cele mai grele roluri ale tea- 


~ 


266 EM. GÂRLEANU 


trului clasic. Cu deosebire in câteva scene, d-na 
Bârsan a culminat ; scena urnei, scenă în care 
plânge cenuşa fratelui său — şi care e poate cea 
mai frumoasă scenă din repertoriul lumei — scena 
recuneasterei lui Oreste, şi aceia în care-l în- 
deamnă «să mai lovească încă odată, de poate» 
trupul însângerat al mamei lor, ne-a făcut să în- 
trevedem în d-na Bârsan pe viitoarea mare tra- 
gediană a noastră. Și lucrul acesta ne bucură cu 
atât mai mult, cu cât dela d-na Aghata Bârsescu. 
până astăzi, nu se arătase nic’ un element, care 
să poată lua, cu demnitate, rolurile acestei ilustre 
artiste. 

Tocmai acest deosebit de puternic talent al 
d-nei Bârsan, a şi pus într'o inferioritate mai mult 
decât vădită pe partenera sa, d-ra Macri, care 
n’are nici o chemare pentru tragedie, şi care nici 
nu va putea avea un succes decât în piesele uşoare, 
de salon, în piesele lui Musset, spre pildă, in 
cari nu se cere decât delicateţa fizică, cu care 
d-ra Macri e inzestrată. 

y <=. 
* * 

Asupra vremei mai au putere si unele obiceiuri. 
lată „Märtisorul“, banul de argint, pe care, in 
copilărie, la venirea primăverei, îl atârnam de 
creanga unui trandafir, márjigorul care, zice-se, ne 
fereşte să ne pärlim faţa de soarele primăverei. 
Vitrinele magazinelor sânt gătite cu fel de fel de 
mărţişoare. Dar unde-i bänuful de argint, unde-i 


smeritul cincizeci de bani nou? : 
Azi dai bani de aur, ca să iei unul de argint! 


Obiceiurile rămân, dar oamenii se schimbă, şi, | 


cu ei felul de a înţelege viaţa. 


$ 
» 


DAA A a PE PO de 


INSEMNĂRI DE DUMINICĂ 267 


Intro mahala uitată, frământată de vreme, de- 
parte, într'o margine, la o casă aproape dărăpă- 
nată, pustie, cu uşile zăvorite, un geam spart si 
lipit cu hârtie. Mă uit bine, — hărtia e un număr 
din revista la care am colaborat atâţia: Viaza lt- 
terar, a prietenului liarie Chendi. Mă plec: pe 
foaia îngălbenită, citesc titlul : 


Casa cu geamurile portocalii! 


O! Ironie a soartei. Câtă deosebire între casa 
ridicată de aprinsa închipuire a poetului şi prie- 
tenului Minulescu, şi căsuţa îngenunchiată, în care, 
portocalie, va fi fost doar de mult, cafaveica stä- 
panei de pe vremuri, în zilele de fericire si de 
sărbătoare ale acestor locuri părăsite. 


A OPTSPREZECEA. DUMINICA 


Luna Mai. De sus, din creştetul bolţii, un val 
alb de mireasă se lasă peste fire. E primăvara, 
vestitoarea rodniciei. Sub ciresii infloriti, întins 
pe iarba umedă de fragedă ce'i, cu mâinele pernă 
sub cap, privesc la bogăţia floarei albe, la nin- 
soarea petalelor uşoare. Din înalt, strecurandu-se 
ca un şipot, curge lumina şi-mi stâmpără setea 
privirei. Inchid ochii înlăcrămaţi, şi mă gândesc... 

Din dărnicia pământului acesta atâtea răsar! 
Dar ce podoabă mai sfântă ne zămisleşte färäna, 
pentru cine mai bucuroasă îşi sfâşie ea sânul, 
ca pentru trunchiul înalt al copacului uriaş! Și 
cine anume îşi arată pe lume mai din prisos 
dărnicia decât copacul! El ne dă roada, el ne 
înfăşoără cu umbra lui, el ne încălzeşte trupul, 
şi tot el ne strânge în braţele raclei lui, si'n 
îmbrăţişarea lui dormim de veci. Leagan şi sicriu 
din el ne facem. Prieten şi tovarăş scump şi ne- 
despărţit. fie e pe. 

Aşa gândeam. Si cum stăteam cu ochii închişi, 
simtii pe frunte o durere. Pun mâna, şi mă ’nfior. 
O omidă. O omidä căzută din floarea aceasta 
îmbătătoare ? Mă uit la ea jos, o văd căzută pe 
iarbă lângă mine. Ce legătură poate fi între pe- 
dala streväzie, tesuta din lumină parcă, şi între 


270 EM. QARLEANU 


dihania aceasta lipicioasä, târâtoare ca un şarpe, 
fără să aibă mlădierea lui; acoperită ca fiarele de 
peri, fără să aibă nici trupul, nici puterea lor; 
plină de veninul usturátor pe care’l lasă ori de ce 
s’ar atinge! 

Ridic piciorul s’o nimicesc. Parcă înţelege: 
se 'ncolăceşte. Si simt dinainte fiorul care o să 
mi-l dea strivirea trupului moale, lunecarea talpei 
pe sucul verde şi otrăvitor. 

Și deodată par'că mi se face lumină dinaintea 
ochilor, S'ar părea cu neputinţă ; şi totuși, din hâ- 
zenia aceasta se naşte cea ma: încântătoare vietate 
de pe pământ. 

Ce legătură poate fi între târâtoarea aceasta şi 
petala suavă, mă întrebam?! Dar care poate fi 
legătura dintre ea şi fluturele gingaş, dintre ea şi 
floarea sburătoare, dintre ea şi crámpeiul acela de 
curcubeu práfuit de soare şi 'nvietuit de zefir! Si 
totuşi e aşa. Inlätur piciorul, rup o frunză, apuc 
cu ea omida şi o arunc departe. 

Și astfel vara va avea un fluture mai mult!... 


De zăduful vieţii ce bine te odihneşti sub co- 
pacul bătrân de veacuri, sub măslinul sfânt al în- 
telepciunii şi-al frumosului. Ce bine te ocroteşte 
şi te povăţueşte el. Fiecare brat al lui e o cre- 
dintá, fiecare ramură o înţelepciune, fiecare frunză 
un cuvânt! 

Copac cu rădăcini în sufletul omenesc, cu suc 
hrănit din viaţă, copac al literaturii! 

Nici tu însă nu poţi scăpa, şi tu trebue sa’ti 
implineşti soarta, şi din bogăţia frunzişului tău se 
va hrăni omida. ` 

„„Priveşte-l cum se pleacă, uite-l cum îşi indoae 
şira spinării. Ce asemânare poate fi între trunchiul 

- tău, drept în lumina soarelui, şi încovoierea lui. 


a E u Er 3 <. = 4 


A ee 


DE MAPA A e a a 


INSEMNĂRI DE DUMINICĂ 271 


Ce legătură între şopotul tainic al frunzisului tău 
şi şişăitul suflat printre buzele lui uscate de setea 
invidiei. Și rânjetul acela care rânjeşte printre dinţii 
stricati, ce se împrăştie în barba rară ; şi privirile 
acelea şterse, din faţa scofälcitä; şi strângerea 
acea nervoasă, ca a unei strune, ce se desprinde 
şi se încolăceşte împrejurul ei, —toate acestea ce 
legătură au cu tine?... 


Să ridici piciorul, să nimiceşti? Dar fiorul acela 
al trupului strivit; dar veninul pe care’l imprástii 
sub talpa ta; dar... ah! dar fluturele care poate, 
‘chiar dintro astfel de omidá, ieşi cândva în soare! 

„„Artistule, aruncă numai omida, departe de tine. 
Si 'n sufletul tău curat nädäjdueste, da, nădăjdueşte 
că, aşa făcând, ai lăsat poate un fluture mai mult 
pe lume! 


— SFÂRŞITUL — 


Li 


CUPRINSUL 


—— 


Din Viața lui Gârleanu, . U... 0. NS 


PRIVELISTI DIN ȚARĂ 


Pag. 


1) Scheia. — Lunca din Mirceşti. ..,., Sc nt alla! 
2) Casa lui Vasile Alecsandri ..... 17.0.7797 pe 
3) Mormântul lui Vasile Alecsandri ...., ein 49 
4) Casa lui lon Creangă . BEN AE 
ea ID A O -ar 24 
6) Mormânt uitat. EAS FT ee Rs. 
7) Iaşul în Iulie 1910 (scrisoare către D. Anghel) 20 
8) Dela Scheia la Hârlău-Macsut . . , y... e 
9) Pe potecile Ceahlăului . . Re a A ea a 
SCHIȚE 
DATSO + e e IIA e va eg > ue 4 NOR 
2) Gr. M. Alecsandrescu . . 2.2.2.0... 54 
Joan Adam IA uia en i 
SWGr2Orleanu: s s. a.. T OE o; ANO 
A A RN eg 
6) loan Al. Brätescu-Voinesti ........ » . 69 
7) Iancu Brezeanu. ...... OG A ri 
oral... . nel. o e a 75 
9) Iaşul de odinioară ......., O 


274 


10) Un rug uriaş . . +. + - Te ol 0 
11) Recunoştinţa - . rear. nee 
42) Cinematografele . es sc este ccc 
13) Artistul şi lumea de alara kr nf e eu P 
14) Holera . «Latas oer e 2 e SEE BEE 
15) Moda la magureet si A E ar 
16) Ceea ce sa mai spus -++++- rr 
17) Mijlocul lui Decembrie . es s ee rer... 
18) 13 Martie . . . +. +. +* MIA Vi difere ee Meta 
19) Dreptul presei . . . +. + ee atic. «cin 
20) Odiseia unei statui oa oo ec... 

21) Dela repetițiile „Luceafărului“ . es.. 
22) Faptul divers . - . - » A aq rs CeO 
23) Trei comemorári e A o ee 
24) Schilodirea Limbitg Moe See ea po, ae 
25) Inapoi, spre clasicism «+ +++ +s m0 *? 
26) Un povestitor fantastic . ern 
27) Vorbe de spirit, fapte Haze „> a ape e ea dă 
28) Compturile scriitorului . . e s =s ere? 


29) Munca scriitorului .-.+-+-+: > ANS 
30) Câştigul scriitorilor noştri. . rennt 
31) Din viafa scriitorilor OSA Lo. ct 
32) Societatea Scriitorilor Români 

33) Intâia sezätoare Iiteranarı sm 2 E e i E 
34) Sezätoare literară la Cernăuţi. . e 
35) Sezätoare literară la Sibiu e e e ss ge 


36) Cu prilejul şezătorii din Sibiu, e . eo Deere 


ÎNSEMNĂRI DE DUMINICĂ 


1) Intâia Duminica șî + 0. alu 
2) A doua Duminică e “e e = se ee ye * . 
3) A treia Duminică $. U}... Wein ine eee 
4) A patra Duminică. ©. 6 + + ee et te 
5) A cincia Duminică . on ei “als en, 
6) A şasea Duminică. . ee ss essre De. 


7) A şaptea Duminică ,... 
8) A opta Duminică . .... 
9) A noua Duminică 


10) A zecea Duminică ....... 


11) A unsprezecea Duminică ...... ER 


12) A douäsprezecea Duminicä 
13) A treisprezecea Duminicä 
14) A patrusprezecea Duminicä 


15) A cincisprezecea Duminicä . 
16) A sasesprezecea Duminicä . 


17) A saptesprezecea Duminicä 
18) A optsprezecea Duminică 


| DE ACELAȘ AUTOR: 


Din lumea celor cari nu cuvânt: . . Lei 18.— 


Cea dintâi durere (nuvele şi schițe). . » 25 — 

Nucul fui, Odobagy. 4. Ars, > ‚30.2 

O noapte de Mailasin ern: . » 45.— 
IN EDITURA: 


LIBR. «UNIVERSALA» ALCALAY & Co. 


PREŢUL LEI 55.— 


«UNIVERSALA» Institut de Arte Grafice. — Bucureşti