Wilbur Smith — [Egiptul Antic] 04 Cautarea

volumul al 4-lea al seriei EGIPTUL ANTIC 


Wilbur Smith 
Seria: 
Egiptul Antic 
Volumul 4 


CĂUTAREA 


Original: The Quest - 2007 
Traducere: | 
ALINA TODERICA 


y 


virtual-project.eu 


t Capitolul 1 


Două siluete singuratice coborau muntele. Erau siluetele a doi 
bărbaţi îmbrăcaţi cu niște blănuri ponosite și purtau căciuli de 
piele, legate sub bărbie ca să-i protejeze de frig. Aveau bărbile 
nerase și fețele asprite de vânt și de soare. In spate cărau 
bruma de bunuri pe care le aveau asupra lor. Deși era în fruntea 
grupului, Meren nu avea habar pe unde se aflau și cum de 
ajunseseră atât de departe. Făcuseră o călătorie lungă și plină 
de primejdii până să ajungă în acest loc. Numai bătrânul care 
mergea imediat în spatele lui știa încotro se îndreptau, însă nu 
se decisese să-l lumineze și pe Meren. 

De când plecaseră din Egipt, străbătuseră mări și lacuri, 
precum și multe râuri tumultuoase; traversaseră câmpii întinse 
și păduri dese. Întâlniseră animale ciudate și periculoase și 
oameni chiar și mai periculoși și mai ciudațţi. Apoi intraseră în 
munţi, un amalgam impresionant de creste acoperite de zăpadă 
și prăpăstii fără fund, cu aerul aproape de nerespirat. Caii le 
muriseră de frig, iar Meren își pierduse vârful unui deget, care 
se înnegrise și căzuse din cauza degerăturilor. Din fericire, nu 
era degetul de la mâna cu care mânuia sabia, nici cel pe care-l 
folosea ca să tragă coarda imensului său arc. 

Meren se opri pe marginea ultimei culmi. Bătrânul se apropie 
de el. Blana lui Meren provenea de la un tigru alb pe care-l 
ucisese cu o singură săgeată. Unul lângă celălalt, cei doi bărbaţi 
priviră în jos, la lumea ce se deschidea la picioarele lor, un 
pământ străin cu râuri și vegetaţie luxuriantă. 

— Au trecut cinci ani, zise Meren, au trecut cinci ani de când 
suntem pe drumuri. Am ajuns la capătul călătoriei, magule? 

— Ei, bunule Meren, ești sigur că atât de mult timp a trecut de 
când am pornit în călătorie? întrebă Taita, iar ochii îi sclipiră 
ironic pe sub sprâncenele albe ca zăpada. 

În semn de răspuns, Meren își desprinse din spate teaca de 
piele a sabiei și îi arătă liniile crestate în ea. 

— Am crestat o linie pentru fiecare zi, în cazul în care vrei să 
le numeri, îl asigură el. 

ÎI însoţise și îl protejase pe Taita mai bine de jumătate din 
viața sa, însă nici acum nu era sigur dacă bătrânul vorbește 
serios sau îl ia peste picior. 


— Dar tot nu mi-ai răspuns la întrebare, preamărite mag. Am 
ajuns la capătul călătoriei? 

— Nu, nu încă, zise Taita scuturând din cap. Dar stai liniștit, 
știm măcar că am început cu dreptul. 

Apoi o luă înainte pe o cărare îngustă care străbătea pieptiș 
stânca. 

Meren se uită în urma lui, apoi trăsăturile sale frumoase și 
dârze se încreţiră într-o grimasă ce sugera o resemnare tristă. 

— Oare se va opri bătrânul diavol vreodată? întrebă el munții. 

Apoi își aruncă în spate teaca sabiei și merse după el. 

La poalele stâncii, dădură peste un bolovan de cuarț alb. Când 
ajunseră în dreptul lui, o voce se auzi din cer: 

— Bine aţi venit, călătorilor! Vă aștept de mult timp. 

Se opriră surprinși și priviră în sus, la stânca de deasupra lor. 
Pe ea stătea o siluetă de copil, un băiat de cel mult unsprezece 
ani. Era ciudat că nu-l remarcaseră mai devreme, pentru că se 
afla chiar în faţa ochilor lor: era învăluit în razele soarelui, iar 
cuarțul crea în jurul lui un nimb de lumină atât de strălucitor, 
încât te dureau ochii dacă priveai spre el. 

— Am fost trimis să vă călăuzesc până la templul lui 
Saraswati, zeița înţelepciunii și a renașterii, zise copilul cu voce 
mieroasă. 

— Vorbești limba egipteană! exclamă surprins Meren. 

Băiatul zâmbi măgulit. Avea faţa măslinie a unei maimuțe 
răutăcioase, însă zâmbetul îi era așa de încântător, încât Meren 
nu putu decât să îi răspundă tot printr-un zâmbet. 

— Numele meu este Ganga. Eu sunt mesagerul. Urmaţi-mă! 
Mai este mult de mers. 

Se ridică în picioare, cu părul des împletit într-o coadă 
atârnându-i pe umărul gol. Deși era frig, nu avea decât o bucată 
de pânză în jurul brâului. Torsul băiatului era măsliniu, iar la 
spate avea o cocoașă de cămilă, grotescă și șocantă. Văzându- 
le expresia, zâmbi din nou și le zise: 

— Vă veți obişnui cu felul în care arăt, așa cum m-am obișnuit 
și eu. 

Sări de pe stâncă și îl prinse pe Taita de mână. 

— Pe aici. 

În următoarele două zile, Ganga îi conduse prin pădurea 
deasă de bambus. Cărarea era foarte întortocheată și fără el cu 
siguranţă s-ar fi pierdut de nenumărate ori. Pe măsură ce 


coborau, aerul se încălzea, așa că își scoaseră blănurile și 
rămaseră cu capul descoperit. Părul lui Taita era rar, drept și 
argintiu. Al lui Meren era des, negru și ondulat. În cea de-a doua 
zi ajunseră la capătul pădurii de bambus, apoi porniră pe 
cărarea ce se afunda în jungla deasă, cu vegetația care forma 
galerii deasupra capetelor lor, blocând accesul razelor soarelui. 
Aerul era cald și greu, din cauza mirosului de pământ reavăn și 
de plante putrezite. Deasupra capetelor lor zburau din timp în 
timp păsări cu penaj viu colorat, maimuțe micuţe se agitau și se 
ciorovăiau pe crengile de sus ale copacilor, iar fluturii colorați 
roiau în jurul lianelor înflorite. 

Jungla se sfârși brusc, aproape dramatic, apoi începu o 
câmpie care se întindea cam o leghe în faţa peretelui junglei. În 
mijlocul acestui luminiș se înălța o construcţie impozantă. 
Turnurile, turnuleţele și terasele erau construite din blocuri de 
piatră de culoarea untului, iar un zid înalt înconjura întregul 
complex. Statuile decorative care acopereau exteriorul clădirii 
înfățișau o orgie voluptuoasă cu femei și bărbaţi goi. 

— Jocul acelor statui ar speria caii, zise Meren zâmbind, dar 
pe un ton critic. 

— După părerea mea, ai fi fost un bun model pentru sculptorii 
care au lucrat asta, sugeră Taita. Toate contorsionările pe care 
corpul omenesc e capabil să le facă au fost reprezentate aici. Cu 
toate astea, nu cred că e ceva nou pentru tine. 

— Ba din contră, aș avea multe de învăţat, admise Meren. 
Jumătate din ce văd aici nici măcar nu mi-a trecut vreodată prin 
minte. 

— Templul Înţelepciunii și al Renașterii, le reaminti Ganga. 
Aici, procrearea este văzută deopotrivă ca un act sacru și 
frumos. 

— De aceeași părere este și Meren, constată Taita maliţios. 

Intrară în curtea templului călcând pe poteca pietruită. 

Porțile masive ale templului erau larg deschise. 

— Intraţi, îi îndemnă Ganga. Sunteţi așteptați de apsare. 

— Apsare? întrebă Meren. 

— Fecioarele templului, le explică Ganga. 

Intrară pe poartă, și până și Taita își arătă surpriza în faţa 
frumuseții grădinii în care se aflau. Pajiștea verde era presărată, 
din loc în loc, cu tufe de trandafiri și cu pomi fructiferi, dintre 
care mulți erau deja plini de roade, cu prune lucioase date în 


pârg. Nici măcar Taita, care era grădinar și horticultor priceput, 
nu cunoștea toate speciile exotice din grădină. Straturile de flori 
erau o explozie de culoare. Chiar lângă intrare, trei tinere 
stăteau așezate pe iarbă. Când îi văzură pe călători intrând, 
săriră în picioare și alergară să-i întâmpine. Râzând și dansând 
încântate, îi sărutară și îi îmbrăţișară. Prima apsară era o tânără 
încântătoare, zveltă și cu plete aurii. Părea aproape o copilă, iar 
pielea ei albă era fără cusur. 

— Bine aţi venit! Eu sunt Astrata, zise ea. 

A doua apsară avea părul negru și ochii migdalaţi. Pielea ei 
era translucidă ca ceara de albine și strălucitoare asemenea 
fildeșului șlefuit de un artist. Era o tânără minunată, în culmea 
feminităţii. 

— Eu sunt Wu Lu, zise ea, mângâind cu admiraţie brațul 
musculos al lui Meren, iar tu ești frumos. 

— Eu sunt Tansid, zise și a treia apsară, care era înaltă și 
statuară. 

Avea ochii turcoaz, părul roșu ca focul și dinţii albi și perfecţi. 
Când îl sărută pe Taita, acesta îi simţi respiraţia la fel de 
parfumată ca florile din grădină. 

— Fii bine-venit! îi spuse ea lui Taita. Vă aşteptam. Kashyap și 
Samana ne-au spus că veţi sosi. Ne-au trimis să vă întâmpinăm. 
Ne aduceți bucurie în suflet. 

Cu un braţ în jurul taliei lui Wu Lu, Meren se uită din nou spre 
poartă. 

— Unde a dispărut Ganga? întrebă el. 

— Ganga n-a existat niciodată, îi spuse Taita. Este un spirit al 
pădurii și acum când misiunea lui s-a încheiat, s-a întors în 
lumea lui. 

Meren acceptă explicaţia. Pentru că trăise atât de mult timp 
alături de mag, se obișnuise să fie martor la cele mai bizare și 
magice fenomene. 

Apsarele îi conduseră la templu. În comparaţie cu grădina 
luminoasă, sălile înalte erau reci și umede, iar aerul mirosea a 
tămâie, de la lumânările ce ardeau lângă imaginile poleite cu 
aur ale zeiței Saraswati. Preotese și preoți înveșmântați în robe 
stacojii venerau imaginea zeiţei, în timp ce alte apsare se 
strecurau printre umbre asemenea unor fluturi. Câteva dintre 
ele veniră să-i sărute și să-i îmbrăţișeze pe străini. Îi mângâiară 


lui Meren brațele și pieptul și se jucară cu barba argintie a lui 
Taita. 

În cele din urmă, Wu Lu, Tansid și Astrata îi luară pe cei doi de 
mână și îi conduseră printr-o galerie, în partea locuită a 
templului. În sala de mese, femeile îi serviră cu boluri de cereale 
și cu vin dulce și roșu. Se hrăniseră cu nimica toată atât de mult 
timp, încât până și Taita mâncă cu poftă. Când se îndestulară, 
Tansid îl luă pe Taita de mână și îl duse în odaia ce-i fusese 
pregătită. Îl ajută să se dezbrace, apoi îl convinse să se așeze 
într-un bazin de cupru plin cu apă caldă, după care îi săpuni cu 
un burete trupul istovit. Era blândă și naturală în mișcări, 
asemenea unei mame care își îngrijește copilul. Taita nu se simţi 
deloc stânjenit, nici măcar atunci când fata îi atinse cu buretele 
cicatricea castrării. După ce îl șterse, îl conduse la covorul de 
dormit, se așeză lângă el și-i cântă încet, până când bătrânul se 
cufundă într-un somn adânc, fără vise. 

Wu Lu și Astrata îl însoţiră pe Meren în altă odaie. Așa cum 
procedase și Tansid, îl spălară și îl conduseră la salteaua de 
dormit. Meren încercă să le reţină lângă el, însă era epuizat, așa 
că nu insistă cu prea mare tragere de inimă. Tinerele râseră și 
se strecurară afară din încăpere. In câteva secunde, Meren 
adormi. 

Dormi până când odaia îi fu invadată de razele soarelui. Când 
se trezi, se simțea odihnit și întinerit. Pânza ponosită și murdară 
care-i acoperise trupul dispăruse, fiind înlocuită cu o tunică 
nouă, cu croială lejeră. Abia terminase cu îmbrăcatul, când auzi 
râsete feminine pe coridor. Cele două fete năvăliră peste el, 
aducând cu ele vase de porțelan și o cană cu suc proaspăt. In 
timp ce mâncau alături de el, apsarele vorbeau cu el în 
egipteană, însă între ele foloseau cu foarte mare ușurință o 
limbă amestecată. Cu toate astea, fiecare din ele prefera limba 
maternă: a Astratei era ioniana, fapt care explica superbul ei păr 
blond, iar Wu Lu vorbea cu clinchetul ca de clopoțel al 
îndepărtatului Catay. 

Când terminară de mâncat, îl scoaseră pe Meren în lumina 
soarelui, acolo unde o fântână se juca cu apa, aruncând-o într- 
un bazin adânc. Amândouă își scoaseră veșmintele ușoare și se 
aruncară goale înăuntru. Când văzu că Meren rămăsese pe mal, 
Astrata, cu părul și trupul șiroindu-i de apă, ieși din bazin pentru 
a-l lua și pe el. Îl prinse, îl dezbrăcă de tunică și îl trase în apă. 


Wu Lu veni s-o ajute și, de îndată ce îl aruncară în apă, începură 
să se bălăcească și să se stropească între ele. In curând, Meren 
renunţă la sfioșenie și deveni la fel de dezinvolt ca ele. Astrata îi 
spălă părul și se miră de cicatricele pe care el le căpătase în 
numeroasele lupte purtate. 

Meren era uimit de perfecțiunea celor două trupuri care se 
frecau de el. Tot timpul, mâinile lor fură ocupate sub apă. Când 
reușiră să-i stârnească dorința, chicotiră încântate, îl traseră 
afară din apă, spre un pavilion de sub copaci. Podeaua de piatră 
era acoperită cu nenumărate covoare și perne de mătase, pe 
care îi întinseră corpul încă ud. 

— Acum o vom venera pe zeiţă, îi spuse Wu Lu. 

— Cum vom face asta? Intrebă Meren. 

— Nu-ţi fie teamă. Îţi vom arăta noi cum, îl asigură Astrata. 

Își lipi corpul cu pielea fină ca mătasea de spatele lui, 
sărutându-i urechile și ceafa, în timp ce abdomenul tinerei i se 
mula pe fund. Brațele Astratei se întinseră s-o mângâie pe Wu 
Lu, care îl săruta pe gură, înlănţuindu-l cu braţele și cu 
picioarele. Cele două fete erau foarte pricepute în arta iubirii. 
După un timp, părea că tinerii se topiseră într-un orgasm 
comun, transformându-se într-o fiinţă cu șase brațe, șase 
picioare și trei guri. 

t Capitolul 2 


Ca și Meren, Taita se trezi devreme. Deși îl epuizase călătoria, 
câteva ore de somn îi refăcuseră și forţa trupului, și pe cea a 
spiritului. Lumina răsăritului îi invadase odaia. Se trezi și se 
ridică în capul oaselor pe rogojină, dându-și seama că nu este 
singur. 

Tansid îngenunche lângă rogojină și îi spuse zâmbitoare: 

— Bună dimineaţa, magule. Ti-am adus mâncare și băutură. 
Când simţi că ţi-ai recăpătat forțele, Kashyap și Samana sunt 
dornici să te întâlnească. 

— Cine sunt aceste două persoane? 

— Kashyap este stareţul nostru, iar Samana este maica 
stareță. Ca și tine, sunt magi. 

Samana îl aștepta la umbra unor copaci, în grădină. Era o 
femeie frumoasă, îmbrăcată cu o robă stacojie. Era greu să-i dai 
o vârstă. 

Părul des de pe tâmple era argintiu, iar ochii îi sclipeau de 
inteligenţă. După ce îl îmbrăţișă, îl îndemnă pe Taita să ia loc 


lângă ea, pe banca de marmură. Îl întrebă cum fusese călătoria 
până la templu, apoi, după ce mai vorbiră un timp, zise: 

— Ne bucurăm că ai ajuns la timp ca să-l întâlneşti pe 
Kashyap. Nu va mai fi mult timp printre noi. El te-a chemat. 

— Ştiam că am fost chemat în acest loc, dar nu știam de cine. 
De ce m-a adus aici? 

— Îţi va spune el însuși acest lucru, zise Samana. 

Apoi se ridică și îl luă de mână. O lăsară pe Tansid singură, iar 
Samana îl conduse prin numeroase pasaje și coridoare, apoi 
urcară o scară ce părea fără sfârșit. 

În cele din urmă, ajunseră într-o încăpere rotundă, în vârful 
celui mai înalt minaret. Era deschisă de jur împrejur și avea 
vedere înspre jungla verde, până departe, spre crestele 
înzăpezite ale munţilor ce se vedeau în partea de nord. In 
mijlocul camerei, pe podea, se afla o saltea moale plină de 
perne, iar pe acea saltea era întins un bărbat. 

— Du-te în faţa lui, șopti Samara. Este aproape surd și trebuie 
să-ţi vadă mișcarea buzelor. 

Taita făcu așa cum i se spuse, apoi el și Kashyap rămaseră un 
timp uitându-se unul la celălalt. 

Kashyap era bătrân. Avea ochii spălăciţi și șterși și era știrb. 
Pielea îi era atât de uscată și de pătată, încât părea un 
pergament vechi. Părul, barba și sprâncenele erau la fel de 
palide și de translucide ca sticla. Mâinile și capul aveau un 
tremur incontrolabil. 

— De ce m-ai chemat, magule? întrebă Taita. 

— Pentru că ai o minte bună, șopti Kashyap. 

— Cum de ai aflat de mine? întrebă Taita. 

— Datorită puterilor tale ezoterice, produci o dezordine în eter 
care se simte de departe, îi explică Kashyap. 

— Ce vrei de la mine? 

— Nimic și totul, poate chiar viaţa ta. 

— Fii mai explicit. 

— O, am lăsat ca lucrurile să se întâmple prea târziu. Tigrul 
morţii mă pândește. Voi muri până la căderea serii. 

— Este urgentă sarcina pe care mi-o încredinţezi? 

— De maximă urgenţă. 

— Ce trebuie să fac? întrebă Taita. 

— Îmi propusesem să te pregătesc pentru lupta ce te 
așteaptă, însă am aflat de la apsare că ești eunuc. N-am știut de 


asta până să vii aici. Nu pot să-ţi transmit înţelepciunea pe calea 
prin care îmi propusesem. 

— La ce cale te gândiseși? întrebă Taita. 

— Prin transfer carnal. 

— Nici acum nu înţeleg. _ 

— Ar fi presupus o uniune sexuală. Insă, din cauza rănii tale, 
acest lucru nu mai este posibil. 

Taita rămase tăcut. Kashyap se întinse și își puse mâna 
uscată, ca o gheară, pe braţul lui Taita. Cu o voce blândă, îi zise: 

— Văd din aura ta că, vorbind despre rana ta, te-am mâhnit. 
Îmi pare nespus de rău, însă mai am foarte puţin timp la 
dispoziţie, prin urmare trebuie să vorbesc deschis. 

Taita rămase tăcut, așa că stareţul continuă: 

— M-am hotărât să fac schimbul cu Samana. Și ea este un 
spirit bun. Când eu nu voi mai fi, ea îţi va împărtăși 
înţelepciunea primită de la mine. Îmi pare rău dacă ţi-am 
pricinuit vreo supărare. 

— Adevărul poate fi dureros, însă nu e vina ta. Voi face tot ce 
trebuie. 

— Atunci rămâi alături de noi până când îi transfer Samanei 
tot ceea ce posed, învățătura și înțelepciunea de o viaţă. Mai 
târziu, ţi-o va transmite ţie și în felul acesta vei fi pregătit pentru 
îndatoririle sacre ce îţi sunt predestinate. 

Taita dădu aprobator din cap. 

Samana bătu scurt din palme și două apsare își făcură 
apariţia pe scări, amândouă tinere și frumoase, una din ele 
brunetă, cealaltă cu părul blond de culoarea mierii. 

Merseră împreună cu Samana la un cămin micuţ de lângă 
perete și o ajutară să prepare pe cărbunii încinși un bol cu 
ierburi puternic mirositoare. Când poţiunea fu gata, i-o dădură 
lui Kashyap s-o bea. În timp ce una din ele îi ţinea capul care i 
se clătina, cealaltă îi ţinea bolul în dreptul buzelor. Bău cu 
zgomot poţiunea, iar un firicel din ea i se scurse pe bărbie. In 
cele din urmă, se prăbuși ostenit pe saltea. 

Cele două apsare îl dezbrăcară cu respect, apoi îi turnară pe 
abdomen un balsam înmiresmat, dintr-o sticlă de alabastru. 
Apoi îi masară mădularul cu blândeţe, dar insistent. Kashyap 
gemu, murmură ceva și își roti capul dintr-o parte într-alta, însă 
în mâinile pricepute ale apsarelor și sub influenţa licorii pe care 
o sorbise, sexul i se umflă și i se întări. Când intră complet în 


erecţie, Samana veni pe saltea. Își suflecă până la brâu poalele 
robei stacojii, arătându-și picioarele frumoase și fesele rotunde 
și puternice. Cu picioarele depărtate, se urcă peste Kashyap, 
apoi îi apucă sexul cu mâna și și-l introduse în vagin. De îndată 
ce se uniră, dădu drumul poalelor robei și, la adăpost, începu să 
se legene încet deasupra lui, șoptindu-i tandru: 

— Stăpâne, sunt pregătită să primesc tot ceea ce ai să-mi 
oferi. 

— De bunăvoie ţi le încredințez, se auzi vocea slabă a lui 
Kashyap. Folosește-le cu înțelepciune și numai pentru a face 
bine. 

Își răsuci din nou capul dintr-o parte într-alta, iar trăsăturile 
chipului bătrân se schimonosiră într-un rictus. Apoi se încordă și 
gemu, iar corpul îi rămase încremenit într-o convulsie. Nu se mai 
mișcă timp de aproape o oră. După un timp, respiraţia îi ieși ca 
un grohăit din gât, apoi se prăbuși inert pe saltea. 

Samana își înăbuși un țipăt. 

— E mort, zise ea, copleșită de durere și de compasiune. 

Se desprinse de corpul neînsufleţit al lui Kashyap, îngenunche 
lângă el și îi cobori pleoapele peste ochii care rămăseseră 
privind în gol. Apoi se uită spre Taita. 

— Astăzi, la căderea serii, îi vom arde trupul. Kashyap a fost 
părintele meu spiritual și călăuza mea de până acum. Mi-a fost 
mai mult decât un tată. lar acum esenţa lui continuă să trăiască 
în mine. A devenit una cu spiritul meu. lartă-mă, magule, însă 
va dura ceva până să-mi revin suficient de bine după această 
experiență devastatoare, ca să-ţi pot fi de vreun folos. Când voi 
fi pregătită, voi veni eu la tine. 

În acea seară, Taita stătu, cu Tansid lângă el, pe micul balcon 
întunecat al odăii sale și privi în jos, spre rugul funerar al lui 
Kashyap, care ardea în grădina templului. li părea extrem de rău 
că n-avusese ocazia să-l cunoască pe acest bărbat mai înainte. 
Chiar și în timpul scurtei lor conversații simţise că exista o 
puternică legătură între ei. 

La un moment dat, o voce diafană se auzi în întuneric, 
scoțându-l din reveria în care se afla. Se întoarse și văzu că 
Samana venise pe nesimţite lângă ei. 

— Și Kashyap era conștient de legătura dintre voi, zise ea, 
luându-l pe Taita de mână. Ești unul dintre servitorii Adevărului. 
De aceea te-a chemat atât de grabnic. Ar fi venit el la tine, însă 


trupul firav și lipsit de putere nu i-a îngăduit să facă o asemenea 
călătorie. În timpul schimbului carnal la care ai fost martor - 
ultimul mare sacrificiu pe care l-a făcut în numele Adevărului 
Kashyap mi-a transmis un mesaj pe care trebuie să ţi-l aduc la 
cunoștință. Însă înainte de asta, m-a însărcinat să-ţi probez 
credinţa. Spune-mi, Taita din Gallala, care este crezul tău? 

După câteva momente de chibzuială, Taita răspunse: 

— Cred că universul este un câmp de bătălie pentru doi 
stăpâni puternici. Primul din ei este stăpânul zeilor și al 
Adevărului. Al doilea este stăpânul demonilor și al Minciunii. 

— Ce rol jucăm noi, sărmani muritori, în această încleștare 
cataclismică? întrebă Samana. 

— Ne putem dedica viaţa Adevărului sau ne putem lăsa 
înghiţiți de Minciună. 

— Dacă alegem calea dreaptă a Adevărului, cum reuşim să ne 
împotrivim puterii întunecate a Minciunii? 

— Urcând Muntele Etern până pe creste, de unde putem 
vedea clar fața Adevărului. De îndată ce facem asta, vom primi 
rangul de Nemuritori Buni, adică vom deveni luptătorii 
Adevărului. 

— Acesta este destinul tuturor bărbaților? 

— Nicidecum! Doar foarte puţini dintre ei, cei mai merituoși, 
vor primi acest statut. 

— La sfârșitul lumii, Adevărul va triumfa asupra Minciunii? 

— Nu, Minciuna nu va pieri, dar la fel se va întâmpla și cu 
Adevărul. Confruntarea are loc în trecut și în viitor, însă este 
eternă. 

— Atunci Adevărul nu este Dumnezeu? 

— Poţi să-i spui Ra sau Ahura Mazda, Vishnu sau Zeus, Odin 
sau orice alt nume îţi sună mai sfânt, însă Dumnezeu este 
Dumnezeu, unul singur. 

Taita mărturisise astfel care era credința sa. 

— Văd din aura ta că nu ai minţit deloc în afirmaţiile pe care 
le-ai făcut, zise Samana încet, îngenunchind lângă el. Spiritul lui 
Kashyap care se află acum în mine este mulţumit că ești de 
partea Adevărului. Nu stă nimic în calea misiunii noastre. Acum 
putem începe. 

— Samana, explică-mi, te rog, ce reprezintă „misiunea” 
noastră. 


— În aceste momente dificile, Minciuna este în plină 
ascensiune. O nouă forţă amenințătoare s-a ridicat din leagănul 
omenirii, dar în mod special din Egiptul tău. Ai fost chemat aici 
ca să te pregătim pentru lupta împotriva acestui lucru îngrozitor. 
O să-ţi deschid Ochiul Interior pentru a vedea clar calea pe care 
trebuie s-o urmezi. 

Samana se ridică în picioare și îl îmbrăţișă, apoi continuă: 

— Nu avem timp de pierdut. Vom începe din zori. Dar înainte 
de asta, trebuie să-ți găsim un ajutor. 

— Care sunt persoanele din rândul cărora trebuie să alegem? 
întrebă Taita. 

— Apsara ta, Tansid, m-a ajutat și cu alte ocazii. Ştie ce este 
de făcut. 

— Atunci numește-o pe ea, fu de acord Taita. 

Samana dădu din cap și întinse o mână către Tansid. 

Cele două femei se îmbrăţișară, apoi se uitară din nou spre 
Taita. 

— Trebuie să-ți alegi singur ajutorul, zise Samana. 

— Spune-mi ce criterii trebuie să îndeplinească. 

— Trebuie să fie puternic și să aibă compasiune faţă de tine. 
Trebuie să ai încredere în el. 

— Meren, zise Taita fără să ezite. 

— Bineînţeles, încuviință Samana. 


t Capitolul 3 


În zorii zilei, cei patru începură urcușul de la poalele muntelui, 
pe potecuţa ce străbătea jungla, până când ajunseră în pădurea 
de bambus. Samana examină multe crengi galbene de bambus 
înainte de a alege o ramură matură, din care Meren tăie o 
bucată subţire. După aceea, o duse la templu. 

Din acea ramură, Tansid și Samana făcură cu grijă niște ace 
de bambus. Le șlefuiră până ajunseră de grosimea unui fir de 
păr, însă mai ascuţite și mai rezistente decât cel mai bun bronz. 

In atmosfera senină a comunităţii din templu plutea tensiunea 
așteptării. Apsarele nu mai râdeau și își ţineau în frâu buna 
dispoziţie. 

Ori de câte ori Tansid se uita la Taita, în ochi i se citea o 
teamă vecină cu mila. Samana își petrecu următoarele zile 
încercând să-l pregătească pentru chinurile ce-l așteptau. 
Discutară despre nenumărate lucruri, iar Samana grăia cu vocea 
și cu înţelepciunea lui Kashyap. 


La un moment dat, Taita deschise vorba despre un subiect 
care-l preocupa de mult timp. 

— Din câte am înțeles, ești un Muritor cu Viață Lungă, 
Samana. 

— La fel ca și tine, Taita. 

— Cum se face că doar puţini oameni trăiesc atât de mult ca 
noi? întrebă el. Este împotriva firii. 

— În ceea ce mă privește, la fel ca în cazul lui Kashyap, poate 
e doar o consecință a hranei pe care o consumăm sau a băuturii 
pe care o bem, a credinţei noastre și a felului în care gândim. 
Sau poate că avem un scop anume, un motiv să continuăm să 
trăim, un impuls care ne împinge mai departe. 

— Dar cu mine ce este? Deși simt că sunt un băieţandru în 
comparaţie cu tine și cu Kashyap, am depăşit durata vietii 
majorităţii bărbaţilor pe care i-am cunoscut, spuse Taita. 

— Tu ești un spirit bun, zise Samana zâmbind. Până acum, 
intelectul tău a reușit să învingă fragilitatea trupului, însă, în 
final, cu toţii murim, asemenea lui Kashyap. 

— Mi-ai răspuns la prima întrebare, dar mai am una. Cine m-a 
ales pe mine? întrebă Taita, conștient că această întrebare era 
menită să rămână fără răspuns. 

— Ai fost ales, șopti Samana zâmbind dulce și enigmatic și 
întinzându-se să-i pună degetul peste buze. Mulţumește-te cu 
acest răspuns. 

Taita știa că o împinsese la limita cunoștințelor pe care le 
deținea. 

Restul zilei și noaptea care urmă le petrecură împreună, 
meditând la ceea ce li se întâmplase deja. Apoi îl duse în 
camera ei și dormiră îmbrăţișaţi, de parcă ar fi fost mamă și fiu, 
până când lumina zorilor invadă încăperea. Se treziră și se 
îmbăiară împreună, apoi Samana îl duse la o construcţie de 
piatră ascunsă într-un colţ de grădină pe care Taita nu-l vizitase 
până atunci. 

Tansid era deja acolo, ocupată să curețe masa de marmură 
din centrul marii încăperi principale. Când intrară cei doi, se uită 
spre ei și zise: 

— Tocmai pregăteam ultimul ac. Dar vă las, dacă doriţi să 
rămâneţi singuri. 

— Nu pleca, mult iubită Tansid, îi zise Samana. Prezenţa ta nu 
ne deranjează defel. 


Apoi îl luă pe Taita de mână și îi arătă camera. 

— Această clădire a fost înălțată de primii stareți. Aveau 
nevoie de lumină bună pentru operaţii, zise ea arătând spre 
fereastra mare, larg deschisă, tăiată în peretele de deasupra lor. 
Pe această masă de marmură, mai bine de cincizeci de generații 
de stareţi au deschis Ochiul Interior. Fiecare dintre ei era un 
maestru, așa cum îi numim noi pe iniţiaţi, adică pe aceia care 
sunt capabili să vadă aura oamenilor și a animalelor. Acelea, 
zise ea arătând către scrierile cioplite în perete, sunt mărturiile 
celor de dinaintea noastră, de-a lungul mileniilor și al secolelor. 
Între noi nu trebuie să existe nicio urmă de reţinere. N-o să-ți 
dau speranţe deșarte - ai vedea dacă te-aș minţi încă dinainte 
de a rosti acel cuvânt. Așa că îţi spun cu mâna pe inimă că, sub 
tutela lui Kashyap, am încercat de patru ori să deschid Ochiul 
Interior. 

Arătă spre cele mai recente inscripţii de pe perete. 

— Acolo sunt însemnările legate de încercările mele eșuate. 
Poate că la început mi-au lipsit îndemânarea și dexteritatea. 
Poate că pacienţii mei nu înaintaseră îndeajuns de mult pe calea 
cea dreaptă. Într-unul dintre cazuri, rezultatul a fost dezastruos. 
Te avertizez, Taita, că riscurile sunt mari. 

Samana rămase un timp tăcută, meditând la ce avea să facă. 
Apoi continuă: 

— N-am fost prima care a dat greș. Uită-te aici! 

ÎI conduse spre niște inscripţii de pe peretele opus, roase de 
timp și acoperite de mucegai. 

— Acestea sunt vechi și extrem de dificil de descifrat, însă îţi 
pot spune eu despre ce este vorba. Acum aproape două mii de 
ani, a venit o femeie la acest templu. Era supravieţuitoarea unui 
popor străvechi ce trăise în marele oraș numit Ilion, aflat pe 
malul Mării Egee. Fusese Marea Preoteasă a zeului Apollo. Era, 
ca și tine, o Muritoare cu Viaţă Lungă. De-a lungul secolelor, 
după distrugerea orașului și a templului, colindase prin lume, 
adunând înţelepciune și învăţătură. Starețul din acele timpuri se 
numea Kurma. Ciudata femeie îl convinsese că este o slujitoare 
a Adevărului. În felul acesta, l-a determinat să-i deschidă Ochiul 
Interior. Rezultatul a fost un succes care l-a entuziasmat foarte 
tare. Însă după un timp, mult după ce femeia plecase de la 
templu, stareţul a fost cuprins de remușcări și de îndoieli. O 
serie de evenimente nefericite l-au făcut să creadă că femeia 


era, de fapt, adepta căii răului, o servitoare a Minciunii. Până la 
urmă, a reușit să afle că se folosise de magie pentru a o ucide 
pe cea care fusese iniţial aleasă. Işi asumase identitatea femeii 
ucise și fusese suficient de pricepută să-și ascundă adevărata 
natură, astfel amăgindu-l. 

— Ce s-a ales de această ființă? 

— Generaţii de-a rândul, stareţi și zeițe Saraswati au încercat 
să-i dea de urmă. Însă ea s-a ascuns cu măiestrie și a dispărut. 
Probabil că între timp a murit. Aceasta este singura noastră 
speranţă. 

— Cum se numea? întrebă Taita. 

— Uite aici! E cioplit în piatră, zise Samana atingând 
scrijelitura cu vârful degetului. Își spunea Eos, după sora zeului 
Soare. Însă acum știu că nu acesta era adevăratul ei nume. lar 
semnul spiritului ei este amprenta unei labe de pisică. lată-l! 

— Câţi au mai dat greș? întrebă Taita, încercând să-i distragă 
atenția de la presimţirile întunecate. 

— Mulţi. 

— Povestește-mi din experienţa ta. 

Samana se gândi puţin, apoi zise: 

— Îmi amintesc de un caz în mod deosebit, de pe vremea 
când eram novice. Se numea Wotad, un preot al zeului Odin. 
Pielea îi era acoperită cu tatuaje albastre sacre. Venise la acest 
templu din ţinuturile nordice de lângă Marea Rece. Avea o 
constituţie solidă, însă a murit din cauza acelor de bambus. 
Imensa sa forţă fizică nu l-a putut apăra de puterea care a fost 
dezlănţțuită în el prin deschiderea Ochiului Interior. l-a explodat 
creierul, iar sângele i-a ţâșnit pe urechi și pe nas, zise Samana 
oftând. A avut parte de o moarte îngrozitoare, dar rapidă. Wotad 
a fost mai norocos decât alţii de dinaintea lui. Ochiul Interior se 
poate întoarce împotriva posesorului, asemenea unui șarpe 
veninos apucat de coadă. Unele orori pe care le scoate la iveală 
sunt prea înfiorătoare ca să le poţi face faţă. 

Restul acelei zile, Tansid munci în tăcere, șlefuind cu atenţie 
ultimele ace de bambus și aranjând instrumentele chirurgicale. 

În final, Samana se uită la Taita și i se adresă dulce: 

— Acum știi pericolele care te pândesc. Nu ești obligat să 
treci prin așa ceva împotriva voinţei tale. Alegerea îţi aparține. 


— Nu am de ales, zise Taita scuturând din cap cu hotărâre. În 
acest moment, știu că hotărârea a fost luată pentru mine din 
ziua când m-am născut. 


t Capitolul 4 


_ În noaptea aceea, Tansid și Meren dormiră în odaia lui Taita. 
Inainte de a sufla în lampă, Tansid îi aduse lui Taita un micuţ bol 
de porțelan, plin cu o infuzie de ierburi. De îndată ce termină de 
băut licoarea, se întinse pe rogojină și se prăbuși într-un somn 
adânc. Meren se trezi de două ori în acea noapte pentru a-i 
asculta respiraţia și pentru a-l înveli, atunci când aerul rece al 
dimineții pătrunse înăuntru. 

Când se trezi Taita, îi văzu pe cei trei, Samana, Tansid și 
Meren, îngenuncheați lângă rogojina sa. 

— Mărite mag, ești pregătit? îl întrebă Samana. 

Taita dădu din cap că da, însă Meren izbucni: 

— Nu face asta, mărite mag. Nu le lăsa să-ţi facă asta. E 
lucrarea diavolului. 

Taita îi apucă braţul musculos și îl scutură cu putere. 

— Te-am ales pe tine pentru această sarcină. Am nevoie de 
tine. Să nu care cumva să mă dezamăgești, Meren. Dacă ar 
trebui să fac asta de unul singur, cine știe care ar fi 
consecințele? Insă împreună vom reuși, așa cum am făcut-o de 
nenumărate ori. Ești pregătit, Meren? îl întrebă Taita pe bărbatul 
care respira sacadat. Ești alături de mine așa cum ai fost 
întotdeauna? 

— lartă-mă, mărite mag, am fost slab, dar acum sunt pregătit, 
șopti el. 

Samana îi conduse la clădirea străveche, prin minunata 
grădină scăldată de lumina soarelui. Intr-un capăt al mesei de 
marmură se aflaţi instrumentele chirurgicale, iar în celălalt 
capăt ardea o tavă cu jăratic care încălzea aerul. Sub masă era 
întinsă o blană de oaie. Lui Taita nu fu nevoie să i se spună 
nimic: îngenunche în mijlocul rogojinii din faţa mesei. Samana îi 
făcu lui Meren un semn cu capul; în mod evident, îl instruise în 
privinţa sarcinilor care-i reveneau. Ingenunche în spatele lui 
Taita și, prinzându-i cu blândeţe braţele la spate, îl imobiliză. 

— Închide ochii, Meren, îl îndemnă Samana. Nu te uita. 

Se aplecă și îi oferi lui Taita o bucată de piele pe care s-o 
strângă între dinţi. Taita refuză cu o mișcare demnă a capului. 
Samana îngenunche în fața lui, cu o lingură de argint în mână; 


cu două degete de la cealaltă mână, despărți pleoapele ochiului 
lui Taita. 

— Întotdeauna în ochiul drept, șopti ea, de partea Adevărului. 
Ține-l bine, Meren! zise ea deschizându-i larg pleoapele. 

Meren mormăi aprobator și întări strânsoarea, până se 
transformă într-un inel de bronz în jurul stăpânului său. Samana 
băgă vârful lingurii sub pleoapa superioară și, cu o mișcare 
sigură și fermă, o strecură în spatele globului ocular. Apoi, cu 
blândeţe, scoase ochiul din orbită. Il lăsă să atârne pe pieptul lui 
Taita, suspendat de nervul optic. Orbita goală arăta ca o peșteră 
roz, în care jucau lacrimile. Samana îi dădu lingura de argint lui 
Tansid, care o puse deoparte și alese unul dintre acele de 
bambus. Tinu vârful acului deasupra flăcării până când se topi și 
se întări. Încă mai fumega atunci când i-l oferi Samanei. Cu acul 
în mâna dreaptă, Samana își cobori capul până ajunse la nivelul 
orbitei goale a lui Taita. Stabili care este poziţia și unghiul 
canalului ocular, la intrarea în craniu. Pleoapele lui Taita se 
zbătură sub degetele ei, bătând incontrolabil. Samana le ignoră. 
Introduse acul în cavitatea oculară până când vârful atinse 
deschizătura canalului. Apăsă mai tare, până când, brusc, acul 
străpunse membrana și alunecă de-a lungul nervului fără să-l 
afecteze. Aproape că nu depuse nicio rezistenţă. Alunecă din ce 
în ce mai adânc. Când ajunse la o adâncime de aproape un 
deget în lobul frontal al creierului, Samana intui mai degrabă 
decât simţi o ușoară presiune când vârful atinse legătura 
nervilor optici, în punctul încrucișării fibrelor acestora. Vârful de 
bambus se afla acum la portal. Următoarea mișcare trebuia 
executată cu maximă precizie. Deși expresia de pe chipul 
Samanei rămăsese serenă, pe pielea ei de un alb imaculat 
apărură broboane de transpiraţie, iar ochii i se îngustară de 
concentrare. Se încordă și apăsă cu putere. Taita nu reacţionă în 
niciun fel. Samana știu că ratase ţinta. Trase puţin acul, îl 
reașeză, îl introduse din nou la aceeași adâncime, însă de data 
aceasta îl orientă puţin mai sus. 

Taita fu străbătut de un tremur și oftă ușor. Apoi, după ce 
căzu în amorțeală, corpul i se relaxă. Lui Meren i se explicase că 
așa se vor întâmpla lucrurile, așa că îi strânse cu putere bărbia, 
pentru a o împiedica să cadă în faţă. Samana scoase acul din 
orbită la fel de grijuliu cum îl introdusese. Se aplecă în față 
pentru a examina înţepătura din spatele ochiului. Nu curgea 


deloc sânge. Chiar în faţa ochilor ei, rana se închise instantaneu. 
Samana scoase un sunet de aprobare. Apoi folosi lingura pentru 
a reașeza ochiul în orbită. Pleoapele lui Taita se zbătură rapid, în 
timp ce ochiul se reașeza în orbită. Samana luă bandajul de 
pânză pe care Tansid îl îmbibase într-o poţiune tămăduitoare și 
îl așeză pe masa de marmură, apoi îl legă în jurul capului lui 
Taita, acoperindu-i amândoi ochii și înnodându-l bine. 

— Meren, du-l în odaia lui cât de repede poţi, înainte de a-și 
veni în simțţiri. 

Meren îl ridică în braţe ca pe un copil adormit, așezându-i 
capul pe umărul său solid. Alergă cu Taita înapoi la templu, 
până în camera lui. Samana și Tansid îl urmară îndeaproape. 

Când ajunseră și cele două femei, Tansid se duse la vatră, 
acolo unde lăsase pe foc un ceainic. Turnă un bol din infuzia de 
plante și i-l dădu Samanei. 

— Ridică-i capul! ordonă Samana, ţinând bolul în dreptul 
buzelor lui Taita, turbându-i în gură din lichid și masându-i gâtul 
ca să-l facă să-l înghită. 

In felul acesta, reuși să-i toarne pe gât toată licoarea din bol. 

Nu după mult timp, Taita își reveni din letargie și întinse mâna 
să-și atingă bandajul care-i acoperea ochii. Capul începu să i se 
miște ca o venă în care pulsa sângele. Dinţii începură să-i 
clănţăne, apoi și-i încleștă. Mușchii fălcilor se încordară, iar 
Meren se temu la gândul că ar putea să-și înghită limba. Încercă 
să-i deschidă maxilarul cu degetele, însă, pe neașteptate, gura 
lui Taita se deschise brusc și scoase un țipăt puternic, iar 
mușchii i se încordară ca ramurile de tec. Corpul îi fu scuturat de 
spasm după spasm. Striga înspăimântat și gemea cu disperare, 
apoi izbucni în hohote isterice de râs. La fel de brusc, se puse pe 
plâns, de parcă inima i-ar fi fost frântă. Apoi strigă din nou, iar 
spinarea i se arcui până își atinse călcâiele cu capul. Nici măcar 
Meren nu putea să facă față corpului lui firav și bătrân, care 
părea acum înzestrat cu o forță demonică. 

— Ce anume l-a posedat? o întrebă el pe Samana cu voce 
rugătoare. Fă-l să se oprească până să ajungă să-și pună capăt 
zilelor. 

— Ochiul său Interior este acum larg deschis. Încă n-a învăţat 
să și-l controleze. Prin mintea lui trec imagini atât de 
înfricoșătoare, încât ar putea să ia minţile unui om obișnuit, 
copleșindu-l. Îndură suferinţa întregii omeniri. 


La rândul ei, Samana se străduia să-l facă pe Taita să maiia o 
gură din băutura amară. Taita scuipă lichidul în sus, spre 
tavanul odăii. 

— Această frenezie l-a ucis pe Wotad nordicul, îi zise Samana 
lui Tansid. Imaginile i-au umplut creierul, asemenea unui burduf 
care e umplut cu ulei fierbinte până când crapă. 

Samana îl ţinea pe Taita de mână, ca să-l împiedice să-și 
desfacă bandajul de pe ochi. 

— Magul simte acum durerea fiecărei văduve și a fiecărei 
femei care și-a văzut primul ei copil murind sub propriii ochi. 
Trăiește durerea fiecărui bărbat și a fiecărei femei care au fost 
vreodată schingiuiţi, torturați sau mistuiţi de boli. Sufletul îi e 
chinuit de cruzimea fiecărui tiran care a trăit pe această lume, 
de răutatea și mârșăvia Minciunii. Se pârjolește în flăcările care 
au mistuit orașe și moare alături de toţi cei care au pierit pe mii 
de câmpuri de luptă. Simte disperarea fiecărui suflet rătăcit care 
a trăit vreodată pe această lume. Privește adânc în hăurile 
iadului. 

— O să-l omoare atâta suferinţă, zise Meren, suferind aproape 
la fel de tare ca stăpânul lui. 

— Da, dacă nu reușește să-și controleze Ochiul Interior, da, 
într-adevăr, ar putea să-l omoare. Ține-l bine, nu-l lăsa să-și facă 
singur rău! 

Capul lui Taita se zbătea atât de rău dintr-o parte într-alta, 
încât ţeasta se lovi de zidul de piatră de lângă rogojină. 

Samana începu să cânte o invocaţie, cu voce tare, 
pătrunzătoare, care nu părea a ei, într-o limbă pe care Meren 
nu-și amintea s-o mai fi auzit vreodată. Însă incantaţia nu avu 
aproape niciun efect. 

Meren cuprinse cu braţele capul lui Taita și începu să-l legene. 
Samana și Tansid trecură de o parte și de alta a lui Taita, 
acoperindu-l cu propriile trupuri, pentru a-l împiedica să se 
rănească din cauza zbaterii incontrolabile. Tansid îi făcu 
respiraţie gură la gură. 

— Taita, îl strigă ea. Întoarce-te, întoarce-te la noi! îi strigă ea. 

— Nu te aude, îi spuse Samana lui Tansid. 

Se aplecă asupra lui Taita și îi cuprinse cu mâinile urechea 
dreaptă, urechea Adevărului. Îi șopti ceva liniștitor, în limba în 
care rostise și incantaţia. Meren îi recunoscu inflexiunile. Deși 


nu o înțelegea, îl auzise pe Taita folosind-o când vorbea cu 
ceilalți magi. Era limba lor secretă, pe care o numeau tenmass. 

Taita se linişti, iar capul îi căzu într-o parte, de parcă ar fi 
ascultat cuvintele Samanei. Vocea fetei cobori, însă deveni mai 
apăsată. 

Taita murmură un răspuns. Meren își dădu seama că Samana 
îi dădea instrucţiuni, îl ajuta să-și închidă Ochiul Interior, să 
filtreze imaginile nimicitoare și sunetele, să înțeleagă prin ce 
anume trecea și să străbată torenţii de emoție care îl 
străbăteau. Rămaseră restul zilei alături de el, la fel și în timpul 
nopţii care urmă. În zori, Meren era atât de epuizat, încât se 
cufundă într-un somn adânc. Cele două femei nu încercară să-l 
trezească, ci îl lăsară să se odihnească. Trupul lui fusese 
antrenat pentru luptă și efort fizic, însă nu avea rezistenţa 
mentală a femeilor. În comparaţie cu ele, avea forţa unui copil. 

Samana și Tansid rămaseră alături de Taita. Uneori părea că 
doarme. Alteori era neliniștit, delirând în răstimpuri. În spatele 
legăturii care-i acoperea ochii, părea incapabil să deosebească 
fantezia de realitate. La un moment dat, se ridică în capul 
oaselor și o îmbrăţișă cu o pasiune sălbatică pe Tansid, 
strigându-i: 

— Lostris! Te-ai întors, așa cum ai promis. O, pe Isis și pe 
Horus, te-am așteptat! Mi-a fost foame și sete de tine în toți 
acești ani. Să nu mă mai păraăsești. _ 

Tansid nu păru neliniștită de izbucnirea lui Taita. li mângâie 
părul argintiu, zicându-i: 

— Taita, nu te neliniști! Voi rămâne cu tine atâta timp cât vei 
avea nevoie de mine. 

Îl luă la pieptul ei așa cum ai lua un copil, mângâindu-l până 
când se cufundă din nou în nesimţire. Apoi se uită întrebător la 
Samana: 

— Lostris? 

— A fost odinioară regina Egiptului, explică aceasta. 

Folosindu-se de Ochiul Interior și de cunoștințele lui Kashyap, 
putuse să pătrundă adânc în mintea lui Taita și în amintirile lui. 

Samanei îi era limpede că Taita o iubea pe Lostris de parcă ar 
fi simţit ea însăși acea iubire. 

— Taita a crescut-o de când era mică. Era frumoasă. Erau 
suflete pereche, însă nu au putut să se unească. Trupului său 
mutilat i-a lipsit puterea bărbătească, așa că nu i-a putut fi 


decât prieten și protector. Cu toate acestea, a iubit-o întreaga 
sa viaţă și dincolo de ea. Și ea l-a iubit. Ultimele ei cuvinte, în 
momentul când a murit în braţele lui, au fost: „Am iubit doar doi 
bărbați în viața mea, iar tu ai fost unul din ei. Sper ca în 
următoarea viaţă, zeii să fie mai blânzi cu dragostea noastră”. 

Samana avea vocea gâtuită de emoție, iar ochii celor două 
femei erau plini de lacrimi. 

Tansid fu aceea care rupse tăcerea ce se așternuse între ele. 

— Spune-mi, te rog, toată povestea, Samana. Nu există nimic 
mai frumos pe această lume decât dragostea adevărată. 

— După moartea lui Lostris, zise Samana încet, mângâind 
capul magului, Taita a îmbălsămat-o. Inainte de a-i așeza trupul 
în sarcofag, i-a tăiat o buclă din păr și a ferecat-o într-un 
medalion de aur. Vezi? Il poartă chiar și acum, rosti ea 
aplecându-se asupra magului și atingând medalionul ce atârna 
la gâtul lui Taita. Incă o mai așteaptă să se întoarcă. 

Tansid plânse, însă Samana, deși îi împărtășea durerea, nu fu 
în stare să verse vreo lacrimă. Ajunsese atât de departe pe 
calea adepților, încât lăsase cu mult timp în urmă slăbiciunea 
omenească. Tristeţea era cealaltă faţă a bucuriei. lar a suferi 
era omenește. 

Tansid nu-și pierduse încă puterea de a plânge. 


t Capitolul 5 


La sfârșitul sezonului ploios, Taita reușise să-și revină din 
chinul prin care trecuse și să-și controleze Ochiul Interior. Cu 
toţii erau conștienți de puterea de care dispunea Taita acum. 
Radia serenitate spirituală. Lui Meren și lui Tansid le plăcea să 
fie alături de el, datorită forţei pe care le-o transmitea. 

Taita își petrecea majoritatea orelor de veghe în preajma 
Samanei, la porţile templului. Prin Ochiul Interior, îi cercetau pe 
toţi cei care treceau pragul templului. În viziunea lor, fiecare 
ființă se reflecta în propria aură - un nor de lumină 
schimbătoare, care le scotea la iveală emoţiile, gândurile și 
caracterul. Samana îl iniţia pe Taita în arta interpretării acestor 
semne. 

Când se înnopta, iar ceilalţi se retrăgeau în odăile lor, Samana 
și Taita rămâneau unul lângă celălalt, ascunși în cel mai 
întunecat ungher al templului, înconjurați de efigiile zeiţei 
Saraswati. Işi petreceau întreaga noapte vorbind în limba 


ezoterică a înalţilor adepţi, pe care nici Meren, nici apsarele, nici 
măcar învățata Tansid nu o înțelegeau. 

Era ca și cum simțeau că se apropie momentul despărțirii și 
că trebuie să profite din plin de fiecare oră pe care o aveau la 
dispoziţie. 

— De ce n-ai aură? o întrebă Taita în timpul ultimei lor 
discuţii. 

— Nici tu nu ai, răspunse Samana. Maeștrii nu au aură. În felul 
acesta ne recunoaștem unii pe alţii. 

— Eşti cu mult mai înțeleaptă decât mine! 

— Cu setea ta de cunoaștere și prin capacitatea de 
memorare, mă întreci cu mult. Acum că ai avut șansa să capeţi 
Ochiul Interior, pătrunzi în penultimul nivel al adepților. Mai este 
doar un nivel peste cel la care te afli acum, cel al Nemuritorilor 
Binevoitori. 

— Cu fiecare zi ce trece, simt că devin din ce în ce mai 
puternic. Cu fiecare zi ce trece, chemarea e din ce în ce mai 
puternică. Nu trebuie s-o înăbuș. Trebuie să te părăsesc și să-mi 
urmez calea. 

— Da, timpul tău alături de noi se apropie de sfârșit, fu de 
acord Samana. 

— Nu ne vom mai întâlni niciodată, Taita. Fie ca îndrăzneala 
să-ţi fie calauză. Fie ca Ochiul Interior să-ţi arate drumul. 


t Capitolul 6 


Meren era cu Astrata și cu Wu Lu în pavilionul de lângă bazin. 
Se repeziră la haine și se îmbrăcară repede, când Taita, urmat 
îndeaproape de Tansid, se apropie de ei cu pas hotărât. 

Abia atunci își dădură seama cât de mult se schimbase Taita. 
Nu mai era cocârjat de povara anilor, ci falnic și puternic. Deși 
părul și barba erau tot argintii, păreau mai dese, mai lucioase. 
Ochii săi nu mai erau apoși și miopi, ci limpezi și cu o privire 
ageră. Chiar și Meren, care nu se putea mândri cu 
perspicacitatea lui, remarcă schimbările. Se repezi spre Taita și 
se prosternă la picioarele lui, îmbrăţișându-i genunchii, fără să 
spună vreun cuvânt. Taita îl ridică de jos și îl îmbrăţișă. Apoi, de 
la distanţa de un brat, îl scrută cu atenţie. 

Aura lui Meren era portocalie aprinsă, asemenea zorilor din 
deșert, aura unui luptător onest, curajos și sincer. 

— Bunule Meren, ia-ţi armele pentru că trebuie să plecăm. 


La început, Meren rămase țintuit locului temător, însă după 
aceea se uită la Astrata. 

Taita îi studie aura. Era clară asemenea flăcării unei lămpi cu 
ulei. Apoi se liniști, pe măsură ce își înăbușea tristeţea pricinuită 
de despărțire. Meren își întoarse privirea de la ea și se duse spre 
dormitoarele templului. După câteva minute ieși din nou, cu 
sabia în teacă prinsă la brâu, cu arcul și săgețile atârnând pe 
umăr. Ducea cu el și mantia din piele de tigru a lui Taita, rulată 
și prinsă la spate. 

Taita le sărută pe femei. Era fascinat de aurele dansânde ale 
celor trei apsare. Wu Lu era învăluită într-un nimb argintiu, aura 
ei era presărată cu un auriu strălucitor, mai complexă și mai 
profundă decât cea a Astratei. Era mai avansată pe drumul 
Adepţilor. 

Aura lui Tansid era de culoarea perlei, translucidă asemenea 
prețiosului ulei care plutește deasupra sticlei de vin, 
schimbându-și culoarea și nuanțele neîncetat, formând din când 
în când steluțe sclipitoare. Tansid avea un suflet nobil și o minte 
bună. Taita se întreba dacă nu cumva se va lăsa, la rândul ei, să 
fie trezită de acul de bambus al Samanei. O sărută, iar aura ei 
tremură ușor, devenind și mai strălucitoare. In scurtul timp pe 
care-l petrecuseră împreună, își împărtășiseră multe lucruri de- 
ale spiritului. Ajunsese să-l iubească. 

— Fie ca destinul tău să se împlinească, îi zise Taita în șoaptă. 

— Simt în adâncul inimii mele că al tău se va împlini, magule! 
răspunse ea încet. N-o să te uit niciodată. O, magule, îmi 
doresc... cât de tare îmi doresc... începu ea, încolăcindu-și 
nestăpânit braţele în jurul gâtului lui. 

— Știu ce-ţi dorești. Ar fi fost frumos, îi zise el cu blândeţe, 
însă anumite lucruri nu sunt posibile. 

Apoi se întoarse spre Meren și îl întrebă: 

— Ești gata? 

— Sunt gata, magule, răspunse Meren. Mergi înaintea mea, 
iar eu te voi urma. 


t Capitolul 7 


Cei doi bărbaţi făcură cale-ntoarsă. Urcară din nou munții, 
unde vânturile eterne vuiau în jurul piscurilor, apoi ajunseră jos, 
în locul de unde începea cărarea ce străbătea munţii și porniră 
spre vest. Meren își amintea fiecare șerpuire a cărării, fiecare 
trecătoare înaltă și fiecare vale periculoasă, așa că nu pierdură 


timpul căutând drumul cel mai bun, călătorind în pas sprinten. 
Ajunseră din nou în câmpiile Ecbatana, măturate de vânturi, pe 
care alergau în voie herghelii de cai sălbatici. 

Taita avea o afinitate faţă de aceste nobile animale, încă de 
când ajunseseră pentru prima dată în Egipt, aduse de hoardele 
de hicsoși. Le capturase de la inamic și le înhămase la noile care 
de luptă ale faraonului Mamose. Pentru acest serviciu, faraonul 
îi conferise titlul de Lord al celor Zece Mii de Care. Dragostea lui 
Taita pentru cai mergea mult înapoi în timp. 

Se opriră pe platoul acoperit de iarbă să-și tragă sufletul după 
călătoria susținută de pe crestele munţilor și să se bucure de 
priveliștea oferită de caii sălbatici. 

Ținându-se de turmele de cai, ajunseră la marginea peisajului 
monoton, într-o vale în care curgeau niște izvoare naturale, cu 
apă limpede și dulce. Eternele vânturi care biciuiau câmpia 
expusă nu atingeau acest loc ferit, iar iarba creștea verde și 
luxuriantă. În vale se aflau mulţi cai, iar Taita își pregăti culcușul 
lângă izvor, ca să se bucure de priveliștea lor. Meren construi o 
colibă din smocuri de iarbă și mușchi, iar bălegarul îl folosiră pe 
post de combustibil. Apa era bogată în pește și în colonii de 
rozătoare de apă, pe care Meren le prindea în timp ce Taita 
căuta ciuperci și rădăcini comestibile în pământul reavăn. In 
jurul colibei lor, suficient de aproape ca să descurajeze caii să le 
facă vreo vizită, Taita plantă niște seminţe pe care le luase din 
grădina templului Saraswati și scoase o recoltă frumușică. 
Mâncau bine și se odihneau, întărindu-și puterile pentru a doua 
parte a călătoriei, cea mai grea. 

Caii se obișnuiră cu prezența lor în preajma izvoarelor și 
curând îi permiseră lui Taita să se apropie la câţiva pași de ei, 
după care își scuturau coamele și se îndepărtau. Taita examina 
aura fiecărui animal cu noul său Ochi Interior. Deși aurele ce 
înconjurau mamiferele din rangurile inferioare nu erau atât de 
intense, Taita putea să își dea seama că erau sănătoși și 
puternici, că erau curajoși și viguroși. De asemenea, era capabil 
să le simtă temperamentul și predispoziţiile. Putea să își dea 
seama care dintre ei era încăpățânat, care era nărăvaș și care 
ușor de îmblânzit. În săptămânile în care avu grijă de plantele 
din grădină, reuși să se împrietenească, într-o oarecare măsură, 
cu cinci animale, toate de o inteligenţă superioară, puternice și 
blânde. Trei dintre ele erau iepe cu mânji de un an, iar celelalte 


două erau femele tinere, care flirtau cu armăsarii, însă li se 
opuneau lovindu-i cu picioarele și nechezând. Taita era atașat 
mai ales de una din cele două iepe tinere. Intre el și această 
micuță herghelie se crease o legătură. Se obișnuiseră să doarmă 
lângă gardul pe care-l construise Meren ca să protejeze grădina, 
lucru care-l neliniștea pe acesta. 

— Cunosc femeile, iar aceste conspiratoare nu-mi inspiră 
deloc încredere. Nu fac altceva decât să-și întărească curajul. 
Într-o bună zi o să ne trezim că nu mai avem grădină. 

La rândul său, își petrecea timpul consolidând gardul și 
patrulând în jurul grădinii ca să le descurajeze. Fu surprins peste 
măsură când îl văzu pe Taita că ia o traistă de fasole crudă și 
dulce și, în loc s-o arunce în oală, o ia și o dă peste gard la 
herghelia care-l urmărea cu interes. 

lapa pe care și-o alesese Taita era bej cu pete gri. Aceasta îi 
permise să se apropie de ea mai mult decât de obicei, ciulindu- 
și urechile de parcă ar fi încercat să înțeleagă vorbele cu care o 
alinta Taita. Într-un final, iapa fugi speriată, scuturând din cap. 
Taita se opri și strigă după ea: 

— Am un dar pentru tine, draga mea! Nişte dulciuri pentru 
fata mea dragă. 

La auzul vocii lui, iapa se întoarse. Taita îi întinse o mână de 
boabe de fasole. lapa își întinse gâtul, privindu-l peste umăr. Işi 
roti privirea, lăsând să se vadă marginea roșie a pleoapelor, 
apoi fremătă din nări, trăgând în piept mirosul de fasole crudă. 

— Așa, făptură minunată, miroase-le. Cum m-ai putea refuza? 

lapa suflă puternic și dădu nehotărâtă din cap. 

— Ei bine, dacă nu le vrei, Meren le va primi cu bucurie în oala 
sa. 

Se întoarse cu spatele la gard, însă ţinând încă mâna întinsă. 
Se uitară unul la celălalt pe furiș. lapa făcu un pas spre el, însă 
se opri din nou. Ridică mâna până în dreptul buzelor, își puse un 
bob în gură și începu să-l mestece. 

— Nici nu-ţi pot spune cât este de dulce, îi zise Taita, iar iapa 
cedă ispitei. 

Veni la el și mâncă delicat boabele din căușul palmelor lui. 
Botul iepei era catifelat, iar respiraţia îi mirosea a iarbă 
proaspătă. 


— Oare ce nume să-ţi dăm? o întrebă Taita. Trebuie să fie un 
nume pe potriva frumuseţii tale. A, am unul care ţi se potrivește. 
Te va chema Năluca. 

In următoarele săptămâni, Taita și Meren adunară recolta. 
Apoi vânturară fasolea coaptă și o puseră în saci făcuţi din piele 
de vidră. Caii stăteau aliniaţi, cu gâturile aplecate peste gard, 
mestecând boabele cu care îi hrănea Taita. În acea seară, Taita 
îi dădu Nălucii un ultim pumn de boabe, apoi îi trecu un braț pe 
după grumaz și îi pieptănă coama cu degetele în timp ce-i 
șoptea cuvinte liniștitoare la ureche. Apoi, fără grabă, își ridică 
poalele tunicii, își trecu un picior slab peste spinarea ei și se 
ridică. lapa rămase mută de uimire, privindu-l pe Taita cu ochi 
mari și strălucitori. Acesta o împunse ușor cu degetele de la 
picioare, iar iapa o porni agale, în timp ce Meren striga și 
aplauda încântat. 

Când părăsiră tabăra de lângă izvoare, Taita era călare pe 
Năluca, iar Meren pe una dintre celelalte iepe. Trăgeau după ei, 
legate cu sfori, bagajele. In felul acesta, drumul de întoarcere 
dură mai puţin decât cel de la dus. Când intrară în Gallala, 
puseră capăt unei călătorii de șapte ani. Vestea sosirii lor 
înveseli întregul oraș. Oamenii îi consideraseră morţi demult. 
Fiecare bărbat din oraș își aduse familia la ei, în ruinele 
vechiului templu, oferindu-le mici daruri în semn de respect. 
Mulţi dintre copiii pe care îi știau înainte de a părăsi orașul 
crescuseră, iar unii ajunseseră ei înșiși să aibă copii. Taita lua 
fiecare prunc în brațe și îl binecuvânta. 

Vestea întoarcerii lor se răspândi în întregul Egipt, prin 
intermediul conducătorilor de caravane. În curând, la ei sosiră 
mesageri de la curtea Tebei, de la faraonul Nefer Seti și de la 
regina Mintaka. Insă veștile pe care le primiră nu erau deloc 
bune: prima fu aceea că regatul era lovit de ciumă. „Vino cât 
poți de repede, înţeleptule, era ordinul faraonului. Avem mare 
nevoie de tine.” 

„Voi veni la voi când va fi luna nouă a lui Isis”, fu răspunsul lui 
Taita. Nu nesocotea în mod deliberat ordinele faraonului, ci știa 
că nu era încă pregătit spiritual pentru a da sfaturi faraonului 
său. Simțea că ciuma era o manifestare a unui rău mai mare, 
despre care îl avertizase maica stareță Samana. Deși deţinea 
puterea Ochiului Interior, încă nu era în stare să înfrunte forța 
Minciunii. Trebuia să cerceteze și să cântărească auspiciile, apoi 


să-și adune resursele spirituale. De asemenea, trebuia să 
aștepte forţa călăuzitoare despre care știa instinctiv că o va găsi 
la Gallala. Insă existau și multe piedici și abateri de la drum. 
Curând începură să sosească la el străini și credincioși care-i 
cereau favoruri, bolnavi și ologi care-i cereau vindecare. Emisarii 
regilor aduceau cu ei daruri bogate și cereau profeţii și 
îndrumare. Taita le cerceta cu înfrigurare aurele, în speranţa că 
unul dintre ei era mesagerul mult așteptat. De fiecare dată era 
dezamăgit și îi trimitea înapoi cu darurile lor. 

— Nu crezi c-ar trebui să păstrăm o contribuţie? îl implora 
Meren. Deși ești un sfânt, tot ai nevoie de hrană, iar din tunica 
ta curg ațele. Și eu am nevoie de un arc nou. 

Din când în când, câte un vizitator îl umplea de speranţă, 
când îi simţea aura puternică. Erau căutători ai înțelepciunii și 
cunoașterii, atrași de reputaţia de care se bucura printre magi. 
Insă toţi veneau să ia de la el: niciunul nu se putea compara cu 
puterile lui pentru a-i putea oferi ceva în schimb. Cu toate 
acestea, Taita îi asculta pe fiecare în parte, cântărindu-le cu 
grijă cuvintele. Nimic din ce auzea nu prezenta importanţă 
pentru el, însă, din când în când, câte o observaţie 
întâmplătoare sau câte o părere greșită îi atrăgea atenţia. 
Greșelile acestora îl conduceau la contrariu și la o concluzie 
valabilă. Avertismentul pe care i-l dăduseră Samana și Kashyap 
era întotdeauna viu în mintea sa: un viitor conflict îi va solicita 
întreaga putere, înţelepciune și iscusinţă pentru a supraviețui. 

t 

Caravanele care veneau din Egipt și își continuau drumul prin 
pustietatea stâncoasă spre Sagafa și mai departe, spre Marea 
Roșie, aduceau vești din Egipt. Când sosi o nouă caravană, Taita 
îl trimise pe Meren să stea de vorbă cu conducătorul caravanei. 
Toată lumea îl trata pe Meren cu respect pentru că știau că era 
confidentul lui Taita, faimosul mag. În acea seară, acesta se 
întoarse din oraș și îi spuse lui Taita: 

— Obed Tindali, neguțătorul caravanei, te roagă să îl 
pomenești în rugăciunile tale către marele zeu Horus. Ţi-a trimis 
o cantitate generoasă de boabe de cafea din cea mai aleasă, 
adusă tocmai din depărtata Etiopie, însă te avertizez să te ţii 
bine, pentru că nu a venit cu vești bune pentru tine. 

Bătrânul își cobori privirea pentru a-și ascunde umbra fricii pe 
care o simţi trecând pe lângă el. Oare ce se putea întâmpla mai 


rău decât se întâmplase deja? Apoi își ridică din nou privirea și 
vorbi cu fermitate: 

— Nu încerca să mă protejezi, Meren. Nu-mi ascunde nimic. A 
ieșit Nilul din matcă? 

— Nu încă, răspunse Meren cu regret în glas. Se împlinesc 
șapte ani de la ultima inundație. 

Taita ezită în hotărârea lui. Dacă nu se revărsau apele, cu 
aluviunile solurilor fertile și bogate, aduse din sud, Egiptul era 
sortit foametei, sărăciei și morții. 

— Magule, mă îndurerează profund, însă am ceva și mai rău 
să-ți transmit, murmură Meren. Puţina apă care a mai rămas în 
Nil s-a transformat în sânge. 

Taita se uită nedumerit la el. 

— Sânge? Nu înțeleg. 

— Magule, chiar și cele mai mici izvoare ale râului au căpătat 
culoarea roșu-închis și au mirosul sângelui închegat de mort, 
zise Meren. Nu mai pot bea din apa râului nici oamenii, nici 
animalele. Caii și vitele, ba chiar și caprele pier de sete. Pe 
malurile râului zac leșurile lor. 

— Ciumă și suferinţă! Un asemenea lucru nu s-a mai văzut în 
istoria omenirii de la începutul lumii, rosti în șoaptă Taita. 

— Și nu e doar ciuma, magule, continuă cu obstinaţie Meren. 
Din pârâiașele de sânge ale Nilului au ieșit hoarde de broaște 
râioase, mari și iuți ca niște câini. Din bubele de pe trupurile lor 
hidoase ţâșnește otravă urât mirositoare. Se hrănesc cu leșurile 
animalelor moarte. Însă nici asta nu-i suficient. Oamenii zic că 
Horus n-ar trebui să îngăduie asemenea sacrilegiu: acești 
monștri se hrănesc cu orice copil sau ființă prea slăbită ca să se 
mai apere. li devorează cât timp încă se mai zbat și ţipă. Meren 
se opri să-și tragă sufletul, apoi continuă: Ce se întâmplă cu 
pământul nostru? Ce blestem îngrozitor s-a abătut asupra 
noastră, magule? 

De-a lungul celor zece ani petrecuţi împreună, de la marea 
bătălie a uzurpatorilor, falșii faraoni, de la instalarea lui Nefer 
Seti pe cele două tronuri, în Egiptul de Jos și în cel de Sus, Meren 
fusese întotdeauna alături de Taita. Meren era fiul adoptiv al lui 
Taita, fiu pe care nu l-ar fi putut niciodată avea pe cale naturală, 
căci fusese castrat. Cu toate acestea, Meren îi era mai mult 
decât un fiu: dragostea lui pentru bătrân trecea dincolo de 


legăturile de sânge. Acum Meren era mișcat de suferința 
bătrânului, deși, la rândul său, suferea la fel de tare. 

— De ce se întâmplă acest lucru pământurilor pe care le 
iubim, oamenilor pe care îi iubim, regelui pe care îl iubim? 
întrebă cu deznădejde în glas Meren. 

Taita clătină din cap și rămase multă vreme cufundat în 
tăcere. Apoi se întinse și atinse braţul lui Meren. 

— Zeii sunt mânioși, zise el. 

— De ce? insistă Meren. 

Viteazul războinic și robustul tovarăș al lui Taita tremură ca 
un copil la auzul acestei vești îngrozitoare. 

— Ce anume le-a stârnit mânia? 

— De când ne-am întors în Egipt încerc să găsesc răspunsul la 
această întrebare. Le-am adus ofrande zeilor și am căutat pe cer 
în lung și în lat vreun semn de la ei. Pricina mâniei lor este încă 
un mister pentru mine. Este ca și cum acel semn ar fi acoperit 
de o prezenţă malefică. 

— De dragul faraonului și de dragul Egiptului, pentru noi toţi, 
trebuie să găsești acest răspuns, magule, insistă Meren. Dar 
unde l-ai mai putea căuta? 

— İl voi găsi în curând, Meren. Așa mi-a apărut în divinaţii. Va 
fi adus de un mesager neașteptat - poate un om sau un demon, 
un animal sau un zeu. Poate că va apărea ca semn în cer, scris 
pe o stea. Insă răspunsul va veni aici la mine, în Gallala. 

— Când, magule? Nu cumva e deja prea târziu? 

— Poate chiar în seara aceasta. 


t Capitolul 8 
Taita se ridică în picioare dintr-o singură mișcare sprintenă. În 
ciuda vârstei înaintate, Taita se mișca asemenea unui tânăr. 
Abilitatea și flexibilitatea acestuia nu încetau să-l uimească pe 
Meren, chiar și acum, după atâţia ani petrecuţi alături de bătrân. 
Taita își luă toiagul din colţul terasei și se sprijini ușor pe el, 
oprindu-se în capul scărilor ca să mai arunce o privire spre turn. 
Sătenii îl construiseră pentru el. Toate familiile din Gallala 
contribuiseră la ridicarea edificiului. Era o dovadă a dragostei și 
prețuirii pe care i-o purtau magului care găsise izvorul de apă 
dulce ce hrănea orașul și îi proteja pe toţi cu puterea magiei lui 

invizibile, dar binefăcătoare. 
Taita începu să urce scările care îmbrăţișau turnul la exterior. 
Treptele erau înguste și deschise de o parte și de alta, 


neprotejate de balustradă. Bătrânul urcă scara ca o ciută, fără 
să se uite pe unde calcă. Doar vârful toiagului atingea ușor 
treptele de piatră. Când ajunse în vârf, se așeză pe preșul de 
mătase pentru rugăciune, cu faţa îndreptată spre răsărit. Meren 
puse lângă el o ploscă de argint, apoi se așeză el însuși lângă 
Taita, suficient de aproape pentru a-i sări imediat în ajutor dacă 
bătrânul ar fi avut nevoie de ceva, dar suficient de departe 
pentru a nu-l deranja în timpul meditaţiei. 

_ Taita scoase dopul de la ploscă și luă o gură din lichidul amar. 
II înghiţi cu grijă, simțind cum căldura i se răspândește din 
stomac în fiecare mușchi și nerv al corpului, inundându-i mintea 
cu o lumină cristalină. Oftă ușor, în timp ce Ochiul său Interior 
se deschidea sub influența acestei lumini. 

Cu două nopţi în urmă, vechea lună fusese înghițită de 
monstrul nopţii, iar acum cerul aparţinea doar stelelor. Taita le 
privea cum apar treptat, în ordinea rangului, cea mai 
strălucitoare fiind în capătul șirului. Nu după mult timp, cerul se 
umplu de stele, scăldând deșertul într-o lumină argintie. Taita le 
studiase întreaga viaţă. Crezuse că știa tot ce era de știut 
despre fiecare dintre ele, însă acum, sub influența Ochiului 
Interior, începea să înțeleagă rostul și poziţia fiecăreia în 
schema eternă a materiei și în relația oamenilor cu zeii. Era una 
strălucitoare pe care o căuta în mod deosebit. Știa că era cea 
mai apropiată de locul unde se afla. De îndată ce o văzu, toate 
simţurile i se ascuțiră: în acea seară părea că atârnă exact 
deasupra turnului. 

Acea stea apăruse pe cer exact la nouăzeci de zile după 
mumificarea reginei Lostris, în noaptea în care o închisese în 
mormânt. Apariţia ei părea miraculoasă. Înainte de a muri, 
Lostris îi promisese că se va întoarce la el, iar Taita simţea că 
exista o legătură puternică între stea și îndeplinirea 
jurământului. Nu îl părăsise niciodată. Pentru că în toţi acești ani 
fusese steaua lui călăuzitoare. Când se uita în sus la ea, simţea 
cum deznădejdea care pusese stăpânire pe sufletul lui îi era 
alinată. 

Acum când o privea cu Ochiul Interior vedea că Steaua lui 
Lostris era înconjurată de aura lui Lostris. Deși era mult mai 
mică în comparaţie cu coloșii stelari, niciun alt astru ceresc nu 
se putea compara cu splendoarea ei. Taita simţi cum dragostea 
lui pentru Lostris ardea încă în el, la fel de puternic ca 


întotdeauna, încălzindu-i sufletul. Pe neașteptate, întregul corp îi 
amorți și o răceală i se răspândi prin vene spre inimă. 

— Magule! strigă Meren care simţise schimbarea. Ce te 
tulbură? 

Meren îl prinse cu o mână pe Taita, în timp ce și-o pusese pe 
cealaltă pe mânerul sabiei. Incapabil să vorbească, Taita îl 
împinse și continuă să se uite în sus. 

De când o privea, Steaua lui Lostris crescuse de câteva ori 
față de dimensiunea ei normală. Aura ei strălucitoare și 
constantă devenise intermitentă, pulsând asemenea steagului 
sfâșiat al unei armate învinse. Corpul stelei era diform, 
umflându-se de-o parte și de alta și îngustându-se în centru. 

Până și Meren observă schimbarea. 

— Uită-te la steaua ta! S-a întâmplat ceva cu ea. Ce înseamnă 
acest lucru? 

Știa cât de importantă era pentru Taita. 

— Încă nu știu, șopti Taita. Lasă-mă aici, Meren. Întoarce-te la 
rogojina ta. Nu trebuie să-mi distragă nimic atenţia. Vino să mă 
iei în zori. 

Taita continuă să privească steaua până la răsăritul soarelui, 
însă când Meren veni să-l ia știa deja că Steaua lui Lostris e pe 
moarte. 

Deși era epuizat după noaptea de veghe, nu putea să 
doarmă. Îl bântuia imaginea stelei muribunde și era măcinat de 
presimţiri sumbre. Aceasta era ultima și cea mai îngrozitoare 
manifestare a răului. Mai întâi fusese ciuma care omorâse 
oamenii și animalele, iar acum această teribilă nenorocire care 
distrugea și stelele. 

Următoarea noapte, Taita nu se mai întoarse la turn, ci se 
duse în deșert, ca să-și caute alinare. 

Deși fusese instruit să nu-și urmărească stăpânul, Meren o 
făcu totuși, de la distanță. Bineînţeles că Taita îi simţi prezenţa 
și se camuflă într-o vrajă care-l făcu nevăzut. Supărat și 
îngrijorat pentru siguranţa stăpânului său, Meren îl căută toată 
noaptea. În zori, când se întoarse grăbit să organizeze o echipă 
de căutare, îl găsi pe Taita stând singur pe terasa vechiului 
templu. 

— M-ai dezamăgit, Meren. Nu-ţi stă în fire să umbli hai-hui și 
să-ți neglijezi îndatoririle, îl mustră blând Taita. Acum ai de gând 
să mă înfometezi? Cheam-o pe noua servitoare pe care ai 


angajat-o și să sperăm că știe să gătească la fel de bine pe cât 
arată. 

Taita nu dormi în timpul zilei, ci rămase așezat într-un colț al 
terasei. Imediat după cină se reîntoarse în turn. Soarele era încă 
pe cer, însă el era hotărât să nu piardă niciun moment de 
întuneric când steaua lui avea să i se dezvăluie. Sosi apoi și 
noaptea, repede și pe furiș, asemenea unui hoț. Taita își încordă 
privirea către est. 

Stelele se iviră prin negura nopţii și deveniră treptat mai 
strălucitoare. Apoi, pe neașteptate, Steaua lui Lostris apăru 
deasupra capului său. Era uimit că plecase din locul ei de lângă 
celelalte astre. Acum atârna ca o făclie deasupra turnului din 
Gallala. 

Nu mai era o stea. În cele câteva ore trecute de când se 
uitase ultima dată la ea se transformase într-un nor 
înspăimântător și se dezintegra. În jurul ei orbitau vapori negri 
ameninţători, aprinși de focul interior care o transforma într-o 
puternică minge de foc care lumina cerul de deasupra capului 
său. Taita așteptă și privi steaua întreaga noapte. Steaua 
deformată rămase în tot acest timp în aceeași poziţie. În zori era 
în același loc și tot așa și în următoarea seară. Noapte de 
noapte, steaua rămânea încremenită pe cer, asemenea unui far 
călăuzitor a cărui lumină misterioasă trebuia să ajungă până la 
capătul universului. Norii distrugerii care o învăluiau se roteau în 
jurul ei ca un vârtej. Focul strălucea în centru, se stingea, apoi 
apărea în altă parte. 

In zori, sătenii veniră până la vechiul templu și așteptară o 
audiență cu magul în umbra coloanelor înalte care susțineau 
acoperișul. Taita cobori din turn, iar aceștia îl înconjurară, 
implorându-l să-i lămurească ce era cu acea explozie de flăcări 
de deasupra orașului lor. 

— O, mărite mag, oare prevestește o altă nenorocire? Oare n- 
a suferit Egiptul îndeajuns? Te rugăm să ne tălmăcești și nouă 
aceste semne rău prevestitoare. 

Însă el nu le putu spune nimic care să-i liniștească. Nimic din 
ce învățase el până atunci nu-l pregătise pentru 
comportamentul nefiresc al Stelei lui Lostris. 

Luna plină mai îndulci puţin cu lumina ei înfiorătoarea imagine 
a stelei care ardea. Apoi luna scăzu, iar Steaua lui Lostris 
domină din nou bolta cerului, strălucind atât de tare, încât 


lumina celorlalte astre păli în comparaţie cu a ei. Ca și cum ar fi 
fost chemat de această lumină, un nor negru de lăcuste veni 
dinspre sud și se năpusti asupra Gallalei. Rămase în oraș două 
zile, timp în care insectele devastară câmpurile irigate, nelăsând 
în urmă nici măcar un spic de mei sau o frunză de măslin. 
Ramurile arborilor de rodii se îndoiră sub greutatea roiurilor, 
apoi se rupseră. În dimineaţa celei de-a treia zile, insectele se 
ridicară într-un nor mare și zumzăitor și zburară în partea de 
vest, spre Nil, ca să producă și alte dezastre, pe meleaguri deja 
în suferinţă din cauza secetei. 

Egiptul era înspăimântat, iar oamenii se lăsară pradă 
disperării. 

t Capitolul 9 

Apoi sosi un alt vizitator. Ajunse în Gallala în timpul nopții, 
însă Steaua lui Lostris răspândea o lumină atât de strălucitoare, 
încât Meren văzu caravanele când acestea se aflau la mare 
distanţă de oraș și i le arătă și lui Taita. 

— Acele animale de povară vin din ţinuturi îndepărtate, 
remarcă Meren. 

În Egipt nu se creșteau cămile și erau suficient de rare încât 
să-i suscite interesul. 

— Nu urmează drumul caravanelor, ci străbat deșertul de-a 
dreptul. Mi se pare ciudat. Trebuie să ne păzim de ei. 

Străinii care călătoreau nu pierdură timpul prin oraș, ci veniră 
direct la templu, de parcă ar fi fost călăuziţi spre el. 
Conducătorii cămilelor coborâră din șei, apoi își instalară tabăra 
lângă templu. _ 

— Du-te jos la ei, îl îndemnă Taita. Incearcă să afli cât de 
multe poți despre ei. 

Când se întoarse Meren, soarele era în înaltul cerului. 

— Sunt douăzeci de oameni, cu tot cu servitori. Au zis că le-a 
luat câteva luni să ajungă la noi. 

— Cine este căpetenia lor? Ce știi despre el? 

— Nu l-am văzut. Se odihnea. Cortul său se află în mijlocul 
taberei. Era din cea mai fină lână. Toţi ceilalți vorbeau despre el 
cu înaltă consideraţie. 

— Cum se numește? 

— Nu știu. Ceilalţi îl numesc Hitama, ceea ce în limba lor 
înseamnă „Înțeleptul. 

— De ce se află aici? 


— Ca să te vadă pe tine, magule. Conducătorul caravanei a 
întrebat de tine zicându-ţi pe nume. 

Taita nu se arătă foarte surprins. 

— Ce bucate avem? Trebuie să-l primim cum se cuvine pe 
acest Hitama. 

— Din cauza lăcustelor și a secetei, nu dispunem de cine știe 
ce hrană. Am niște pește afumat și mei pentru câteva turte 
sărate. 

— Dar ciupercile pe care le-am cules ieri? 

— S-au înnegrit și s-au stricat. Mă duc să caut ceva prin sat. 

— Nu, nu-i deranja pe prietenii noștri. Au parte de o viaţă 
grea. Ne vom descurca doar cu ceea ce avem. 

În cele din urmă, fură salvaţi de generozitatea vizitatorului lor. 
Hitama le acceptă invitaţia la cină, însă îl trimise pe Meren 
înapoi cu o cămilă grasă în dar. Era evident că știa cât de tare 
suferea populaţia satului din pricina foametei. Meren tăie 
animalul și pregăti o spată friptă. 

Restul carcasei era suficient pentru a-i hrăni pe servitorii lui 
Hitama și pe aproape toţi locuitorii satului. 

Taita își așteptă oaspetele pe acoperișul terasei. Era curios să 
afle despre cine era vorba. Numele sugera că este vreun mag 
sau starețul vreunei școli de învățați. Presimţea că avea să i se 
dezvăluie ceva de o importanţă deosebită. „Oare acesta să fie 
mesagerul care a apărut în divinaţii? Cel pe care îl aştept de 
atâta vreme?” se întrebă el, apoi tresări când îl auzi pe Meren 
poftindu-l pe oaspetele său să urce scara de piatră. 

— Aveţi grijă de stăpânul vostru. Treptele scării sunt 
sfărâmicioase și poate fi periculos, le spuse Meren celor care-l 
cărau pe Hitama, care ajunseră în cele din urmă pe terasa de pe 
acoperiș. 

Meren îi ajută pe servitorii acestuia să-i așeze palanchinul, 
încă acoperit, lângă rogojina lui Taita, apoi îi puse în față un bol 
cu şerbet cu aromă de rodii, pe măsuţa joasă dintre ei. 

— Ce altceva mai dorești, magule? întrebă Meren uitându-se 
la stăpânul său. 

— Ne poţi lăsa singuri acum, Meren. Te voi chema când 
suntem pregătiţi să mâncăm. 

Taita turnă un bol de șerbet și îl puse lângă deschizătura 
draperiilor, care erau încă trase. 


— Bun venit! E o onoare pentru mine să-mi vizitezi casa, zise 
el adresându-se oaspetelui său nevăzut. 

Nu primi niciun răspuns, iar magul se concentră cu toată 
puterea Ochiului Interior asupra lecticii. Fu uimit să vadă că nu 
distinge nicio aură a vreunei fiinţe vii în spatele perdelelor de 
mătase. Deși cercetă atent spaţiul acoperit, nu găsi niciun semn 
de viaţă. Îi apărea gol și sterp. 

— E cineva acolo? zise el ridicându-se și îndreptându-se spre 
palanchin. Vorbește! Ce lucru diavolesc mai este și acesta? 

Trase deoparte perdelele, apoi se dădu în spate uimit. De pe 
patul de perne îl privea un bărbat care stătea cu picioarele 
încrucișate. Purta doar o pânză de culoarea șofranului legată în 
jurul brâului. Corpul bărbatului era numai piele și os, capul chel 
arăta ca un craniu de mort, iar pielea îi era uscată și ridată ca 
pielea pe care o leapădă șerpii. Arăta ca o fosilă, însă expresia 
feţei era serenă, chiar frumoasă. 

— N-ai aură! exclamă Taita, înainte de a-și putea înăbuși 
cuvintele care-i veniră pe buze. 

Hitama își înclină ușor capul. 

— Nici tu nu ai, Taita. Niciunul dintre cei care s-au întors de la 
templul lui Saraswati nu au aură detectabilă. Ne-am încredințat 
o parte din umanitatea noastră lui Kashyap, purtătorul luminii. 
Acest neajuns ne îngăduie să ne recunoaștem unii pe alții. 

Taita medită un timp la cele spuse de oaspetele său. Hitama 
repetase doar ceea ce-i spusese Samana. 

— Kashyap e mort, iar locul lui în faţa zeiţei a fost luat de o 
femeie. Numele ei este Samana. Mi-a spus că mai sunt și alţii ca 
mine. Tu ești singurul pe care l-am întâlnit până acum. 

— Puţini dintre noi sunt înzestrați cu un Ochi Interior. Chiar și 
mai puţini supraviețuiesc. Ne-am împuţinat. Dintr-un motiv 
sinistru, pe care o să ţi-l spun la timpul potrivit. Vino să te așezi 
lângă mine, Taita, îl îndemnă el făcându-i loc pe saltea. Mi-a 
slăbit auzul și avem multe de discutat și foarte puţin timp la 
dispoziţie. 

Vizitatorul său trecu de la o egipteană chinuită la tenmass, 
limba secretă a adepților, pe care o vorbea fără cusur. 

— Trebuie să fim discreţi. 

— Cum m-ai găsit? întrebă Taita în aceeași limbă, în timp ce 
se așeza lângă el. 


— M-a condus steaua, zise bătrânul clarvăzător, privind în 
sus, spre răsărit. 

Vorbiră până se făcu noapte, iar panoplia cerului strălucea 
maiestuos. Steaua lui Lostris încă atârna deasupra capetelor lor, 
însă forma și substanța i se schimbaseră. Nu mai avea un centru 
solid. Devenise un simplu nor de gaze care explodau trimițând 
în spaţiu săgeți de lumină. 

— Întotdeauna m-am simţit legat de această stea, murmură 
Taita. 

— Pe bună dreptate, îl asigură misterios bătrânul. Destinul tău 
este legat de această stea. 

— Dar moare în faţa ochilor noștri. 

Bătrânul se uită la el într-un fel care-i dădu fiori lui Taita. 

— Nimic nu moare. Ceea ce numim moarte este doar o 
schimbare de formă. Va rămâne întotdeauna cu tine. 

Taita deschise gura ca să pronunţe numele „Lostris44” însă 
bătrânul îl opri cu un semn. 

— Nu-i rosti numele cu voce tare. Făcând asta, o vei da de gol 
în faţa celor care-ţi vor răul. 

— Este atâta putere într-un nume? 

— O fiinţă fără nume nu există. Chiar și zeii au nevoie de un 
nume. Doar Adevărul este fără de nume. 

— Și Minciuna, zise Taita, însă bătrânul scutură din cap. 

— Minciuna se numește Ahriman. 

— Tu știi cine sunt, dar eu nu-ţi cunosc numele, îi zise Taita. 

— Eu sunt Demeter. 

— Demeter este unul dintre semizei, zise Taita, recunoscând 
imediat numele. Tu ești acela? 

— După cum vezi, sunt muritor, zise el ridicând mâinile care 
aveau un tremur involuntar. Ca și tine, Taita, și eu sunt un 
Trăitor cu Viaţă Lungă. Am trăit neobișnuit de mult. Dar voi muri 
în curând. Deja sunt pe moarte. Cu timpul, și ţie îţi va veni 
rândul. Niciunul din noi nu este semizeu. Nu suntem Nemuritorii 
Buni. 

— Demeter, nu mă poţi părăsi atât de repede. Abia ne-am 
întâlnit, protestă Taita. Te-am căutat atât de mult! Am atâtea de 
învăţat de la tine! Cu siguranță că de aceea ai venit la mine. 
Doar n-ai venit aici numai ca să mori, nu-i așa? 

Demeter încuviință cu o mișcare a capului. 


— Voi rămâne aici atâta vreme cât îmi va sta în putinţă, însă 
sunt slăbit de ani și scârbit de forțele Minciunii. 

— Nu trebuie să pierdem nicio oră din timpul pe care-l avem 
la dispoziţie. Învaţă-mă, zise Taita umil. În comparaţie cu tine, 
sunt asemenea unui copil. 

— Deja am început, zise Demeter. 


+ Capitolul 10 


— Timpul este asemenea râului de deasupra noastră, zise 
Demeter înălțându-și capul și arătând cu bărbia spre Oceanus, 
râul nesfârșit de stele, ce curgea dintr-un orizont într-altul pe 
cerul de deasupra lor. N-are nici început, nici sfârșit. Lângă mine 
a fost cineva care m-a învăţat, așa cum nenumărați alții au fost 
lângă el. El mi-a transmis misiunea. Este o ștafetă divină care se 
transmite de la un alergător la altul. Unii o transmit mai departe 
decât alţii. Cursa mea se apropie de sfârșit, căci mi-am pierdut o 
mare parte din puteri. Trebuie să-ţi predau ţie ștafeta. 

— De ce mie? 

— Așa este menit. Nu suntem în măsură să punem întrebări 
sau să zădărnicim hotărârile care au fost deja luate. Trebuie să- 
ți deschizi mintea către mine, Taita, ca să poţi primi ceea ce am 
să-ți ofer. Trebuie să te previn că este un dar otrăvit. După ce îl 
vei primi, nu vei mai avea liniște, pentru că vei lua pe umerii tăi 
toată suferinţa și durerea acestei lumi. 

Se așternu tăcerea, timp în care Taita medită asupra acestei 
propuneri triste. În cele din urmă, zise oftând: 

— Aș refuza dacă mi-ar sta în putere. Continuă, Demeter, 
pentru că nu mă pot pune de-a curmezișul în faţa implacabilului. 

— Am convingerea că tu vei izbândi acolo unde eu am eșuat 
lamentabil, zise Demeter dând din cap. Vei deveni apărător al 
porţii de la fortăreața Adevărului, împotriva atacurilor slujitorilor 
Minciunii. 

Șoapta lui Demeter deveni mai îndrăzneață și căpătă noi 
înţelesuri. 

— Până acum am vorbit despre zei și semizei, despre adepţi și 
Nemuritori Buni. De aici văd că ai o înţelegere profundă a 
acestor lucruri. Insă eu îţi pot spune mai mult. De la început, din 
vremea Marelui Haos, zeii au fost înălţaţi și coborâţi unul după 
altul. S-au luptat unul cu altul și împotriva slujitorilor Minciunii. 
Titanii, primii zei, au fost detronaţi de zeii olimpieni. Și ei, la 
rândul lor, vor fi detronaţi. Vor fi înfrânți și înlocuiţi de zeități 


mai tinere sau, dacă noi dăm greș, ar putea fi înlocuiţi de 
creaturile Minciunii. 

Rămase tăcut un timp, apoi continuă cu o voce mai fermă: 

— Această înălţare și cădere a dinastiilor divine face parte din 
corpul de legi care au apărut pentru a pune ordine în Marele 
Haos. Acele legi guvernează universul. Ele dictează fluxul și 
refluxul. Ele dictează succesiunea zi-noapte. Ele controlează 
vântul și furtuna, vulcanii și mareele, ridicarea și prăbușirea 
imperiilor și trecerea timpului. Zeii sunt doar simpli slujitori ai 
Adevărului. În final rămân doar Adevărul și Minciuna. 

Demeter se întoarse brusc și se uită în spatele lui, cu o 
expresie melancolică, dar resemnată. 

— Ai simţit asta, Taita? Ai auzit? 

Taita făcu uz de toate puterile sale, iar în cele din urmă simţi 
un fâșâit slab în aerul din jurul său, ca aripile unui vultur care se 
năpustește asupra prăzii sale. 

Dădu afirmativ din cap. Era prea emoţionat ca să mai 
vorbească. Aproape că îl copleși sentimentul acelui rău. Fu 
nevoit să-și adune toate puterile pentru a scăpa de el. 

— Deja e aici cu noi, zise Demeter încet, sacadat și cu efort, 
de parcă plămânii i-ar fi fost zdrobiţi de acea prezență malefică. 
Îi simţi duhoarea? întrebă el. 

Taita adulmecă aerul și simţi un miros slab de putreziciune, 
boală și carne în descompunere, de ciumă și măruntaie 
sfârtecate. 

— O simt, răspunse el. 

— Suntem în pericol, zise Demeter. Se întinse spre Taita și îi 
spuse autoritar: Dă-mi mâna. Trebuie să ne unim puterile ca să 
fim în stare să-i ţinem piept. 

De îndată ce degetele lor se atinseră, o scânteie de un 
albastru intens se aprinse între ei. Taita se împotrivi impulsului 
de a-și trage mâna pentru a conteni atingerea. În schimb, prinse 
ambele mâini ale lui Demeter și le strânse cu putere. Puterea 
circula prin ele dintr-o parte într-alta. Treptat, prezenţa malefică 
se dădu înapoi, iar ei putură să respire din nou. 

— Era inevitabil, zise Demeter resemnat. Mă caută de secole, 
încă de când am scăpat din păienjenișul de vrăji și farmece. Dar 
acum când ne-am întâlnit am creat un val de energie atât de 
puternic, încât a putut să mă simtă, chiar de la o distanţă 


imensă, așa cum un rechin detectează un banc de sardele, cu 
mult înainte de a le vedea. 

Se uită cu tristețe la Taita care încă îl mai ţinea de mână. 

— Acum știe și de tine, Taita, prin intermediul meu, însă chiar 
dacă n-aș fi fost eu, tot te-ar fi descoperit, prin orice alt mijloc. 
Parfumul pe care îl răspândești în eter este puternic, iar ea este 
cel mai bun prădător. 

— Spui „ea”? Cine este această femeie? 

— Iși spune Eos. 

— Am mai auzit acest nume. O femeie care purta numele Eos 
a vizitat templul lui Saraswati cu mai bine de cincizeci de 
generații în urmă. 

— E vorba despre aceeași femeie. 

— Eos este vechea zeiţă a zorilor, sora lui Helios, soarele, zise 
Taita. Era o nimfomană nesăţioasă, însă a fost distrusă în 
războiul dintre Titani și zeii olimpieni, continuă el clătinând din 
cap. Nu poate fi aceeași femeie. 

— Ai dreptate, Taita. Nu este vorba despre una și aceeași 
femeie. Această Eos este slujitoarea Minciunii. Este o 
impostoare, o uzurpatoare, o înșelătoare, o hoaţă și o 
devoratoare de copii. A furat identitatea vechii zeițe. Totodată, i- 
a preluat viciile, nu însă și virtuțile. 

— Să înțeleg că Eos trăiește de cincizeci de generaţii? Asta 
înseamnă că are două mii de ani! exclamă Taita neîncrezător. 
De ce natură este? Muritoare sau nemuritoare, ființă omenească 
sau zeitate? 

— La început era ființă omenească. Cu secole în urmă, era 
Marea Preoteasă la templul lui Apollo, din Ilion. Când orașul a 
fost jefuit de spartani, a scăpat din măcel și și-a luat numele de 
Eos, pe vremea când era încă de natură umană, însă n-am 
cuvinte să-ți descriu ceea ce a devenit între timp. 

— Samana mi-a arătat vechea inscripţie care făcea referire la 
vizita femeii din Ilion, zise Taita. 

— E una și aceeași femeie. Kurma i-a dăruit Ochiul Interior. 
Credea că este aleasă. Puterea ei de a se ascunde și de a se 
disimula a fost atât de mare și de convingătoare, încât nici 
măcar Kurma, marele înțelept și maestru, nu a trecut de acest 
zid. 

— Dacă ea este întruchiparea răului, cu siguranţă este datoria 
noastră să o găsim și s-o distrugem. 


— Mi-am devotat întreaga viaţă acestui scop, zise Demeter 
zâmbind cu tristețe, însă, pe cât este de rea, pe atât este de 
vicleană. N-o poţi prinde, așa cum nu poți prinde vântul. Nu are 
aură. E capabilă să se protejeze prin vrăji care depășesc cu mult 
puterea mea de înțelegere. Pune capcane pentru cei care o 
caută. Se deplasează cu ușurință de pe un continent pe altul. 
Kurma i-a sporit puterile. Cu toate acestea, o dată am reușit s-o 
găsesc. De fapt, nu e întrutotul adevărat, se corectă el. N-am 
găsit-o eu, ci ea pe mine. 

Taita se aplecă spre el cu interes. 

— O cunoşti pe această creatură? Ai întâlnit-o faţă în față? 
Spune-mi, Demeter, ce înfățișare are? 

— Dacă este ameninţată, își poate schimba înfățișarea ca un 
cameleon. Totuși, vanitatea este unul dintre numeroasele ei 
vicii. Nici nu-ți poţi imagina cât de frumoasă se poate face. 
Uimește simţurile, anulează raţiunea. Când își ia această 
înfățișare, nu-i rezistă niciun bărbat. Simpla ei vedere reduce cel 
mai nobil suflet la nivelul celui al unui animal. Demeter tăcu, iar 
în ochi i se citi o mare tristeţe. În ciuda pregătirii mele ca adept, 
n-am fost capabil să-mi controlez pornirile primare. Mi-am 
pierdut capacitatea de a mă gândi la consecinţele faptelor mele. 
Pentru mine, în acel moment, nu mai exista nimic în afară de ea. 
Eram consumat de dorinţă. S-a jucat cu mine așa cum se joacă 
vântul toamnei cu o frunză uscată. Mi se părea că ea-mi poate 
oferi totul, toate bucuriile din lume. Mi s-a oferit. Chiar și acum 
simt că înnebunesc când mă gândesc la asta, zise el oftând. 
Fiecare unduire a trupului, fiecare deschizătură încântătoare... 
N-am încercat să-i rezist pentru că niciun muritor n-ar putea 
face asta. Faţa palidă i se îmbujoră ușor. Ai zis mai devreme și 
tu, Taita, că Eos cea reală era o nimfomană nesăţioasă, și acest 
lucru este perfect adevărat, însă cealaltă Eos o întrece cu mult 
în ceea ce privește apetitul sexual. Când sărută, absoarbe 
fluidele vitale din amantul ei, așa cum noi am suge sucul dintr-o 
portocală coaptă. Când strânge un bărbat între coapsele ei într- 
o împreunare desăvârșită, dar infernală, scoate din el însăși 
esenţa lui. Îi ia sufletul. Esenţa aceasta este ambrozia cu care se 
hrănește ea. E un vampir monstruos care se hrănește cu sânge 
de om. Își alege drept victime numai fiinţe superioare, femei și 
bărbaţi cu minte bună, slujitori ai Adevărului, magi cunoscuţi 
sau clarvăzători înzestrați. De îndată ce și-a găsit victima, o 


aruncă numaidecât la pământ, ca un lup care se năpustește 
asupra unei căprioare. E omnivoră. Pentru ea nu contează 
vârsta sau înfățișarea, slăbiciunea fizică sau defectele. Nu cu 
carnea lor își satisface ea apetitul, ci cu mintea lor. Devorează în 
egală măsură femei și bărbaţi, bătrâni și tineri. De îndată ce îi 
are în gheare, îi înfășoară în pânza ei de mătase și extrage din 
ei bogăţia de cunoștințe, înțelepciune și experienţă. Le soarbe 
pe gură, prin săruturile ei blestemate. Le extrage în momentul 
împreunării. Lasă din victime doar o carcasă uscată. 

— Am fost martorul unui astfel de schimb carnal, zise Taita. 
Când Kashyap a ajuns la capătul vieţii, i-a transmis 
înţelepciunea și cunoștințele sale Samanei, pe care a ales-o să-i 
succeadă. 

— Ceea ce ai văzut tu este un transfer acceptat de ambele 
părţi. Actul obscen pe care-l practică Eos este o invazie carnală 
și o cucerire. Este o pustiitoare, o devoratoare de suflete. 

Pentru un timp, Taita rămase mut de uimire. Apoi întrebă: 

— Bătrân și infirm? Întreg sau schilod? Femeie și bărbat? Cum 
se împreunează cu cei care nu mai sunt capabili de a se unicuo 
altă fiinţă? 

— Are puteri pe care nici tu, nici eu, chiar dacă suntem 
adepţi, nu le putem emana și nici nu ni le putem imagina. Și-a 
dezvoltat arta de a regenera pentru o zi carnea slabă a 
victimelor ei, numai ca să-i poată distruge sorbindu-le minţile și 
esența. 

— Totuși, tot nu mi-ai răspuns la întrebare, Demeter. Ce este 
această creatură? Fiinţă muritoare sau nemuritoare, om sau 
zeiță? Frumuseţea pe care o are nu se supune trecerii timpului? 
Nu este vulnerabilă în faţa ravagiilor pe care le face timpul, așa 
cum suntem noi doi? 

— Răspunsul la întrebarea ta, Taita, este că nu-ţi pot 
răspunde. Poate că este cea mai bătrână femeie de pe pământ, 
zise Demeter, ridicând mâinile cu deznădejde, însă pare că a 
descoperit niște puteri pe care înainte nu le aveau decât zeii. 
Oare asta o face zeiță? Nu știu. Poate că nu e nemuritoare, însă, 
cu siguranţă, este fără vârstă. 

— Ce propui, Demeter? Cum putem să ajungem la bârlogul 
ei? 

— Deja te-a găsit. l-ai incitat apetitul monstruos. Nu trebuie s- 
o mai cauţi tu. Deja te urmărește ea pe tine. Te va atrage ea. 


— Demeter, am depășit de mult perioada tentaţiilor și a 
capcanelor pe care până și această creatură mi le-ar putea 
scoate în cale. 

— Te dorește și trebuie să te aibă. Cu toate acestea, noi doi, 
împreună, reprezentăm o mare ameninţare pentru ea. Se gândi 
un timp la cum avea să-și formuleze următoarea frază, apoi 
continuă: De la mine a luat deja aproape tot ce i-aș fi putut 
oferi. Va dori să scape de mine și să te izoleze, dar, în același 
timp, va trebui să te ferească pe tine să nu ți se întâmple nimic 
rău. Singur, îţi va fi aproape imposibil să-i reziști. Dacă ne unim 
forţele, am putea s-o ținem la distanţă, ba chiar să-i punem la 
încercare aparenta ei imortalitate. 

— Mă bucur că te am alături de mine, zise Taita. 

Demeter nu răspunse imediat. Îl cercetă pe Taita cu o 
expresie nouă și ciudată. In cele din urmă, întrebă: 

— Nu presimţi nicio nenorocire, n-ai premoniţii despre un 
dezastru? 

— Nu, cred că noi doi vom reuși, îi răspunse Taita. g 

— Te-am făcut atent asupra pericolelor care ne pasc. Ințelegi 
care sunt puterile cu care ne vom confrunta. Cu toate acestea, 
nu eziți. Nu ai nici cea mai mică îndoială - tu, care ești cel mai 
înțelept dintre oameni. Cum îţi explici acest lucru? 

— Știu că este inevitabil. Trebuie s-o înfrunt cu mult curaj și 
cu inima bună. 

— Taita, caută în străfundul sufletului tău. Simţi în tine 
entuziasmul? Când te-ai mai simţit atât de viguros și de plin de 
viaţă? 

Taita căzu pe gânduri și nu răspunse nimic. 

— Taita, trebuie să fii întrutotul sincer cu tine însuţi. Te simţi 
asemenea unui războinic care pleacă într-o bătălie din care 
poate nu se va mai întoarce? Sau simţi în pieptul tău alt fel de 
emoție? Nu te interesează urmările, asemenea unei drăguțe 
care se grăbește spre iubitul ei? 

Taita nu spuse nimic, însă înfățișarea i se schimbă: se 
întunecă la faţă, iar ochii îi deveniră serioși. 

— Nu mi-e teamă, zise el în cele din urmă. 

— Spune-mi sincer, în mintea ta roiesc imaginile cele mai 
purulente și porniri subconștiente, nu-i așa? 

Taita își acoperi ochii și își încordă maxilarul. Demeter 
continuă fără milă: 


— Deja te-a contaminat cu răul. A început să te lege cu vrăjile 
și cu ispitele ei. O să se joace cu puterea ta de judecată. In 
curând, vei începe să te îndoiești că este cu adevărat rea. |ţi va 
părea bună, nobilă și virtuoasă ca orice altă femeie de pe 
pământ. Curând o să crezi că eu sunt cel rău, cel care te-a întors 
împotriva ei. Când acest lucru se va întâmpla, va reuși să ne 
separe, iar eu voi fi distrus. | te vei supune de bunăvoie. lar ea 
va triumfa asupra amândurora. 

Taita își scutură tot corpul, de parcă ar fi vrut să scape de 
niște insecte ucigașe. 

— lartă-mă, Demeter! strigă el. Acum când mă previi asupra 
felului în care acţionează, simt și eu cum mă încearcă o 
slăbiciune. Încep să pierd controlul asupra puterii de judecată și 
asupra raţiunii. Ce spui tu este adevărat. Simt că mă bântuie 
porniri ciudate. Mare Horus, protejează-mă! gemu Taita. Nu 
credeam că îmi va fi dat să mai trăiesc o asemenea agonie. Am 
crezut că sunt mai presus de plăcerile trupești. 

— Emoţiile contradictorii care te asaltează nu izvorăsc din 
înțelepciune și din rațiune. Sunt o boală pentru spirit, o săgeată 
otrăvită trasă din arcul vrăjitoarei. Și eu am fost odinioară 
hărțuit în același fel. Vezi bine cum am ajuns din pricina asta. 
Însă am învăţat cum să supraviețuiesc. 

— Învaţă-mă și pe mine. Ajută-mă să îi ţin piept, Demeter. 

— Împotriva voinţei mele, am condus-o pe Eos la tine. Am 
crezut că am păcălit-o, însă s-a folosit de mine ca de un câine 
de vânătoare, ca să o conduc la tine, următoarea ei victimă. Dar 
acum trebuie să rămânem uniţi, un singur trup. Aceasta este 
singura modalitate prin care nădăjduiesc să-i rezistăm. Insă, mai 
înainte de orice altceva, trebuie să părăsim Gallala. Nu putem 
rămâne mult într-un singur loc. Dacă nu știe unde ne aflăm, îi va 
fi mai greu să-și canalizeze puterile în direcția noastră. Trebuie 
să ţesem un văl între noi după care să ne ascundem cu grijă 
toate mișcările. 

— Meren! strigă imediat Taita, iar acesta apăru lângă 
stăpânul său. Cât de repede putem pleca din Gallala? 

— Aduc numaidecât caii. Dar unde plecăm, stăpâne? 

— În Teba și Karnak, răspunse Taita uitându-se la Demeter, 
care dădu aprobator din cap. 

— Trebuie să obţinem sprijin din orice sursă, temporală sau 
spirituală. 


— Faraonul este alesul zeilor și cel mai puternic dintre 
oameni, încuviință Taita. 

— lar tu ești cel mai important dintre favoriţii lui, zise 
Demeter. Trebuie să ne așternem la drum chiar în noaptea 
aceasta. 

Taita merse călare pe Năluca, iar Meren îl urmă îndeaproape, 
călare pe unul dintre caii pe care îi luaseră de pe câmpiile de 
lângă Ecbatana. Demeter era așezat în lectica de pe spatele 
cămilei sale, alături de calul pe care mergea Taita. Perdelele de 
la lectică erau date deoparte, așa că puteau discuta în voie, 
având în fundal celelalte zgomote ale caravanei: scârțâituri, 
sunetul copitelor cailor și ale cămilelor pe nisipul auriu, șoaptele 
servitorilor și ale gărzilor. În timpul nopţii se opriră de două ori 
să adape animalele. La fiecare oprire, Taita și Demeter făcură 
vraja care le ascundea urmele. Puterile lor puse laolaltă erau 
formidabile, iar scutul protector pe care-l ţeseau era de 
nepătruns: deși scrutau tăcerea nopţii din jurul lor înainte de a 
încăleca și de a pleca, niciunul din ei nu simțea prezenţa 
înfiorătoare a lui Eos. 

— Pentru moment, ne-a pierdut urma, însă suntem în 
continuare în pericol, mai ales în timpul somnului. N-ar trebui să 
dormim niciodată în același timp, îl sfătui Demeter. 

— Nu vom slăbi vigilenţa, spuse Taita hotărât. Voi avea grijă 
să nu fac greșeli din neatenţie. Mi-am subestimat adversarul și i- 
am îngăduit lui Eos să mă surprindă. Mi-e rușine de slăbiciunea 
și de naivitatea mea. 

— Eu sunt de o sută de ori mai vinovat decât tine, admise 
Demeter. Mi-e teamă că puterile mă lasă din ce în ce mai mult, 
Taita. Ar fi trebuit să-ţi fiu călăuză, în schimb, eu m-am purtat ca 
un novice. Nu ne permitem alte scăpări. Trebuie să descoperim 
slăbiciunea dușmanului nostru și s-o lovim exact acolo, dar fără 
să ne expunem vreunui risc. 

— În ciuda a tot ce mi-ai spus, cunoștințele mele și 
capacitatea de a o înțelege pe Eos sunt cât se poate de 
nepotrivite. Trebuie să-ți amintești fiecare detaliu din chinul pe 
care l-ai îndurat, nu contează cât de banal sau aparent 
neimportant ar fi, îi zise Taita, altfel o să fiu orb, iar ea o să aibă 
toate avantajele de partea ei. 

— Tu eşti cel mai puternic din noi doi, zise Demeter, însă ai 
dreptate. Iți amintești ce iute a acționat când ne-am întâlnit, iar 


ea a simţit forțele noastre unite. La numai câteva ore de la 
întâlnire, era deja în preajma noastră. De acum încolo atacurile 
împotriva mea vor deveni mai puternice și mai nemiloase. Până 
nu îţi spun tot ce am aflat despre ea nu trebuie să ne odihnim. 
Nu știu cât timp vom fi împreună, până când mă ucide sau ne 
separă. Fiecare clipă este prețioasă. 

Taita dădu aprobator din cap. 

— Atunci hai să începem cu lucrurile cele mai importante. Știu 
cine este și de unde vine. Acum trebuie să știu pe unde umblă. 
Unde este, Demeter? Unde o putem găsi? 

— S-a ascuns în multe locuri de când a scăpat din templul lui 
Apollo, când Agamemnon și fratele său, Menelau, au prădat 
llionul, cu mult timp în urmă. 

— Unde ai avut fatala întâlnire cu ea? 

— Pe o insulă în Marea de Mijloc, care a devenit de atunci o 
fortăreață pentru oamenii mării, adică piraţii și corsarii. Pe 
atunci locuia pe culmea unui munte în flăcări pe care-l numea 
Etna, un vulcan care scuipa foc și lavă și trimitea spre cer nori 
de fum otrăvitori. 

— Asta se întâmpla cu mult timp în urmă? 

— Cu secole în urmă, înainte ca vreunul din noi să se fi 
născut. 

— Da, într-adevăr, cu foarte mult timp în urmă, râse Taita. Ce 
șanse sunt ca Eos să se afle tot pe muntele Etna? întrebă Taita, 
devenit din nou serios. 

— Nu mai este acolo, răspunse Demeter fără să ezite. 

— De unde știi? 

— Când m-am eliberat de ea, trupul îmi era golit de sănătate, 
mintea rătăcită, iar forța psihică slăbită din pricina supliciului la 
care mă supusese. Am fost prizonierul ei timp de zece ani, însă 
am îmbătrânit câte o viaţă pentru fiecare dintre acești zece ani. 
Totuși, am profitat de o erupție puternică pentru a-mi camufla 
zborul și m-au ajutat niște preoţi ai unui zeu mic, lipsit de 
însemnătate, al cărui templu se afla în valea de la poalele 
coastei dinspre est a muntelui. M-au transportat într-o bărcuță 
prin strâmtori până pe continent și m-au condus la un sanctuar 
din alt templu al sectei lor, ascuns în munţi, unde m-au lăsat în 
grija fraţilor lor întru credință. Acei preoţi buni m-au ajutat să-mi 
recapăt bruma de puteri care-mi mai rămăseseră, pe care le-am 


folosit ca să anihilez o vrajă violentă pe care Eos a trimis-o 
asupra mea. 

— Ai putut-o trimite împotriva ei? întrebă Taita. Ai reușit s-o 
rănești cu propria magie? 

— Probabil că era cu garda jos, pentru că îmi subestimase 
puterea ce-mi mai rămăsese, așa că nu se protejase suficient de 
bine. Am ţintit către esenţa ei, pe care o puteam încă vedea cu 
Ochiul Interior. Era aproape de mine. Ne despărțea doar 
strâmtoarea. Riposta mea a ajuns la ţintă și a lovit-o puternic. 
Am auzit-o strigând de durere. Apoi a dispărut, iar pentru un 
timp am crezut c-am distrus-o. Gazdele mele au făcut cercetări 
discrete prin intermediul fraţilor lor de la templul de la poalele 
muntelui Etna. Am aflat de la ei că dispăruse și că sălașul ei era 
gol. Am profitat de victoria pe care o repurtasem. De îndată ce 
m-am simţit suficient de întremat, am plecat de la sanctuar și 
am călătorit spre celălalt capăt al lumii, pe continentul de 
gheață, ca să fiu cât mai departe de Eos. In cele din urmă, am 
găsit un loc în care să pot sta liniștit, ca o broască speriată sub o 
piatră. Ceea ce am și făcut. După foarte puţin timp, cincizeci de 
ani sau chiar mai puţin, am simţit că Eos, dușmanul meu, 
revenise în forță. Aerul din jurul meu vuia de săgețile vicioase 
pe care le arunca la întâmplare după mine. Nu mă putea localiza 
cu precizie și, deși multe dintre săgeți veneau destul de aproape 
de unde mă aflam, niciuna nu mi-a lovit casa. După aceea, 
fiecare zi a fost o misiune de supravieţuire, până când l-am găsit 
pe cel care-mi va fi succesor. Nu am făcut greșeala să-i răspund 
la atacuri. De câte ori o simțeam că se apropie, plecam spre o 
altă ascunzătoare. In cele din urmă, mi-am dat seama că exista 
un singur loc pe pământ unde n-ar fi venit să mă caute. M-am 
întors în secret în Etna și m-am ascuns în peșterile care fuseseră 
odinioară locuinţa ei și temnița mea. Ecoul prezenţei ei malefice 
a fost probabil atât de puternic, încât mi-a camuflat prezența. 
Am rămas ascuns pe munte, iar cu timpul am simţit că îi 
scăzuse interesul faţă de mine. Căutările ei au devenit tot mai 
dezorganizate, iar în cele din urmă au încetat. Poate că a crezut 
că am pierit sau că mă secătuise de toate puterile și, prin 
urmare, nu mai constituiam o ameninţare. Am așteptat în secret 
până când ţi-am simţit prezența crescând în intensitate. Când 
preoteasa lui Saraswati ţi-a deschis Ochiul Interior, am perceput 
un freamăt în aer. Apoi steaua pe care o numești Lostris mi-a 


apărut și mie. Mi-am adunat toată hotărârea de care am fost în 
stare și am urmat-o. 

După ce Demeter își încheie povestea, Taita rămase mult 
timp pe gânduri. Stătea aplecat peste Năluca, legănându-se la 
fiecare mișcare a ei, cu gluga trasă pe cap, din care i se vedeau 
doar ochii printr-o fantă. 

— Așadar, dacă nu este pe Etna, zise el în cele din urmă, 
atunci unde ar putea fi, Demeter? 

— Ti-am spus că nu știu. 

— Trebuie să știi, chiar dacă tu crezi că nu știi, îl contrazise 
Taita. Cât timp ai locuit cu ea? Zece ani? 

— Zece ani, încuviinţă Demeter. Fiecare an a fost o eternitate. 

— Atunci o știi așa cum nu o știe nicio altă fiinţă. Și tu ai 
absorbit o parte din ea: a lăsat în tine urme din ea. 

— Doar ea a luat de la mine. Nu mi-a dat nimic în schimb, 
replică Demeter. 

— Și tu ai luat de la ea, poate nu chiar în aceeași măsură, însă 
nicio împreunare dintre un bărbat și o femeie nu e complet 
stearpă. Încă mai ai cunoștințe de la ea. Poate că acest lucru te 
doare atât de tare, încât le-ai ascuns de tine însuţi. Lasă-mă să 
te ajut să le scoţi la suprafaţă. 

Taita își luă rolul de inchizitor. Era nemilos, nefăcând nicio 
concesie vârstei înaintate a victimei sale, slăbiciunii și 
suferințelor trupului și ale spiritului său. Se străduia să extragă 
de la el fiecare amintire pe care o avea despre marea vrăjitoare, 
indiferent de cât de vagă sau de cât de reprimată era. Zi după 
zi, răscolea mintea bătrânului fără a se opri din călătorie. 
Mergeau noaptea, pentru a se pune la adăpost de soarele 
necruţător al deșertului și făceau popas chiar înainte de ivirea 
zorilor. De îndată ce era ridicat cortul lui Demeter, se 
adăposteau din calea soarelui, iar Taita își relua interogatoriul. 
Treptat, dobândi o mare afecţiune și admiraţie față de Demeter, 
când ajunse să înțeleagă drama bătrânului, curajul și forța de 
care dăduse dovadă pentru a supravieţui persecuțiilor lui Eos 
atât de mult timp. Însă nu-și îngădui ca mila să-l împiedice să-și 
facă datoria. 

În final, Taita nu mai avea nimic de aflat, însă tot nu era 
mulţumit. Revelațiile păreau superficiale și lipsite de importanţă. 

— Există o vrajă pe care o fac preoții lui Ahura Mazda din 
Babilon, îi spuse lui Demeter în cele din urmă. Pot să cufunde un 


om în transă adâncă, la fel ca moartea însăși. Apoi sunt capabili 
să-i trimită mintea departe în timp și spaţiu, chiar până în ziua 
nașterii. Fiecare detaliu al vieţii, fiecare cuvânt pe care l-a rostit 
sau l-a auzit vreodată, fiecare voce și fiecare faţă pe care a 
văzut-o îi revin limpede în minte. 

— Da, fu de acord Demeter. Am auzit de aceste lucruri. Eşti 
priceput în această artă, Taita? 

— Ai încredere în mine? Te-ai lăsa pe mâna mea? 

Demeter închise ochii resemnat. 

— Nu a mai rămas nimic în mine. Sunt o carcasă de carne din 
care ai supt fiecare picătură, la fel de rapace ca vrăjitoarea. 

Își trecu peste faţă o mână ca o gheară și se frecă la ochi, 
apoi îi deschise. 

— Mă las pe mâna ta. Fă-mi această vrajă dacă poţi. 

Taita ridică amuleta de aur și o legănă prin faţa ochilor lui 
Demeter. 

— Concentrează-te asupra acestei stele de aur. Alungă-ţi din 
minte orice alt gând. Nu te mai uita la nimic altceva decât la 
această stea, nu asculta nimic altceva decât vocea mea. Ești 
obosit până în adâncul sufletului tău, Demeter. Trebuie să 
dormi. Cufundă-te în somn. Lasă-ţi somnul să treacă peste capul 
tău, ca o pătură moale de blană. Dormi, Demeter, dormi... 

Treptat, bătrânul se relaxă. Pleoapele îi tremurară, apoi 
rămaseră nemișcate. Stătea întins ca un cadavru, sforăind ușor. 
Una din pleoape se întredeschise, iar în spatele ei ochiul se 
dăduse peste cap, rămânând doar partea albă, oarbă și opacă. 
Părea în transă, însă atunci când Taita îi puse o întrebare, 
răspunse. Vocea lui era firavă și înfundată, abia o șoaptă. 

— Întoarce-te, Demeter, întoarce-te de-a lungul fluviului 
timpului. 

— Da, răspunse Demeter. Mă întorc în urmă cu ani... înapoi, 
înapoi, înapoi... vocea îi deveni mai puternică, mai viguroasă. 

— Unde ești acum? 

— Stau lângă Etemenanki, locul de naștere a Cerului și a 
Pământului, răspunse el cu o voce tânără și puternică. 

Taita știa bine clădirea: o structură imensă din centrul 
Babilonului. Pereţii erau din cărămizi strălucitoare, în culorile 
cerului și ale pământului, așezate în formă de piramidă. 

— Ce vezi acolo, Demeter? 


— Văd un spaţiu deschis, chiar centrul lumii, axa Cerului și a 
Pământului. 

— Vezi ziduri și terase înalte? 

— Nu sunt ziduri, însă văd muncitori și sclavi. Sunt la fel de 
mulţi ca furnicile de pe pământ și ca lăcustele din cer. Le aud 
vocile. 

Apoi Demeter vorbi în mai multe limbi, un amestec de 
popoare. 

Taita recunoscu repede câteva dintre limbile pe care le vorbi 
Demeter, însă pe unele nu le cunoștea. 

Pe neașteptate, Demeter strigă în vechea sumeriană: 

— Haideţi să construim un turn care să ajungă până la cer! 

Mirat, Taita realiză că Demeter asista la punerea fundaţiei 
Turnului Babel. Călătorise până la începutul timpului. 

— Acum călătorești de-a lungul secolelor. Vezi Etemenanki 
gata construit și regi care îi venerează pe zeii Bel și Marduk în 
vârful lui. Vino mai aproape în timp. 

Taita îl dirijă, iar prin ochii lui Demeter fu martorul ridicării 
unor mari imperii și al căderii multor regi puternici, în timp ce 
Demeter descria evenimente care fuseseră demult uitate sau 
pierdute în negura timpului. Auzi voci de femei și de bărbaţi 
care se întorseseră în ţărână cu secole în urmă. 

În cele din urmă, Demeter obosi, iar vocea îi deveni mai slabă. 
Taita îi atinse fruntea, care era la fel de rece ca piatra de 
mormânt. 

— Liniștește-te, Demeter, șopti el. Dormi acum. Lasă 
amintirile în urmă. Întoarce-te în prezent. 

Demeter tremură și se relaxă. Dormi până la asfinţit, apoi se 
trezi atât de natural și de calm, de parcă nimic neobișnuit nu s- 
ar fi întâmplat. Părea înviorat și odihnit. Mâncă cu poftă fructele 
pe care i le aduse Taita și bău lapte bătut de capră, în timp ce 
slujitorii strângeau tabăra și încărcau corturile și bagajele pe 
cămile. Când porniră caravanele, fu suficient de puternic încât 
să se plimbe alături de Taita. 

— Ce amintiri ai aflat de la mine cât timp am dormit? întrebă 
el zâmbind. Nu-mi amintesc nimic, așa că bănuiesc că n-ai 
obținut nimic. 

— Ai fost de față când s-a turnat fundaţia templului 
Etemenanki, îi spuse Taita. 

Demeter se opri brusc și se întoarse spre el uimit. 


— Ti-am spus eu asta? 

Ca răspuns, Taita imită câteva dintre limbile și vocile pe care 
le folosise Demeter în timpul hipnozei. Demeter recunoscu 
numaidecât fiecare cuvânt rostit. 

Îi obosiseră picioarele, însă entuziasmul său era neșştirbit. Se 
urcă în palanchin și se întinse pe saltea. Taita călărea lângă el și 
continuară conversaţia până dimineaţă. În cele din urmă, 
Demeter întrebă lucrul care era în mintea amândurora: 

— Am vorbit și despre Eos? Ai reușit să scoţi la suprafaţă 
amintiri ascunse despre ea? 

Taita scutură din cap. 

— N-am vrut să te supăr. N-am abordat direct subiectul, ci ți- 
am lăsat mintea să hoinărească liber. 

— Ca un vânător cu o haită de câini, sugeră Demeter, iar 
vocea îi deveni brusc piţigăiată. Ai grijă, Taita, că atunci când 
urmărești un cerb ai putea da peste o leoaică mâncătoare de 
oameni. 

— Amintirile tale merg atât de departe în timp, încât 
încercarea de a o găsi pe Eos echivalează cu o călătorie pe mări 
în căutarea unui anumit rechin dintr-o mulţime de alţi rechini. S- 
ar putea să mai petrecem o viaţă de om până să dăm din 
întâmplare peste amintirile despre ea. 

— Trebuie să mă îndrumi spre ea, zise Demeter fără să ezite. 

— Mă tem pentru siguranţa ta, poate și pentru viaţa ta, 
replică Taita. 

— Dăm drumul la câinii de vânătoare din nou de dimineaţă? 
De data aceasta trebuie să le dai să miroasă urmele leoaicei. 

Restul nopţii rămaseră tăcuţi, cufundați în gânduri și amintiri. 
La primele raze ale dimineţii ajunseră într-o mică oază, iar Taita 
propuse să facă un popas sub palmieri. În timp ce se înălţau 
corturile, animalele primiră apă și hrană. De îndată ce rămaseră 
singuri în cort, Taita întrebă: 

— Demeter, ai dori să te odihnești puţin înainte de 
următoarea noastră încercare? Sau ești pregătit să începem 
imediat? 

— M-am odihnit întreaga noapte, acum sunt pregătit. 

Taita studie fața bătrânului. Părea calm, iar ochii pali erau 
senini. Taita ridică Talismanul lui Lostris. 

— Pleoapele ţi s-au îngreunat, lasă-le să se închidă. Te simţi 
liniștit și în siguranță. Membrele îţi sunt grele. Te simţi foarte 


bine. Îmi asculţi vocea și simţi cum te cuprinde somnul... 
binecuvântatul somn... adânc... vindecător... 

Demeter se cufundă în transă mai repede decât la prima 
încercare: devenise mai receptiv la sugestiile lui Taita. 

— Există un munte care respiră foc și fum. ÎI vezi? 

Pentru un timp, Demeter rămase nemișcat de parcă ar fi 
murit. Buzele îi păliră și începură să tremure. Apoi scutură din 
cap, negând violent. 

— Nu există niciun munte! Nu văd niciun munte! ţipă el. 

— Pe munte este o femeie, insistă Taita, o femeie frumoasă. 
Cea mai frumoasă femeie de pe pământ. O vezi, Demeter? 

Demeter începu să gâfâie ca un câine, iar pieptul i se mișca 
de parcă ar fi fost niște foale. Taita simţi că îl va pierde. 
Demeter se lupta cu hipnoza, încercând să se elibereze, să 
scape de ea. Știu că aceasta va fi ultima încercare, căci, cu 
siguranţă, n-ar mai fi supravieţuit încă uneia. 

— Îi auzi vocea, Demeter? Ascultă dulcea muzică a vocii ei. Ce 
îți spune? 

Acum Demeter se lupta cu un adversar invizibil, rostogolindu- 
se pe saltea. Se făcu ghem, ca o minge, cu picioarele și coatele 
la piept. Apoi își îndreptă membrele și își arcui spatele. Incepu 
să vorbească incoerent cu vocea unui om nebun și râse. 

Scrâșni din dinţi până când unul dintre ei se sfărâmă, apoi 
scuipă rămășițele într-un amestec de sânge și salivă. 

— Pace, Demeter! zise Taita simțind cum urcă panica în el 
asemenea unei oale gata să dea în clocot. Liniștește-te! Acum 
ești în siguranţă. 

Respirația lui Demeter se domoli, apoi începu pe neașteptate 
să vorbească în tenmass, limba adepților. Vorbele îi erau 
ciudate, dar vocea era și mai ciudată. Nu mai era vocea unui 
bătrân, ci a unei femei tinere, mai dulce și mai melodioasă 
decât auzise Taita vreodată. 

— Foc, aer, apă și pământ, însă stăpânul este focul. 

Fiecare inflexiune a vocii se întipări pentru totdeauna în 
mintea lui Taita. Știa că nu și le va mai putea șterge din minte 
niciodată. 

Demeter se prăbuși din nou pe saltea, iar corpul i se relaxă. 
Clipi din ochi. Respirația i se potoli, iar pieptul nu i se mai mișcă 
asemenea foalelor. Taita se temea să nu-i fi plesnit inima, însă 


când își lipi urechea de coastele lui, o auzi bătând încet, dar 
ritmic. Ușurat, își dădu seama că Demeter supraviețuise. 

Taita îl lăsă să doarmă tot restul zilei. Când se trezi, Demeter 
nu păru afectat de coșmarul prin care trecuse. Nu pomeni nimic 
despre ceea ce se întâmplase și părea că nu își amintește ceva. 
În timp ce împărțeau un castron de lapte covăsit de capră, cei 
doi bărbaţi vorbiră despre problemele curente ale caravanei. 
Încercau să își dea seama cât de mult se îndepărtaseră de 
Gallala și cât de repede puteau să ajungă în splendidul palat al 
faraonului Nefer Seti. Taita trimisese un mesager să-l anunţe pe 
faraon de venirea lor și se întreba cum îi va primi. 

— Roagă-te la Ahura Mazda, adevărata lumină, să nu se mai fi 
abătut nicio altă nenorocire asupra sărmanului ţinut, zise 
Demeter, apoi rămase tăcut. 

— Foc, apă, aer și pământ... zise Taita pe un ton obișnuit, de 
conversație. 

— ... însă stăpânul lor este focul, răspunse Demeter, ca un 
ucenic care recită o lecţie învățată pe de rost. Apoi își puse 
mâna la gură și se uită la Taita cu ochi miraţi. Foc, aer, apă și 
pământ, cele patru elemente esenţiale ale creaţiei. De ce ai 
amintit de ele, Taita? întrebă el tulburat. 

— Mai întâi spune-mi tu, Demeter, de ce ai zis că focul este 
stăpânul lor. 

— Rugăciunea, șopti Demeter. Incantaţia. 

— A cui rugăciune? Ce incantație? 

Demeter păli în timp ce încerca să-și amintească. 

— Nu știu, zise el cu voce tremurătoare, în timp ce încerca să- 
și înăbușe amintiri dureroase. N-am mai auzit-o niciodată. 

— Ba ai auzit-o, zise Taita cu vocea unui inchizitor. Gândeşte- 
te, Demeter! Unde? Cine? 

Apoi Taita își schimbă din nou tonul. Putea să imite perfect 
alte voci. De data aceasta folosi fermecătoarea voce feminină 
pe care Demeter o folosise când era în transă. 

— Dar stăpânul tuturor este focul. 

Demeter simţi că se sufocă și își acoperi urechile cu mâinile. 

— Nu! ţipă el. E o blasfemie să foloseşti acea voce! Comiţi un 
sacrilegiu. Aceea este vocea Minciunii, vocea lui Eos, 
vrăjitoarea. 

Se lăsă pe spate și suspină sacadat. 


Taita îl așteptă să-și revină. În cele din urmă, Demeter își 
înălţă capul și zise: 

— Fie ca Ahura Mazda să aibă milă de mine și să-mi ierte 
slăbiciunea. Cum de am putut uita acea îngrozitoare expresie? 

— N-ai uitat, Demeter. Nu ai acces la amintirile din acea 
perioadă, zise Taita cu blândeţe. Acum trebuie să-ți amintești 
totul - și repede, înainte ca Eos să intervină și să le înăbușe. 

— „Dar stăpânul tuturor este focul.” Aceasta era incantaţia cu 
care deschidea cele mai păgâne ritualuri, șopti Demeter. 

— Asta se întâmpla la Etna? 

— Nu am văzut-o în alt loc. 

— Slăvea focul chiar în vatra lui, zise Taita gânditor. Își aduna 
puterile în inima vulcanului. Focul este o parte din puterea ei, 
însă s-a depărtat de sursa puterii ei. Și totuși, știm că a reușit 
să-și recapete puterile. Vezi că ai găsit răspunsul la întrebările 
noastre? Acum știm unde trebuie s-o căutăm. 

Demeter era vizibil nedumerit. 

— Trebuie s-o căutăm în foc, în vulcan, îi explică Taita. 

— Da, acum înţeleg, zise el luminându-se la față. 

— Hai să călărim mai departe, explică Taita. Vulcanul are trei 
dintre elemente: focul, pământul și aerul. Îi lipsește doar apa. 
Etna era pe malul mării. Dacă și-a făcut bârlogul lângă un alt 
vulcan, atunci cu siguranţă că există și o sursă importantă de 
apă prin apropiere. 

— Marea? zise Demeter. 

— Sau vreun fluviu, sugeră Taita. Un vulcan pe malul mării 
sau pe o insulă sau lângă un lac. In astfel de locuri trebuie s-o 
căutăm, adăugă Taita punându-și un braţ pe după umerii lui 
Demeter și zâmbindu-i cu afecţiune. Așa că, Demeter, deși sustii 
contrariul, ai știut tot timpul unde se ascunde. 

— Nu am mari merite pentru asta. Noroc cu geniul tău că ai 
reușit să extragi această informaţie din memoria mea șubredă, 
zise Demeter. Dar spune-mi, Taita, cât de mult am reușit să 
îngustăm aria căutărilor noastre? Câţi vulcani pot corespunde 
acestei descrieri? Se opri, apoi își răspunse singur la întrebare: 
Probabil că sunt o mulţime și cu siguranţă că sunt separați de 
vaste suprafeţe de pământ și apă. Ne-ar lua ani buni să 
ajungem la ea, iar eu nu mai am puterea să fac o asemenea 
călătorie. 


— De-a lungul secolelor, frăţia preoţilor de la templul lui 
Hathor din Teba au făcut studii amănunțite asupra suprafeței 
pământului. Au hărţi detaliate cu mările și oceanele, cu munţii și 
râurile. În călătoriile mele am adunat informaţii pe care le-am 
împărtășit și lor, așa că ne înțelegem bine. Ei ne vor da o listă cu 
toți vulcanii situaţi lângă o sursă de apă. Nu cred că e nevoie să 
călătorim spre fiecare. Ne vom uni amândoi forțele și vom 
încerca să vedem din depărtare dacă munţii emană forțe 
maligne. 

— In cazul acesta, va trebui să avem răbdare și să ne 
drămuim resursele până când ajungem la templul lui Hathor. 
Confruntarea cu Eos te stoarce de puteri. Și tu trebuie să te 
odihnești, îl sfătui Demeter. N-ai dormit de două zile și abia am 
făcut câţiva pași din lunga călătorie în care-am pornit cu scopul 
de a o încolți. 

În acel moment, Meren intră în cort cu un snop de iarbă de 
deșert și o așeză pe post de saltea. Peste ea aruncă pielea de 
tigru. Îngenunche și îi scoase stăpânului său sandalele și slăbi 
centura tunicii, însă Taita îl repezi: 

— Nu sunt un prunc, Meren. Pot să mă dezbrac și singur. 
Meren zâmbi înţelegător, în timp ce-l așeza cu grijă pe saltea. 

— Știm că nu ești un prunc, magule. E ciudat, nu-i așa, că de 
multe ori te porţi de parcă ai fi un copil. 

Taita deschise gura să protesteze, însă doar pufni cu 
indignare, apoi se cufundă imediat într-un somn profund. 

— Și el mi-a vegheat somnul. Acum este rândul meu să-l 
veghez pe-al lui, bunule Meren, zise Demeter. 

— Aceasta este îndatorirea mea, replică Meren privind spre 
Taita. 

— Poţi să-l protejezi de orice om sau vietate - nimeni n-o 
poate face mai bine decât tine, zise Demeter. Insă, dacă este 
atacat de forţele oculte, nu vei avea nicio putere asupra lor. 
Bunule Meren, ia-ţi arcul și adu-ne o gazelă grasă pentru cină. 

Meren mai zăbovi puţin alături de Taita, apoi oftă și ieși din 
cort. Demeter se așeză lângă salteaua lui Taita. 


t Capitolul 11 


Taita se plimba pe țărm, de-a lungul plajei ce sclipea ca un 
câmp acoperit de zăpadă. Briza cu parfum de iasomie și tufe de 
liliac îi dezmierda nările și îi ciufulea barba. Se opri în buza 
mării, iar vălurelele îi spălară picioarele. Se uită spre întinderea 


pustie și întunecată din fața lui. Ştia că se afla la capătul 
pământului, privind spre haosul eternității. Stătea în plin soare, 
însă scruta întunericul de nepătruns, în care stelele se vedeau 
ca niște artificii. 

Căuta Steaua lui Lostris, însă nu era la locul ei. Nu mai 
rămăsese din ea nici cea mai slabă licărire. Venise din vid, iar 
acum se reîntorsese acolo. Era copleșit de o durere fără margini 
și simţea că se îneacă în propria singurătate. Se pregătea să se 
întoarcă, însă se opri la auzul unui cântec. Era o voce pe careo 
recunoscu pe dată, deși n-o mai auzise de foarte mult timp. Pe 
măsură ce sunetul se auzea mai clar, inima începu să-i bată cu 
putere, de parcă ar fi vrut să-i sară din piept, asemenea unui 
animal care se lupta să se elibereze. 

„Inima îmi tresaltă ca o pasăre rănită când văd chipul iubitului 
meu, iar obrajii mi se îmbujorează precum cerul la apus la 
vederea zâmbetului său...” 

Era primul cântec pe care o învățase, care fusese întotdeauna 
preferatul ei. Se întoarse nerăbdător s-o caute, pentru că știa că 
nu putea fi decât Lostris aceea care cânta. li fusese încredințată 
să se ocupe de educaţia ei, imediat ce mama sa naturală murise 
de friguri. Ajunsese s-o iubească, așa cum niciun alt bărbat n-a 
mai iubit o femeie. 

Își umbri ochii cu mâna și scrută linia orizontului, până când 
zări o siluetă. Silueta se apropie, iar forma ei se zări mai bine. 
Observă că era un uriaș delfin auriu, care înota cu o asemenea 
viteză și grație, încât apa din faţa lui se transformase într-un val 
de forma unui arc. Pe spatele delfinului se afla o fată. Se legăna 
asemenea unui navigator priceput, lăsându-se pe spate în timp 
ce trăgea de hățurile făcute din alge, cu care controla eleganta 
creatură. Fata îi zâmbea lui Taita, în timp ce cânta. 

Taita căzu în genunchi pe nisipul de pe plajă. 

— Stăpână! strigă el. Draga mea Lostris! 

Ea avea din nou doisprezece ani, vârsta la care o cunoscuse și 
purta doar o fustă din pânză albită, strălucitoare și albă ca 
aripile egretelor. Pielea de pe corpul ei zvelt era strălucitoare ca 
lemnul de cedru din Byblos. Sânii erau ca niște ouă proaspete, 
pictate cu roz în vârf. 

— Lostris, te-ai întors la mine! O, dragă Horus! O, Isis cea 
milostivă! Mi-aţi trimis-o înapoi! suspină el. 


— Nu te-am părăsit niciodată, dragul meu Taita, zise Lostris 
oprindu-se din cântat. 

Pe chip avea expresia unui copil poznaș, pus pe șotii. Râsul îi 
arcui buzele frumoase, iar ochii i se umplură de compasiune. 
Avea aerul înțelept și înțelegător al unei femei mature. 

— Nu mi-am uitat nicio clipă promisiunea pe care ţi-am făcut- 
O. 

Delfinul de aur se opri la malul mării, pe plajă, iar Lostris, 
printr-o singură mișcare graţioasă, sări pe nisipul din spatele lui. 
Ramase cu brațele deschise spre Taita. O șuviţă bogată din 
părul ei cârlionţat, prins la spate, se desprinsese și acum îi 
atârna între sânii feciorelnici. Fiecare trăsătură a chipului ei era 
adânc întipărită în mintea lui Taita. Dinţii ei albi ca un șirag de 
perle îi străluciră când îl strigă: 

— Vino la mine, Taita! Întoarce-te la mine, dragostea mea 
adevărată! 

Taita porni spre ea. Înaintă greoi, simţindu-și picioarele 
înţepenite și neputincioase de bătrâneţe. Apoi simţi cum crește 
în el o putere nouă. Se ridică pe vârfuri și zbură ca un fulg pe 
nisipul moale și alb. Își simţea tendoanele întinse ca un arc, iar 
mușchii supli și rezistenți. 

— O, Taita, ce frumos ești! strigă Lostris. Ce ager și puternic 
și cât de tânăr ești, dragul meu! 

Fu cuprins de exaltare când își dădu seama că vorbele ei erau 
adevărate. Era din nou tânăr și îndrăgostit. 

Întinse amândouă mâinile către ea, iar ea i le prinse într-o 
strânsoare ca de moarte. 

Degetele ei erau reci și osoase, mâinile cuprinse de artrită, iar 
pielea uscată și aspră. 

— Ajută-mă, Taita! strigă ea, însă vocea nu mai era a ei, cia 
unei femei bătrâne, în agonie. Mă ţine prizonieră în ghearele ei! 

Lostris îi scutura mâinile lui Taita, cuprinsă de teroarea morții. 
Avea o putere supranaturală. Taita simţea cum îi trosnesc 
oasele și cum i se rup tendoanele. Incercă să se elibereze din 
strânsoare. 

— Lasă-mă! strigă el. Tu nu ești Lostris! 

Nu mai era tânăr, iar puterea pe care o simţise preț de un 
moment se evaporase. Vârsta și deznădejdea îi copleșiră din 
nou, pe măsură ce tapiseria visului său se destrăma, sfâșiată de 
rafalele de vânt rece ale realităţii înfiorătoare. 


Se trezi țintuit pe podeaua cortului, cu o greutate enormă 
peste el, care-i strivea pieptul. Nu mai putea respira. Mâinile îi 
erau zdrobite. În urechi auzea tipetele ascuţite, atât de aproape 
și de tare, de parcă ar fi fost niște tobe. 

Se forţă să deschidă ochii și ultima imagine a visului său 
dispăru. Fața lui Demeter era aproape lipită de a lui. Era 
aproape de nerecunoscut, descompusă de agonie, umflată și 
vânătă. Avea gura deschisă, iar limba îi atârna afară. Țipetele se 
transformaseră în niște gâfâieli disperate. Taita, treaz de-a 
binelea, era în stare de șoc. Cortul mirosea greu a reptilă, iar 
corpul lui Demeter era în întregime cuprins în strânsoarea 
șarpelui. Numai capul și o mână mai erau libere. Încă se mai 
ținea de Taita cu mâna liberă, cu disperarea unui om care se 
sufocă. Trupul reptilei era înfășurat simetric în jurul lui Demeter 
și strâns spasmodic. Inelele se strângeau din ce în ce mai tare, 
strivind corpul fragil al lui Demeter. Pielea reptilei avea un 
minunat model auriu, ciocolatiu și ruginiu, însă Taita își dădu 
seama ce creatură îi atacase numai după ce se uită la capul 
animalului. 

— Un piton! strigă Taita. 

Capul pitonului era de două ori cât pumnii lui încleștaţi. Avea 
fălcile larg deschise, iar dinţii îi avea înfipţi în umărul osos al lui 
Demeter. Din colţurile gurii îi curgea salivă groasă și 
strălucitoare - lubrifiantul cu care își acoperea prada, înainte de 
a o înghiţi cu totul. Șarpele îl privea pe Taita cu ochii mici și 
implacabili, iar strânsoarea îi deveni și mai fermă. Taita zăcea 
neputincios sub greutatea omului și a șarpelui. Se uită la fața lui 
Demeter, în timp ce ultimul țipăt al bărbatului se topea. 
Demeter nu mai putea respira, iar ochii spălăciţi îi ieșeau din 
orbite. Taita auzi una dintre coastele lui Demeter sfărâmându-se 
sub strânsoare și mai avu doar puterea să strige: 

— Meren! 

Ştia că Demeter era aproape mort. Strânsoarea cu care-l 
ținea slăbi, așa că Taita reuși să-și tragă mână, însă era în 
continuare captiv sub greutatea de deasupra lui. Avea nevoie de 
o armă ca să-l salveze pe Demeter. Încă mai avea în minte 
imaginea lui Lostris. Își duse repede mâna la gât. Prinse steaua 
de aur care atârna de lanţ: Talismanul lui Lostris. 

— Înarmează-mă, draga mea, șopti el. 


Ornamentul de metal atârna greu în palmă. Izbi pitonul cu el 
în cap. Îl nimeri într-unul din ochii sticloși, iar vârful metalic și 
ascuţit zgârie pielița transparentă care îl acoperea. Șarpele 
scoase un sâsâit puternic. Corpul încolăcit se zvârcoli, însă coltii 
îi rămaseră în continuare înfipţi în umărul lui Demeter. Erau 
prinși în spate, în așa fel încât să poată să ţină prada când 
înghiţea, fiind anume creați de natură să nu poată fi îndepărtați 
cu ușurință. Pitonul regurgită violent, în încercarea de a-și 
elibera fălcile. 

Taita lovi din nou. Lovi cu vârful ascuțit al stelei de metal în 
colțul ochiului șarpelui și îl roti. Șarpele slăbi strânsoare, 
eliberându-l pe Demeter, aruncându-i capul dintr-o parte într- 
alta, până când colții ascuţiţi îi ieșiră din carnea bătrânului. În 
timp ce se retrăgea, din ochiul sfâșiat al șarpelui ţâșnea sânge 
rece și gros spre cei doi bărbaţi. Acum că scăpase de greutatea 
care-i apăsase pieptul, Taita respiră adânc, apoi aruncă într-o 
parte corpul lui Demeter, în timp ce pitonul furios se repezea 
spre el. Se apără cu mâna, iar pitonul își înfipse colții în 
încheietura brațului său, însă mâna în care avea steaua de 
metal era încă liberă. Simţi cum dinţii ascuţiţi îi strivesc oasele 
încheieturii, însă durerea îi dădu o nouă putere sălbatică. Azvârli 
din nou vârful ascuţit în ochiul rănit și îl răsuci și mai adânc. 
Șarpele izbucni într-o agonie paroxistică, în timp ce Taita îi 
scoase ochiul din orbită. Pitonul își eliberă fălcile și lovi 
neîncetat cu botul, asemenea unui pumn de fier. Taita se 
rostogoli pe podeaua cortului, zvârcolindu-se și rotindu-se ca să 
se ferească de lovituri, strigându-l iarăși pe Meren. Corpul 
șarpelui se rotea încontinuu, umplând întregul cort. 

Apoi Taita simţi o lovitură ascuţită în șold și ţipă din nou de 
durere. Știa ce-l lovise: în fiecare parte a valvei genitale, 
dedesubtul cozii groase, pitonul avea o pereche de gheare ca 
niște cârlige. Erau folosite pentru a ţine partenera în timp ce 
penisul de forma unui tirbușon pătrundea în valva genitală și 
ejacula în uter. Aceleași cârlige erau folosite pentru a ţine prada. 
Erau folosite pentru a intensifica puterea strânsorii corpului. 
Disperat, Taita încercă să își tragă piciorul. Insă cârligele erau 
adânc înfipte în carnea lui, iar primul rotocol îi cuprinse corpul. 

— Meren, strigă din nou Taita. 


Însă vocea îi era slabă, iar următorul inel îi cuprinse corpul, 
strivindu-i pieptul. Încercă să strige din nou, însă nu mai avea 
aer în plămâni, iar coastele îi erau strânse ca într-o menghină. 

Pe neașteptate, Meren apăru la intrarea în cort. Preţ de o 
secundă se opri să evalueze gravitatea situaţiei, măsurând 
corpul monstruos al șarpelui. Apoi se năpusti înainte, scoțându- 
și sabia din teaca atârnată la spate. Nu avu curajul să-l lovească 
la cap, de teamă să nu-l nimerească pe Taita, așa că făcu doi 
pași pentru a-și găsi unghiul potrivit din care să atace. Capul 
pitonului încă lovea trupurile celor două victime, însă coada era 
dreaptă, în timp ce-și înfigea ghearele și mai adânc în piciorul lui 
Taita. Cu o lovitură de sabie, Meren reteză partea de coadă de 
deasupra ghearelor, o parte la fel de lungă cât piciorul lui Taita 
și la fel de groasă ca șoldul lui. Pitonul ridică jumătatea de sus a 
corpului, la fel de înaltă ca tavanul cortului. Gura i se deschise 
larg, iar colții ca de lup străluciră când se năpusti la Meren. Işi 
clătină capul dintr-o parte în alta, privindu-l cu ochiul care-i mai 
rămăsese. Însă lovitura îi afectase șira spinării și îl paralizase. 
Meren era în faţa lui cu sabia ridicată. Șarpele se aplecă înainte 
ca să-l lovească în faţă, însă Meren era pregătit. Sabia șuieră în 
aer, iar tăișul strălucitor trecu direct pe sub capul șarpelui. 
Capul căzu la pământ, iar fălcile clămpăniră spasmodic, în timp 
ce corpul decapitat continua să se zvârcolească. Meren își făcu 
loc printre colacii unduitori formați de corpul șarpelui și se duse 
să-l prindă pe Taita de braţ. De la încheietura mâinii, din locurile 
unde fuseseră înfipţi colții pitonului țâșnea sânge. Meren îl ridică 
pe Taita deasupra capului și îl transportă afară din cort. 

— Demeter! Trebuie să-l salvezi pe Demeter! strigă Taita. 

Meren fugi înapoi în cort și ciopârţi corpul fără cap al șarpelui, 
încercând să ajungă la locul unde zăcea Demeter. 

Între timp, din cauza vacarmului, se treziseră și ceilalţi 
servitori și veniseră și ei în fugă. Cei mai curajoși îl urmară pe 
Meren în cort și îl ajutară să dea șarpele deoparte și îl eliberară 
pe Demeter. Acesta era inconștient, iar rănile de la umăr 
sângerau abundent. 

Ignorându-și propriile răni, Taita merse să vadă ce era de 
făcut. 

Pieptul bătrânului era vânăt și plin de contuzii. Când Taita îi 
palpă coastele observă că cel puţin două erau zdrobite, însă 
grija lui principală fu să se ocupe de rănile de la umăr. Durerea îl 


readuse pe Demeter în simţiri, iar Taita încercă să-i distragă 
atenţia, în timp ce îi cauteriza locul de unde-l mușcase șarpele 
cu vârful pumnalului lui Meren, încins în focul ce ardea într-un 
colț al cortului. 

— Mușcătura șarpelui nu este veninoasă. Măcar pentru asta, 
putem să ne considerăm norocoși, îi zise el lui Demeter. 

— Probabil doar pentru asta, răspunse Demeter cu vocea 
slabă, chinuit de durere. Această creatură nu este naturală, 
Taita. A fost trimisă din neant. 

Taita nu putu găsi un contraargument la spusele bătrânului, 
însă nu dori nici să-l încurajeze în pesimismul lui. 

— Haide, bătrânul meu prieten, zise el. Zâmbește, mâine 
poate fi și mai rău. La urma urmei, suntem amândoi în viaţă. 
Poate că șarpele a fost natural, nu un meșteșug de-al lui Eos. 

— Ai mai auzit vreodată vorbindu-se în Egipt de o asemenea 
creatură? întrebă Demeter. 

— Am mai văzut asemenea șerpi în partea de sud, evită Taita 
răspunsul direct. 

— Departe, în partea de sud? 

— Da, într-adevăr, recunoscu Taita. În Asia, dincolo de fluviul 
Indus și în sud, acolo unde Nilul se desparte în două. 

— Întotdeauna în păduri dese? insistă Demeter. Niciodată în 
deserturi sterpe, nu-i așa? Niciodată de o asemenea mărime, 
nu-i așa? 

— Așa este, capitulă Taita. 

— A fost trimis să mă ucidă pe mine, nu pe tine. Pe tine nu te 
vrea mort, cel puţin, nu încă, zise Demeter cu convingere în 
glas. 

Taita continuă să-l examineze în tăcere. Se simţi ușurat când 
văzu că niciunul dintre oasele importante ale lui Demeter nu era 
rupt. Îi spălă umărul cu vin distilat și acoperi mușcăturile cu 
salvie vindecătoare, apoi îl bandajă. Abia după aceea se putu 
ocupa și de propriile răni. 

După ce își legă încheietura, îl ajută pe Demeter să se ridice 
în picioare și merseră șontăc-șontăc afară din cort, la locul unde 
aruncase Meren giganticul piton. Măsurară corpul și văzură că 
avea patru metri, fără cap și fără coadă. Nici măcar brațele 
musculoase ale lui Meren nu putură să-l cuprindă în partea cea 
mai groasă. Mușchii de sub pielea frumos colorată încă mai 


zvâcneau, deși era mort de câteva ore. Taita îi luă capul cu 
vârful sabiei, apoi îi deschise gura și constată: 

— E capabil să își desprindă fălcile, astfel încât gura să i se 
deschidă suficient de mult pentru a înghiţi cu ușurință un om în 
toată firea. 

Trăsăturile frumoase ale lui Meren se schimonosiră de 
dezgust. 

— O creatură spurcată! Demeter are dreptate. Acest monstru 
a apărut din neant. O să-i dau foc. 

— Să nu care cumva să faci așa ceva, spuse Taita hotărât. 
Grăsimea unui asemenea monstru are puteri magice. Dacă, așa 
cum pare a fi cel mai sigur, este creaţia unei vrăjitoare, poate 
reușim să o întoarcem împotriva ei. 

— Cum o să-l trimiţi împotriva ei dacă nu știi unde se află? 

— E creaţia ei, trup din trupul ei. Îl putem trimite s-o caute, ca 
pe un porumbel călător, îi explică Demeter. 

Meren se foi stânjenit. Deși îl însoţise pe mag ani de-a rândul, 
asemenea mistere îl uimeau și-l înspăimântau. 

Lui Taita i se făcu milă de el și îl prinse prietenește de braț. 

— Îți sunt încă o dată dator. Dacă nu erai tu, eu și Demeter 
poate am fi fost acum în pântecele acestei creaturi. 

Expresia înspăimântată de pe faţa lui Meren se schimbă într- 
una de mulțumire. 

— Spuneţi-mi, în cazul acesta, ce doriţi să fac cu monstrul 
ăsta, zise el lovind cu piciorul stârvul care încă mai zvâcnea, 
rotindu-se în cerc. 

— Suntem amândoi răniţi. Avem probabil nevoie de câteva 
zile ca să ne adunăm puterile pentru magie. Du această 
spurcăciune într-un loc în care să nu poată ajunge la el vulturii 
sau șacalii, îi zise Taita. Mai târziu îl vom jupui și îi vom topi 
grăsimea. 

Deși se strădui din greu, Meren nu reuși să încarce pitonul pe 
spinarea unei cămile. Animalul era înspăimântat de mirosul 
cadavrului, se retrăgea și nu se urnea din loc. În cele din urmă, 
Meren și alţi cinci bărbaţi în putere îl traseră în jos, acolo unde 
se aflau caii și îl acoperiră cu pietre, ca să-l protejeze de hiene și 
de alte animale care mâncau stârvuri. 

La întoarcere, Meren îi găsi pe cei doi magi șezând față în faţă 
pe podea. Se ţineau de mână, unindu-și puterile pentru a ţese o 
vrajă protectoare, care să ascundă locul unde își aveau tabăra. 


După ce terminară ciudata ceremonie, Taita îi oferi lui Demeter 
o gură dintr-o licoare roșie și numaidecât după aceea bătrânul 
se cufundă într-un somn adânc. 

— Acum poți să ne lași singuri, bunule Meren. Du-te să te 
odihnești, dar stai pe aproape, în cazul în care mai avem nevoie 
de tine, zise Taita așezându-se lângă Demeter ca să-i vegheze 
somnul. 

Însă propriul corp îl trădă și curând se cufundă el însuși în 
neagra uitare a somnului. Se trezi din nou și văzu că Meren îl 
scutura cu putere de braţul rănit. Se ridică în capul oaselor, încă 
ametțit de somn și întrebă supărat: 

— Ce-i cu tine? Ţi-ai pierdut complet minţile? 

— Vino, magule! Repede! 

Tonul și expresia de groază de pe chipul lui Meren îl neliniștiră 
pe Taita și se întoarse îngrijorat spre Demeter. Răsuflă ușurat 
când văzu că bătrânul încă dormea. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă el pe Meren, însă acesta ieșise 
deja din cort. 

Taita ieși după el în aerul rece al zorilor și îl văzu alergând 
spre îngrăditura cailor. Când îl prinse din urmă, Meren îi arătă cu 
mâna grămada pe pietre cu care acoperise corpul șarpelui. Preţ 
de o secundă, Taita nu înţelese ce dorea să-i arate Meren, apoi 
observă că pietrele fuseseră date deoparte. 

— Șarpele nu mai e acolo, izbucni Meren. A dispărut în timpul 
nopţii, zise el arătând dâra pe care o lăsase corpul greu al 
șarpelui pe nisip. 

Câteva picături de sânge se închegaseră formând biluţe 
negre, însă asta era tot ce mai rămăsese din el. Taita simţi cum 
i se ridică părul de pe ceafă, de parcă l-ar fi bătut un vânt rece. 

— Ai căutat pretutindeni? 

Meren dădu afirmativ din cap. 

— Am scotocit pământul pe o distanţă de jumătate de leghe 
în jurul taberei. Nici urmă de el. 

— A fost devorat de câini și de alte animale sălbatice, zise 
Taita, însă Meren scutură din cap. 

— Niciun câine nu s-ar apropia de el. Au chelălăit și au urlat, 
iar când l-au mirosit au fugit mâncând pământul. 

— Hiene? Vulturi? 

— Nicio pasăre n-ar fi fost în stare să dea deoparte pietrele, 
iar un stârv de asemenea dimensiuni ar fi fost îndeajuns pentru 


o sută de hiene. Ar fi umplut noaptea de urletele și chelălăiturile 
lor. În schimb, nu s-a auzit niciun zgomot, nu e nicio urmă, nu se 
văd urme de animale sau de corp târât. |și trecu mâna prin părul 
cârlionţat, apoi zise încet: Nu e nicio îndoială că Demeter avea 
dreptate. Și-a luat capul și a zburat, fără să atingă pământul. 
Era o creatură venită din neant. 

— Ar fi bine ca această părere să nu ţi-o exprimi în prezența 
servitorilor și a conducătorilor de cămile, îl avertiză Taita. Dacă 
ajung să creadă asta, atunci ne vor părăsi. Trebuie să le spui că 
eu și Demeter am scăpat de stârv printr-o vrajă și că am lucrat 
toată noaptea la asta. 


t Capitolul 12 


Abia după câteva zile, Taita consideră că starea lui Demeter 
este suficient de bună pentru a-și relua călătoria, însă zguduitul 
cămilei care ducea lectica îi agravă durerea de la coastele rupte, 
iar Taita se văzu nevoit să-l sedeze, administrându-i regulat 
câteva linguri de poţiune roșie. În același timp, reduse ritmul în 
care mergea caravana și scurtă orele de marș, pentru a nu-i 
crea disconfort sau alte răni. 

Rănile lui Taita pricinuite de atacul șarpelui se vindecară 
repede. Curând se simţi din nou bine pe spinarea iepei Năluca. 
Din când în când, îl lăsa pe Meren să-l supravegheze pe 
Demeter, iar el se ducea în fruntea caravanei. Avea nevoie să 
fie singur pentru a studia cerul. Era sigur că evenimentele 
neobișnuite prin care treceau se reflectau în semne pe bolta 
cerului. 

Foarte repede, descoperi că erau semne pretutindeni. Cerul 
era parcă cuprins de flăcări, lăsate de ciorchini de stele care 
explodau sau de comete, mai multe într-o noapte decât văzuse 
el în ultimii cinci ani. Această abundență de semne era 
generatoare de confuzie și contradicții: nu transmiteau un mesaj 
clar pe care să-l poată desluși. In schimb, erau amenințări, 
speranţă de mai bine, primejdii terifiante și încurajări, toate 
deodată. 

Intr-a zecea noapte de la dispariţia șarpelui, era lună plină, un 
corp ceresc enorm, care făcea cealaltă pleiadă de stele să 
pălească, prin comparaţie, reducând chiar și astrele importante 
la dimensiunea unor luminiţe slabe. 

Mult după miezul nopţii, Taita se duse într-o câmpie stearpă 
pe care o recunoscu. Se aflau la mai puţin de cincizeci de leghe 


de marginea văii odinioară fertile a deltei Nilului. Trebuia să se 
întoarcă în curând, așa că îi puse iepei Năluca căpăstrul. Cobori 
de pe cal și găsi un loc pe o stâncă plană din potecă. Năluca îl 
atinse ușor cu botul, iar el deschise desaga care îi atârna la șold 
și o hrăni absent cu o mână de grăunţe, în timp ce era întrutotul 
absorbit de contemplarea cerului. Abia mai putea distinge norul 
care mai rămăsese din Steaua lui Lostris și simţi că i se frânge 
inima la gândul că în curând va dispărea pentru totdeauna. Se 
uită din nou cu tristețe la lună. Anunţa începutul anotimpului 
semănăturilor, timpul regenerării și al creșterii, însă în absenţa 
inundaţiilor, nu avea să se cultive nimic în deltă. 

Pe neașteptate, Taita se ridică drept în picioare. Simţi fiorii 
reci care precedau întotdeauna un eveniment ocult: i se făcu 
pielea ca de găină pe mâini, iar părul de la ceafă i se zburli din 
nou. Conturul exterior al lunii se schimba în faţa ochilor lui. La 
început crezu că e vorba doar de o iluzie optică, din pricina 
luminii, dar după câteva minute o mare parte din lună fu 
înghițită parcă de fălcile unui animal negru. Cu o surprinzătoare 
viteză, ceea ce mai rămăsese din lună avu aceeași soartă, iar în 
locul unde strălucise rămase doar o gaură neagră. Apărură 
stelele, însă, în comparaţie cu lumina care fusese înghițită, 
acestea erau pale și lipsite de vlagă. Întreaga natură părea 
încremenită de uimire. Nicio pasăre a nopţii nu mai cânta. Nu 
mai bătea nici vântul. Contururile dealurilor din jur se topiră în 
noapte. Chiar și iapa cea gri părea tulburată: scutura din coamă 
și necheza înspăimântată. Apoi se smuci, trăgând hăţurile din 
mâna lui Taita și fugi pe drumul pe care veniseră. Taita o lăsă în 
pace. Cu toate că știa că nicio invocare sau rugăciune nu putea 
pune frâu evenimentelor cosmice, Taita îi strigă pe Ahura Mazda 
și pe toți zeii Egiptului să salveze luna de la pieire. Apoi văzu că 
rămășițele Stelei lui Lostris i se arătară mai deslușit. Era doar o 
pată pală, însă Taita ridică amuleta de la piept și o ţinu în 
dreptul stelei. Işi concentră mintea, simţurile și puterea Ochiului 
Interior asupra ei. 

— Lostris! strigă el disperat. Ai fost întotdeauna lumina din 
inima mea! Folosește-ţi puterile să intervii pe lângă zeii 
asemenea ţie! Reaprinde luna și lumina din ceruri! 

Aproape instantaneu, în locul de unde dispăruse luna apăru 
un contur delicat argintiu. Crescu în dimensiuni, deveni concav 
și strălucitor, asemenea lamei unei săbii, apoi luă forma unui 


iatagan. În timp ce o invoca pe Lostris și ținea amuleta ridicată, 
luna reapăru pe cer în toată splendoarea și gloria ei 
strălucitoare. Ușurat, lui Taita i se umplu sufletul de fericire. Cu 
toate astea, știa bine că, deși luna revenise pe cer, pericolul 
prevestit de eclipsă rămăsese, o prevestire care anula aceste 
auspicii favorabile. Îi luă câteva ore să se refacă după dispariţia 
lunii, dar în cele din urmă se ridică cu greu în picioare, își luă 
lucrurile și porni în căutarea iepei. O găsi la o depărtare de o 
leghe. Mânca din frunzele unui arbust pitic de deșert, crescut la 
marginea drumului, iar când îl văzu, scoase un nechezat de 
bucurie, apoi veni în galop spre el. Taita încălecă și se întoarseră 
la caravană. 

Oamenii văzuseră, la rândul lor, dispariţia lunii de pe cer, și 
până și lui Meren îi venea greu să-i stăpânească. 

— Ai văzut ce s-a întâmplat cu luna, magule? Ce nenorocire 
prevestește?! M-am temut pentru viaţa ta, strigă el. li 
mulțumesc lui Horus că te văd teafăr și nevătămat. Demeter e 
treaz și așteaptă să te întorci, dar mai întâi de toate, nu vrei să 
le vorbești acestor câini lași? Vor să se întoarcă la cocioabele 
lor. 

Taita își petrecu ceva timp să-i liniștească pe oameni. Le 
spuse că regenerarea lunii nu simboliza un dezastru, ci vestea 
întoarcerea inundaţiilor Nilului. Se bucura de un asemenea 
renume printre ei, încât la auzul acestor cuvinte fură mulțumiți 
și, în cele din urmă, hotărâră, înveseliţi, să-și continue călătoria. 
Taita plecă de lângă ei și se duse în cortul lui Demeter. In 
ultimele zece zile, bătrânului i se vindecase rana pe care i-o 
făcuse pitonul, iar acum era mult mai întremat. Cu toate 
acestea, îl întâmpină pe Taita cu o mină solemnă. Petrecură 
împreună restul nopţii și discutară despre semnificaţia eclipsei 
de lună. 

— Am trăit suficient de mult încât să fiu martorul a 
numeroase evenimente de acest fel, zise Demeter blând, dar rar 
mi-a fost dat să văd o eclipsă totală de lună. 

— Da, încuviință Taita, însă eu am mai văzut doar două 
eclipse totale de lună până acum. De fiecare dată au prevestit 
calamităţi - moartea unor mari regi, căderea unor orașe mari și 
prospere, foamete și sărăcie. 


— A fost o altă manifestare a întunecatei puteri a Minciunii, 
murmură Demeter. Cred că Eos face paradă de invincibilitatea 
ei. Incearcă să ne înspăimânte, să ne ducă la disperare. 

— Nu trebuie să mai zăbovim pe drum, trebuie să ne grăbim 
spre Teba, zise Taita. 

— Mai presus de toate, nu trebuie să slăbim vigilența. Ne 
putem aștepta să-și dezlănţuie următorul atac în orice moment 
din zi și din noapte. Demeter studie atent faţa lui Taita. larta-mă 
că trebuie să mă repet, însă până să ajungi să cunoști la fel ca 
mine toate  vicleșugurile și mijloacele de care dispune 
vrăjitoarea, e greu să înţelegi ce ocolite sunt căile ei. E capabilă 
să-ți inoculeze în minte cele mai convingătoare imagini. Poate 
să-ți readucă în minte cele mai timpurii amintiri din viaţa ta, 
chiar imagini cu mama și cu tatăl tău, atât de vii, încât o să-ți fie 
imposibil să te îndoiești de ele. 

— İn cazul meu, va avea bătăi de cap în această privinţă, 
pentru că nu mi-am cunoscut părinţii, zâmbi Taita precaut. 


t Capitolul 13 


Deși conducătorii cămilelor înteţiseră ritmul, Taita era tot 
nerăbdător. In următoarea noapte, părăsi din nou caravana și o 
luă înainte, sperând să ajungă la partea mlăștinoasă a deltei și 
să privească în jos, spre iubitul său Egipt, după atâţia ani de 
absenţă. Nerăbdarea lui părea contagioasă, pentru că și Năluca 
mergea în galop, iar copitele parcă mâncau pământul, până 
când Taita o priponi de marginea pantei ce cobora spre Egipt. 
Dedesubt, luna scălda pământurile cultivate într-o lumină 
argintie, scoțând în evidenţă pâlcurile de palmieri care creșteau 
pe marginea Nilului. Se uită atent să vadă dacă nu cumva 
zărește vreo licărire argintie pe cursul fluviului, însă de la 
distanţa la care se afla acum, matca părea întunecată și 
sumbră. 

Taita descălecă și stătu lângă capul iepei, mângâindu-i 
grumazul și privind fermecat către oraș, spre pereţii templelor 
albiţi de lumina lunii și spre celelalte edificii din Karnak. Zări și 
zidurile palatului lui Memnon, de pe celălalt mal, însă rezistă 
tentației de a porni pe pantă în jos, de-a lungul câmpiei și spre 
una dintre sutele de porți ale Tebei. Datoria lui era să rămână 
alături de Demeter, nu s-o ia înainte. Se așeză pe vine lângă 
capul iepei și își închipui cum va fi întoarcerea acasă, când se va 
reîntâlni cu toţi cei dragi. 


Faraonul și regina sa, Mintaka, îi purtau lui Taita o mare 
afecţiune, rezervată de regulă unui părinte. La rândul său, Taita 
le purta o nestrămutată dragoste amândurora, încă de când 
aceștia erau copii. Tatăl lui Nefer, faraonul Tamose, fusese ucis 
pe vremea când Nefer nu era decât un prunc, prea tânăr pentru 
a asigura succesiunea la tronul Egiptului de Sus și a Egiptului de 
Jos, astfel încât se numise regent. Cum Taita fusese tutorele lui 
Tamose, era normal ca fiul său să fie încredinţat lui, până la 
vârsta maturității. Taita se ocupase de educaţia lui, îl instruise în 
arta armelor și în cea a călăritului, apoi îl învățase cum se 
conduce o armată și cum se poartă un război. Îl învățase 
îndatoririle regalității, cum se conduce statul și arta diplomaţiei. 
Cu alte cuvinte, el îl făcuse bărbatul care era acum. In toţi acei 
ani se crease între ei o legătură ce rămăsese la fel de puternică 
de-a lungul timpului. 

Dinspre vale veni un curent de aer rece, suficient de rece 
încât să-i dea fiori. Pentru acele luni călduroase era ceva 
neobișnuit. O scădere bruscă a temperaturii deseori preceda o 
manifestare ocultă. Avertismentele lui Demeter erau încă vii în 
mintea sa. Rămase nemișcat și cercetă aerul. Nu putea distinge 
nimic straniu. Apoi își îndreptă atenţia către iapă, care era 
aproape la fel de sensibilă la supranatural ca și el, însă Năluca 
părea relaxată și liniștită. Mulţumit, se ridică în picioare, prinse 
hățurile, încălecă și se pregăti să se întoarcă la caravană. În acel 
moment, Meren probabil că oprea caravana și ridica tabăra. 
Taita voi să mai petreacă puţin timp discutând cu Demeter, 
înainte să-l cuprindă somnul. Incă nu epuizase resursele de 
înțelepciune și experienţă de care dispunea bătrânul. Chiar 
atunci Năluca necheză ușor și își ciuli urechile, fără a părea prea 
speriată. Taita observă că iapa privea în josul pantei și se 
întoarse să vadă ce era. La început nu văzu nimic, însă avea 
încredere în iapă și ascultă cu atenţie în liniștea nopţii. În cele 
din urmă, zări o umbră care se mișca la poalele pantei. Dispăru 
imediat, de parcă nici n-ar fi fost, însă iapa era în continuare 
atentă. Așteptă și privi cu atenţie. Apoi văzu din nou umbra 
mișcându-se, mai aproape și mai clar. 

Se zărea forma unui om călare pe un cal care urca panta, spre 
locul unde se afla el. Ciudatul cal era tot gri, dar chiar mai 
deschis la culoare decât Năluca. Memoria îi reveni: nu uita un 
cal bun niciodată. Chiar și la lumina stelelor, acest cal îi părea 


cunoscut. Încercă să-și amintească unde îl văzuse ultima oară, 
însă amintirea era atât de îndepărtată, încât probabil că se 
întâmplase cu mult timp în urmă. Cu toate acestea, calul cel gri 
pășea ca un murg de patru ani. Numaidecât își îndreptă atenţia 
către călăreț - o siluetă firavă, nu a unui bărbat, ci probabil a 
unui băiat. Indiferent cine ar fi fost, stătea bine în șa. Și băiatul îi 
părea cunoscut, dar, ca și calul, părea prea tânăr pentru ca 
amintirile lui Taita să fie atât de estompate. Oare era fiul 
vreunui cunoscut? Unul dintre prinții Egiptului? se întrebă el. 

Regina Mintaka îi dăruise faraonului Nefer Seti mulţi băieți 
frumoși. Toţi semănau foarte mult și cu mama și cu tatăl lor. 
Copilul acesta era cu totul ieșit din comun, iar Taita era sigur că 
avea sânge regesc. Călărețul și calul se apropiară. Pe Taita îl 
frapară alte câteva amănunte. Văzu că băiatul purta o tunică ce- 
i lăsa picioarele goale, iar acestea erau subțiri, în mod clar 
feminine. Nu era un băiat, ci o fată. Avea capul acoperit, însă pe 
măsură ce se apropia, Taita văzu conturul trăsăturilor din 
spatele șalului. 

— O cunosc. O cunosc foarte bine, își șopti sieși. 

| se înroșiră urechile, iar pulsul i se înteţi. Fata ridică spre el 
mâna și îl salută, apoi se împinse în șa, ca să-și zorească 
armăsarul. Calul o porni la galop, însă copitele lui nu făcură 
niciun zgomot pe poteca pietruită. Urcă panta spre el într-o 
liniște fantomatică. 

Prea târziu, Taita realiză că fusese ademenit cu o apariţie 
familiară. Clipi rapid pentru a-și deschide Ochiul Interior. 

— Nu au aură, șopti el. 

Trebui să se sprijine de gâtul iepei ca să nu se dezechilibreze. 
Nici calul cel gri, nici călărețul nu erau creaturi naturale: veneau 
dintr-o altă dimensiune. În ciuda avertismentelor lui Demeter, 
fusese din nou luat pe nepregătite. Căută imediat amuleta ce-i 
atârna la gât și o ridică în faţa ochilor. Călărețul trase de hățuri 
și îl privi din umbra șalului care-i acoperea fața. Era atât de 
aproape acum, încât îi vedea ochii licărind și curba blândă a 
obrazului tânăr. Amintirile îi năvăliră în minte. 

Nici nu era de mirare că își amintea de calul cenușiu atât de 
bine! Fusese darul din partea lui, ales cu drag și multă grijă. Ea 
îi pusese numele Pescăruș și fusese întotdeauna preferatul ei. 
Ea călărea cu graţie și stil, după cum își amintea Taita din acele 
vremuri. Șocul fu atât de profund, încât nu era în stare să 


gândească deloc clar. Rămăsese țintuit locului ca o stană de 
piatră, cu amuleta pe post de scut. 

Ușor, femeia ridică o mână albă și dădu deoparte marginea 
șalului. Taita simți că materialul sufletului său se sfâșie când se 
uită la faţa aceea frumoasă, o imitație perfectă, în cele mai mici 
detalii. „Nu e ea, încercă să se îmbărbăteze Taita. Aceasta nu 
este decât o altă apariţie din neant, la fel ca șarpele cel uriaș și, 
probabil, la fel de periculoasă.” 

Când îi povestise lui Demeter despre visul în care-i apăruse 
fata pe delfinul de aur, acesta nu se îndoise niciun moment. 

— Visul tău a fost o plăsmuire de-ale vrăjitoarei, îl avertizase 
el. Nu trebuie să ai încredere în nicio imagine care se hrănește 
cu speranţele și dorurile tale. Când îţi lași gândurile să zboare 
înapoi în timp, spre o dragoste trecută, nu faci decât să deschizi 
poarta spre Eos. Va găsi o cale să ajungă la tine. 

Taita scuturase din cap. 

— Nu, Demeter, cum ar putea Eos să reproducă atât de exact 
cele mai mici detalii, dintr-un trecut atât de îndepărtat?! Vocea 
lui Lostris, felul în care îi erau așezați ochii, curbura buzelor 
când zâmbește. Cum le-ar fi putut copia Eos? Lostris zace în 
sarcofag de mai bine de șaptezeci de ani. Nu există nicio 
mărturie legată de felul în care arăta, după care să se fi putut 
lua Eos. 

— Eos le-a furat din amintirile tale despre Lostris și ţi le-a 
înapoiat în felul cel mai convingător și mai irezistibil. 

— Dar chiar și eu uitasem unele detalii. 

— Tu ai fost cel care a zis că nu uităm nimic. Fiecare detaliu 
rămâne întipărit în mintea noastră. E nevoie doar de abilităţi 
oculte, de care Eos nu duce lipsă, pentru a le extrage din cele 
mai ascunse cotloane din mintea ta, așa cum, la rândul tău, tu 
mi-ai readus în minte amintirile despre Eos și vocea ei când 
rostea incantaţiile focului. 

— Refuz să cred că nu era Lostris, mormăise încetișor Taita. 

— Asta pentru că nu vrei să accepţi. Eos caută să te facă să 
nu mai gândești raţional. Amintește-ţi doar cât de iscusit a fost 
urzită în mintea ta imaginea fetei de pe delfin. În timp ce te 
ademenea cu false imagini ale dragostei, a trimis acel șarpe să 
mă ucidă. Ţi-a folosit visul ca pe o diversiune. 

Acum, pe dealul de deasupra deltei, Taita era din nou față în 
faţă cu viziunea: imaginea lui Lostris, odinioară regina Egiptului, 


a cărei amintire încă o purta vie în inimă. De data aceasta, 
viziunea părea și mai aproape de perfecțiune. 

Simţea cum hotărârea și raţiunea i se clatină și încercă din 
răsputeri să se protejeze. Dar nu se putea abţine să nu se uite în 
ochii lui Lostris. Străluceau fermecător, purtând în ei lacrimi și 
zâmbete de o viață. 

— Te resping! îi zise Taita, cât putu de rece și de hotărât. Tu 
nu ești Lostris. Nu ești femeia pe care am iubit-o. Tu ești Marea 
Minciună. Dispari în întunericul din care te-ai ivit! 

La auzul cuvintelor lui, minunaţii ochi ai lui Lostris se umplură 
de o tristețe fără margini. 

— Dragul meu Taita, îl strigă ea încetișor, am trăit fără tine 
toți anii pustii în care am fost separați. Acum, când ești într-un 
pericol atât de mare, am venit de departe ca să fiu cu tine. 
Impreună putem să ţinem piept răului care plutește asupra ta. 

— Blasfemie! zise el. Eşti Eos, Minciuna, iar eu te resping. 
Sunt protejat de Adevăr. N-ai cum să mă ajungi. Nu poţi să-mi 
faci rău. 

— O, Taita, zise arătarea, iar vocea i se frânse într-un suspin. 
Ne vei distruge pe amândoi. Și eu sunt în pericol de moarte. 

Zicând aceste cuvinte, părea copleșită de suferinţa ce se 
abătuse asupra omenirii de la începuturile ei. 

— Ai încredere în mine, nu sunt nimeni alta decât Lostris pe 
care ai iubit-o și care te-a iubit. M-ai strigat din cer. Ți-am auzit 
chemarea și am venit la tine. 

Taita simţi cum îi fuge pământul de sub picioare, însă nu se 
dădu bătut. 

— Dispari, vrăjitoare blestemată! strigă el. Pleacă, 
întruchipare a Minciunii! Te resping pe tine și toate lucrările tale. 
Nu mă mai otrăvi cu farmecele tale. 

— Nu, Taita! Nu poţi face asta! imploră ea. Ni s-a dat această 
șansă, doar aceasta. Nu trebuie să o respingi. 

— Ești întruchiparea răului, îi zise Taita cu asprime. Ești o 
creaţie ticăloasă din neant. Întoarce-te în bârlogul tău 
blestemat! 

Lostris gemu, iar imaginea ei începu să se estompeze. Păli în 
același fel în care steaua ei era eclipsată de lumina zilei. Ultima 
ei șoaptă ajunse la Taita purtată de aerul nopţii. 


— Am simţit o dată gustul morţii, iar acum beau și cupa 
amară plină cu venin. Rămas-bun, Taita, cel pe care l-am iubit. 
Ce păcat că nu m-ai putut iubi mai mult! 

Apoi dispăru, iar Taita se prăbuși în genunchi, pradă 
remușcărilor. Când avu puterea să-și ridice din nou capul, 
soarele răsărise deja și se ridicase cu o palmă deasupra liniei 
orizontului. Năluca stătea răbdătoare lângă el. Moţăia, însă de 
îndată ce scutură căpăstrul, își înălță capul și își întoarse ochii 
spre el. Taita era atât de slăbit, încât fu nevoit să se urce pe o 
piatră ca să se salte în șa. Se clătină, cât pe ce să cadă, apoi 
începu să coboare panta, spre deltă. 

Taita încercă să-și pună în ordine noianul de emoţii care-l 
năpădiseră. Un lucru i se părea limpede, și anume faptul că, în 
timpul întâlnirii sale cu fantoma lui Lostris, Năluca rămăsese 
calmă, fără să dea cel mai mic semn de neliniște. In oricare altă 
ocazie, iapa simţise manifestarea răului cu mult înainte ca el 
însuși să devină conștient de sine. Se cabrase când fusese luna 
devorată de vârcolaci, însă, cu toate acestea, nu arătase prea 
mare interes faţă de apariţia lui Lostris și a calului ei fantomatic. 

„Singura explicaţie este că nu era niciun rău în ele, își zise 
Taita, începând el însuși să fie convins de ceea ce spusese. Oare 
Lostris zisese adevărul? Oare venise în calitate de aliată a mea 
și ca prieten, cu scopul de a mă proteja? Oare suntem amândoi 
distruși?” 

Durerea era imposibil de îndurat. Întoarse calul și porni în 
galop înapoi spre deltă. Se opri doar când ajunse chiar în buza 
pantei și cobori din șa exact în punctul în care dispăruse Lostris. 

— Lostris! strigă el cu ochii îndreptaţi spre cer. lartă-mă! M- 
am înșelat! Acum știu că ai spus adevărul. Tu ești într-adevăr 
Lostris. Întoarce-te la mine, dragostea mea! Întoarce-te! 

Însă Lostris plecase, iar la el se întoarse doar ecoul 
batjocoritor: „Întoarce-te... întoarce-te... întoarce-te...” 


+ Capitolul 14 


Ajunseră atât de aproape de zidurile sfintei cetăți Teba, încât 
Taita îi ordonă lui Meren să continue marșul chiar și după 
răsăritul soarelui. Încălzită de razele soarelui de dimineaţă, 
micuța caravană cobori panta și străbătu câmpia aluvionară, 
îndreptându-se spre porţile marelui oraș. Câmpia arăta dezolant. 
Nu era nimic verde pe întinsul ei. Sub căldura necruțătoare a 
soarelui, pământul negru era tare precum cărămida și avea 


crăpături adânci. Țăranii renunțaseră să-și mai lucreze 
terenurile și își abandonaseră colibele, care aveau acum 
acoperișurile din frunze de palmier prăbușite și zidurile 
dărâmate. Oasele vitelor care muriseră de foame erau presărate 
pe câmpie, asemenea unor mănunchiuri de margarete albe. 
Vântul ridica de-a lungul pământurilor sterpe o coloană de fum 
și de frunze uscate spre cerul fără nori. Soarele bătea peste 
pământul pârjolit, ca o secure de luptă care lovește în scutul de 
alamă. Oamenii și animalele din caravană păreau în acest peisaj 
mohorât niște jucării. Ajunseră la râu și se opriră pe mal, 
încremeniţi de uimire. Chiar și Demeter cobori din palanchin și 
se alătură lui Taita și lui Meren. În acel loc, albia râului era lată 
de patru sute de metri. 

În mod normal, în sezonul secetos, Nilul se întindea dintr-un 
mal într-altul, ca un torent întunecat, încărcat de sedimente, 
atât de adânc și de puternic, încât suprafaţa era brăzdată de 
curenţi și de vârtejuri. 

În sezonul inundaţiilor, Nilul ieșea din matcă și inunda 
câmpurile. Noroiul și sedimentele aduse de apele fluviului erau 
atât de bogate, încât susțineau trei recolte succesive într-un 
singur sezon. 

Însă de șapte ani râul nu se mai revărsase, devenind doar o 
imagine grotescă a ceea ce fusese cândva. Fusese redus la 
dimensiunile unui fir de apă care curgea la vale. Suprafaţa era 
tulburată doar de peștii care se zbăteau între viață și moarte, 
precum și de mișcările leneșe ale puţinilor crocodili care mai 
supravieţuiseră. Apa era acoperită de o spună roșie și murdară, 
asemenea sângelui pe cale de a se închega. 

— Ce anume a făcut ca râul să sângereze? întrebă Meren. E 
vreun blestem? 

— Mi se pare că e din cauza unei explozii de alge otrăvitoare, 
zise Taita, iar Demeter fu de acord cu el. 

— Sunt, într-adevăr, alge, dar sunt sigur că nu sunt naturale, 
ci sunt trimise în Egipt de aceeași putere malefică ce a oprit 
revărsarea apelor. 

Bălţile de culoarea sângelui erau separate unele de altele prin 
fâșii de noroi, pătate de gunoiul și murdăria orașului, de 
rădăcini, fragmente de bărci și cadavre umflate de păsări și de 
animale. Singurele lucruri vii care puteau fi zărite pe malurile 
nisipoase erau niște creaturi stranii care ţopăiau și se târau 


stângaci pe picioarele grotești. Se luptau cu ferocitate unele cu 
altele pe cadavre, le sfâșiau, apoi înghițeau pe nerăsuflate hălci 
din carnea intrată în putrefacție. Taita nu știa ce ar putea fi 
acele vietăţi. 

— Sunt exact cum mi-a povestit conducătorul caravanei, 
murmură Meren dezgustat. Broaște gigantice. 

Se aplecă spre ele, apoi scuipă să scape de gustul și putoarea 
care-i invadase gâtul. 

— Oare nu se mai termină odată aceste orori care s-au abătut 
asupra Egiptului?! 

Taita își dădu seama că dimensiunea broaștelor îl uimise de 
fapt. Erau pur și simplu enorme. Aveau trunchiul la fel de lat ca 
al unui porc îngrăşat și erau aproape la fel de înalte ca șacalii 
când se ridicau în două picioare. 

— Sunt și cadavre umane pe fundul mâlos! exclamă Meren, 
arătând spre un cadavru de la picioarele lor. lată un prunc mort. 

— Se pare că locuitorii Tebei au ajuns atât de nesimţitori, 
încât nu-și mai îngroapă morții, ci îi aruncă direct în fluviu, zise 
Demeter scuturând îndurerat din cap. 

În timp ce se uitau, una dintre broaște apucă braţul copilului 
și, smucind de vreo zece ori din cap, îl smulse din încheietura 
umărului. Apoi aruncă micul membru în aer, îl prinse din zbor și 
îl înghiţi. 

Toţi erau scârbiţi de spectacolul pe care îl urmăreau. Urcară și 
își continuară drumul de-a lungul malului până când ajunseră la 
zidurile exterioare ale orașului. Zona era plină de adăposturi 
temporare, ridicate de fermierii sărăciţi, de văduve și orfani, de 
cei bolnavi și muribunzi și de toate celelalte victime ale 
catastrofei. Se adunaseră cu toţii în aceste șoproane deschise, 
acoperite cu frunze de palmier. Erau apatici și slăbiţi de foame 
și de boli. Taita văzu o femeie ţinând la sânul uscat un prunc, 
însă acesta nu mai avea putere să sugă, iar muștele se 
adunaseră în ochii și în nările lui. Femeia îi privea deznădăjduită. 

— Să-i dăm niște mâncare pentru copil, zise Meren 
descălecând, însă Demeter îl opri. 

— Dacă le arăţi acestor fiinţe nefericite mâncare, vor începe 
să se bată între ei. 

În timp ce se depărtau, Meren privi înapoi, simțindu-se 
vinovat. 


— Demeter are dreptate, îl consolă Taita cu blândeţe. Nu 
putem salva doi, trei muritori de foame dintr-o sumedenie de 
alţii ca ei. Trebuie să salvăm regatul Egiptului, nu doar o mână 
de oameni. 

Taita și Meren aleseră un loc pentru tabără, departe de 
nefericiții bolnavi și flămânzi. Taita îl chemă deoparte pe șeful 
oamenilor lui Demeter și îl instrui: 

— Asigură-te că stăpânul tău are tot ce-i trebuie și că este 
bine păzit. Apoi construiește un gard din mărăcini care să 
protejeze tabăra și să-i ţină pe hoţi și pe cei înfometați la 
distanță. Caută apă și mâncare pentru animale. Rămâneţi aici 
până găsesc ceva mai bun pentru voi. Merg în oraș, la palatul 
faraonului, zise el întorcându-se spre Meren. Rămâi cu Demeter. 

Apoi lovi ușor iapa cu călcâiele și o porni spre porțile 
principale. Gărzile se uitară la el din turn, însă nu schiţară niciun 
gest pentru a-l opri. Drumurile erau aproape pustii. Puţinii 
oameni pe care-i întâlni erau la fel de palizi și de înfometați ca 
mulțimea de cerșetori de la poalele cetăţii. La apropierea lui, 
fugiră care-ncotro. Peste oraș plutea un miros greu: duhoarea 
morţii și a suferinței. 

Căpitanul gărzilor palatului îl recunoscu pe Taita și îi alergă în 
întâmpinare să-i deschidă poarta, salutându-l plin de respect. 

— Unul dintre oamenii mei îţi va duce calul la grajduri, 
magule. Grăjdarii regali se vor ocupa de el. 

— Faraonul este în locuința sa? întrebă Taita în timp ce 
descăleca. 

— Da, este. 

— Du-mă la el! ordonă Taita. 

Căpitanul se grăbi să-i îndeplinească ordinul și îl conduse 
printr-un labirint de pasaje și săli. Trecură prin curţi care 
odinioară arătaseră minunat, cu iarbă, straturi de flori și fântâni 
cu apă cristalină, apoi își continuară drumul prin săli și capele 
care în vremurile de altădată răsunaseră de râsetele și 
cântecele nobilelor doamne și ale nobililor domni, ale bufonilor, 
ale trubadurilor și ale sclavelor dansatoare. Acum încăperile 
erau goale, grădinile uscate, florile moarte, iar fântânile secate. 
Tăcerea apăsătoare era spartă doar de pașii lor pe pavajul de 
piatră. În cele din urmă, ajunseră la anticamera sălii regale de 
audiențe. Pe peretele din faţă era o ușă închisă. Căpitanul bătu 
în ea cu mânerul spadei și aceasta fu imediat deschisă de un 


sclav. Taita se uită dincolo de el. Pe podeaua din blocuri de 
marmură trandafirie se afla un eunuc corpolent, îmbrăcat într-o 
fustanelă scurtă de in, stătea cu picioarele încrucișate la o 
măsuță joasă cu un sul de papirus și cu tăblițe de scris în faţă. 
Taita îl recunoscu imediat. Era sfetnicul faraonului. Fusese numit 
în această poziţie la recomandarea lui Taita. 

— Ramram, vechiul meu prieten, îl salută Taita. 

Ramram sări în picioare surprinzător de sprinten pentru o 
persoană de dimensiunile sale și se grăbi să-l îmbrăţișeze pe 
Taita. Toţi eunucii din serviciul faraonului erau apropiaţi ca frații. 

— Taita, ai fost plecat din Teba mult prea mult timp, zise el 
conducându-l pe Taita în biroul său personal. Faraonul este în 
consiliu cu generalii săi, așa că nu-l pot deranja, însă te voi 
conduce la el de îndată ce va fi liber. Va fi bucuros să te vadă. 
Cu toate acestea, partea bună este că, până atunci, vom avea 
timp să stăm de vorbă. Cât timp ai fost plecat? Câţiva ani, nu-i 
așa? 

— Șapte ani. De când nu ne-am mai văzut, am umblat prin 
ținuturi foarte ciudate. 

— Și eu am multe să-ți spun despre ce ni s-a mai întâmplat în 
lipsa ta. Din păcate, ni s-au petrecut puţine lucruri bune. 

Se așezară jos, pe perne, față în față și, la chemarea 
sfetnicului, un sclav îi servi cu un bol de șerbet, răcit în căni de 
lut. 

— Spune-mi, mai întâi de toate, cum o duce Maiestatea Sa? 
întrebă îngrijorat Taita. 

— Mi-e teamă că o să te întristeze înfățișarea lui. Grijile îl 
apasă. Majoritatea zilelor și le petrece în consiliu cu miniștrii, cu 
comandanții armatei și cu guvernatorii provinciilor Egiptului. Își 
trimite mesagerii prin toate ţările străine pentru a cumpăra 
grâne și mâncare, ca să hrănească populaţia flămândă. Ordonă 
săparea de noi fântâni de apă dulce, pentru a înlocui apa roșie și 
murdară a fluviului. 

Ramram oftă și luă o înghiţitură din bolul cu șerbet. 

— Mezii și sumerienii, oamenii mării, libanezii și ceilalţi 
dușmani ai noștri știu prin ce necaz trecem, continuă el. Cred că 
bogăţiile noastre s-au împuţinat și că nu ne mai putem apăra, 
așa că își adună armatele pentru a ne ataca. După cum bine știi, 
statele noastre vasale și provinciile noastre au fost întotdeauna 
nemulțumite de tributul pe care trebuie să-l plătească 


faraonului. Multe dintre ele văd în nenorocirile noastre un prilej 
pentru a se rupe de noi și a încheia alianţe trădătoare. În ciuda 
resurselor noastre grav afectate, faraonul trebuie să găsească 
oameni și provizii pentru a-și construi și întări armata. Face tot 
ce-i stă în puteri pentru imperiul său. 

— Un monarh mai slab n-ar fi reușit să facă faţă unor vremuri 
atât de tulburi, zise Taita. 

— Nefer Seti este un monarh minunat. Însă el, ca și noi, 
ceilalți muritori de rând, este conștient că zeii nu-i mai zâmbesc 
Egiptului. Niciunul dintre aceste eforturi nu va da roade până 
când nu-și va recăpăta îndurarea divină. Le-a ordonat tuturor 
preoților de pe cuprinsul ţării să se roage zi și noapte. Deși este 
epuizat, petrece jumătate de noapte rugându-se fierbinte la zei, 
în loc să se odihnească. 

Ochii sfetnicului se umplură de lacrimi. Și-i șterse cu o batistă 
de in. 

— Așa e viaţa lui de șapte ani, de când a secat râul și s-a 
abătut boala asupra noastră. Ar fi distrus orice alt conducător 
mai slab. Nefer Seti este zeu, însă are inima și compasiunea 
unui muritor de rând. Ceea ce s-a întâmplat l-a schimbat și l-a 
îmbătrânit. 

— Sunt într-adevăr mâhnit de veștile pe care mi le-ai dat. Dar 
spune-mi, te rog, ce mai fac regina și copiii? 

— Și de data aceasta am vești proaste. Boala a fost 
necruțătoare cu ei. Regina Mintaka a cazut la pat bolnavă și 
săptămâni în șir s-a zbătut între viaţă și moarte. Acum s-a 
vindecat, însă e în continuare slăbită. Din păcate, nu toţi copiii 
regali au fost la fel de norocoși. Prinţul Khaba și surioara lui zac 
unul lângă altul în mausoleul regal. Ciuma le-a curmat vieţile. 
Ceilalţi copii au supraviețuit, însă... 

Ramram se opri când intră un sclav în încăpere, făcând 
respectuos o plecăciune și șoptindu-i ceva la ureche. Ramram 
dădu aprobator din cap, îi făcu semn să plece, apoi se întoarse 
din nou către Taita. 

— Consiliul s-a încheiat. Voi merge la faraon și îi voi spune că 
ai sosit. 

Se ridică în picioare și se îndreptă grăbit spre celălalt capăt al 
camerei. Acolo atinse o figurină de pe lambriu, care se mișcă 
sub degetul lui. O parte din zid se dădu deoparte, iar Ramram 
dispăru înăuntru. Nu după mult timp se auzi un strigăt de 


bucurie din coridorul din spatele ușii secrete. Imediat, strigătul 
fu însoţit de pași grăbiţi, apoi se mai auzi un strigăt: 

— Tata, unde ești? 

Tata era numele cu care îl alinta faraonul. 

— Aici sunt, Maiestate. 

— M-ai neglijat prea mult timp, îl acuză faraonul, în timp ce se 
năpustea pe ușă. Se opri să-l privească pe Taita, apoi continuă: 
Da, chiar tu ești, în carne și oase. Am crezut că o să continui să- 
ţi râzi de chemările mele. 

Nefer Seti nu purta decât o pereche de sandale deschise și un 
şort de în care-i venea peste genunchi. Partea superioară a 
corpului era goală. Avea pieptul lat, iar abdomenul era suplu și 
musculos. Braţele arătau de parcă ar fi fost sculptate, ca 
rezultat al exerciţiilor cu sabia și cu arcul. Avea torsul unui 
războinic perfect antrenat. 

— Te salut, faraonul meu. Sunt sclavul tău umil, ca 
întotdeauna. 

Nefer Seti înaintă și îl îmbrăţișă cu putere. 

— Să nu pomenim de sclavi și de sclavie când elevul și 
maestrul său se întâlnesc, spuse faraonul. Mi-e inima plină de 
bucurie că te revăd, continuă el ţinându-l cu putere de braț și 
cercetându-i atent chipul. Pe numele lui Horus, n-ai îmbătrânit 
nici măcar cu o zi! 

— Nici tu, Maiestate, zise el sincer, iar tonul său îl făcu pe 
Nefer Seti să râdă. 

— Deși aceasta e o minciună, îţi accept complimentul ca o 
dovadă de amabilitate din partea unui vechi prieten. 

Nefer nu purta peruca oficială din păr de cal, iar faţa îi era 
nevopsită, așa că Taita putu să-i studieze trăsăturile. Nefer avea 
părul argintiu tuns periuță, iar în creștetul capului era chel. 
Trecerea timpului lăsase urme pe faţa lui: la colţurile gurii avea 
șanțuri adânci, iar un păienjeniș de riduri îi înconjura ochii negri. 
Era supt în obraji și pielea avea o paloare nesănătoasă. 

Taita clipi o dată și deschise Ochiul Interior. Răsuflă ușurat 
când observă că avea o aură strălucitoare, ceea ce sugera o 
inimă bravă și un spirit puternic. „Ce vârstă are?” încercă Taita 
să-și amintească. Avea doisprezece ani când fusese ucis tatăl 
său, așadar, acum ar trebui să aibă vreo patruzeci și nouă. 
Această constatare îl făcu să tresară. Un om obișnuit era 
considerat bătrân la patruzeci și cinci de ani și, de regulă, murea 


în jurul vârstei de cincizeci. Ramram îi spusese adevărul: 
faraonul era foarte schimbat. 

— Ti-a aranjat Ramram o odaie? întrebă faraonul uitându-se la 
sfetnicul său, peste umărul lui Taita. 

— M-am gândit să-i pregătesc, unul dintre apartamentele 
rezervate ambasadorilor, sugeră Ramram. 

— În niciun caz. Taita nu este un străin, interveni imediat 
Nefer Seti, iar Taita simţi că temperamentul nestăpânit al 
faraonului se accentuase, devenind și mai dificil. Pregătește-i 
camera de gardă, de lângă dormitorul meu. Vreau să pot să-l 
chem pentru a-i cere sfatul sau pentru a discuta cu el, la orice 
oră din noapte. Întorcându-se din nou spre Taita, îi zise: Acum 
trebuie să te las singur. Mă întâlnesc cu ambasadorul 
Babilonului. Oamenii săi au triplat prețul pe care ni-l cer pentru 
grâne. Ramram te va pune la curent cu cele mai importante 
probleme ale statului. Sper că până la miezul zilei voi fi liber. 
Trebuie să iei cina cu mine, deși mă tem că bucatele nu vor fi pe 
gustul tău. Conform ordinelor mele, curtenii beneficiază de 
aceleași raţii ca și restul populaţiei. 

Nefer Seti dădu să iasă pe ușa secretă. 

— Maiestate! îl strigă Taita imediat. 

Nefer Seti întoarse capul, iar Taita se grăbi să-i spună ce avea 
de spus: 

— Nu am venit singur. Sunt însoţit de un mare învăţat și mag. 

— Sunt sigur că nu se poate compara cu tine, zise Nefer Seti 
zâmbind afectuos. 

— Într-adevăr, nu se poate compara cu mine, sunt ca un copil 
pe lângă el. Vine în Karnak să se pună în slujba ta și a regatului 
tău. 

— Unde se află această pasăre rară? 3 

— Este într-o tabără ridicată în afara zidurilor cetății. In ciuda 
învăţăturii sale, este foarte bătrân și slăbit. Trebuie să-i fiu 
alături. 

— Ramram, pregătește acestui mag un loc confortabil în 
această aripă a palatului. 

— Meren Cambyses este în continuare tovarășul și protectorul 
meu. Ți-aș fi recunoscător dacă l-aș putea avea la îndemână. 

— Pe Horus, se pare că trebuie să împart cu tine jumătate de 
pământ, râse Nefer Seti. Dar mă bucur să aud că Meren este 


bine și o să-mi facă plăcere compania lui. Ramram va găsi un 
loc și pentru el. Acum chiar trebuie să plec. 

— Faraonul meu, acordă-mi încă o secundă, interveni Taita, 
înainte ca faraonul să se facă nevăzut. 

— De-abia ai venit și deja mi-ai smuls cincizeci de promisiuni. 
Nu ţi-ai pierdut deloc puterea de persuasiune. Ce mai dorești? 

— Să-mi acorzi permisiunea să trec râul ca s-o văd pe regina 
Mintaka. 

— Dacă refuz, o să mă aflu într-o poziţie delicată. Regina nu 
și-a pierdut ardoarea. Nu va avea milă de mine, râse el plin de 
afecţiune gândindu-se la soţia sa. Du-te negreșit la ea, dar 
întoarce-te aici înainte de miezul nopții. 


t Capitolul 15 


După ce îl văzu pe Demeter ajuns în siguranţă la palat, Taita îi 
chemă pe doi dintre medicii regali să aibă grijă de el, apoi îl luă 
pe Meren deoparte. 

— Intenţionez să mă întorc înainte de căderea serii, îi spuse 
el. Ai grijă de Demeter. 

— Ar trebui să vin cu tine, magule. Într-o astfel de perioadă de 
foamete, orice om cinstit se poate transforma într-un tâlhar, ca 
să-și hrănească familia. 

— Ramram mi-a dat o escortă care să mă păzească. 

Era ciudat să mergi călare pe un cal, în loc să iei o barcă 
pentru a trece dincolo de Nil. Din şaua sa, Taita se uită spre 
vest, spre palatul lui Memnon și observă multe cărări bătătorite 
care șerpuiau prin albia secată printre băltoace tulburi. Urmară 
una dintre ele. În faţa lui Taita, pe cărare, apăru o broască 
râioasă monstruoasă. 

— Omorâţi-o! Ordonă conducătorul escortei. 

Un soldat puse mâna pe lance și lovi broasca. 

Asemenea unui porc mistreţ, broasca se întoarse fioroasă să 
se apere. Soldatul se aplecă să bage vârful lăncii și mai adânc în 
gâtlejul de culoare galbenă care pulsa. Zvârcolindu-se în 
ghearele morţii, hidoasa creatură clămpănea din fălci, iar 
soldatul fu nevoit să tragă cu putere de lance, până reuși să o 
scoată. Se prăbuși lângă Taita și îi arătă tăișul: colții broaștei 
scrijeliseră adânc lemnul de esenţă tare. 

— Sunt sălbatice ca lupii, zise Habari, garda de corp, un 
bătrân luptător adus de spate și plin de cicatrice. Când au 


apărut pentru prima dată, faraonul a ordonat ca două regimente 
să curețe fundul râului și să le stârpească. Am omorât cu sutele, 
apoi cu miile. Am făcut un munte din cadavrele lor, însă pentru 
fiecare animal mort, din mâlul de pe fundul râului ieșeau două. 
Până și faraonul și-a dat seama că treaba asta n-avea să ducă la 
niciun rezultat, iar acum ordinele lui sunt să le ţinem în matca 
râului. Din când în când ies și atunci trebuie să le atacăm. In 
felul lor, continuă Habari, sunt folositoare. Devorează toată 
mizeria și toate stârvurile care ajung în râu. Oamenilor le 
lipsește puterea și energia de a mai săpa morminte pentru 
victimele molimei, iar broaștele au preluat rolul de gropari. 

Caii trecură printr-o mâzgă roșie și prin noroiul uneia dintre 
băltoacele puţin adânci, de pe malul vestic. De îndată ce 
ajunseră în dreptul palatului, porţile se deschiseră, iar garda de 
la poartă veni în întâmpinarea lor. 

— Să trăieşti, magule! îl salută el pe Taita. Maiestatea Sa 
regina a auzit că ai sosit în Teba și îţi transmite cele mai calde 
salutări. Abia așteaptă să te revadă, zise el arătând spre zidul 
palatului. 

Taita se uită în sus și văzu niște siluete mărunte pe partea de 
sus a zidului. Erau femei și copii, iar Taita nu își dădu seama 
care dintre ei este regina până când îi făcu ea semn cu mâna. 
Mână iapa, iar aceasta se năpusti în față și îl purtă prin porțile 
deschise. 

Când descălecă în curte, Mintaka cobori repede scara de 
piatră, cu graţia unei tinere. Întotdeauna avusese o constituţie 
atletică, se pricepuse la vânătoare și să conducă un car de 
luptă. Taita era încântat s-o vadă la fel de zveltă, până când 
ajunse la el să-l îmbrăţișeze și își dădu seama că rămăsese o 
mână de om. Avea brațele subțiri ca două bețe, era trasă la faţă 
și avea o paloare nesănătoasă. Deși zâmbea, în spatele 
zâmbetului se întrezărea umbra suferinţei. 

— O, Taita, nu știu cum ne-am descurcat fără tine, îi zise ea, 
îngropându-și faţa în barba lui. 

Taita o mângâie pe cap, iar la atingerea lui, veselia îi dispăru. 
Întregul trup i se zgudui de suspine. 

— Am crezut că nu te vei mai întoarce niciodată și că eu și 
Nefer te-am pierdut pentru totdeauna, așa cum i-am pierdut pe 
Khaba și pe micul Unas. 


— Am auzit de nenorocirea ce s-a abătut asupra familiei 
voastre și sufăr alături de voi, murmură Taita. 

— Incerc să fiu curajoasă. O mulţime de mame au suferit la fel 
ca mine. Dar sufletul mi-e greu că mi-au fost luaţi copiii atât de 
repede. 

Se desprinse din îmbrăţișare și încercă să zâmbească din nou, 
dar avea ochii plini de lacrimi, iar buzele îi tremurau. 

— Haide să-i vezi pe ceilalţi copii, pe cei mai mulţi îi cunoști 
deja. Doar cei doi mai mici nu te-au văzut niciodată și sunt 
nerăbdători. 

Copiii îi așteptau aliniaţi, băieţii în față, prinţesele în spatele 
lor. Toţi stăteau în poziţie de drepţi, pătrunși de respect. Cea 
mai mică dintre fetițe era atât de copleșită de poveștile pe care 
i le spuseseră fraţii mai mari despre mag, încât izbucni în lacrimi 
de îndată ce acesta se uită la ea. Taita o luă în braţe și îi sprijini 
capul de umărul său, în timp ce o liniștea în șoaptă. 

Fetița se potoli numaidecât și își înfășură ambele mâini în 
jurul gâtului lui Taita. 

— N-aș fi crezut niciodată că te descurci atât de bine cu copiii, 
dacă n-aș fi știut că te descurci la fel de bine cu puii de animale, 
zise Mintaka zâmbind, apoi îi chemă și pe ceilalţi copii la el, pe 
rând. 

— În viaţa mea n-am văzut copii mai frumoși ca aceștia, îi 
spuse Taita reginei. Dar nu mă miră deloc, din moment ce te au 
pe tine ca mamă, continuă el. 

În cele din urmă, Mintaka îi trimise pe copii în odăile lor, iar 
Taita o luă de mână. Regina îl conduse spre apartamentele 
private, unde se așezară lângă fereastra deschisă ca să simtă 
adierea vântului slab și ca să poată privi spre dealurile din 
partea vestică. In timp ce-i turna șerbet, regina spuse: 

— Odinioară îmi plăcea să privesc pe geam spre fluviu, însă 
nu și acum. Acum priveliștea îmi rupe inima. Totuși, curând 
apele se vor întoarce. Așa spun profeţiile. 

— Cine a făcut această profeție? întrebă apatic Taita, însă 
deveni interesat în momentul în care, în loc de răspuns, regina 
zâmbi enigmatic, apoi schimbă subiectul conversaţiei, începând 
să vorbească despre vremurile fericite, nu foarte îndepărtate, 
când ea era o tânără și frumoasă mireasă, iar pământul era 
verde și roditor. Dispoziţia i se schimbă în bine și vorbi cu 
însufleţire. 


Taita așteptă ca ea să termine, știind că nu va rezista mult și 
că se va reîntoarce la misterioasa profeție. Apoi întrebă pe 
neașteptate: 

— Taita, știi că zeilor noștri le-a slăbit puterea? În curând vor 
fi înlocuiţi de o nouă zeiță cu puteri absolute. Ea va readuce 
Nilul, ea ne va scăpa de bolile și de sărăcia pe care vechii zei n- 
au fost în stare să le ţină departe de noi. 

După ce o ascultă plin de respect, Taita răspunse: 

— Nu, Maiestate, n-am știut așa ceva. 

— Ba da, este de-acum un lucru sigur, zise regina. 

Trăsăturile ei palide se luminară de entuziasm, iar semnele 
anilor de pe chip parcă fură șterse cu buretele. 

— Dar sunt mult mai multe, Taita, mult mai multe alte lucruri, 
șopti ea, se opri să-și tragă sufletul, apoi continuă cu patos. 
Această zeiță are puterea de a ne reda tot ceea ce ne-a fost 
luat, însă doar dacă ne dedicăm ei întrutotul. Dacă-i dedicăm 
inima și sufletele noastre, ea ne poate reda tinerețea. Poate 
readuce fericirea celor suferinzi și îndoliaţi. Dar, imaginează-ţi, 
Taita, are până și puterea de a învia morții. 

Ochii i se umplură din nou de lacrimi, iar vocea îi era 
sugrumată de emoție, de parcă ar fi terminat o cursă de alergat. 

— Poate să-mi redea copilașii! Voi putea din nou să ţin la 
piept trupușoarele calde ale lui Khaba și Unas și voi putea să le 
sărut fețișoarele. 

Taita nu putea să-i spulbere speranţele, însă îi rosti solemn: 

— Astfel de lucruri sunt atât de minunate, încât sunt peste 
puterea noastră de înțelegere. 

— Da, da! Trebuie să ţi le explice profetul. Numai după aceea 
totul îţi va fi clar precum cristalul. După aceea nu te mai poți 
îndoi de ele. 

— Cine este acest profet? 

— Numele lui este Soe. 

— Și unde îl pot găsi, Mintaka? întrebă Taita. 

Regina bătu încântată din palme. 

— O, Taita, aceasta este cea mai bună parte, strigă ea. Este 
chiar aici, în palatul meu! l-am oferit sanctuarul vechilor zei, 
Osiris, Horus și Isis. Aceștia îl urăsc pentru adevărul din vorbele 
sale. Au încercat în repetate rânduri să-l asasineze. În fiecare zi 
ne învață pe mine și pe cei care au ales să adere la religia sa. 
Este o credinţă atât de frumoasă, Taita, că nici măcar tu nu vei 


fi capabil să-i reziști, însă va trebui să înveţi în secret. Egiptul 
este încă adânc înrădăcinat în superstiții vechi și fără noimă. 
Primul pas este să le eradicăm pe acestea, pentru a lăsa noua 
credinţă să înflorească. 

_ Taita dădu gânditor din cap. | se rupea inima de mila ei. 
Ințelegea foarte bine cum cei care se aflau în ghearele disperării 
se agăţau și de aerul din jurul lor. 

— Cum se numește această minunată zeiță nouă? 

— Numele ei este prea sfânt pentru a putea fi rostit de 
necredincioși. Doar cei care au primit-o în inimile și în sufletele 
lor pot să i-l rostească. Nici eu nu-l știu, pentru că trebuie mai 
întâi să-mi termin perioada de instruire și abia după aceea îmi 
va fi spus. 

— Când vine Soe să te instruiască? Ard de nerăbdare să-l aud 
vorbind despre aceste nemaipomenite teorii. 

— Nu, Taita! strigă ea. Trebuie să înţelegi că acestea nu sunt 
doar teorii. E adevărul gol-goluţ. Soe vine la mine în fiecare zi, 
dimineaţa și seara. Este cel mai înţelept și cel mai sfânt om pe 
care l-am întâlnit vreodată. 

În ciuda fericirii de pe chipul ei, lacrimile începură să-i curgă 
pe obraji. Il prinse pe Taita de mână și i-o strânse cu putere. 

— Trebuie să vii să-l asculţi, promite-mi. 

— Îți sunt recunoscător că ai încredere în mine și-mi faci 
această favoare, scumpa mea regină. Când se va întâmpla asta? 

— In această seară, după cină, îi spuse ea. 

Taita se gândi puţin, apoi zise: 

— Spui că predică doar în fața celor pe care i-a selectat. Dacă 
pe mine nu mă primește? Îmi va frânge inima dacă se va 
întâmpla acest lucru. 

— Nu va întoarce spatele nimănui care este atât de înțelept 
cum ești tu, mărite mag. 

— Eu nu mi-aș asuma acest risc, scumpa mea Mintaka. N-ar fi 
oare posibil să-l ascult fără să-mi dezvălui identitatea? 

Mintaka se uită la el cu îndoială. 

— N-aș vrea să-l înșel, zise ea în cele din urmă. 

— Dar eu nu vreau să-l induc în eroare, Mintaka. Unde te 
întâlnești cu el? 

— În acest apartament. Stă pe locul pe care ești tu așezat 
acum. Chiar pe aceeași pernă. 

— Sunteţi doar voi doi? 


— Mai sunt încă trei doamne din suita mea. La rândul lor, au 
devenit la fel de devotate zeiţei ca mine. 

Taita studie cu atenţie apartamentul, însă, ca să nu atragă 
atenţia asupra a ceea ce făcea, continuă să pună întrebări. 

— Ce intenţionează zeiţa, se va arăta Egiptului sau religia ei 
va fi dezvăluită doar celor pe care-i alege ea? 

— Când eu și Nefer o vom fi primit-o în adâncul inimii noastre, 
când vom renunţa la falșii zei, când le vom demola templele și 
le vom împrăștia preoţii, zeița se va arăta în toată gloria ei. Ea 
va pune punct suferinței pe care ne-au pricinuit-o. Ea va ordona 
apelor Nilului să curgă din nou... și îmi va da înapoi copiii, 
încheie repede regina. 

— Scumpa mea regină! Din tot sufletul îmi doresc ca toate 
acestea să treacă. Dar ia spune-mi, Nefer știe de toate astea? 

— Nefer este un conducător înţelept, răspunse ea oftând. Este 
un războinic puternic, un soţ și un tată iubitor, însă nu este o 
fiinţă cu viață spirituală intensă. Soe e de acord cu mine că 
trebuie să-i revelăm totul numai la momentul potrivit, iar acum 
nu este acest moment. 

Taita dădu grav din cap. „Faraonul va fi încântat să afle de la 
mult iubita lui soţie că bunicul și bunica lui, că mama și tatăl 
său, ca să nu mai punem la socoteală sfânta treime Osiris, Isis și 
Horus, vor fi renegați, se gândi el. Până și el însuși va fi 
deposedat de natura sa divină. Cred că îl cunosc suficient de 
bine să știu că acest lucru nu se va întâmpla atâta timp cât 
trăiește faraonul.” 

Această idee aduse în mintea lui Taita un noian de posibilități 
înfiorătoare. Dacă Nefer Seti și cei mai apropiaţi consilieri și 
sfetnici ai săi nu vor mai fi ca s-o controleze pe regină, atunci 
Soe va prelua puterea, iar ea va îndeplini ordinele lui fără să 
opună rezistenţă sau să obiecteze în vreun fel. „Oare va ajunge 
să-l asasineze pe rege, soțul și tatăl copiilor ei?” se întrebă el. 
Răspunsul era clar: „Da, ar fi în stare, dacă ar ști că va fi readus 
la viaţă aproape imediat de către zeiţa fără nume, la fel ca 
pruncii ei morți. Oamenii disperaţi apelează la metode 
disperate”. 

— Soe e singurul profet al acestei zeițe supreme? întrebă el 
cu voce tare. 


— Soe este conducătorul tuturor, însă mulți dintre discipolii ei 
sunt în mijlocul poporului, în cele două regate, împărțind bucuria 
și pregătindu-se pentru sosirea ei. 

— Cuvintele tale au aprins o flacără în sufletul meu. Îţi voi fi 
de-a pururi îndatorat dacă mă vei lăsa să-i ascult predicile fără 
ca el să fie conștient de prezența mea. Cu mine va mai fi un 
mag, mai bătrân și mai înţelept decât voi fi eu vreodată. Taita 
ridică un deget s-o împiedice să-l contrazică. Este adevărat, 
Mintaka. Numele lui este Demeter. Va sta cu mine în spatele 
paravanului, zise el arătând spre peretele bogat sculptat, în 
spatele căruia, pe vremuri, nevestele faraonului și concubinele 
dădeau audienţe demnitarilor străini fără a li se vedea fața. 

Mintaka tot nu părea convinsă, așa că Taita continuă ferm: 

— Vei putea converti doi magi recunoscuţi la noua credinţă. În 
felul acesta, le vei face o bucurie atât profetului, cât și noii zeițe. 
Va fi dispusă să-ţi facă favoruri. Vei putea astfel să-i ceri orice, 
inclusiv să-i învie pe copiii tăi. 

— Foarte bine, Taita, voi face așa cum vrei tu. În schimb, tu să 
nu-i dezvălui lui Nefer nimic din ce ţi-am spus astăzi, până când 
va sosi momentul potrivit ca el să o accepte pe noua zeiţă și să-i 
renege pe vechii zei. 

— Fie așa cum dorești, regina mea. 

— Tu și tovarășul tău să vă întoarceţi aici mâine, dis-de- 
dimineaţă. Nu intraţi pe poarta principală, ci pe cea din spate. 
Una dintre servitoarele mele vă va întâmpina acolo și vă va 
aduce în această încăpere, unde vă veţi ascunde în spatele 
paravanului. 

— Vom fi aici imediat după răsăritul soarelui, o asigură Taita. 


+ Capitolul 16 


În timp ce ieșeau pe porţile palatului lui Memnon, Taita se uită 
să vadă cât de sus este soarele amiezii. Mai erau câteva ore de 
lumină. Pe neașteptate, ordonă sergentului escortei sale să nu 
urmeze drumul drept spre Teba, ci să o ia spre dealurile din 
partea de vest și spre necropola regală, care era ascunsă într-o 
vale stâncoasă. Trecură astfel pe lângă templul în care Taita 
asistase la îmbălsămarea rămășițelor pământești ale scumpei 
lui Lostris. Se scurseseră mai bine de șaptezeci de ani de atunci, 
însă timpul nu înceţoșase amintirea acelei dureroase ceremonii. 
Atinse amuleta care avea în interior bucla pe care o tăiase din 
pletele lui Lostris. Urcară dealul, trecând pe lângă templul lui 


Hathor, un edificiu impresionant, care se afla în vârful unei 
piramide din terase de piatră. Taita recunoscu o preoteasă care 
se plimba pe terasa de la baza piramidei, însoţită de două dintre 
novicele ei și se întoarse să-i vorbească. 

— Fie ca divina Hathor să te aibă în pază, maică, o salută el în 
timp ce descăleca. 

Hathor era patroana tuturor femeilor, așa că marea preoteasă 
era o femeie. 

— Am auzit că te-ai întors din călătorie, magule, zise ea 
grăbindu-se să-l îmbrăţișeze. Noi toate am sperat că vei veni să 
ne vizitezi și să ne povestești prin ce peripeții ai trecut. 

— Într-adevăr, am multe lucruri să vă povestesc care sper că 
vă vor interesa. Am adus papirusuri cu hărţi ale Mesopotamiei și 
Ecbataniei, precum și cu cele ale ținuturilor muntoase traversate 
de Drumul Mătăsii, dincolo de Babilon. 

— Vom afla o mulțime de lucruri noi, zâmbi preoteasa. Le ai 
acum cu tine? 

— O, nu! Acum am altă sarcină de îndeplinit și nu mă 
așteptam să te întâlnesc. Am lăsat sulurile de papirus în Teba. 
Dar ţi le voi aduce de îndată ce voi avea ocazia. 

— Ardeam de nerăbdare să te vedem, magule, îl asigură 
preoteasa. Eşti binevenit aici oricând. Îţi suntem recunoscătoare 
pentru informaţiile pe care deja ni le-ai oferit. Sunt sigură că 
pentru noi este și mai fascinant ceea ce ai de data asta. 

— Atunci voi profita de amabilitatea ta. Pot să-ţi cer o 
favoare? 

— Orice lucru care îmi stă în putinţă să-l fac pentru tine poți 
să-l consideri deja făcut. Trebuie doar să-mi spui despre ce e 
vorba. 

— Au început să mă intereseze mult vulcanii. 

— Care dintre ei? Sunt cu miile și sunt situaţi în toate colțurile 
lumii. 

— Toţi cei care se află în preajma mării, poate pe o insulă sau 
pe malul unui lac sau al unui fluviu. Am nevoie de o listă, maică. 

— Nu e mare lucru, îl asigură ea. Fratele Nubank, cel mai 
mare cartograf al nostru, a fost întotdeauna fascinat de vulcani 
și de orice altă sursă subterană de căldură, cum ar fi, bunăoară, 
izvoarele termale sau gheizerele. Va fi mai mult decât bucuros 
să îţi întocmească o listă, însă așteaptă-te să fie excesiv de 


detaliată. Defectul lui Nubank este meticulozitatea. Îi voi da 
această sarcină imediat. 

— Cât timp crezi că-i va lua să termine treaba? 

— Ne poţi face o vizită peste zece zile? sugeră preoteasa. 

Taita fu de acord, apoi își luă bun rămas de la preoteasă și se 
îndreptă spre poarta necropolei. Un fort militar asigura paza de 
la intrarea în necropola care găzduia mormintele regale. Fiecare 
dintre ele era format dintr-un ansamblu de camere subterane 
care fuseseră săpate în stâncă. Chiar în centrul edificiului era 
camera mortuară în care se afla magnificul sarcofag regal, cu 
trupul mumificat al unui faraon. De-a lungul acestei camere 
erau cămările care gemeau de cele mai mari bogății din lume. 
Ar fi stârnit lăcomia și interesul oricărui hoţ sau profanator de 
morminte din cele două regate și din ţările învecinate. Erau 
consecvenţi și șireţi în încercările lor de a pătrunde în măreţul 
edificiu. Pentru a-i ţine departe de bogăţiile ascunse în templu 
era nevoie de vigilenţa unei mici armate. 

Taita își lăsă escorta lângă fântâna din mijlocul curții fortului, 
pentru a-și adăpa caii și pentru a se răcori, apoi își continuă, pe 
jos, drumul. Cunoștea drumul spre locul de veci al reginei 
Lostris, ca atunci când supervizase lucrul la mormânt. 

Lostris fusese singura regină a Egiptului depusă în spaţiul 
rezervat faraonilor care domniseră peste Egipt. 

Taita îl convinsese pe fiul ei cel mare să îi facă această 
favoare, în momentul în care acesta ajunsese pe tron. 

Trecu pe lângă locul unde se lucra la mormântul lui Nefer 
Seti, pentru a fi gata în momentul în care faraonul avea să 
părăsească lumea aceasta și urma să treacă în cea de dincolo. 
Locul era plin de oameni care săpau în piatră, pornind de la 
intrarea principală, adânc în inima stâncii. Pietrișul era cărat 
afară de șiruri de muncitori, care duceau coșurile pline în 
echilibru perfect pe creștet. Erau acoperiţi din cap până în 
picioare de praful alb care plutea în aer. Deasupra stătea un mic 
grup format din arhitecţi și stăpâni de sclavi, privind în jos la 
activitatea ferventă de dedesubt. Valea răsuna de lovituri de 
daltă și de ciocan în stâncă. 

Taita trecu nestingherit pe drumul funerar, până când valea 
se îngustă și ajunse la o bifurcaţie. O porni pe drumul din 
stânga. La cincizeci de pași de bifurcaţie dădu colţul și ajunse la 
intrarea mormântului lui Lostris, săpat în stâncă. Intrarea era 


străjuită de piloni de granit impresionanţi și era ferecată cu 
blocuri mari de piatră ce fuseseră zidite, apoi decorate cu 
basoreliefuri. Scenele din viaţa reginei erau aranjate în jurul 
pictogramei cu numele ei: Lostris în sânul familiei, cu soțul și 
copiii ei, conducând carul, pescuind în apele Nilului, vânând 
gazele și păsări de apă, conducând armatele împotriva 
hoardelor invadatoare ale hicsoșilor, în fruntea corăbiilor 
poporului său, în josul Nilului și aducându-le acasă după 
înfrângerea dușmanilor. Trecuseră șaptezeci de ani de când 
Taita pictase cu propria mână aceste scene, însă culorile erau 
încă proaspete. În faţa mormântului se mai afla o persoană, 
înveșmântată din cap până în picioare în hainele cernite ale 
preoteselor lui Isis. Silueta îngenunche în faţa peretelui, într-o 
ipostază de adoraţie. Taita își aşteptă rândul. Se dădu deoparte 
și se așeză, așteptând în umbră, la piciorul stâncii. Chipul lui 
Lostris din picturile murale îi trezi o serie de amintiri plăcute. 
Pentru un timp, uită că lângă mormânt se afla o preoteasă, însă 
când aceasta se ridică în picioare, îi atrase din nou atenţia. Era 
tot cu spatele la el, când Taita văzu că scoate din mânecile robei 
un obiect de metal, o daltă sau un cuţit. Apoi se ridică pe vârfuri 
și, spre oroarea lui Taita, zgârie în mod deliberat basoreliefurile, 
cu vârful acelei unelte. 

— Ce faci acolo, femeie nebună? strigă el. Strici un mormânt 
regal. Oprește-te imediat! 

Ca și cum nu l-ar fi auzit, femeia scrijeli în continuare chipul 
lui Lostris, cu lovituri scurte de cuţit, până când ipsosul alb de 
dedesubt începu să iasă la iveală. 

Taita țâșni în picioare, încă strigând către ea: 

— Oprește-te! Ascultă-mă! Marea Preoteasă va afla ce ai 
făcut. Mă voi asigura eu însumi că vei primi cea mai aspră 
pedeapsă pentru sacrilegiul pe care l-ai făcut. Chemi asupra ta 
mânia zeiţei... 

Încăpăţânându-se în continuare să nu privească spre el, 
preoteasa plecă de la intrarea templului și, pășind agale, se 
îndepărtă spre vale. Cuprins de furie, Taita alergă după ea. Nu 
mai striga, ci își ridică ameninţător toiagul în mână. Era hotărât 
să nu o lase să scape nepedepsită pentru faptele ei. Furia îi 
întunecase mintea. În acel moment, îi venea să-i tragă una după 
ceafă și să-i zdrobească ţeasta. 


Preoteasa ajunse la punctul în care drumul cotea brusc. 
Înainte de a se face nevăzută, femeia se opri și îl privi peste 
umăr. Faţa și părul îi erau aproape complet acoperite de un șal 
roșu, lăsând să i se vadă doar ochii. 

Furia și frustrarea lui Taita dispărură instantaneu și fură 
înlocuite de nedumerire. 

Privirea femeii era calmă și senină, iar ochii erau cei ai reginei 
din portretul de pe zidul de la intrarea în mormânt. Preţ de o 
clipă nu fu în stare să se miște sau să vorbească. Când își 
reveni, vocea îi era groasă și răgușită. 

— Tu ești! 

Ochii ei străluciră cu o lumină ce-i încălzi inima și, deși avea 
gura acoperită cu șalul, Taita știu că-i zâmbea. Nu răspunse 
nimic, însă dădu aprobator din cap, apoi se întoarse și se 
îndreptă alene spre colțul peretelui de stâncă. 

— Nu! strigă el cuprins de panică. Nu poţi să mă părăsești în 
felul acesta. Așteaptă! Așteaptă-mă! 

Se năpusti pe urmele ei și ajunse la colț chiar după ce femeia 
se făcuse nevăzută. Apoi se opri și lăsă să-i cadă mâna pe lângă 
corp când ajunse în partea de sus a văii. La cincizeci de metri de 
locul unde stătea, drumul se înfunda, terminându-se într-un 
perete de rocă gri, prea abrupt pentru a putea fi escaladat, chiar 
și de o capră sălbatică. Femeia dispăruse pur și simplu. 

— Lostris, iartă-mă că te-am alungat! Întoarce-te la mine, 
draga mea! 

Liniștea munţilor se pogori asupra lui. Făcu un efort și se 
adună, apoi fără să mai piardă timpul cu chemări inutile, începu 
să caute o deschizătură în zid, unde s-ar fi putut ascunde, sau 
vreo ieșire secretă din vale. Nu găsi niciuna. Se uită înapoi și 
observă că drumul era presărat cu pulbere albă foarte fină, 
provenind din piatra ce se eroda. Propriii pași se vedeau clar, 
însă nu și alţii. Nu lăsase urme. Ajuns la capătul puterilor, se 
întoarse la mormântul lui Lostris. Stătu în fața intrării și privi 
inscripţia pe care o scrijelise femeia. Era de fapt un mesaj. 

— Șase degete îți arată calea, citi el cu voce tare. 

Nu avea niciun sens. Ce voia să spună? Care drum? Era oare 
vorba despre un drum sau despre o metodă sau un curs de 
acţiune? Şase degete? Oare arătau spre aceeași direcţie sau în 
direcţii diferite? Erau oare șase direcţii distincte de urmat? Taita 
era nedumerit. Citi din nou inscripţia. „Șase degete îţi arată 


calea.” În timp ce citea, semnele pe care le săpase în piatră 
începeau să dispară chiar în faţa ochilor lui. Acum portretul lui 
Lostris arăta ca la început. Fiecare detaliu era complet refăcut. 
Mut de uimire, Taita se ridică pe vârfuri și-și trecu mâinile peste 
el. Suprafața de piatră era netedă și neatinsă. Se dădu în spate 
și o cercetă cu atenţie. Oare zâmbetul lui Lostris era exact așa 
cum îl pictase el sau se schimbase puţin? Era oare dulce, sau 
batjocoritor? Era oare candid, sau devenise enigmatic? Era oare 
blând, sau căpătase o urmă de maliţiozitate? Nu-și putea da 
seama. 

— Ești chiar Lostris sau vreo creatură rea, trimisă ca să mă 
chinui? întrebă el. Ar putea fi Lostris atât de crudă? Imi oferi 
ajutor și sprijin sau presari doar capcane și tentaţii în calea 
mea? 

In cele din urmă, se întoarse și cobori spre fort, acolo unde-l 
aștepta escorta. Apoi urcară dealul și se întoarseră în Teba. 


t Capitolul 17 


Când ajunseră la palatul lui Nefer Seti se lăsase deja 
întunericul. Taita merse mai întâi la Ramram. 

— Faraonul este încă în conclav. Nu va putea să te vadă în 
seara aceasta, așa cum îţi promisese. Nu trebuie să rămâi treaz 
să-l aștepți. A ordonat să iei cina cu el mâine-seară. Te sfătuiesc 
călduros să te întinzi să dormi. Pari epuizat. 

Plecă de la Ramram și se grăbi spre odaia lui Demeter, unde-l 
găsi pe bătrân stând cu Meren în faţa unei table de bao. Meren 
sări în picioare ca ars, puţin teatral, când îl văzu intrând în 
încăpere. Complexitatea jocului depășea de multe ori 
capacitatea lui de înţelegere. 

— Bine ai venit, magule! Ai sosit exact la timp: salvează-mă, 
pentru că sunt la un pas dea mă face de râs. 

Taita se așeză lângă Demeter, bucuros să-l vadă întremat și 
binedispus. 

— Se pare că ţi-ai refăcut forțele sleite de drumul anevoios pe 
care l-am parcurs. Ești bine îngrijit? _ 

— Îţi mulțumesc pentru grija pe care mi-o porți. Intr-adevăr, 
mă simt excelent, îi răspunse Demeter. 

— Sunt încântat să aud asta, pentru că trebuie să ne trezim în 
zori. Te duc la palatul lui Memnon, unde vom asculta o predică 
despre o nouă religie. Profetul va vorbi despre sosirea unei noi 


zeițe care va prelua controlul asupra tuturor popoarelor și 
asupra întregului pământ. 

— Nu avem deja mult prea mulţi zei? întrebă Demeter 
zâmbind. Nu sunt acești zei suficient de mulţi pentru a ne 
ajunge până la sfârșitul lumii? _ 

— A, prietene, poate că nouă așa ni se pare. Insă, după 
spusele acestui profet, vechii zei vor fi distruși, templele lor vor 
fi făcute una cu pământul, iar preoţii lor vor fi alungaţi în toate 
colțurile lumii. 

— Oare vorbește despre Ahura Mazda, unicul zeu? Dacă este 
așa, aceasta nu e o religie nouă. 

— Nu e vorba de Ahura Mazda, ci de o zeiță, mult mai 
înfiorătoare și mai puternică decât el. Își va lua înfățișare umană 
și va veni să trăiască printre noi. Oamenii se vor bucura direct 
de mila ei neţărmurită. Are puterea de a-i învia pe morţi, de a 
conferi nemurire și fericire veșnică celor care merită răsplătiți 
pentru devotamentul lor. 

— De ce ar trebui să ne batem noi capul cu astfel de 
manifestări, Taita? întrebă Demeter oarecum iritat. Noi avem 
treburi mai importante de care să ne ocupăm. 

— Acest profet este unul dintre numeroșii profeţi care se 
plimbă în secret printre oamenii din această ţară și se pare că 
are deja numeroși adepţi, printre care și pe Mintaka, regina 
Egiptului și soţia faraonului Nefer Seti. 

Demeter se aplecă în faţă, iar expresia lui deveni gravă. 

— Cu siguranţă că regina Mintaka este mult prea înţeleaptă 
pentru a fi dusă de nas de astfel de șarlatani. 

— Când noua zeiţă va veni în Egipt, primul gest pe care-l va 
face va fi să o scape de nenorocirile care s-au abătut asupra ei 
și să o vindece de toată suferința pe care a trebuit s-o îndure 
până acum. Mintaka vede în această zeiță șansa de a-i fi aduși 
din mormânt copiii care au murit de ciumă. 

— Înţeleg, zise Demeter gânditor. Aceasta este o făgăduinţă 
la care n-ar putea rezista nicio mamă. Dar care sunt celelalte 
motive de care vorbeai? 

— Numele profetului este Soe, zise Taita. 

Demeter nu păru să înţeleagă la ce se referea Taita. 

— Citește-i numele în celălalt sens. Folosește alfabetul 
tenmass, îi sugeră Taita, iar uimirea lui Demeter se spulberă. 

— Eos, șopti el. Câinii tăi au adulmecat vrăjitoarea, Taita. 


— lar acum trebuie s-o urmărim până în bârlogul ei, zise Taita 
ridicându-se în picioare. Încearcă să dormi. Il voi trimite pe 
Meren să te trezească înainte de ivirea zorilor. 


t Capitolul 18 


Când soarele abia mijea la linia orizontului, Habari pregăti caii 
și cămila lui Demeter, afară în curte. Demeter se întinse în 
palanchin, cu Taita și Meren îl urmară călare pe cai de-o parte și 
de alta. Escorta îi conduse până lângă râu, unde văzură doar 
una dintre monstruoasele broaște. Creatura îi ocoli și trecu de 
cealaltă parte a râului. 

Ocoliră palatul lui Memnon și ajunseră la poarta din spate, 
unde Taita și Demeter descălecară și își lăsară calul și cămila în 
grija lui Meren și a lui Habari. 

Așa cum promisese Mintaka, una dintre servitoarele ei 
credincioase îi aștepta de cealaltă parte a porţii. Femeia îi 
conduse pe cei doi magi printr-un labirint de coridoare și de 
tuneluri, până când, în cele din urmă, ajunseră într-o cameră 
bogat ornamentată, care mirosea puternic a tămâie și a parfum. 
Podeaua era acoperită cu covoare de mătase și mormane de 
perne pufoase. Pe pereţi erau atârnate tapiserii cu lucrături 
elaborate. Servitoarea străbătu încăperea și ajunse în capăt, 
apoi trase paravanul. Taita se îndreptă grăbit spre paravan și se 
uită prin el la sala de audienţe unde se întâlnise cu Mintaka în 
urmă cu o zi. Nu era nimeni acolo. Mulțumit de acest lucru, se 
duse și îl ajută pe Demeter să ajungă lângă paravan. Cei doi se 
așezară pe perne. Nu după mult timp, un om cu înfățișare 
ciudată intră în camera de dincolo de paravan. Era un bărbat 
între două vârste, înalt și slab. Pletele grele care-i cădeau pe 
umeri erau, din loc în loc, cărunte, la fel și barba ascuţită. Purta 
o robă neagră, specifică preoţilor, brodată la poale cu semne și 
simboluri oculte, iar la gât avea un colier format din amulete. 
Bărbatul începu să se învârtă în jurul camerei, oprindu-se să 
pună jos câte o amuletă și să privească atent sub ele. Se opri în 
fața paravanului de audiențe și își apropie fața de el. Avea 
trăsături frumoase și părea un om inteligent, însă cea mai 
izbitoare calitate erau ochii: în priviri avea patosul unui fanatic. 

„Acesta este Soe”, se gândi Taita. Nu avea nicio îndoială. Îl 
apucă pe Demeter de mână și îl ţinu strâns, pentru a-și împleti 
și mări forța de protecţie, fiindcă nu puteau fi siguri ce puteri 
oculte avea acel bărbat. Amândoi se uitară la el prin paravan, 


făcând uz de toată forța de care dispuneau pentru a ţine în jurul 
lor vălul de protecţie care-i făcea nevăzuţi. După un timp, Soe 
mormăi satisfăcut și plecă. Se duse la fereastră și rămase acolo 
în așteptarea reginei, privind afară, spre dealurile din depărtare 
care licăreau în lumina oranj a răsăritului. 

În acest timp, profitând de momentul de neatenţie al 
bărbatului, Taita își deschise Ochiul Interior. Soe nu era un 
maestru, pentru că aura îi apăru imediat, însă avea ceva ce nu 
mai văzuse niciodată: nu era constantă, acum sclipind cu 
putere, iar în secunda imediat următoare abia pâlpâind slab. Era 
când de un roșu aprins, când devenea din nou de nuanța 
cuprului. Taita recunoscu o inteligenţă vie, compromisă de 
cruzime și brutalitate. Gândurile lui Soe erau confuze și 
contradictorii, însă nu încăpea îndoială că își dezvoltase o mare 
forţă psihică. 

Soe se întoarse cu privirea spre cameră în momentul în care 
pe ușă intrară câteva femei sporovăind vesel. În fruntea lor era 
Mintaka, care veni în fugă la el și îl îmbrăţișă cu căldură. Taita fu 
șocat: pentru o regină, acest comportament nu era permis. Nu 
își dăduse seama cât de mult se afla sub influenţa lui Soe. În 
timp ce stătea cu un braț în jurul umerilor profetului, celelalte 
femei veniră și îngenuncheară în fața lui. 

— Binecuvântează-ne, sfinte părinte, îl implorară ele. Pune o 
vorbă bună pentru noi pe lângă unica și preaputernica zeiţă. 

Profetul făcu un gest de binecuvântare deasupra capetelor 
lor, iar ele tresăriră extaziate. 

Mintaka îl conduse pe Soe spre un morman de perne, pe care, 
când se așeză, era mai înalt cu un cap faţă de ea, îndreptat în 
mod intenţionat spre paravanul de audiențe, apoi zâmbi dulce, 
știind că o vedea Taita. Îi prezenta lui Taita cea mai nouă 
achiziție a ei, ca și cum Soe ar fi fost o pasăre exotică rară, 
adusă de peste mări și țări, sau vreo bijuterie prețioasă, primită 
în dar de la vreun demnitar străin. Taita era îngrijorat de 
indiscreția reginei, însă Soe vorbea cu condescendenţă femeilor 
și nu remarcase expresia de pe fața Mintakăi. Acum se întorsese 
din nou spre ea. 

— Preamărită regină, am chibzuit îndelung la problemele 
despre care mi-ai vorbit ultima dată când ne-am întâlnit. M-am 
rugat cu ardoare la zeiță, iar ea mi-a răspuns cu foarte multă 
generozitate. 


Taita fu din nou surprins. „Acest bărbat nu este străin, ci din 
Egipt. Vorbește perfect limba egipteană, cu accent din Assoun, 
din Regatul de Sus.” 

— Aceste probleme sunt atât de importante, continuă el, încât 
nu trebuie auzite de altcineva. Poruncește doamnelor tale să ne 
lase singuri. 

Mintaka bătu din palme. Fetele săriră în picioare și ieșiră din 
încăpere asemenea unor șoricei speriaţi. 

— În primul rând, chestiunea legată de soţul tău, faraonul 
Nefer Seti, reluă Soe conversaţia după ce rămaseră singuri. Mi-a 
ordonat să-ţi răspund astfel. Făcu o pauză, apoi se aplecă spre 
Mintaka și îi vorbi cu o voce care nu mai semăna cu a lui, o voce 
melodioasă de femeie. Când voi cobori eu pe pământ, îl voi 
primi cu toată dragostea pe Nefer Seti în brațele mele, iar el va 
veni la mine cu bucurie în suflet. 

Taita tresări surprins, însă Demeter, care stătea alături de el, 
începu să tremure din tot corpul. Taita întinse mâna să-l 
liniștească, deși, la rândul său, era la fel de îngrijorat. 

Tremurând ca varga, Demeter îl prinse pe Taita cu putere de 
mână. Taita se întoarse spre el, iar bătrânul îi șopti un mesaj, pe 
care Taita îl auzi de parcă l-ar fi strigat în gura mare. 

— Vrăjitoarea! Este vocea lui Eos! 

Era vocea pe care o auzise în amintirile lui, când Demeter era 
în transă. 

— Însă stăpânul tuturor este focul, îi șopti el și întinse palmele 
spre el, arătându-i că l-a înţeles și că este de acord cu el. 

Soe vorbea în continuare, așa că redeveniră atenţi: 

— ÎI voi face conducătorul tuturor regilor de pe pământ. Toţi 
regii și toate popoarele lumii vor deveni slujitorii lui loiali. În 
numele meu, va domni veșnic. lar tu, scumpa mea Mintaka, vei 
sta alături de el. 

Mintaka izbucni în plâns de fericire. Soe îi zâmbi cu înţelegere 
părintească și așteptă să-și revină. În cele din urmă, regina își 
șterse lacrimile și se uită la el zâmbind. 

— Dar copiii mei, bebeluşii mei morți? 

— Am vorbit deja de ei, îi reaminti Soe cu blândeţe. 

— Da, așa este, dar nu mă mai satur să aud asta. Te rog, 
sfinte profet, te implor să... 

— Zeița a ordonat să fie readuși la viaţă și să fie redaţi mamei 
lor și vor trăi atât cât le este dat să trăiască. 


— Ce altceva a mai ordonat zeița? Te rog să-mi mai spui 
odată. 

— Când vor face dovada devotamentului lor absolut față de 
zeiță, aceasta le va da și lor tinereţe veșnică. Nu te vor părăsi 
niciodată. 

— Sunt mulțumită, puternice profet al Atotputernicei Zeiţe, 
șopti Mintaka. Sufletul și trupul meu sunt întrutotul ale ei. 

Apoi se târî în genunchi spre Soe. Lacrimile care i se 
rostogoleau pe obraji picurară pe picioarele bărbatului, apoi le 
șterse cu pletele ei. Era cel mai respingător spectacol la care 
asistase vreodată Taita. Făcu un efort supraomenesc să nu 
strige: „Este lacheul Minciunii! Nu-i permite să te pângărească 
în acest fel!” 

Mintaka își chemă doamnele din suită și petrecură toată 
dimineața în compania lui Soe. Conversaţia lor cobori în 
banalitate, pentru că niciuna dintre femei nu reușea să-i 
priceapă cu ușurință predica. Era obligat să repete totul în 
cuvinte simple, obișnuite. In curând obosiră și începură să-l 
sâcâie cu fleacuri. 

— Oare îmi va găsi zeița un soț bun? 

— Oare îmi va da podoabe frumoase? 

Soe le trata cu mare bunăvoință și înţelegere. 

Taita își dădu seama că, deși se părea că el și Demeter 
aflaseră cam tot ce era de aflat, nu aveau încotro, ci trebuiau să 
rămână la locurile lor, în spatele paravanului de audienţe. 

Dacă s-ar fi întors să plece, ar fi riscat să-i descopere profetul. 
Cu puţin înaintea prânzului, Soe încheie întâlnirea printr-o lungă 
rugăciune adresată zeiței. Apoi le binecuvântă din nou pe femei 
și se întoarse spre Mintaka. 

— Dorești să mă întorc mai târziu, Maiestate? 

— Trebuie să meditez la spusele zeiţei. Te rog să vii din nou, 
când le vom putea discuta în detaliu. 

Soe făcu o plecăciune și se retrase. 

De îndată ce plecă din cameră, Mintaka își trimise afară 
doamnele din suită. 

— Taita, mai ești acolo? 

— Da, Maiestate. 

Regina dădu deoparte paravanul și spuse: 

— Nu ţi-am spus cât de înţelept este și ce vești aduce? 

— Nemaipomenite vești, într-adevăr, răspunse Taita. 


— Nu-i așa că este chipeș? Am deplină încredere în el. Știu că 
profețiile lui sunt adevăruri divine și că zeiţa ni se va arăta nouă, 
slujitorilor ei credincioși. O, Taita, ai încredere în ceea ce ne 
spune? Cu siguranţă, trebuie să ai. 

Mintaka era aproape în transă, iar Taita știa bine că dacă ar fi 
încercat să-i explice în ce pericol se aflau, n-ar fi obţinut niciun 
rezultat. Mai degrabă ar fi vrut să meargă cu Demeter într-un 
loc retras și să discute pe îndelete despre cum trebuiau să 
procedeze, însă înainte fu nevoit să asculte laudele pe care 
Mintaka i le aducea lui Soe. După ce ea încheie lunga listă de 
superlative, Taita îi spuse cu blândeţe: 

— Și eu, și Demeter suntem extenuaţi de emoția pe care am 
trăit-o în preajma profetului. l-am promis faraonului că-i voi ţine 
companie de îndată ce își termină îndatoririle cele mai urgente, 
așa că trebuie să ne întoarcem în Teba, în cazul în care ne 
cheamă la el. Numaidecât ce va fi posibil, voi reveni ca să 
putem discuta pe larg despre toate aceste lucruri, regina mea. 

Regina se înduplecă cu greu să-i lase să plece. 


+ Capitolul 19 


În drum spre râu, Taita și Meren flancară din nou cămila pe 
care se afla divanul lui Demeter. Apoi Taita și Demeter trecură 
de la egipteană la tenmass, astfel încât oamenii din escortă să 
nu-i poată înțelege. 

— Am aflat de la Soe multe lucruri copleșitoare, începu Taita. 

— Și cel mai important, știm că profetul a fost în compania 
vrăjitoarei! exclamă Demeter. A auzit-o vorbind. li imita perfect 
vocea. 

— Tu cunoști timbrul vocii ei mai bine decât mine, iar eu nu 
mă îndoiesc că ai dreptate, încuviinţă Taita. Mai este ceva ce mi 
se pare important. Soe este din Egipt. După accent, este din 
Regatul de Sus. 

— Asupra acestui lucru nu mă pot pronunța. Nu îţi vorbesc 
limba suficient de bine, încât să pot detecta nuanţe atât de fine. 
S-ar putea, într-adevăr, să ne ofere un indiciu cu privire la locul 
unde se află ascunzătoarea ei în momentul de faţă. Dacă 
tragem concluzia că Soe n-a călătorit prea mult pentru a ajunge 
în Teba, atunci restrângem căutările doar între graniţele celor 
două regate sau, cel puţin, în vecinătatea celor două regate. 

— Ce vulcani sunt în această parte de lume? 


— În Egipt nu sunt nici vulcani, nici lacuri întinse. Nilul se 
varsă în Marea de Mijloc. Aceasta este cea mai apropiată apă la 
nord. Etna se află la o distanţă de zece zile pe mare. Ești în 
continuare sigur că Eos nu se ascunde acolo? 

— Da, zise Demeter. 

— Foarte bine. Ce zici de celălalt mare vulcan din acea zonă, 
Vezuviu, de pe continent, faţă în faţă cu Etna? sugeră Taita. 

Demeter medită la această sugestie, mușcându-și buza de 
jos. 

— Nici acolo nu e, zise el cu convingere. După ce am scăpat 
din ghearele ei, m-am ascuns ani de-a rândul la preoții din 
templul ce se află la mai puţin de treizeci de leghe în partea de 
nord a Vezuviului. Sunt sigur că i-aș fi simțit prezenţa dacă ar fi 
fost atât de aproape de mine sau, și mai mult, m-ar fi simţit ea 
pe mine. Nu, Taita, trebuie să ne îndreptăm privirea spre alte 
teritorii. 

— Pentru moment, ne vom lăsa călăuziți de instinctele tale, 
zise Taita. La răsărit se află Marea Roșie. Insă eu nu știu să 
existe vreun vulcan în Arabia sau în altă parte, pe ţărmul ei. Tu 
ce zici? 

— Nu, am călătorit într-acolo, dar nu am văzut și nu am auzit 
de așa ceva. 

— Am văzut doi vulcani dincolo de munţii Zagrebului, însă 
sunt înconjurați de câmpii vaste și de alte lanțuri de munţi. Nu 
se potrivesc cu peisajul pe care-l căutăm noi. 

— În partea de vest a Egiptului sunt întinderi și mai vaste de 
pământ, zise Demeter, însă hai să luăm în consideraţie și o altă 
posibilitate. Ar putea exista fluvii mari și lacuri în interiorul 
Africii, și vulcani pe lângă vreunul dintre ele? 

— Eu n-am auzit de așa ceva - însă nimeni nu s-a aventurat 
mai departe de Etiopia. 

— Am auzit vorbindu-se, Taita, că în timpul exodului din Egipt, 
tu ai condus-o pe regina Lostris departe, în sud, la Qebui, Palatul 
Vântului de Nord, locul în care Nilul se desparte în două pâraie 
puternice. 

— Așa este. Din Qebui am urmat cursul nordic al râului, înspre 
munţii Etiopiei. Braţul drept izvorăște dintr-o zonă mlăștinoasă, 
care face imposibilă continuarea traseului. Niciun om nu s-a 
aventurat în partea de sud. Sau dacă a făcut-o cineva, nu s-a 


mai întors să povestească despre asta. Unii spun că mlaștina nu 
are limite, că se întinde până la capătul pământului. 

— In cazul acesta, trebuie să ne bazăm pe preoţii din templul 
lui Hathor, care ne vor furniza și alte posibilităţi asupra cărora 
am putea medita. Când ajung în posesia noastră descoperirile 
lor? 

— Preoteasa mi-a spus să mă întorc în zece zile, îi aminti 
Taita. 

Demeter trase deoparte perdeluţa lecticii sale și se uită în 
spate, la munți. 

— Nu suntem departe de templu acum. Ar trebui să mergem 
acolo, să-i cerem preotesei să ne găzduiască peste noapte. În 
felul acesta, am putea petrece ceva timp cu cartografii și 
geografii ei. 

— Dacă faraonul vrea să mă vadă, slujitorii lui nu vor putea 
să-i spună unde mă aflu, zise Taita gânditor. Permite-mi să-l văd 
înainte de a părăsi din nou palatul. 

— Oprește caravana acum! îi strigă Demeter lui Habari. 
Oprește-o chiar în acest moment! Apoi, întorcându-se spre 
Taita, zise: Nu vreau să te neliniștesc, însă timpul pe care-l am 
de petrecut cu tine se apropie de sfârșit. Sunt bântuit de 
coșmaruri și de presentimente. În ciuda protecţiei pe care tu și 
Meren mi-o oferiţi, vrăjitoarea va reuși curând să mă distrugă. 
Viaţa mea atârnă de un fir de păr. 

Taita se uită lung la el. Incă de dimineaţă, de când văzuse 
aura lui Soe, începuse să aibă aceleași premoniţii. Se apropie de 
palanchin și studie cu atenţie fața îmbătrânită a lui Demeter. Pe 
neașteptate, își dădu seama că Demeter avea dreptate: 
moartea îl pândea îndeaproape. Ochii îi deveniseră aproape fără 
culoare și transparenți, însă în adâncul lor zări umbre ca niște 
siluete de rechini înfometați. 

— Și tu o vezi, nu-i așa? zise Demeter pe un ton neutru. 

Nu era nevoie ca Taita să mai spună ceva. În loc de răspuns, 
Taita se îndepărtă și îl chemă pe Habari. 

— Întoarce caravana. Vom merge la templul lui Hathor. 

Erau la puţin peste o leghe distanţă de templu. Un timp 
merseră unul lângă celălalt în tăcere. Apoi Demeter vorbi din 
nou: 

— Vei călători mai repede dacă trupul meu bătrân și slăbit nu 
te va încurca. 


— Ești prea dur cu tine însuţi, îl mustră Taita. Fără ajutorul și 
sfatul tău n-aș fi ajuns niciodată atât de departe. 

— Mi-ar fi plăcut să fiu cu tine la finalul vânătorii și să fiu de 
față când va fi răpusă. Dar n-a fost să fie, zise el, cufundându-se 
apoi în tăcere. Ce facem cu Soe? continuă el după un timp. 
Deschide poarta pe care o ai în față. Dacă faraonul prinde de 
veste că Soe o vrăjește pe Mintaka și află de gândurile 
trădătoare pe care i le bagă în cap, atunci își va trimite gărzile 
să pună mâna pe el, iar tu vei putea să-l interoghezi în beci. Am 
auzit că temnicerii din Teba sunt printre cei mai pricepuţi. Nu îţi 
repugnă ideea de tortură? 

— N-aș ezita nicio clipă dacă aș ști că Soe cedează în faţa 
durerii fizice. Însă l-ai văzut și tu cum este. Ar fi în stare să 
moară pentru a o proteja pe vrăjitoare. Comunică atât de bine 
cu ea, încât aceasta i-ar simţi agonia și ce anume i-o provoacă. 
Ar înţelege că faraonul și Mintaka și-au dat seama de pânza de 
minciuni pe care o ţese în jurul lor, iar asta ar pune cuplul regal 
într-un pericol de moarte. 

— Asta cam așa este, dădu Demeter din cap. 

— Ba mai mult, Mintaka se va grăbi să-i ia apărarea lui Soe, 
iar Nefer Seti și-ar da seama că este într-adevăr vinovată de 
complot împotriva lui. Acest lucru le-ar nărui dragostea și 
încrederea unuia în celălalt. Nu le-aș putea face una ca asta. 

— Atunci să sperăm că vom găsi răspunsul la templu. 

Preoţii îi văzură de departe, le ieșiră în întâmpinare și îi 
conduseră spre intrarea principală a templului, în timp ce marea 
preoteasă îi aștepta pe trepte. 

— Sunt atât de bucuroasă să te văd, magule! Eram pe punctul 
de a trimite un mesager la Teba să te anunţe că fratele Nubank 
a lucrat cu spor și a dus la îndeplinire sarcina pe care ne-ai dat- 
o. Este gata să-ţi prezinte ceea ce a descoperit. Dar văd că tu 
mi-ai luat-o înainte, zise ea zâmbindu-i matern lui Taita. Vă 
primim cu braţele deschise. Fecioarele de la templu vă 
pregătesc sala în sectorul bărbaţilor. Rămâi cu noi cât de mult 
dorești. Abia aştept să asist la discuţiile voastre de învățați. 

— Ești foarte amabilă, maică. Sunt însoţit de un alt mag, 
foarte erudit și foarte vestit. 

— Și el este binevenit. Servitorilor tăi le oferim adăpost și 
hrană în sectorul servitorilor. 


Descălecară, iar Meren îl ajută pe Demeter să ajungă la 
templu. Se opriră în holul principal, în faţa imaginii lui Hathor, 
zeița bucuriei și protectoarea dragostei. Era înfățișată sub forma 
unei vaci, ţinând în coarne o lună de aur. Preoteasa se rugă, 
apoi chemă o novice să-i conducă pe Taita și pe Demeter prin 
capelă, spre sectorul preoţilor. Novicea le arătă încăperea ce le 
fusese pregătită, o cămăruţă cu pereţi de piatră, cu două 
rogojini de dormit și cu două boluri de apă cu care să se 
răcorească. 

— Mă voi întoarce să vă duc în sala de mese, la vremea cinei. 
Fratele Nubank se va întâlni cu voi atunci. 

În sala de mese se aflau deja în jur de cincizeci de preoţi care 
luau cina, însă doar unul dintre ei sări în picioare și le ieși în 
întâmpinare. 

— Eu sunt Nubank. Bine aţi venit! 

Fratele Nubank era un bărbat înalt și uscăţiv, aproape 
cadaveric. În vremurile de restriște pe care le trăia Egiptul, 
puţini oameni erau corpolenți. Masa era frugală: un bol cu 
tocană și un mic urcior cu bere. Toţi mâncau în tăcere, cu 
capetele plecate, în afară de Nubank, care vorbea pe un ton 
afectat și pompos. 

— Nu știu cum ne vom descurca mâine, îi zise Taita lui 
Demeter când se întoarseră în cameră și se pregăteau de 
culcare. O să fie o zi lungă să-l ascultăm din nou pe fratele 
Nubank. 

— Da, însă cunoștințele sale de geografie sunt exhaustive, 
sublinie Demeter. 

— Ai folosit adjectivul corect, magule, zise Taita, întorcându- 
se pe-o parte. 


t Capitolul 20 


Soarele nu răsărise încă pe cer când un novice îi chemă să ia 
micul dejun. Demeter părea mai slăbit, așa că Meren și Taita 
trebuiră să-l ajute să se ridice de pe rogojină. 

— lartă-mă, Taita! N-am dormit bine azi-noapte. 

— Nu te-au lăsat visele? întrebă Taita în tenmass. 

— Așa e. Vrăjitoarea își strânge laţul în jurul meu. Nu mai 
găsesc puterea să-i ţin piept. 

Și Taita fusese bântuit de vise. În ale sale, se întorsese 
pitonul. Chiar și acum îi simțea în nări și în fundul gâtului 


> 


duhoarea. Insă își ascunse îngrijorarea și afișă o mină 
încrezătoare. 

— Încă mai avem mult drum de parcurs împreună. 

La micul dejun primiră o bucată de pâine uscată și un urcior 
de bere slabă. Părintele Nubank își reluă monologul exact din 
locul în care îl întrerupsese cu o seară în urmă. Din fericire, 
masa nu dură mult și, cu oarecare ușurare, îl urmară pe Nubank 
prin holurile întunecate și prin capelă, spre biblioteca templului. 
Biblioteca era o încăpere mare, fără podoabe sau ornamente, în 
afara rafturilor de piatră construite de la podea până în tavan. 
Rafturile erau pline de câteva mii de papirusuri. 

Doi novici și doi inițiați îl așteptau pe fratele Nubank. Stăteau 
aliniaţi, cu mâinile încrucișate în față, într-o atitudine supusă. 
Erau secretarii lui Nubank. Aveau toate motivele să fie neliniștiţi. 
Nubank îi trata cu superioritate și nu ezita să dea glas 
nemulțumirii și disprețului în cel mai dur mod și în cei mai 
jignitori termeni. 

După ce Taita și Demeter se așezară la masa lungă și joasă 
din centrul încăperii, încărcată cu papirusuri, Nubank își începu 
prelegerea. Începu să enumere toţi vulcanii și toate fenomenele 
termale cunoscute din întreaga lume, situate sau nu lângă o 
sursă de apă. În timp ce vorbea despre fiecare loc, trimitea pe 
câte unul dintre secretarii speriaţi să aducă sulul de papirus 
corespunzător. În multe cazuri, aceștia trebuiau să urce pe scări 
șubrede, în timp ce Nubank îi îndemna folosind cuvinte aspre. 
Când Taita încercă plin de tact să-i scurteze efortul expunerii, 
prin referirea exactă la aspectele care-l interesau, Nubank dădu 
nepăsător din cap și își continuă, fără nicio opreliște, recitalul pe 
care și-l pregătise dinainte. Un novice nefericit părea a fi victima 
lui preferată. Era o fiinţă complet diformă: nicio parte a corpului 
său nu era fără defect. Capul lui ras era lunguieţ și acoperit cu 
piele fleșcăită și iritată. Sprâncenele îi cădeau peste ochii mici, 
apropiaţi și cu privirea crucișă. Prin buza de iepure îi ieșeau 
dinţii mari, iar când vorbea împroșca cu salivă, noroc că nu 
vorbea prea des. Avea bărbia atât de scurtă, încât era practic 
inexistentă, pe obrazul stâng avea o mare pată din naștere, 
pieptul îi era scobit în interior, iar în spate avea o cocoașă. 
Picioarele subţiri ca două bețe păreau că îi susţin cu dificultate 
greutatea corpului. 


La vremea prânzului, un novice veni să-i cheme în sala de 
mese. Aproape morți de foame, Nubank și ajutoarele lui plecară 
imediat. În timpul mesei, Taita observă că novicele cocoșat 
încerca pe furiș să-i atragă atenţia. De îndată ce văzu că Taita îi 
remarcase intenţia, se ridică și se îndreptă spre ușă. Ajuns lângă 
ușă, privi în spate și îi făcu semn cu capul să vină după el. Taita 
îl găsi pe omuleţ așteptându-l pe terasă. li făcu din nou semn cu 
capul, apoi dispăru printr-un pasaj îngust. Taita se luă după el și 
ajunse în curtea micuţului templu. Pereţii erau acoperiţi cu 
basoreliefuri reprezentând-o pe Hathor. In curte se mai afla și o 
statuie a faraonului Mamose. Bărbatul se ascunse după ea. 

— Mărite mag! Am să îţi împărtășesc ceva ce te-ar putea 
interesa, rosti el căzând în genunchi în faţa lui. 

— Ridică-te, îi zise Taita cu blândeţe. Eu nu sunt rege. Cum te 
numești? 

Părintele Nubank i se adresase cu apelativul „Ei, tu de colo”. 

— Mi se spune Tiptip, din cauza felului în care merg. Bunicul 
meu era un tânăr medic la curtea reginei Lostris în timpul 
exodului din Egipt spre Etiopia. Vorbea deseori despre 
dumneata. Poate că îţi aduci aminte de el, magule. Se numea 
Siton. 

— Siton, rosti Taita gândindu-se câteva momente. Da! Era un 
tânăr care promitea, foarte priceput să scoată capetele de 
săgeți. A salvat viaţa a numeroși soldați. 

Tiptip rânji din toată inima, iar buza de iepure i se deschise. 

— Ce s-a ales de bunicul tău? 

— A murit de bătrâneţe, însă înainte de a părăsi această lume 
mi-a povestit multe dintre peripeţiile dumitale în acele ciudate 
părţi de lume. Mi-a vorbit despre locuitorii acelor ţinuturi și 
despre animalele sălbatice de acolo. Mi-a zis de păduri 
nemărginite, de munţi și de marea mlaștină care se întinde la 
nesfârșit, până la capătul lumii. 

— Erau vremuri tulburi, Tiptip, îl încurajă Taita. Continuă. 

— Mi-a spus cum majoritatea poporului a urmat braţul stâng 
al Nilului, spre munții Etiopiei și cum regina Lostris a ordonat ca 
o legiune să urmeze cursul brațului drept, pentru a cerceta acea 
zonă. S-au avântat în marea mlaștină sub comanda marelui 
general Aquer și n-au mai fost văzuţi niciodată de atunci, în 
afara unui singur om din întreaga legiune. Nu-i așa, magule? 


— Da, Tiptip. Mi-aduc aminte că regina a trimis o legiune în 
recunoaștere. 

Taita își amintea, la rândul său, că Aquer fusese comandantul 
blestemat să meargă în fruntea legiunii. Provocase necazuri, 
stârnindu-și oamenii la revoltă. Însă nu aduse vorba de asta. 

— Este adevărat că doar o singură persoană s-a întors din 
acea misiune de recunoaștere. Insă era atât de slăbit de boli și 
de greutățile drumului, încât a căzut răpus de friguri la câteva 
zile după întoarcere. 

— Da, da! Tiptip era atât de entuziasmat, încât îl prinse pe 
Taita de mânecă. Bunicul meu l-a îngrijit pe nefericitul om. Mi-a 
povestit că în timpul delirului, omul vorbea despre un tărâm cu 
munţi și cu lacuri atât de întinse, încât nu le puteai vedea malul 
opus. 

La auzul acestor cuvinte, Taita deveni brusc interesat. 

— Lacuri! N-am mai auzit de acest lucru până acum. Eu, 
personal, nu l-am văzut pe supravieţuitor. Pe vremea când a 
ajuns în Qebui, eu eram în munţii Etiopiei, la două sute de leghe 
distanță, iar când m-am întors, el era deja mort. Ulterior, mi s-a 
spus că bărbatul își pierduse minţile și că n-au reușit să scoată 
nicio informaţie coerentă și inteligibilă de la el. 

Taita se uită la Tiptip și își deschise Ochiul Interior. Analizând 
aura bărbatului, Taita deduse că acesta era sincer și spunea 
exact lucrurile pe care și le amintea. 

— Mai ai să-mi spui ceva, Tiptip? Cred că da. 

— Într-adevăr, magule. Se mai afla acolo și un vulcan, izbucni 
Tiptip. De aceea am venit la tine. În timpul delirului, soldatul 
muribund vorbea despre un munte în flăcări, așa cum nu îi 
fusese dat să vadă vreodată. După ce au trecut de marea 
mlaștină, l-au văzut la foarte mare distanţă. Zicea că fumul din 
conul lui se ridica asemenea unui nor etern care întuneca 
văzduhul. Unii dintre soldaţii din legiune l-au interpretat drept 
un semn de la zeii africani că n-ar trebui să se aventureze mai 
departe, însă conducătorul Aquer a fost de părere că era un 
semn de bun venit și a decis să meargă până la vulcan. Așa că 
le-a ordonat soldaţilor să continue. Cu toate acestea, în acel loc 
soldatul s-a îmbolnăvit de friguri. Așa că a fost abandonat și 
lăsat să moară acolo, iar tovarășii lui au pornit spre sud. Insă a 
reușit să ajungă într-un sat de pe malul lacului cu oameni uriași 
care umblau goi. Aceștia l-au adăpostit. Șamanul tribului i-a dat 


niște leacuri și l-a îngrijit până s-a înzdrăvenit suficient pentru a 
face față drumului spre casă, zise Tiptip, care era atât de agitat, 
încât îl apucă strâns pe Taita de mână. Am vrut să-ţi spun mai 
devreme, însă fratele Nubank nu mi-a permis. Mi-a interzis să te 
bat la cap cu bârfe de acum șaptezeci de ani. Zicea că noi, 
geografii, trebuie să ne bazăm doar pe fapte concrete. 
Făgăduiește-mi că nu-i spui că i-am nesocotit ordinele? Este un 
om bun și sfânt, însă uneori este foarte sever. 

— Ai făcut un lucru foarte bun, îl asigură Taita, desprinzându- 
se încet din strânsoarea degetelor lui. 

Apoi, pe neașteptate, ridică mâna lui Tiptip și o examină 
îndeaproape. 

— Ai șase degete! exclamă el. 

În mod evident, Tiptip se simţi un om nenorocit: încercă să-și 
ascundă diformitatea de la mâna stângă. 

— Zeii mi-au construit întregul corp altfel decât trebuie. Capul 
și ochii, spinarea și membrele - totul la mine este în neregulă și 
deformat, zise el cu ochii plini de lacrimi. 

— Dar ai o inimă bună, îl consolă Taita. 

Îi deschise cu delicateţe pumnul și îi întinse degetele. Din 
palmă îi creștea un al șaselea deget, rudimentar, pe lângă 
celelalte cinci. 

— „Şase degete îţi arată calea”, șopti Taita. 

— N-am vrut să îţi arăt acest deget, magule. N-aș putea să fac 
niciodată ceva care te-ar supăra, murmură Tiptip. 

— Nu, Tiptip, mi-ai făcut un mare serviciu. îţi sunt 
recunoscător și te asigur de prietenia mea. 

— Nu-i vei spune fratelui Nubank? 

— Nu. Îţi jur că nu-i voi spune nimic. 

— Fie ca Hathor să te binecuvânteze! Acum trebuie să plec, 
altfel vine fratele Nubank să mă caute. 

Tiptip se depărtă cu mersul unui crab. Taita îl lăsă să se 
depărteze puţin, apoi porni în urma lui, spre bibliotecă. Il găsi pe 
Demeter acolo, împreună cu Meren. Nubank îl mustra pe Tiptip: 

— Pe unde ai umblat? 

— Am fost la latrină, frate. lartă-mă! Am mâncat ceva de la 
care m-am deranjat la stomac. 

— lar tu m-ai deranjat pe mine, împuţitule! Dacă tot ai fost la 
latrină, ar fi trebuit să te arunci singur înăuntru, pentru că acolo 
ţi-e locul, zise el trăgându-l pe Tiptip de obrazul pe care avea 


semnul din naștere. Acum mișcă-te și adu-mi sulul de papirus în 
care sunt descrise insulele din partea de est. 

Taita se așeză lângă Demeter și îi spuse în tenmass: 

— Vită-te la mâna stângă a micuțului. 

— Are șase degete, exclamă Demeter. Şase degete îţi arată 
calea. Ai aflat ceva de la el, nu-i așa? 

— Trebuie să urmăm braţul drept al Nilului, până la locul de 
unde izvorăște. Acolo vom găsi un mare vulcan în apropierea 
unui lac întins. Sunt convins că acolo vom găsi bârlogul lui Eos. 


t Capitolul 21 


Părăsiră templul lui Hathor cu mult înaintea răsăritului. 
Nubank le ură drum bun cu inima strânsă: mai avea cel puţin 
cincizeci de vulcani de prezentat. Incă nu se luminase când 
ajunseră la Nil, la picioarele Tebei. Habari și Meren se avântară 
în albia râului în capul coloanei, iar Taita și Demeter îi urmară, 
însă cei doi se depărtaseră destul de mult. Cei din fruntea 
coloanei trecură printr-un ochi de apă roșie și erau la jumătatea 
drumului spre celălalt mal când cămila lui Demeter se împotmoli 
în mâlul de pe fundul râului. În acel moment, Taita percepu 
prezenţa unei forțe malefice. Simţi o răceală în aer, un ţiuit în 
urechi și că se sufocă. Se întoarse numaidecât și se uită în urma 
lui, la coada iepei sale. 

Pe malul de pe care tocmai plecaseră zări o siluetă. Deși roba 
sa întunecată abia se distingea prin întuneric, Taita îl recunoscu 
pe dată. 

Işi deschise Ochiul Interior, iar aura lui Soe apăru imediat, 
învăluindu-l pe bărbat, asemenea flăcărilor unui rug. Era de 
culoare stacojie, pe alocuri cu scânteieri violete și verzui. Taita 
nu mai văzuse în viața lui o aură atât de amenințătoare. 

— Soe e aici! strigă Taita încercând să-l avertizeze pe 
Demeter, care stătea întins în palanchin, însă era prea târziu. 

Soe ridică mâna spre balta în care se împotmolise cămila lui 
Demeter. Ca și cum ar fi răspuns la o comandă, o broască ieși 
din apă și, cu un clămpănit de fălci, luă o mușcătură dintr-unul 
din picioarele din spate al cămilei, chiar deasupra genunchiului. 
Animalul tresări speriat și smucindu-se din hăţuri, sări din baltă. 
Însă, în loc să se îndrepte spre celălalt mal, o porni în galop 
nebun de-a lungul albiei râului, cu palanchinul lui Demeter 
legănându-se și sărind de-o parte și de alta. 


— Meren! Habari! strigă Taita, lovindu-și totodată iapa cu 
călcâiul și pornind în galop după cămilă. 

Meren și Habari se întoarseră și se luară după ei. 

— Ține-te bine, Demeter! strigă Taita. Suntem în spatele tău! 

Năluca zbura de-a dreptul sub el, însă chiar când era gata să-l 
prindă pe Demeter, cămila ajunse la un alt ochi de apă și se 
năpusti în el, împroșcând totul în jur. Apoi din balta din faţa lui 
ieși o altă broască. Sări la capul sărmanului animal speriat și îl 
mușcă de bot, asemenea unui buldog. Probabil că-i nimerise un 
punct sensibil, căci picioarele din faţă ale cămilei se muiară de 
parcă ar fi fost de ceară. Apoi se rostogoli pe spate, în 
încercarea de a se elibera de mușcătura creaturii. Palanchinul 
rămase blocat sub trupul cămilei, iar sub greutatea care-l apăsa, 
structura lui ușoară de bambus se făcu praf în mâl. 

— Demeter! Trebuie să-l salvăm pe Demeter! strigă Taita spre 
Meren și își îndemnă iapa la galop. 

Însă înainte ca Taita să ajungă la el, văzu capul lui Demeter 
ieșind la suprafaţă. Reușise cumva să se elibereze de sub 
palanchin, dar era pe jumătate sufocat de noroiul în care căzuse 
cu faţa, iar acum tușea și vomita, zbătându-se. 

— Vin acum! strigă Taita. Nu intra în panică! 

Apoi, pe neașteptate, băltoaca se umplu de broaște. leșeau 
cu zecile de pe fundul bălții și se năpusteau asupra lui Demeter, 
ca o haită de hiene care încolțeau o gazelă. 

Gura bătrânului era larg deschisă, în încercarea de a ţipa, însă 
nu ieșea niciun sunet din ea, pentru că era plină de mâl. 
Broaștele îl traseră la fund, apoi apăru din nou la suprafață, 
încetase să se mai zbată. Singurele mișcări ale corpului său erau 
provocate de broaștele de sub apă care-i sfâșiau carnea. 

— Aici sunt, Demeter, urlă Taita cuprins de deznădejde. 

Nu-și duse iapa în mijlocul broaștelor înfometate, pentru că 
era conștient că se vor năpusti ca uliii asupra ei. O opri și cobori 
din șa. Intră în băltoacă, apoi simţi o durere sfâșietoare în 
momentul în care o broască își înfipse colții în piciorul cu care 
intrase în apă. Încercă să se apere izbind cu toiagul în apă, 
folosindu-se de toată puterea lui fizică și psihică de care era în 
stare. Simţi cum vârful ascuţit lovește în corpul atacatorului, 
care îi eliberă piciorul. Creatura ieși la suprafaţă, mișcându-se 
convulsiv. 

— Demeter! 


Nu-și putea da seama unde era bătrânul în învălmășeala de 
broaște care colcăiau în băltoacă, devorându-l de viu. Omul și 
bestiile erau acoperiţi de un strat gros de noroi negru 
strălucitor. 

Pe neașteptate, două brațe subțiri ieșiră deasupra creaturilor 
înfometate, iar Taita auzi vocea lui Demeter: 

— Eu sunt ca și mort. Trebuie să continui fără mine, Taita. 

Vocea lui era aproape imperceptibilă, înecată de noroi și apă 
roșie otrăvită. Apoi fu înăbușită când o broască, mai mare decât 
toate celelalte, îl cuprinse pe Demeter de ceafă și îl trase pentru 
ultima oară sub apă. 

Taita intră din nou în apă, dar Meren, care veni în galop înspre 
el, îl prinse cu un braţ puternic de mijloc, îl ridică din noroi și îl 
duse înapoi pe mal. 

— Pune-mă jos! se luptă Taita să se elibereze din strânsoare. 
Nu se poate să-l lăsăm să-l sfâșie acele creaturi spurcate. 

Insă Meren nu se lăsă înduplecat. 

— Magule, ești rănit. Uită-te la rana de la picior, încercă să-l 
calmeze Meren. 

Sângele amestecat cu noroi gâlgâia din locul de unde îl 
mușcase fiara. 

— Demeter este deja mort. Nu vreau să te pierd și pe tine, 
zise Meren ţinându-l strâns, în timp ce priveau lupta pe viaţă și 
pe moarte care se dădea în băltoacă. 

Treptat, zbaterea încetă. 

— Demeter s-a dus, rosti Meren încet, așezându-l pe Taita pe 
pământ. Se duse apoi să-i aducă iapa cenușie. In timp ce-l ajuta 
pe Taita să încalece, îi zise încet: Trebuie să plecăm, magule. Nu 
mai putem face nimic. Trebuie să-ți îngrijești rana. Cu siguranţă 
că sunt otrăviți colții creaturii, iar mâlul este și el murdar, așa că 
rana ţi se va infecta. 

Cu toate acestea, Taita rămase un timp nemișcat, privind la 
locul unde dispăruse bătrânul, în speranţa că-l va vedea 
mișcându-se din nou, însă suprafaţa apei rămase neclintită. 

Când Meren cobori din șa și se duse să ia iapa de frâu, Taita 
nu se mai împotrivi. Îl durea piciorul și nu-și putea reveni din 
șoc. Se simţea pierdut. Bătrânul învăţat nu mai era, iar Taita își 
dădu seama cât de mult ajunsese să se bazeze pe el. Acum 
trebuia să îi țină piept vrăjitoarei singur, iar această perspectivă 
îl înspăimânta. 


t Capitolul 22 


De îndată ce se aflară la adăpost, în apartamentele regale ale 
Tebei, Ramram trimise sclave cu vase cu apă fierbinte și cu 
unguente parfumate pentru baie. Taita își spălă piciorul de 
noroi. Când fu perfect curat, sosiră doi doctori ai regelui, însoţiţi 
de ajutoare care cărau sipete pline cu leacuri și amulete magice. 
La porunca lui Taita, Meren nu îi lăsă să intre. 

— Cum magul e cel mai priceput chirurg din tot Egiptul, își 
oblojește singur rănile, vă trimite complimente și vă mulțumește 
pentru grija pe care i-o arătaţi. 

Taita își spălă rana cu distilat de vin. Apoi își amorți piciorul cu 
o transă autoindusă, iar Meren îi cauteriză tăietura adâncă cu o 
lingură de bronz încălzită deasupra unei flăcări de la o lampă cu 
ulei. Era unul dintre puţinele lucruri legate de medicină pe care 
Taita reușise să-l înveţe. Când termină, Taita se ridică și, 
folosind fire lungi de păr din coada Nălucii pe post de aţă, cusu 
rana, ungând marginile cu uleiuri preparate de el însuși, apoi 
legă strâns piciorul cu bandaje. Când termină, era epuizat de 
durere și pustiit pe dinăuntru din cauza pierderii lui Demeter. Se 
prăbuși pe rogojină și închise ochii. li deschise din nou când auzi 
ușa crăpându-se. O voce familiară, plină de autoritate strigă la 
el: 

— Taita, unde ești? Nu pot fi liniștit când nu sunt cu ochii pe 
tine, de parcă ai fi un copil. Chiar trebuie să faci numai prostii? 
Ruşine să-ţi fie! Nu mai ești un copil. 

Apoi unsul zeilor pe pământ se năpusti în camera bolnavului. 
Suita lui de nobili și de sclavi se înghesui în spatele lui. Taita se 
simţi brusc mai bine, iar fântâna puterii sale începu din nou să 
se umple. Nu mai era complet singur. li zâmbi lui Nefer Seti, 
apoi încercă să se ridice într-un cot. 

— Taita, chiar nu-ţi e rușine de tine însuţi? Mă aşteptam să te 
găsesc cu un picior în groapă. Când colo, iată-te sănătos tun, cu 
un zâmbind cu gura până la urechi. 

— Maiestatea Ta, este zâmbetul de bun venit, pentru că sunt 
din toată inima bucuros să te revăd. 

Nefer Seti îl împinse cu blândețe înapoi pe pernă, apoi se 
întoarse spre suita lui. 

— Domnii mei, mă puteți lăsa aici, cu magul, care este 
tutorele și vechiul meu prieten. Vă voi chema când voi avea 
nevoie de voi. 


Suita lui se retrase afară din cameră, iar faraonul se aplecă 
să-l îmbrăţișeze pe Taita. 

— Pe dulcele lapte ce curge din sânul lui Isis, sunt bucuros să 
te văd teafăr și nevătămat, deși am auzit că tovarășul tău, 
celălalt mag, nu a fost la fel de norocos ca tine. Vreau să-mi 
povestești totul, de-a fir a păr, dar mai întâi permite-mi să-l 
salut pe Meren Cambyses. 

Se întoarse spre Meren care stătea de pază la ușa de la 
intrare. Meren îngenunche în faţa faraonului, însă acesta îl ridică 
în picioare. 

— Nu te pleca în fața mea, tovarăș al Drumului Roșu. 

Nefer Seti îl strânse tare în braţe. Când erau tineri bărbaţi, se 
încumetaseră să dea testul suprem al războinicilor, Drumul 
Roșu, o întreprindere ce le pusese la încercare deopotrivă 
talentul de conducător de car de luptă și arta de a mânui sabia 
și arcul. Cei doi făcuseră pereche împotriva unor veterani 
experimentați, pregătiți să facă orice, chiar moarte de om, 
pentru a-i împiedica să ajungă la capătul drumului. Insă 
împreună izbândiseră. Camarazii Drumului Roșu erau fraţi de 
sânge, uniţi pe viaţă. Meren fusese logodit cu sora lui Nefer Seti, 
prințesa Merykara, așa că el și faraonul fuseseră aproape 
cumnaţi. Acest lucru strânsese și mai mult legătura dintre ei. 
Meren s-ar fi putut bucura de o înaltă poziţie în Teba, însă, în 
cele din urmă, alesese să intre în slujba lui Taita. 

— A reușit Taita să te iniţieze în Mistere? Ai devenit un mag la 
fel de priceput pe cât ești de bun ca luptător? întrebă faraonul. 

— Ba nu, Maiestate. În ciuda eforturilor lui Taita, se pare că 
nu dispun de îndemânarea necesară. N-am reușit să ţes nici cea 
mai simplă vrajă. Câteva vrăji pe care le-am făcut au căzut, din 
greșeală, asupra mea, se lamentă Meren. 

— Un oștean bun este mai de preţ decât un vrăjitor 
nepriceput, dragul meu prieten. Haide, vino să stăm de vorbă, 
ca pe vremea când luptam împreună să scoatem Egiptul de sub 
tiranie. 

De îndată ce se așezară de o parte și de alta a rogojinii lui 
Taita, Nefer Seti redeveni serios. 

— Acum povestiți-mi despre întâmplarea cu broaștele. 

Taita și Meren îi vorbiră amândoi despre moartea lui Demeter. 
Când terminară, Nefer Seti rămase pe gânduri. Apoi murmură: 


— Creaturile acelea devin mai curajoase și mai feroce pe zi ce 
trece. Sunt sigur că ele infectează și murdăresc apa care a mai 
rămas în bălțile din albia Nilului. Am încercat prin toate 
mijloacele posibile să le stârpesc, dar pentru fiecare animal ucis 
apar două care să-i ia locul. 

— Maiestate! Taita se opri puţin, apoi continuă: Trebuie s-o 
căutați pe vrăjitoarea căreia îi aparţin aceste creaturi și apoi s-o 
distrugeți. Broaștele și toate bolile pe care le-a aruncat asupra 
Maiestăţii Tale și asupra regatului vor dispărea odată cu ea, 
pentru că ea este stăpâna lor. Apoi Nilul va curge din nou, iar 
prosperitatea se va întoarce în Egipt. 

Nefer Seti se uită la el alarmat: 

— Să înțeleg că bolile nu sunt naturale? întrebă el. Că sunt 
rodul vrăjitoriei unei femei? 

— Eu așa cred, îl asigură Taita. 

Nefer Seti sări în picioare și începu să se plimbe în susul și în 
josul camerei, adâncit în gânduri. În cele din urmă, se opri și se 
uită atent la Taita. 

— Cine este această vrăjitoare? Unde este? Poate fi distrusă 
sau este nemuritoare? 

— Cred că este de natură umană, faraonul meu, însă puterile 
ei sunt formidabile. Se protejează foarte bine. 

— Cum se numește? 

— Eos. șI 

— Zeița zorilor? Invăţase la școală de la preoţi ierarhia zeilor, 
pentru că, la rândul său, era un zeu. Nu mi-ai spus că este de 
natură umană? 

— Este o fiinţă umană care a furat cu nerușinare numele 
zeiței, ca să-și ascundă adevărata identitate. 

— Dacă este adevărat ce spui, atunci ar trebui să aibă și un 
sălaș pământean. Unde este acest sălaș, Taita? 

— Eu și Demeter o căutam, însă și-a dat seama care sunt 
intenţiile noastre. Prima dată a trimis un piton uriaș care l-a 
atacat pe Demeter, însă eu și Meren am reușit să-l salvăm, deși 
era doar la un pas de moarte. Acum a reușit cu broaștele acolo 
unde dăduse greș cu șarpele. 

— Deci nu știi unde aș putea s-o găsesc pe vrăjitoare? insistă 
Nefer Seti. 

— Nu știm cu certitudine, însă toate semnele arată că ar trăi 
în preajma unui vulcan. 


— Un vulcan? Este oare posibil așa ceva? Chiar și pentru o 
vrăjitoare? Am învăţat cu mult timp în urmă, zise el râzând, să 
nu mă îndoiesc niciodată de vorbele tale. Dar, ia spune-mi, 
despre ce vulcan este vorba? Sunt atât de multe! 

— Cred că pentru a o putea găsi trebuie să mergem până la 
izvoarele Nilului, dincolo de ţinutul mlăștinos care blochează 
fluviul în spatele ținutului Qebui. Ascunzătoarea ei este lângă un 
vulcan, de pe malul unui lac. Undeva foarte aproape de capătul 
pământului. 

— Îmi amintesc că atunci când eram copil mi-ai povestit cum 
bunica mea, regina Lostris, a trimis o legiune în partea de sud, 
sub conducerea lordului Aquer ca să găsească izvorul fluviului. 
Au dispărut în acele înfiorătoare mlaștini, dincolo de Qebui, și nu 
s-au mai întors. Această Eos și-a băgat coada? 

— Așa este, Maiestate, încuviinţă Taita. V-am spus oare că a 
existat un unic supravieţuitor dintre toţi soldaţii legiunii, care s-a 
întors la Qebui? 

— Nu-mi amintesc această parte a poveștii. 

— La acel moment, episodul părea lipsit de importanţă, însă, 
într-adevăr, s-a întors un om. Delira și era nebun. Doctorii au 
crezut că înnebunise din cauza greutăților și a lipsurilor pe care 
a trebuit să le îndure. Și-a dat duhul înainte ca eu să apuc să 
vorbesc cu el. Însă recent am aflat că pe patul de moarte a spus 
o ciudată poveste pe care n-a crezut-o nimeni dintre cei care 
erau atunci de față, așa că nu mi-au spus-o și mie. In delirul lui, 
vorbea despre niște lacuri întinse și despre niște munţi înalți la 
capătul pământului... și că pe malul celui mai mare lac se afla 
un vulcan. Din toate astea, eu și Demeter am dedus că acolo 
locuia vrăjitoarea. 

Apoi Taita îi povesti ce aflase de la cocoșatul Tiptip. Nefer Seti 
asculta fascinat. Când Taita încheie, rămase un timp cufundat în 
gânduri, apoi întrebă. 

— De ce este vulcanul atât de important? 

Drept răspuns, Taita îi vorbi despre felul în care Demeter 
fusese ţinut captiv în bârlogul vrăjitoarei din vulcanul Etna și 
despre evadarea acestuia. 

— Are nevoie de focurile subterane pentru vrăjile ei. Căldura 
aceea uriașă și gazele sulfuroase îi conferă puteri zeiești, 
explică Taita. 


— De ce ai ales tocmai acest vulcan dintre sute de vulcani? 
întrebă Nefer. 

— Pentru că este cel mai aproape de Egipt și se află chiar la 
izvorul Nilului. 

— Acum înţeleg că ai motive întemeiate. Totul se potrivește, 
într-adevăr, foarte bine. Cu șapte ani în urmă, când a secat 
Nilul, mi-am amintit tot ce mi-ai spus despre expediţia bunicii 
mele, așa că am ordonat ca o altă legiune să plece spre sud într- 
o misiune similară, pentru a ajunge la izvoarele fluviului și 
pentru a determina care este cauza secării lui. Ofiţerul pe care l- 
am pus la comandă era colonelul Ah-Akhton. 

— N-am știut acest lucru, zise Taita. 

— Pentru că nu erai aici, n-am putut să mă consult cu tine. Tu 
și Meren colindați ţinuturi îndepărtate în acel moment, spuse 
Nefer Seti pe un ton de reproș. Ar fi trebuit să staţi cu mine. 

— N-am știut că aveai nevoie de mine, Maiestate, rosti umil 
Taita. 

— Întotdeauna voi avea nevoie de tine, replică faraonul 
apreciativ. 

— Ce puteţi să-mi spuneţi despre a doua expediţie? profită 
Taita de avantajul creat. S-a mai întors cineva? 

— Nu, nu s-a mai întors nimeni. Nici măcar unul dintre cei opt 
sute de oameni care au plecat. Au dispărut fără urmă, la fel ca 
legiunea bunicii mele. Și pe aceștia i-a distrus vrăjitoarea? 

— Tot ce se poate, Maiestate, răspunse Taita, observând că 
Nefer Seti se obișnuise deja cu existența acelei vrăjitoare și nu 
mai era nevoie să-l convingă în niciun alt fel că era cazul să 
pornească pe urmele ei. 

— Ești întotdeauna alături de mine, în afara cazului în care 
umbli cine știe pe unde, zise Nefer Seti zâmbind strâmb. Acum 
măcar știu cine este dușmanul meu și pot să merg să-l înfrunt. 
Înainte eram neputincios și incapabil să înlătur suferinţa prin 
care trece poporul meu. N-am reușit decât să sap fântâni, să 
cerșesc mâncare de la dușmanii mei și să ucid broaște. Acum m- 
ai lămurit care este răspunsul la problemele mele. Trebuie s-o 
distrug pe vrăjitoare! 

Sări în picioare și continuă să se plimbe în sus și în jos prin 
încăpere, ca un leu în cușcă. Era un om al acțiunii, dornic să 
pună mâna pe spadă. Așa că numai gândindu-se la război, se și 
înviorase. Taita și Meren urmăreau cum se schimba expresia de 


pe chipul faraonului. Din când în când, se lovea peste șold și 
exclama satisfăcut: 

— Da! Pe Horus și pe Osiris, asta este! În cele din urmă, se 
întoarse spre Taita și zise: Voi fi conducătorul unei alte campanii 
împotriva lui Eos. 

— Faraonul meu, a înghiţit deja două armate ale Egiptului, îi 
reaminti Taita. 

Nefer Seti deveni serios. Începu să se plimbe din nou prin 
cameră, apoi se opri. 

— Foarte bine. Așa cum a procedat Demeter pe Etna, tu vei 
urzi împotriva ei o vrajă atât de puternică, încât va cădea de pe 
munte asemenea unui fruct pârguit care se desprinde din copac 
și lovește pământul. Ce zici, Taita? 

— Maiestate, n-o subestimaţi pe Eos. Demeter era un mag 
mai puternic decât mine. A luptat împotriva vrăjitoarei din toate 
puterile sale, însă în cele din urmă l-a distrus ea pe el, după câte 
se pare, fără nici cel mai mic efort, așa cum ai strivi un gândac 
între degete, zise Taita dând îndurerat din cap. Vrăjile mele sunt 
la fel de eficiente ca săgețile. Aruncate de la mare distanţă, sunt 
slabe și zadarnice, ușor de parat cu scutul ei. Însă dacă voi fi 
îndeajuns de aproape de ea, atunci și ţinta mea va fi mai sigură 
și voi fi în stare să-mi dau seama care este poziţia ei. Dacă o voi 
avea chiar în faţa ochilor mei, săgețile mele s-ar putea să fie 
suficient de puternice să-i străpungă scutul. Însă de la această 
distanţă nu o pot atinge în niciun chip. 

— Dacă a fost atât de puternică încât l-a distrus pe Demeter, 
de ce nu ţi-a făcut și ţie același lucru? Pentru că se teme că tu 
ești mai puternic decât ea, răspunse el singur la întrebare. 

— Mi-ar fi plăcut să fie totul atât de simplu. Nu, faraonul meu, 
nu este asta, ci din cauză că încă nu m-a lovit cu toată forţa ei. 

Nefer Seti se uită la el uluit. 

— Dar l-a ucis pe Demeter și a pus stăpânire pe regatul meu 
pe care îl ţine sub pietrele de moară ale răutăţii ei. Pe tine cum 
de te-a cruțat? 

— Nu mai avea nevoie de Demeter. V-am spus că a fost în 
ghearele ei și că a supt din el, asemenea unui vampir, toate 
cunoștințele și harurile lui. Când în cele din urmă a reușit să 
scape, nu s-a obosit să-l urmărească prea mult. Nu mai 
reprezenta o ameninţare pentru ea și nici nu mai avea ce să-i 
ofere. Asta până când eu și el ne-am unit forțele. Apoi i-a revenit 


interesul. Împreună, deveniserăm o forţă atât de mare, încât a 
reușit să-mi simtă și mie prezența. Nu va încerca să mă distrugă 
până când nu o să stoarcă totul din mine, așa cum i-a făcut lui 
Demeter, însă știe că nu mă va putea ademeni în bârlogul ei 
decât izolându-mă. Prin urmare, l-a ucis pe Demeter. 

— Dacă vrea să te păstreze pentru scopurile ei mârșave, te 
voi lua cu mine, alături de armata mea. Vei fi câinele meu de 
vânătoare. Te vom folosi s-o aduci aproape de noi, iar apoi, în 
timp ce tu îi distragi atenţia, o s-o atacăm împreună, propuse 
Nefer Seti. 

— Acestea sunt măsuri disperate, faraonul meu. De ce v-aș 
lăsa să vă apropiaţi de ea, dacă ea vă poate ucide de la 
distanță, așa cum a făcut-o și cu Demeter. 

— Din câte mi-ai spus, intenţionează să preia conducerea 
Egiptului. Foarte bine. O să-i spun că am venit să-i încredințez 
poporul și ţinutul meu. O voi întreba dacă pot să-i sărut 
picioarele în semn de supunere. 

Taita își păstra pe chip o expresie gravă, deși îi venea să râdă 
în fața unei astfel de sugestii naive. 

— Sire, vrăjitoarea este atotștiutoare. 

— Adică? întrebă Nefer Seti. 

— Cu Ochiul Interior este capabilă să scruteze sufletul unui 
om la fel de ușor cum Maiestatea Ta poate citi un plan de 
război. Nu veţi putea niciodată să vă apropiaţi de ea dacă 
intenţia agresivă vi se citește în aură. 

— Atunci cum propui să te apropii de ea ca s-o ai în ţintă fără 
a-ți citi intenţiile cu misteriosul ei ochi? 

— Nu numai ea este atotștiutoare, ci și eu. Aura mea este 
nedetectabilă. 

Nefer Seti începu să se înfurie. Fusese de prea mult timp 
venerat ca un zeu ca să nu se înfurie atunci când i se contestau 
hotărârile. Vocea lui bubui: 

— Nu mai sunt un copil pe care să-l prostești cu tâmpeniile 
tale ezoterice. Prea te grăbești să scoţi în evidenţă greșelile din 
planul meu, zise el. Învăţatule mag, fii atât de amabil și vino cu 
o alternativă în care eu să am plăcerea de a o trata pe vrăjitoare 
așa cum m-a tratat ea pe mine. 

— Maiestate, sunteţi faraon, sunteți Egiptul. Nu trebuie să 
cădeţi în plasa pe care o ţese. Datoria vă este să fiți aici, alături 


de poporul egiptean, de Mintaka și de copii, să-i protejaţi dacă 
eu dau greș. 

— Eşti un diversionist foarte priceput. Știu unde vrei să baţi. 
Vrei să mă lași în Teba, ca să omor broaște, în timp ce tu și 
Meren veți porni într-o nouă aventură. lar eu ce să fac în timpul 
acesta, să mă ascund în harem ca o femeie? întrebă el supărat. 

— Ba nu, Maiestate, ca un faraon mândru, pe tron, pregătit 
să-și dea viața oricând pentru cele două regate ale sale. 

Nefer Seti se lovi cu pumnii peste coapse și strigă: 

— N-am de gând să-ţi mai ascult cântecul de sirenă! Și tu 
învârțţi vrăji la fel ca oricare vrăjitoare. Apoi își întinse braţele în 
față, într-un gest de resemnare, zicând: Cântă, Taita, iar eu voi fi 
silit să te ascult. 

— Aţi putea să-i dați lui Meren în comandă o mică armată de 
cel mult o sută de luptători viteji. Vor putea călători ușor, fără să 
fie nevoie de o altă armată care să asigure logistica. Nu numărul 
armatei o sperie pe vrăjitoare. Nu-și va bate capul cu un 
contingent atât de mic. Cum Meren nu are o aură complexă, 
care să-i trezească suspiciuni, îl va scruta și îl va considera un 
soldat oarecare. Eu voi merge împreună cu el. Pe mine mă va 
recunoaște de departe, însă ducându-mă la ea, e ca și cum m-aș 
preda de bunăvoie. Va trebui să mă lase să mă apropii de ea, 
dacă vrea să ia de la mine cunoștințele și puterea pe care le 
dorește. 

Nefer Seti mormăia și bombănea în barbă, în timp ce se 
plimba în sus și în jos prin cameră. În cele din urmă, îl înfruntă 
din nou pe Taita: 

— Imi vine greu să accept că nu eu voi fi cel care conduce 
expediţia. Dar dintre toţi oamenii din Egipt, continuă el 
luminându-se puţin la față, în tine și în Meren am cea mai mare 
încredere. Tu vei avea gradul de colonel, zise el întorcându-se 
spre Meren. Alege-ţi o sută de voinici, iar eu îţi voi da sigiliul 
meu cu vulturul regal, astfel încât să poţi să îi înzestrezi cu tot 
ce trebuie din armurăria statului și de oriunde este nevoie de pe 
domeniile mele. 

Sigiliul cu vulturul regal făcea ca purtătorul să beneficieze de 
puteri regale. 

— Vreau să fiţi gata de drum când va fi lună nouă. Taita îţi va 
fi călăuza în toate. Intoarceți-vă sănătoși și aduceţi-mi în dar 
capul vrăjitoarei. 


t Capitolul 23 


Când se răspândi vestea că se recrutează oameni pentru 
cavalerie de elită, Meren fu copleșit de numărul voluntarilor. Își 
alese drept căpitani trei veterani, Hilto-bar-Hilto, Shabako și 
Tonka. Niciunul nu călărise și nu luptase alături de el în războiul 
civil, pentru că erau prea tineri, însă taţii lor o făcuseră, iar 
bunicii lor îi fuseseră lui Meren tovarăși pe Drumul Roșu. 

— Ce iese dintr-un luptător iscusit tot luptător iscusit devine, 
îi explică Meren lui Taita. 

Cea de-a patra alegere a sa fu Habari, pe care ajunsese să-l 
cunoască bine și în care avea deja încredere. Acestuia îi oferi 
comanda unuia dintre cele patru plutoane ale sale. îi adună pe 
cei patru căpitani ai săi, îi numi oficial în funcţie, apoi îi întrebă 
pe fiecare în parte: 

— Aveţi o soţie sau o femeie? Vrem să ne mișcăm repede, așa 
că vom călători fără să luăm însoțitori. 

In mod tradiţional, armatele egiptene mărșăluiau cu tot cu 
nevestele soldaţilor. 

— Eu sunt căsătorit, zise Habari, însă voi fi bucuros că pot 
scăpa de nevastă timp de cinci sau chiar zece ani, sau chiar și 
mai mult, dacă va fi nevoie, colonele. 

Ceilalţi trei fură întrutotul de acord cu înțeleapta constatare a 
lui Habari. 

— Colonele, dacă este să trăim pe alte meleaguri, ne vom lua 
soţii de prin partea locului. 

Vorbise Hilto-bar-Hilto, fiul bătrânului Hilto, care era demult 
mort și îngropat. Bătrânul fusese Cel Mai Bun dintre Cei Zece Mii 
și câștigase Aurul Vitejiei, conferit chiar de faraon, după lupta 
din Ismalia, când îl detronaseră pe faraonul uzurpator. 

— Ai vorbit ca un adevărat soldat al unei legiuni, râse Meren. 

Meren îi delegă pe cei patru căpitani să-și găsească ostași. În 
mai puţin de zece zile, aleseseră o sută dintre cei mai buni 
luptători din întregul Egipt. Fiecare om era echipat, înarmat și 
trimis la herghelia regală ca să-și aleagă doi cai, două legături 
cu provizii și un catâr de povară. Așa cum ordonase faraonul, 
erau gata de plecare din Teba în prima noapte cu lună plină. 

Cu două zile înainte de plecare, Taita traversă fluviul și merse 
la palatul lui Memnon ca să-și ia rămas-bun de la regina 


Mintaka. O găsi și mai subțire, palidă și deprimată. Pricina îi fu 
numaidecât dezvăluită lui Taita. 

— O, Tata, dragul meu Tata. S-a întâmplat ceva îngrozitor. 
Soe a dispărut. A plecat fără să-și ia la revedere de la mine. A 
dispărut la trei zile după ce l-ai văzut în sala de audienţe. 

Taita nu era deloc surprins. Aceea fusese ziua blestemată a 
morţii lui Demeter. 

— Am trimis mesageri pe urmele lui în toate colțurile 
regatului. Taita, știu că și tu vei fi la fel de mâhnit ca mine. Il 
cunoșteam și îl admiram. Amândoi vedeam în el salvarea 
Egiptului. Oare n-ai putea tu să-ți foloseşti puterile ascunse ca 
să-l găsești și să-l aduci înapoi la mine? Acum că a plecat, nu-mi 
voi mai vedea niciodată pruncii morţi. Egiptul și Nefer vor 
rămâne într-o perpetuă agonie. Nilul nu va mai curge niciodată. 

Taita încercă din răsputeri s-o consoleze. li era mai mult decât 
limpede că sănătatea i se șubrezea pe zi ce trece, iar sufletul ei 
demn era pe punctul de a se lăsa pradă disperării. Taita o 
blestemă pe Eos, în timp ce făcea eforturi s-o liniștească și s-o 
îmbărbăteze pe Mintaka. 

— Eu și Meren pornim într-o expediţie dincolo de graniţa de 
sud. Voi considera că sarcina mea principală este să-l caut și să 
întreb de Soe, în drumul nostru. De altminteri, simt că este 
teafăr și nevătămat. Cu siguranţă că a fost silit de împrejurări să 
plece în mare grabă, fără să-și mai poată lua rămas-bun de la 
Maiestatea Voastră. Cu toate acestea, intenționează să se 
întoarcă în Teba cu prima ocazie ca să-și continue misiunea în 
numele noii zeițe nenumite. „Toate acestea sunt presupuneri 
rezonabile”, își zise Taita în gând. Acum trebuie să-mi iau 
rămas-bun de la Maiestatea Ta. Te voi purta în suflet și în gând 
tot timpul. 

Nilul nu mai era navigabil, așa că urmară drumul carelor în 
partea de sud, de-a lungul malului fluviului muribund. Câteva 
leghe, faraonul merse alături de Taita, dându-i neîncetat ordine 
și instrucţiuni. Înainte de a face cale întoarsă, li se adresă 
soldaților îmbărbătându-i și urându-le drum bun. 

— Mă aștept ca fiecare dintre voi să-și facă datoria cum se 
cuvine, încheie el îmbrăţișându-l pe Taita în faţa lor. 

Apoi plecă în uralele tuturor celor de față. 

Taita plănuise etapele călătoriei în așa fel încât în fiecare 
seară să poată să înnopteze la unul dintre numeroasele temple 


înșirate de-a lungul malului Nilului din Regatul de Sus. Peste tot 
era primit cu mare respect. Marele Preot ieșea să îi ofere 
adăpost lui și ostașilor care-l însoțeau. Ospitalitatea era sinceră, 
căci Meren avea asupra sa sigiliul regal, care-i permitea să 
suplimenteze proviziile de hrană din cămările forturilor militare 
care păzeau fiecare oraș. Preoţii sperau că rațiile lor austere să 
se mărească prin această mană cerească. 

În fiecare seară, după o cină frugală în sala de mese, Taita se 
retrăgea în sanctuarul interior al templului. In acele lăcașuri 
fuseseră rostite vrăji și rugăciuni de sute de ani. Prin pasiunea 
lor, credincioșii construiseră o fortăreață spirituală pe care nici 
măcar Eos n-o putea penetra decât printr-un efort uriaș. Pentru 
o vreme, va fi protejat împotriva influenței ei. Putea astfel să 
invoce propriii zei fără să se teamă că spectrul diabolic al 
vrăjitoarei va încerca să-l amăgească. Se rugă la zeul căruia îi 
era dedicat templul să-i dea forță și să-l călăuzească în lupta cu 
vrăjitoarea. În astfel de clipe de liniște putea medita pentru a-și 
pune în ordine gândurile. 

Templele erau sufletul fiecărei comunități și centre de 
învăţătură. Deși cei mai mulţi dintre preoţi erau ființe simple, 
unii dintre ei erau erudiţi și educați, la curent cu ce se întâmplă 
în parohia lor și alături de popor. Erau o sursă de informaţii de 
încredere. Taita petrecea ore în șir discutând cu ei și trăgându-i 
meșteșugit de limbă. Îi întrebă pe toţii un singur lucru: „Aţi auzit 
cumva de oameni care merg pe ascuns prin popor și 
propovăduiesc o nouă religie?” 

Cu toţii răspundeau afirmativ. 

— Propovăduiesc că vechii zei decad, că nu mai sunt în stare 
să protejeze Egiptul. Vorbesc despre o nouă zeiţă care va cobori 
printre noi și va ridica blestemul care planează asupra fluviului 
și asupra acestui pământ. Când va veni, bolile vor înceta, iar 
Nilul va curge din nou și-i va reda Egiptului vechea faimă. Acești 
predicatori spun că faraonul și familia sa sunt deja adepţi ai 
cultului noii zeițe și că în curând Nefer Seti va renunţa la vechii 
zei și își va declara public credinţa faţă de ea. Spune-ne, 
magule, este adevărat acest lucru? întrebau ei apoi îngrijoraţi. 
Oare chiar se va declara faraonul adeptul cultului zeiței străine? 

— Înainte ca acest lucru să se întâmple, stelele vor cădea din 
cer asemenea picăturilor de ploaie. Faraonul este devotat zeului 


Horus, cu trup și suflet, îi asigura Taita. Dar ia spuneţi-mi, 
oamenii se lasă duși de nas de acești șarlatani? 

— Sunt doar niște simpli oameni. Copiii le mor de foame, iar 
ei sunt în pragul disperării. Ar asculta pe oricine care le promite 
că-i scapă de calvarul prin care trec. 

— L-aţi întâlnit pe vreunul dintre acești predicatori? 

Niciunul dintre preoți nu se întâlnise cu aceștia. 

— Lucrează în mare secret, răspunse unul dintre ei. Deși am 
trimis mesageri să stea de vorbă cu ei și să-i invite să vină să-mi 
explice credinţa, nimeni n-a făcut asta. 

— Ai aflat numele vreunuia dintre ei? 

— Se pare că toți folosesc același nume. 

— Își zic Soe? întrebă Taita. 

— Da, magule, acesta este numele pe care-l folosesc. Probabil 
că este mai degrabă un titlu, nu un nume. 

— Sunt egipteni sau străini? Ne vorbesc bine limba? 

— Am auzit că pretind a fi de același sânge cu noi. 

De data aceasta, numele bărbatului cu care vorbea Taita era 
Sanepi, marele preot al templului lui Khum din lunit, din Egiptul 
de Sus. După ce auzi tot ce știa despre această chestiune, Taita 
trecu la lucruri obișnuite. 

— Ca bun observator al naturii, ai încercat să găsești o 
modalitate de a face ca apa roșie a fluviului să poată fi băută? 

Bărbatul, om educat și devotat, se arătă surprins de o 
asemenea sugestie. 

— Fluviul este blestemat. Nimeni nu îndrăznește nici măcar să 
se îmbăieze în el, de băut din el nici nu poate fi vorba. Vitele 
care fac asta se îmbolnăvesc și mor în câteva zile. Râul a 
devenit sălașul broaștelor uriașe, care se hrănesc cu stârvuri, 
cum n-a mai văzut nimeni vreodată în Egipt sau în altă parte. 
Acestea apără băltoacele puturoase cu ferocitate și atacă pe 
oricine se apropie de ele. Mai degrabă mor de sete decât să 
beau acea otravă, răspunse Sanepi, schimonosindu-se de 
dezgust. Chiar și novicii din templu sunt de părere, ca și mine, 
că râul a fost blestemat de un zeu răuvoitor. 

Auzind răspunsul, Taita luă asupra sa sarcina de a face 
experimente ca să-și dea seama de adevărata cauză a culorii 
roșii a fluviului și ca să găsească o metodă prin care să purifice 
apele Nilului. Meren îi zorea pe soldaţi spre sud perfect 
conștient că dacă nu găseau o cale de a-și reîmprospăta rezerva 


de apă potabilă, în curând caii aveau să moară de sete. Noile 
puțuri săpate din ordinul faraonului erau la mare distanţă unul 
de celălalt, iar apa lor nu era suficientă pentru cele trei sute de 
cai munciţi din greu. lar aceasta era cea mai ușoară parte a 
călătoriei. Dincolo de apele albe ale primei cataracte, drumul 
străbătea sute de kilometri prin deșerturi în care nu existau 
fântâni. Ploua o dată la mii de ani și era tărâmul scorpionilor și 
al animalelor sălbatice, precum oryxul, care putea supraviețui 
fără apă sub tirania razelor soarelui. Dacă nu găsea și alte surse 
de apă, soarta expediției era pecetluită, iar armata avea să 
piară în acele întinderi pustii, până să ajungă la confluenţa 
Nilului, și nici vorbă să găsească izvoarele lui. 

În fiecare loc în care își stabiliseră tabăra, Taita petrecea 
câteva ore cu experimentele sale, ajutat de cel mai tânăr soldat 
al lui Meren, care se oferise să-l ajute. 

Cu toţii se simțeau onoraţi să muncească alături de marele 
mag: acest lucru era ceva ce puteau să povestească și 
nepoților. Când îi punea la lucru, nu se mai temeau de blesteme 
și de demoni, căci aveau cu toţii o încredere oarbă că Taita îi va 
putea apăra. Trudiră noapte de noapte fără să cârtească, însă 
nici măcar geniul magului nu fu în stare să găsească o metodă 
de-a îndulci apele împuţite. 

După șaptesprezece zile de la plecarea din Karnak, ajunseră 
la marele templu al zeiței Hathor, zeiţa de pe malul fluviului de 
la Kom Ombo. Marea preoteasă îl primi cu ospitalitate pe 
veneratul mag. De îndată ce ajutoarele lui Taita puseră vase de 
cupru pe foc ca să fiarbă în ele apă din Nil, îi lăsă și se retrase în 
sanctuarul templului. De cum intră, simţi în aer o influenţă 
favorabilă. Se duse la statuia zeiţei-vaci și se așeză cu picioarele 
încrucișate în fața ei. Din moment ce Demeter îl avertizase că 
imaginile lui  Lostris fuseseră doar modalităţi prin care 
vrăjitoarea încerca să-l amăgească și să-l deruteze, nu mai 
îndrăznise să-i invoce prezența. 

Cu toate acestea, în acest loc simţise protecţia lui Hathor, una 
dintre cele mai puternice zeițe ale panteonului. Ca patroană a 
tuturor femeilor, cu siguranţă că ar adăposti-o pe Lostris în 
sanctuarul ei. Se pregăti sufletește recitând cu voce tare de trei 
ori invocațiile, apoi își deschise Ochiul Interior și aşteptă. 
Treptat, liniștea fu curmată de bătaia propriului puls în urechi, 
ca presimţirea unei prezențe care se apropia de el. Senzaţia 


deveni din ce în ce mai puternică, iar el așteptă ca un fior rece 
să-i cuprindă tot corpul, pregătit să întrerupă legătura la prima 
atingere de gheață. Sanctuarul rămase însă cufundat în liniște, 
iar aerul era tot călduţ. Senzaţia de siguranță și de pace spori, 
apoi îl cuprinse somnul. Închise ochii și își imagină un ochi de 
apă limpede, apoi auzi o voce dulce, cristalină ca a unui copil, 
care-l striga pe nume: 

— Taita, vin spre tine! 

Văzu ceva strălucind în apă și se gândi că un peștișor argintiu 
o să iasă la suprafaţă. Apoi observă că se înșelase: era un trup 
zvelt de copil care înota spre el. Un cap ieși la suprafaţă, iar el 
își dădu seama că era o fată de vreo doisprezece ani. Părul ei 
lung și ud îi cădea peste faţă și peste sânii micuţi ca un văl de 
aur. 

— Ti-am auzit chemarea, i se adresă fata râzând fericită. 

Copila înotă spre el, ajunse la nisipul alb de pe mal și ieși din 
apă. Era în mod evident o fată, deși șoldurile ei nu aveau încă 
rotunjimi feminine, iar forma coastelor era singurul lucru care îi 
împodobea pieptul. Intre coapsele ei se vedea doar o mică 
ridicătură fără pilozitate. 

— Cine ești? întrebă el. 

Copila scutură din cap, își dădu părul pe spate și își dezveli 
fața. Inima lui aproape că încetă să mai bată. 

Era Lostris. 

— Ruşine să-ți fie că nu știi cine sunt, pentru că eu sunt Fenn, 
zise ea. 

Numele însemna Peștele Lunii. 

— Te-am simţit încă de la început, îi zise Taita. Eşti exact așa 
cum erai când te-am cunoscut. Nu ţi-am putut uita niciodată 
ochii. Erau pe atunci, ca și acum, cei mai verzi și mai frumoși 
ochi din Egipt. 

— Minţi, Taita. Nu m-ai recunoscut, zise ea scoțându-i limba. 

— Te-am învăţat să nu mai faci asta. 

— Atunci nu m-ai învățat cum trebuie. 

— Fenn era numele tău de bebeluș, îi aminti el. Când ai 
devenit femeie, preoții ţi-au schimbat numele. 

— Fiica Apelor, zise ea strâmbându-se. Nu mi-a plăcut 
niciodată. „Lostris”. Sună atât de stupid și de pompos! Mie-mi 
place mai mult Fenn. 

— Atunci Fenn o să-ţi zic, se învoi el. 


— Te aştept, promise ea. Ti-am adus un dar, însă acum 
trebuie să mă întorc. Mă cheamă. 

Se scufundă din nou grațios în apă, mult sub suprafața apei, 
mișcându-și mâinile și picioarele ca să se afunde din ce în ce 
mai mult. Părul îi flutura asemenea unui steag de aur. 

— Întoarce-te! strigă Taita după ea. Trebuie să-mi spui unde 
mă aștepți. 

Dar Lostris plecase, rămânând în urma ei doar un ecou slab al 
râsului ei. 

Când se trezi, Taita știu că era târziu, pentru că luminile 
templului ardeau deja. Se simţea proaspăt și plin de energie. Işi 
dădu seama că ţinea ceva strâns în mâna dreaptă. Deschise cu 
grijă pumnul și văzu că ţinea o mână de pulbere albă. Se întrebă 
dacă acela era darul de la Fenn. Îl ridică în dreptul nasului și îl 
mirosi cu băgare de seamă. 

— Piatră de var! exclamă el. 

Fiecare sat de pe malul râului avea un cuptor primitiv în care 
țăranii ardeau piatră de var și o transformau în pulbere. Cu 
această pulbere își vopseau casele și grânarele: învelișul alb 
reflecta razele soarelui și păstra interiorul răcoros. Era pe 
punctul de a arunca pulberea, însă nu o făcu. „Darul de lao 
zeiță ar trebui tratat cu respect”, își zise el zâmbind la o 
asemenea idee. Puse pulberea în poala tunicii lui, făcu un nod, 
apoi ieși din sanctuar. 

Meren îl aștepta la porţile sanctuarului. 

— Oamenii tăi au pregătit apa râului, dar s-au plictisit să te 
aștepte. Sunt obosiţi după drum și au nevoie de odihnă. 

Meren îl dojenea cu blândeţe. Avea mare grijă de oamenii lui. 

— Sper că nu intenţionezi să stai treaz toată noaptea aplecat 
peste vasele tale cu apă puturoasă. Voi veni să te iau înainte de 
miezul nopţii, pentru că nu-ţi voi îngădui să te ostenești prea 
mult. 

Taita ignoră ameninţarea și întrebă: 

— Ştii cumva dacă Shofar poate să-mi aducă poţiunea pe care 
am pregătit-o pentru a trata apele? 

— Așa cum el însuși spunea, zise Meren râzând, poţiunea 
duhnește mai rău decât apele roșii. 

Apoi îl conduse pe Taita la locul unde cele patru vase 
bolboroseau și scoteau aburi. Ajutoarele lui, care stăteau pe 
vine în jurul vetrei, săriră în picioare, băgară bețe lungi sub 


mânerele vaselor și le ridicară de pe foc. Taita așteptă ca apa să 
se racorească, apoi se duse la șirul de vase și turnă puţină 
poţiune în fiecare dintre ele. Shofar amestecă în fiecare cu o 
lingură de lemn. Se opri chiar când se pregătea să toarne 
poţiunea și în ultimul vas. 

— Darul de la Fenn, murmură el și desfăcu legătura în care se 
afla pulberea. 

Turnă piatra de var în ultimul vas. Făcu un semn cu 
Talismanul lui Lostris deasupra amestecului și rosti un cuvânt 
magic pentru a întări protecția: „Ncube!” 

Cele patru ajutoare ale sale se uitară lung unii la alții. 

— Lăsaţi vasele să se răcească până mâine-dimineaţă, ordonă 
Taita. Mergeţi la culcare. V-aţi descurcat bine și vă mulțumesc 
pentru asta. 

Imediat ce se întinse pe rogojină, Taita se cufundă într-un 
somn ca de moarte, nederanjat nici de vise, nici de sforăiturile 
lui Meren. În zori, când se treziră, îl găsiră pe Shofar la ușă, cu 
un zâmbet larg pe chip: 

— Haide repede, mărite mag! Avem să-ţi arătăm ceva ce îţi 
va bucura sufletul. 

Se duseră în grabă la vasele cu apă așezate lângă tăciunii reci 
ai focului de cu seară. Habari și ceilalţi căpitani stăteau în capul 
coloanei de soldați, aliniaţi de la mare la mic. Loviră cu sabia 
scutul și îl salutară pe Taita ca și cum acesta ar fi fost un 
general victorios, care punea stăpânire pe un câmp de luptă. 

— Liniște! le strigă Taita. Îmi spargeţi timpanele. 

Dar uralele răsunară și mai tare. 

Primele trei vase erau pline cu o pastă neagră cu miros urât, 
însă apa din al patrulea era limpede. Luă în căușul palmei puţină 
apă din vas și o gustă. Nu era dulce, ci avea gustul de pământ 
pe care-l știa din copilărie: bine-cunoscutul gust al apei de Nil. 
Din acel moment, la lăsarea serii, fierbeau apa râului și turnau 
în ea piatră de var, iar dimineaţa, înainte de a porni din nou la 
drum, umpleau burdufurile cu apă bună de băut. Acum că nu 
mai sufereau de sete, caii se însănătoșiseră și mergeau mai 
repede. După nouă zile ajunseră la Assoun. In faţa lor se 
așterneau cele șase mari văi. Acestea constituiau obstacole 
formidabile pentru corăbii, însă caii se mișcau cu ușurință 
printre ele. 


În orașul Assoun, Meren lăsă caii și oamenii să se odihnească 
timp de trei zile și completă proviziile cu grâne din hambarul 
regal. Le îngădui soldaților să se întremeze înainte de a porni la 
drum în următoarea parte a călătoriei și, pentru a-i obișnui cu 
greutăţile ce-i așteptau, le interzise să viziteze casele de 
toleranță de pe malul fluviului. Conștient de noul său rol și de 
responsabilităţile care-i reveneau, nici el nu dădu curs invitațiilor 
îndrăzneţe ale frumusetilor locale. 

Lacul din apropierea primei cataracte ajunsese o băltoacă, 
așa că Taita nu mai avu nevoie să fie transportat cu barca spre 
mica insulă stâncoasă pe care se afla templul lui Isis. Zidurile 
erau ornamentate cu imagini ale zeiței, ale soțului ei, Osiris, și 
ale fiului lor, Horus. Năluca îl duse pe Taita direct la templu, iar 
copitele ei răsunară puternic în timp ce loveau albia pietroasă a 
râului. Toţi preoţii erau adunaţi să-l întâmpine. 

Taita petrecu următoarele trei zile la templu. Din păcate, nu 
află prea multe lucruri despre Nubia și ţinutul din sud. În 
vremurile bune, Nilul era străbătut de numeroase vase 
comerciale care se îndreptau spre Qebui, la confluența celor 
două braţe ale fluviului. Se întorceau cu fildeș, cu carne uscată 
și cu blănuri de animale sălbatice, cu bușteni, cu aramă și cu 
aur din minele de pe malul râului Atbara, principalul afluent al 
Nilului. Acum când nu mai erau inundaţii și când ochiurile de 
apă care mai rămăseseră se transformaseră în sânge, foarte 
puţini călători se mai aventurau, pe jos sau călare, pe 
periculosul drum prin deșert. Preoţii îl avertizară că drumul spre 
sud și pe dealurile înșirate de-a lungul lui mișună de tâlhari și de 
criminali. Și de data aceasta, Taita întrebă de predicatorii falsei 
zeițe. Preoţii îi spuseră că circulau zvonuri că niște profeți Soe 
apăruseră din pustiu și se îndreptau spre nord, către Karnak și 
deltă, însă niciunul dintre ei nu-i întâlnise. Când se înnoptă, 
Taita se retrase în sanctuarul zeiței-mamă Isis și, sub protecția 
ei, medită și se rugă în liniște. 

Deși o invocă pe zeiţa Isis, nu primi un răspuns direct de la ea 
în primele două seri în care stătu de veghe. Cu toate acestea, se 
simţea mai puternic și mai pregătit să dea piept cu greutăţile 
ce-i așteptau pe drumul spre Qebui, pe pământurile 
necartografiate și prin mlaștinile de dincolo de ele. Inevitabila sa 
confruntare cu Eos nu mai părea un lucru atât de înfricoșător. 
Faptul că-și simţea trupul fortificat putea fi rezultatul călătoriei 


alături de soldați și de ofiţeri tineri și al disciplinei spirituale pe 
care o respectase încă de când plecase din Teba, însă îi făcea 
plăcere să se gândească la faptul că apropierea de zeița Lostris 
sau Fenn, cum alesese acum să i se spună, îl înarmase pentru 
luptă. În ultima zi, la prima rază de soare, ceru din nou 
binecuvântarea și protecția lui Isis și a oricărui alt zeu care era 
în preajmă. Chiar în momentul în care se pregătea să plece din 
sanctuar, aruncă întâmplător privirea spre statuia lui Isis, 
sculptată într-un monolit de granit roșu. Se înălța până în tavan, 
iar capul îi era în umbră, cu ochii privind fix în faţă. Se aplecă 
să-și ia toiagul de pe rogojina de papirus pe care-și petrecuse 
noaptea. Înainte de a se îndrepta de spate, simţi că i se 
întețește pulsul, însă nu simţi nicio răceală în partea de sus a 
corpului, care era goală. Ridică privirea și văzu că statuia se uita 
la el. Ochii păreau vii și deveniseră de un verde strălucitor. Erau 
ochii lui Fenn, iar expresia lor era blândă, asemenea privirii unei 
mame care-și privește pruncul adormit la piept. 

— Fenn, șopti el, Lostris, tu ești? 

Ecoul râsului ei veni din tavanul înalt de piatră, însă tot ce 
văzu fu un stol de lilieci zburând spre culcușurile lor. 

Își întoarse din nou privirea spre statuie. Chipul plin de viaţă 
al lui Fenn îi apăru în faţa ochilor. 

— Amintește-ţi, te aştept, șopti ea. 

— Unde te voi găsi? Spune-mi unde să privesc ca să te văd, o 
imploră el. 

— Unde cauţi peștii lunii? îl tachină ea. Mă vei găsi 
ascunzându-mă printre ceilalți pești. 

— Dar unde sunt ceilalţi pești? întrebă el pe un ton rugător. 

Însă trăsăturile ei împietriră din nou, la fel și ochii strălucitori. 

— Unde? strigă el. Unde? 

— Fereşte-te de profetul întunericului. Are un cuțit. Și te 
pândește, șopti ea cu tristeţe. Acum trebuie să plec. Nu îmi 
îngăduie să stau prea mult. 

— Cine nu-ţi îngăduie? Isis sau altcineva? | se păru un 
sacrilegiu să rostească numele vrăjitoarei. 

Dar buzele statuii înghețaseră. Cineva îl prinse de mână. 
Tresări și se uită în jur, așteptându-se să vadă o nouă apariţie, 
însă nu întâlni decât chipul îngrijorat al marelui preot, care-l 
întrebă: 

— Mărite mag, ce anume ţi-a tulburat liniștea? De ce ţipi? 


— A fost un vis, doar un vis prostesc. 

— Visele nu sunt niciodată prostești. Tu, dintre toţi oamenii, 
ar trebui să știi cel mai bine acest lucru. Toate sunt mesaje de la 
zei. 

Taita își luă rămas-bun de la el și ieși, îndreptându-se spre 
grajduri. 

Cu un smoc de iarbă în colțul gurii, Năluca îi ieși în 
întâmpinare, lovindu-l cu copitele în joacă. 

— Te-au răsfăţat prea mult, grăsano! Uită-te la tine, ești 
rotundă ca un pepene, o certă Taita cu blândețe. 

În timpul șederii lor la Karnak, un rândaș neglijent lăsase unul 
dintre armăsarii faraonului să se apropie de ea. 

Acum se liniști, îl lăsă pe Taita să încalece, apoi îl duse la locul 
unde soldații lui Meren strângeau tabăra. Când caravana fu gata 
de drum, cu bagajele încărcate pe catâri și cu soldaţii pregătiţi 
să-și încalece caii, Meren se plimbă printre rânduri, verificând 
armele și echipamentul, ca să se asigure că fiecare om avea 
asupra lui bidonul de aramă plin cu apă și un săculeţ cu piatră 
de var legat de spatele catârului. 

— Încălecaţi! le strigă el, suficient de tare ca să se audă până 
în capătul coloanei. Mișcaţi-vă! La pas! La galop! 

Un șir de femei înlăcrimate îi urmară până la poalele 
dealurilor, unde rămaseră în urmă, nemaiputând ţine pasul cu 
ritmul impus de Meren. 

— Despărţirile sunt amare, dar amintirile sunt dulci, constată 
Hilto-bar-Hilto, iar plutonul lui râse. 

— Ba nu, Hilto, îi strigă Meren din fruntea coloanei. Cu cât e 
mai dulce carnea, cu atât mai dulci sunt amintirile! 

Izbucniră în râs și își loviră scuturile cu teaca sabiei. 

— Acum râd, zise Taita serios, dar ia să-i vedem dacă mai râd 
și în cuptorul din deșert. 

Se uitară în jos, spre defileul de sub cataractă. Nu erau ape 
învolburate. Rocile care fuseseră cândva un adevărat pericol 
pentru vase, erau acum uscate și negre ca niște spinări de bivol. 
În vârf, pe o stâncă de pe care se vedea tot defileul, se afla un 
obelisc înalt de granit. În timp ce oamenii își adăpară caii și 
catării, Taita și Meren urcară stânca spre monument și se opriră 
la baza lui. Taita citi inscripţia cu voce tare: 


Acest monument a fost ridicat la ordinul meu, regina 
Lostris, regenta Egiptului și văduva faraonului Mamose 
al VIII-lea, mama prințului moștenitor Memnon, care va 
domni peste cele două Regate după moartea mea. 
Aceasta este dovada și jurământul meu fată de 
poporul din Egipt, că mă voi întoarce la ei din 
pustietățile unde am fost trimisă de barbar. Această 
piatră a fost pusă aici în primul an al domniei mele, 
după nouă sute de ani de la construirea marii piramide 
a lui Keops. Fie ca această piatră să rămână nemișcată 
ca o piramidă până când îmi voi respecta promisiunea 
și mă voi întoarce. 


Ochii lui Taita se umplură de lacrimi, pe măsură ce-l 
năpădeau amintirile. Și-o amintea în ziua când fusese ridicat 
obeliscul: Lostris avea douăzeci de ani, în plină glorie ca femeie 
și ca regină. 

— Chiar aici, în acest loc, regina Lostris mi-a pus pe umeri 
Aurul Vitejiei, îi spuse el lui Meren. Cântărea greu, însă mai de 
preț pentru mine era onoarea pe care mi-o făcuse. 

Cei doi coborâră stânca spre locul unde lăsaseră caii, apoi își 
continuară drumul. Deșertul îi învăluia ca flăcările unui rug. 

Nu puteau merge ziua, așa că fierbeau apă și turnau în ea 
piatră de var, apoi se întindeau la umbră, gâfâind precum câinii 
de vânătoare. Când soarele cobora spre apus, porneau din nou 
la drum și nu se mai opreau până dimineața. Din când în când, 
stâncile se adunau în pâlcuri pe malul fluviului, încât nu puteau 
merge decât în șir indian pe cărarea îngustă. Treceau pe lângă 
colibe părăginite care serviseră drept adăpost călătorilor care 
străbătuseră același drum înaintea lor, dar care erau acum 
goale. Nu exista niciun semn că ar fi trecut cineva pe acolo 
recent, până într-a zecea zi de la plecarea din Assoun, când 
ajunseră la un alt grup de cocioabe abandonate, lângă ceea ce 
fusese odinioară un lac adânc. Intr-una dintre ele se locuise de 
curând: se vedea după jarul din vatră, care era încă proaspăt. 
De îndată ce intră în colibă, Taita simţi slab, dar fără nicio urmă 
de îndoială, urma vrăjitoarei. Pe măsură ce ochii i se acomodau 
cu întunericul, putu desluși pe pereţi o scriere hieratică, 
scrijelită cu un băț de cărbune. „Eos este măreaţă. Eos a venit.” 
Nu cu mult timp în urmă, unul dintre adepţii lui Eos trecuse pe 


acolo. Lângă perete, pe praful de pe podea se vedeau încă 
proaspete urmele pașilor lui, în locul unde stătuse când scrisese 
incantaţia. Era aproape răsăritul soarelui, iar căldura zilei îi 
învăluia cu repeziciune. Meren le ordonă oamenilor să ridice 
tabăra. Chiar și colibele ce zăceau în ruină puteau să le ofere 
adăpost în faţa soarelui necruţător. În acest timp, înainte de a 
se instala căldura, Taita căută și alte urme ale adoratorului lui 
Eos. Într-un petic de pământ de pe cărarea pietruită care ducea 
spre sud, observă urme de copite. După cât de adânci erau, 
Taita fu sigur că acel cal ducea cu el o mare greutate. Urmele se 
îndreptau spre sud, spre Qebui. Taita îl strigă pe Meren și îl 
întrebă: 

— Cât de vechi crezi că sunt aceste urme? 

Meren era foarte priceput la citirea și interpretarea urmelor. 

— Greu de spus, mărite mag. Sunt mai vechi de trei zile și mai 
noi de zece. 

— În cazul acesta, profetul lui Eos are un avans mare faţă de 


noi. 
t Capitolul 24 


În timp ce se întorceau la adăpostul colibelor, de pe dealul de 
deasupra taberei, o pereche de ochi întunecaţi le urmărea 
fiecare mișcare. Privirea întunecată era a lui Soe, profetul lui Eos 
care-o vrăjise pe regina Mintaka. El era cel care scrisese 
inscripţia pe peretele colibei. Acum regreta că-și anunţase 
prezența. Stătea la umbra unui colţ de stâncă. În urmă cu trei 
zile, calul său se împiedicase și își rupsese piciorul din faţă. In 
mai puţin de o oră, apăruseră și hienele și sfâșiaseră animalul 
rănit. În timp ce încă tipa și se zbătea, îi smulseseră bucăţi de 
carne de pe el și îl devoraseră. Soe băuse ultima picătură de 
apă cu o noapte în urmă. Izolat în acest loc îngrozitor, se 
resemnase că nu peste multă vreme avea să moară. 

Apoi, pe neașteptate, spre marea lui fericire, auzise copite 
apropiindu-se dinspre vale. În loc să alerge în întâmpinarea nou- 
veniţilor și să-i implore să-l ia cu ei, preferase să-i spioneze din 
locul în care se ascunsese. Recunoscu imediat trupele ca fiind 
cavaleria regală. Erau bine echipați și aveau cai superbi. Era 
evident că erau într-o misiune specială, mai mult ca sigur, la 
ordinul faraonului. Probabil că fuseseră trimiși să-l aducă pe el 
înapoi la Karnak. Ştia că fusese văzut pe malul Nilului, lângă 
Teba, de câtre magul Taita, care era confidentul reginei 


Mintaka. Nu era nevoie de prea multă imaginaţie ca să te 
gândești că aceasta i se confesase magului, așa că acesta știa 
acum de relaţia lui Soe cu regina. Soe se făcea acum vinovat de 
înșelătorie și trădare, așa că nu avea nicio șansă în faţa 
tribunalului faraonului. De aceea plecase din Karnak. Acum îl 
recunoscu și pe Taita printre ostași. Soe privea caii priponiţi 
printre colibele de pe malul râului. Nu știa de ce anume avea 
mai multă nevoie ca să supravieţuiască: de un cal sau de 
încărcătura de apă și provizii de pe spinarea unui catâr. Când 
ajunse la concluzia că i-ar trebui un cal, iapa pe care Taita o 
legase lângă coliba sa părea cel mai puternic și cel mai frumos 
dintre animale. Deși era gestantă, Soe ar fi ales-o din prima, 
dacă ar fi putut ajunge la ea. Tabăra forfotea. Erau hrăniţi și 
adăpaţi caii, de la râu se umpleau vase cu apă, care apoi era 
pusă pe foc la fiert, apoi oamenii o foloseau la mâncare, în 
cazanele comune. Soarele trecuse binișor de orizont înainte ca 
oamenii să găsească puţină umbră la care să se adăpostească. 
Apoi o liniște somnolentă se așternu peste tabără. Soe se uită 
cu atenţie unde se aflau santinelele. Erau patru, care făceau 
ocolul taberei. Văzu că cel mai bun loc prin care să se apropie 
era prin albia uscată a fluviului, așa că îi acordă atenţie 
santinelei de la mijlocul taberei. Cum nu se mișcase de ceva 
timp, Soe concise că santinela adormise. Se furișă la poalele 
dealului, se uită dacă nu cumva o altă santinelă era mai 
vigilentă. Ajunse la cursul secat al râului, la o jumătate de leghe 
de tabără și se strecură încet în amonte. Când se văzu în fața 
taberei, ridică puţin capul să privească în jur. La mai puţin de 
douăzeci de pași, se afla o santinelă. Stătea cu ochii închiși și cu 
capul în piept. Soe se lăsă pe vine în albia râului, își scoase roba 
neagră și o legă de braţ. Işi vâri la brâu pumnalul și urcă malul. 
Apoi se îndreptă plin de curaj spre coliba în spatele căreia era 
legată iapa gri. 

Cu o cârpă legată în jurul brâului și în sandale, putea trece 
ușor drept un soldat al legiunii. Dacă era provocat, putea foarte 
ușor să răspundă în egipteană că se dusese în albia râului să-și 
facă nevoile. Dar nimeni nu-l întrebă nimic. Ajunse la colțul 
colibei și se ascunse. lapa era priponită chiar la intrarea în 
colibă, iar la umbră se vedea un burduf de piele plin de apă. Nu 
avea nevoie de mai mult de câteva secunde să-l arunce în 
spinarea iepei. Intotdeauna călărea fără șa și nu avea nevoie de 


frânghii să se ridice pe cal. Se strecură lângă iapă și o mângâie 
ușor pe grumaz. Aceasta își întoarse capul, îi adulmecă mâna și 
începu să se agite, însă se liniști la loc când Soe îi șopti în 
ureche și o mângâie pe spate. Apoi se duse la burduful de apă. 
Era greu, însă reuși să-l ridice și să-l arunce pe spinarea iepei. 
Tocmai se pregătea să încalece, când auzi o voce venind din 
pragul colibei: 

— Ferește-te de profetul fals! Am fost prevenit că trebuie să 
mă feresc de tine, Soe. 

Soe tresări, se uită peste umăr și îl zări pe mag în prag. Era 
gol. Corpul său era suplu și musculos, ca al unui tânăr, doar în 
zona genitală avea o cicatrice urâtă. Apoi magul strigă: 

— Săriţi, gărzi! Hilto, Habari! Meren! Aici, Shabako! 

Numaidecât se dădu alarma în tabără. Soe nu mai ezită. Sări 
în spinarea Nălucii și îi dădu pinteni. Taita îi ieși în cale și o 
prinse de hăţuri. lapa se opri atât de brusc, încât Soe fu azvârlit 
la pământ. 

— Dă-te deoparte, bătrân prost! strigă el furios. 

„Vezi că are un pumnal”, îi răsună lui Taita avertismentul lui 
Fenn, chiar când zări strălucirea pumnalului pe care Soe îl ţinea 
în mâna dreaptă, în timp ce aluneca de pe spinarea calului. 
Dacă nu ar fi fost prevenit, Taita ar fi primit lovitura de pumnal 
din plin, însă așa avu suficient timp să se ferească din calea lui. 
Cu toate astea, vârful pumnalului i se înfipse în umăr. Se dădu în 
spate, cu sângele șiroind din rană. Soe îmboldi iapa, în speranţa 
că-l va răsturna. Ținându-se strâns de rană, Taita fluieră ascuţit, 
iar Năluca se opri din nou, apoi icni furioasă și îl azvârli pe Soe 
pe foc, iar acesta răsturnă în cădere vasele care clocoteau. Soe 
se târî afară de pe cărbunii încinși, însă înainte de a fi în stare să 
se ridice în picioare, doi soldați zdraveni se năpustiră asupra lui 
și îl ţintuiră la pământ. 

— Am învățat-o pe iapă un mic truc, îi șopti Taita lui Soe și 
ridică pumnalul din praful unde-l scăpase acesta. Stai liniștit, 
altminteri o să-ţi jupoi pielea de pe tine, îi zise el lui Soe, în timp 
ce-i ţinea pumnalul lipit de tâmplă, chiar lângă ureche. 

Meren ieși din colibă gol, însă cu sabia în mână. Numaidecât 
își dădu seama despre ce era vorba, își lipi lama de ceafa lui 
Soe, apoi își ridică privirea spre Taita. 

— Porcul ăsta te-a rănit. Să-l ucid, mărite mag? 


— Nu, îi răspunse Taita. Acesta este Soe, falsul profet al falsei 
zeițe. 

— Pe testiculele lui Seth! Acum îl recunosc și eu. El a asmuțit 
broaștele asupra lui Demeter. 

— Chiar el este, încuviinţă Taita. Leagă-l fedeleș. După aceea, 
aș vrea să am o discuţie cu el. 

Când, nu după mult timp, Taita ieși din nou din colibă, Soe era 
legat ca un porc ce urmează a fi vândut și zăcea în plin soare. 

II dezbrăcaseră complet, de teamă că ar putea ascunde vreun 
alt cuţit, iar acum pielea i se înroșea sub razele necruțătoare ale 
soarelui. Hilto și Shabako stăteau deasupra lui, cu săbiile trase 
din teacă. Meren așeză un taburet în umbra colibei, iar Taita se 
așeză pe el. Il studie un timp pe Soe cu Ochiul Interior: aura 
bărbatului era așa cum o văzuse ultima oară, sugerând confuzie 
și furie. Ca să câștige timp, începu cu o serie de întrebări simple, 
la care știa deja răspunsul, pentru a vedea cum se schimbă aura 
lui Soe, atunci când minţea sau spunea adevărul. 

— i se spune Soe? 

Soe se uită la el sfidător. 

— Inţeapă-l cu sabia! îi porunci Taita lui Shabako, în picior și 
nu foarte adânc. 

Shabako îi aplică lui Soe o lovitură studiată. Soe zvâcni și se 
zvârcoli de durere. Pe pulpă îi apăru o dâră de sânge. 

— O luăm de la capăt, îi spuse Taita. Ești Soe? 

— Da, încuviinţă el cu dinţii încleștaţi. 

Aura lui licărea constant. „Spune adevărul”, își zise Taita. 

— Eşti egiptean? 

Soe nu răspunse și se uită posomorât la Taita. 

Taita îi făcu semn cu capul lui Shabako. 

— Celălalt picior. 

— Da, sunt, răspunse Soe cu repeziciune. 

Aura lui rămase neschimbată: un alt răspuns adevărat. 

— Ai fost predicatorul reginei Mintaka? 

— Da. 

Adevăr, din nou. 

— l-ai promis că o să-i readuci la viață copiii morți? 

— Nu, zise Soe, iar aura îi fu străbătută de reflexii verzui. 

„Acesta este semnul minciunii”, își zise Taita. Avea acum 
instrumentul de măsură pentru viitoarele răspunsuri ale lui Soe. 

— lartă-mi lipsa de ospitalitate, Soe. Ţi-e sete? 


— Da, șopti el trecându-și limba peste buzele uscate. 

Acesta era în mod evident un răspuns adevărat. 

— Unde-ţi sunt manierele, colonele Meren? Adu onorabilului 
nostru oaspete niște apă. 

Meren zâmbi strâmb și se duse la burduful cu apă. Umplu un 
vas de lemn, se întoarse și îngenunche lângă Soe. Ținu bolul plin 
ochi în dreptul buzelor lui uscate, iar Soe sorbi apă cu nesaț. 
Tușind și gâfâind din cauza grabei, goli întregul vas. Taita îi 
dădu răgaz să-și tragă sufletul, apoi îl întrebă: 

— Deci te duci înapoi la stăpâna ta? 

— Nu, mormăi Soe. 

Nuanţa verde din aură semnală minciuna. 

— Pe stăpâna ta o cheamă Eos? 

— Da, veni din nou răspunsul adevărat. 

— Crezi că este o zeiță? 

— Singura zeiţă. Zeitatea supremă. 

Din nou spunea adevărul. 

— Ai întâlnit-o? 

— Nu! 

Din nou o minciună. 

— Ţi-a permis să o încaleci? 

Taita folosise în mod intenţionat un cuvânt obscen din 
vocabularul soldaţilor, pentru a-l provoca pe bărbatul din faţa 
sa. Sensul original al cuvântului fusese „posesie”, adică ceea ce 
se întâmpla când un soldat dintr-o armată victorioasă făcea cu 
femeile învinșilor. 

— Nu! strigă furios Soe. 

Adevărat. 

— Ţi-a promis că o să te încalece ea pe tine după ce îi vei fi 
dus la îndeplinire toate ordinele și după ce îi pui Egiptul la 
picioare? 

— Nu, răspunse încet Soe. 

Minciună! Eos îi oferise și o răsplată pentru loialitatea de care 
dădea dovadă. 

— Trăiește lângă un vulcan? 

— Nu! 

Minciună. 

— Trăiește lângă un mare lac în partea de sud, dincolo de 
mlaștini? 

— Nu! 


Minciună din nou. 

— Se hrănește cu carne de om? 

— Nu știu! 

Minciună. 

— Devorează copii? 

— Nu știu! 

Minţea din nou. 

— E adevărat că ademenește bărbaţi înţelepţi și puternici în 
bârlogul ei, apoi îi secătuiește de toate cunoștințele și de toate 
puterile, înainte de a-i distruge? 

— Nu știu nimic din toate astea. 

O minciună sfruntată. 

— Cu câţi bărbaţi s-a împerecheat această curvă a tuturor 
lumilor? O mie? Zece mii? 

— Întrebările tale sunt o blasfemie. Vei fi pedepsit pentru ele. 

— Așa cum l-a pedepsit de Demeter, marele mag? In numele 
ei ai trimis broaștele să-l atace? 

— Da, era un renegat, un trădător! A fost o pedeapsă pe care 
a meritat-o cu vârf și îndesat. Nu vreau să-ți mai ascult mizeriile. 
Omoară-mă, dacă vrei, însă nu voi mai spune nimic altceva. 

Soe se luptă în funiile cu care era legat. Răsufla sacadat, iar în 
ochi avea o privire sălbatică. Erau ochii unui fanatic. 

— Meren, oaspetele nostru este extenuat. Lasă-l să se 
odihnească puţin, apoi leagă-l din nou, ca să-l poată încălzi 
soarele de dimineaţă. Scoate-l afară din tabără, dar suficient de 
aproape ca să-l putem auzi atunci când este gata să stea de 
vorbă cu noi sau când ajung la el hienele. 

Meren își înfășură frânghiile după umeri și începu să-l tragă 
după el. Apoi se opri și se uită din nou la Taita. 

— Eşti sigur că nu-ţi mai e de folos, magule? Nu ne-a spus 
nimic. 

— Ne-a spus totul, zise Taita. Și-a golit sufletul. 

— Apucaţi-l de picioare, le ordonă Meren lui Shabako și lui 
Tonka, apoi îl cărară afară din tabără. 

Taita îi auzi cum băteau pironii ca să-l ţină legat de pământul 
pârjolit. La amiază, Meren se duse să stea din nou de vorbă cu 
el. Din cauza soarelui îi apăruseră bășici albe și mari pe 
abdomen și în zona genitală, iar fața îi era roșie și umflată. 

— Marele mag te invită să vă continuaţi discuţia, îi zise 
Meren. 


Soe încercă să-l scuipe, însă nu reuși să adune salivă. Limba 
vânătă îi umplea gura, iar vârful ei îi ieșea printre dinţii din faţă. 
Meren îl lăsă să zacă în continuare. Haita de hiene îi dădu de 
urmă puţin înainte de apusul soarelui. Chiar și Meren, vechiul 
soldat întărit în lupte, se înfioră la auzul urletelor lor sălbatice. 

— Să-l aduc aici, magule? Intrebă el. 

Taita scutură din cap: 

— Nu, lasă-l. Ne-a spus deja unde s-o găsim pe vrăjitoare. 

— O să aibă parte de o moarte groaznică din cauza hienelor, 
magule. 

Taita oftă, apoi zise încet: 

— Și Demeter a avut parte de o moarte îngrozitoare din cauza 
broaștelor. Este un slujitor al vrăjitoarei. Semăna răzmeriţa în 
regat. Se cuvine să moară, dar nu în acest fel. Asemenea 
cruzime ne va bântui mult timp conștiințele. Ne reduce la nivelul 
răului. Du-te și taie-i gâtul. 

Meren se ridică în picioare și își trase sabia, apoi se opri și își 
întoarse capul. 

— Ceva e în neregulă. Nu se mai aud hienele. 

— Repede, Meren. Du-te și află ce s-a întâmplat, îi ordonă 
Taita. 

Meren ieși în întunericul de afară. După câteva momente, se 
auzi ecoul vocii sale de sus de pe deal. Taita sări în picioare și 
fugi după el. 

— Meren, unde ești? 

— Aici, magule. 

Taita îl găsi stând în locul în care bătuse ţărușele de care-l 
legase pe Soe, însă acesta dispăruse. 

— Ce s-a întâmplat, Meren? Ce anume ai văzut? 

— O vrăjitorie, se bâlbâi Meren. Am văzut... 

Se opri brusc, incapabil să descrie în cuvinte ceea ce văzuse. 

— Ce era? îl îndemnă Taita să continue. Spune-mi imediat! 

— O hienă monstruoasă, mare cât un cal, cu Soe călare pe ea. 
Probabil că îl cunoștea bine. A plecat în galop, ducându-l 
departe de aici. Să-i urmăresc? 

— Nu vei reuși să-i prinzi, îi zise Taita. În schimb, te vei pune 
într-un pericol de moarte. Eos are puteri mai mari decât am 
crezut, dacă a fost în stare să-l salveze de la o asemenea 
depărtare. Lasă-l să se ducă. O să ne răfuim cu el altă dată și în 
alt loc. 


t Capitolul 25 

Își continuară expediţia, noapte după noapte, săptămână 
după săptămână și lună după lună, din ce în ce mai istovitoare. 
Rana de cuţit din umărul lui Taita se vindecă repede în aerul 
uscat și fierbinte, însă caii se îmbolnăviră și începură să cadă ca 
muștele, iar oamenii se topeau pe picioare, până să ajungă la a 
doua cataractă. Acesta era locul în care Taita și regina Lostris se 
opriseră vreme de un anotimp, ca să aștepte ca apele Nilului să 
fie din nou navigabile. Taita se uită la așezarea pe care o 
ridicaseră: pereţii de piatră erau încă acolo - ruinele 
rudimentarului palat regal pe care-l clădise ca s-o adăpostească 
pe Lostris. Mai încolo se vedeau pământurile pe care cultivaseră 
mei, încă neacoperite de păduri. Acolo erau rădăcinile falnicilor 
copaci din care tăiaseră lemnul pentru care și pentru repararea 
corăbiilor. Copacii erau încă vii, susținuți de rădăcini adânci, 
care ajungeau la pânza freatică. Tot acolo se afla și fierăria pe 
care o ridicase arămarii. 

— Magule, uită-te la lacul de sub cataractă. 

Meren călărise alături de el, iar strigătul lui de mirare îi 
întrerupse firul gândurilor. Se uită în direcţia spre care arăta 
Meren. Era oare o iluzie optică din cauza luminii răsăritului? se 
întrebă el. 

— Uită-te la culoarea apei! Nu mai e roșie. Lacul este verde - 
verde precum coaja pepenelui roșu. 

— Ar putea fi o altă lucrare a vrăjitoarei, se îndoi Taita de ce 
vedea cu propriii ochi, însă Meren alerga deja spre lac, stând 
drept în șa și strigându-le oamenilor să îl urmeze. Taita și Năluca 
păstrară un ritm mai lent și mai demn până la marginea lacului, 
pe malul căruia erau aliniaţi oameni, cai și catâri. Animalele 
erau deja cu capul aplecat și se adăpau cu nesat din apa 
verzuie, în timp ce oamenii se spălau pe faţă sau își potoleau 
setea. 

Năluca adulmecă suspicioasă apa, apoi începu și ea să bea. 
Taita îi lărgi chingile ca să îi permită abdomenului să se 
destindă. Se umflă în faţa ochilor lui ca o bășică de porc. O lăsă 
și se duse lângă lac, apoi intră în apă. Apa călduţă îi ajunse până 
la bărbie, iar el închise ochii, cu un zâmbet extatic pe față. 

— Magule! îl strigă Meren de pe mal. Asta e lucrarea ta, sunt 
sigur. Ai vindecat râul de boala pe care a trimis-o vrăjitoarea. 
Nu-i așa? 


Încrederea lui Meren în Taita era fără limite și înduioșătoare. 
Nu se făcea să-l dezamăgească. Magul deschise ochii și văzu că 
o sută de oameni așteptau răspunsul lui. Era prudent să le 
consolideze încrederea în el. Taita îi zâmbi lui Meren, apoi îi făcu 
enigmatic cu ochiul. Meren se umflă în pene de mândrie, iar 
ceilalți oameni începură să-l aclame. Săriră în apă, încă 
îmbrăcaţi și încălţaţi și începură să se stropească în joacă, apoi 
se băgară unii pe alţii cu capul sub apă. Taita îi lăsă să se 
bucure și ieși pe mal. Intre timp, Năluca se umflase atât de tare, 
din cauza apei și a mânzului pe care-l purta în burtă, încât abia 
se mai târa. O duse să se rostogolească în nisipul aspru și alb al 
râului și se așeză jos. In timp ce o privea, medită la felul cum li 
se schimbase norocul și la miracolul apei, pe care Meren i-l 
atribuise lui. „Până aici a fost contaminată apa, decise el. Spre 
sud, fluviul va fi curat. Mai secat decât odinioară, dar curat.” În 
acea dimineaţă așternură tabăra la umbra grotei. 

— Magule, mă gândesc să stăm aici până când se refac caii. 
Dacă plecăm imediat, o să începem să-i pierdem, zise Meren. 

— Ai luat o hotărâre înțeleaptă, încuviinţă Taita. Cunosc acest 
loc foarte bine. Am trăit aici un întreg anotimp în vremea 
marelui exod. In pădure cresc plante pentru cai. Sunt hrănitoare 
și îi vor ajuta să se îngrașe și să prindă puteri în câteva zile. 

In plus, Năluca urma să fete în curând. Mânzul va avea mai 
multe șanse de supravieţuire aici, decât în deșert, cugetă Taita 
în sinea lui. 

Meren continuă să vorbească cu înflăcărare: 

— Am văzut niște urme de oryx lângă lac. Oamenii se vor 
bucura să poată vâna și vor mânca cu plăcere carnea. Am putea 
usca și afuma ce rămâne ca să putem să o luăm cu noi când 
pornim din nou la drum. 

— Mă duc să caut nutreţ pentru animale, zise Taita ridicându- 
se în picioare. 

— Vin și eu cu tine. Vreau să cunosc mai bine acest paradis. 

Se plimbară împreună printre copaci, iar Taita îi arăta arbuștii 
și vitele comestibile. Erau adaptate la deșert și rezistau la clima 
aridă. Le mergea bine la adăpostul copacilor înalți și feriti de 
lumina directă a soarelui. Adunară câţiva snopi și se întoarseră 
în tabără. Taita o îmbie pe Năluca cu o mână de ierburi. lapa 
adulmecă, apoi mâncă ce i se oferise și întinse botul cerând mai 
mult. Taita adună câţiva oameni și îi luă cu el în pădure să le 


arate ierburile comestibile, ca să le poată culege. Meren luă un 
al doilea grup de bărbaţi și porni cu ei la vânătoare la marginea 
pădurii. Două antilope mari, speriate de sunetul topoarelor, 
săriră chiar în faţa săgeţilor vânătorilor. 

Când leșurile calde fură aduse în tabără pentru a fi tranșate, 
Taita le cercetă cu atenţie. Masculul avea coarne puternice și 
avea o frumoasă blană cu model brun. Femela nu avea coarne și 
avea o constituţie delicată, cu o blană roșcată și fină. 

— Cunosc aceste animale, zise el. Masculii sunt agresivi când 
sunt încolţiți. În timpul exodului, unul dintre vânătorii noștri a 
fost rănit de un mascul. L-a împuns în vintre și i-a nimerit un vas 
de sânge. A sângerat până a murit, înainte ca tovarășii săi să 
aibă timp să mă cheme. Oricum, carnea acestor animale este 
delicioasă, mai ales rinichii și ficatul. 

In timpul șederii lor la lac, Meren își puse oamenii la lucru. 
După ce își hrăniră caii, construiră un adăpost din bușteni tăiați 
din pădure, pentru ei și pentru cai. Seara se înfruptară cu carne 
de antilopă friptă, spanac sălbatic, ierburile culese de Taita și cu 
pâine de mei, coaptă pe jar. 

Inainte de culcare, Taita se plimbă până la malul lacului 
pentru a cerceta cerul nopţii. Ultimele vestigii ale Stelei lui 
Lostris dispăruseră, însă nu se produsese niciun alt eveniment 
celest important. Medită un timp, însă nu simţi nicio prezenţă. 
De la evadarea lui Soe, vrăjitoarea părea să fi pierdut legătura 
cu el. Se întoarse în tabără și văzu că doar santinelele mai erau 
treze. li salută în șoaptă, ca să nu-i trezească pe cei care 
dormeau, apoi se duse și el la culcare. 

Năluca îl deșteptă atingându-i fața cu botul. Prin somn, îi 
împinse capul, însă iapa era insistentă. 

— Ce s-a întâmplat, scumpa mea? întrebă el, ridicându-se în 
capul oaselor. Ce te supără? 

lapa își lovi abdomenul cu piciorul și scoase un geamăt care-l 
neliniști pe Taita. Acesta se ridică în picioare și o mângâie pe 
grumaz și pe cap, apoi în jos, pe spinare. În interiorul burii 
umflate simţi contracții. lapa gemu din nou, își desfăcu 
picioarele, își ridică coada și urină. Apoi se scărpină pe burtă. 
Taita o luă de gât și o duse spre capătul adăpostului. Știa cât de 
important era să nu o sperie. Dacă o speria ceva, contracţiile se 
puteau opri și astfel se putea întârzia nașterea. Se lăsă pe vine 


la lumina lunii. lapa se agită și se zvârcoli neliniștită, apoi se 
întinse pe jos și se întoarse pe spate. 

— Ce fată deșteaptă! o încurajă el. 

Instinctiv, își așeza mânzul în poziția corectă pentru fătare. Se 
ridică în picioare și rămase cu capul în jos. Apoi burta i se mișcă 
și i se rupse apa. Se întoarse și linse iarba pe care cursese 
lichidul amniotic. Acum își ridicase coada, iar Taita văzu prin 
deschizătura opacă placenta. Se agită din nou, iar burta i se 
contracta puternic și ritmic. Prin membrana subţire, Taita 
distinse o pereche de copite micute, iar, cu fiecare contracție, i 
se vedeau și pintenii. Îl cele din urmă, spre ușurarea lui, apăru 
un bot mic și negru între cele două copite. 

— Foarte bine, draguța mea. 

Se hotărî să nu intervină. Se descurca foarte bine și singură, 
iar contracţiile erau regulate și puternic. Nu după mult timp, ieși 
și capul mânzului. 

— Gri, ca și mama lui, șopti el bucuros. 

Apoi, brusc, apăru mânzul cu totul. În momentul în care lovi 
pământul, placenta se rupse. Taita era uimit. Fusese cea mai 
rapidă naștere din cele câteva mii la care asistase. Mânzul se 
lupta deja să se elibereze din membrane. 

— Rapid ca un vârtej, zâmbi Taita. Așa îi va rămâne numele. 

Năluca își privea cu interes puiul. În cele din urmă, membrana 
se rupse și armăsarul, pentru că armăsar era, se ridică și se 
clătină pe picioarele subţiri. Sufla greu de la efortul pe care îl 
făcuse, iar abdomenul i se mișca ritmic. 

— Bravo! zise Taita cu blândeţe. Foarte bine, ce băiat curajos! 

Năluca își linse puiul cu dragoste maternă și aproape că-l 
dobori. Mânzul se clătină, însă își recăpătă echilibrul. Apoi 
începu să-l lingă cu râvnă: cu mișcări ferme ale limbii îl curăță 
de lichidul amniotic. Apoi se așeză în așa fel, încât să apropie 
ugerul umflat de mânz. Deja îi picura lapte din sfârcurile 
lucioase. Mânzul le adulmecă, apoi prinse unul dintre ele. Începu 
să sugă cu nesat, iar Taita se îndepărtă. Prezenţa lui nu mai era 
necesară și nici dorită. 

In zori, soldaţii veniră să vadă mama și puiul. Cum toţi erau 
călăreţi, păstrară distanţa care se cuvenea și admirară capul 
frumos conturat și corpul prelung. 

— Are un piept adânc, zise Shabako. Va fi un adevărat 
alergător, va alerga cât e ziua de lungă. 


— Are picioarele din față drepte. Va fi rapid, zise Hilto. 

— Partea din spate este bine echilibrată, nici prea mare, nici 
prea mică. Da, va fi iute ca vântul, zise Tonka. 

— Ce nume o să-i pui, magule? Intrebă Meren. 

— Vârtej. 

— Da, fură de acord cu toții. E un nume care i se potrivește. 

In zece zile, Vârtej se gudura pe lângă mama sa, sugea 
viguros și trăgea de uger cu putere când nu lăsa laptele să 
curgă suficient de repede ca să-i potolească foamea. 

— Ce lacom este micuțul! remarcă Taita. Este suficient de 
puternic ca să se ţină după noi când ne vom continua drumul. 


t Capitolul 26 


Meren mai așteptă câteva zile, până fu din nou lună plină, 
apoi își continuară drumul spre sud. În timp ce Taita călărea în 
spatele coloanei, Meren îl văzu că cercetează vasele de apă și 
sacii cu praf de piatră de var legaţi în spatele catâărilor. 

— Sunt sigur că nu vom mai avea nevoie de ei, însă... 

Se chinui să găsească o explicaţie. 

— Sunt prea valoroși ca să-i aruncăm, îl completă Taita. Îi 
putem vinde în Qebui. 

— Exact la asta mă gândeam și eu, zise Meren ușurat. Nu m- 
am temut nicio clipă de eficacitatea magiei tale. Sunt sigur că 
de acum încolo vom găsi numai apă bună de băut. 

Ceea ce se și întâmplă, de altfel. Următorul ochi de apă pe 
care-l găsiră era tot verde, plin de pești-pisică uriași cu mustăţi 
în jurul gurii. Din cauza secetei, se adunaseră cu toţii în ochiurile 
de apă care mai rămăseseră. Carnea lor era portocalie și bogată 
în grăsimi. Constituiau o masă delicioasă. Taita se bucura de un 
mare respect printre soldaţi. Cei patru căpitani și oamenii lor 
erau gata să-l urmeze până la capătul pământului, adică exact 
ceea ce le ordonase faraonul. 

Nutreţul se împuţinase deja, însă Taita mai trecuse prin acele 
locuri și știa unde să caute altul. li conduse pe oamenii săi prin 
văi unde creșteau arbuști de deșert, care păreau morţi și uscați, 
însă sub fiecare plantă se afla îngropată o tulpină plină de apă și 
de substanţe nutritive. In perioadele secetoase, aceasta era 
hrana turmelor de antilope oryx - săpau după ele cu copitele. 
Soldaţii le făceau bucăţi. La început, caii nu se atinseră de ele, 
însă în curând îi răzbi foamea. Oamenii ascunseră vasele de apă 
și sacii cu piatră de var și le înlocuiră cu tulpinile tubulare. 


Continuară să meargă întins în următoarele luni, însă, după un 
timp, caii slăbiţi începură să moară. Când se prăbușeau, soldaţii 
le dădeau o lovitură de sabie în cap care pătrundea adânc în 
țţeastă. Apoi le lăsau oasele să se albească la soare. În total, 
muriră douăzeci și doi până să ajungă la obstacolul final: defileul 
Shabluka, un culoar îngust săpat de Nil în stâncă. Dincolo de 
defileu, Nilul era lat de aproape un kilometru și jumătate. Dar 
prin defileu se îngusta până la o sută de metri, de la un mal 
stâncos la celălalt. Când își ridicară tabăra sub el, văzură, pentru 
prima dată de când plecaseră din Karnak, apă curgătoare. Un fir 
subțire de apă ieșea din stâncă și curgea în lacul de dedesubt, 
însă nu curgea mai mult de un kilometru și jumătate, apoi era 
înghiţit de nisipuri și dispărea sub ele. Urcară coama muntelui 
Shabluka pe o cărare a caprelor sălbatice, chiar pe marginea 
prăpastiei. Din vârf, se uitară înspre sud, în depărtare, peste 
câmpiile de la poalele unor dealuri albastre. 

— Acelea sunt dealurile Kerreri, zise Taita. Ele străjuiesc 
confluenţa celor două braţe ale Nilului. Qebui este la mai puţin 
de cincizeci de leghe depărtare de acel loc. 

De-a lungul cursului fluviului creșteau pâlcuri de palmieri pe 
ambele maluri, iar ei se îndreptară spre dealuri, urmând cărarea 
de pe malul vestic. Pe măsură ce se apropiau de Qebui, apele 
fluviului erau mai bogate, iar starea de spirit a oamenilor se 
îmbunătăţea. Ultima parte a drumului o parcurseră într-o 
singură zi, ajungând în cele din urmă la confluenţa celor două 
braţe ale Nilului. Qebui constituia frontiera cea mai îndepărtată 
a domeniului Egiptului. Micul fort găzduia reședința 
guvernatorului provinciei și era apărat de un detașament de 
grăniceri. Orașul se întindea pe malul sudic al fluviului. Era un 
important nod comercial, însă chiar și de la distanţa de la care 
se aflau, puteau să-și dea seama că unele clădiri erau decrepite 
și abandonate. Secarea Nilului suprimase comerțul cu Egiptul. 
Nu mulţi se încumetau să pornească pe drumul pe care-l 
străbătuseră Taita și oamenii lui. 

— Acest curs de apă coboară din ţinutul Etiopiei, zise Taita 
arătând spre cursul estic al fluviului. 

Apa curgea, iar ei văzură înșirate de-a lungul celuilalt mal 
roțile cu găleți numite shaduf ridicând apa în canalele pentru 
irigație. Orașul era înconjurat de lanuri verzi de dhurra. 


— Mă aștept să găsesc multe grâne aici, cu care să îngraș 
caii, zise Meren multumit. 

— Da, încuviinţă Taita. Va trebui să rămânem să ne odihnim 
până când își recapătă forţele, spuse el mângâind-o pe Năluca 
pe grumaz. 

Ți se rupea inima dacă te uitai la ea, i se vedeau coastele, iar 
coama nu mai avea strălucire. Deși Taita își împărţise raţia de 
mei cu ea, faptul că trebuia să-și alăpteze mânzul și călătoria 
dificilă își spuseseră cuvântul. 

Taita se uită spre malul estic al fluviului. 

— Aceasta este calea pe care a urmat-o regina Lostris când a 
condus exodul, zise el. Am navigat până la gura următorului 
defileu, pe care nu l-am putut străbate cu corăbiile, așa că ne- 
am continuat călătoria cu carele și căruțele. În munţi, eu și 
regina am ales locul pentru mormântul faraonului Mamose. Eu 
însumi l-am proiectat și l-am ascuns. Sunt sigur că n-a fost 
descoperit și profanat. Și nici nu va fi. 

Pentru o perioadă de timp, reflectă cu satisfacţie asupra 
realizărilor lui, apoi continuă: 

— Etiopienii au cai buni și-și apără adăposturile din munţi cu 
sălbăticie. Au alungat două dintre armatele noastre, trimise să-i 
cucerească și să le adauge pământurile la imperiu. Mi-e teamă 
că nu va mai avea loc o a treia încercare. 

Se întoarse și arătă spre braţul sudic al Nilului. Era mai întins 
decât cel estic, însă era secat și nu se vedea mișcând nici măcar 
o undă în albia râului. 

— Aceea este direcția pe care trebuie s-o urmăm. După 
câteva leghe, râul intră în mlaștinile care deja au înghiţit două 
armate. Cu toate acestea, dacă avem puţin noroc, vom găsi 
mlaștina mult micșorată. Poate că acum vom găsi chiar o cale 
mai ușoară, care n-a fost accesibilă celorlalţi, de dinaintea 
noastră. Dacă ne folosim cum se cuvine de sigiliul regal, vom 
izbuti să tocmim niște călăuze locale care să ne conducă prin 
mlaștini. Haideţi, să mergem spre Qebui! 

Guvernatorul era izolat în cetatea lui de șapte ani, din pricina 
secetei. Se numea Nara și era slăbit și palid din cauza deselor 
îmbolnăviri, însă garnizoana se afla într-o stare mult mai bună. 
Soldaţii erau bine hrăniţi cu pâine de mei, iar caii lor erau grași 
și frumoși. De îndată ce Meren îi arătă sigiliul regal și îl informă 
în legătură cu identitatea sa, ospitalitatea lui Nara fu fără limite. 


Îi primi pe Meren și pe Taita în apartamentele oaspeţilor din fort 
și le puse la dispoziţie cele mai bune odăi. Își trimise sclavii să 
se ocupe de ei și să le prepare masa, apoi își deschise armurăria 
pentru a-i dota pe oamenii lui Taita. 

— Alegeţi ce cai doriţi din herghelia mea. Spunetți-le 
oamenilor mei de cât mei și fân aveţi nevoie. Nu faceţi 
economie. Nu ducem lipsă de nimic. 

Când Meren îi inspectă pe oamenii din cazărmi, îi găsi 
mulțumiți. 

— Raţiile sunt îndestulătoare. Nu sunt prea multe femei în 
oraș, însă cele pe care le-am întâlnit sunt foarte prietenoase. 
Caii și măgarii își umplu burţile cu mei și cu iarbă verde. Nimeni 
n-are nicio nemulţumire, îi raportă Hilto. 

După lungul exil pe care-l trăise, guvernatorul Nara tânjea 
după compania unor tovarăși din lumea civilizată, a unor 
oameni educați. Magul Taita îl fascina în mod deosebit. În 
majoritatea serilor îi poftea pe el și pe Meren la cină. Când Taita 
îi mărturisi că avea de gând să meargă spre sud, spre tărâmul 
mlăștinos, Nara îl privi grav. 

— Nimeni nu s-a întors de pe tărâmurile de dincolo de 
mlaștini. Cred că pe-acolo se ajunge la capătul pământului, iar 
cei care merg acolo sunt măturați dincolo de marginea abisului. 

Apoi, adoptă un ton mai optimist: acești oameni purtau sigiliul 
regal, iar datoria lui era să îi încurajeze să-și facă datoria: 

— Desigur, asta nu înseamnă că nu puteți ajunge la capătul 
pământului și să vă întoarceți în siguranță. Oamenii tăi sunt 
puternici și, în plus, îl aveți și pe mag cu voi, zise el înclinându- 
se către Taita. Cu ce altceva v-aș putea ajuta? Știţi că nu trebuie 
decât să cereţi. 

— Ai putea să ne dai niște băștinași care să ne călăuzească? îl 
întrebă Taita. 

— O, sigur că da, îl asigură Nara. Am oameni care sunt de prin 
acele locuri. 

— Știi cumva din ce trib se trag? 

— Nu, însă sunt înalţi, cu pielea foarte neagră și poartă 
tatuaje cu modele neobișnuite. 

— Atunci probabil că sunt shilluk, zise Taita mulţumit. În 
timpul exodului, generalul Tanus a recrutat câteva regimente 
din triburile shilluk. Sunt bărbaţi inteligenţi și bine instruiți. Deși 
sunt firi vesele, în luptă sunt războinici de temut. 


— Le-ai făcut o descriere foarte exactă, încuviință 
guvernatorul Nara. Indiferent de tribul din care fac parte, par să 
cunoască bine ţara. Cei doi bărbaţi pe care îi am în minte sunt 
înrolați în armată de câţiva ani și au învăţat puţin limba 
egipteană. Îi voi trimite la tine de dimineaţă. 

În zori, când Taita și Meren ieșiră din odăile lor, îi găsiră pe cei 
doi nubieni stând pe vine, lângă gard. Când se ridicară în 
picioare, se dovedi că erau chiar mai înalţi decât Meren. 
Siluetele lor zvelte erau acoperite de mușchi lungi și tari, 
decoraţi cu niște cicatrice rituale complicate, iar pielea le sclipea 
de la uleiul sau grăsimea cu care se unseseră. Purtau fuste din 
piei de animale și aveau lănci cu vârf ascuţit făcut din os. 

— Bună ziua, bărbaţi! îi salută Taita în shilluk. 

„Bărbaţi” era un compliment, folosit numai între luptători, iar 
fețele lor frumoase se luminară de încântare. 

— Bună ziua, bătrân înţelept, răspunse cel mai înalt din 
bărbaţi. 

Și acestea erau cuvinte prin care-ţi arătai respectul. Barba 
argintie a lui Taita îi impresionase. 

— Dar cum se face că ne vorbești limba atât de bine? 

— Aţi auzit cumva de Ficat-de-Leu? îi întrebă Taita. 

Tribul shilluk considera că în ficat se află curajul unui om. 

— Oh! se mirară ei. 

Așa îi spuneau membrii tribului generalului Tanus, când 
luptau sub conducerea lui. 

— Bunicul nostru - căci suntem veri - ne-a vorbit de Ficat-de- 
Leu. A luptat sub conducerea acelui om în munţii reci din partea 
de est. Ne-a spus că Ficat-de-Leu era tatăl tuturor războinicilor. 

— Ficat-de-Leu era fratele și tovarășul meu, le spuse Taita. 

— Atunci ești cu adevărat bătrân, mai bătrân decât bunicul 
nostru, ziseră ei, chiar și mai impresionați. 

— Haideţi să ne retragem la umbră, ca să putem vorbi, le 
propuse Taita, conducându-i la umbra imensului smochin din 
mijlocul curții. 

Se așezară pe vine, în cerc, faţă în faţă, iar Taita îi descusu cu 
pricepere. Vărul mai vârstnic era purtătorul de cuvânt al celor 
doi. Numele lui era Nakonto, cuvânt care în limba shilluk 
însemna lance scurtă pentru înjunghiat. 

— Numele mi se trage de la faptul că am ucis mulţi dușmani 
în luptă, explică el, însă era evident că nu se lăuda, ci relata 


doar un fapt adevărat. Vărul meu se numește Nontu, din cauză 
că este scund. 

„Totul este relativ”, își zise Taita zâmbind în sinea lui, pentru 
că Nontu era cu un cap mai înalt decât Meren. 

— De unde sunteţi, Nakonto? 

— De dincolo de mlaștini, zise el arătând cu bărbia spre sud. 

— Așadar, cunoașteți foarte bine pământurile de la sud. 

— Ele sunt casa noastră, răspunse el, și preţ de un moment, 
pe chip i se citi dorul de meleagurile natale. 

— Aţi dori să ne fiţi călăuze spre casa voastră? 

— În fiecare seară visez că mă aflu la mormântul tatălui și 
bunicului meu, răspunse Nakonto cu voce blândă. 

— Te cheamă spiritele lor, zise Taita. 

— Mă înţelegi, bătrâne, rosti Nakonto privindu-l cu un profund 
respect. Când plecaţi din Qebui, eu și Nontu vă vom fi călăuze. 

t 

Mai străluciră pe cer două luni pline până să fie gata de 
plecare călăreții și caii. În noaptea de dinaintea plecării, Taita 
avu un vis cu pești în bancuri enorme, de o mulțime de culori, 
forme și dimensiuni. 

„Mă vei găsi ascunsă printre ceilalţi pești, îi răsună în somn 
vocea dulce a lui Fenn prin vis. Te voi aștepta.” 

Se trezi în zori fericit și plin de așteptări. 


t Capitolul 27 


Când trecură pe la guvernatorul Nara să-și ia rămas-bun, 
acesta îi spuse lui Taita: 

— Mă simt abătut că trebuie să mă paărăsești, magule. 
Compania ta a alungat monotonia îndatoririlor pe care le am 
aici, în Qebui. Sper că nu va trebui să aștept prea mult 
întoarcerea ta. Am un dar de despărțire pe care cred că-l vei 
găsi foarte folositor. 

ÎI luă pe Taita de mână și îl conduse în lumina strălucitoare 
din curte. Acolo îi arătă un grup de cinci catâri de povară. 
Fiecare dintre ei purta doi saci grei plini cu mărgele de sticlă. 

— Aceste fleacuri sunt foarte preţuite de triburile primitive din 
ținuturile sudice. Oamenii aceia și-ar vinde soțiile preferate 
pentru un pumn de mărgele, zise el zâmbind. Deși nu văd de ce 
ar vrea cineva să strice asemenea bunătate în schimbul unei 
mărfi atât de puţin atrăgătoare, cum sunt acele femei. 


Când coloana plecă din Qebui, cei doi bărbaţi din tribul shilluk 
o luară înainte, reușind să ţină pasul cu galopul cailor. Păreau că 
nu obosesc niciodată, reușind să-și menţină ritmul timp de ore 
întregi. În primele două nopţi, cei doi bărbaţi străbătură câmpiile 
aride de pe malul de est al fluviului secat. Dimineața devreme, 
când în cea de-a treia zi coloana se opri să facă tabără, Meren 
se ridică în scări și privi înainte. În lumina oblică a soarelui, 
întrezări un zid scund de culoare verde, care părea să se întindă 
de o parte și de alta a orizontului. 

Când Taita îl strigă pe Nakonto, acesta veni lângă capul 
Nălucii. 

— Ceea ce vezi acolo, bătrâne, este prima cultură de papirus. 

— E verde, zise Taita. 

— Mlaștinile Marelui Sud nu seacă niciodată. Lacurile sunt 
prea adânci și sunt ferite de razele soarelui de trestie. 

— Ne vor încurca? 

Nakonto ridică din umeri. 

— Malurile acoperite de trestie sunt la o noapte de mers de 
aici. Abia atunci ne vom da seama dacă apele s-au retras 
suficient de mult ca să poată trece caii sau va trebui să ne 
abatem din drum și să ocolim dealurile de la est, zise el 
scuturând din cap. Asta va face drumul spre sud mult mai lung. 

Așa cum prezisese Nakonto, ajunseră la culturile de papirus în 
următoarea noapte. Din trestie, bărbaţii tăiară mănunchiuri de 
tulpini uscate și își construiră adăposturi pentru a se proteja de 
razele soarelui. Nakonto și Nontu dispărură în lanul de papirus și 
nu se întoarseră decât după două zile. 

— Oare o să-i mai vedem vreodată? se întrebă neliniștit 
Meren. Sau poate că au fugit în satele lor, așa cum fug toate 
animalele sălbatice asemenea lor. 

— Nu te teme, se vor întoarce, îl asigură Taita. Cunosc foarte 
bine genul acesta de oameni. Sunt loiali și de încredere. 

În toiul celei de-a doua nopţi, Taita fu trezit de strigătele 
santinelelor și îl auzi pe Nakonto răspunzând din câmpurile de 
papirus. Cei doi shilluk apărură din întunericul în care 
dispăruseră cu două zile în urmă. 

— Drumul prin mlaștini este deschis, îl anunţă Nakonto. 

În zori, cele două călăuze îi conduseră prin întinderile 
acoperite de papirus. Din acel moment încolo, era greu chiar și 
pentru Nakonto să găsească drumul pe timp de noapte, așa că 


erau nevoiţi să călătorească doar ziua. Mlaștinile erau o lume 
străină și interzisă. Nici măcar din șaua calului nu se putea 
vedea peste spicele de papirus. Trebuiau să se ridice în scări ca 
să vadă oceanul verde și unduitor care se întindea în faţa lor, 
până la linia orizontului. Deasupra papirusului zburau stoluri de 
păsări de apă, iar aerul era plin de fâlfâitul aripilor lor și de 
chemările lor jalnice. Din când în când, treceau pe lângă ei 
animale mai mari, nevăzute, unduind vârfurile trestiilor. Nu 
recunoșteau speciile. Cei doi bărbaţi shilluk se uitau la urmele 
pe care le lăsau în mâl, iar Taita traducea descrierea pe care 
aceștia o făceau. 

„Aceasta a fost o cireadă de bivoli, niște vite sălbatice, mari și 
negre.” Sau: „Aceasta a fost o capră de apă, o ciudățenie cu 
coarne spiralate care trăiește în apă. Are niște copite lungi, care 
o ajută să înoate asemenea unei vidre”. 

Pământul de sub lanul de papirus era în general umed, uneori 
doar moale, însă de multe ori apa ajungea până la șoldul cailor. 
Cu toate acestea, tânărul armăsar Vârtej era în stare să se ţină 
după mama lui. Cei doi shilluk, deși nu vedeau peste trestii, se 
mișcau cu ușurință printre ele, astfel încât coloana nu trebuia 
niciodată să se întoarcă pentru a o lua pe alt drum. În fiecare 
seară, când era timpul să facă tabără pentru noapte, Nakonto 
știa întotdeauna să-i conducă în luminișuri, acolo unde pământul 
era uscat. Făceau focul pentru gătit din legături de tulpini 
uscate și aveau grijă să nu se întindă la trestia din jur. Caii și 
catării se odihneau în jurul ochiurilor de apă, mâncând iarba și 
plantele ce creșteau în ele. In fiecare seară, Nakonto își lua 
sulița, intra într-unul dintre ochiurile de apă și rămânea 
nemișcat ca un bâtlan. Când câte un somn înota suficient de 
aproape de el, azvârlea spre el sulița și îl ridica din apă, în timp 
ce biata fiinţă se zbătea, iar coada îi biciuia aerul. Între timp, 
Nontu împletea un coș de nuiele pe care și-l punea pe cap. 
Impletitura era suficient de rară ca să vadă prin ea. Apoi pleca 
de pe mal și se scufunda în apă, până când nu i se mai vedea 
decât capul. Se furișa pe nesimţite către un cârd de rațe 
sălbatice. Când ajungea lângă ele, ieșea la suprafaţă, prindea o 
pasăre de picior și o trăgea sub apă. li rupea gâtul până să 
apuce să măcăie. În felul acesta, putea să prindă cinci, șase 
păsări dintr-un cârd, înainte ca restul să devină suspicioase și 
să-și ia zborul, cu fâlfâit de aripi și măcăit gălăgios. Aproape în 


fiecare seară, compania se hrănea cu pește proaspăt și rață 
sălbatică friptă. Oamenii și animalele sufereau deopotrivă din 
cauza insectelor. De îndată ce apunea soarele, nori de insecte 
se ridicau de pe suprafaţa apei, iar soldaţii se înghesuiau în jurul 
focurilor de tabără ca să evite înțepăturile lor. Dimineaţa aveau 
cu toții fețele umflate și pline de pișcături. După douăzeci de zile 
de mers prin mlaștină, primul om începu să dea semne de rău 
de mlaștină. Nu după mult timp, unul după altul, camarazii săi 
se îmbolnăviră și ei. Aveau febră, sufereau de dureri de cap 
înfiorătoare și tremurau din tot corpul, chiar și în timpul zilei. 
insă Meren nu întrerupse marșul ca să-i lase să se vindece. În 
fiecare dimineaţă, soldaţii mai puternici îi ajutau pe cei bolnavi 
să se urce în șa, apoi mergeau alături de ei. Noaptea mulţi 
delirau. Dimineaţa, lângă foc găseau trupuri reci în jurul focului. 
În cea de-a douăzecea zi, muri căpitanul Tonka. Îi săpară un 
mormânt puţin adânc în noroi, apoi își continuară drumul. Câţiva 
dintre ei reușiră să învingă boala, deși erau încă palizi, slăbiți și 
fără vlagă. Doar foarte puţini, printre care Taita și Meren, nu se 
îmbolnăviră. Meren îi încuraja pe oamenii chinuiţi de febră: 

— Cu cât scăpăm mai repede de mlaștină și de duhorile ei 
otrăvite, cu atât mai repede vă însănătoșiţi. Apoi i se confesă lui 
Taita: Imi fac griji ca nu cumva câălăuzele noastre să se 
îmbolnăvească sau să ne părăsească fiindcă atunci nu vom mai 
avea nicio șansă. Nu vom mai scăpa din această înfiorătoare 
sălbăticie. 

— Aceste mlaștini reprezintă casa lor. Sunt imuni la bolile 
care ne afectează pe noi, îl asigură Taita. Vor rămâne cu noi 
până la sfârșit. 

Pe măsură ce înaintau spre sud, papirusul creștea tot mai des. 
Se simțeau prinși în capcană, ca muștele în miere, incapabili de 
a se elibera, indiferent cât de mult s-ar fi zbătut. Papirusul îi 
ținea prizonieri, îi înghiţea, îi sufoca. Monotonia îi storcea de 
puteri și le întuneca minţile. Apoi, în cea de-a treizeci și șasea zi 
de marș, la orizont, în direcţia lor de mers, zăriră niște puncte 
negre. 

— Aceia sunt copaci? îl întrebă Taita pe cei doi bărbați shilluk. 

Nakonto sări pe umerii lui Nontu și se ridică în picioare, 
ținându-și cu ușurință echilibrul. Era o poziţie pe care o adopta 
de câte ori trebuia să vadă pe deasupra stufului. 

— Nu, bătrâne, răspunse el. Acelea sunt colibele tribului luo. 


— Cum sunt cei din tribul luo? 

— Cu greu poţi să-i numești oameni. Sunt animale care 
trăiesc în mlaștini, se hrănesc cu pești, șerpi și crocodili. Işi 
construiesc casele pe piloni, așa cum le vezi. şi acoperă 
trupurile cu o crustă de noroi, cenușă și alte murdării, ca să se 
ferească de insecte. Sunt sălbatici și înfricoșători. Noi îi ucidem 
când îi prindem că ne fură vitele. Mână vitele pe care le-au furat 
de la noi într-una dintre taberele lor, precum aceasta, și le 
mănâncă. Nu sunt oameni adevăraţi, ci hiene și șacali, zise el 
scuipând dezgustat. i 

Taita știa că shilluk erau un trib de nomazi. Işi iubeau foarte 
mult vitele și nu le omorau niciodată. In schimb, le înțepau o 
venă de pe gât, adunau sângele într-un vas și-l beau, iar 
întepătura o lipeau cu o mână de clei. Îl amestecau cu lapte de 
vacă și îl beau. „De aceea suntem atât de înalți și de puternici, 
niște luptători neînfricaţi. De aceea nu ne îmbolnăvim de friguri 
în mlaștini”, obișnuiau să spună cei din tribul shilluk. 

Când ajunseră în satul Luo, descoperiră că toate colibele 
înălțate pe piloni erau goale, însă erau semne că fuseseră 
recent ocupate. Resturile pe care le găsiseră erau destul de 
proaspete și nu fuseseră încă mâncate de crabii de apă dulce 
sau de uliii care își făceau veacul pe acoperișuri. În plus, în 
cenușa albă din vetre erau încă tăciuni aprinși. Zona din jurul 
satului pe care locuitorii o foloseau ca latrină era plină de 
excremente proaspete. Nakonto, care se afla lângă latrină, 
constată: 

— Erau aici de dimineață. Sunt încă destul de aproape. 
Probabil că ne pândesc ascunși printre trestii. 

Plecară din sat și parcurseră o distanţă care li se păru 
enormă. După-amiaza târziu, Nakonto îi conduse într-un luminiș 
care era ușor mai înalt faţă de malurile mâloase din jur, un fel 
de insulă în mijlocul mlaștinii. Priponiră caii de țăruși de lemn pe 
care îi bătură în pământ, apoi îi hrăniră cu mei măcinat, din 
săculeți de piele legaţi la bot. Între timp, Taita îi îngrijea pe 
soldații bolnavi, iar ceilalți pregătiră cina. Curând după căderea 
nopții, dormeau cu toţii în jurul focurilor. Doar santinelele 
vegheau. Flăcările se stinseseră demult, iar soldaţii dormeau 
adânc, când fură treziţi brusc. ladul se strecurase în tabără. Se 
auziră strigăte și ţipete, tropot de copite și plescăit prin 
băltoace. Taita sări de pe rogojină și alergă spre Năluca. lapa se 


cabra și se zbătea, încercând să smulgă din pământ ţărușul care 
o ţinea legată, așa cum făceau majoritatea cailor. Taita apucă 
frâiele și o trase în jos. Observă ușurat că mânzul, tremurând ca 
varga de frică, era încă lângă ea. 

Niște siluete întunecate ciudate se strecurau pretutindeni, 
scoțând sunete înfiorătoare, lovind caii cu sulițele și asmuţindu-i 
să plece. Animalele speriate se smuceau în frâie. Una dintre 
siluete se îndreptă spre Taita și îl ameninţă cu sulița. Taita îi 
dădu sulița deoparte cu toiagul și îi străpunse apoi cu vârful 
acestuia beregata agresorului. Bărbatul se prăbuși și rămase 
nemișcat. Meren și căpitanii săi își adunară oamenii și se 
repeziră cu săbiile în mână. Reușiră să ucidă câţiva dintre 
atacatori, înainte ca restul să se facă nevăzuţi în noapte. 

— Urmăriţi-i! Nu le îngăduiţi să fugă cu caii noștri! strigă 
Meren. 

— Nu-ţi lăsa oamenii să se ducă după ei în noapte, îi spuse 
neliniștit Nakonto lui Taita. Cei din tribul luo sunt vicleni. Îi vor 
atrage în capcană și îi vor înconjura. Trebuie să așteptăm să se 
facă lumină ca să putem merge după ei. 

Taita se grăbi să-l oprească pe Meren, iar acesta acceptă cu 
greu decizia bătrânului, pentru că era vorba de sângele lor în 
joc. În final se înduplecă să-și cheme oamenii. După aceea 
evaluară pagubele. Toate santinelele erau moarte, cu gâtul 
tăiat, iar un alt soldat primise o lovitură de suliță în picior. Trei 
dintre atacatorii luo fuseseră uciși, iar al patrulea era grav rănit. 
Zăcea pe pământ într-o baltă de sânge și gemea. Avea o rană în 
abdomen din care îi ieșiseră intestinele. 

— Omorâţi-l! ordonă Meren, iar unul dintre oamenii săi îl 
decapită dintr-o singură lovitură de secure. 

Lipseau optsprezece cai. 

— Nu ne putem permite să pierdem atât de mulţi cai, 
constată Taita. 

— Nici nu-i vom pierde, îi promise Meren încruntat. Îi vom 
recupera, jur pe Isis. 

Taita cerceta unul dintre cadavrele agresorilor la lumina 
flăcărilor. Era trupul unui bărbat mic și îndesat, cu o faţă de 
maimuță. Avea fruntea teșită, buze groase și niște ochi mici și 
apropiaţi. Era gol, în afara unei legături de piele de care atârna 
o punguţă. Conţinea o colecție de amulete, falange și dinți, 
dintre care unele erau de oameni. In jurul gâtului, legat de o 


frânghie împletită, făcută din scoarță de copac, atârna un cuțit 
care era mânjit cu sângele uneia dintre santinele. Deși grosolan 
confecționat, atunci când Taita îl încercă, văzu că era foarte 
ascuțit. Corpul bărbatului din tribul luo era acoperit cu un strat 
gros de nămol. Pe faţă și pe piept avea desene primitive cu alb 
și ocru, pete, cercuri și linii șerpuite. Duhnea a fum și a pește 
stricat, la care se adăuga mirosul propriului corp. 

— Ce fiinţe respingătoare! scuipă Meren. 

Taita se duse să-l îngrijească pe soldatul rănit. Lovitura de 
suliță era adâncă, iar Taita știa că era mortală. Bărbatul mai 
avea doar câteva ore de trăit, însă el îl încurajă. Între timp, 
Meren îi alese pe cei mai puternici și mai buni soldaţi ca să 
plece pe urmele hoţilor. Ceilalţi rămâneau să păzească 
proviziile, caii care le mai rămăseseră și pe bolnavi. Până ca 
prima geană de lumină să apară pe cer, cei doi shilluk dispărură 
în trestie în misiune de recunoaștere. Se întoarseră înainte de 
răsărit. 

— Câinii tribului luo i-au încolţit și i-au dus spre sud, îi raportă 
Nakonto lui Taita. Am găsit încă două cadavre. Mai era unul care 
mai trăia încă, dar acum e mort, zise Nakonto atingându-și 
mânerul greu de bronz al cuțitului care-i atârna la cingătoare. 
Preamărite bătrân, dacă oamenii tăi sunt pregătiţi, plecăm 
numaidecât după ei. 

Taita nu își luă iapa cenușie în misiune. Vârtej era încă prea 
mic pentru a face față unui asemenea raid, iar Năluca fusese 
rănită la șold de sulița unui dușman, din fericire, nu foarte grav. 
Așa că luă alt cal. Când plecară, Năluca necheză în urma lui, de 
parcă ar fi vrut să-și exprime nemulțumirea. Copitele celor opt 
cai făcură o cărare largă prin desișul de papirus. Urmele pașilor 
celor din tribul luo se suprapuseseră pe cele ale celor 
optsprezece cai furaţi. Cei doi shilluk se luară după ei, iar 
călăreţii îi urmară la trap. Merseră spre sud toată ziua. 

La apus poposiră pentru a le permite cailor să se odihnească, 
însă când răsări luna, își reluară drumul. Merseră toată noaptea, 
făcând doar popasuri scurte. În zori, parcurseseră deja o mare 
parte din drumul spre sud. După o lungă și monotonă perioadă 
de timp în care nu văzuseră în jurul lor decât o mare de papirus, 
ochii lor se bucurară când putură vedea dincolo de linia 
întunecată. 


Nakonto sări pe umerii vărului său și se uită în zare. Apoi 
zâmbi către Taita, iar dinţii îi străluciră asemenea perlelor în 
lumina slabă a dimineții. 

— Bătrâne, ce se vede este sfârșitul mlaștinilor. Aceia sunt 
copaci care stau înfipţi în pământ uscat. 

Taita le comunică imediat vestea lui Meren și soldaţilor, care 
strigară, râseră și se bătură prietenește pe spate. Meren îi lăsă 
să se odihnească după lungul drum pe care îl parcurseseră. 

Pe măsură ce înaintau, linia copacilor se făcea mai mare și 
mai întunecată, însă tot nu se vedea vreun semn că acele 
pământuri ar fi locuite de oameni. În cele din urmă, descălecară 
și înaintară cu caii de căpăstru, ca să nu fie zăriţi de deasupra 
papirusului. Nu se mai opriră decât târziu, după prânz. Acum îi 
mai înconjura doar o fâșie subţire de papirus, dar și aceasta se 
sfârși brusc, în faţa unei bucăţi de pământ galben. Nu avea mai 
mult de câţiva metri, apoi, dincolo de acea limbă de pământ, se 
întindeau pășunile verzi și pâlcurile de copaci înalți. Taita 
recunoscu arborele kigelia, cu tecile lungi, atârnând de crengi și 
smochinul egiptean, cu fructele lui galbene crescând direct pe 
trunchiul gros și cenușiu. Însă majoritatea copacilor îi erau 
necunoscuți. 

Pe sub copaci se putea ușor distinge pe unde o luaseră caii 
furaţi, ale căror copite lăsaseră urme adânci în pământul moale 
de pe malul râului. Cu toate acestea, animalele parcă intraseră 
în pământ, nu se vedeau nicăieri. Scrutară cu privirea linia 
copacilor. 

— Ce se vede acolo? întrebă Meren, arătând spre ceva care 
se mișca printre copaci și spre o dâră fină de praf ridicată de la 
pământ. 

Nakonto scutură din cap. 

— Nu sunt cai, sunt bivoli, o turmă mică de bivoli. Eu și Nontu 
vom pleca în recunoaștere. Voi rămâneți aici, ascunși. 

Cele două călăuze shilluk se pierdură prin papirus. Deși Taita 
și Meren îi urmăriră cu privirea, cei doi se făcură nevăzuți. Nu-i 
zăriră nici măcar când aceștia se aflau pe câmpia din faţă. 

Taita, Meren și oamenii lor se întoarseră în papirus și găsiră 
un mic luminiș pe un petic de pământ uscat, umplură traistele 
cailor și îi lăsară să mănânce în voie, în timp ce ei se întinseră să 
se odihnească. Taita își înfășură șalul în jurul capului, își puse 
toiagul la îndemână și se lungi pe spate. Era foarte obosit, iar 


picioarele îl dureau din pricina efortului pe care-l depusese să 
meargă prin noroi. În curând adormi. 

— Fii bun la inimă, Taita, nu sunt departe de tine. 

Vocea, doar o șoaptă, era atât de clară, iar tonul îi aparţinea 
atât de evident lui Fenn, încât tresări și se ridică în capul 
oaselor. Se uită repede în jur, plin de speranțe, însă văzu doar 
caii, catârii, oamenii care se odihneau și nesfârșitul papirus. Se 
întinse din nou pe spate. Trecu ceva timp până să adoarmă din 
nou, însă era frânt, așa că începu din nou să viseze pești care 
săreau prin apă și sclipeau în lumina soarelui. Deși erau cu 
miile, știa că niciunul nu este peștele pe care-l căuta. Apoi 
bancul de pești se deschise și îl văzu. Solzii lui sclipeau ca 
nestematele, coada lui în formă de fluture era lungă și 
mlădioasă, iar aura care-l înconjura era sublimă. Sub privirile lui 
Taita, peștele luă înfățișare omenească, întrupându-se într-o 
fată tânără. Plutea pe apă, cu picioarele goale strânse și 
mișcând din șolduri cu grația unui delfin. Soarele de deasupra îi 
lumina corpul cu pielea deschisă la culoare, iar părul blond i se 
unduia sub apă. Se întoarse pe spate și îi zâmbi din apă. Se 
vedea prin apă cum respiră pe nas. 

— Sunt aproape, Taita. In curând vom fi împreună. Foarte 
curând! 

Înainte de a putea să-i răspundă, o voce și o atingere aspră îi 
risipi viziunea. 

Încercă să se opună și să nu se desprindă din visare, însă fu 
smuls din ea. Deschise ochii și se ridică în șezut. Il văzu pe 
Nakonto stând pe vine lângă el. 

— Am găsit caii și pe șacalii de luo, îi zise el. A sosit vremea 
răzbunării. 

t Capitolul 28 

Așteptară să se întunece și abia după aceea își părăsiră 
ascunzătoarea și urcară malul, străbătând o pășune. Copitele 
cailor aproape că nu se auzeau pe nisipul reavăn. Prin întuneric, 
Nakonto îi conduse spre copacii care se zăreau la lumina 
stelelor. De îndată ce ajunseră la adăpostul crengilor lor, 
Nakonto începu să meargă paralel cu mlaștina. Se deplasară în 
tăcere nu foarte mult, apoi intrară în pădure. Nu după mult timp, 
deasupra copacilor, cerul nopţii se lumină cu o strălucire 
trandafirie. Nakonto îi conduse spre acel loc. Acum auzeau tobe 
cântând într-un ritm frenetic. Pe măsură ce înaintau, sunetul se 


auzea din ce în ce mai tare, până când bătăile ritmice umplură 
noaptea, de parcă ar fi fost bătăile inimii pământului. Acum că 
se apropiaseră, auziră și voci omenești care cântau discordant 
în cor, pe ritmul tobelor. Nakonto se opri la marginea pădurii. 
Taita și Meren văzură un sat primitiv, așezat pe un teritoriu vast 
și format din case de chirpici, luminate de flăcările a patru focuri 
mari. In spatele ultimei colibe se aflau afumătorile, acoperite cu 
carcase de pești, ai căror solzi sclipeau ca argintul sub flăcările 
focului. In jurul focurilor, zeci de corpuri umane se mișcau 
frenetic. Erau pictate din cap până-n picioare cu alb strălucitor și 
decorate cu desene ciudate, făcute cu ocru, negru și lut roșu. 
Taita își dădu seama că erau și femei, și bărbați, cu toţii complet 
goi sub crusta de noroi și cenușă. In timp ce dansau, cântau cu 
o cadență barbară, un sunet mai apropiat de lătratul unei haite 
de animale sălbatice. Pe neașteptate, din umbră se desprinse o 
altă ceată de luo sprinteni, trăgând după ei unul dintre caii 
furaţi. Toţi călăreţii îl recunoscură, era o iapă pe nume Starling. 
Luo înnodaseră o frânghie din scoarță de copac în jurul gâtului 
ei, iar cinci dintre ei o loveau, în timp ce doisprezece o înţepau 
în șolduri și în spate cu bețe ascuţite. Din răni îi ţâșnea sângele. 
Unul dintre luo ridică o bucată grea de lemn și o aruncă spre 
animal. Lemnul nimeri ţeasta iepei și o sfărâmă. lapa se prăbuși 
imediat la pământ, lovind în gol și spasmodic cu picioarele. Luo 
cei pictaţi mișunau în jurul cadavrului ei, cu cuţitele în mână. 
Smulgeau hălci mari de carne din corpul care încă mai mișca și 
și le îndesau în gură. Pe bărbii le șiroia sângele, care se scurgea 
apoi pe piepturile pictate. Erau o haită de câini sălbatici care se 
luptau pe vânat. Soldaţii care priveau acest spectacol erau de-a 
dreptul revoltați. Meren se uită la Taita, care dădu din cap. 

— La stânga și la dreapta, unul după altul, ordonă Meren, 
încet, dar răspicat. 

Oamenii își ocupară poziţiile, apoi Meren le strigă din nou: 

— Detașament, pregatiţi-vă! Prezentaţi armele! 

Soldaţii își scoaseră săbiile din teacă. 

— Soldaţi, înaintați! La trap! Galop! Pregătiţi-vă de atac! 

Înaintară în formaţie strânsă. Oamenii din tribul luo dansau 
atât de frenetic, încât nu-i auziră decât când năvăliră în sat. 
Apoi încercară să se răspândească și să fugă, însă era prea 
târziu. Caii călcau pe ei, strivindu-le oasele sub copite. Săbiile se 
înălțau și coborau năprasnic, tăind în carne vie și sfărâmând 


oase. Cei doi shilluk erau în frunte, urlând, înjunghiind, 
năpustindu-se și înjunghiind din nou. Taita îl văzu pe Nakonto 
aruncându-și sulița cu o asemenea forță în trupul unuia dintre 
bărbaţi, încât vârful îi ieși pe partea cealaltă. Când și-o 
recuperă, un șuvoi negru de sânge ţâșni în lumina focului. 

O femeie cu corpul pictat și cu sânii atârnându-i până la buric 
își ridică ambele mâini ca să-și acopere capul. Meren se ridică în 
scări, o apucă de un cot, apoi îi crăpă capul cu sabia de parcă ar 
fi fost un pepene copt. Avea gura încă plină cu carne crudă, care 
îi ieși afară odată cu geamătul morţii. Soldaţii își menţinură 
formaţia, copleșindu-i pe cei din tribul luo, iar săbiile se ridicau 
și se prăbușeau într-un ritm mortal. Cei doi shilluk îi prindeau pe 
cei care încercau să fugă. Cei care cântau la tobe, așezați în fața 
trunchiurilor de kigelia, erau atât de adânciţi în transă, încât nici 
măcar nu-și ridicară privirea. Continuau să menţină ritmul lor 
frenetic cu beţele de lemn, până când călăreţii îi tăiară exact în 
locul în care stăteau. Se prăbușiră peste tobe într-o baltă de 
sânge. În celălalt capăt al satului, Meren evalua situaţia. Se uită 
în spate și văzu că niciun inamic nu mai era în picioare. În jurul 
leșului lui Starling zăceau o mulţime de trupuri pictate. Câţiva 
dintre răniţi încercau să se târască din fața soldaţilor. Alţii 
gemeau și se zbăteau în praf. Cei doi shilluk alergau printre ei, 
înjunghiind și urlând extaziaţi. 

— Ajută-i pe cei doi shilluk să-i termine! ordonă Meren. 

Oamenii săi descălecară și se duseră repede în zona de 
măcel, omorând pe oricine dădea vreun semn de viaţă. Taita se 
apropie de Meren. Nu fusese în prima linie, însă urmărise cu 
atenţie atacul. 

— Am văzut câţiva fugind să se ascundă în colibe, zise el. 
Tăiaţi-le beregata, dar nu-i omorâţi pe toţi. Nakonto ar putea să 
scoată de la ei informaţii preţioase despre ţinuturile pe care le 
mai avem de străbătut. 

Meren le strigă ordinele căpitanilor săi, care merseră din 
colibă în colibă, cercetându-le cu atenție. Două, trei femei ieșiră 
în fugă, urlând de spaimă, cu copiii în braţe. Fură fugărite până 
în mijlocul satului, acolo unde cei doi shilluk le strigară ordine în 
propria limbă. Le cerură să se așeze pe vine, cu mâinile lipite de 
cap. Copiii se strânseră lângă mamele lor, iar lacrimile începură 
să le șiroiască pe feţele lor înspăimântate. 


— Acum trebuie să găsim caii care au supravieţuit, strigă 
Meren. Nu se poate să-i fi omorât și să-i fi mâncat pe toți. 
Căutaţi acolo mai întâi, zise el, arătând spre pădurea întunecată, 
de unde îi văzuse pe sălbatici că o trăseseră pe Starling la 
măcel. 

Hilto își luă trupa cu el și dispăru în noapte. Pe neașteptate, 
se auzi un nechezat de cal. 

— Aici sunt! strigă Hilto fericit. Aduceţi făclii! 

Bărbaţii tăiară bucăţi din acoperișul de paie al colibelor și 
făcură torţe din el, le aprinseră și se duseră după Hilto în 
pădure. După ce lăsară cinci bărbaţi care să păzească femeile și 
copiii, Taita și Meren îi urmară pe purtătorii de torţe. În faţa 
coloanei, Hilto și oamenii lui se sfătuiau până când văzură mica 
herghelie de cai furaţi. Taita și Meren descălecară și fugiră spre 
ei. 

— Câţi au mai rămas? întrebă imediat Meren. 

— Doar unsprezece. Șacalii aceștia au mâncat pe drum șase 
dintre ei, răspunse Hilto. Atât de cruzi sunt, că i-au legat pe toţi 
de același copac, cu frânghii foarte scurte, încât nici măcar nu 
și-au putut apleca grumazul spre pământ. 

— Nu li s-a permis să pască sau să bea apă, strigă indignat 
Hilto. Ce fel de bestii sunt aceste fiinţe? 

— Eliberează-i! ordonă Meren. 

_ Trei soldaţi descălecară și alergară să îndeplinească ordinul. 
Insă caii erau atât de înghesuiți, încât trebuiau să se împingă 
unii pe alţii. Pe neașteptate, unul dintre bărbaţi strigă revoltat și 
îndurerat: 

— Fiţi atenţi! Se ascunde cineva aici. Are o suliță, cu care m-a 
și lovit. 

Brusc, se auziră niște oameni luptându-se, apoi tânguirea 
unui copil, printre picioarele cailor. 

— Prinde-l, nu-l lăsa să scape! 

— Ce se întâmplă aici? întrebă Meren. 

— Un micut sălbatic se ascunde aici. El este cel care m-a 
înțepat cu sulița. 

Un copil o zbughi printre cai, cărând cu el o sabie ușoară. Un 
soldat încercă să-l prindă, însă copilul îl înțepă cu sulița și 
dispăru în întunericul nopții în direcția satului. Taita îi aruncase 
doar o privire în treacăt, când îl văzuse fugind spre sat, însă 
simţi că avea ceva deosebit. Cei din tribul luo, chiar și copiii, 


erau îndesațţi și cu picioarele crăcănate, însă acesta arăta zvelt 
ca o tulpină de papirus, iar picioarele îi erau frumoase și drepte. 
Alerga cu graţia unei gazele speriate. Brusc, Taita își dădu 
seama că sub stratul de lut alb și de semne tribale, se ascundea 
trupul unei fete și fu pe dată cuprins de un sentiment de déjà- 
vu: 

— Jur pe toţi zeii că am mai întâlnit-o, murmură el pentru sine. 

— Când îl prind pe micul porc, o să-l ucid în cele mai crâncene 
chinuri, strigă soldatul rănit când ieși dintre picioarele cailor, 
unde îl îmbrâncise pe copil. 

Pe antebraţ avea o rană de la suliță, iar sângele i se prelingea 
pe degete. 

— Nu! strigă numaidecât Taita. E o fată. Vreau să mi-o aduci 
vie. A fugit spre sat. Înconjuraţi zona și căutaţi din nou prin 
colibe. Probabil că s-a ascuns în vreuna dintre ele. 

După ce lăsară doi, trei oameni lângă cai, se întoarseră în 
galop spre sat. Meren formă un cordon în jurul satului, iar Taita 
îi întrebă pe Nakonto și pe Nontu, care îi păzeau pe femei și pe 
copii: 

— Ai văzut vreun copil venind în fugă în această direcție? Cam 
de înălţimea asta și acoperit, ca și ceilalți membri ai tribului, cu 
lut alb? 

Cei doi negară printr-o mișcare a capului. 

— În afară de aceștia, zise Nakonto arătând spre captivi, n-am 
văzut pe nimeni. 

— Nu se poate să fi ajuns prea departe, îl asigură Meren pe 
Taita. Am înconjurat satul. Nu are cum să ne scape. O s-o găsim. 

Apoi trimise plutonul lui Habari să cerceteze fiecare colibă în 
parte. Când se întoarse la Taita, îl întrebă: 

— De ce este atât de importantă această mică ucigașă, 
magule? 

— Nu sunt sigur, dar cred că nu este din tribul luo. Arată 
diferit. S-ar putea să fie chiar egipteancă. 

— Mă îndoiesc, magule. Este o sălbatică. Goală și cu trupul 
acoperit de desene. 

— Prinde-o, ceru Taita tăios. 

Meren cunoștea acest ton, așa că se grăbi să preia comanda 
la misiunea de căutare. Bărbaţii cercetau casele încet și cu 
atenție, pentru că niciunul nu voia să riște să se trezească cu o 
suliță în burtă. Când erau la jumătatea satului, se crăpase deja 


de ziuă deasupra pădurii. Taita era neliniștit și măcinat de 
gânduri. Ceva îl rodea pe dinăuntru, asemenea unui șobolan în 
grânarul memoriei sale. Era ceva ce trebuia să-și amintească. 

Vântul dimineţii bătea spre sud, aducând cu el duhoarea 
peștelui pe jumătate putrezit, de la afumătoare. Se îndepărtă să 
n-o mai simtă și în acel moment își aminti despre ce era vorba. 

„Unde ai putea căuta peștele lunii? Mă vei găsi ascunzându- 
mă printre ceilalţi pești.” Era vocea lui Fenn, vorbind prin gura 
de piatră a statuii zeiţei. Oare copilul pe care-l căuta era un 
suflet prins în vâltoarea creaţiei? Reîncarnarea cuiva care trăise 
cu mult timp în urmă? 

— A promis că se va întoarce, zise el cu voce tare. Este oare 
posibil sau dorul mă face să mă înșel? Apoi își răspunse sieși: 
Sunt lucruri care întrec cu mult puterea minţii omenești. Nimic 
nu este imposibil. 

Taita se uită repede în jur ca să se asigure că nu-l vede 
nimeni, apoi se duse spre marginea satului și se plimbă printre 
suporții de afumat pește. De îndată ce nu-l mai văzu nimeni, 
atitudinea i se schimbă. Stătea ca un câine care adulmecă 
prada. Avea nervii întinși la maximum. Era foarte aproape, iar 
prezenţa ei era aproape palpabilă. Inaintă cu toiagul pregătit, ca 
să poată para o eventuală lovitură de suliță. La fiecare câţiva 
pași se lăsa într-un genunchi ca să se uite pe dedesubtul 
suporților pe care peștii erau așezați unii peste alţii. Din când în 
când, câte un obstacol și fumul îl împiedicau să vadă prea bine. 
Trebuia să înconjoare fiecare grămadă de lemne ca să se 
asigure că nu se ascunde după vreuna, ceea ce-i încetini 
căutările. Între timp, razele soarelui dimineţii luminaseră satul. 
La un moment dat, când se strecură pe după o stivă de lemne, 
auzi o mișcare. Se uită cu grijă pe după colț. Nu era nimeni 
acolo. Se uită pe jos și văzu urmele picioarelor goale în cenușă. 
Știa că era urmărită, furișându-se de la o grămadă de lemne la 
alta. 

— Nu e nici urmă de copil pe aici, nu e aici, strigă el către un 
tovarăș imaginar, apoi se întoarse și porni spre sat. 

Făcu mult zgomot, lovind pământul cu toiagul, apoi făcu o 
curbă largă și se întoarse din nou, pășind ușor și pe furiș. 

Ajunse la locul unde-i văzuse urmele pașilor și se ghemui în 
spatele unei grămezi de lemne și aşteptă să apară. Avea 
urechile ciulite, gata să audă cel mai mic zgomot. Acum că nu-l 


mai vedea, probabil că va fi nerăbdătoare să-și schimbe din nou 
ascunzătoarea. Țesu în jurul lui o vrajă care-l făcu nevăzut. Apoi, 
din spatele acestui scut, o căută, cercetând aerul. 

— A, murmură el, când o găsi. 

Era foarte aproape, dar nu se mișca. Îi simţi frica: nu știa unde 
se afla el. Văzu că se ascundea după o grămadă de lemne. 
Acum se concentră asupra ei, trimițând spre ea impulsuri care s- 
o atragă la el. 

— Magule, unde ești? strigă Meren dinspre sat. 

Pentru că nu primi niciun răspuns, Meren începu să strige 
neliniștit: 

— Magule, mă auzi? 

Apoi porni spre locul unde se ascundea Taita. Bătrânul 
așteptă. 

— Asta e foarte bine, îl încurajă Taita în șoaptă. Continuă să 
vii încoace. O vei sili să se miște. A, iat-o! 

Fata se mișca din nou. Se târa pe sub lemne și se apropia în 
grabă de locul unde se afla el, alergând în faţa lui Meren. 

— Vino, micuţo, zise el strângând aţele vrăjii în jurul ei. Vino 
la mine. 

— Magule, strigă din nou Meren, mult mai aproape de data 
aceasta. 

Fata apăru în fața lui Taita, în vârful grămezii de lemne. Se 
opri să se uite în spate, în direcţia în care îl auzise pe Meren 
strigând, și văzu că tremura de spaimă. Se uită spre el. Faţa ei 
avea o mască hidoasă de lut alb, iar părul îi era strâns în vârful 
capului și mânjit cu un amestec de lut alb și gumă de acacia. 
Ochii ei erau atât de injectaţi de la fumul focurilor și de la 
vopseaua care-i căzuse din păr, încât Taita nu-și dădu seama ce 
culoare aveau. Iși înnegrise dinţii. Toate femeile luo pe care le 
prinseseră aveau dinţii înnegriţi și părul prins în același mod 
îngrozitor. Cu siguranţă aceasta era ideea lor primitivă despre 
frumusețe. In timp ce stătea acolo moartă de frică, își întoarse 
capul într-o parte, iar Taita își deschise Ochiul Interior. Aura îi 
apăru în jurul ei, învăluind-o într-o mantie minunată, așa cum 
doar în visele sale mai văzuse. În spatele grotescului strat de lut 
și murdărie, această umilă creatură era Fenn. Se întorsese la el, 
așa cum îi promisese. Emoţia care-l cuprinse era mai intensă 
decât orice altă emoție pe care-o simţise de-a lungul întregii 
sale vieţi. Depășea durerea produsă de moartea ei, care-i 


încheiase cealaltă viață, când îi scosese măruntaiele și îi învelise 
trupul neînsuflețit în bandaje de in și o așezase în sarcofag. 
Acum îi era redată exact la vârsta la care îi fusese încredințată 
pentru a se ocupa de educaţia ei, în acei ani triști și plini de 
singurătate. Toată acea durere era acum răsplătită cu o singură 
monedă de bucurie, la care fiecare coardă a sufletului său și 
fiecare mușchi din corpul său rezonau. Mantia care-l făcea 
nevăzut se destrămă din cauza emoției. Copilul îi simţi imediat 
prezenţa. Se întoarse și privi în direcţia lui, iar ochii ei injectați 
păreau enormi pe fața pictată grotesc. li simţise prezenţa, însă 
nu-l putea vedea. Taita își dădu seama că și ea avea putere. 
Harul ei nu fusese încă educat și dezvoltat, însă sub atenta lui 
îndrumare și dragoste, va ajunge cu timpul să fie comparabil cu 
al lui. Soarele care se ridica pe cer aruncă o rază în ochii fetei, 
iar luciul lor adevărat străluci în cea mai puternică nuanţă de 
verde. Era Fenn cea cu ochii verzi. 

Meren alerga înspre ei, iar pașii îi răsunau pe pământul tare. 
Fenn mai avea doar o cale de scăpare: s-o apuce în jos, pe 
pasajul îngust dintre grămezile de lemne și printre suporții de 
afumat pește. Fugi chiar în braţele lui Taita. Când o înlănțui, 
scoase un țipăt înspăimântat și scăpă din mână sulița. Deși se 
zbătu și-l zgârie pe față, Taita o ţinu strâns la piept. Avea 
unghiile lungi și neîngrijite, cu negreală adunată sub ele și îi 
lăsară urme adânci pe frunte și pe obraji, urme din care-i ţâșni 
sângele. Reuși totuși să îi prindă brațele la spate și să o 
imobilizeze. Acum că nu se mai putea mișca, se aplecă spre ea 
și o privi în ochi, preluând controlul asupra ei. Din instinct, știa 
ce face Taita și se împinse în față, ca să-l poată lovi din nou, 
însă acesta se feri. 

Dinţii ei ascuțiți și negri îl mușcară de vârful nasului. 

— Lumina ochilor mei, încă mai am nevoie de bătrânul meu 
nas. Dacă ţi-e foame, o să-ţi dau să mănânci ceva mai gustos, 
zise el zâmbind. 

În acel moment își făcu apariţia și Meren. 

— Magule! strigă el. N-o lăsa pe vulpiţa aia vicleană să se 
apropie de tine. Deja a încercat să-mi omoare un om și e pe cale 
să-ţi facă și ție rău. Lasă-mă pe mine să mă ocup de ea, 
continuă el înaintând spre ei. O s-o duc la mlaștini și o s-o înec 
în cel mai apropiat ochi de apă. 


— Dă-te deoparte, Meren! ordonă Taita fără să ridice vocea. 
N-o atinge. 

— Dar, magule, te va... încercă din nou Meren să-l convingă. 

— N-o să-mi facă niciun rău. Du-te, Meren, lasă-ne singuri. Ne 
iubim. Trebuie doar s-o conving și pe ea de asta. 

Meren nu știa ce să facă. 

— Du-te, nu mai sta! Acum! 

Taita se uită în ochii lui Fenn și zâmbi încurajator. 

— Fenn, te aștept de așa de mult timp! 

Își folosea vocea puterii, însă fata îi rezistă cu încăpățânare. 
Scuipă, iar stropii salivei ei se prelinseră pe faţa lui Taita până 
pe bărbie. 

— Nu erai atât de puternică atunci când ne-am cunoscut 
prima dată. Erai încăpăţânată și nesupusă, o, da, însă nu erai 
așa de puternică cum ești acum. 

Râse, iar fata clipi. Un luo n-ar fi putut să se poarte așa. O 
scânteie de interes îi apăru preț de o secundă în ochii verzi, apoi 
se uită la el. 

— Erai așa de frumoasă atunci, dar uită-te la tine acum, zise 
el, iar în voce încă mai avea inflexiuni hipnotice. Eşti o nălucă 
din neant. Ai părul murdar, zise el cu afecţiune în glas. 

Îi mângâie părul, însă fata se feri. Era imposibil să-ţi dai 
seama ce culoare are părul ei, sub lutul gros și guma de acacia, 
însă Taita rămase calm, zâmbind încurajator, în momentul când 
un șir de păduchi roșii i se urcară pe mână. 

— Pe Ahura Mazda și pe Adevăr, puţi mai tare decât orice 
pisică sălbatică! îi zise el. O să fie nevoie să te spăl și să te frec 
o lună ca să pot da jos murdăria de pe tine. 

Fata se zbătea să se elibereze. 

— Acum îţi freci mizeria de mine. Când te voi fi liniștit, nu voi 
fi nici eu mai breaz în privinţa curăţeniei. Va trebui să dormim 
departe de Meren și de oamenii lui. Nici măcar soldaţii cei mai 
încercaţi nu vor suporta mirosul nostru amestecat. 

Continuă să vorbească. Sensul cuvintelor nu era important, 
însă tonul lui o cuceri treptat. Taita simţi că începuse să nu mai 
fie atât de încordată, iar privirea ostilă din ochii verzi păli. Clipi 
aproape somnoroasă, iar Taita slăbi strânsoarea. In acel 
moment se trezi din nou, iar ochii îi scăpărară de răutate. Trebui 
s-o ţină bine, pentru că începuse să se zbată din nou. 


— Ești de neîmblânzit, zise el cu admiraţie și aprobare în glas. 
Ai inima unui luptător și hotărârea zeiţei care-ai fost odinioară. 

De data aceasta, se linişti mai repede. Păduchii care trecuseră 
de la fată se strecurară sub tunica lui Taita, însă el îi ignoră și 
continuă să vorbească. 

— Hai să-ţi spun câte ceva despre mine, Fenn. Odinioară erai 
pupila mea, așa cum ai devenit acum, din nou. Erai fiica unui om 
rău care nu te iubea. Nici până în ziua de azi nu înțeleg cum de 
a putut procrea o fiinţă atât de minunată. Erai frumoasă, Fenn, 
cum nu se poate descrie în cuvinte. Sub purici, păduchi și 
mizerie, știu că încă ești la fel de frumoasă. 

Treptat, rezistența ei slăbi, iar el îi povesti în detaliu copilăria, 
neuitând câteva lucruri amuzante pe care le făcuse sau le 
spusese. Când râse, fata se uită la el mai degrabă cu interes 
decât cu furie. Clipi din nou. De data aceasta, când Taita slăbi 
strânsoarea, nu mai încercă să scape, ci stătu cuminte la el în 
poală. Când se ridică în sfârșit în picioare, soarele trecuse de 
mult de amiază. Se ridică și ea și rămase lângă el, iar el o prinse 
de mână. Fata nu se mai smuci. 

— Haide, vino! Dacă ţie nu ţi-e foame, atunci să știi că mie îmi 
este. 

Porni spre sat, cu fata lângă el. 

Meren ridicase o tabără temporară departe de sat: sub razele 
soarelui, cadavrele celor din tribul luo aveau să înceapă să intre 
în putrefacție, iar aerul urma să devină irespirabil. Când se 
apropiară de tabără, Taita grăbi pasul. 

— Mă bucur să te văd, magule. Am crezut că vulpea ţi-a făcut 
felul, îi strigă el. 

Fenn se ascunse în spatele lui Taita în momentul în care 
Meren ajunse în dreptul lor. 

— Pe ochiul rănit al lui Horus, dar știu că pute! Îi simt mirosul 
de aici. 

— Vorbește mai încet! îi ordonă Taita. Las-o în pace! Nu te 
uita la ea în felul acesta, pentru că îmi vei zădărnici într-o clipă 
toată munca grea pe care am făcut-o până acum. Du-te înaintea 
mea în tabără și avertizează-ţi oamenii să nu se uite lung la ea 
și să n-o sperie. Pregătește-i ceva de mâncare. 

— Așadar, acum mai avem și de îmblânzit o iapă sălbatică, 
scutură Meren nemulţumit din cap. 

— O, nu, subestimezi lucrurile care vor urma, îl asigură. 


+ Capitolul 29 


Taita și Fenn stătură la umbra marelui copac din centrul 
taberei, iar unul dintre bărbaţi le aduse ceva de mâncare. Fenn 
gustă turta de mei, însă după prima înghiţitură începu să 
mănânce cu o foame de lup. Apoi își îndreptă atenţia spre 
bucăţile de piept de rață rece. Le îndesă pe toate în gură atât de 
repede, încât se înecă și începu să tușească. 

— Îmi dau seama că o să ai nevoie de niște lecţii de bune 
maniere, înainte de a sta la masă cu faraonul, remarcă Taita, în 
timp ce ea rodea oasele de rață cu dinţii ei negri. 

După ce se sătură, Taita îl chemă pe Nakonto. Ca majoritatea 
celorlalți oameni, îi privise cu atenţie de la distanţă, iar acum 
veni și se lăsă pe vine lângă ei. Fenn se trase mai aproape de 
Taita și se uită la bărbatul uriaș cu suspiciune. 

— Întreab-o cum o cheamă. Sunt sigur că înţelege și vorbește 
limba luo, îi ordonă Taita. 

Nakonto schimbă câteva cuvinte cu ea. Era evident că îl 
înțelege, însă faţa îi părea încremenită și refuza cu încăpățânare 
să vorbească. Încercă mult timp să obţină de la ea un răspuns, 
însă Fenn nu se înduplecă. 

— Adu una dintre femeile luo pe care le-am capturat, îi spuse 
Taita lui Nakonto. 

Acesta plecă imediat, iar când se întoarse, trăgea după el o 
femeie în vârstă din sat. 

— Întreab-o dacă o știe pe această fată, zise Taita. 

Nakonto se răsti la ea, ca s-o facă să nu mai plângă, însă, în 
cele din urmă, femeia spuse multe lucruri. 

— O cunoaște, traduse Nakonto. Zice că este un diavol. Au 
dat-o afară din sat, însă a trăit în apropierea pădurii și a adus 
vrăji rele asupra tribului. Ei cred că ea v-a chemat să le ucideţi 
bărbaţii. 

— Așadar, fata nu face parte din trib? întrebă Taita. 

Răspunsul femeii fu un nu hotărât. 

— Nu, este o străină. Una dintre femei a găsit-o plutind în 
mlaștini, într-o bărcuţă făcută din trestie. 

Ceea ce descrisese Nakonto era de fapt un leagăn din papirus 
pe care ţărăncile egiptene îl construiau pentru bebeluşii lor. 

— A adus diavolul în sat, iar ei au numit-o Khona Manzi, adică 
„cea adusă de ape”. Femeia nu avea copii și din această cauză 
fusese alungată de soțul ei. A luat această creatură ciudată și a 


crescut-o ca și cum ar fi fost copilul ei. l-a aranjat părul urât 
după moda tribului și i-a pictat trupul osos cu lut alb și cenușă, 
ca s-o protejeze de razele soarelui și de insecte, după cum era 
obiceiul locului. A hrănit-o și a avut grijă de ea. 

Bătrâna se uita la fată cu un dispreţ fățiș. 

— Unde este această femeie? Intrebă Taita. 

— A murit de o boală ciudată pe care i-a adus-o copila cu 
vrăjitoriile ei. 

— De aceea aţi dat-o afară din sat? 

_ — Nu numai pricina asta. A abătut și alte urgii asupra noastră. 
In anotimpul în care a venit la noi, a fost secetă, iar mlaștinile, 
care sunt casa noastră, au început să se micșoreze. A fost 
lucrătura acestui copil blestemat, zise femeia revoltată. A adus 
boli asupra noastră care ne-au orbit copiii, a făcut ca mulți 
dintre tineri să fie sterpi, iar bărbaţii să devină impotenti. 

— Și toate acestea de la un singur copil? întrebă Taita. 

Nakonto traduse răspunsul femeii: 

— Nu este un copil obișnuit. E o drăcoaică și o vrăjitoare. l-a 
condus pe dușmanii noștri către ascunzătoarea noastră tainică 
și i-a ajutat să ne înfrângă, așa cum v-a adus acum pe voi să ne 
atacați. 

Atunci Fenn vorbi pentru prima dată. În vocea ei se simțeau 
supărarea și amărăciunea. 

— Ce anume zice? întrebă Taita. 

— Zice că această femeie minte. N-a făcut nimic din toate 
astea. Nu știe să facă vrăji. A iubit-o pe femeia care i-a fost 
mamă și în niciun caz nu a ucis-o. 

Acestea fiind spuse, femeia îi replică la fel de veninos, apoi 
cele două se priviră dușmănos. Pentru un timp, Taita le ascultă 
ușor amuzat, apoi îi spuse lui Nakonto: 

— Du femeia înapoi în sat. Nu are ce căuta lângă această 
copilă. 

— Ai găsit un pui de leu și l-ai făcut animalul tău de companie, 
bătrâne, zise Nakonto râzând. O să ajungem să ne temem toți 
de ea. 

De îndată ce cei doi plecară, Fenn se linişti. 

— Să mergem, o îndemnă Taita. 

Copila îl înțelese, chiar dacă nu știa limba, motiv pentru care 
se ridică în picioare imediat. Când el se îndepărtă, ea alergă 
după el și-l prinse de mână. Gestul fusese atât de natural, încât 


Taita fu profund mișcat. Începu să sporovăie ca și cum ar fi fost 
prieteni de-o viaţă, iar Taita îi răspunse ca și cum ar fi înţeles 
fiecare cuvânt care-i era adresat. Se duse la sacul de la șaua 
calului și luă de acolo trusa cu instrumentele chirurgicale. 
Zăbovi doar cât să îi vorbească lui Meren. 

— Trimite-l pe Nontu să-i aducă pe ceilalţi oameni și caii. Ține- 
| pe Nakonto cu noi pentru că el reprezintă ochii și limba 
noastră. 

Apoi, în continuare cu Fenn de mână, cobori până la marginea 
ținuturilor mlăștinoase, până când găsi un luminiș între trestii. 
Înaintă cu greu, apoi se așeză în apa călduţă. Fenn îl privea cu 
interes de pe mal. Când își turnă apă pe cap cu căușul palmelor, 
ea izbucni în râs pentru prima dată. 

— Haide! strigă el, iar ea sări în apă fără nici cea mai mică 
ezitare. O așeză între genunchii lui, cu spatele la el și îi turnă 
apă pe cap. Stratul de jeg începu să se dizolve pe gât și pe 
umeri. Treptat, bucăţi de piele albă începură să se arate, cu 
urme de mușcături de păduchi. Când încercă să-i curețe 
murdăria de pe păr, guma întărită nu se lăsă ușor îndepărtată. 
Fenn se zbătu și protestă de câte ori o trăgea de păr. 

— Foarte bine. O să ne ocupăm de asta mai târziu. 

O ridică și începu s-o frece pe corp cu pumni de nisip de pe 
fundul apei. Chicoti când îi atinse coastele și încercă, nu prea 
hotărât, să scape, însă încă mai râdea când o prinse la loc. Se 
bucura de atenţia pe care i-o acorda. Când, în cele din urmă, 
Taita reuși să-i curețe stratul superficial de murdărie, scoase un 
brici de bronz din trusa sa medicală și începu cu pielea capului. 
Cu cea mai mare grijă, începu să-i radă părul aspru ca mătura. 
Copila îndură totul cu stoicism, chiar și atunci când briciul îi ciupi 
pielea și când începu să-i curgă sânge. Trebui să ascută în 
câteva rânduri briciul, pentru că părul ei aspru tocea des tăișul. 
Părul îi căzu în smocuri și dezveli treptat pielea palidă a capului. 
Când, în cele din urmă, termină, puse deoparte briciul și o studie 
cu atenţie. 

— Ce urechi mari ai! exclamă el. 

Capul ei chel părea prea mare pentru gâtul subţire care-l 
susținea. În contrast, ochii păreau și mai mari, iar urechile 
ieșeau în evidenţă ca ale unui pui de elefant. 

— Privită din toate părțile și din orice unghi, indiferent cum ar 
cădea lumina pe tine, ești în continuare o ființă destul de urâtă. 


Simţi afecțiunea din tonul lui și îi zâmbi încrezătoare, scoțând 
la iveală dinţii înnegriţi. Aproape îl podidiră lacrimile și se 
întrebă în sinea lui: „Când ai plâns ultima oară, bătrân prost?” 

Se întoarse și-și luă trusa, care conţinea alifia sa specială, un 
amestec de ierburi și uleiuri, remediul pentru tăieturi ușoare și 
vânătăi, răni diverse și alte dureri. Unse și masă scalpul fetei, 
ea-și închise ochii, asemenea unei pisici care este mângâiată. 
Continua să-i vorbească blând, iar din când în când fata își 
deschidea ochii, uitându-se la el, apoi îi închidea la loc. După ce 
termină cu unsul, ieșiră din apă și rămaseră așezați unul lângă 
celălalt. În timp ce soarele le usca trupurile, Taita alese un mic 
clește de bronz pe care îl trecu pe fiecare părticică a corpului ei. 
Alifia omorâse majoritatea păduchilor și a altor paraziți, însă mai 
găsi destui încă înfipţi în pielea ei. Îi smulse și îi omori pe rând. 
Spre încântarea lui Fenn, când îi omora pocneau și țâșnea 
sângele din ei. După ce îl găsi și pe ultimul, ea luă cleștele și 
începu să omoare gângăniile de pe el. Ochii ei erau mai ageri, 
iar degete îi erau mai pricepute ca ale lui, când căută în barbă și 
la subraţ. Apoi merse mai jos. Era o sălbatică și nu păru să aibă 
nicio inhibiţie când își trecu degetele peste cicatricea sidefie 
care-i rămase după ce fusese castrat. Taita încercase 
întotdeauna să-și ascundă acest semn, din teama de a nu fi 
ridiculizat, cu excepţia lui Lostris, pe vremea când era încă în 
viață. Acum Lostris era din nou în viață, iar el nu simţea niciun 
fel de jenă. Cu toate acestea, deși gesturile ei erau firești, el îi 
dădu deoparte mâna. 

— Cred că putem spune încă o dată că ne cunoaștem bine 
unul pe celălalt, spuse el când termină de căutat. Taita, zise el 
atingându-și pieptul. 

Fata se uită la el solemn. 

— Taita, zise el, repetând gestul. 

Înţelesese. 

— Taita, zise ea împungându-i pieptul cu degetul și chicotind. 

— Fenn, zise el atingând-o pe vârful nasului. 

— Fenn. 

Aceasta i se păru o glumă și mai bună. Scutură viguros din 
cap și își lovi pieptul slab cu mâna: 

— Khona Manzi, spuse ea. 

— Nu, o contrazise Taita. Fenn! 

— Fenn? repetă ea nesigură. Fenn? 


Accentul ei era perfect, ca și cum fusese anume născută ca să 
vorbească limba egipteană. Stătu puţin pe gânduri, apoi zâmbi 
și încuviinţă: 

— Fenn! 

— Bak-ker! Foarte bine, Fenn! 

— Bak-ker! repetă ea cuminte, lovindu-se din nou peste piept. 
Foarte bine, Fenn. 

Precocitatea ei îl uimi și îl amuză din nou pe Taita. 


+ Capitolul 30 


Când se întoarseră în tabără, Meren și ceilalți se uitară uimiţi 
la Fenn, deși fuseseră atenţionaţi să nu facă asta. 

— Pe Isis, e una de-a noastră! strigă Meren. Nu este deloc o 
sălbatică, deși se poartă ca și cum ar fi. E egipteancă. 

Se duse să-și caute traista și scoase de acolo o tunică pe care 
i-o dădu lui Taita. 

— E aproape curată și o va face să arate mai decent. 

Fenn se uită la veșmânt de parcă ar fi fost un șarpe veninos. 
Era obișnuită să umble goală și încercă să scape când Taita i-o 
băgă pe cap. Fu nevoie de multă stăruinţă ca să reușească s-o 
îmbrace. Tunica era mult prea largă, iar tivul îi venea până la 
glezne, însă bărbaţii se adunară în jurul ei și își exprimară 
deschis admiraţia. Fata adoptă o atitudine țanţoșă. 

— Femeie până în adâncul sufletului, zise Taita zâmbind. 

— Femeie într-adevăr, încuviință Meren și se întoarse la 
traista sa. 

Găsi acolo o panglică viu colorată și i-o aduse. Meren, mare 
iubitor de femei, avea întotdeauna fleacuri de felul acesta. Il 
ajutau să se apropie mai repede de reprezentantele sexului 
frumos pe care le întâlnea în călătoriile sale. li legă funda în 
jurul taliei ca să nu-i mai atârne tunica pe jos. Fenn se aplecă să 
vadă cum arată. 

— Uitați-vă la ea ce mândră este, spuseră cu toţii zâmbind. Ce 
păcat că este atât de urâtă! 

— Lucrurile nu vor rămâne așa, promise Taita și se gândi la 
cât de frumoasă fusese în cealaltă viaţă. 

Până a doua zi la prânz, cadavrele bărbaţilor luo putreziseră și 
se umflaseră. Duhoarea era de nesuportat chiar și de la 
distanță, așa că se văzură nevoiţi să-și mute tabăra. Inainte de 
asta, Taita îl trimise pe Nontu în papirus să îi aducă pe ceilalţi 
oameni, împreună cu caii lor. Apoi el și Meren se duseră să 


inspecteze femeile luo pe care le capturaseră. Erau încă păzite 
în centrul satului, legate cu frânghii și strânse unele în altele, 
goale și murdare. 

— Nu le putem lua cu noi, sublinie Meren. Nu ne sunt de 
niciun folos. Sunt atât de sălbatice, încât niciunul dintre soldaţi 
nu s-ar culca cu ele. Va trebui să scăpăm de ele. Să aduc câţiva 
oameni să mă ajute? N-o să ne ia prea mult timp, zise el 
scoțându-și sabia din teacă. 

— Dă-le drumul! ordonă Taita. 

Meren fu surprins. 

— Nu este înțelept, magule! Nu putem fi siguri că nu-i vor 
chema și pe alţii din neamul lor, care trăiesc acum în mlaștini, 
să ne fure caii și să ne facă în continuare greutăţi. 

— Dă-le drumul, repetă Taita. 

După ce le tăiară legăturile, femeile nu încercară să scape. 
Nakonto le ţinu un discurs înfricoșător, plin de ameninţări, apoi 
se repezi la ele cu sulița și le strigă să-și ia copiii și să se facă 
nevăzute în pădure. 

După aceea, încărcară caii și merseră două leghe, de-a lungul 
mlaștinii, apoi făcură din nou tabără la umbra unor copaci cu 
coroana bogată. Insectele care apărură numaidecât ce se lăsă 
seara îi chinuiră fără milă. 

După o zi, sosi din mlaștini și Nontu cu restul cailor și cu 
oamenii care mai supravieţuiseră. Shabako, care era în frunte, 
se prezentă la Taita și la Meren să le dea raportul. Nu aducea 
vești bune: de când rămăseseră singuri, mai muriseră cinci 
oameni și toţi ceilalţi, inclusiv el însuși, erau atât de bolnavi și 
de slăbiți, încât aproape că nu mai puteau încăleca fără ajutor. 
Nici animalele nu se simțeau mai bine. larba din mlaștini și 
plantele de apă nu fuseseră hrănitoare, iar unii dintre ei luaseră 
paraziți intestinali din bălțile cu apă stătută. Aveau în scaun 
mănunchiuri de viermi albi și de larve. 

— Mă tem că vom continua să pierdem cai și oameni dacă 
mai rămânem în acest loc pestilenţial, se îngrijoră Taita. larba 
este acră, iar caii nu-și vor reveni. Proviziile noastre de mei sunt 
pe terminate, cu greu ne ajung pentru hrana noastră, nu ne 
putem permite să le împărţim cu caii. Trebuie să găsim un loc 
mai bun pentru însănătoșirea cailor. 

ÎI chemă pe Nakonto la el și îl întrebă: 

— Există pe aici vreun deal? 


Nakonto se sfătui cu vărul său înainte de a răspunde: 

— Există un lanţ de dealuri în partea estică, la câteva zile de 
aici. Acolo iarba este dulce, iar seara adie vânturi răcoroase 
dinspre munţi. Acolo obișnuiam să ne ducem vitele la păscut în 
sezonul cald, zise el. 

— Condu-ne spre acel loc, zise Taita. 

A doua zi plecară dis-de-dimineaţă. După ce încălecă pe 
Năluca, Taita întinse mâna și o trase și pe Fenn în spatele lui. 
După expresia de pe chipul ei, era limpede că experienţa o 
înspăimânta, însă îl prinse de talie cu amândouă mâinile, se lipi 
cu fața de spatele lui și se agăţă de el ca o căpușă. Taita îi vorbi 
liniștitor, iar după vreo leghe, fata începu să mai slăbească 
strânsoarea ca de moarte și, de sus, de unde stătea, începu să 
privească în jurul ei. După încă o leghe uitase de frică și deja 
ciripea veselă ca o păsărică. Dacă el nu răspundea imediat, 
atunci îl bătea cu degetul pe spate și îl striga pe nume: 

„Taita! Taita!” striga ea arătând spre ceva care-i atrăsese 
atenţia. „Ce?” „Copac”, răspundea el, sau „cal” sau „pasăre”, 
„pasăre mare”. „Pasăre mare”, repeta ea. 

Învăţa repede și prindea foarte bine pronunția. Repeta doar o 
dată sau de două ori cuvântul și-l putea reproduce, iar odată ce 
o făcea, deja îl reţinea. În a treia zi deja lega cuvintele în 
propoziţii simple. 

— Pasăre mare zboară. Pasăre mare zboară repede. 

— Da, da. Eşti atât de isteață, Fenn! Da, zboară foarte repede, 
o încurajă el. E ca și cum ţi-ai aminti ceva ce știai deja, dar ai 
uitat. Acum începi și tu să-ţi amintești repede, nu-i așa? 

Ascultă cu atenţie, apoi alese dintre cuvintele pe care deja le 
învățase și le repetă cu o înfloritură: 

— Da, da. Fenn cea isteaţă. Repede, vine repede! 

Apoi se uită la mânzul Vârtej care se ţinea după iapă: 

— Căluţ vine repede! 

Mânzul o fascina. | se păru greu de pronunţat numele 
„Vârtej”, așa că-i spuse „Căluţ”. Imediat ce descălecară ca să 
ridice tabăra, fata îl strigă pe mânz: 

— Haide, Căluţ! 

Mânzul părea că se bucură de compania ei, la fel de mult ca și 
ea. Veni lângă ea și o lăsă să-l ia de gât și să se lipească de el, 
ca doi gemeni uniţi în pântecele mamei. Văzu că bărbaţii le dau 


cailor mei, așa că fură și ea puţin mei și îi oferi și lui. Se necăji 
când văzu că o refuză. 

— Cal rău! îl certă ea. Căluţ rău! 

Învăţase numele tuturor bărbaţilor, începând cu Meren, care-i 
dăduse panglica și pe care-l prefera dintre toţi. Ceilalţi se 
dădeau de ceasul morţii să-i intre în graţii. Îi păstrau din rațiile 
lor de mâncare, care și așa erau mici, și o învățau cântece de 
marș. Taita le interzise să mai facă asta în momentul în care 
Fenn începu să murmure niște versuri obscene. li găseau mici 
daruri, pene strălucitoare, ţepi de arici și pietre frumos colorate 
pe care le culegeau din nisipul albiilor râurilor secate pe care le 
traversau. 

Dar coloana înainta încet. Nici oamenii, nici caii nu rezistau să 
meargă o zi întreagă. Porneau la drum târziu și se opreau 
devreme, cu pauze dese. Încă trei soldaţi muriră de boala 
mlaștinilor, iar ceilalţi cu greu își găsiră forța să le sape 
mormintele. Dintre cai, Năluca și mânzul ei se simțeau cel mai 
bine. Rana de suliță din șoldul iepei se vindecase frumos și, în 
ciuda marșului susținut, încă mai avea lapte ca să-l hrănească 
pe Vârtej. 

Într-o după-amiază, când își făceau tabără, orizontul era plin 
de praf, iar aburii de căldură se ridicau din pământ. Cu toate 
acestea, dimineaţa răcoroasă curăţase cerul, așa că putură să 
întrezărească dealurile în depărtare. Pe măsură ce se îndreptau 
spre ele, peisajul devenea mai promiţător. In cea de-a opta zi de 
la plecarea din mlaștini, ajunseră la poalele unor dealuri masive. 
Pantele erau împădurite și din loc în loc se vedeau izvoare și 
cascade. Urmând cursul unui izvor, urcară cu greu panta 
dealului și ajunseră la un platou întins. Acolo aerul era mai 
proaspăt și mai rece. Răsuflară ușuraţi și priviră mulţumiţi în 
jurul lor. Văzură pâlcuri de copaci falnici și iarbă înaltă. Turme 
de antilope și de ponei sălbatici pășteau pe pășuni. Nu erau 
urme ale prezenţei omului. Peisajul era de o sălbăticie 
cuceritoare. 

Taita alese cu atenţie un loc pentru tabără, luând în 
consideraţie fiecare aspect, după cum bătea vântul și după 
direcția soarelui, ca să fie în apropierea unui curs de apă și 
lângă o pășune pentru cai. Tăiară bârne de lemn și stuf pentru 
acoperiș și își ridicară colibe confortabile. Construiră o zareeba - 
un gard din stâlpi groși cu vârfuri ascuţite și înconjurară tabăra, 


apoi împărțiră locul în două, o parte pentru oameni și o parte 
pentru cai și catări. In fiecare seară aduceau animalele de la 
păscut și le închideau pe timpul nopţii, ca să le ferească de leii 
înfometați și de sălbatici. 

Pe malul pârâului, acolo unde pământul era fertil și roditor, 
defrișară și săpară. Mai construiră un gard solid ca să ţină 
animalele departe de acel loc. Taita alese seminţe din desagii 
de mei, bob cu bob, judecând după aura lor dacă vor da rod sau 
nu, și le aruncă pe cele stricate. Le plantară pe cele alese în 
pământul pregătit, iar Taita construi un sistem de irigaţii ca să 
ridice apa din râu și să ude cu ea răsadurile. După câteva zile, 
boabele aveau să încolţească, iar în câteva luni aveau să 
strângă recolta. Meren organiză o pază continuă la ogor, 
formată din soldați înarmaţi și purtând tobe cu care alungau caii 
și maimuțele sălbatice. Construiră focuri de pază în jurul 
gardului și le întreținură zi și noapte. În fiecare dimineaţă caii și 
catării erau lăsaţi liberi pe pășune. Se înfruptau din iarba grasă 
și în scurt timp își recăpătară forțele. 

Vânatul se găsea din abundență pe platou. La câteva zile, 
Meren pleca însoţit de câţiva soldați și se întorcea cu antilope 
sau cu păsări sălbatice. Prada era din belșug, iar bărbaţii se 
înfruptau din carne sau din pește. Fenn îi uimea cu apetitul ei 
pentru carne. 

Taita cunoștea majoritatea copacilor, a arbuștilor și a 
plantelor care creșteau pe platou. Intâlnise aceste specii în anii 
petrecuţi în ţinuturile înalte ale Etiopiei. Le arăta oamenilor care 
ierburi erau hrănitoare și, sub atenta lui supraveghere, culeseră 
spanac sălbatic de pe malurile râului. De asemenea, săpară 
după rădăcinile unei plante care creștea din abundență și le 
fierseră, înlocuind astfel pâinea de mei. 

In aerul rece și plăcut al dimineții, Taita și Fenn se duceau în 
pădure și culegeau coșuri de frunze și fructe de pădure, rădăcini 
și bucăţi de scoarță proaspătă și umedă care avea proprietăţi 
medicinale. Când căldura devenea supărătoare, se întorceau în 
tabără și fierbeau o parte din plante, le uscau la soare sau le 
măcinau. Cu poţiunile pe care le preparau, Taita trata bolile și 
rănile cailor și ale oamenilor. 

Foarte eficientă se dovedi fiertura din coaja unui arbust ţepos, 
care era atât de amară și de astringentă, încât îți dădeau 
lacrimile și îţi tăia respiraţia. Din această licoare Taita le dădea 


înghiţituri zdravene celor care încă mai sufereau de bolile 
mlaștinilor. Fenn stătea lângă ei și îi încuraja, în timp ce se 
înecau și gâfâiau. 

— Bravo, Shabako! Foarte bine, Shabako! 

Niciunul nu putea rezista dezmierdărilor ei. Sorbeau din 
băutura amară și o dădeau pe gât în jos. Vindecarea era rapidă 
și completă. Din praful obţinut din scoarţa unui copac și din 
seminţele unui arbust pricăjit, Taita prepară un laxativ atât de 
eficient, încât Nakonto, care părea să aibă bolovani în burtă, fu 
mai mult decât mulțumit de rezultat. 

În ciuda uimitoarei ei pofte de mâncare, Fenn rămase subţire, 
însă cu abdomenul tare și umflat. Ajutat de ea, Taita prepară o 
altă licoare din rădăcini fierte. Când o invită să o bea, luă doar o 
înghiţitură, apoi o rupse la fugă. Era iute, însă și el era pregătit 
să-i facă față. Se chinui vreo două zile s-o convingă. Bărbații 
puseră rămășag cu privire la învingător. In cele din urmă, 
câștigă Taita, iar ea bău o porție întreagă fără ca el să fie nevoit 
să apeleze la harul lui. Rămase îmbufnată până a doua zi 
dimineaţa când, spre mirarea lui, elimină un ghem de viermi 
intestinali albi, aproape de dimensiunea capului ei. Era atât de 
mândră de ceea ce făcuse, încât îl chemă mai întâi pe Taita, 
apoi pe toţi ceilalţi să-l admire. Cu toţii se arătară surprinși, așa 
cum trebuiau să fie, și recunoscură că, într-adevăr, Fenn este o 
fată isteață și curajoasă. După câteva zile, abdomenul ei căpătă 
o formă graţioasă, iar membrele i se rotunjiră. Dezvoltarea ei 
fizică era uimitoare: în câteva luni făcu progrese pe care o fată 
le-ar fi făcut în câţiva ani. Lui Taita i se părea că înflorește sub 
ochii lui. „Nu e un copil obișnuit, își spunea el. Este reîncarnarea 
unei regine și a unei zeițe.” 

Dacă avea vreo urmă de îndoială în această privință, nu 
trebuia decât să-și deschidă Ochiul Interior și să-i privească 
aura. Splendoarea ei era divină. 

— Zâmbetul tău minunat ar uimi și caii acum, îi zicea Taita, 
iar ea zâmbea larg, arătându-și dinţii odinioară negri. 

Negreala se dusese, iar acum dinţii ei erau albi ca sarea și 
perfecţi. Taita îi arătă cum să culeagă crenguţe verzi și să 
mestece partea fibroasă ca să-și frece dinţii și să-şi 
împrospăteze respiraţia. Fetei îi plăcu gustul și nu sări în nicio zi 
peste acest ritual. 


În privinţa deprinderii limbii, copila trecu de la dezastruos, la 
slab, bine și perfect. Vocabularul de care dispunea se dezvolta 
pe zi ce trecea: putea alege cuvântul exact pentru a-și exprima 
sentimentele sau pentru a descrie un obiect cu acuratete. 
Curând reuși să-l impresioneze pe Taita cu rimele, jocurile de 
cuvinte și calambururile pe care le făcea. Fenn era avidă să 
înveţe. Dacă nu avea mintea complet ocupată, se plictisea și era 
nesuferită. Când se chinuia cu vreo sarcină pe care i-o dădea 
magul, era dulce și maleabilă. Taita trebuia să-i găsească ceva 
de făcut aproape zilnic. 

Făcu tăblițe de scris din lutul de pe malul râului și începu s-o 
înveţe hieroglifele. Puse o tăbliță din lut la intrarea în coliba lor 
și alese pietre colorate pentru socotit. După câteva zile prinsese 
deja regulile elementare și, pe măsură ce făcea progrese, o 
învăță Regula lui Şapte, apoi Adunarea Castelelor. Intr-o zi, îl 
bătu pe Meren la trei dintre cele patru jocuri, spre disperarea lui 
și spre deliciul privitorilor. Din grăsimea animalelor vânate de 
oamenii lui Meren amestecată cu cenușa unui arbust, Taita făcu 
săpun. După câtva timp, magul reuși să îndepărteze și ultimele 
urme de vopsea cu care mama adoptivă a lui Fenn o pictase 
după obiceiul tribului. Cu ajutorul alifiei tămăduitoare a lui Taita, 
dispăru și ultimul parazit de pe pielea fetei. Mușcăturile lor 
păliră, apoi se vindecară cu totul. Pielea corpului ei deveni de un 
crem fără pată, translucidă precum chihlimbarul, acolo unde o 
atingeau razele soarelui. Îi crescu și părul și când reuși să-i 
acopere urechile arăta ca o coroană aurie. Ochii, deși la fel de 
mari și de verzi, nu-i mai dominau celelalte trăsături, mai 
delicate, ci le completau și le accentuau. In faţa lui Taita, care o 
sorbea din priviri, devenea la fel de frumoasă ca în cealaltă 
viaţă. Când se uita la ea sau când îi asculta respiraţia ușoară în 
timpul nopţii, când dormea lângă rogojina lui, încântarea era 
umbrită doar din pricina viitorului. Era conștient că în câţiva ani 
va deveni femeie, iar instinctele ei vor cere ceva ce el nu îi va 
putea oferi. Va fi, prin urmare, obligată să se uite în altă parte și 
să-și caute un bărbat care-i va putea satisface nevoile femeiești. 
Pentru a doua oară în viaţa sa, va fi obligat să vadă cum pleacă 
în braţele altui bărbat și va trăi din nou experiența amară a 
iubirii pierdute. 


„Viitorul își poartă singur de grijă. Cel puţin, o am acum doar 
pentru mine. Trebuie să mă mulțumesc și cu atât”, își zicea el și 
își alunga temerile. 

Deși toţi din jurul ei păreau fermecați de frumuseţea ei 
înfloritoare, Fenn nu părea să fie conștientă de acest lucru. Le 
răsplătea adoraţia cu prietenie sinceră, însă rămânea un spirit 
neîncătușat. Își păstra toată afecțiunea doar pentru Taita. 


+ Capitolul 31 


Năluca se număra și ea printre cei prinși în mrejele lui Fenn. 
Când Taita era ocupat cu prepararea poţiunilor și cu meditaţia, 
Fenn mergea pe pajiște să o caute. lapa o lăsa să se ţină de 
coamă ca să încalece, apoi o învăţa cum se călărește. La 
început, mergea domol la pas. În ciuda îndemnurilor lui Fenn, nu 
pornea în galop decât când se asigura că fata stătea bine. După 
câteva săptămâni, o învățase deja să călărească la pas. lapa nu 
lua în seamă micile ghionturi și îndemnurile repetate „Dii, dii!” 

Apoi, într-o după-amiază caldă, când Taita trăgea un pui de 
somn la umbra colibei, Fenn se duse la padocul cailor, sări pe 
spinarea iepei care plecă cu ea. Lângă gard, Fenn o împunse cu 
călcâiele, iar Năluca o porni elegant la galop. Când ajunseră în 
iarba aurie a savanei, iapa încetini pasul. Fenn se ţinea bine, 
ușor aplecată în faţă. Apoi, mai mult ca să vadă cum 
reacţionează, o prinse de coamă și strigă: 

— Haide, draga mea, hai să mergem! 

La început încet, apoi tot mai repede, Năluca o luă la fugă cu 
toată viteza de care era în stare, urmată îndeaproape de Vârtej. 
Alunecară grațios peste pajiște. 

Taita fu trezit de vocile bărbaţilor: 

— Aleargă, Năluca, aleargă! 

— Calarește, Fenn, călărește! 

Fugi la poartă și îi văzu pe cei trei dispărând la linia 
orizontului. Nu știa pe cine să-și verse mai întâi furia. Meren 
alese tocmai acel moment ca să strige: „Pe vânturile lui Seth, 
câlărește ca un soldat!” devenind astfel ţintă a furiei lui Taita. 
Magul încă îl boscorodea pe Meren când Năluca reapăru pe 
pajiște, cu Fenn în spate, chiuind de încântare și cu Vârtej 
alături. lapa se opri în faţa lui Taita, iar copila alunecă jos și fugi 
spre el. 

— O, Taita, m-ai văzut? Nu-i așa că am fost minunată? Nu-i 
așa că ai fost mândru de mine? 


Taita se uită la ea și-i spuse: 

— Să nu mai faci niciodată un lucru atât de necugetat și de 
periculos! 

Fenn se întristă. Umerii îi căzură, iar ochii i se umplură de 
lacrimi. 

— Dar trebuie să recunosc că ai călărit foarte bine și sunt 
mândru de tine, adăugă el cu răceală. 

— Magul vrea să spună că ai călărit cu priceperea unui soldat, 
însă ne-am temut cu toţii să nu cumva să păţești ceva, îi explică 
Meren, deși nu aveam niciun motiv să ne facem griji. 

Fenn se lumină la față imediat și își șterse lacrimile cu podul 
palmei. 

— Chiar asta ai vrut să spui, Taita? întrebă ea. 

— Cred că da, încuviinţă el cu voce răgușită. 

În seara aceea, Fenn stătu cu picioarele încrucișate pe 
rogojină la lumina lămpii cu ulei și îl privi pe Taita cu un aer 
solemn, în timp ce acesta era întins pe spate, cu barba 
pieptănată și cu mâinile împreunate pe piept, pregătindu-se de 
culcare. 

— Nu mă vei lăsa niciodată singură, nu-i așa, Taita? 

— Sigur că nu, zise el zâmbindu.-i. Voi fi întotdeauna alături de 
tine. 

— Sunt așa de bucuroasă! zise ea aplecându-se și 
îngropându-și fața în barba lui argintie. Ce moale este! șopti ea. 
Ca un nor. 

Apoi emoţiile de peste zi o copleșiră și adormi cu capul pe 
pieptul lui. Taita rămase așa un timp, ascultându-i respirația. 
Asemenea fericire nu poate dura prea mult. Era prea intensă. 


t Capitolul 32 


A doua zi, se treziră dis-de-dimineaţă. De îndată ce mâncară 
micul dejun, niște terci de mei și lapte de iapă, plecară în 
pădure după ierburi. După ce își umplură coșurile, Taita o luă 
înainte, spre locul lor preferat de lângă râu. Se așezară pe o 
piatră înaltă și își priviră chipurile oglindite în apa de dedesubt. 

— Uită-te la tine, Fenn, zise el. Uită-te cât de frumoasă te-ai 
făcut! 

Fenn se uită în apă fără interes, însă fu imediat fascinată de 
chipul care se uita la ea din oglinda apei. Ingenunche, se aplecă 
peste apă, apoi își privi chipul îndelung. În cele din urmă, șopti: 

— Nu crezi că am urechile cam mari? 


— Urechile tale sunt ca petalele unei flori, răspunse el. 

— Unul dintre dinţii mei e strâmb. 

— Doar foarte puţin, însă îţi face zâmbetul mai enigmatic. 

— Dar de nasul meu ce zici? 

— Este cel mai desăvârșit năsuc din câte am văzut vreodată. 

— Chiar așa? 

— Chiar așa. 

Se întoarse spre el și-i zâmbi, apoi el îi spuse: 

— Zâmbetul tău luminează întreaga pădure. 

Fenn se duse la el și-l îmbrăţișă, însă, pe neașteptate, Taita 
simți un vânt rece trecându-i peste obraji, deși frunzele 
copacilor care atârnau deasupra lor nu se clintiseră. Se înfioră, 
iar pulsul începu să-i bată cu repeziciune. Işi dădu seama că nu 
mai erau singuri. O trase spre el ca s-o protejeze și se uită la 
apă, peste umărul ei. La suprafaţa ei se vălurise puţin, de parcă 
un drac-de-mare ar fi agitat-o din interior. Își auzi inima 
bătându-i și mai tare în urechi și știu că nu era un pește. Se 
concentră mai mult și observă o umbră subtilă care părea să se 
onduleze ca frunzele unui nufăr undeva sub apă. Treptat, umbra 
se metamorfoză într-o siluetă umană, înfășurată într-o mantie și 
purtând pe cap o glugă voluminoasă, încercă să pătrundă cu 
privirea prin faldurile mantiei, însă nu era decât o umbră. Fenn îl 
simţi tensionându-se și se uită la faţa lui, apoi își întoarse 
privirea să vadă la ce se uita el. Privi, la rândul ei, în râu și șopti 
speriată: 

— E ceva acolo. 

În timp ce vorbi, imaginea păli, iar suprafaţa apei deveni din 
nou netedă și calmă. 

— Ce era acolo, Taita? 

— Tu ce-ai văzut? 

— Era cineva în râu, sub undele apei. 

Taita nu fu deloc surprins la auzul acestor cuvinte. Știuse de 
la bun început că are acest dar. Nu era pentru prima dată când 
îi dovedea acest lucru. 

— Ai văzut deslușit acel lucru? 

Nu voia să o influențeze în niciun fel. 

— Am văzut pe cineva sub apă, îmbrăcat complet în negru... 
dar nu avea față. 

Văzuse toată imaginea, nu doar fragmente. Harul cu care 
fusese înzestrată era puternic, poate că la fel de puternic ca al 


lui. Va putea lucra cu ea așa cum nu putuse niciodată lucra cu 
Meren. Putea s-o ajute să se desăvârșească și să-i călăuzească 
forța. 

— Cum te-a făcut să te simţi? 

— Mi-a dat fiori reci, șopti ea. 

— Ai simţit vreun miros? 

— Era un miros de pisică, ba nu, de șarpe. Nu sunt sigură. Dar 
știu că acea fiinţă era rea, zise ea agățându-se de braţul lui. Ce 
era? 

— Ceea ce ai simţit a fost mirosul unei vrăjitoare. 

N-avea de gând să-i ascundă nimic. Avea trupul unui copil, 
însă mintea și sufletul îi erau ale unei femei puternice. Nu era 
nevoie s-o apere. Pe lângă darul pe care-l avea, dispunea de 
rezervele de putere și experienţă acumulate în cealaltă viaţă. El 
trebuia doar s-o ajute să găsească cheia acestei tainiţțe din 
mintea ei, acolo unde era zăvorâtă întreaga ei comoară. 

— Ceea ce ai văzut a fost umbra unei vrăjitoare. lar ceea ce ai 
mirosit a fost duhoarea ei. 

— Cine este această vrăjitoare? 

— Îți voi spune într-o zi, foarte curând, însă acum trebuie să 
ne întoarcem în tabără. Avem acolo lucruri importante de făcut. 


t Capitolul 33 


Vrăjitoarea le dăduse de urmă, iar Taita înţelese că fusese o 
greșeală să rămână atât de mult timp într-un loc atât de 
minunat. Trebuiau să plece repede de acolo. Din fericire, 
oamenii erau odihniţi și cu forțele complet refăcute. Cu moralul 
stăteau bine. Caii erau puternici. Desagii cu mei erau plini. 
Săbiile erau ascuţite și tot echipamentul reparat. li găsise 
vrăjitoarea, dar și Taita o găsise pe ea. Ştia unde-și avea 
bârlogul. Meren își chemă soldaţii la el. Pierderile suferite în 
ţinuturile mlăștinoase erau importante. În urmă cu aproape un 
an și jumătate, din fortul Qebui plecaseră nouăzeci și trei de 
oameni. Doar treizeci și șase mai răspunseră acum chemării lui 
Meren. Cu caii și catârii stăteau mai bine. Dintre cei trei sute, la 
care se adaugă cei cinci catâri de cărăușie primiţi în dar, 
supravieţuiseră o sută optzeci și șase. 

Fără să privească în urmă, ridicară tabăra, încărcară totul și 
coborâră spre râu. Fenn nu mai mergea în spatele lui Taita pe 
Năluca. După demonstraţia de pricepere în arta călăriei, ceruse 
să i se dea un cal, iar Taita îi alesese armăsar puternic și blând. 


Fenn era încântată de el. 

— O să-i spun Gâscă, îl anunţă ea. 

Taita se uită nelămurit la ea: 

— De ce „Gâscă”? 

— Mie îmi plac gâștele. Îmi aminteşte de o gâscă, îi explică ea 
mândră. 

Taita decise că cel mai bine va fi să accepte numele fără alte 
discuţii. 

De îndată ce poteca ajunse la poalele dealului și deveni 
suficient de largă, Fenn avansă și ajunse în dreptul lui Taita, atât 
de aproape, încât genunchii aproape că li se atingeau în mers. 
În felul acesta, puteau sta de vorbă. 

— Mi-ai promis că-mi spui despre vrăjitoarea din apă. Acum e 
momentul potrivit. 

— Da, așa este. Vrăjitoarea este o femeie foarte bătrână. 
Trăiește de la începutul lumii. Este foarte puternică și face 
lucruri rele. 

— Ce lucruri rele? 

— Devorează bebeluși, răspunse Taita, iar Fenn se cutremură. 
Și îi atrage pe bărbaţii înţelepţi în ghearele ei și le devorează 
sufletele. Apoi le aruncă trupurile vlăguite. 

— Nu mi-aş fi imaginat că așa ceva este posibil. 

— Asta e nimic, zise Taita. Cu puterile ei a oprit cursul 
fluviului care este mama acestui pământ, râul ale cărui ape dau 
viață, mâncare și băutură tuturor oamenilor. 

— Și tribul luo a crezut că eu am omorât râul, spuse Fenn. M- 
au scos din sat ca să mor de foame și să mă mănânce fiarele 
sălbatice. 

— Sunt niște fiinţe crude și ignorante, încuviinţă Taita. 

— Sunt bucuroasă că tu și Meren i-aţi măcelărit, rosti ea cu 
indiferenţă, apoi ramase tăcută un timp. De ce-ar vrea 
vrăjitoarea să ucidă fluviul? 

— A vrut să îl răstoarne pe faraon și să subjuge popoarele din 
regatul lui. 

— Ce este acela un faraon și ce înseamnă „a subjuga”? 

Taita îi explică, iar ea îl privi grav, apoi zise: 

— În cazul acesta, este cu adevărat rea. Unde trăiește? 

— Pe un munte, pe malul unui lac, în îndepărtatele ţinuturi de 
la miazăzi, zise el arătând înainte. 

— Acolo ne ducem? 


— Da. Vom încerca s-o oprim și să-i redăm râului apele. 

— Dacă trăiește atât de departe, cum de a ajuns în apele 
râului, în locul în care am văzut-o? 

— Nu pe ea am văzut-o. Am văzut doar umbra ei. 

Fenn se încruntă și își încreţi nasul, chinuindu-se să înţeleagă. 

— Nu pricep. 

Taita căută în sacul de piele care-i atârna la cingătoare și 
scoase un bulb de crin pe care-l luase cu el în scopuri didactice. 
l-I dădu și-i zise: 

— Cunoști acest bulb. 

— Bineînţeles, răspunse ea după ce-l examină superficial. Am 
cules mulţi bulbi ca acesta. 

— În interior sunt multe straturi. Unul în altul, iar în centru 
este un mic sâmbure. 

Fenn dădu aprobator din cap, iar el își continuă demonstrația. 

— Tot așa este alcătuit și universul nostru. Noi suntem miezul 
din centrul lui. În jurul nostru sunt straturi de existenţă pe care 
nu le putem înțelege sau simţi - în afara cazului în care avem 
puteri deosebite. Mă înţelegi? 

Dădu din cap din nou, precaută, apoi recunoscu cu un aer 
nevinovat. 

— Nu, nu înţeleg, Taita. 

— Visezi când dormi, Fenn? 

— O, da! zise ea cu entuziasm în glas. Mă fac să râd și să mă 
simt fericită. Uneori, în visul meu, simt că pot zbura. Vizitez 
locuri ciudate și frumoase. Dar uneori am și vise care mă 
întristează, continuă ea, iar zâmbetul îi fu înlocuit de o expresie 
înspăimântată. 

Taita o urmărise când dormea și avea coșmaruri, dar nu o 
mișcase niciodată și nu o trezise, ci se folosise de harul său ca 
să o liniștească și s-o aducă cu blândețe din acele locuri 
întunecate. 

— Da, Fenn, știu. În somn, părăsești stratul acestei existenţe 
și te muţi în următorul. 

Ea zâmbi, iar Taita continuă: 

— Deși majoritatea oamenilor au vise pe care nu le pot 
controla, unii au un dar special de a vedea dincolo de miezul 
existenţei în care sunt închiși. Unii, marii învăţaţi și magii, pot 
chiar să călătorească cu spiritul acolo unde doresc. Ca să vadă 
lucrurile de la distanţă. 


— Tu poţi face asta, Taita? 

Taita surâse enigmatic, iar ea izbucni: 

— Trebuie să fie ciudat și minunat! Mi-ar plăcea să pot face 
asta. 

— Poate că într-o zi chiar o să reușești s-o faci. Vezi tu, Fenn, 
ai zărit umbra din lac, ceea ce înseamnă că ai puteri. Trebuie 
doar să te instruiesc ca să le poţi folosi și controla. 

— Așadar, vrăjitoarea a venit să ne spioneze? Chiar a fost 
acolo? 

— Spiritul ei a fost. Se uita la noi. 

— Mi-e teamă de ea. 

— Așa e și firesc. Dar nu trebuie să cedăm. Trebuie să-i ţinem 
piept cu puterile noastre, eu și cu tine. Trebuie s-o înfruntăm și 
să-i desfacem vrăjile. Dacă reușim să facem acest lucru, o vom 
distruge, iar lumea va deveni un loc mai bun. 

— Te voi ajuta, declară ea hotărâtă. Dar mai întâi trebuie să 
mă înveţi cum să fac asta. 

— Progresele tale de până acum au fost miraculoase, zise el 
privind-o cu admiraţie. 

Mintea ei deja evolua spre ceea ce fusese odinioară, pe 
vremea când era regină. 

— Ești pregătită să înveţi în continuare, îi spuse el. Vom 
începe chiar acum. 


t Capitolul 34 


Instruirea ei începea dimineața, când se urcau pe cai și 
continua toată ziua. Principala lui grijă era să-i insufle datoria 
unui mag, adică aceea de a folosi în mod responsabil puterile cu 
care erau înzestrați amândoi. Nu trebuiau folosite niciodată în 
scopuri frivole sau pentru a obţine câștiguri mărunte și egoiste. 
De îndată ce își înţelese menirea sacră și o pecetlui cu un 
jurământ, pe care, la îndemnul lui Taita, îl repetă de câteva ori, 
trecură la studiul magiilor ușoare. La început se asigură că nu o 
obosește prea mult și că avansează în ritmul ei firesc de a 
acumula informaţii. Dar nu avea de ce să se îngrijoreze: era 
neobosită, iar hotărârea ei era de nezdruncinat. 

Prima dată o învăţă cum să se protejeze, adică să țeasă o 
vrajă prin care să se ascundă de ochii altor oameni. Practica 
acest ritual la sfârșitul fiecărei zile, când erau singuri. Stătea 
liniștită lângă Taita și, cu ajutorul lui, încerca să facă o vrajă de 


camuflare. După nopţi de încercări, în cele din urmă Fenn reuși. 
Atunci el îl strigă pe Meren. 

— Ai văzut-o pe Fenn? Vreau să vorbesc cu ea. 

Meren se uită în jur, iar privirea lui trecu peste trupul copilei 
fără s-o vadă. 

— Nu cu mult timp în urmă era aici. Probabil s-a dus în 
tufișuri. Să plec s-o caut? 

— Nu contează, nu era important. 

Meren plecă, iar Fenn chicoti triumfătoare. 

Meren făcu stânga-mprejur și se uită lung. 

— lat-o! E chiar lângă tine. Bravo, Fenn, eu n-am fost 
niciodată în stare să fac această vrajă, zise Meren zâmbind 
strâmb. 

— Acum vezi că dacă nu te mai concentrezi, vraja se sparge 
ca sticla, o certă Taita. 

După ce fata învăţă să-și ascundă corpul, Taita începu să-i 
arate cum să-și ascundă spiritul și aura. Acest lucru era mai 
dificil. Mai întâi trebuia să se asigure că vrăjitoarea nu se afla pe 
urmele lor, căci până când stăpânea pe deplin tehnicile magiei, 
era vulnerabilă și nu era bine să primească vreo influenţă 
malefică în timp ce exersa. Trebuia să verifice cu atenţie aerul 
din jurul lui înainte de a începe lecţiile și să ţină garda sus. 

Prima ei sarcină fu să înțeleagă aura de viață care înconjoară 
toate fiinţele de pe pământ. Nu o putea vedea și nici n-avea să o 
vadă vreodată până când nu i se deschidea Ochiul Interior. Taita 
era hotărât să o ducă pe Fenn, cu prima ocazie, la templul 
Saraswati. Între timp, trebuia să i-l descrie. De îndată ce înţelese 
conceptul de aură, Taita putu să i-l explice pe cel de Ochi 
Interior și felul în care iniţiaţii au puterea să-l controleze. 

— Tu ai un Ochi Interior, Taita? 

— Da, dar și vrăjitoarea are, răspunse el. 

— Cum arată aura mea? întrebă ea, cu ingenuă vanitate 
feminină. 

— Este o lumină aurie strălucitoare, așa cum n-am mai văzut 
până acum și nici nu mă aștept să văd prea curând. Este divină. 

Fenn strălucea de încântare, iar Taita continuă: 

— Tocmai aici este problema. Dacă continui să o lași să 
strălucească, atunci vrăjitoarea te va simţi într-o clipă și-și va da 
seama ce ameninţare reprezinţi pentru ea. 

Fenn se gândi un timp la cele spuse de Taita, apoi zise: 


— Ai zis că vrăjitoarea s-a uitat la noi din apă. In cazul acesta, 
nu mi-a văzut deja aura? Nu e prea târziu să încerc să mi-o 
ascund acum? 

— Nu e posibil, nici măcar pentru un iniţiat, să vezi aura cuiva 
de departe. Acest lucru este posibil doar dacă te afli faţă în faţă 
cu acea fiinţă. Am văzut-o pe vrăjitoare în apă ca un spectru și 
așa ne-a văzut și ea pe noi. A putut vedea doar întruparea fizică 
a ființelor noastre și ne-a putut asculta doar conversaţia, ne-a 
putut chiar simţi mirosul, așa cum i l-am simţit și noi, însă nu ti- 
a putut vedea aura. 

— Dar pe-a ta a putut-o vedea? Ţi-ai ascuns-o de ea? 

— Ca iniţiaţi, nici eu, nici vrăjitoarea nu avem aură. 

— Învaţă-mă să mi-o ascund pe-a mea, se rugă ea de el. 

Bătrânul dădu din cap și zise: 

— Te voi învăța, însă trebuie să fim foarte precauţi. Trebuie să 
fiu sigur că nu se uită la noi și nu ne ascultă. 

Se dovedi a nu fi o sarcină ușoară. Fenn trebui să se bazeze în 
întregime pe el în ceea ce privește reușita eforturilor sale. La 
început, tot ce putea face era să-i tremure aura pentru câteva 
secunde, însă imediat îi strălucea la fel de puternic ca înainte. 
Perseverară și, treptat, cu cele mai mari eforturi din partea ei și 
sub directa lui îndrumare, trecură de la tremuratul aurei, la o 
înceţoșare semnificativă. Însă îi trebuiră săptămâni de încercări 
până când reuși să-și ascundă aura după propria voinţă, 
reducând-o până la dimensiunea aurei lui Meren sau a oricărui 
alt soldat și să-i menţină strălucirea aceasta pentru o perioadă 
lungă de timp. 

După nouă zile de la plecarea din tabăra de pe platou, 
ajunseră la râu. Deși de la un mal la altul Nilul era lat de vreo 
leghe, apele lui nu erau mai mari decât pâraiele din munţi, 
lângă care cultivaseră mei. Firișorul de apă aproape se pierdea 
prin nisipul uscat și prin mâlul din albie. Cu toate acestea, era 
îndeajuns pentru nevoile lor. O luară spre sud și mărșăluiră de-a 
lungul malului estic, parcurgând câteva leghe în fiecare zi. 
Elefanții săpaseră în mâl gropi adânci în căutare de apă curată. 
Oamenii și caii băură din acele găuri. În fiecare zi, făceau tabără 
pe lângă turme de astfel de animale bătrâne care se adăpau din 
acele găuri, ridicând guri uriașe de apă în trompe și aruncându- 
le pe gâturile lor roz, însă la apropierea soldaţilor, se adunau 


repede pe mal, dădeau din urechi și sunau din trompe, apoi se 
făceau nevăzute în pădure. 

Elefanții constituiau resurse inepuizabile de fildeș. Meren își 
stăpâni cu greu instinctul de vânător ca să-i lase să plece teferi 
și nevătămaţi. Acum întâlneau și alți oameni din tribul shilluk, 
care-și pășteau turmele pe malurile fluviului. Nontu era foarte 
emoţionat. 

— Bătrâne și mult venerate mag, acești oameni sunt din satul 
meu. Au vești despre familia mea, îi zise el lui Taita. Acum două 
sezoane, una dintre soțiile mele a fost înșfăcată de un crocodil 
când scotea apă din râu, însă celelalte trei soţii sunt bine și au 
născut mulți copii. 

Taita știa că Nontu fusese plecat de opt ani și se miră auzind 
de aceste nașteri. 

— Mi-am lăsat soțiile în grija fraţilor mei, îi explică vesel 
Nontu. 

— Se pare că s-au ocupat cum se cuvine de ele, remarcă 
Taita pe un ton sec. 

— Cea mai mare fiică a mea a crescut, continuă Nontu 
dezinvolt, și acum a ajuns la vârsta măritișului. Mi-au spus că s-a 
făcut o frumuseţe de fată și că băieţii au oferit multe vite ca s-o 
ia de nevastă. Trebuie să mă duc cu acești oameni care sunt de 
un neam cu mine, să aranjez nunta și să mă ocup de vite. 

— Mă întristează gândul că o să ne părăsești, îi spuse Taita. 
Dar tu, Nakonto? Și tu trebuie să ne părasești? 

— Nu, bătrâne. Leacurile tale îmi fac bine la burtă. În plus, am 
parte de mâncare bună și de aventură alături de tine. Le prefer 
soțiilor mele și cicălelilor lor. M-am obișnuit să trăiesc fără astfel 
de responsabilităţi. O să te însoțesc în continuare. 

Poposiră timp de trei zile lângă satul lui Nontu, o așezare de 
câteva sute de colibe conice, frumos construite și aranjate în 
cerc în jurul unui ţarc mare de vite, unde erau închise turmele în 
fiecare seară. Acolo, ciobanii mulgeau vacile, apoi scoteau 
sânge din jugulara fiecărei vite. Acesta părea a fi singurul lor fel 
de mâncare, pentru că nu cultivau terenurile. Bărbaţii și chiar și 
femeile erau neobișnuit de înalți, însă subțiri și graţioși. In ciuda 
tatuajelor tribale, femeile mai tinere erau foarte frumoase. 
Acestea se adunau în jurul taberei lor în cete, râzând și făcându- 
le ochi dulci soldaţilor. 


În cea de-a treia zi, își luară rămas-bun de la Nontu și se 
pregăteau de plecare, când cinci soldaţi se înfățișară la Meren. 
Fiecare avea de mână câte o fată shilluk, care era mult mai 
înaltă decât ei. 

— Dorim să luăm aceste puicuţe cu noi, declară Shofar, 
purtătorul de cuvânt al grupului. 

— Ele înţeleg ce doriți voi? întrebă Meren, neștiind prea bine 
ce răspuns să le dea. 

— Le-a explicat Nakonto și au fost de acord. 

— Dar fraţii și taţii lor ce zic? Nu vrem să iscăm un război 
pentru atâta lucru. 

— l-am dat fiecăruia dintre ei câte un pumnal de bronz și sunt 
încântați de afacerea pe care au făcut-o. 

— Aceste femei știu să călărească? 

— Nu, dar le vom învăţa, de voie, de nevoie. 

Meren își scoase casca de piele și își trecu mâna prin plete, 
apoi se uită întrebător la Taita. Bătrânul ridică din umeri, apoi 
ochii îi străluciră. 

— Le-am putea învăţa să gătească sau, cel puţin, ne vor spăla 
rufele, sugeră el. 

— Dacă avem și cea mai mică problemă sau dacă vor fi motiv 
de gâlceavă, le voi trimite înapoi la taţii lor, nu contează cât de 
departe vom fi, îi zise cu hotărâre Meren lui Shofar. Nu le pierde 
din ochi. 

Coloana își continuă marșul. În acea seară, după ce aleseră 
locul de popas, Nakonto veni să-i raporteze lui Taita, după cum 
își făcuse obiceiul. 

— Am mers bine astăzi, zise el. După multe zile de călătorie... 
continuă el, apoi arătă de două ori degetele de la mâini, 
indicând douăzeci de zile... vom lăsa pământul poporului meu și 
vom intra în cel al tribului chima. 

— Cine sunt aceștia? Sunt fraţi cu shilluk? 

— Sunt dușmanii noștri. Sunt niște oameni scunzi și urâţi. 

— Ne vor lăsa să trecem? 

— Nu de bunăvoie, bătrâne, zise Nakonto, zâmbind cu 
cruzime. O să fie nevoie să ne luptăm pentru asta. N-am mai 
ucis un chima de mulţi ani. Cei din tribul chima sunt canibali, 
spuse el, ca o adăugire întâmplătoare. 


+ Capitolul 35 


De la plecarea din tabăra de pe platou, Meren și Taita 
hotărâseră ca patru zile la rând să mărșăluiască, iar în cea de-a 
cincea să facă popas. In acea zi, reparau echipamentele 
stricate, le permiteau oamenilor și cailor să se odihnească și 
trimiteau vânătorii și culegătorii de nutreţ să refacă proviziile. La 
șaptesprezece zile după ce-l lăsaseră pe Nontu cu soțiile lui, 
trecură de ultimul ţarc de vite al tribului shilluk și intrară pe un 
teritoriu care părea nelocuit, în afara turmelor de antilope. Cele 
mai multe erau specii pe care nu le întâlniseră până în acel 
moment. De asemenea, întâlniră copaci și plante care stârniră 
încântarea lui Taita și a lui Fenn. Aceasta devenise la fel de 
interesată de botanică precum era Taita. Căutară și urme de 
vite și de oameni, însă fără niciun rezultat. 

— Acesta este ţinutul tribului chima, îi spuse Nakonto lui 
Taita. 

— Îl cunoști bine? 

— Nu, însă îi știu pe cei din tribul chima suficient de bine. 
Sunt secretoși și trădători. Nu cresc vite, ceea ce este un semn 
că sunt cu adevărat sălbatici. Mănâncă vânat și din tot ce 
vânează, preferă carnea de om. Trebuie să avem grijă să nu 
ajungem în proțapii lor. 

Ținând cont de avertismentele lui Nakonto, Meren acordă o 
atenţie specială construirii zidurilor de apărare ridicate în fiecare 
seară și puse gărzi suplimentare de pază la cai și catâri, de câte 
ori animalele erau lăsate la păscut. Pe măsură ce pătrundeau 
mai adânc în ţinutul chima, descoperiră și semnele prezenţei lor. 
Găsiră trunchiuri de copaci goale pe dinăuntru, iar albinele din 
ele fuseseră alungate cu fum. Apoi dădură peste o mână de 
adăposturi care nu mai fuseseră locuite de o bună bucată de 
vreme. Mai recente erau urmele de pași din mâlul din albia 
râului, unde un grup de treizeci de oameni trecuseră, unul în 
spatele celuilalt, de la est la vest. Urmele nu erau mai vechi de 
câteva zile. 

De la bun început, noile soţii shilluk, niciuna dintre ele cu mult 
mai în vârstă decât Fenn, fuseseră fascinate de ea. Discutau 
despre culoarea ochilor și a părului ei și îi urmăreau fiecare 
mișcare, însă nu se apropiau de ea. In final, Fenn le arătă 
prietenie și în curând sporovăiau fericite prin limbajul semnelor. 
Femeile îi mângâiau părul, chicoteau împreună la glume 


femeiești și se scăldau împreună goale în bălțile puţin adânci ale 
fluviului. Fenn îi ceru lui Nakonto ajutor și învăţă rapid limba 
shilluk, la fel de repede cum învățase egipteana. In anumite 
privinţe, era încă un copil, iar Taita era bucuros că beneficiază 
de compania unor fete de vârsta ei, cu care să se amuze. Cu 
toate acestea, îi preciză că nu trebuie să se aventureze prea 
departe cu prietenele ei. O ţinea aproape de el, în așa fel încât 
să-i poată sări în ajutor cu prima ocazie când simţea o pală de 
vânt neobișnuită sau orice semnal al unei prezenţe străine. Fenn 
și Taita se obișnuiră să vorbească în limba shilluk ori de câte ori 
aveau vreo bănuială că ar putea fi ascultați de dușman. 

— Poate că aceasta este limba pe care n-o cunoaște nici 
măcar vrăjitoarea, deși mă îndoiesc, zise Taita. Cel puţin, te 
ajută să-ți exersezi aptitudinile. 

Pătrunseseră adânc în teritoriul chima când, la sfârșitul unei 
zile de mers, construiră în jurul taberei garduri de apărare din 
trunchiuri de mahon. În apropiere se aflau pășuni cu iarbă 
grasă, cu vârful roz. Caii preferau acest nutreţ, iar pajiștile erau 
deja pline de antilope care se bucurau de festin. Era evident că 
nu fuseseră niciodată vânate, pentru că erau atât de blânde, 
încât arcașii se putură cu ușurință apropia de ele. 

Meren hotărî că în ziua următoare se vor odihni, iar dis-de- 
dimineaţă trimise cete de vânători. Când Taita și Fenn porniră în 
obișnuita lor expediţie în căutare de plante, Meren insistă ca 
Shofar și încă doi soldaţi să-i însoțească. 

— E ceva în aer care mă neliniștește, fu singura lui explicaţie. 

Taita prefera să fie singur cu Fenn, însă știa că nu era cazul să 
se  împotrivească hotărârii lui Meren, când acesta avea 
premoniţii. Poate că nu era înzestrat cu har, însă era un 
războinic și avea un al șaselea simț care-i semnala pericolul. Se 
întoarseră în tabără după-amiaza târziu și descoperiră că se 
întorseseră doar trei dintre cetele trimise de Meren la 
vânătoare. La început nu se neliniștiseră, așteptându-se ca 
ultima să sosească dintr-un moment într-altul, însă la o oră după 
apusul soarelui, calul unuia dintre vânătorii care lipseau se 
întoarse în galop în tabără. Era plin de sudoare și rănit la umăr. 
Meren le ordonă soldaţilor să fie gata de luptă, întări paza la cai 
și aprinse focuri care să-i călăuzească pe vânătorii rătăciţi. 

La prima geană de lumină, când fu suficientă lumină ca să 
poată merge pe urmele calului rănit, Shabako și Hilto porniră în 


misiune de recunoaștere. Taita o lăsă pe Fenn în grija lui Meren, 
iar el și Nakonto plecară împreună cu soldaţii. La distanţă de 
câteva leghe de tabără, ajunseră la liziera unui pâlc de copaci 
cu frunze argintii și descoperiră o scenă înfiorătoare. Nakonto, 
graţie abilității sale de a mirosi urmele și a cunoștințelor despre 
obiceiurile celor din tribul chima, pricepuse numaidecât ce se 
întâmplase. Un grup numeros de oameni se ascunseseră printre 
copaci și puseseră la cale o ambuscadă împotriva vânătorilor. 
Nakonto ridică de jos o brățară de fildeș pe care o pierduse unul 
dintre ei. 

— Aceasta este o lovitură specifică celor din tribul chima. 
Uitaţi-vă cât de rudimentară este: chiar și un copil de shilluk ar fi 
putut-o face mai bine, îi spuse el lui Taita. 

Arătă spre urmele de pe trunchiurile copacilor, în locurile în 
care chima se cățăraseră în copaci. 

— Acesta este felul în care înţeleg cei din tribul chima să 
lupte. Ca șacalii, cu viclenie, nu cu curaj. În timp ce cei patru 
egipteni înaintau călare, pe sub crengile copacilor, chima s-au 
năpustit asupra lor. În același timp, tovarășii lor au sărit din 
ascunzișuri și au înjunghiat caii. Bărbaţii chima i-au tras pe 
oameni de pe cal, probabil înainte ca aceștia să aibă timp să 
scoată armele ca să se apere, zise Nakonto, arătând spre 
semnele care indicau o luptă. În acest loc i-au măcelărit - uitaţi- 
vă la sângele de pe iarbă. Cei din tribul chima au spânzurat 
cadavrele de călcâie, de crengile de jos ale arborilor cu frunze 
argintii și i-au tranșat ca pe antilope. Întotdeauna mănâncă mai 
întâi ficatul și intestinele, le explică Nakonto. Aici au aruncat 
mizeria din maţe înainte de a le pune la fript pe jar. 

Apoi tranșaseră cadavrele și folosiseră frânghie din scoarță de 
copac ca să lege bucăţile care erau cărate pe butuci. Labele 
picioarelor, tăiate de la gleznă, încă mai atârnau de crengi. Le 
tăiaseră capetele și mâinile și le puseseră pe jar, le mestecaseră 
palmele și le supseseră carnea de pe falange. Spărseseră 
testele ca să mănânce creierul cu pumnul, apoi le jupuiseră 
pielea de pe obraji și le smulseseră limbile, care erau 
considerate o delicatesă de către cei din tribul chima. 

Craniile sfărâmate și oasele mici erau răspândite pretutindeni. 
Nu își bătuseră capul cu caii morţi, probabil pentru că nu erau 
pregătiţi să care o cantitate atât de mare de carne. Apoi, cu 


rămășițele, cu hainele, armele și echipamentul soldaţilor uciși, 
plecaseră spre vest. 

— Credeţi că ar trebui să pornim după ei? întrebă Shabako 
supărat. Nu se poate să lăsăm acest măcel nepedepsit. 

Nakonto, cu ochii injectaţi, era la fel de dornic să plece după 
ei. Insă după ce se gândi puţin, Taita dădu cu amărăciune din 
cap: 

— Ei sunt treizeci sau patruzeci, iar noi suntem doar șase. Au 
un avans de aproape o zi față de noi, în plus, abia ne așteaptă. 
Ne vor face să pătrundem adânc în teritoriul lor, iar acolo ne va 
aștepta o ambuscadă, zise el, uitându-se la pădurea care-i 
înconjura. Cu siguranţă că au oameni care ne spionează. 
Probabil că sunt cu ochii pe noi chiar în acest moment. 

Câţiva soldaţi își scoaseră săbiile din teacă, însă înainte de a 
se avânta spre pădure, în căutarea iscoadelor, Taita îi opri, 
zicându-le: 

— Dacă nu-i urmărim noi pe ei, ne vor urmări ei pe noi, ceea 
ce ne și dorim. In felul acesta, vom putea să-i atragem noi într-o 
ambuscadă. 

După ce îngropară craniile și picioarele tovarășilor lor, se 
întoarseră în adăpost. 

A doua zi, dimineaţa devreme, porniră la drum într-un marș 
fără sfârșit. La prânz, se opriră din mers să se odihnească și să- 
și adape caii. La ordinul lui Taita, Nakonto se duse în pădure și 
se uită printre copaci. Furișându-se asemenea unei umbre, se 
uită la partea din spate a coloanei, în căutarea urmelor străine. 
Descoperi trei perechi de amprente de tălpi goale, care se 
suprapuneau peste cele ale cailor. Mai făcu un ocol larg și se 
duse să-i raporteze lui Taita. 

— Ochii tăi văd departe, bătrâne. Trei dintre șacali sunt pe 
urmele noastre. Așa cum ai prevăzut, ceilalți nu pot fi foarte 
departe în faţa lor. 

In acea seară, rămaseră până târziu în jurul focului, protejaţi 
de gardurile de apărare și urzind planuri pentru a doua zi. 

In următoarea zi, începură marșul la trap. După jumătate de 
leghe, Meren le ordonă să iuțească pasul. In felul acesta, măriră 
distanţa dintre ei și iscoadele chima, despre care știau că sunt 
pe urmele lor. Pe măsură ce înaintau, Meren și Taita cercetau 
terenul, căutând semne pe care să le poată întoarce în avantajul 
lor. În faţa lor se afla un deal izolat ca o insulă care se înălța 


deasupra pădurii. Îl ocoliră, iar pe panta estică descoperiră un 
drum bătătorit de elefanţi. O luară pe acolo și observară că 
panta era abruptă și acoperită de arbuști deși. Ramurile 
spinoase țeseau o perdea impenetrabilă. De cealaltă parte a 
drumului, terenul era neted și, la prima vedere, pădurea nu 
părea să fie potrivită pentru a organiza o ambuscadă. Totuși, 
când Taita și Meren înaintară puţin printre copaci, descoperiră 
un wadi, o vale săpată de ploi, care era suficient de adâncă, 
încât să îi ascundă pe toţi, oameni și cai. 

Buza văii se afla la patruzeci de metri de drumul de elefanţi, 
la o aruncătură de săgeată. Numaidecât se întoarseră la ceilalți. 
Meren îi chemă pe trei dintre cei mai buni arcași ai săi și-i puse 
să se ascundă. 

— Ne urmăresc trei iscoade chima. Câte unul de fiecare, le 
zise Meren. Lăsaţi-i să se apropie. Fiţi pregătiţi. Nu aveți voie să 
greșiţi. Rapid și curat. Nu trebuie să-l lăsaţi pe niciunul să scape, 
pentru că vor avertiza restul tribului chima, care se află în urma 
lor. 

li lăsară pe cei trei arcași și își continuară drumul. După o 
jumătate de leghe, părăsiră drumul de elefanţi și se întoarseră 
în valea de lângă panta dealului. Işi conduseră caii în acea vale 
și descălecară. Fenn și fetele shilluk ţinură animalele, pregătite 
să le aducă în faţă la chemarea soldaţilor. Taita așteptă cu Fenn, 
însă putea ajunge lângă Meren într-o clipă. 

Bărbaţii își încordară arcurile și se aliniară lângă buza văii din 
fața drumului de elefanţi. La comanda lui Meren, se ascunseră, 
lăsându-se pe vine, ca să-și odihnească picioarele și braţele și 
ca să se pregătească de luptă. Doar Meren și căpitanii săi 
păzeau drumul, însă, ca să nu fie văzuţi, se ascunseră în iarba 
înaltă și în spatele tufișurilor. Nu peste mult timp, apărură pe 
drum și cele trei iscoade chima. Alergaseră din greu ca să ţină 
pasul cu caii. Corpurile lor luceau de transpiraţie, gâfâiau și erau 
murdari de praf până la genunchi. Meren le făcu oamenilor lui 
semn cu mâna, iar ei rămaseră neclintiți. Imediat după aceea, 
cei trei arcași pe care-i însărcinase să se ocupe de iscoade se 
strecurară afară din pădure și săriră în vale. Meren se uită la ei 
întrebător. Unul dintre ei rânji și arătă spre petele proaspete de 
sânge de pe tunica lui: iscoadele fuseseră deja omorâte. Apoi se 
așezară în așteptarea celorlalţi membri ai tribului chima. În 
foarte scurt timp după aceea, din flancul drept al pădurii se 


auziră niște strigăte: „Kee-wey! Kee-wey!” Apoi un maimutoi 
urlă din vârful dealului. 

Meren le făcu oamenilor săi semn cu pumnul, iar aceștia își 
puseră săgeți în arcuri. Primul rând din tribul chima își făcu 
apariţia pe drumul de elefanţi. Când se apropiară, Meren îi 
studie cu atenţie. Erau scunzi, îndesaţi și crăcănaţi, și nu purtau 
veșminte, în afara pieilor de animale pe care le aveau în jurul 
brâului. Nici măcar atunci când se apropie toată ceata nu reuși 
să-i numere bine, pentru că veneau în formaţie strânsă și se 
mișcau cu repeziciune. 

— Sunt cel puţin o sută, poate chiar mai mulţi. O să avem 
ceva de furcă cu ei, vă avertizez, zise Meren. 

Chima erau înarmaţi cu bâte și sulițe cu vârful ascuţit. 
Arcurile ce le atârnau pe umeri erau mici și primitive. Meren 
calculă că aceste arcuri nu puteau fi folosite decât de la o 
distanţă de treizeci de pași. Apoi își miji ochii: unul dintre 
conducătorii lor purta pe umăr o sabie egipteană. Bărbatul din 
spatele acestuia purta un coif de piele, însă un model vechi. 
Aceste lucruri îl uimiră, însă nu avea timp să se gândească la 
aceste amănunte. Șeful chima ajunse în dreptul pietrei albe pe 
care o pusese ca semn lângă drum. Acum întregul flanc stâng se 
afla în bătaia arcașilor egipteni. Meren se uită în partea dreaptă. 
Ochii tuturor oamenilor săi erau îndreptaţi spre el. Işi cobori 
imediat mâna, iar arcașii lui săriră în picioare ca arși. Toţi 
deodată își scoaseră săgețile, ochiră, apoi lansară un val 
silențios de săgeți care se arcui în înaltul cerului. Al doilea val de 
săgeți porni înainte ca primul să-și atingă ţinta. Săgeţile veniră 
atât de lin, încât luptătorii chima nici nu se uitară în sus. Apoi, 
cu ropotul pe care-l fac picăturile de ploaie pe suprafața apei, 
săgețile se năpustiră asupra lor. Luptătorii chima nu păreau să- 
și dea seama ce li se întâmplă. Unul dintre ei se uita nedumerit 
în jos, la săgeata care-i ieșea dintre coaste. Apoi i se înmuiară 
genunchii și se prăbuși la pământ. Altul se clătina ca un om 
beat, încercând să-și scoată săgeata care i se înfipsese în gâtlej. 
Majoritatea celorlalţi, nici chiar cei care primiseră lovituri 
mortale, nu păreau să înțeleagă că fuseseră atacați. Când cel 
de-al treilea val de săgeți căzu asupra lor, cei care se mai ţineau 
încă pe picioare intrară în panică și o luară la fugă care încotro, 
urlând ca din gură de șarpe, ca o ceată de bibilici amenințate de 
un vultur. Câţiva fugiră chiar spre valea unde erau ascunși 


egiptenii, iar aceștia îi loviră fără milă. De aproape, niciuna 
dintre săgeți nu-și rată ţinta: se înfipseră adânc în carnea vie. 
Unele trecură prin pieptul primului venit și îl loviră și pe celălalt 
din spatele lui. Aceia care încercară să scape fugind sus pe deal 
intrară exact în perdeaua de arbuști ţepoși. Împiedicaţi de spini, 
fură nevoiţi să se întoarcă din drum, sub ploaia de săgeți. 

— Aduceţi caii! strigă Meren. 

Fenn și celelalte fete aduseră caii de căpăstru. Taita sări în 
spinarea Nălucii, iar Meren și oamenii lui își aruncară arcul pe 
umăr și încălecară. 

— Înainte! Puneţi săgeți în arcuri! urlă Meren. Seceraţi-i! 

Călăreţii ieșiră din valea de unde erau ascunși și, umăr la 
umăr, traseră în ceata dispersată de luptători chima, care-i 
văzură venind și încercau să urce dealul. Fură însă prinși între 
peretele de spini al arbuștilor și bronzul strălucitor al săbiilor. 
Unii nu făcură nici cel mai mic efort să se împotrivească 
loviturilor mortale. Căzură în genunchi și își acoperiră capetele 
cu braţele. Călăreţii se ridicară în scări ca să-i străpungă mai 
bine. Alţii se zbăteau între spini, ca peștii prinși în năvod. 
Călăreţii îi spintecară ca pe lemnele de foc. La sfârșitul acestei 
lupte sângeroase, tot drumul era plin de cadavre sfârtecate. Unii 
încă se mai zvârcoleau gemând, însă majoritatea zăceau 
nemișcați. 

— Descălecaţi! ordonă Meren. Terminaţi ce-aţi început. 

Soldaţii se mișcară cu agilitate pe câmp, străpungând cu 
săbiile orice om care arăta și cel mai mic semn de viaţă. Meren 
îl zări pe bărbatul cu sabia de bronz încă atârnându-i pe spate. 
Trei săgeți îi străpunseseră pieptul. 

Meren se aplecă asupra lui ca să-i ia sabia, însă în acel 
moment Taita strigă: 

— Meren! Ai grijă în spatele tău! 

Tonul din vocea lui avu un efect magic, iar Meren prinse 
puteri. Făcu un salt și se răsuci. Luptătorul chima din spatele 
său se prefăcuse mort: așteptase ca vigilenţa lui Meren să 
slăbească, sărise în picioare și se repezise la el cu o bâtă cu 
vârful ascuţit. Aceasta îi trecu lui Meren foarte aproape de cap, 
însă doar îi zgârie umărul stâng. Meren pară următoarea lovitură 
și înfipse vârful sabiei în luptătorul chima, străpungându-i 
pieptul până la șira spinării. Răsuci sabia cu o mișcare din 
încheietura mâinii, ca să lărgească rana, iar când o trase, odată 


cu ea ieși și un șuvoi de sânge direct din inimă. Ținându-se de 
umărul rănit, Meren urlă: 

— Omorâţi-i pe toţi încă o dată! Asiguraţi-vă că sunt morţi, de 
data aceasta. 

Amintindu-și de tovarășii lor tăiați și jupuiţi ca niște oi, soldații 
îi îndepliniră ordinul cu râvnă, tăind și sfâșiind. Găsiră câţiva 
chima ascunzându-se prin tufișuri, îi traseră afară, târându-i ca 
pe porci la tăiere. 

Abia când se asigură că sunt cu toţii morţi, Meren le îngădui 
să se aplece peste cadavre și să adune săgețile care puteau fi 
refolosite. În afară de el, nu fusese nimeni rănit. Gol până la 
brâu, stătu cu spatele lipit de un trunchi de copac, în timp ce 
Taita îi examina umărul. Nu sângera, însă avea o vânătaie urâtă. 

— Nu e niciun os atins, zise Taita mulţumit. În șase, șapte zile, 
o să fii ca nou. 

Unse umărul cu alifie tămăduitoare și îi puse un bandaj de in, 
ca să-i ţină braţul strâns. Apoi se așeză lângă Meren, în timp ce 
căpitanii aduceau lucrurile luate de la dușmanii uciși și le 
puneau în fața lor, ca să le cerceteze. Erau piepteni de lemn, 
podoabe de fildeș, cioplite rudimentar, bășici de apă și bucăţi de 
carne afumată, unele cu os cu tot, învelite în frunze verzi și 
legate cu frânghie din scoarță de copac. Taita se uită atent la 
carne și constată: 

— E carne de om. Cu siguranţă că sunt rămășițele camarazilor 
noștri. Îngropaţi-i cu respectul cuvenit. 

Își îndreptară apoi atenţia spre arme, în majoritatea lor bâte 
sau sulițe cu vârful de piatră. Lama cuţitelor era tot din piatră, 
iar mânerele erau învelite în piele netăbăcită. 

— Nu sunt bune de nimic. Nu merită să le cărăm după noi. 

— Aruncaţi-le pe foc, zise Taita dând aprobator din cap. 

La final, cercetară armele care fără putinţă de tăgadă nu 
fuseseră confecţionate de chima. Unele aparținuseră vânătorilor 
pe care-i omorâseră - arme de bronz și arcuri frumos lucrate, 
căști de piele și ilice căptușite, tunici de in și amulete de turcoaz 
și de lapislazuli. Totuși, cele care le atraseră mai mult atenţia 
erau mai vechi, coifuri și pieptare pe piele de care soldații 
egipteni nu le mai purtau de zeci de ani. Mai era și sabia care 
fusese cât pe ce să curme viaţa lui Meren. Avea tăișul tocit, 
marginile ciupite și aproape distruse din pricina felului 
rudimentar în care fusese ascuțită, pe granit sau cu o altă 


piatră. Însă mânerul era frumos lucrat și placat cu argint. Avea 
câteva găuri din care fuseseră smulse sau picaseră pietre 
preţioase. Hieroglifele gravate pe ea erau aproape șterse. Taita 
o ridică în lumină și o întoarse pe-o parte și pe alta, însă nu putu 
să înţeleagă ce era scris. Trimise după Fenn și îi spuse: 

— Folosește-te de privirea ta pătrunzătoare. 

Fenn îngenunche lângă el și se aplecă asupra desenelor 
gravate, apoi citi cu voce tare: 

— „Eu sunt Lotti, fiul lui Lotti, Cel Mai Bun dintre Cei Zece Mii 
ai Drumului Roșu, general și comandant al marelui faraon 
Mamose. Fie ca zeii să-i dea viaţă veșnică!” 

— Lotti! exclamă Taita. Îl cunoșteam bine. Era locţiitorul 
lordului Aquer în expediţia pe care regina Lostris a trimis-o în 
Etiopia, ca să se descopere izvorul mamei noastre, Nilul. A fost 
un soldat bun. 

— Se pare că el și oamenii lui au ajuns cel puţin în acel loc, 
dacă nu și mai departe de atât. 

— Oare lordul Aquer și restul oamenilor au murit aici, mâncaţi 
de sălbaticii chima? se întrebă Meren. 

— Nu, după cum spunea Tiptip, micuțul preot cu șase degete 
al lui Hathor, Aquer a apucat să vadă vulcanul și lacul de lângă 
el. În plus, regina Lostris i-a dat o mie de oameni. Mă îndoiesc că 
cei din tribul chima i-au putut măcelări pe toţi, zise Taita. Mai 
degrabă, cred că au luat pe nepregătite un mic detașament 
condus de Lotti, așa cum s-a întâmplat și cu oamenii noștri. Dar 
nu cred că au distrus întreaga armată egipteană. 

In timpul discuţiei, Taita se uita pe furiș la Fenn. De câte ori 
se pomenea numele reginei Lostris, Fenn se încrunta, de parcă 
ar fi căutat să-și aducă aminte ceva adânc îngropat în mintea ei. 
„Intr-o bună zi, își va aminti totul, fiecare amintire din cealaltă 
viaţă”, se gândea Taita, însă cu voce tare îi spuse lui Meren: 

— Probabil că nu vom ști niciodată care a fost soarta lui Lotti, 
însă sabia lui este o dovadă incontestabilă că refacem traseul 
generalului Aquer spre sud. Deja am petrecut prea mult timp pe 
aici, zise el, ridicându-se în picioare. Cât de repede putem s-o 
luăm din loc? 

— Oamenii sunt pregătiţi, răspunse Meren. Sunt fericiţi ca 
niște băieți în zi de sărbătoare. Stau la umbră cu fetele shilluk, 
care-i servesc cu mâncare și cu bere de mei. Uită-te la ei ce 
dornici de luptă sunt. O luptă strașnică e mai de folos pentru 


moral decât o noapte cu cea mai frumoasă târfă din Regatul de 
Sus al Egiptului, zise el și începu să râdă, apoi se opri, frecându- 
și umărul rănit. Oamenii sunt pregătiţi, însă e aproape seară. 
Cailor o să le facă bine să se odihnească puţin. 

— La fel și umărului tău, încuviinţă Taita. 


t Capitolul 36 


Lupta fulgerătoare părea să fi eliminat pericolul atacurilor din 
partea sălbaticilor chima. Deși în zilele următoare mai găsiră 
semne ale prezenţei lor în zonă, niciunul dintre ele nu era 
recent. După un timp, și semnele se răriră, iar la final dispărură 
cu totul. Trecură de pământurile tribului chima și ajunseră într- 
un teritoriu nelocuit. Deși Nilul era tot ca un pârâu, existau 
indicii că plouase torențial în ţinuturile care-i înconjurau. 
Pădurea și savana erau ticsite de vânat, iar pășunile erau dese 
și cu iarbă grasă. Taita se temuse că soldaților li se va face dor 
de casă și se vor întrista, însă ei rămaseră în continuare veseli și 
optimişti. 

Fenn și soțiile shilluk îi înveseleau pe bărbați cu glumele lor 
de fete. Două dintre ele erau însărcinate, iar Fenn dorea să știe 
cum de ajunseseră în această situație fericită; când le întrebă, 
ele izbucniră în râs. Fenn era intrigată și se duse la Taita să 
elucideze misterul. Acesta îi explică în linii generale și destul de 
vag. Fenn căzu pe gânduri. 

— Pare o treabă pe cinste, zise ea folosind o expresie pe care 
o împrumutase din vocabularul lui Meren. 

Taita încercă să rămână serios, însă nu se putu abţine să nu 
zâmbească: 

— Așa am auzit și eu că ar fi, fu el de acord. 

— Când o să fiu mare, o să fac și eu un copil ca să am cu cine 
să mă joc, îi zise ea lui Taita. 

— Cu siguranţă că o să faci unul. 

— Am putea face unul împreună. N-ar fi grozav, Taita? 

— Poţi să fii sigură de asta, aprobă el cu inima strânsă, știind 
că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Insă, între timp, 
avem multe alte lucruri mai importante de făcut. 

Taita nu-și amintea să se mai fi simţit atât de bine de foarte 
mult timp, cam de când era tânăr, pe vremea când trăia Lostris. 
Se simţea mai plin de energie și mai rapid în mișcări. Nu mai 
obosea la fel de repede ca înainte. Punea această stare de bine 
pe seama companiei lui Fenn. Învăţa atât de repede, încât 


trebuia să găsească alte modalități de a-i ţine mintea ocupată și 
de a-i folosi întregul potenţial. Dacă o lăsa să se odihnească 
puţin, atenţia îi fugea în altă parte. Vorbea deja fluent egipteana 
și limba shilluk. Dacă era să devină iniţiată, trebuia să înveţe și 
limba secretă a magilor, tenmass. Nicio altă limbă nu cuprindea 
atât de bine înțelepciunea ezoterică. Insă tenmass era atât de 
complexă și cu atât de multe valenţe și era atât de diferită de 
orice altă limbă de pe pământ, încât numai cei dotați cu o 
inteligenţă ieșită din comun și cu o aplecare deosebită puteau 
nădăjdui s-o stăpânească. Aceasta fu provocarea care scoase la 
iveala ce era mai bun în Fenn. La început, i se părea că încerca 
să se caţăre pe un perete de sticlă șlefuită, care nu avea 
aderenţă pentru picioare sau mâini. Insă ea încerca iar și iar, de 
fiecare dată cu și mai multă hotărâre. Nu dispera niciodată, nici 
chiar atunci când părea că nu face niciun progres. Taita o ajuta 
să înțeleagă importanța acestui demers. Numai după aceea 
avea să fie pregătită să meargă mai departe. Sosi și acel 
moment, însă Taita așteptă să rămână numai ei doi, întinși pe 
rogojinile de dormit. Apoi își puse o mână pe fruntea ei și îi vorbi 
încetișor, până când fata se cufundă într-o transă hipnotică, în 
momentul în care fu pe deplin receptivă la ceea ce avea să-i 
comunice, Taita începu să-i sădească seminţele limbii tenmass 
în minte. Nu folosi limba egipteană ca mijloc al instruirii, ci îi 
vorbi direct în tenmass. Fu nevoie de numeroase astfel de 
ședințe nocturne, pentru ca semințele să prindă rădăcini. 
Asemenea unui prunc care se ridică în picioare pentru prima 
dată, Fenn făcu câţiva pași pe acest teren necunoscut, apoi se 
prăbuși. Următoarea dată se ţinu mai bine și mai încrezătoare. 
Taita încercă să nu fie prea aspru cu ea, dar în același timp, s-o 
determine să meargă mai departe. Conștient că asprimea ar 
putea s-o încetinească și să-i taie aripile, se asigură că petrec 
suficiente clipe încântătoare amuzându-se, sporovăind sau 
plimbându-se ore în șir prin pădure, în căutare de plante rare 
sau alte mici comori ale naturii. 

Ori de câte ori treceau peste un pârâiaș cu pietre pe fundul 
apei, Taita scotea sita din spatele catârului său și se uitau cu 
atenţie la pietriș. În timp ce el învârtea de pe-o parte pe alta 
grămăjoara de pietricele pe care o luase de pe fundul apei, Fenn 
se folosea de privirea ei ageră și de degetele ei pricepute ca să 
identifice pietrele semiprețioase. Multe fuseseră șlefuite de apă 


în cele mai neobișnuite forme. După ce umplu un săculeț, Fenn i 
le arătă lui Meren, care îi făcu o brățară de picior și una de 
mână. Intr-o zi, sub o cascadă care acum era secată, Fenn găsi 
o bucată de piatră aurie cât buricul degetului. Strălucirea ei în 
soare o fascină. 

— Fă-mi o bijuterie, Taita, îi ceru ea. 

Deși reușise să ascundă foarte bine, Taita fusese gelos când o 
văzuse pe Fenn purtând podoabele pe care i le făcuse Meren. 
„La vârsta mea?” zâmbi el la propria slăbiciune. Suferea ca un 
îndrăgostit. Totuși, se strădui din răsputeri și făcu uz de toată 
priceperea sa ca să îndeplinească rugămintea fetei. Din argintul 
de pe sabia lui Lotti confecţionă un lănţișor și o za de care 
prinse pandantivul. Când fu gata, făcu o vrajă care să-l protejeze 
pe cel care avea să poarte medalionul, apoi i-l așeză în jurul 
gâtului. Când se uită în apa râului, ochii i se umplură de lacrimi. 

— E atât de frumos, șopti ea, și îl simt cald pe piele, de parcă 
ar fi viu. 

Căldura pe care o simţea era de fapt puterea cu care îl 
înzestrase Taita. Bijuteria deveni obiectul la care ţinea cel mai 
mult și o boteză „Talismanul lui Taita”. Cu cât înaintau mai mult 
spre sud, cu atât erau mai veseli și mai optimiști. La un moment 
dat, Taita își dădu seama că e ceva nenatural în această voioșie. 
Era adevărat că drumul nu mai era atât de periculos ca atunci 
când străbăteau marile mlaștini sau ţinuturile locuite de chima, 
însă se aflau departe de casă, drumul era fără sfârșit, iar 
condițiile austere. Optimismul și voioșia lor nu se justificau 


deloc. 
t Capitolul 37 


Într-o zi, pe înserat, Taita și Fenn stăteau pe malul unui râu. 
Fenn studia simbolurile celor trei elemente ale limbii tenmass, 
pe care el i le desenase pe tăbliţa de lut. Fiecare dintre cele trei 
elemente denumea un cuvânt al puterii. Când erau conjurate, 
cele trei elemente deveneau atât de nemaipomenit de încărcate 
de simboluri, încât puteau fi înțelese doar de o minte care 
fusese cu grijă pregătită să le primească. Taita stătea aproape 
de ea, gata să-i vină în ajutor în cazul în care conjurarea lor i-ar 
fi produs un cutremur lăuntric. Deasupra apei plana un pescăruș 
gigantic, cu pieptul roșcat. Se scufundă, însă concentrarea lui 
Fenn era atât de intensă, încât nu ridică privirea când pasărea 


ieși la suprafaţa apei, apoi se înălță în aer cu un fâlfâit de aripi și 
cu un peștișor argintiu în ciocul lung și negru. 

Taita încercă să-și analizeze mai atent propriile sentimente. În 
ceea ce-l privea, avea doar un singur motiv de bucurie: 
dragostea față de copila de lângă el. Pe de altă parte, avea 
motive de îngrijorare pentru amândoi. El avea datoria să-și 
protejeze faraonul și pământul natal. Se îndrepta spre o 
confruntare cu o forță malefică, fără a avea un plan clar definit 
în minte, ca un iepure singuratic pornit să oprească un leopard 
fioros. Nu avea nici cea mai mică șansă de partea lui. Cu 
siguranţă, consecințele vor fi dintre cele mai năprasnice. Atunci, 
de ce nu se gândea deloc la ce avea să vină? Apoi își dădu 
seama că îi venea greu să urmărească chiar și o argumentaţie 
simplă. De parcă exista cineva care îi punea în mod deliberat 
piedici în cale. Simţea un impuls puternic de a renunţa și de a se 
complace în starea de bine și de încredere, în capacitatea sa de 
a depăși obstacolele pe măsură ce le întâlnea în cale, fără a 
avea un plan coerent. Era o stare de spirit periculoasă și 
nesăbuită, se gândi el, apoi izbucni în râs ca și cum ar fi fost o 
glumă bună. Destrămase concentrarea lui Fenn, care se uită 
încruntată spre el. 

— Ce este, Taita? întrebă ea. M-ai avertizat că e periculos să 
nu mă concentrez atunci când încerc să conjur coeficienţii 
raţionali ai simbolurilor. 

Cuvintele ei îl treziră brusc pe Taita, care își dădu seama ce 
greșeală gravă comisese. 

— Ai dreptate. lartă-mă. 

Fenn se uită din nou la tăblița de lut pe care o ţinea în poală. 
Taita încercă să se concentreze asupra exerciţiului, însă acesta i 
se părea în continuare superficial și lipsit de importanţă. Se 
mușcă tare de buză, până îi dădu sângele. Durerea ascuțită îl 
trezi. Cu un efort, reuși să se concentreze din nou. Era ceva ce 
trebuia să-și amintească. Se chinui să înțeleagă ce anume, însă 
rămase tot cufundat în umbră. Se concentră din nou, însă acel 
ceva se dizolvă înainte de a-i cuprinde sensul. Lângă el, Fenn 
încercă din nou și oftă. Apoi ridică privirea și puse deoparte 
tăblița de lut. 

— Nu mă pot concentra. Simt că ești absent. Ceva te 
blochează, zise ea uitându-se la el cu acei ochi verzi, candizi, 
apoi oftă. Acum văd ce te împiedică, e vrăjitoarea din apă. 


Rapid, își scoase medalionul de la gât și îl ţinu în palmă. 
Întinse în faţă ambele mâini. Taita își puse în palmă Talismanul 
lui Lostris. Apoi își dădură mâinile și formară un cerc de 
protecție. Aproape imperceptibil, simţi cum influența străină îl 
părăsește. Cuvintele care nu îi dăduseră pace îi veniră imediat 
în minte. Încercase să-și amintească avertismentul lui Demeter: 
„Deja te-a contaminat cu răul din ea. A început să te lege cu 
vrăjile și cu tentaţiile ei. O să-ţi întunece judecata. In curând o 
să începi să te îndoiești că este într-adevăr rea. N-o să ţi se pară 
nimic în neregulă la ea, o să ţi se pară bună, nobilă și virtuoasă, 
ca orice altă fiinţă care a trăit pe această lume. În curând ţi se 
va părea că eu sunt cel rău și că eu îţi otrăvesc mintea, nu ea. 
Când va face asta, deja ne va fi despărțit, iar eu voi fi distrus. | 
te vei preda de bunăvoie. În acel moment va triumfa asupra 
amândurora”. 

Rămaseră împreună în cercul de protecţie până când Taita nu 
mai simţi influenţa lui Eos. Era uimit de ajutorul pe care i-l 
dădea Fenn. Simţea cum vine dinspre mâinile ei delicate un 
șuvoi de putere spre mâinile lui zbârcite. Aveau în comun mai 
mult decât amintirea unei întregi vieţi, iar împreună 
construiseră o fortăreață spirituală, cu ziduri ca de marmură și 
granit. 

Întunericul se lăsă rapid peste apă, făcând să se agite în cerc 
insectele care zburau pe deasupra râului. Pe celălalt mal se auzi 
tânguitul unei hiene. Ținând încă mâna lui Fenn într-a sa, Taita o 
ajută să se ridice în picioare, apoi se îndreptară spre tabără. 

— Eram pe punctul de a trimite o echipă după voi, le zise 
Meren bucuros că-i vedea venind. 

Mai târziu, Taita stătea cu el și cu ofiţerii lui în jurul focului. Și 
ei erau fericiţi, iar Taita îi auzi pe ceilalți soldaţii de mai departe 
râzând și făcând glume. Din când în când, se gândi că ar trebui 
să-i mai potolească avertizându-i asupra pericolului care-i 
păștea, însă se hotărî să-i lase în pace. „Este adevărat că 
mărșăluiesc pe cântecul de sirenă al lui Eos, însă îi voi lăsa să 
meargă fericiţi, acolo unde oricum trebuie să ajungă. Atâta timp 
cât eu pot să mă ţin tare, voi avea suficient timp să-i readuc în 


simţiri.” 
+ Capitolul 38 
In fiecare zi se afundau din ce în ce mai mult în ţinuturile 
sudice, iar hotărârea lui Meren și a oamenilor lui rămânea 


neclintită. Într-o seară, în timp ce construiau gardurile de 
apărare în jurul taberei, Taita îl luă pe Meren deoparte și-l 
întrebă: 

— Ce se întâmplă cu starea de spirit a oamenilor? Mi se pare 
că au ajuns la capătul puterilor și că sunt gata să facă stânga- 
mprejur și să se întoarcă acasă. In curând, s-ar putea să avem 
de-a face cu o revoltă. 

Făcuse aceste afirmaţii ca să-l încerce, însă Meren fu de-a 
dreptul revoltat: 

— Sunt oamenii mei și am ajuns să-i cunosc foarte bine, însă 
nu același lucru pot spune despre tine, magule. Sunt alături de 
mine cu trup și suflet. Sunt la fel de entuziasmați de această 
călătorie ca și mine. 

— lartă-mă, Meren. Oare cum mă pot îndoi de tine? murmură 
Taita, însă auzise ecouri ale vocii vrăjitoarei ieșind din gâtlejul 
lui Meren. 

„E bine că nu trebuie să mai am de-a face și cu fețe 
posomorâte și cu oameni urâcioși pe lângă greutăţile pe care le 
am deja. Într-un fel, Eos îmi face viaţa mai ușoară”, se consolă 
el. 

Chiar în același moment, o văzură pe Fenn venind în fugă 
spre ei. 

— Magule! Taita! strigă ea. Haideţi repede! Copilul lui Li-To- 
Liti iese afară din ea, iar eu nu-l pot băga înapoi! 

— Atunci voi veni să salvez sărmana mogâldeaţă de la 
chinurile la care l-ai supus. 

Taita sări în picioare și se duse cu ea în tabără. 

Nașterea se desfășură fără probleme, cu Taita îngenuncheat 
lângă tânăra shilluk, liniștind-o. Fenn urmări înspăimântată ce 
se întâmpla. Tresărea ori de câte ori Li-To-Liti ţipa. Intr-o pauză 
dintre contracţii, în timp ce fata zăcea gâfâind și scăldată în 
sudoare, Fenn zise: 

— Nu mi se pare deloc o treabă pe cinste. Nu cred că noi doi 
ar trebui să ne batem capul cu făcutul de copii. 

Înainte de miezul nopţii, Li-To-Liti dădu naștere unui băiat cu 
pielea albă-gălbuie și cu un smoc de păr negru inelat. Pentru 
Taita, nașterea copilului venea ca o compensație pentru vieţile 
omenești prăpădite pe acest aspru traseu. Toată lumea se 
bucură alături de fericitul tată. 


— Este un semn bun, își ziseră bărbaţii unul altuia. Zeii ne 
zâmbesc de sus. De acum încolo, misiunea noastră va avea 
numai rezultate bune. 

Taita se duse să-i ceară sfatul lui Nakonto. 

— Care este obiceiul legat de naștere, în poporul tău? Cât 
timp trebuie să se odihnească mama înainte de a porni din nou 
la drum? 

— Prima mea soţie a născut în timp ce mutam vitele pe o altă 
pășune. | s-a rupt apa pe la prânz. Am lăsat-o să nască la 
marginea drumului, în grija mamei ei. Ne-au prins din urmă 
până la căderea nopţii, ceea ce a fost foarte bine, pentru că la 
ora aceea ies leii la vânătoare. 

— Femeile voastre sunt puternice, remarcă Taita. 

Nakonto se uită la el, ușor surprins. 

— Sunt shilluk, zise el. 

— Așa se explică, admise Taita. 

A doua zi, în zori, Li-To-Liti își puse copilul pe șold, în așa fel 
încât să poată ajunge la sân, fără să fie nevoită să descalece, și 
urcă pe cal, în spatele bărbatului ei. 

Continuară drumul prin ţinutul bogat și mănos. Pământul 
nisipos era moale sub copitele animalelor. Taita tămăduia toate 
bolile ușoare cu leacurile sale, prin urmare, toţi erau într-o 
formă bună. Erau turme nesfârșite de antilope sălbatice și de 
bivoli, așa că nu rămâneau niciodată fără mâncare. Zilele 
treceau lin și semănau una cu alta, de parcă ar fi fost tot 
aceeași. Leghele parcurse se topeau unele după altele, pe 
măsură ce se deschidea câmpia în faţa lor. 

Apoi, în cele din urmă, la linia înceţoșată a orizontului în fața 
lor, apăru spinarea unduioasă a unor dealuri. În zilele 
următoare, conturul deveni mai mare, până când părură că 
umplu întregul cer și se văzu bifurcația din stânca de unde 
izvora Nilul. Se îndreptară direct spre ea, știind că era calea cea 
mai ușoară prin care se puteau traversa munţii. Când se mai 
apropiară, putură observa fiecare trăsătură a pantelor 
împădurite și drumul de elefanţi care urca printre ele. În cele din 
urmă, Meren nu-și mai putu ţine în frâu nerăbdarea. Abandonă 
coloana de oameni și de bagaje, își luă cu el un mic grup de 
soldați și plecă în recunoaștere. Bineînţeles că și Fenn merse cu 
el, călărind alături de Taita. Ajunseră în defileul râului și urcară 
pe drumul de elefanţi. Erau doar la jumătatea lui când Nakonto 


fugi înainte și se lăsă într-un genunchi ca să examineze 
pământul. 

— Ce este asta? întrebă Taita. 

Cum nu primi niciun răspuns, înaintă, descălecă și descoperi 
și el ce anume stârnise curiozitatea bărbatului shilluk. 

— Urme de cai, zise Nakonto arătând spre câteva petice de 
pământ reavăn. Sunt foarte proaspete. De ieri. 

— Zebre de munte? întrebă într-o doară Taita. 

Nakonto scutură din cap ca un cunoscător: 

— Sunt cai cu călăreţi în spate, traduse Fenn pentru Meren. 

— Sunt niște călăreţi ciudaţi, rosti el alarmat. Cine ar putea să 
fie, atât de departe de civilizație? S-ar putea să fie ostili. N-ar 
trebui să ne continuăm drumul prin trecătoare până când nu ne 
lămurim cine sunt, zise el, uitându-se în direcţia din care 
veniseră. Pe câmpia de sub ei văzură un nor gălbui de praf pe 
care-l ridica restul coloanei, aflate la vreo trei leghe depărtare. 

— Trebuie să-i așteptăm și pe ceilalţi, apoi să înaintăm în 
forță. 

Inainte ca Taita să poată răspunde, se auzi un sunet prelung 
de undeva de sus. Ecoul îi luă pe toţi prin surprindere. 

— Am fost descoperiți! Pe respiraţia urât mirositoare a lui 
Seth, oricine ar fi, vorbesc egipteana! exclamă Meren. Cine 
sunteți? întrebă el cu mâinile pâlnie în jurul gurii. 

— Soldaţi ai divinului faraon Nefer Seti! 

— Inaintaţi ca să putem să vă vedem, strigă Meren. 

Râseră ușuraţi când trei călăreți ciudaţi coborâră să-i 
întâlnească. Chiar și de la distanţă, Meren observă că unul 
dintre ei purta drapelul albastru al casei de Mamose, iar când se 
apropiară văzură că trăsăturile lor erau clar egiptene. Când cele 
două grupuri de soldaţi se întâlniră, descălecară și se 
îmbrățișară. 

— Sunt căpitanul Rabat, se prezentă liderul micului grup, 
ofițer în legiunea colonelului Ah-Akhton, în serviciul faraonului 
Nefer Seti. 

— lar eu sunt colonelul Meren Cambyses, într-o misiune 
specială, în slujba aceluiași faraon. 

Rabat se înclină reverenţios în fața lui Meren, în semn de 
respect în faţa gradului superior, salutându-l cu pumnul încleștat 
pe piept. 

— lar acesta este magul Taita din Gallala. 


În ochii lui Rabat se putu citi respectul sincer, în timp ce 
salută din nou. Taita văzu din aura acestuia că Rabat era un om 
cu o inteligenţă medie, însă cinstit și onorabil. 

— Am auzit de tine, magule. Permite-mi să te conduc spre 
tabăra noastră, unde ne vei fi oaspete de onoare. 

Rabat o ignorase pe Fenn, pentru că era doar un copil, însă ea 
fu profund afectată de acest lucru. 

— Nu-mi place acest Rabat, îi zise Fenn lui Taita în shilluk. 
Este un individ arogant. 

Taita zâmbi la auzul acestor cuvinte. Fenn se obișnuise să fie 
tot timpul în centrul atenţiei. Această atitudine a ei îi amintea 
foarte bine de Lostris, pe vremea când era regina Egiptului. 

— Nu este decât un soldățoi, o consolă el, mult sub nivelul 
tău. 

Auzind asta, expresia de pe chipul ei se înmuie. 

— Care sunt ordinele tale, magule? întrebă Rabat. 

— Restul contingentului este în spate, cu multe bagaje, zise 
Taita arătând spre norul de praf care se ridica deasupra 
câmpiei. Te rog să trimiţi unul dintre oamenii tăi să-i conducă 
spre tabără. 

Rabat trimise imediat pe unul dintre subordonații lui, apoi 
înaintă în capul coloanei pe cărarea stâncoasă care ducea, prin 
trecătoare, spre crestele muntelui. 

— Unde este colonelul Ah-Akhton, comandantul tău? întrebă 
Taita, în timp ce călărea alături de Rabat. 

— A murit din cauza frigurilor de mlaștină, în timp ce 
mergeam de-a lungul râului, în amonte. 

— Asta se întâmpla acum șapte ani? întrebă Taita. 

— Nu, magule. A fost acum nouă ani și două luni, îl corectă 
Rabat, data de la care am plecat din scumpa noastră patrie, 
Egiptul. 

Taita își dădu seama că nu calculase și timpul necesar să 
ajungă din Karnak în acel loc. 

— Cine a preluat comanda armatei, în locul colonelului Ah- 
Akhton? 

— Colonelul Tinat Ankut. 

— Unde este acest colonel acum? 

— A plecat cu armata înspre sud, să ducă la îndeplinire 
porunca faraonului. M-a lăsat aici doar cu douăzeci de oameni, 
cu femeile cu copiii foarte mici, care s-au născut în timpul 


marșului, și cu cei care erau prea bolnavi sau prea slăbiţi ca să- 
și continue drumul. 

— De ce te-a lăsat colonelul aici? 

— Mi s-a ordonat să cultiv pământul, să mă ocup de herghelia 
de cai și să ridic o bază unde să se poată retrage dacă ar fi 
forțat să se întoarcă din ţinuturile sălbatice din sud. 

— Ai mai primit vești de la el de când a plecat? 

— La câteva luni după ce a plecat, a trimis înapoi trei oameni 
cu caii care mai supraviețuiseră. Se pare că ajunsese într-un 
ținut din sud unde trăiește o muscă a cărei mușcătură e mortală 
și pierduse aproape toţi caii. De la sosirea celor trei, n-am mai 
auzit nimic de el. El și oamenii lui au fost înghiţiţi de sălbăticie. 
Asta se întâmpla acum mulţi ani. Voi sunteţi primii oameni 
civilizaţi pe care i-am întâlnit în acest timp, zise el cu voce 
gravă. 

— Nu te-ai gândit să pleci de aici și să-ţi duci oamenii înapoi 
în Egipt? întrebă Taita ca să-i testeze devotamentul. 

— M-am gândit la asta, recunoscu Rabat, însă ordinele pe 
care le-am primit și datoria m-au ţinut pe loc. Se opri puţin, apoi 
continuă: În plus, între noi și Egiptul nostru stau canibalii chima 
și marile mlaștini. 

„Ceea ce este, de fapt, principalul motiv pentru care aţi 
rămas pe loc”, își zise Taita în gând. În timp ce vorbeau, 
ajunseră în vârful trecătoarei, iar de acolo văzură că la 
picioarele lor se întindea un platou uriaș. Aproape imediat 
simţiră că aerul de la înălțimi era mai plăcut decât cel de pe 
câmpiile de dedesubt. Pe câmpie erau turme de vite care 
pășteau, iar dincolo de ele, Taita văzu cu uimire zidurile de 
pământ ale unui fort militar solid. Părea nelalocul lui acolo, în 
acel peisaj sălbatic; era primul semn de civilizaţie întâlnit de 
când plecaseră din Qebui, în urmă cu mai bine de doi ani. 
Acesta era un avanpost al imperiului de care nimeni din Egipt nu 
știa. 

— Cum se numește acest loc? întrebă Taita. 

— Colonelul Tinat l-a numit „fortul Adari”. 

Inaintară călare printre animalele care pășteau, animale 
înalte, cu o cocoașă pe spatele lat și niște coarne uriașe. Blana 
fiecărei vite era diferit colorată, fiecare cu alt model. Erau roșii 
sau albe, negre sau galbene, cu pete contrastante. 


— De unde aveți aceste vite? întrebă Taita. N-am mai văzut 
niciodată așa ceva. 

— Le-am cumpărat de la triburile locale. Le numesc zebu. 
Turmele ne dau lapte și carne. Fără ele am fi și mai nenorociţi 
decât suntem acum. 

Meren se încruntă și deschise gura să-l certe pe Rabat pentru 
lipsa lui de respect, însă Taita îi ghici intenţia și îl opri cu o 
mișcare a capului. Deși Taita era de acord și cu Fenn, și cu 
Meren în privința caracterului lui Rabat, considera că nu era 
cazul să-l ofenseze în vreun fel. Oricum vor avea nevoie de 
colaborarea lui mai târziu. Pe câmpurile din jurul fortului 
creșteau mei, pepeni și legume pe care Taita nu le cunoștea. 
Rabat le spuse numele locale, apoi descălecă și culese un fruct 
negru strălucitor, pe care i-l dădu lui Taita. 

— Gătite într-o tocană de carne, sunt gustoase și hrănitoare. 

Când ajunseră în fort, femeile și copiii garnizoanei le ieșiră în 
întâmpinare, ducând cu ei boluri cu iaurt și turte de mei. 
Numărau cu toţii aproape cincizeci, arătau jalnic, dar erau 
prietenoși. Nu era mult loc în fort. Femeile le oferiră lui Taita și 
lui Fenn o cămăruţă fără fereastră. Podeaua era de pământ, 
furnicile se deplasau în șir indian de-a lungul pereţilor ciopliți 
grosolan, iar în găurile din lemn se înghesuiau gândaci negri 
strălucitori. În încăpere persista mirosul trupurilor nespălate și al 
oalelor de noapte ale foștilor ocupanți. 

Rabat își ceru scuze că Meren și ceilalți oameni, ofițeri și 
soldaţi de rând, vor trebui să se înghesuie în cazărmi, alături de 
soldații lui. Taita îi mulțumi pentru ospitalitate, însă spuse că nu 
este nevoie să-și facă griji din acest punct de vedere. 

Taita și Meren aleseră un loc plăcut la o distanţă de jumatate 
de leghe de fort, într-o pădurice cu copaci umbroși pe malul 
râului. Rabat, care era ușurat că nu trebuia să-i găzduiască, 
onoră sigiliul cu vulturul regal pe care-l avea Meren și le oferi 
lapte dulce, mei și, la intervale regulate, câte un bou tăiat. 

— Sper că nu va trebui să stăm prea mult în acest loc, îi 
mărturisi Hilto lui Taita, în ziua următoare. Starea de spirit a 
acestor oameni este atât de proastă, încât o să-i demoralizeze și 
pe soldaţii noștri. Starea de spirit a oamenilor noștri este foarte 
bună și așa aş vrea să rămână. În plus, toate femeile sunt 
măritate, iar majoritatea oamenilor noștri sunt de foarte mult 


timp singuri. În curând le vor face avansuri, iar atunci vor începe 
problemele, îţi garantez. 

— Te asigur, bunule Hilto, că vom pleca de îndată ce vom fi 
pregătiţi s-o facem. 

Taita și Meren petrecură următoarele zile consultându-se cu 
melancolicul Rabat. 

— Câţi oameni au plecat în sud cu colonelul Tinat? vru să știe 
Taita. 

Ca mulţi oameni fără carte, Rabat avea o memorie uimitoare, 
așa că răspunse imediat: 

— Șase sute treizeci și trei, cu o sută patruzeci și cinci de 
femei. 

— Pe mărinimoasa Isis, asta e tot ce-a mai rămas din cei o 
mie de oameni care au plecat din Karnak? 

— Mlaștinile păreau să nu se mai sfârșească, explică Rabat. 
Ne-am îmbolnăvit de friguri de mlaștină. Călăuzele noastre nu 
erau de încredere, așa că am fost atacați de triburile locale. 
Pierderile noastre de vieţi omenești și de cai au fost imense. Cu 
siguranţă că și voi aţi trecut prin asta, pentru că probabil aţi 
urmat același drum ca să ajungeţi la Adari. 

— Da, într-adevăr, însă nivelul apei era mai scăzut, iar 
călăuzele noastre și-au făcut bine treaba. 

— În cazul acesta, aţi fost mai norocoși decât noi. 

— Ai zis că Tinat a trimis înapoi niște oameni și niște cai. De 
câţi cai era vorba? trecu Taita la un subiect mai agreabil. 

— Au adus înapoi cincizeci și șase de cai, toți mușcaţi de 
muște. Majoritatea au murit după ce au ajuns aici. Doar 
optsprezece au supravieţuit. Imediat ce au adus caii, oamenii 
colonelului Tinat s-au întors în sud, să i se alăture. Au luat cu ei 
călăuzele pe care le recrutasem pentru ei. 

— Prin urmare, niciun om de-al colonelului Tinat n-a rămas cu 
tine. 

— Ba da, unul care era prea bolnav ca să-și continue drumul. 
Dar a trăit și acum e bine. 

— Aş vrea să-i pun câteva întrebări, îi spuse Taita. 

— Trimit după el imediat. 

Unicul supraviețuitor era înalt și foarte uscăţiv. Taita își dădu 
pe dată seama că trupul plăpând și părul alb și rar erau mai 
degrabă consecinţe ale bolii decât semnul vârstei. În ciuda 


înfățișării sale, se însănătoșise. Era vesel și binevoitor, spre 
deosebire de ceilalţi oameni de sub comanda lui Rabat. 

— Am auzit de chinurile prin care ai trecut, îi spuse Taita, și îţi 
admir curajul și zelul. 

— Eşti singurul care o face, magule, și îţi mulțumesc pentru 
acest lucru. 

— Cum te numești? 

— Tolas. 

— Ce grad ai? 

— Sunt doctor de cai, sergent de primă mână. 

— Cât de departe în sud aţi ajuns până să te trimită colonelul 
Tinat să aduci caii supraviețuitori? 

— Cam douăzeci de zile, magule, probabil că în jur de două 
sute de leghe. Colonelul Tinat era hotărât să călătorească 
repede - prea repede. Cred că acest lucru a condus la sporirea 
pierderilor pe care le-am suferit. 

— De ce era atât de grăbit? întrebă Taita. 

— Nu mi s-a confesat, și nici nu mi-a cerut sfatul, zise el 
zâmbind fin. 

Taita se gândi o vreme. Era posibil ca Tinat să fi intrat sub 
influenţa vrăjitoarei, iar aceasta îl mâna spre sud. 

— În acest caz, bunule Tolas, spune-mi mai multe despre 
boala care a atacat caii. Căpitanul Rabat mi-a spus ceva, însă nu 
mi-a dat detalii. Ce te face să crezi că tocmai acele muște sunt 
cauza bolii? 

— Boala a izbucnit la zece zile după ce am dat peste acele 
insecte. Caii au început să asude abundent, iar ochii li s-au 
umplut de sânge, așa că au orbit pe jumătate. Majoritatea au 
murit în zece, cincisprezece zile de la apariţia simptomelor. 

— Ești doctor de cai, n-ai reușit să găsești niciun leac? 

Tolas șovăi, însă nu răspunse la întrebare. In loc de asta, 
constată: 

— Am văzut minunata iapă pe care călărești. Am văzut zeci 
de mii de cai în viaţa mea, însă cred că această iapă este mai 
bună decât toți. S-ar putea să nu mai găsești niciodată una la 
fel. 

— E limpede că te pricepi la cai, însă cu ce intenţie îmi spui 
asta? 

— Pentru că ar fi păcat să sacrifici muștelor așa frumusețe de 
cal. Dacă ești hotărât să pleci, ceea ce bănuiesc că vei face, lasă 


iapa și mânzul în grija mea. Mă voi ocupa de ea ca de propriul 
copil. 

— O să mă gândesc la asta, îi zise Taita. Dar ca să revenim la 
întrebarea mea, știi vreun remediu împotriva bolii provocate de 
înțepătura de muscă? 

— Triburile de pe aici prepară un leac din mure sălbatice pe 
care-l dau vitelor lor. 

— De ce nu l-au avertizat pe colonelul Tinat în legătură cu 
acest pericol, înainte de plecarea din Adari? 

— In acel moment, nu aveam legături cu triburile din zonă. 
Abia după ce m-am întors cu caii mușcaţi de muște, au venit și 
ne-au vândut leacul. 

— Este eficient? 

— Nu este infailibil, îi spuse Tolas. Mi se pare că vindecă șase 
din zece cai înțepaţi de muște. Dar probabil că acei cai pe care l- 
am încercat erau infectați de prea mult timp. 

— Ce pierderi aţi fi avut dacă n-ai fi folosit leacul? 

— N-aș putea să spun cu exactitate. 

— Atunci fă o estimare. 

— Mi se pare că anumiţi cai au o rezistenţă înnăscută la 
această înțepătură. Foarte puţini - cam cinci procente, să zicem 
- nu par să aibă reacții. Alţii, poate că treizeci, patruzeci dintr-o 
sută, vor face boala, însă se vor face bine. Ceilalţi mor. Orice 
animal care s-a infectat devine imun la o eventuală 
contaminare. 

— De unde știi asta? 

— Băștinașii știu acest lucru foarte bine. 

— Câţi dintre caii pe care i-ai avut în grijă s-au făcut bine? 

— Cei mai mulţi erau deja prea bolnavi când le-am dat leacul. 
Și totuși, optsprezece dintre ei sunt săraţi, răspunse Tolas 
prompt, apoi lămurește: Sunt imuni. 

— Deci Tolas, voi avea nevoie de o rezervă mare din acest 
leac de la băștinași. Mi-ai putea face rost și mie de el? 

— Pot să fac mai mult de atât. Mi-am petrecut nouă ani 
studiind problema asta. Deși băștinașii sunt secretoși când vine 
vorba să spună care este reţeta, am descoperit eu însumi planta 
pe care o folosesc. Le-am spionat pe femei în timp ce o 
culegeau. 

— Mi-o arăţi și mie? 


— Bineînţeles, magule, zise Tolas plin de solicitudine. Dar te 
avertizez din nou, chiar și caii trataţi se pot îmbolnăvi. lapa ta 
argintie e prea frumoasă ca s-o supui unui asemenea risc. 

Taita zâmbi. Era clar că Tolas se îndrăgostise de Năluca și 
căuta orice pretext ca s-o aibă. 

— Voi ţine cont de tot ce mi-ai spus. Însă acum principala mea 
grijă este să învăţ secretul acestui leac. 

— Cu permisiunea căpitanului Rabat, voi merge cu tine în 
pădure mâine, ca să adunăm boabe. E un drum de câteva ore 
până în locul unde cresc. 

— Excelent! zise Taita mulțumit. Acum descrie-mi drumul spre 
ținuturile din sud, acolo unde ai ajuns cu colonelul Tinat. 

Tolas le spuse ce-și mai amintea, iar Fenn luă notițe pe tăblia 
de lut. Când termină, Taita zise: 

— Ceea ce mi-ai spus, Tolas, este extrem de valoros, însă 
acum va trebui să-mi descrii cum vom recunoaște ținutul 
muștelor. 

Tolas își puse degetul arătător pe harta pe care o desenase 
Fenn pe tăbliță. 

— Cam într-a douăzecea zi de călătorie spre sud, am dat 
peste două dealuri de forma sânilor unei fecioare. Se vor vedea 
de la câteva leghe depărtare. Acele dealuri reprezintă marginea 
ținutului. Te sfătuiesc să nu-ţi iei iapa argintie cu tine. O vei 
pierde în tristul ţinut ce se întinde dincolo dealuri. 

t 

În dimineața următoare, căpitanul Rabat plecă împreună cu 
ei, călărind alături de Taita, în căutarea fructelor. Mergeau la 
pas, așa că aveau timp să stea de vorbă. După câteva ore, Taita 
îi duse adânc în defileul râului, într-o pădure de smochini 
sălbatici care se aliniau de-a lungul malului. Majoritatea 
ramurilor erau acoperite de nuiele șerpuitoare, pe care creșteau 
ciorchinii de fructe. Fenn, Tolas și trei alţi oameni pe care-i luase 
Tolas cu el se urcară în copaci. Fiecare dintre ei avea la gât un 
săculeț în care să culeagă fructele. Când coborâră din copaci, cu 
toții aveau mâinile violete și miroseau urât. Fenn îi întinse lui 
Vârtej, însă armăsarul refuză. La fel de mofturoasă se dovedi și 
Năluca. 

— Nu le place gustul lor natural, bănuiesc, însă, amestecate 
cu mei și coapte, le vor mânca cu mai multă tragere de inimă, 
zise Tolas. 


Făcu focul și puse pietre de râu în flăcări. În timp ce se 
încălzeau, Tolas le arătă cum să paseze fructele și cum să le 
amestece cu mei. 

— Proporţiile sunt importante. O parte de fructe la cinci părți 
de mei. Dacă puneţi mai multe fructe, caii nu le vor mai mânca 
sau dacă le mănâncă, atunci vor face diaree, le explică el. 

Când se încinseră pietrele, puse câţiva pumni de amestec 
peste ele și lăsă turtițele să se coacă. Le puse deoparte să se 
răcească și mai pregăti un rând. 

— Turtiţele vor fi bune de mâncat timp de multe luni, chiar în 
cele mai neprielnice condiţii. Caii le vor mânca și atunci când 
vor fi acoperite de mucegai. 

Fenn ridică una dintre turtiţe și se arse la degete. O trecu 
dintr-o mână într-alta și suflă în ea până când se răci, apoi i-o 
dădu Nălucăi. lapa o adulmecă, fremătând din nări. Apoi luă 
turtiţa între buze și își roti ochii spre Taita. 

— Hai, prostuţo! îi zise el cu hotărâre în glas. Mănâncă. E 
bună pentru tine. 

Năluca ronţăi turtiţa. Îi căzură pe jos câteva firimituri, însă 
restul îl mâncă. Apoi își lăsă capul în jos ca să adune și bucăţile 
de pe jos. Vârtej o privea cu interes. Când Fenn îi aduse și lui o 
turtiţă, îi urmă exemplul și mâncă și el cu poftă. Apoi o împinse 
pe Fenn cu botul, ca să-i arate că mai vrea. 

— Ce cantitate le dai? îl întrebă Taita pe Tolas. 

— Mă bazez pe ce am observat până acum, răspunse Tolas. 
De îndată ce apar simptomele care arată că au fost mușcaţi de 
muscă, le dau patru sau cinci turtiţe pe zi, până când 
simptomele dispar, dar continui să le dau până sunt complet 
refăcuți. 

— Cum le zici acestor fructe? întrebă Fenn. 

Tolas ridică din umeri. 

— Tribul ootas le numește cumva pe limba lor, însă eu nu le- 
am dat un nume în egipteană. 

— În cazul acesta, le voi numi Fructele lui Tolas, îi anunţă 
Fenn, iar Tolas zâmbi satisfăcut. 

În următoarea zi, Taita și Fenn se întoarseră în pădure 
împreună cu Shofar, patru soldaţi și echipamentul necesar 
coacerii unei mari cantităţi din turtiţele lui Tolas. Rămaseră 
acolo timp de zece zile și umplură cu turtițe douăzeci de saci de 
piele mari. Când se întoarseră cu mâinile violete și cu zece 


catâri încărcaţi cu saci, îi găsiră pe Meren și pe oamenii săi 
dornici să plece. 


+ Capitolul 39 


Când își luară rămas-bun de la Rabat, acesta îi spuse cu inima 
îndoită lui Taita: 

— Pesemne că nu ne vom mai vedea niciodată în această 
viaţă, magule, însă a fost o mare onoare pentru mine să mi se 
permită să te ajut cât de puţin. 

— Îți sunt recunoscător pentru că ai dorit să ne ajuţi și să ne 
ţii companie. Faraonul însuși va afla de asta, îl asigură Taita. 

Cu Tolas pe post de călăuză, porniră din nou la drum spre 
sud, îndreptându-se spre dealurile care se conturau ca sânii de 
fecioară și spre ţinutul muștelor ucigașe. Timpul petrecut la 
fortul Adari îi revigorase pe oameni, așa că mărșăluiau într-un 
ritm foarte bun. Taita îi sfătui pe vânători să păstreze cozile 
animalelor pe care le ucideau. Le arătă oamenilor cum să le 
jupoaie, cum să curețe pielea, apoi le sără și le lăsă să se usuce 
la aer. Între timp, ciopliră niște mânere din lemn pe care le băgă 
în pielea uscată, în locul oaselor care fuseseră scoase. În cele 
din urmă, Taita produse primul plici de muște, apoi le spuse 
celorlalți: 

— În curând îmi veţi fi recunoscători pentru asta. Este 
probabil singurul lucru care va descuraja muștele. 

In cea de-a douăzecea dimineaţă de la plecarea din fortul 
Adari, începuseră să se obișnuiască să pornească dis-de- 
dimineaţă. Apoi, după-amiază, așa cum prezisese Tolas, la linia 
orizontului apărură cele două sfârcuri ale dealurilor, asemenea 
sânilor unei fecioare. 

— Gata, ordonă oprirea! îi strigă Taita lui Meren. 

Decisese înainte de a pleca din fortul Adari că nu va urma 
orbește sfatul lui Tolas. Deja le administra Nălucii și lui Vârtej 
turtițe de fructe și spera că leacul se va acumula în sânge mult 
înainte de prima mușcătură. În ultima seară de dinainte de a 
intra pe teritoriul muștelor ucigașe, o duse pe Fenn cu el la 
primul șir de cai. Când îi văzu venind, Năluca necheză. Taita îi 
frecă fruntea și o scărpină în spatele urechilor, apoi îi dădu o 
turtită din fructele lui Tolas. Fenn procedă la fel cu Vârtej. 
Amândurora începuseră să le placă turtiţele și le mâncau cu 
poftă. Tolas îi urmărea din umbră. Acum îl abordă pe Taita și îl 
salută șovâăind: 


— Așadar, îţi iei iapa gri și mânzul cu tine? întrebă el. 

— N-aș putea să-i abandonez, răspunse Taita. 

— Te înțeleg, magule, zise Tolas oftând. Probabil că așa aș fi 
făcut și eu, pentru că deja ţin la ei foarte tare. Mă rog la Horus și 
la Isis să nu păţească nimic. 

— Mulţumesc, Tolas. Ne vom întoarce cu toţii, sunt sigur de 
asta. 

În dimineaţa următoare se despărţiră. Tolas nu-i mai putea 
călăuzi, așa că se întoarse la fortul Adari. Nakonto plecase deja 
în recunoaștere, iar Meren împreună cu trei escadroane 
mărșăluiau în urma lui. Taita și Fenn erau imediat în spatele lui, 
călare pe Năluca și pe Vârtej. Cei optsprezece cai imunizați 
veneau în urma lor, nelegaţi. Shabako, cu cel de-al patrulea 
escadron, era la coada coloanei. 

În acea seară își făcură tabără la poalele dealului. În timp ce 
luau cina, auziră o ceată de lei răgând înfiorător pe câmpia de 
dincolo de dealuri. Taita și Meren merseră să verifice căpăstrul 
cailor înspăimântați, însă leii nu se apropiară și treptat răgetele 
lor scăzură în intensitate, apoi se așternu peste ei liniștea nopţii. 
În dimineaţa următoare, în timp ce mărșăluiau, Taita și Fenn 
hrăneau caii cu turtiţe de-ale lui Tolas. Apoi încălecară și porniră 
printre cele două dealuri gemene. Taita tocmai se relaxase în 
ritmul marșului, când, brusc se îndreptă în șa și privi spre gâtul 
Nălucii. Pe pielea ei de culoarea untului, aproape de coamă, 
apăruse o insectă mare și neagră. Cu mâna dreaptă făcută căuș 
așteptă ca insecta să rămână nemișcată, să-și scoată trompa ca 
să sugă sângele de sub pielea iepei. Când musca dădu să o 
înțepe, Taita o prinse în căușul palmei. Bâzâi ascuţit, încercând 
să scape, însă Taita își strânse pumnul și mai tare și o strivi. 
Apoi o ţinu între două degete și i-o arătă lui Fenn. 

— Aceasta este musca pe care triburile de pe aici o numesc 
țețe. Este prima dintr-un lung șir cu care ne vom întâlni, prezise 
el. 

Abia termină de rostit aceste cuvinte, când o altă muscă se 
așeză pe gâtul lui și își băgă trompa în pielea moale din spatele 
urechii. 

Se crispă de durere, apoi o lovi cu palma. Deși lovise tare, 
musca zbură, aparent nevătămată. 


— Scoateţi pliciurile! ordonă Meren și imediat toți se biciuiau 
asemenea fanaticilor care se autoflagelează, încercând să 
alunge roiul de muște. 

Următoarele zile fură un adevărat coșmar, pentru că muștele 
roiau neîncetat în jurul lor. Apogeul era la prânz, când se făcea 
mai cald, însă atacul se desfășura și la lumina lunii și a stelelor, 
înnebunind deopotrivă călăreții și caii. 

Cozile cailor biciuiau neîncetat în jurul coapselor și al 
șoldurilor. Dădeau din cap, iar pielea li se înfiora, în încercarea 
de a alunga muștele care li se așezau în ochi și în urechi. 
Oamenii aveau feţele roșii și tumefiate, iar albul ochilor era 
injectat. Cefele le erau umflate și se scărpinau neîncetat. Işi 
zgâriaseră cu unghiile până la sânge pielea din spatele 
urechilor. Ca să mai scape, noaptea ardeau excremente de 
elefant, ca să ţină insectele la distanţă și se înghesuiau, tușind 
și gâfâind, în fumul cu miros înțepător. De îndată ce se 
îndepărtau, căutând o gură de aer curat, muștele se adunau 
roată în jurul lor și își băgau adânc trompele în carne, imediat ce 
ajungeau pe piele. Aveau corpul atât de tare, încât o lovitură 
puternică dată cu podul palmei abia dacă le supăra puţin. Chiar 
și când erau aruncate cu picioarele în sus, se întorceau imediat 
și înțepau altă parte expusă a corpului. Pliciul era singura armă 
eficientă. Nu le omorau, însă firele lungi le înnodau picioarele și 
aripile și le ţineau locului ca să poată fi strivite între degete. 

— O să ajungem în curând la capătul ținutului acestor 
monștri, îi încuraja Taita pe oameni. Nakonto le știe bine 
obiceiurile. Scăpăm de ele când ajungem sus pe deal. 

Meren ordonă marș forţat și se așeză în fruntea coloanei, 
impunând ritmul. Din lipsă de somn și slăbiţi de veninul pe care 
muștele îl pompaseră în sângele lor, călăreții se clătinau în șa. 
Când unul dintre soldaţi se prăbuși, camarazii lui îl aruncară pe 
șa și își continuară drumul. Nakonto se dovedi imun la 
mușcăturile insectelor. Pielea lui rămase netedă și strălucitoare, 
fără niciun semn. Lăsă muștele să se înfrupte din sângele lui 
până când nu mai putură să zboare. Apoi râse de ele și le 
smulse aripile. 

— Am fost înjunghiat de oameni, m-au mușcat leoparzii și m- 
au zgâriat leii. Voi cine sunteţi de mă deranjaţi? Acum vă puteţi 
întoarce acasă la voi, în iad. 


În cea de-a zecea zi de la plecarea din tabăra din vârful 
dealului, ieșiră din ţinutul muștelor. Se întâmplă atât de brusc, 
încât nici nu-și dădură seama. Acum înjurau și omorau insectele 
băzâitoare, iar apoi, la cincizeci de pași mai încolo, liniștea 
pădurii nu mai era întreruptă de bâzâitul fioros. La distanţă de o 
leghe de ţinutul îngrozitor al muștelor, ajunseră la un bazin de 
apă izolat. Lui Meren i se făcu milă de felul în care arătau 
soldații. 

— Aruncaţi-vă în apă! strigă el. Ultimul care intră în apă este 
un fătălău! 

Bărbaţii săriră goi în apă, apoi pădurea vui de strigăte de 
ușurare și de fericire. Când ieșiră din apă, Taita și Fenn oblojiră 
mușcăturile de pe corpul fiecărui om, ungându-le cu una dintre 
alifiile magului. În acea seară, râsetele și voia bună din jurul 
focurilor de tabără răsunară fără încetare. 

Era deja întuneric când Fenn îngenunche lângă Taita și îl trezi. 

— Vino repede, Taita. S-a întâmplat ceva îngrozitor. Îl apucă 
de mână și îl duse la cai. E vorba de amândoi, zise Fenn cu 
durere în glas. Amândoi, și Năluca, și Vârtej. 

Când ajunseră la grajduri, mânzul era jos, iar corpul i se mișca 
în ritmul respirației întretăiate. Năluca era deasupra lui, 
lingându-i capul cu mângâieri prelungi. Se clătina pe picioare de 
slăbită ce era. Era scăldată în sudoare, iar părul de pe corp îi era 
ridicat. Transpiraţia i se scurgea de pe burtă pe toate cele patru 
picioare. 

— Cheamă-i pe Shofar și pe soldaţii lui. Spune-le să se 
grăbească. Apoi aleargă și spune-le să umple cu apă fiartă cel 
mai mare vas pe care-l au și să-l aducă încoace. 

Principala grijă a lui Taita era să-l vadă pe Vârtej în picioare și 
s-o țină pe Năluca în continuare pe-ale ei. Când un cal cade la 
pământ înseamnă că și-a pierdut dorinţa de a lupta cu boala. 

Shofar și oamenii lui îl ridicară pe Vârtej și îl reașezară pe 
picioare, apoi Taita îl spălă cu apă caldă. Fenn stătu la capul lui 
suflându-i în nări, șoptind încurajări și cuvinte de alint în timp ce 
încerca să-l convingă să mănânce turtiţe Tolas una după alta. 
După ce-l spălă pe mânz, Taita trecu la Năluca. 

— Fii curajoasă, draga mea! murmură el, ștergând-o cu o 
cârpă de in. 

Meren îi ajută s-o șteargă bine cu cârpe curate, apoi puse pe 
spatele ei pielea de tigru a lui Taita. 


— Noi doi o să trecem cu bine și peste asta, continuă Taita să- 
i vorbească, folosind vocea de putere, ori de câte ori îi rostea 
numele. 

lapa ciuli urechile ca să-l audă mai bine și se așeză mai bine 
pe picioare, ca să-și poată ţine echilibrul. 

— Bak-ker, Năluca. Nu te lăsa! 

O hrăni cu mâna lui cu turtițe Tolas muiate în miere. Nici 
măcar bolnavă nu putea rezista unei asemenea delicatese. Apoi 
o convinse să bea o fiertură specială împotriva febrei, un lichid 
galben rău la gust care nu le plăcea cailor. El și Fenn își uniră 
mâinile ca să-l invoce pe Horus, în forma lui de zeu al cailor. 
Meren și oamenii lui li se alăturară și continuară incantaţiile 
întreaga noapte. Dimineaţa, Năluca și mânzul ei erau încă în 
picioare, însă le atârnau capetele și nu mai voiau să mănânce 
turtițe. Erau deshidrataţi și băură cu sete din vasele cu apă 
curată pe care le ţineau Fenn și Taita. Chiar înainte de prânz, 
Năluca ridică ușor capul și necheză spre mânz, apoi se duse cu 
greu spre el și-și puse botul pe spinarea lui. Mânzul își înălţă 
capul ca să se uite la ea. 

— Mânzul şi-a ridicat capul, zise unul dintre oameni 
entuziasmat. 

— lar iapa se ţine mai bine pe picioare, remarcă altul. Se 
luptă pentru ea și pentru mânzul ei. 

— Nu mai asudă. l-a scăzut febra. 

__ În seara aceea, Năluca mai mâncă încă cinci turtiţe cu miere. 
In dimineaţa următoare se duse cu Taita la albia râului și se 
scăldă în nisipul alb. Intotdeauna preferase un anumit tip de 
iarbă, moale, și plante cu vârful roz și bogat, care creșteau pe 
malurile Nilului, așa că Taita și Fenn cosiră câteva legături de 
iarbă și aleseră plantele care-i plăceau iepei. 

In cea de-a patra zi, Năluca și Vârtej își umplură burţile goale 
cu acest nutret. 

— Nu mai sunt în primejdie, anunţă Taita, iar Fenn îl îmbrăţișă 
pe Vârtej, apoi plânse, de parcă inima i s-ar fi frânt pentru 
totdeauna. 

În ciuda turtiţelor Tolas, mulţi alţi cai începură să se 
îmbolnăvească. Muriră doisprezece, dar Meren îi înlocui cu alţii 
din mica herghelie a cailor imunizaţi. Câţiva oameni sufereau și 
ei de pe urma veninului de muște: zăceau din cauza durerilor de 
cap și fiecare încheietură a corpului era așa de înțepenită, încât 


abia mai puteau să meargă. Fu nevoie de multe zile pentru ca 
oamenii și caii să se poată înzdrăveni ca să-și poată continua 
drumul. Chiar și atunci, Taita și Fenn nu doriră să-i împovăreze 
pe Năluca și pe Vârtej cu greutatea lor, așa că merseră pe alţi 
cai, iar pe cei doi îi traseră după ei de căpăstru. Meren reduse 
distanța pe care o parcurgeau zilnic și încetini pasul, ca să le 
permită cailor să se refacă pe deplin. Apoi, în zilele care urmară, 
începu să crească ritmul, până când văzu că se mișcau din nou 
cu agilitate. 

După ce ieșiră din ţinutul muștelor, pe o distanță de două 
leghe zona nu părea locuită de oameni. Apoi întâlniră un sat de 
pescari. Locuitorii fugiră de îndată ce zăriră coloana de soldați. 
Șocul de a-i vedea pe acești oameni cu pielea albă și cu niște 
arme ciudate de bronz călărind niște vaci fără coarne era prea 
mult pentru ei. Taita examină afumătoarele de pește și văzu că 
erau aproape goale. Nilul nu le mai oferea sătenilor prea mult. 
Cu siguranţă că pescarii sufereau de foame. Pe câmpiile de pe 
malul fluviului pașteau turme numeroase de antilope mari, cu 
coarne încovoiate și cu petice albe în jurul ochilor. Masculii erau 
negri, iar femelele roșu-închis. Meren își trimise la vânătoare 
cinci dintre arcașii săi. Antilopele erau curioase în privinţa cailor 
și se apropiară de oameni. Primul val de săgeți puse la pământ 
patru, iar următorul încă pe atât. Așezară animalele la intrarea 
în sat, în semn de dar de pace, apoi se puseră pe așteptat. 
Sătenii înfometați nu rezistară mult timp și înaintară precauţi pe 
furiș, gata să se retragă la primul semn de agresivitate din 
partea străinilor. De îndată ce măcelăriră animalele vânate și 
puseră carnea la fript, Nakonto se duse spre ei să-i salute. 
Purtătorul de cuvânt al sătenilor era un bătrân venerabil, care 
răspunse într-o limbă ciudată. 

Nakonto se întoarse și-i raportă lui Taita: 

— Acești oameni sunt înrudiţi cu tribul ootasa. Limbile lor sunt 
atât de asemănătoare, încât ne înțelegem foarte bine unii cu 
alții. 

Între timp, sătenii prinseseră curaj și veniseră să se uite la 
străini, la armele lor și la cai. Fetele nemăritate purtau doar un 
șirag de mărgele în jurul taliei și se împrieteniră aproape 
imediat cu soldaţii care nu aveau însoţitoare shilluk. 

Femeile măritate aduseră vase cu bere amăruie locală și le 
oferiră lui Taita, lui Meren și căpitanilor, în timp ce bătrânul, 


care se numea Poto, se așeză mândru lângă Taita și răspunse 
plin de solicitudine la întrebările pe care i le punea Nakonto. 

— Cunosc bine ţinuturile sudice, se umflă el în pene. Tatăl 
meu și tatăl lui înaintea lui au trăit în jurul marilor lacuri, care 
erau pline de pești, unii atât de mari, încât era nevoie de patru 
oameni ca să-i poată ridica. Aveau burțile uite așa de mari - zise 
el făcând un cerc în jurul său cu brațele sale bătrâne și 
scheletice - și erau uite așa de lungi, continuă el sărind în sus și 
desenând în praf o linie cu degetul mare de la picior, apoi merse 
patru pași și desenă o a doua linie, de aici până acolo! 

„Pescarii sunt la fel pretutindeni”, remarcă Taita, însă, după 
cum se cuvenea, se arătă uluit. 

Poto fusese cam neglijat de tribul său, însă acum era din nou 
în centrul atenţiei. Se simţea bine în compania noilor săi 
prieteni. 

— De ce a plecat tribul tău dintr-un loc atât de prielnic 
pescuitului? întrebă Taita. 

— Din est a venit un alt străin cu o altă armată mult mai 
numeroasă, iar noi nu i-am putut ţine piept. Ne-au alungat spre 
nord de-a lungul râului, până am ajuns aici, zise el. Se întristă 
pentru o clipă, apoi continuă înseninat din nou: Când am fost 
iniţiat și circumcis, tata m-a dus la cascada cea mare care este 
izvorul acestui fluviu, spuse arătând spre Nil. Cascada se 
numește Tungula Madzi, „Apele care Tună”. 

— De ce are acest nume neobișnuit? 

— Vuietul apelor care cad și pietrele pe care le aduc când se 
prăvălesc la vale poate fi auzit de la o distanţă de două zile de 
mers. Picăturile de apă de deasupra cascadei strălucesc ca un 
nor de argint pe cer. 

— Ai avut ocazia să vezi așa ceva? îl întrebă Taita, apoi îl 
scrută pe bătrân cu Ochiul Interior. 

— Am văzut asta cu propriii ochi! strigă Poto. 

Aura sa ardea puternic, ca flacăra unei lămpi de ulei, înainte 
de a se stinge din lipsă de combustibil. Spunea adevărul. 

— Ești convins că acela este izvorul fluviului? întrebă Taita, 
simțind cum pulsul i-o ia la galop. 

— Pe fantoma tatălui meu, cascada este izvorul fluviului! 

— Ce se află dincolo de cascadă? 

— Apă, zise sec Poto. Nimic altceva decât apă. Apă până la 
capătul pământului. 


— N-ai văzut pământ dincolo de cascadă? 

— Nu, nimic altceva decât apă. 

— N-ai văzut un munte în flăcări care trimite spre cer un nor 
de fum? 

— Nimic, zise Poto. Nimic altceva decât apă. 

— Vrei să ne conduci la această cascadă? îl rugă Taita. 

Când Nakonto îi traduse întrebarea, Poto se neliniști. 

— Nu m-aș putea întoarce acolo. Oamenii de acolo sunt 
dușmanii mei, mă vor omori și mă vor mânca. Nu pot merge de- 
a lungul cursului apei pentru că vezi bine că râul este blestemat 
și este pe moarte. 

— Îţi voi dărui un sac de mărgele de sticlă dacă vii cu noi, 
promise Taita. Vei fi cel mai bogat om din trib. 

Poto nu se înduplecă. Faţa îi devenise stacojie și tremura 
terifiat: 

— Nu! Niciodată! Nici pentru o sută de saci de mărgele. Dacă 
voi fi mâncat, sufletul meu nu va mai trece prin flăcări. Va 
deveni o hienă care va hoinări pentru totdeauna prin noapte, 
mâncând mortăciuni. 

Era pe punctul de a se ridica și de a o lua la fugă, însă Taita îl 
reținu cu o atingere blândă, apoi se folosi de puterea lui ca să-i 
dea încredere în el. Îl lăsă apoi să mai bea două guri de bere și 
abia după aceea îi vorbi din nou. 

— Mai este altcineva care să ne ducă până acolo? 

Poto scutură cu putere din cap, zicând: 

— Toţi se tem, chiar mai mult decât mine. 

Rămaseră tăcuţi pentru o vreme, apoi Poto începu să se fâţâie 
de pe un picior pe altul. Taita așteptă răbdător ca bătrânul să ia 
o hotărâre grea. 

În cele din urmă tuși și scuipă în praf un mucus gălbui. 

— Poate că este totuși cineva, îndrăzni el. Dar nu, probabil că 
este deja mort. Era bătrân încă de când l-am văzut eu, și asta se 
întâmpla cu mult timp în urmă. Chiar și atunci era mai bătrân ca 
tine, zise el înclinând din cap cu respect spre Taita. Este printre 
puţinii oameni rămași de pe vremea când eram un trib cu 
tradiție. 

— Cine este? Unde îl pot găsi? întrebă Taita. 

— Se numește Kalulu. Îţi voi arăta unde-l poţi găsi, zise Poto, 
începând să deseneze din nou cu degetul mare de la picior în 
praful din faţa lui. Dacă urmezi râul, care este pe moarte acum, 


vei ajunge în cele din urmă în locul în care se întâlnește cu o 
mulțime de lacuri. Aceasta este o întindere vastă de ape. O 
numim Semliki Nianzu, explică el desenând un cerc eliptic. 

— Aici vom găsi și cascada care este izvorul fluviului? întrebă 
Taita. 

— Nu. Râul străbate lacul asemenea vârfului unei spade care 
intră prin corpul unui pește, arătă el trecându-și degetul prin 
cerc. Râul este în faţă, începutul lui este pe malul de la miazăzi 
al lacului. 

— Cum voi ajunge acolo? 

— Nu vei ajunge decât dacă cineva asemenea lui Kalulu te va 
conduce. Trăiește în mlaștini, pe lac, pe o insulă plutitoare de 
stuf. Lângă gura de ieșire a râului. 

— Cum îl voi putea găsi? 

— Căutând cu strășnicie și cu mult noroc, ridică Poto din 
umeri. Sau poate că te va găsi el pe tine. Apoi, ca o concluzie, 
adăugă: Kalulu este un șaman ce posedă mari puteri magice, 
însă n-are picioare. 

Când plecară din sat, Taita îi dădu lui Poto doi pumni de 
mărgele de sticlă, iar bătrânul izbucni în lacrimi: 

— M-ai făcut bogat și mi-ai înseninat bătrâneţile. Acum pot să- 
mi cumpăr două soţii care să mă îngrijească. 


t Capitolul 40 


Nilul curgea puţin mai tare pe măsură ce înaintau spre sud, 
de-a lungul malului, însă din semnele lăsate în albia râului își 
dădură seama că nivelul fusese cu mult mai mare în trecut. 

— S-a micșorat de douăzeci de ori, calculă Meren, iar Taita fu 
de acord cu el, chiar dacă n-o rosti cu voce tare. 

Uneori lui Meren trebuia să i se amintească faptul că nu era 
un adept și că unele lucruri trebuiau lăsate în seama cuiva care 
arăta îndreptăţit să se ocupe de ele. 

Pe măsură ce înaintau pe malul vestic, caii și oamenii 
deveneau pe zi ce trecea mai puternici. Când ajunseră la lac, 
care era exact așa cum îl descrisese Poto, cu toţii erau complet 
refăcuţi. Lacul era enorm. 

— Aceasta este o mare, nu doar un lac, zise Meren, iar Taita îl 
trimise să ia un căuș de apă din lac. 

— Acum gustă-l, bunule Meren! îi ordonă el. 

Cu mare băgare de seamă, Meren luă o înghiţitură pe care o 
plimbă prin gură. Apoi bău și ce mai rămăsese în vas. 


— E apă sărată de mare? îl întrebă Taita zâmbind binevoitor. 

— Nu, magule, e dulce ca mierea. Eu m-am înșelat, iar tu ai 
avut dreptate. 

Lacul era atât de mare, încât părea să aibă propriul sistem de 
curenţi. În zori, aerul era liniștit și rece. De la suprafaţa apei se 
înălța un fel de abur trandafiriu. Oamenii discutau animat 
despre asta: 

— Apa este încălzită de un vulcan, zise unul dintre ei. 

— Nu, replică altul. Apa se ridică asemenea ceţii și va cădea 
din nou în altă parte sub formă de ploaie. 

— Nu, este de la respiraţia înfricoșătoare a unui monstru care 
trăiește sub ape, afirmă Meren autoritar. 

In cele din urmă, se întoarseră cu toţii spre Taita, ca să-i 
lămurească el. 

— Păianjeni, zise Taita, ceea ce-i adânci într-o discuţie și mai 
aprinsă. 

— Păianjenii nu zboară. Vrea să zică libelule. 

— Râde de naivitatea noastră, opină Meren. Îl cunosc foarte 
bine. li place să facă glume. 

După două zile, vântul își schimbă direcţia, aducând nori 
peste tabără. Apoi, când ajunse în dreptul pământului, începură 
să se descarce. Fenn sări în sus să prindă câteva picături. 

— Sunt păianjeni! strigă ea ascuţit. Taita nu se înșală 
niciodată. 

Norul era format din nenumărați păianjeni, abia ieșiţi din ou, 
atât de mici, încât erau aproape transparențţi. Fiecare dintre ei 
țesuse o pânză, pe care-o foloseau ca să prindă briza dimineţii și 
să ajungă în altă parte a lacului. 

De îndată ce soarele atinse suprafața apei, vântul se înteți, iar 
până la prânz biciuia apa, formând valuri înspumate. După- 
amiază, vântul se linişti și la apus era minunat. La orizont se 
vedeau zburând păsări flamingo. Hipopotamii zăceau ca pietrele 
de granit, gemând și urlând și clămpănind ameninţător din 
fălcile roz, ca să-și descurajeze inamicii cu colții lor lungi. 
Crocodili puternici erau întinși pe malurile lacului, încălzindu-se 
la soare și ţinând boturile larg deschise, permițându-le păsărilor 
de apă să le curețe bucătelele de carne care le rămăseseră 
printre puternicii dinţi galbeni. Nopțile erau liniștite, iar stelele 
se reflectau în pânza de catifea neagră a apelor. 


În partea de vest, lacul era atât de întins, încât nu i se vedea 
malul, în afara câtorva insulițe care păreau că plutesc duse de 
vânt. La miazăzi întrezăreau cu greu marginea. Nu existau 
munţi înalţi sau vulcani, ci doar siluetele albastre ale unor 
dealuri puţin înalte, care se profilau la orizont. 

Poto îi avertizase cu privire la ferocitatea triburilor din zonă, 
așa că își construiră o tabără sigură, înconjurând-o cu crengi 
țepoase de acacia, care înmugureau pe malul lacului. În timpul 
zilei, caii și catârii pășteau iarba frumoasă ce creștea pe mal sau 
se duceau să se înfrupte din nuferi și alte plante acvatice aflate 
la marginea apei. 

— Când pornim în căutarea lui Kalulu, șamanul? întrebă Fenn. 

— Chiar în seara aceasta, după ce-ţi termini cina. 

După cum promisese, o duse pe plajă, unde adunară surcele 
cu care aprinseră un foc mic. Se așezară pe vine în jurul lui, iar 
Taita îi luă mâinile într-ale sale și formară un cerc de protecţie. 

— Dacă Kalulu este un iniţiat înțelept, așa cum a sugerat 
Poto, îi putem trimite în eter chemarea noastră, îi spuse Taita. 

— Poţi face asta, Taita? îl întrebă mirată Fenn. 

— Dacă dăm crezare spuselor lui Poto, trăiește în mlaștini, nu 
departe de acest loc, probabil la o distanţă de câteva leghe de 
locul unde ne aflăm noi acum. Ne poate auzi chemarea. 

— E importantă distanţa? întrebă Fenn. 

Taita dădu din cap că da. 

— li știm numele. Știm ceva despre înfățișarea lui - că nu are 
picioare. Desigur, ar fi mai ușor dacă i-am ști și numele spiritual 
sau dacă am avea ceva ce-i aparține - un fir de păr, o bucată de 
unghie, transpiraţie, urină sau fecale. Totuși, îţi voi arăta cum 
să-l chemi și cu ceea ce avem în momentul de față. 

Taita luă cu două degete câteva ierburi din desagă și le 
aruncă în foc. Se aprinseră imediat, degajând un fum cu miros 
pătrunzător. 

— Acestea vor ţine departe orice influenţă negativă care se 
află prin zonă, îi explică el. Uită-te în flăcări. Dacă Kalulu vine, îl 
vom vedea acolo. 

Incă ținându-se de mână, începură să se legene, în ritmul unei 
incantaţii, pe care o cânta Taita. După ce Fenn își goli mintea de 
gânduri așa cum o învățase Taita, chemară cele trei simboluri 
ale puterii și le conjurară în tăcere. 

— Mensaar! Kydash! Ncube! 


Eterul vibra în jurul lor. 

Taita strigă: 

— Kalulu, răspunde! O, cel fără de picioare, deschide-ţi 
urechile! 

Repetă invitaţia la intervale regulate, în timp ce luna se ridică 
și străbătu jumătate din cer. Pe neașteptate, simţiră lovitura. 
Fenn scoase un strigăt speriată, ca o descărcare electrostatică 
prin degetele de la mână. Se uită în foc și văzu forma unei fețe. | 
se păru că semăna cu o maimuţă bătrână, dar foarte înţeleaptă. 

— Cine mă strigă? întrebară buzele înfiorătoare în tenmass. 
Cine îl strigă pe Kalulu? 

— Eu, Taita din Gallala. 

— Dacă ești de partea Adevărului, arată-mi numele tău 
spiritual. 

Taita își materializă numele spiritual sub forma unui simbol 
care-i apăru deasupra capului: semnul unui vultur cu o aripă 
ruptă. Era un pericol de moarte să-l transmită în eter, unde l-ar 
fi putut recepționa vreo entitate malefică. 

— Te recunosc, frate întru Adevăr, zise Kalulu. 

— Arată-ţi numele spiritual, îl provocă Taita. 

Treptat, deasupra feţei din foc apăru conturul unui iepure 
african chircit. 

Era înțeleptul mitologic, iepurele Kalulu, al cărui cap cu urechi 
lungi era pictat în discul lunii. 

— Te recunosc, frate întru mâna dreaptă. Te chem pentru a-ţi 
cere ajutorul, zise Taita. 

— Știu unde ești și nu sunt departe de tine. Voi ajunge la tine 
în trei zile, răspunse Kalulu. 


t Capitolul 41 


Fenn era încântată de arta comunicării telepatice. 

— O, Taita, nici prin gând nu mi-a trecut vreodată că așa ceva 
este posibil. Învaţă-mă și pe mine să fac asta, te rog. 

— Mai întâi trebuie să-ţi înveţi propriul nume spiritual. 

— Cred că-l știu, răspunse ea. M-ai chemat o dată pe acest 
nume, nu-i așa? Sau am visat eu? 

— Visele și realitatea se împletesc deseori. Ce nume îţi 
amintești? 

— Copil al apelor, răspunse ea mândră. Lostris. 

Taita se uită la ea uimit. Își demonstra în mod inconștient 
puterile psihice mai mult ca niciodată. Reușise să se întoarcă în 


timp, în cealaltă viață. Exaltarea și încântarea îl făcură să 
respire precipitat. 

— Ştii care este simbolul numelui tău spiritual, Fenn? 

— Nu, nu l-am văzut niciodată, șopti ea. Sau l-am văzut, 
Taita? 

— Gândește-te la asta, o instrui el. Concentrează-te asupra 
acestui lucru! 

Fenn închise ochii și, instinctiv, apucă talismanul pe care-l 
purta la gât. 

— ÎI ai în minte? întrebă el cu blândeţe. 

— Îl am, șopti ea, iar el își deschise Ochiul Interior. 

Aura lui Fenn strălucea puternic și o învăluia din cap până-n 
picioare, ca o mantie, iar simbolul numelui ei spiritual îi atârna 
deasupra capului, învelit de același foc celest. 

Forma florilor nimfelor - nufărul - se gândi el. Era complet. 
Fenn ajunsese în plină forţă, ca și simbolul ei spiritual, încă de 
mică iubise apa. Îi strigă cu voce tare: 

— Fenn, mintea și spiritul tău sunt complet pregătite. Ești 
pregătită să înveţi tot ce am să-ţi spun. Poate chiar mai mult. 

— Atunci învaţă-mă să comunic prin telepatie, ca să pot să 
ajung la tine chiar și atunci când suntem departe unul de 
celălalt. 

— Începem imediat, zise el. Deja am ceva care-ţi aparţine. 

— Ce este? Unde? întrebă ea nerăbdătoare. 

În loc de răspuns, Taita își atinse amuleta pe care o purta la 
gât. 

— Arată-mi și mie, ceru ea, iar Taita deschise talismanul și 
scoase la iveală șuvița de păr dinăuntru. Păr. Insă nu este al 
meu, zise ea atingându-l cu vârful degetului. Acesta este părul 
unei bătrâne. Vezi? Are fire albe amestecate cu cele aurii. 

— Erai bătrână când ţi-am tăiat șuvița, fu el de acord. Erai 
deja moartă. Zăceai pe masa de îmbălsămare, rece și ţeapănă. 

Fenn se înfioră. 

— Asta se întâmpla în cealaltă viață? întrebă ea. Povestește- 
mi despre asta. Cine eram? 

— Îmi va lua o viaţă de om să-ţi povestesc, zise el, însă 
permite-mi să încep prin a-ţi spune că erai femeia pe care am 
iubit-o la fel de mult cum te iubesc pe tine acum. 

Fenn îi luă mâna, cu ochii în lacrimi. 


— Tu ai ceva de la mine, șopti ea. Acum am și eu nevoie de 
ceva de la tine, zise ea înfășurându-și după deget o șuviţă 
groasă din barba lui. Când m-ai urmărit în ziua când ne-am 
întâlnit pentru prima dată, barba ta m-a surprins foarte tare. 
Strălucește precum cel mai pur argint. 

Scoase de la cingătoare un pumnal mic de bronz și tăie șuvița 
aproape de la rădăcină, apoi o ridică în dreptul nasului și o 
mirosi, de parcă ar fi fost un boboc de floare. 

— E mirosul tău, Taita, însăși esenţa ta. 

— Îți voi face un talisman în care s-o păstrezi. 

— Da, mi-ar plăcea, rosti ea râzând cu poftă. Dar trebuie să ai 
părul copilului viu care să stea alături de cel al femeii moarte. 

Fenn își prinse o șuviță din păr, o tăie și i-o oferi. Taita o 
încolăci cu grijă și o puse în amuletă, peste șuvița care zăcea 
acolo de mai bine de șaptezeci de ani. 

— Oare voi fi vreodată în stare să te chem? întrebă Fenn. 

— Da, și eu te voi putea chema pe tine, zise Taita, însă mai 
întâi trebuie să te învăţ cum să faci asta. . 

În următoarele zile exersară tehnica. Începură prin a sta 
destul de aproape unul de celălalt, atât cât să se vadă, dar să 
nu se audă. După câteva ore, Fenn era capabilă să primească 
imaginile pe care i le trimitea Taita și să răspundă cu propriile 
imagini. Când totul le ieși foarte bine, se întoarseră cu spatele 
unul la celălalt, ca să nu se mai poată vedea. In cele din urmă, 
Taita o lăsă în tabără și merse călare câteva leghe spre vest, de- 
a lungul malului, însoţit de Meren. De acolo îi trimise primele 
imagini. De câte ori trimitea ceva, ea le recepționa din ce în ce 
mai repede, iar imaginile pe care le trimitea la rândul ei erau din 
ce în ce mai clare și mai complete. Pentru el, Fenn purta 
simbolul pe frunte, iar după mai multe încercări, reuși să 
schimbe culoarea nufărului după cum dorea ea, de la roz la lila 
și la roșu aprins. 

Noaptea dormea aproape de el, la adăpost, pe rogojina ei, iar 
înainte de a adormi, șoptea: 

— Acum nu ne vom mai despărți niciodată, pentru că te pot 
găsi oriunde te-ai duce. 


t Capitolul 42 
În zori, până ca vântul să înceapă să bată, mergeau să se 
scalde în lac. Înainte de a intra în apă, Taita făcea o vrajă care 
să țină la distanţă crocodilii și alţi monștri care s-ar putea 


ascunde în undele lacului. Apoi plonjau în apă. Fenn înota cu 
graţia unei vidre. Când dispărea în adâncuri, trupul ei gol 
strălucea ca fildeșul șlefuit. Taita nu se putea obişnui cu gândul 
că Fenn reușea să stea atât de mult timp sub apă și se alarma 
ori de câte ori ea nu mai apărea, iar el rămânea pe mal, privind 
îndelung spre lumea verde de dedesubt. După un timp care îi 
părea o eternitate, vedea trupul ei alb venind spre el, așa cum i 
se întâmplase în vise. Apoi ieșea din apă lângă el, râzând și 
scuturându-și apa din păr. Alteori, n-o mai vedea întorcându-se. 
Simţea doar când îl prindea de gleznă și-l trăgea în apă. 

— Cum de ai învățat să înoți în felul acesta? întreba el. 

— Sunt copilul apelor, zicea ea râzând. Ai uitat deja? M-am 
născut ca să înot. 

După ce ieșeau din lac, mergeau să caute un loc încălzit de 
razele timpurii ale soarelui ca să se usuce. Stătea în spatele ei și 
îi împletea părul, prinzându-i în el flori de nufăr. In timpul 
acesta, îi povestea despre viaţa ei ca regină a Egiptului, despre 
cei pe care-i iubise și despre copiii pe care-i născuse. Uneori 
exclama: i 

— O, da! Îmi amintesc de asta acum. Îmi amintesc că am avut 
un fiu, însă nu-i pot vedea fata. 

— Deschide-ți mintea, iar eu îți voi arăta imaginea din 
amintirile mele despre el. 

Ea închidea ochii, iar el își punea palmele împreunate pe 
capul ei, acoperindu-i urechile. După o vreme șoptea: 

— O, ce copil frumos! Are părul de aur. Îi văd și numele, îl 
cheamă Memnon. 

— Acesta era numele lui din copilărie, murmură Taita. Când a 
urcat pe tron și a preluat dubla coroană a Egiptului de Sus și 
Egiptului de Jos, a devenit faraonul Tamose, primul cu acest 
nume. la uite! Privește-l în toată măreţia și puterea, îi zise Taita 
punându-i imaginea în minte. 

Rămase mult timp tăcută. Apoi rosti: 

— Era atât de frumos și de nobil! O, Taita, aș fi vrut să-mi văd 
fiul. 

— i l-ai văzut, Fenn. L-ai hrănit la sânul tău și cu propriile 
mâini i-ai pus coroana pe cap. 

Din nou se așternu tăcerea, iar după un timp, Fenn zise: 


— Arată-mi-te în ziua în care ne-am întâlnit pentru prima dată 
în cealaltă viață. Poţi face asta, Taita? Poţi să-ţi chemi din trecut 
propria imagine? 

— N-aș îndrăzni să fac acest lucru, răspunse el pe dată. 

— De ce nu? vru ea să știe. 

— Ar putea fi periculos, răspunse Taita. Trebuie să mă crezi. 
Ar fi mult prea periculos. 

Ştia că dacă i-ar arăta-o, imaginea i-ar bântui toate visele. Ar 
sădi în ea sămânţa nemulțumirii. Pentru că atunci când se 
întâlniseră pentru prima dată în cealaltă viaţă, Taita era sclav și 
cel mai frumos bărbat din Egipt. Acesta fusese necazul lui. 
Stăpânul lui, lordul Intef, era stăpânul Karnak-ului și 
guvernatorul a douăzeci și două de provincii ale Egiptului de 
Sus. Dar mai era și homosexual și extrem de gelos pe sclavul 
său personal. Taita se îndrăgostise de o sclavă din gospodăria 
stăpânului său, pe nume Alyda. Când i s-a raportat acest lucru 
lordului Intef, acesta i-a ordonat lui Rasfer, călăul lui, să o 
omoare încet, sfărâmându-i Alydei capul. Taita fusese obligat s- 
o vadă murind în chinuri. Dar nici această faptă mârșavă nu-l 
multțumise pe lordul Intef. Așa că i-a ordonat lui Rasfer să-l 
castreze pe virginul Taita. Mai era ceva care se adăuga la 
această situaţie înfiorătoare. Lordul Intef era tatăl fetiţei care, 
mulţi ani mai târziu, avea să devină regina Lostris. Nu-i păsa de 
fiica sa și îl numise pe Taita, eunucul, tutorele și mentorul ei. 
Acel copil se reîncarnase acum în Fenn. Situaţia era atât de 
complexă, încât Taita nu știa cum anume să-i explice totul lui 
Fenn, iar pentru moment, se simţi ușurat că nu mai trebuia să o 
facă datorită unui strigăt puternic dinspre tabără: 

— Se văd niște bărci venind dinspre est! Fiţi pregătiţi de 
luptă! 

Era vocea lui Meren, ușor de recunoscut chiar și de la o 
asemenea distanţă. Săriră în sus pe dată, își puseră tunicile pe 
trupurile încă ude și porniră grăbiţi spre tabără. 

— Privește acolo! zise Fenn arătând spre apele verzi. 

Dură ceva până ce Taita văzu siluetele întunecate lângă caii 
albi care erau împinși de vânt. 

— Canoe de război! Poţi să numeri vâslașii, Fenn? Își făcu 
umbră cu mâna în dreptul ochilor, privi atent, apoi zise: Prima 
canoe are doisprezece oameni de fiecare parte. Și celelalte par 


la fel de mari. Stai puţin! Cea de-a doua barcă este cu mult mai 
mare, cu câte douăzeci de vâslași de fiecare parte. 

Meren își adunase oamenii pe câte două rânduri în faţa porții 
taberei. Erau complet echipați și pregătiți să înfrunte orice 
pericol. Priviră cum bărcile acostează. Echipajele coborâră și se 
adunară în jurul celei mai mari bărci. Un grup de muzicanți 
ieșiră pe mal și se apucară să danseze pe plajă. Toboșarii 
începură să bată frenetic, în timp ce trompetiștii suflau în 
coarne spiralate de antilope sălbatice. 

— Ascunde-ţi aura, îi șopti Taita lui Fenn. Nu știm cine e acest 
individ. Bine, zise el privind cum lui Fenn îi pălește aura. Destul. 

In cazul în care Kalulu avea Ochiul Interior, dacă Fenn își 
masca aura complet, i-ar fi stârnit și mai multe suspiciuni. 

Opt femei purtară pe umeri un palanchin, din barcă până pe 
plajă. Erau femei tinere și zdravene, cu braţe și picioare 
musculoase, purtând în jurul brâului pânze brodate cu mărgele 
de sticlă. Piepturile lor erau unse cu grăsime și străluceau în 
soare. Se îndreptară direct spre locul în care se afla Taita și 
puseră palanchinul în faţa lui. Apoi îngenuncheară lângă el, într- 
o postură de profund respect. În mijlocul palanchinului stătea un 
pitic. Fenn recunoscu imaginea din flăcări, faţa de maimuță 
bătrână, cu urechi clăpăuge și cu o chelie strălucitoare. 

— Eu sunt Kalulu, rosti el în tenmass, și te salut, Taita din 
Gallala. 

— Fii bine-venit! răspunse Taita. 

Remarcă imediat că Kalulu nu poseda Ochiul Interior, însă 
avea o aură puternică și intensă. Din ea, Taita văzu că era un 
adept și un servitor al Adevărului. 

— Hai să mergem deoparte și să stăm de vorbă între patru 
ochi. 

Kalulu se lăsă în mâini, îndreptând cioturile picioarelor sale 
amputate spre cer și sări jos din palanchin. Mergea în mâini cu 
ușurința cu care ar fi mers pe picioare, rotindu-și capul dintr-o 
parte într-alta, ca să-l poată privi pe Taita în timp ce-i vorbea. 

— Te-am așteptat, magule. Apropierea ta a creat o neliniște în 
eter. Am simţit cum prezenţa ta devine din ce în ce mai 
puternică, pe măsură ce înaintai în susul fluviului. 

Femeile veneau după el, cărând palanchinul gol. 

— Pe aici, Kalulu, îl invită Taita. 


Când ajunse la cortul său, femeile așezară lectica pe pământ, 
apoi se dădură în spate, până la o distanţă de la care oamenii 
nu mai puteau auzi ce vorbesc. Kalulu sări înapoi în palanchin și 
își reluă poziţia normală, cu capul în sus, așezându-se pe cioturi. 
Se uită în jurul său la tabără, însă când Fenn îngenunche lângă 
el, ca să-i ofere un bol cu cereale și miere, își concentră întreaga 
atenţie asupra ei. 

— Tu cine ești, copilă? Ti-am văzut chipul în flăcări, zise el în 
tenmass. 

Fenn se prefăcu a nu înţelege și se uită la Taita. 

— Poţi să răspunzi, îi spuse el. Este de partea Adevărului. 

— Sunt Fenn, o novice a magului. 

— O iniţiezi? întrebă el uitându-se la Taita. 

— Da, răspunse Taita, iar piticul dădu aprobator din cap. 

— Stai lângă mine, Fenn, pentru că ești o frumusețe. 

Fenn se așeză încrezătoare lângă palanchin. Kalulu se uită la 
Taita cu ochi negri și pătrunzători. 

— De ce m-ai chemat, magule? Ce pot face pentru tine? 

— Am nevoie de tine să mă duci la locul de unde izvorăște 
Nilul. 

Kalulu nu păru deloc surprins. 

— Tu ești cel care mi-a apărut în vis. Tu ești cel pe care l-am 
așteptat. Te voi duce la Pietrele Roșii. Vom pleca în seara 
aceasta, când se oprește vântul și când apa e liniștită. Câţi 
sunteţi cu toții? 

— Treizeci și opt, cu Fenn și cu mine, dar avem multe bagaje. 

— Vin după mine încă cinci canoe mari. Vor fi aici la căderea 
serii. 

— Am mulți cai, adăugă Taita. 

— Da, zise piticul dând aprobator din cap. Vor înota după 
canoe. Am adus bâșici de animale care să-i țină la suprafață. 

In scurtul amurg african, când se potoli și ultima pală de vânt, 
unii dintre soldaţi duseră caii la mal și îi băgară în apa puţin 
adâncă, apoi puseră bășicile sub fiecare parte a căpăstrului. 
Intre timp, ceilalți încărcară bagajele în canoe. Femeile care-l 
însoțeau pe Kalulu îl cărară în palanchin și îl urcară în canoe. 
Apa lacului era perfect calmă, se desprinseră de țărm și porniră 
în noapte înspre marea cruce de stele care se vedea pe cer în 
partea de sud. De fiecare barcă erau legaţi câte zece cai. Fenn 
stătea la pupa și îi încuraja pe Năluca și pe Vârtej, care înotau în 


spatele bărcii. Șirurile de vâslași mânuiau vâslele lungi și 
înguste înaintând pe suprafaţa întunecată a apelor. Taita stătea 
lângă lectica lui Kalulu și vorbeau în șoaptă. 

— Cum se numește acest lac? 

— Semliki Nianzu. Este unul dintre numeroasele lacuri din 
zonă. 

— De unde vine apa din el? 

— Înainte se vărsau în el două fluvii, unul la vest, numit 
Semliki, și celălalt este Nilul nostru. Amândouă vin din sud, 
Semliki din munți, iar Nilul dinspre marile ape. Acolo te duc. 

— Mai este un lac? 

— Nimeni nu știe cu certitudine dacă este un lac sau începutul 
marelui vid. 

— Acolo se naște Mama Nil? 

— Întocmai, zise Kalulu. 

— Cum numiţi acea întindere de ape? 

— O numim Nalubaale. 

— Spune-mi pe unde o să mergem, Kalulu. 

— Când vom ajunge la malul lacului Semliki Nianzu, vom găsi 
brațul de sud al Nilului. 

— Imaginea pe care o am în minte despre braţul sudic al 
Nilului este de acolo de unde se varsă în Semliki Nianzu. Braţul 
nordic iese din acest lac și curge spre miazăzi, spre marile 
mlaștini. Acesta este braţul Nilului care ne-a adus până aici. 

— Da, Taita. Aceasta este în mare imaginea. Desigur, mai 
sunt și alte râuri mai mici, bazine de apă și lăcușoare, pentru că 
aici este ținutul marilor ape, însă toate acestea se varsă în Nil și 
curg spre nord. 

— Dar Nilul moare, zise Taita încet. 

Kalulu rămase tăcut o vreme, apoi încuviință cu o mișcare a 
capului și-i curse o singură lacrimă pe obrazul zbârcit, care sclipi 
în lumina lunii. 

— Așa e, zise el. Râurile care alimentează Nilul au fost oprite. 
Mama noastră e pe moarte. 

— Kalulu, explică-mi cum s-a întâmplat asta. 

— Nu există cuvinte prin care să explic acest fenomen. Când 
vom ajunge la Pietrele Roșii, vei vedea cu propriii ochi. Nu pot 
să-ţi descriu acele evenimente. Cuvintele se dovedesc 
neputincioase în fața acelor lucruri. 

— În cazul acesta, îmi voi ţine în frâu nerăbdarea. 


— Nerăbdarea este meteahna oamenilor tineri, rosti piticul 
zâmbind, iar dinţii îi străluciră în beznă. lar somnul este 
consolarea oamenilor bătrâni. 

Clipocitul monoton al vâslelor îi adormi în curând. Taita se 
trezi la auzul unui strigăt slab din barca din fața coloanei de 
canoe. Se ridică, se aplecă peste marginea bărcii și se spălă pe 
față cu doi pumni de apă. Apoi se șterse la ochi și se uită în faţă. 
Întrezări linia întunecată a uscatului. În cele din urmă, simţiră 
pământul sub canoe. Vâslașii ridicară lopeţile și săriră pe mal ca 
să tragă bărcile. Simţind pământul sub picioare, caii ieșiră și ei 
la mal. Femeile cărară palanchinul lui Kalulu pe mal. 

— Oamenii tăi trebuie să mănânce micul dejun acum, ca să 
putem pleca la prima geană de lumină, îi spuse Kalulu lui Taita. 
Avem mult de mers până la Pietre. 

Se uitară la văslași cum se îmbarcă din nou în canoe și cum le 
împing în lac. Siluetele dispărură în noapte, până când clipocitul 
vâslelor fură singurele care le mai trădau prezenţa. În curând 
însă, noaptea îi înghiţi cu totul. 


t Capitolul 43 


Mâncară pește afumat și turte de mei stând în jurul focului, 
apoi, la prima geană de lumină, porniră de-a lungul malului. 
După jumătate de leghe ajunseră la o albie de râu secată. 

— Ce râu era acesta? îl întrebă Taita pe Kalulu, deși știa care 
avea să fie răspunsul. 

— Acesta era și este Nilul, răspunse neutru Kalulu. 

— Este complet uscat! exclamă Taita, uitându-se la albia 
râului. 

Albia râului avea o lăţime de patru sute de pași de la un mal 
la altul, însă nu era niciun strop de apă în ea. In schimb, albia 
era plină de iarba-elefantului, ca niște arbori de bambus în 
miniatură, de două ori cât statul unui om înalt. 

— Am urmat cursul râului pe o distanță de mai bine de două 
mii de leghe din Egipt până în acest loc. Pretutindeni am găsit 
ceva apă, câteva bălți măcar, chiar și lăcușoare și râuleţe, însă 
aici albia fluviului este complet uscată, ca în deșert. 

— Apa pe care ai întâlnit-o în nord era cea din lacul Semliki 
Nianzu, care curgea din afluenții lui, îi explică Kalulu. Acesta a 
fost Nilul, cel mai puternic fluviu de pe pământ. Acum nu mai 
este nimic. 


— Dar ce s-a întâmplat? vru Taita să știe. Ce putere infernală 
a putut opri acest mare curs de apă? 

— E ceva care întrece orice închipuire a unei minţi omenești, 
chiar și a uneia cuprinzătoare ca a ta, magule. Când o să 
ajungem la Pietrele Roșii, vei vedea cu propriii ochi. 

Fenn începuse să-i traducă și lui Meren ceea ce se discuta, iar 
acesta nu se putu abtine să întrebe: 

— Dacă trebuie să merg de-a lungul unui râu secat, de unde 
voi lua apă pentru oamenii și caii mei? 

— O vei lua așa cum o iau și elefanții: săpând după ea, îi 
spuse Taita. 

— Cât de lungă este călătoria pe care trebuie s-o facem? 
întrebă Meren. 

Când i se traduse această întrebare, Kalulu zâmbi răutăcios și 
răspunse: 

— În funcţie de cât de puternici îți sunt caii și de cât de bune 
îți sunt picioarele. 

Se mișcară rapid, trecând pe lângă bălțile care fuseseră 
odinioară lagune pline și căţărându-se prin defileuri uscate și 
stâncoase, unde odinioară vuiseră cascadele. 

După șaisprezece zile ajunseră la o culme care era paralelă cu 
cursul Nilului. Era prima formă de relief care rupea monotonia 
pădurilor ce se întindeau pe o distanţă de mai multe leghe. 

— Pe acel deal se află satul Tamafupa, căminul oamenilor 
mei, le spuse Kalulu. De pe acea creastă se pot vedea marile 
ape ale râului Nalubaale. 

— Hai să mergem acolo, zise Taita. 

Urcară printr-o pădure de arbori cu trunchiuri de un galben 
strălucitor, care acopereau panta de deasupra albiei râului. Din 
cauza secetei, copacii muriseră, iar crengile fără frunze se 
contorsionaseră ca membrele atinse de reumatism. Ajunseră pe 
coama dealului, unde Năluca fremătă din nări și scutură din cap. 
La fel de entuziasmat era și Vârtej: sărea și dădea din copite. 

— Cal rău! îl lovi Fenn ușor pe grumaz, cu băţul de papirus pe 
care-l avea cu ea. Potolește-te! Ce s-a întâmplat cu ei, magule? 
îl întrebă ea pe Taita. 

— Miroase și tu, îi strigă el. E de la mirosul răcoros și dulce al 
florilor kigelia. 

— Acum simt și eu parfumul, zise ea. Dar ce este? 

— Apă, răspunse el, arătând în faţă. 


În partea de sud, plutea un nor argintiu, iar sub el se vedea 
un cot albăstrui, care se întindea sub linia orizontului. 

— Nalubaale, în sfârșit! 

Un gard solid din stâlpi de lemn domina coama dealului. 

Porţile erau deschise și intrară în satul abandonat Tamafupa. 
Se vedea cu ochiul liber că fusese un centru prosper cu o 
comunitate dezvoltată - colibele părăsite erau solide și bine 
construite -, însă liniștea care domnea peste ele îți dădea fiori. 
Se întoarseră din nou spre poartă și chemară și restul grupului. 

Ca răspuns la chemarea lor, Kalulu fu purtat în lectică de 
către gărzile sale care gâfâiau și transpirau abundent. Toţi 
aveau un aer grav și solemn când trecură poarta așezării 
Tamafupa și priviră în zare spre apele albastre. 

— Acesta este izvorul Mamei noastre Nilul, rupse Taita 
liniștea. 

— Capătul pământului, zise Kalulu. Nu este nimic dincolo de 
aceste ape, în afară de vid și de Minciună. 

Taita se întoarse spre fortificațiile satului Tamafupa. 

— Ne aflăm într-un ţinut periculos, înconjurat de triburi ostile. 
Vom folosi acest sat pe post de fortăreață, până când vom pleca 
de aici, îi spuse el lui Meren. Îi vom lăsa aici pe Hilto și pe 
Shabako, împreună cu oamenii lor, ca să întărească zidurile în 
cazul unui atac. În timp ce ei se vor ocupa de asta, Kalulu ne va 
duce să vedem misterioasele Pietre Roșii. 

Plecară dis-de-dimineaţă: ultima parte a călătoriei care durase 
mai mult de doi ani. Urmară albia uscată a râului, mergând 
călare chiar prin mijlocul ei. Dădură peste alt cot, iar în faţa lor 
se afla un alt perete stâncos săpat de ape. Deasupra lor, 
asemenea fortificațiilor unui mare oraș, se înălța un perete solid 
de granit roșu. 

— În numele sfânt al lui Horus, fiul, și al lui Osiris, tatăl divin! 
exclamă Meren. Ce fel de fortăreață este aceasta? Oare acesta 
este orașul vreunui împărat african? 

— Ceea ce vedeţi sunt Pietrele Roșii, zise Kalulu în șoaptă. 

— Cine le-a pus acolo? întrebă Taita, la fel de uimit ca 
tovarășii săi. Ce om sau demon a clădit această fortificație? 

— In niciun caz nu e vorba despre un om, răspunse Kalulu. 
Aceasta nu este lucrarea unei ființe umane. 

— Atunci cine a făcut-o? 


— Veniţi, haideţi să vă arăt mai întâi asta. Apoi vom putea 
vorbi pe larg. 

Se apropiară cu mare băgare de seamă de Pietrele Roșii. 
Când ajunseră în cele din urmă sub marele perete de granit care 
bloca cursul Nilului dintr-un mal într-altul, Taita descălecă și se 
plimbă încet de-a lungul baricadei. 

Fenn și Meren îl urmară îndeaproape. Se opreau din când în 
când să cerceteze locul. Zidul era neted, precum ceara unei 
lumânări. 

— Această rocă a fost odinioară lichidă, remarcă Taita. Apoi a 
fost modelată în aceste forme fantastice prin răcire. 

— Ai dreptate, încuviinţă Kalulu. Chiar așa s-a format. 

— Pare imposibil, dar aceasta este o singură piatră. Nu sunt 
mai multe blocuri unite. 

— Există cel puţin o crăpătură, arătă Fenn în faţa ei. 

Cu vederea ei pătrunzătoare, descoperise o fisură îngustă 
chiar în mijlocul zidului, de la vârf până la bază. Când ajunseră 
la ea, Taita își scoase pumnalul și încercă să-și bage lama prin 
ea, însă era prea îngustă. Lama pumnalului nu intră decât foarte 
puţin. 

— De aceea poporul meu numește acest loc Pietrele Roșii, 
mai degrabă decât Piatra Roșie, le spuse Kalulu. Pentru că este 
împărțită în două. 

Taita se lăsă într-un genunchi pentru a examina baza zidului. 

— Nu este construit pe vechea albie de râu. lese din ea de 
parcă ar fi crescut din centrul pământului ca o ciupercă 
monstruoasă. Piatra din acest zid pare diferită de celelalte pietre 
din jur. 

— Ai dreptate din nou, îi spuse Kalulu. Nu poate fi cizelată sau 
tăiată la fel ca celelalte pietre din jur. Dacă te uiţi atent, vei 
observa cristalele micuţe care i-au dat numele. 

Taita se aplecă și se uită cum cristalele din care era format 
zidul absorbeau lumina soarelui și sclipeau asemenea rubinelor. 

— Zidul pare să fie chiar de piatră naturală, zise el încet. Cum 
au ajuns aceste pietre aici? întrebă el după ce se întoarse la 
locul în care se afla Kalulu. 

— N-aș putea să-ţi spun cu mâna pe inimă, magule, deși am 
fost aici când s-a întâmplat. 

— Dacă ai văzut totul, cum de nu știi cum s-a întâmplat? 


— Te voi lămuri mai târziu, zise Kalulu. E suficient să-ţi spun 
că au mai văzut și mulţi alţii și cu toate acestea, există cincizeci 
de legende care explică nașterea acestor pietre. 

— Acest întreg zid este iluzoriu, explică Taita. Poate că există 
sâmburi de adevăr în fiecare dintre legende. 

— Se prea poate, zise Kalulu dând din cap aprobator. Dar mai 
întâi hai să ne urcăm în vârful zidului. Mai sunt multe de văzut. 

Trebuiră să se întoarcă la albia râului ca să găsească un loc 
de pe care să se urce pe mal. Apoi aleseră un drum spre zidul 
de piatră roșie. 

— Vă voi aștepta aici, le spuse Kalulu. Urcușul e prea dificil, 
zise el arătând spre peretele aproape vertical ce ducea spre 
vârf. 

ÎI lăsară acolo și își continuară precauţi urcușul. Pe anumite 
porţiuni, se văzură nevoiţi să se târască pe coate și pe 
genunchi, însă în final ajunseră pe vârful rotunjit al Pietrelor 
Roșii. De acolo se uitară spre lac. Taita își umbri ochii, însă nu 
reuși să vadă nici cea mai mică urmă de pământ dincolo de el. 
În apropiere se zăreau câteva insulițe, însă nu desluși nici cea 
mai mică limbă de pământ dincolo de ele. Se uită din nou spre 
locul de unde veniseră. Silueta piticului se vedea mult mai jos. 
Kalulu se uita spre el. 

— A încercat cineva să treacă de cealaltă parte a lacului? 
strigă Taita de sus. 

— Nu există o cealaltă parte, îi strigă Kalulu înapoi. Nu există 
decât vidul. 

Suprafaţa apei urca pe zid doar trei sau patru metri sub 
picioarele lor. Taita se uită din nou spre albia râului și făcu un 
calcul aproximativ în legătură cu diferenţa de nivel de fiecare 
parte a peretelui. 

— Are o adâncime de patruzeci sau cincizeci de coţi de apă. 

Făcu un gest cu mâna, arătând spre lacul fără sfârșit. 

— Fără acest zid, toată apa s-ar fi vărsat în albia Nilului și ar fi 
fost dusă spre Egipt. Nici nu e de mirare că ne confruntăm cu o 
secetă atât de mare. 

— Am putea merge prin ţinuturile din împrejurimi să 
capturăm niște sclavi și i-am putea pune să muncească, sugeră 
Meren. 

— Și ce-ar putea face? întrebă Taita. 


— Ar putea sparge această stavilă și ar permite Nilului să 
curgă din nou spre Egiptul nostru. 

Taita zâmbi și pipăi cu piciorul zidul din fața lui. 

— Kalulu ne-a spus cât de dură este această piatră. Uită-te la 
dimensiunea ei, Meren. Este de multe ori mai mare ca trei dintre 
marile piramide de la Giseh, puse una peste alta. Dacă ai 
captura toți oamenii din Africa și i-ai pune să muncească timp 
de o sută de ani, tot nu cred că ar reuși să urnească nici cea mai 
mică pietricică din zid. 

— N-ar trebui să-l credem pe cuvânt pe acest ciudat atunci 
când vorbește despre duritatea zidului. Mă voi duce eu însumi 
cu câţiva oameni și voi testa duritatea stâncii cu focul și cu 
bronzul. De asemenea, amintește-ţi, magule, că tehnica 
inginerească prin care au fost ridicate piramidele poate fi 
aplicată și ca să le dai jos. Nu văd de ce n-am putea să realizăm 
asta, pentru că și noi tot egipteni suntem, cea mai avansată 
civilizație de pe pământ. 

— Văd și lucruri bune în vorbele tale, Meren, fu de acord 
Taita. 

Apoi ceva dincolo de capătul zidului îi atrase atenţia. Se 
încruntă. 

— Acolo, pe faleza de deasupra noastră, este cumva o 
locuință? O să-l întreb pe Kalulu. 

Coborâră pe suprafaţa alunecoasă a rocilor, acolo unde piticul 
stătea în lectica lui, înconjurat de gărzi. Când Taita arătă spre 
ruine, el dădu din cap și spuse: 

— Ai dreptate, magule, acela este un templu construit de 
oameni. 

— Tribul tău nu face construcţii de piatră, nu-i așa? 

— Nu, acel loc a fost construit de străini. 

— Cine erau acei străini și cum l-au construit? întrebă Taita. 

— Exact acum cincisprezece ani au așezat prima piatră. 

— Ce fel de oameni erau aceia? întrebă Taita. 

Kalulu ezită înainte de a răspunde. 

— Nu erau oameni din sud. Mai degrabă semănau cu voi. 
Purtau același fel de veșminte și aveau același fel de arme. 

Taita se uită lung la el, prea surprins ca să mai poată spune 
ceva. În cele din urmă, zise: 

— Vrei să spui că erau egipteni. Nu pare posibil. Ești sigur că 
veneau din Egipt? 


— Nu știu de unde veneau. N-am călătorit niciodată în josul 
Nilului, nici măcar până la mlaștini. Nu pot spune cu exactitate, 
însă mie mi s-au părut a fi bărbaţi din rasa voastră. 

— Ai vorbit cu ei? 

— Nu, zise Kalulu cu însufleţire. Erau secretoși și nu vorbeau 
cu nimeni. 

— Ştii câţi erau și unde sunt acum? întrebă Taita meșteșugit. 

Părea că urmărește cu intensitate ochii bătrânelului, însă 
Fenn știa că de fapt îi citește aura. 

— Erau peste treizeci și sub cincizeci. Au dispărut la fel de 
misterios cum au apărut. 

— Au dispărut după ce au blocat râul cu Pietrele Roșii? 

— In același timp, magule. 

— Foarte ciudat, zise Taita. Cine locuiește la templu acum? 

— Este gol, magule, răspunse Kalulu, așa cum este tot 
pământul în jurul nostru, pe o distanţă de o sută de leghe. Tribul 
meu și celelalte care trăiau pe aici au fugit înspăimântate de 
asta și de alte întâmplări ciudate. Chiar și eu m-am ascuns în 
mlaștini. Acum este prima dată când mă întorc aici și trebuie să 
recunosc că n-aş fi facut-o niciodată dacă n-aş fi avut protecţia 
ta. 

— Ar trebui să vizităm templul, zise Taita. Ni-l arăţi? 

— N-am fost niciodată în interiorul acelei clădiri, rosti Kalulu în 
șoaptă. Și nici nu voi intra. Nu trebuie să-mi ceri să vin cu tine. 

— De ce nu, Kalulu? 

— Este locul răului suprem. Forţa care a adus nenorociri 
asupra tuturor. 

— Iti respect dorinţa de a fi precaut. Sunt lucruri serioase care 
n-ar trebui tratate cu ușurință. Întoarce-te cu Meren. Mă voi 
duce la templu singur. 

Se întoarse spre Meren. 

— Nu precupeţi niciun efort pentru a apăra tabăra. Fortific-o 
bine și păzește-o bine. După ce ai terminat, ne vom întoarce să 
verificăm duritatea Pietrelor Roșii. 

— Te implor să te întorci în tabără înainte de căderea 
întunericului, magule, spuse Meren îngrijorat. Dacă nu vii înainte 
de căderea serii, voi veni să te caut. 

In timp ce gărzile de corp își așezară pe umeri lectica și îl 
urmară pe Meren, Taita se întoarse spre Fenn și-i spuse: 

— Du-te cu Meren. Grăbește-te să-l prinzi din urmă. 


Ea rămase ţeapănă ca o lumânare, cu mâinile la spate și cu 
buzele strânse. Taita ajunsese să-i cunoască foarte bine această 
expresie. 

— Nu există vrajă prin care să mă convingi să te las singur, 
declară ea. 

— Când te încrunţi nu mai ești frumoasă, o avertiză el cu 
blândețe. 

— Nici nu-ţi poţi imagina cât de urâtă pot deveni, zise ea. Mai 
încearcă să scapi de mine și o să-ţi arăt. 

— Ameninţările tale mă dezarmează, spuse el, încercând cu 
greu să-și ascundă un zâmbet. Dar stai aproape de mine și fii 
pregătită să formăm un cerc de protecţie la prima manifestare a 
răului pe care o întâlnim în cale. 

Găsiră o cărare care urca până pe malul lacului. Ajunși la 
templu, văzură că era foarte bine clădit. Intreaga construcție 
avea un acoperiș din lemn peste care fusese așezată o 
împletitură din stuf ce căzuse pe alocuri. Se plimbară încet în 
jurul zidurilor. Templul fusese așezat pe o fundaţie circulară, cu 
diametrul de cincizeci de pași. La distanțe egale fuseseră 
înălțate cinci stele de granit. 

— Cele cinci puncte ale pentagramei magicienilor care 
practică magia neagră, îi zise Taita lui Fenn. 

Se întoarseră la intrarea în templu. Canaturile ușii fuseseră 
decorate cu basoreliefuri înfățișând simboluri ezoterice. 

— Le poți citi? întrebă Fenn. 

— Nu, recunoscu Taita. Îmi sunt necunoscute. 

Apoi se uită în ochii ei ca să detecteze vreun semn de teamă. 

— Vii cu mine? 

Drept răspuns, fata îl luă de mână. 

— Hai să formăm cercul de protecţie, sugeră ea. 

Trecură împreună pragul templului și ajunseră într-un portic 
circular. Era pavat cu pietre gri, luminate de razele soarelui care 
intrau prin găurile din acoperiș. În peretele interior nu era nicio 
deschizătură. Unul lângă altul, se plimbară în jurul porticului. 
Când ajungeau în dreptul fiecărei stele, găseau la picioarele lor, 
în marmura albă, vârful pentagramei. |n fiecare vârf se găsea un 
simbol misterios: un șarpe, un ankh, un vultur în zbor, altul în 
cuib, un șacal. Călcară peste o bucată de acoperiș și auziră un 
sâsâit, apoi niște clopoței sub picioarele lor. Taita își trecu o 
mână în jurul taliei lui Fenn și o ridică de la pământ. In spatele 


lor se ivi din stuf capul unei cobre negre egiptene. Se uită la ei 
cu ochii micuţi ca de marmură neagră și cu limba bifurcată, 
șuierând ca să simtă aerul încărcat de mirosul lor. Taita o așeză 
pe Fenn jos, își luă toiagul și îl îndreptă spre capul șarpelui. 

— Nu te speria, zise el. Aceasta nu este o apariţie. Este un 
animal adevărat. 

Incepu să-și miște vârful toiagului ritmic, dintr-o parte într- 
alta, iar cobra se mișca la rândul ei, în același sens. Treptat, fu 
hipnotizată, gluga i se dezumflă și se prăbuși la pământ. Taita o 
conduse pe Fenn prin galerie. În cele din urmă, se opriră în faţa 
unei uși bogat ornamentate. 

__— Se află față în faţă cu ușa de la intrare, îi spuse Taita. 
Impiedică pătrunderea și ieșirea influențelor străine din 
sanctuarul interior. 

Ușa în faţa căreia se aflau era în formă de floare. Canaturile 
erau acoperite cu plăcuţe de fildeș, malachit și ochi-de-tigru. 
Ușile erau, pe interior, căptușite cu piele de crocodil. Taita 
încercă s-o împingă cu toiagul. Se deschise larg, iar balamalele 
de fier scârțâiră. Interiorul era luminat doar de o rază de soare 
care pătrundea printr-o fantă din acoperiș. În locul unde lumina 
cădea pe podea, era o explozie de culoare. 

Podeaua era decorată cu o pentagramă cu un desen elaborat, 
iar modelul era lucrat din plăcuțe de marmură și din pietre 
semiprețioase. Taita recunoscu cuarț trandafiriu și cristale de 
piatră și turbalină roşie. Lucrătura era magnifică. În centrul 
modelului era un cerc de plăcuţe care se uneau atât de bine și 
erau atât de frumos șlefuite, încât locurile în care se îmbinau 
erau aproape invizibile. Modelul părea o singură placă de fildeș 
strălucitor. 

— Hai să intrăm! zise Fenn, iar ecoul vocii ei subţiri de copil fu 
aruncat dintr-o parte într-alta în camera rotundă. 

— Aşteaptă! ceru el. Acolo se simte o prezenţă, spiritul 
acestui loc. Cred că este periculos. Acest spirit îl înspăimânta pe 
Kalulu, continuă el arătând spre podeaua luminată de razele 
soarelui. E aproape vremea prânzului. Raza soarelui este pe 
punctul de a cădea în centrul pentagramei. Acesta are să fie 
momentul fatidic. 

Urmăriră raza de soare strecurându-se de-a lungul podelei. 
Atinse marginea cercului de fildeș și fu reflectată de pereţii din 
jur, iar strălucirea ei se intensifică astfel de zece ori. Acum 


părea a crește din ce în ce mai mult, până când umplu discul de 
fildeș. Imediat auziră un murmur și zornăituri. Auziră fâlfâitul 
aripilor liliecilor și ale vulturilor în aerul din jurul lor. Prin lumina 
strălucitoare, apăru simbolul spiritului lui Eos: laba de pisică. 

Mirosul de animal sălbatic al vrăjitoarei le umplu nările. Se 
traseră în spate, însă după ce raza de soare trecu peste discul 
de fildeș, semnele înfiorătoare nu se mai văzură. Duhoarea 
vrăjitoarei dispăru, lăsând în urma ei doar un iz de mucegai și 
de fecale de lilieci. Lumina soarelui scăzu treptat, lăsând 
sanctuarul din nou în întuneric. Se întoarseră în tăcere de-a 
lungul galeriei și ieșiră din nou în lumina soarelui. 

— A fost acolo! șopti Fenn. 

Trase adânc în piept aerul rece al lacului, de parcă voia să-și 
curețe plămânii. 

— Influența ei persistă, zise Taita arătând cu toiagul spre 
Pietrele Roșii. Incă mai veghează asupra lucrării ei malefice. 

— Oare am putea să-i distrugem templul? întrebă Fenn, 
privind în urma ei. Și apoi, cum am putea s-o distrugem și pe 
ea? 

— Nu putem, replică Taita ferm. Influenţa ei este puternică în 
templu și îl protejează. S-o provocăm acolo ar însemna să ne 
punem în pericol de moarte. Vom găsi alt moment și alt loc s-o 
atacăm, zise el luând-o pe Fenn de mână și conducând-o 
departe de templu. Ne vom întoarce mâine să verificăm cât de 
dur este zidul și să aflăm de la Kalulu cum au fost ridicate 
Pietrele Roșii deasupra văii. 


t Capitolul 44 


Meren arătă spărtura care împărțea în două Pietrele Roșii. 

— Sunt convins că acela este punctul slab al zidului. Ar putea 
fi o fisură adâncă. 

— Cu siguranţă că acela pare cel mai bun punct de la care să 
ne începem experimentul. 

Taita fu de acord cu Meren. 

— Nu ducem lipsă de lemn de foc. Majoritatea copacilor mari 
care acopereau versanţii văii s-au uscat din cauza secetei. 
Spune-le oamenilor să se ducă să taie copaci. 

Îi urmăriră răspândindu-se prin pădure. În curând, valea 
răsună de sunetul securilor. 

De îndată ce copacii fură doborâţi la pământ, folosiră caii 
pentru a-i trage la baza zidului roșu. Acolo îi tăiară pe lungime și 


îi sprijiniră de zidul de piatră, formând un coș prin care să circule 
aerul care să alimenteze flăcările. Abia după câteva zile reușiră 
să termine de ridicat rugul. Între timp, Taita superviză 
construirea a patru cumpene separate, care să ridice apa din 
lacul de deasupra zidului și să o toarne peste zid, ca să ude roca 
după ce se înfierbânta. 

După ce terminară toate pregătirile, Meren aprinse rugul. 
Flăcările se înteţiră și se înălţară. În câteva minute, vâlvătaia 
cuprinse întreaga grămadă de lemne. Niciun om n-ar fi putut sta 
la o distanţă de o sută de metri de foc fără să-i fie sfâșiată 
carnea de pe oase. 


t Capitolul 45 


În timp ce așteptau să se domolească focul, Taita și Fenn 
stăteau împreună cu Kalulu pe stânca de deasupra văii, privind 
la templul lui Eos de pe celălalt mal. Se fereau de soare lângă 
ruinele unui pavilion ce se afla acolo. Gărzile lui Kalulu 
reparaseră acoperișul căzut. 

— Pe vremea când râul încă mai curgea și când tribul meu 
trăia aici, obișnuiam să vin în acest loc în timpul sezonului cald, 
când pământul geme sub razele năprasnice ale soarelui, le 
explică Kalulu. De aici poţi simţi briza dinspre lac. Mai mult 
chiar, mă fascina activitatea străinilor care lucrau la templu, pe 
malul celălalt. Foloseam acest loc drept post de observaţie de 
unde puteam să-i spionez, zise el arătând spre templul de pe 
celălalt mal. Imaginaţi-vă scena din acele timpuri. Acolo unde se 
află acum zidul de pietre roșii era o vale adâncă, iar apele te 
asurzeau când se prăvăleau în ea. Deasupra lor plutea un nor 
imens de vapori de apă. Își ridică braţele deasupra capului, 
ilustrând prin acest gest norul care plutea. Când sufla vântul, 
vaporii de apă erau purtaţi aici, spre noi, la fel de reci și 
binecuvântaţi ca ploaia, continuă el, zâmbind la amintirea acelor 
vremuri. În acest fel, de aici aveam o priveliște de vultur asupra 
a tot ce se întâmpla împrejur în acele timpuri. 

— Ai fost martor la înălțarea templului? întrebă Fenn. Ştiai că 
în templu se află mult fildeș și multe pietre prețioase? 

— Într-adevăr, frumoasa mea copilă. Am văzut când le-au 
adus străinii. Au folosit sute de sclavi pe post de animale de 
povară. 

— Din ce parte au venit? întrebă Taita. 


— Au venit dinspre vest, răspunse Kalulu arătând spre linia 
albastră a orizontului. 

— Ce ţară este în partea aceea? întrebă Taita. 

Piticul nu răspunse imediat. Rămase tăcut o vreme, apoi 
spuse șovăind: 

— Când eram tânăr și când picioarele mele erau întregi și 
puternice, am vizitat acea ţară. Am mers acolo în căutare de 
înțelepciune și învăţătură, pentru că auzisem de un mare 
înţelept care trăia în acea depărtată ţară de la apus. 

— Ce-ai descoperit? 

— Am cucerit munţi, munți înalţi, ascunși în cea mai mare 
parte a anului într-o perdea de nori. Când s-au dat deoparte, au 
scos la iveală creste care se înălțau direct spre cer, piscuri 
acoperite cu zăpadă. 

— Ai urcat acele piscuri? 

— Nu, le-am văzut doar de la distanţă. 

— Au și un nume acei munţi? 

— Oamenii care locuiesc în jurul lor îi numesc Munţii Lunii, 
pentru că vârfurile lor sunt la fel de strălucitoare ca luna plină. 

— Spune-mi, onorabilul și învățatul meu prieten, ai văzut vreo 
minune în timpul acestei călătorii? 

— Am văzut minuni fără număr, răspunse Kalulu. Am văzut 
râuri care țâșnesc din pământ și clocotesc asemenea apei din 
cazanul de pe foc. Am auzit dealurile gemând și am simţit cum 
se clatină sub picioarele mele, de parcă un monstru s-ar fi agitat 
în peștera lui subterană, zise el, iar amintirile îi luminară ochii 
întunecațţi. Era atât de multă putere în acei munţi, încât unul 
dintre piscuri s-a aprins și a scos fum ca un furnal gigantic. 

— Un munte în flăcări! exclamă Taita. Ai văzut un pisc care 
arunca flăcări și fum! Ai descoperit un vulcan? 

— Da, dacă așa numiţi voi un asemenea miracol, încuviință 
omulețul. Triburile care locuiau în jurul lui îl numeau Turn de 
Lumină. Era o imagine care m-a îngrozit. 

— L-ai găsit pe faimosul înțelept pe care îl căutai? 

— Nu. 

— Oamenii care au construit acest templu veneau din Munţii 
Lunii? Asta crezi? îl aduse Taita la întrebarea iniţială. 

— Cine știe? Eu nu știu. Însă au venit din acea direcţie. Au 
muncit timp de douăzeci de luni. Mai întâi au cărat materialele 
cu sclavii. Apoi au ridicat zidurile și le-au acoperit cu scânduri de 


lemn și cu stuf. Tribul meu i-a aprovizionat cu mâncare și au 
primit în schimb mărgele, haine și instrumente de metal. N-am 
înțeles scopul acelei construcţii, însă n-am considerat-o o 
ameninţare, zise Kalulu clătinând din cap, gândindu-se cât de 
naivi fuseseră. Am încercat să mă amestec printre constructori 
și să aflu ce anume făceau, însă m-au alungat în cel mai 
dușmănos mod. Au pus gărzi în jurul taberei lor, iar eu n-am 
putut să mă mai apropii. Am fost forțat să mă uit la ceea ce 
făceau din acest loc, continuă Kalulu cufundându-se apoi în 
tăcere. 

Taita îl încurajă să vorbească din nou, punându-i o altă 
întrebare. 

— Ce s-a întâmplat după ce au terminat de construit templul? 

— Constructorii și sclavii au plecat. Au plecat din nou spre 
vest, de acolo de unde veniseră. Au lăsat nouă preoţi care să 
slujească la templu. 

— Doar nouă? întrebă Taita. 

— Da. Am ajuns să-i cunosc pe toți, bineînţeles, de la distanţă. 

— Ce te face să crezi că erau preoţi? 

— Purtau robe roșii de preoți. Țineau ritualuri de devoțiune. 
Făceau sacrificii și ardeau ofrande. 

— Descrie-mi felul în care se desfășurau ritualurile, îl îndemnă 
Taita ascultând cu încordare. Fiecare detaliu ar putea fi 
important. 

— În fiecare zi la prânz, trei preoţi coborau în procesiune până 
la gura prăpastiei. Luau apă în vase, pe care o cărau până la 
templu, dansând și chiuind într-un dialect ciudat. 

— Nu în tenmass? întrebă Taita. 

— Nu, magule. N-am recunoscut acea limbă. 

— Asta e tot ce s-a întâmplat? Sau îţi amintești și altceva? Ai 
vorbit despre niște sacrificii. 

— Au adus de la noi capre negre și cocoși negri. Aveau ceva 
în mod deosebit cu această culoare. Trebuiau să fie toate negru 
pur. Le duceau la templu. Îi auzeam cântând, apoi vedeam fum 
și simțeam miros de carne friptă. 

— Și ce altceva? insistă Taita. 

Kalulu se gândi un moment apoi zise: 

— Unul dintre preoţi a murit. Nu știu de ce. Ceilalţi opt i-au 
cărat corpul până la lac. L-au așezat gol pușcă pe nisip. Apoi s- 
au retras pe partea dealului. De acolo au urmărit cum crocodilii 


din lac ies și trag cadavrul sub apă, zise piticul cu un gest 
definitiv. După câteva săptămâni a sosit la templu un nou preot. 

— Şi acesta tot din vest venea? se hazardă Taita. 

— Nu știu, pentru că nu l-am văzut sosind. Intr-o seară erau 
opt, iar în dimineaţa următoare erau din nou nouă. 

— Așadar, numărul preoţilor era important. Nouă. Cifra 
Minciunii. Taita se adânci în gânduri pentru o vreme, apoi 
întrebă: Ce s-a întâmplat după aceea? 

— Timp de mai bine de doi ani nu s-a schimbat nimic în rutina 
preoţilor. Apoi mi-am dat seama că avea să se întâmple ceva 
semnificativ. Au aprins cinci ruguri în jurul templului și le-au 
menţinut aprinse timp de mai multe luni. 

— Cinci focuri, zise Taita. Unde le-au așezat? 

— Erau cinci stele construite pe peretele exterior. Le-ai 
remarcat? întrebă Kalulu. 

— Da. Alcătuiesc vârfurile unei mari pentagrame, modelul 
mistic pe care este așezat templul. 

— N-am fost niciodată în interiorul templului. Nu știu nimic de 
nicio pentagramă. Știu doar că focurile au fost așezate în jurul 
peretelui exterior, le spuse Kalulu. 

— Asta a fost tot ce era neobișnuit? 

— Apoi a mai venit o persoană care s-a alăturat frăţiei 
călugărilor. 

— Un alt preot? 

— Nu cred. Această persoană era îmbrăcată în negru, nu în 
roșu. Un văl subţire îi acoperea faţa, așa că nu mi-am dat seama 
dacă era femeie sau bărbat. Totuși, judecând după forma 
corpului ce se întrezărea sub robă și după graţia cu care se 
mișca, m-am gândit că s-ar putea să fie o femeie. leșea din 
templu în fiecare dimineaţă, la răsăritul soarelui. Se ruga în faţa 
fiecărui foc, apoi se întorcea în templu. 

— l-ai văzut vreodată faţa? 

— Avea întotdeauna un văl pe faţă. Era ceva ireal și 
fantomatic în felul în care se mișca. Ceilalţi preoţi o venerau 
plini de respect, înclinându-se în faţa ei. Probabil că era marea 
preoteasă a sectei lor. 

— Ai observat ceva semnificativ pe cer sau în natură pe 
timpul cât a locuit la templu? g 

— Într-adevăr, magule, pe cer au fost multe semne ciudate. În 
ziua când am văzut-o pentru prima dată rugându-se la templu, 


steaua înserării s-a mișcat în sens invers pe cer. Imediat după 
aceea, o altă stea, mică și neînsemnată, s-a umflat până a 
căpătat proporţii monstruoase și a fost mistuită de flăcări. Pe 
timpul șederii ei la templu, lumini ciudate de diverse culori au 
dansat pe cerul nopţii, în partea de nord. Toate aceste semne au 
avut loc în natură. 

— Crezi că acestea erau lucrătura femeii cu văl pe faţă? 

— Spun doar că s-au întâmplat din momentul când a ajuns la 
templu. S-ar putea să fi fost doar o coincidență, nu știu. 

— Asta a fost tot? întrebă Taita. 

Kalulu scutură ferm din cap. 

— S-au mai întâmplat și alte lucruri. Natura părea neliniștită. 
Recoltele noastre s-au îngălbenit și s-au uscat. Vacile au pierdut 
vițeii. Cea mai importantă căpetenie a tribului nostru a fost 
mușcată de un șarpe și a murit aproape instantaneu. Prima 
dintre soțiile lui a dat naștere unui copil cu două capete. 

— Înfiorătoare semne! zise grav Taita. 

— Și asta nu e tot. Vremea s-a schimbat. Un vânt năprasnic s- 
a abătut asupra orașului nostru din vârful dealului și a smuls 
acoperișurile caselor. Un foc a distrus coliba cu totemul tribului 
și a mistuit moaștele strămoșilor noștri. Hienele au dezgropat 
cadavrul căpeteniei noastre și l-au devorat. 

— Un atac asupra poporului tău, a strămoșilor voştri și a 
religiei voastre, murmură Taita. 

— Apoi pământul s-a cutremurat sub picioarele noastre, 
asemenea unei fiare sălbatice. Apele din lac au ieșit din matcă și 
au început să fiarbă cu furie. Peștii au dispărut. Păsările de apă 
au fugit spre apus. Valurile ne-au zdrobit canoele care erau 
prinse la mal. Ne-au sfâșiat năvoadele. Oamenii m-au rugat să 
încerc să potolesc furia zeilor noștri. 

— Ce puteai face în faţa stihiilor naturii? se întrebă Taita. Îți 
dăduseră o sarcină greu de dus la capăt. 

— Am venit în locul în care ne aflăm acum. Am făcut o vrajă, 
cea mai puternică de care eram în stare. Am invocat umbrele 
strămoșilor mei și i-am implorat să înduplece zeii lacului. Însă au 
rămas surzi la rugăminţile mele și orbi în fața suferinţei tribului 
meu. Au scuturat aceste dealuri pe care stăm așa cum un 
elefant scutură o nucă de cocos. Pământul dansa atât de tare, 
încât oamenii nu puteau să se ţină pe picioare. S-au deschis falii 


în scoarţa lui, asemenea fălcilor leilor înfometați și au înghiţit 
bărbaţi și femei cu pruncii legaţi la spate. 

Kalulu începuse să plângă. Lacrimile îi șiroiau pe bărbie și îi 
alunecau pe pieptul gol. Una dintre gărzile sale îi șterse lacrimile 
cu o cârpă de in. 

— In faţa ochilor mei, apele din lac au ieșit din matcă și s-au 
rostogolit cu furie pe mal. Au spălat jumătate din stânca de sub 
noi. Bulbucii au năvălit peste mine ca niște torenţi. Am fost orbit 
și asurzit. M-am uitat înspre templu. Printre nori și șuvoaie de 
apă, am văzut silueta îmbrăcată în negru stând în faţa intrării 
templului. Ca o soţie care-și întâmpină soţul întors din război, 
avea brațele întinse spre lacul care clocotea. 

Kalulu gâfâia și se chinuia să-și controleze trupul. Braţele îi 
tremurau și îi zvâcneau, iar capul i se scutura ca unui epileptic. 
Trăsăturile chipului i se strâmbaseră cu totul. 

— Pace! rosti Taita punându-i o mână pe cap. 

Treptat, piticul se liniști, însă lacrimile îi curgeau fără încetare 
pe obraji. 

— Nu e nevoie să continui dacă amintirea îţi produce prea 
mare durere. 

— Trebuie să-ţi spun. Numai tu poți înţelege. 

Trase câteva guri de aer în piept, apoi continuă: 

— Apele s-au deschis, iar din valuri a ieșit o lavă neagră. La 
început, am crezut că sunt monștri din măruntaiele pământului. 
Acolo nu era nicio insulă, zise el arătând spre cea mai apropiată 
insulă. Apele s-au deschis, iar fundul lacului a rămas gol. Apoi 
acea masă de rocă a ieșit la suprafaţă. Insula la care te uiţi 
acum e ca un copil născut din pântecele lacului, zise el, iar 
mâna îi tremură când arătă spre ea. Însă asta nu e tot. Apele din 
lac s-au mai deschis o dată. O altă masă de roci s-a ridicat de pe 
fundul lacului. Asta este! Pietrele Roșii! Străluceau cum 
strălucește metalul sub flăcările focului. Apele au clocotit și s-au 
evaporat când au fost împinse în lături. Pietrele erau pe 
jumătate lichide, întărindu-se pe măsură ce ieșeau la suprafaţă. 
Norii de aburi pe care-i creau erau atât de denși, încât nu se mai 
vedea aproape nimic, însă, când s-au risipit, am văzut că 
templul era nevătămat. Fiecare piatră din zid era la locul ei, iar 
acoperișul era neclintit. Dar silueta înveșmântată în roba neagră 
dispăruse. Și preoţii dispăruseră. Din acel moment nu i-am mai 
văzut niciodată. Pietrele Roșii se umflau ca o burtă gigantică, 


până când au devenit de dimensiunea pe care o au astăzi, 
pecetluind gura Nilului. N-a mai rămas nimic din râu, doar 
stâncile și nisipul de pe fundul lui. 

Kalulu le făcu semn gărzilor lui. Una dintre ele veni în grabă 
să-i susțină capul, în timp ce alta îi ducea la gură un bol. Înghiţi 
cu zgomot. Lichidul avea un miros pătrunzător și avu darul să-l 
liniștească pe loc. Împinse deoparte bolul și continuă discuţia cu 
Taita. 

— Am fost atât de copleșit de acest cataclism, încât am ieșit 
din colibă și am luat-o la fugă pe pantă în jos, zise el arătând 
drumul pe care-l parcursese. Eram în dreptul acelui pâlc de 
copaci când pământul s-a despicat, iar eu am fost aruncat în 
șanțul deschis în faţa mea. Am încercat să mă prind cu mâinile 
și să ies din groapă, însă unul din picioare mi-era rupt. Eram 
aproape de marginea gropii când pământul, asemenea fălcilor 
unui monstru mâncător de oameni, s-a închis sub mine, la fel 
cum se deschisese. Pământul îmi prinsese picioarele și îmi 
sfărâmase oasele. Am zăcut acolo timp de două zile, până când 
m-au găsit supraviețuitorii din Tamafupa. Au încercat să mă 
elibereze, însă picioarele îmi fuseseră prinse între două stânci. l- 
am rugat să-mi aducă un cuţit și o secure, în timp ce mă ţineau, 
mi-am tăiat picioarele și mi-am bandajat cioturile cu cârpe din 
scoarță de copac. Când tribul meu a fugit din acest loc 
blestemat în mlaștinile Kioga, m-au luat cu ei. 

— Ai retrăit toate acele evenimente teribile, zise Taita. 
Emoţiile te-au secătuit. M-a mișcat profund ceea ce mi-ai spus. 
Cheamă-ţi femeile și spune-le să te ducă la adăpost în orașul 
Tamafupa, pentru că ai nevoie de odihnă. 

— Tu ce vei face, magule? 

— Colonelul Meren este gata să stingă focul ca să poată 
vedea dacă roca încinsă se sfărâmă, iar eu îl voi ajuta. 


t Capitolul 46 


Muntele de lemne sprijinit de peretele de stâncă se 
transformase într-o grămadă de cenușă strălucitoare. Stânca 
roșie era atât de fierbinte, încât aerul din jurul ei tremura și se 
unduia asemenea unui miraj din deșert. Patru grupuri de bărbaţi 
se adunară în jurul cumpenelor din vârful Pietrelor Roșii. 
Niciunul dintre ei nu se pricepea la sfărâmat piatra. Taita le 
explică ce trebuiau să facă. 


— Ești gata, magule? veni ecoul vocii lui Meren, din vârful 
văii. 

— Gata! îi răspunse Taita. 

— Începeţi să bateţi! strigă Meren. 

Bărbaţii prinseră mânerele cumpenelor și traseră cât putură 
de tare. Capetele cumpenelor bătură în sus și în jos, în ritmul 
tobelor triburilor locale. Găleţile goale intrau în lac, se umpleau, 
apoi se ridicau deasupra vidului. Acolo se răsturnau peste 
lemnul ars și curgeau peste stâncile încinse, de cealaltă parte a 
zidului. Imediat aerul se umplu de nori albi și denși de abur 
sfârâitor care acoperi zidul și oamenii care lucrau pe el. Cei care 
dădeau la manivelă lucrau fără încetare, iar apa trecea peste 
buza zidului. Aburul se ridica, iar roca contractată gemea și urla. 

— Cedează? strigă Taita. 

Aflat la baza zidului, Meren abia se zărea dintr-un nor de abur. 
Răspunsul lui veni aproape înecat în șuvoiul de apă și fâsâitul 
aburului. 

— Nu văd nimic. Spune-le să bată în continuare, magule! 

Oamenii care lucrau la cumpene obosiseră, așa că Taita îi 
înlocui cu alţii odihniţi. Continuară să toarne apa pe peretele de 
stâncă, apoi, treptat, norii sfârâitori începură să se împrăștie 
până dispărură cu totul. 

— Turnaţi în continuare! urlă Meren. 

Taita schimbă din nou echipele de lucrători, apoi se apropie 
cu grijă de buza zidului de piatră și se uită peste el, însă forma 
concavă a stâncii acoperea baza zidului. 

— Mă duc jos, le strigă el oamenilor de la cumpenele 
fântânilor. Nu vă opriţi până când nu vă ordon eu să o faceți. 

Apoi porni grăbit, cât putu de repede, pe poteca ce cobora în 
vale. Aburul se risipise suficient încât să poată zări dedesubt 
silueta lui Meren și pe cea a lui Fenn. Se apropiaseră de zid și 
vorbeau despre rezultatul experimentului lor. 

— Nu vă apropiaţi de peretele de piatră, le strigă Taita, însă ei 
nu părură să îl audă. 

Apa continua să șiroiască, ducând cenușa în albia uscată a 
râului. 

— Hei, Meren! Am reușit să facem ceva? strigă Taita, 
coborând grăbit poteca. 

Meren privi în sus spre el, cu o expresie atât de tristă, încât 
Taita izbucni în râs. 


— Ce e cu fața asta de înmormântare? 

— Nimic, se plânse Meren. Tot acest efort a fost în van. 

Se duse chiar în mijlocul aburului și își întinse într-un gest de 
neputinţă mâna spre stâncă. 

— Ai grijă! strigă Taita. E încă fierbinte. 

Meren își trase mâna, apoi își scoase sabia din teacă și își 
îndreptă vârful de bronz spre zid. Fenn venise aproape de el. 

— Roca este intactă, strigă ea. Nu e nicio crăpătură. 

Fenn și Meren erau la distanţă de un braţ de peretele aburind. 
Taita ajunse în spatele lor și văzu că Fenn nu se înșelase: 
peretele de stâncă roșie era înnegrit de flăcări, însă intact. 
Meren îl atinse cu vârful sabiei. Sună compact. Înfuriat, ridică 
sabia și lovi cu putere zidul ca să-și elibereze frustrarea. 

Norii de aburi în care erau învăluiți erau umezi și calzi, însă 
Taita simţi brusc un curent de aer rece pe braţe și pe faţă. Își 
deschise imediat Ochiul Interior. Prin el văzu apărând o pată 
mică, în zidul înnegrit de funingine, în locul în care lovise Meren 
cu sabia. Se înroși, apoi căpătă forma unei gheare de pisică, 
simbolul lui Eos, zeița zorilor. 

— Daţi-vă deoparte! ordonă Taita, și își folosi vocea de putere 
ca să își facă și mai convingătoare porunca. 

Totodată, se întinse în faţă și o apucă pe Fenn de braț, 
trăgând-o deoparte. Însă avertismentul ajunse prea târziu 
pentru Meren. Deși Meren încercă să-și retragă sabia, vârful ei 
atinse din nou punctul strălucitor. Cu un sunet de sticlă 
sfărâmată, suprafaţa de sub simbolul lui Eos explodă, iar 
așchiile de piatră îi veniră lui Meren în faţă. Deși erau bucățele 
mici, erau ascuţite ca niște ace. Capul îi fu împins în spate, 
scăpă sabia din mână și își acoperi faţa cu palmele. Sângele îi 
țâșni printre degete și îi curse șiroaie pe piept. Taita alergă spre 
el și îl prinse de braţ ca să-l sprijine. Fenn fusese aruncată la 
pământ, însă acum se ridică și le sări în ajutor. Sprijinit de 
amândoi, îl conduseră pe Meren departe de stânca aburindă, 
găsiră un loc umbros și îl așezară acolo. 

— Daţi-vă deoparte! le ordonă el oamenilor, care veniseră 
lângă ei și se înghesuiau să vadă ce se întâmplase. Lăsaţi-ne 
spaţiu de desfășurare. Adu niște apă, îi zise el lui Fenn. 

Fenn alergă și aduse un bol cu apă. Taita ridică mâinile lui 
Meren de pe faţa rănită. Fenn scoase un țipăt înspăimântat, însă 
Taita îi făcu semn să tacă, încruntându-se la ea. 


— Mai sunt frumos? încercă Meren să zâmbească, însă ochii 
lui erau strâns închiși, iar pleoapele îi erau umflate și pline de 
sânge. 

— Cel puţin la fel de frumos, îl asigură Taita și începu să-i 
spele sângele de pe faţă. 

Unele tăieturi erau superficiale, însă trei erau adânci. Una 
trecea peste rădăcina nasului, cea de-a doua peste buza 
superioară, însă cea de-a treia îi străbătea pleoapa dreaptă. 
Taita văzu că avea niște pietricele înfipte în ochi. 

— Adu-mi trusa medicinală! îi ordonă el lui Fenn, care alergă 
spre locul unde se afla echipamentul și îi aduse sacul de piele. 

Taita își deschise trusa cu instrumentele medicale și luă o 
pensetă de fildeș. 

— Poţi să-ţi deschizi ochii? îl întrebă el cu blândeţe. 

— Nu, magule, zise el cu voce stinsă. 

— Te doare? întrebă Fenn înspăimântată. O, sărmane Meren, 
zise ea dând deznădăjduită din cap. 

— Dacă mă doare? Nicidecum. Mângăierea ta mi-a luat 
durerea cu mâna. 

Taita îi puse lui Meren un petic de piele între dinți. 

— Mușcă din asta. 

Prinse o așchie cu dinţii pensetei și, cu o mișcare sigură, o 
scoase. Meren gemu și faţa i se contorsionă de durere. Taita 
puse deoparte penseta și, așezând un deget pe fiecare pleoapă, 
deschise ochiul cu blândeţe. In spatele lui o auzi pe Fenn 
scoțând un suspin. 

— E grav? întrebă Meren. 

Taita rămase tăcut. Globul ocular se spărsese, iar masa 
gelatinoasă îi sări pe obraz. Taita știu în acel moment că Meren 
nu va mai vedea niciodată cu acel ochi. Deschise cu grijă 
cealaltă pleoapă și se uită la ochi. Văzu că pupila se dilată și că 
se orienta normal. Ridică cealaltă mână în dreptul ochiului și-l 
întrebă pe Meren: 

— Câte degete am ridicat? 

— Trei, răspunse Meren. 

— În cazul acesta, nu ești complet orb, îi spuse Taita. 

Meren era un războinic puternic. Nu era nici necesar, nici 
recomandabil să-i ascundă adevărul. 

— Numai cu un ochi? răspunse Meren, zâmbind strâmb. 


— De aceea ţi-au dat zeii doi ochi, zise Taita și îi puse un 
bandaj de in alb peste ochiul pierdut. 

— O urăsc pe vrăjitoare! Asta este lucrarea ei, zise Fenn și 
începu să plângă încetișor. O urăsc! O urăsc! 

— Construiţi o targă pentru colonel, le ordonă Taita oamenilor 
care așteptau în apropiere. 

— N-am nevoie, pot să merg și singur, protestă Meren. 

— Prima lege a cavaleriei, îi aminti Taita. Nu merge niciodată 
pe jos dacă poți fi cărat. 

De îndată ce targa fu pregătită, îl ajutară pe Meren să se urce 
pe ea și porniră înapoi spre Tamafupa. Nu după mult timp, Fenn 
îi spuse lui Taita: 

— Acolo sus sunt niște oameni ciudaţi care se uită la noi, zise 
ea arătând spre cursul uscat al râului. 

Chiar în vârf se vedea un pâlc de oameni. Fenn îi numără 
repede: 

— Sunt cinci. 

Purtau o cârpă în jurul taliei, iar piepturile le erau goale. 
Aveau bâte și sulițe. Doi dintre ei aveau arcuri. Cel mai înalt 
părea căpetenia lor. Avea un acoperământ de cap din pene roșii 
de flamingo. Păreau trufași și ostili. Doi dintre oamenii din 
spatele conducătorului păreau răniţi: erau susținuți de tovarășii 
lor. 

— Magule, par să se fi întors de la o luptă, îi zise Shofar, unul 
dintre cei care cărau lectica în care se afla Meren. 

— Salută-i! îi ordonă Taita. 

Shofar strigă și le făcu cu mâna. Niciunul dintre luptători nu 
reacţionă. Shofar strigă din nou. Căpetenia ridică sulița într-un 
gest de comandă și numaidecât oamenii lui dispărură din raza 
lor vizuală, lăsând coama dealului pustie. 

Niște strigăte depărtate sfâșiară liniștea care urmă. 

— Strigătele se aud din oraș, zise Fenn întorcându-se în acea 
direcție. 

— S-a întâmplat ceva rău. 


t Capitolul 47 


După ce se despărțiseră de Taita la Pietrele Roșii, gărzile lui 
Kalulu îl căraseră în valea râului spre Tamafupa. Era atât de 
tulburat, încât gărzile lui se mișcau încet și cu grijă. Se opreau la 
fiecare sută de metri ca să-i dea să bea medicamentul, să-i 
umezească fața și să i-o șteargă cu o cârpă umedă. Judecând 


după arcul soarelui, trecuseră aproape două ore de când 
începuseră urcușul din vale spre porţile orașului Tamafupa. 
Când intrară în oraș, dintr-un tufiș de kittar se desprinse o 
siluetă înaltă și veni pe potecă. Kalulu și femeile lui îi 
recunoscură, nu numai după acoperământul de cap din pene de 
flamingo. Femeile puseră lectica pe pământ și se prosternară în 
faţa lui. 

— Slavă ţie, mărite conducător! îl salutară ele în cor. 

Kalulu se luptă să se sprijine într-un cot și se uită cu neliniște 
la nou-venit. Basma era marele șef al tuturor triburilor basmara 
care locuiau pământurile dintre Tamafupa și Kioga. Înainte de 
venirea străinilor care construiseră templul și ridicaseră Pietrele 
Roșii din adâncul lacului, acesta fusese o mare căpetenie. Acum 
triburile lui erau împrăștiate, iar supremaţia sa fusese 
diminuată. 

— Slavă ţie, mărite Basma! zise Kalulu plin de respect. Sunt 
câinele tău credincios. 

Basma era rivalul și inamicul lui de moarte. Până în acel 
moment, Kalulu fusese protejat de reputaţia și statutul său. Nici 
măcar șeful triburilor basmara nu îndrăznise să-i facă rău 
șamanului cu puteri miraculoase. Totuși, Kalulu știa că de la 
vătămarea Nilului, Basma aștepta să i se ivească ocazia să-l 
înfrunte. 

— Te-am urmărit, vrăjitorule, îi zise cu răceală în glas Basma. 

— Sunt onorat că un conducător așa de puternic ca tine mi-a 
observat umila existenţă, murmură Kalulu. 

Zece dintre războinicii basmara ieșiră din tufișuri și se aliniară 
în spatele conducătorului lor. 

— Ai condus acești dușmani în orașul Tamafupa. Au pus 
stăpânire pe orașul meu. 

— Nu sunt dușmanii tăi, răspunse Kalulu. Sunt prietenii și 
aliaţii noștri. Conducătorul lor este un mare șaman, mult mai 
învăţat și mai puternic decât mine. A fost trimis aici să distrugă 
Pietrele Roșii și să facă Nilul să curgă din nou. 

— Ce prost minţi, pitic nenorocit și fără picioare! Acei oameni 
sunt exact cei care au construit templul la gura râului, aceiași 
vrăjitori care au invocat mânia spiritelor întunecate, care au 
făcut ca apele lacului să fiarbă și pământul să se deschidă. Ei și 
numai ei au chemat stâncile din adâncuri și au pus stavilă 
râului, care este mama și tatăl nostru. 


— Nu e adevărat! zise Kalulu sărind din palanchin pe cioturi 
ca să-l înfrunte pe Basma. Acei oameni sunt prietenii noștri. 

Incet, Basma își ridică sulița și o îndreptă spre pitic. Acesta 
era un gest de condamnare la moarte. Kalulu se uită spre 
gărzile lui. Femeile nu erau membre ale triburilor care se 
închinau lui Basma, acesta fiind unul dintre motivele pentru care 
le alesese. Proveneau dintr-un îndepărtat trib din nord. Totuși, 
dacă trebuiau să aleagă între el și Basma, nu putea fi sigur în 
care direcţie înclina loialitatea lor. Ca și cum ar fi vrut să dea un 
răspuns fără cuvinte la această întrebare, femeile strânseră 
rândurile în jurul lui. Imbali, Floarea, era conducătoarea lor. 
Corpul ei era clădit parcă din antracit. Pielea ei lucioasă era 
unsă cu ulei și sclipea în soare. Avea braţele și picioarele fine, 
cu mușchi plaţi. Sânii ei erau ridicaţi și tari, decoraţi cu un tatuaj 
complicat. Avea gâtul lung și își ţinea capul sus în semn de 
mândrie. Acum ochii ei aveau o privire înspăimântătoare. 
Scoase securea de război de la cingătoare. Celelalte femei îi 
urmară exemplul. 

— Târfele tale nu te vor salva, Kalulu, zise Basma plin de 
dispreț. Ucideți-l pe vrăjitor! le strigă el luptătorilor lui, și își 
îndreptă sulița spre Kalulu. 

Imbali anticipă lovitura de suliță. Sări în față, apucă securea 
cu mâna dreaptă și izbi cu ea sulița din zbor, schimbându-i 
traiectoria. Primul bărbat care veni spre ea, primi o lovitură mai 
jos de piept. Se rostogoli în spate, dând peste cel care venea în 
spatele lui, făcându-l să-și piardă echilibrul. Apoi se prăbuși pe 
spate, cu sulița ieșidu-i din burtă. Imbali sări ca o gazelă peste 
cadavrul lui și îl lovi pe omul din spatele lui înainte ca acesta să 
aibă timp să se ridice de la pământ. Lovi cu securea și, dintr-o 
singură lovitură, îi tăie de la cot mâna cu care ţinea sulița. Făcu 
o piruetă și în același moment decapită un al treilea bărbat care 
se năpustea spre ea. Corpul fără cap se prăbuși în șezut, în timp 
ce din arterele deschise îi ţâșnea sângele, apoi se prăbuși pe-o 
parte și însângeră pământul. Protejându-l pe Kalulu, Imbali și 
celelalte femei se întoarseră rapid și ridicară lectica. Apoi, 
folosind-o pe post de berbec, o îndreptară spre luptătorul 
basmara. Strigătul lor de război era șuierător, în timp ce lamele 
securilor fluierau și șuierau, tăind carnea și spărgând oasele 
inamicilor. 


Oamenii lui Basma se repliară rapid. Întâmpinară femeile cu 
un zid de scuturi și aruncară sulițele lungi spre capetele 
acestora. Una dintre ele se prăbuși la pământ, cu un vârf de 
sabie adânc înfipt în beregată. Celelalte ridicară lectica și izbiră 
cu ea în zidul de scuturi. Amândouă părțile se împinseră una în 
cealaltă. Un basmara se lăsă în genunchi și înjunghie burta 
uneia dintre femei, pe sub marginea lecticii. Femeia slăbi 
strânsoarea și se prăbuși pe spate. Încercă să se ferească, însă 
atacatorul ei îi scoase sulița din burtă și o înfipse din nou, intind 
spre rinichi. Suliţa se înfipse adânc, iar fata urlă, în timp ce 
tăișul îi ajunse în șira spinării, imobilizând-o instantaneu. 

Gărzile lui Kalulu se retraseră câţiva pași, umplură golul lăsat 
de femeia rănită și îndreptară lectica. Luptătorii basmara 
refăcură zidul de scuturi și, încă o dată, se împinseră umăr la 
umăr. În timp ce se împingeau în palanchin, le înjunghiau pe 
dedesubt, încercând să nimerească în vintre și în abdomen. 
Zidul de scuturi se clătina în faţă și în spate. Încă două fete se 
prăbușiră la pământ, una lovită în coapsă, chiar în arteră. Se 
prăbuși pe spate, încercând să-și oprească sângerarea apăsând 
rana cu un deget. În timp ce era aplecată, unul dintre războinicii 
basmara o înjunghie în șira spinării. Vârful suliţei lovi între 
vertebre, paralizându-i picioarele. Bărbatul o mai împunse o 
dată cu sulița, însă, în timp ce el era concentrat s-o omoare, 
Imbali se băgă pe sub lectică și-i zdrobi ţeasta. 

Lectica fu înconjurată. Kalulu rămase descoperit într-o parte. 
Profitând de acest moment, Basma ieși de sub zidul de scuturi, 
ocoli lectica și se îndreptă spre pitic. Kalulu îl văzu venind spre 
el și se ridică într-o mână. Cu o agilitate uimitoare, se aruncă 
spre unul dintre tufișurile de kittar. Aproape că ajunsese acolo 
când Basma îl prinse din urmă și îl lovi cu sulița de două ori. 

— Trădătorule! îi strigă șeful, iar vârful suliţei i se înfipse în 
centrul coloanei vertebrale. 

Cu un efort uriaș, reuși să se ţină în mâini. Continuă să ţopăie, 
însă Basma îl prinse din nou. 

— Codoșule! ţipă el și azvârli din nou sulița, care îi intră adânc 
în spinarea îndoită și în abdomen. 

Kalulu urlă și se prăbuși într-un tufiș. Basma încercă să 
termine ce începuse, însă cu coada ochiului o văzu pe Imbali 
năpustindu-se spre el, cu securea deasupra capului. Se aplecă, 
iar când securea ei îi trecu pe la urechi, se feri de lovitură și 


fugi. Oamenii lui îl văzură plecând și îl urmară, coborând în 
grabă dealul. 

— Vrăjitorul este mort! le strigă Basma. 

Războinicii lui începură să cânte: 

— Kalulu e mort! Prietenul diavolilor și al monștrilor a fost 
maăcelărit! 

— Lăsaţi-i să se întoarcă la cățelele care i-au fătat, le opri 
Imbali pe fetele care voiau să-i urmărească. Trebuie să ne 
salvăm stăpânul. 

Când îl găsiră pe Kalulu în tufișuri, acesta era făcut covrig, 
gemând de durere. Cu mare atenţie, îl scoaseră dintre ramurile 
mărăcinișului și îl așezară pe palanchin. În acel moment, auziră 
un strigăt de pe deal. 

— E vocea bătrânului, zise Imbali recunoscându-l pe Taita și 
strigând la rândul ei. 

Nu după mult timp, Taita și Fenn apărură, urmaţi îndeaproape 
de grupul care-l căra pe Meren pe lectica lui. 

— Kalulu, ești grav rănit, rosti Taita cu blândețe. 

— Nu, magule, nu rănit, spuse Kalulu scuturând din cap. Mi-e 
teamă că sunt măcelărit. 

— Repede, duceţi-l repede în tabără! le zise Taita lui Imbali și 
celor trei tovarășe ale ei care supravieţuiseră măcelului. Și voi, 
oameni buni! se adresă el celor patru bărbaţi care mergeau în 
urma tărgii pe care era întins Meren. E nevoie de voi aici! 

— Așteaptă, ceru Kalulu prinzându-l pe Taita de mână și 
împiedicându-l să plece. Cel care mi-a făcut asta se numește 
Basma, căpetenia supremă a tribului basmara. 

— De ce te-a atacat? Ești supusul lui, nu-i așa? 

— Basma crede că voi sunteţi din tribul care a construit 
templul și că aţi venit să provocatți și alte calamităţi. Crede că 
m-am aliat cu voi ca să distrug acest ţinut, râurile, lacurile și să-i 
ucid pe toţi din tribul basmara. 

— A plecat acum. Femeile tale l-au alungat, încercă să-l 
încurajeze și să-l liniștească Taita. 

Însă Kalulu nu era deloc liniștit. 

— Se va întoarce, zise el ridicând mâna și prinzându-l pe Taita 
de încheietură ca să-l ţină lângă palanchin. Trebuie să vă 
întoarceţi în oraș și să vă pregătiți de atac. Basma se va 
întoarce cu toate regimentele sale. 


— Când voi pleca din Tamafupa, te voi lua cu mine, Kalulu. Nu 
putem s-o prindem pe vrăjitoare fără ajutorul tău. 

— Simt că sângerez în abdomen. Nu voi mai putea merge 
nicăieri cu tine. 

Kalulu se stinse înainte de apusul soarelui. Cele patru gărzi 
ale sale îi săpară mormântul lângă un mușuroi de furnici 
abandonat, în afara zidului orașului Tamafupa. Taita înveli 
cadavrul într-o pânză de in nealbită și îl așezară în pământul 
umed al mușuroiului. Apoi puseră bolovani deasupra gropii, ca 
să nu-l poată dezgropa hienele. 

— Vechii tăi zei te vor primi printre ei, șamanule Kalulu, 
pentru că ai fost de partea Adevărului, zise Taita luându-și 
rămas-bun de la el. 

Când plecă de lângă mormânt, cele patru gărzi ale lui Kalulu 
veniră lângă el, iar Imbali îi vorbi în numele tuturor, în shilluk: 

— Stăpânul nostru s-a dus. Suntem singure, departe de 
ținuturile noastre. Tu ești un mare șaman, mai mare și mai 
puternic decât Kalulu. Te vom urma. 

Taita se uită la Nakonto și-l întrebă: 

— Ce zici de aceste femei? Dacă le înrolez, le iei sub comanda 
ta? 

Nakonto chibzui asupra răspunsului, apoi răspunse: 

— Le-am văzut luptând. Aș fi fericit să le am sub comanda 
mea. 

Înclinând mândră din cap, Imbali luă act de prezenţa și de 
cuvintele lui Nakonto, apoi îi zise lui Taita: 

— Atâta timp cât vom dori, vom mărșălui umăr la umăr cu 
acest bărbat shilluk, însă nu sub comanda lui. 

Ochii ei erau aproape la nivelul ochilor lui Nakonto. Magnifica 
pereche se privi în ochi, aparent dispreţuitor. Taita își deschise 
Ochiul Interior și zâmbi când văzu că aurele lor trădau faptul că 
se plăceau unul pe celălalt. 

— Nakonto, ești de acord? întrebă el. 

— Sunt de acord, încuviinţă dând regește din cap. Fie, pentru 


moment. 
t Capitolul 48 


Fenn și fetele Shilluk pregătiră pentru Meren una dintre cele 
mai mari colibe. Apoi Fenn fierse pe vatră o mână din ierburile 
speciale ale lui Taita. Fumul aromatic alungă insectele și 
păianjenii care-și făcuseră cuib în colibă. Tăiară un strat de iarbă 


proaspătă și îl așezară sub rogojina lui Meren. Avea dureri atât 
de mari, încât nici nu putea să-și ridice capul ca să bea din bolul 
pe care Fenn i-l ridică în dreptul buzelor. Taita îl promovă 
temporar pe Hilto-bar-Hilto să se ocupe de comanda celor patru 
divizii până la recuperarea lui Meren. 

Taita și Hilto se plimbară în jurul orașului pentru a inspecta 
zidurile de apărare. Prima lor grijă era să se asigure că proviziile 
de apă erau în siguranţă. Era o fântână adâncă în mijlocul 
satului, cu o scară circulară îngustă ce cobora spre apă, care era 
de bună calitate. Taita ordonă ca oamenii din subordinea lui 
Shofar să umple toate vasele și toate burdufurile cu apă și să se 
pregătească de atacul pe care îl puneau la cale cei din tribul 
basmara. Dacă le era sete în timpul luptei, nu ar fi avut decât să 
se ducă să scoată apa din fântână. Următoarea grijă a lui Taita 
se dovedi felul în care se prezenta zidul exterior. Descoperiră că 
zidul era într-o stare multumitoare, cu excepţia câtorva porțiuni 
unde termitele roseseră stâlpii. Totuși, era evident că nu puteau 
spera să-și ţină dușmanii atât de departe. Tamafupa era un oraș 
mare, care odinioară adăpostise un trib numeros. Zidul era lung 
de aproape jumătate de leghe. 

— Va trebui să-l micșorăm, remarcă Hilto. Ar fi bine să ne 
apucăm de treabă imediat. 

De îndată ce Taita marcă noul spaţiu, veniră acolo femei și 
bărbaţi deopotrivă. Dezgropară stâlpii care erau încă buni și îi 
așezară pe linia pe care-o trasase Taita. Nu era vreme să ridice 
o fortificaţie permanentă, așa încât umplură gropile cu ramuri 
de kittar. Ridicară turnuri de observaţie în patru puncte ale noii 
fortificaţii, ceea ce le asigură o bună vizibilitate asupra văii și 
asupra terenului din jurul lor. Taita ordonă să se ridice focuri în 
jurul orașului. In cazul unui atac de noapte, puteau fi aprinse 
pentru a lumina fortificațiile. De îndată ce totul fu gata, construi 
un zid în jurul fântânii, ultimul lor zid de apărare în cazul în care 
regimentele basmara intrau în oraș. În fortificația interioară 
depozită ultimii saci cu mei, armele de rezervă și toate celelalte 
provizii importante.  Construiră grajduri pentru caii care 
supravieţuiseră. Năluca și mânzul ei erau bine, însă mulţi alţii 
erau bolnavi sau muriseră deja din cauza călătoriei istovitoare. 
In fiecare seară, după ce îl hrănea pe Meren și după ce-l ajuta 
pe Taita să-i schimbe bandajele de la orbita goală a ochiului 


drept, Fenn cobora să-l viziteze pe Vârtej și să-i dea turtițele de 
mei care-i plăceau atât de mult. 

Taita așteptă un vânt favorabil ca să poată da foc rămășițelor 
orașului vechi de dincolo de noua fortificaţie. Acoperișurile și 
pereţii de lemn uscat arseră rapid, vântul suflând flăcările 
departe de noile ziduri. La căderea nopţii, vechiul oraș era redus 
la un câmp întins de cenușă. 

— Să-i lăsăm pe basmara să ne atace în câmp deschis, 
constată Hilto cu satisfacţie, iar în felul acesta îi vom lua prin 
surprindere. 

— Acum vom putea așeza posturi în faţa fortificaţiei, le spuse 
Taita. 

Așezară posturi formate din pietre albe de râu la douăzeci, 
cincizeci și o sută de pași, astfel încât arcașii să poată să 
țintească bine în adversari. Taita le trimise pe lmbali, pe 
tovarășele ei și pe celelalte femei la râu să taie trestie din care 
să construiască săgeți. Adusese câţiva saci de vârfuri de săgeți 
din fortul Qebui și când le epuizară, descoperiră o mulţime de 
pietre în dealul de dincolo de fortificaţie. Le învăţă pe femei cum 
trebuie cioplite pietrele pentru a fi transformate în vârfuri de 
săgeți. Prinseră rapid meșteșugul, apoi lipiră capetele în beţele 
de trestie cu rășină de copac, apoi le lăsară la înmuiat pentru a 
le fixa și întări. La fiecare punct de observaţie construit de-a 
lungul fortificaţiei lăsară legături cu săgeți de rezervă. In zece 
zile, toate pregătirile se încheiară. Bărbaţii și femeile lui Imbali 
își ascuțiră armele și își verificară echipamentul ca înainte de 
război. Intr-o noapte, în timp ce oamenii se adunau în jurul 
focului pentru cină, se auzi un vuiet brusc și o izbucnire de 
urale, când în lumina focului își făcură apariţia două siluete. Era 
Meren care încă nu se ţinea bine pe picioare, însă, cu ajutorul lui 
Fenn, veni la locul în care stăteau căpitanii. Săriră cu toții în 
picioare și se adunară în jurul lui, râzând și felicitându-l pentru 
cât de repede se înzdrăvenise. Orbita goală era acoperită de un 
bandaj de in, era palid și mai slab, însă se străduia să meargă 
clătindu-se ca un bătrânel. Le răspunse la salut tuturor ofiţerilor. 
În cele din urmă, ajunse în dreptul lui Taita și-l salută. 

— Hei, Meren, te-ai plictisit să tot stai în pat și să fii îngrijit de 
toate femeile din tabără? zise Taita zâmbind, însă simţi că i se 
frânge inima când văzu mâna aspră a războinicului sprijinindu- 
se de umărul delicat al lui Fenn. 


Ştia că va fi din ce în ce mai gelos pe măsură ce Fenn se 
făcea tot mai frumoasă. Același chin sufletesc îl cunoscuse și în 
cealaltă viaţă a ei. 

t 

În dimineața următoare, Meren făcea instrucție cu ceilalți 
arcași. La început, avu dificultăţi în a-și ține echilibrul cu un 
singur ochi care să-l ghideze, însă concentrându-se foarte tare, 
fu în sfârșit capabil să-și controleze simţurile care păreau că nu-l 
mai ascultă și se antrenă din nou. Următoarea lui dificultate 
constă în estimarea direcției și a distanţei dintre el și ţintă. 
Săgeţile sale fie cădeau înainte de a-și atinge ţinta, fie zburau 
mult mai sus de ea. Incrâncenat, continuă să se antreneze. 
Taita, care fusese cel mai bun arcaș dintre toţi soldații reginei 
Lostris, îi fu instructor, învăţându-l să arunce prima săgeată ca 
semn și s-o folosească în mod corect pe cea de-a doua, pe care 
s-o lanseze imediat după prima. Nu după mult timp, Meren o 
putu lansa pe-a doua când prima era încă în aer. Fenn și soțiile 
shilluk îi cusură un petic de piele cu care să-și acopere orbita 
fără vedere. Işi recăpătă culoarea sănătoasă, iar în ochiul care-i 
mai rămăsese îi reveni vechea strălucire. În fiecare dimineaţă, 
Taita trimitea o ceată în recunoaștere, însă seara se întorceau 
fără să fi descoperit vreun semn de-al regimentelor basmara. 
Taita se consultă cu Imbali și cu femeile ei. 

— II cunoaștem bine pe căpitanul Basma. Este un bărbat 
răzbunător și fără milă, îi zise lIlmbali. N-a uitat de noi. 
Regimentele lui sunt împrăștiate pe dealurile Văii Marii Prăpăstii, 
în cheile râului și în mlaștinile lacurilor. Îi va lua ceva timp ca să- 
i adune, însă până la urmă vor veni. Putem fi siguri de asta. 

Acum, când, cele mai importante pregătiri fuseseră deja 
încheiate, Taita avu timp pentru activităţi mai puţin solicitante 
din punct de vedere fizic. Le învăţă pe femei cum să facă păpuși 
din iarbă și bucăţi de pământ pe care să le pună în vârful 
stâlpilor. Acestea erau apoi pictate cu vopsele naturale, iar 
rezultatul era convingător, privit de la distanţă. Această sarcină 
le plăcu mai mult decât confecţionarea de săgeți. Totuși, 
așteptarea începu să le macine nervii. 

— Chiar dacă ţinem cont de distanţa pe care trebuiau s-o 
parcurgă de aici până la Kioga, tribul basmara ar fi trebuit să 
ajungă până acum, îi zise Taita lui Meren în timp ce luau cina la 


lumina focului de tabără. Mâine vom pleca să cercetăm noi 
înșine zona. 

— Vin și eu cu voi, interveni Fenn. 

— Mai vorbim despre asta la momentul potrivit, îi zise Taita 
cu voce aspră. 

— Mulţumesc, scumpul meu Taita, replică ea, zâmbind dulce 
și nevinovat. 

— Nu asta am vrut să spun, răspunse el, însă amândoi știau 
că avea să se întâmple după cum dorise ea. 

Copila era fermecătoare, iar Taita se simţea bine în prezenţa 
ei. Simţea că devenise o prelungire a propriei lui fiinţe. 

Când plecă patrula, Fenn călărea între Meren și Taita. 
Nakonto și Imbali erau în faţa lor, ca să poată citi și descoperi 
semnele. Cu picioarele ei lungi, Imbali putea să se ţină după 
Nakonto leghe întregi. Habari și doi dintre soldații lui erau în 
spatele lor. Taita avea o sabie la brâu, însă își ţinea și toiagul în 
mână. Merseră de-a lungul crestei dealurilor, de unde puteau 
vedea toată valea. In partea stângă, terenul era terasat și 
acoperit cu păduri dese. Zăriră numeroase turme de elefanţi 
răspândite la poalele dealului. Corpurile lor cenușii uriașe se 
vedeau bine de sus și, din când în când, prăbușeau la pământ 
sub greutatea lor câte un copac uriaș plin de fructe. Când un 
copac nu ceda sub greutatea unui singur animal, ceilalţi îi 
săreau în ajutor. De când triburile plecaseră din zonă, elefanții 
nu mai fuseseră vânaţi, așa că nu se temeau de oameni. Când 
se apropiară de ei, elefanții nu fugiră, ci rămaseră pe loc, privind 
cum trec călăreţii. Din când în când, câte o femelă venea spre ei 
ameninţător, însă ceilalți nu se alăturau atacului. Fenn era 
fascinată de puii de elefant și îl bombarda pe Taita cu întrebări 
despre aceste puternice animale și despre obiceiurile lor. 

Dar nu întâlniră doar elefanţi în drumul lor. Mai erau și turme 
de antilope, babuini galbeni care se hrăneau în luminișuri sau se 
adunau în jurul câte unui copac mai înalt. La un moment dat, o 
ceată de babuini fugiră speriaţi. Mamele își puseră puii sub 
burtă și o rupseră la fugă. Uriașii masculi se uniră și se pregătiră 
de atac, umflându-și coamele și țipând ameninţător. 

— Ce-i supără? întrebă Fenn. 

— Vreun leopard sau alt animal de pradă. 


În timp ce vorbea, în raza lor vizuală, dintr-un petic de iarbă 
din faţa lor apăru o frumoasă felină galbenă cu pete negre. 
Blana leopardului se încadra perfect în peisajul din jurul lui. 

— Ai avut dreptate, Taita. Sunt sigură că știi totul despre 
această lume, îi zise ea admirativ. 

Făcură un ocol și se îndreptară spre următorul șir de dealuri, 
însă în drumul lor întâlniră o turmă mare de zebre care pășteau 
pe coama dealului. Copitele lor loviră pământul uscat și ridicară 
un nor de praf pe cerul auriu. Nu păreau deranjate de prezența 
cailor pe teritoriul lor și continuară să alerge, trecând pe lângă 
ei. 

— Le-a speriat ceva, cu siguranţă, zise Meren. 

— S-au speriat de foc sau de oameni, fu de acord Taita. Nimic 
altceva nu le-ar fi făcut să alerge așa. 

— Nu văd să fi luat foc vreun tufiș, spuse Meren. Probabil că 
au fost oameni. 

Își continuară drumul foarte atenţi. 

Pe neașteptate, Fenn scoase un strigăt și arătă în partea 
stângă: 

— Un copil! Un copil negru. 

Era un copilaș gol, de cel mult patru ani, care se plimba pe 
deal cu picioarele sale crăcănate, iar fundulețul lui durduliu se 
mișca la fiecare pas. 

— Mă duc să-l iau, zise Fenn. 

li dădu pinteni lui Vârtej, însă Taita prinse frâul și o opri. 

— Fenn, mie mi se pare că asta este o capcană. 

— Nu-l putem lăsa să plece! protestă Fenn, în timp ce copilul 
dispăru din raza lor vizuală. S-a pierdut și este complet singur. 

— ÎI vom urmări, fu de acord Taita, însă vom fi atenţi. 

Continuă să-l ţină pe Vârtej de căpăstru și înaintară. Se opriră 
la o sută de pași de coama dealului. 

— Haide, Meren! îi ordonă Taita. 

Descălecară și îi dădură lui Fenn frâiele. 

— Stai aici și ai grijă de caii noștri, însă fii pregătită să vii 
după noi cât de repede poți, îi spuse Taita. 

El și Meren își continuară drumul pe jos. Se ascunseră după 
un tufiș ca să nu li se vadă capetele și priviră în josul celeilalte 
pante. Copilul stătea chiar lângă ei, cu un zâmbet larg pe fața 
rotundă ca o lună plină. Işi ţinea cu amândouă mâinile penisul 
micuț din care se scurgea un lichid galben pe pământul uscat de 


soare. Era o ipostază atât de obișnuită pentru un ţânc de vârsta 
lui, încât fură fermecaţi pentru un moment. Meren începu să 
zâmbească, însă Taita îl trase de mână: 

— Uită-te mai încolo. 

Priviră amândoi, apoi Meren se trezi brusc din reverie: 

— Nenorociţii de basmara! strigă el. Acest mic diavol a fost 
ispita. 

La mai puţin de cincizeci de pași de locul unde stătea copilul, 
erau aliniaţi pe vine, strânși în rând. Erau înarmaţi cu bâte de 
lemn, cu sulițe lungi, și niște lănci mai scurte cu vârfuri ascuţite. 
Aveau scuturi în spate, iar feţele lor erau pictate. Pe cap purtau 
acoperăminte din pene sau blană, iar în nas și în urechi aveau 
ace de fildeș. Mâinile și picioarele le erau împodobite cu brățări 
din coji de ou de struţ și din mărgele de fildeș. 

În timp ce Taita și Meren se uitau la ei, se auzi un zumzet ca 
de stup de albine care se înălță din masa compactă de 
războinici. Cu o singură mișcare concentrată, își traseră 
scuturile de război și porniră spre ei cu sulițele întinse. Apoi 
începură să cânte un imn de luptă. Vocile joase și melodioase se 
ridicară în aer și fură amplificate de tobe. Apoi imnul fu sfâșiat 
de sunetul unui corn de antilopă. Acesta fu semnalul că trupele 
trebuie să sară în picioare și, ca un singur om, urcară panta. 

— Înapoi la cai, zise Taita. 

Fenn îi văzu și veni în galop spre ei, trăgându-i după ea pe 
Năluca și pe armăsarul lui Meren. Incălecară imediat și se 
întoarseră să plece chiar când primii luptători basmara ajunseră 
în vârful dealului și năvăliră spre ei. Galopară până la locul unde 
așteptau Habari și restul patrulei. 

— Au trimis deja oameni care să ne scurteze capetele de pe 
umeri, le strigă Fenn, ridicându-se în scări și arătând spre 
pădure. 

Le puteau vedea deja siluetele printre copaci, alergând să-i 
înconjoare. 

— Apucă scara mea! îi strigă Taita lui Nakonto, scoțându-și 
piciorul stâng din buclă. 

Nakonto o luă. 

— Meren, ia-o pe Imbali lângă tine în partea ochiului fără 
vedere! 

Meren se roti, iar Imbali apucă scara dreaptă. Ea și Nakonto 
erau căraţi astfel de cai, cu picioarele atingând pământul. 


— Călăriţi cu toată viteza! strigă Taita. Trebuie să scăpăm de 
aici înainte să ne înconjoare. 

Cei mai iuți alergători basmara apăruseră deja în faţa 
tovarășilor lor. 

— Fenn, rămâi între mine și Meren. Să nu te îndepărtezi de 
noi. 

Patru dintre alergătorii basmara le ieșiră direct în faţă, 
închizând breșa spre care ţintea Taita. Luptătorii se întoarseră 
să-i întâmpine pe călăreţi. Scuturile erau prinse în spate, așa că 
aveau mâinile libere să mânuiască armele. Taita și Meren își 
luară de pe umeri arcurile de cavalerie, create special pentru a 
fi folosite de pe cal. Lăsară hățurile pe grumazul cailor, 
controlându-i doar prin presiunea genunchilor și a călcâielor, și 
se îndreptară spre războinicii care-i așteptau cu sulițele în 
mână. Un luptător basmara își agită sulița. Se pregătea să-l 
lovească pe Meren, însă era prea departe de el. Meren avu timp 
să intervină. Cu o atingere cu degetul de la picior, întoarse calul, 
iar sulița trecu pe lângă umărul său stâng. Inălță arcul și lansă 
două săgeți, a doua, imediat după prima. Una zbură cu boltă, la 
distanță de aproape o lungime de braţ deasupra capului 
războinicului și continuă să meargă încă vreo cincizeci de pași - 
la o distanţă atât de mică, arcul era puternic -, însă a doua 
săgeată îl lovi pe luptătorul basmara în piept și trecu cu ușurință 
prin el. leși prin omoplaţi cu un șuvoi de sânge. Era mort înainte 
de a cădea la pământ. Pe partea dreaptă, al doilea războinic se 
pregătea să-și arunce sulița. Și el se concentra tot asupra lui 
Meren și era chiar pe partea unde Meren era descoperit. Meren 
nu-l văzu, așa că nu se feri. Imbali se legănă pe frânghia cu care 
se ținea de cal și aruncă securea, care se roti în aer. Centrul de 
greutate al luptătorului basmara era pe piciorul din spate, exact 
în momentul când se pregătea să arunce sulița, așa că nu putu 
să se aplece sau să se lase pe burtă. Lama securii îl lovi în 
mijlocul frunţii și i se împlântă adânc în ţeastă. Când trecură prin 
dreptul lui, Imbali se aplecă și-și recuperă arma. Taita trase cu 
săgeata în cel de-al treilea luptător, care scăpă lancea pe care 
se pregătea s-o arunce și încercă să-și tragă săgeata din burtă, 
însă vârful îl străpunse adânc. 

Al patrulea și ultimul luptător era încă în picioare. Era așezat 
în așa fel încât să poată arunca bine, cu sulița odihnindu-i-se pe 
umărul drept. Avea ochii injectaţi de furia luptei, iar Taita 


remarcă faptul că erau fixaţi asupra lui Fenn. Aceasta stătea sus 
în șa, pe spinarea lui Vârtej, reprezentând o ţintă perfectă. 
Luptătorul basmara se concentră, făcând efortul de a arunca 
sulița grea spre ea. Taita luă o nouă săgeată din tolbă. 

— Jos, Fenn, îi strigă el, cu vocea de putere. Lasă-te jos. 

Fenn se aplecă și își îngropă faţa în coama lui Vârtej. Taita 
apucă arcul, trase de el până când coarda îi atinse nasul și 
buzele, apoi eliberă săgeata. 

Războinicul își fanda deja corpul ca să arunce în faţă sulița, 
când vârful săgeţii lui Taita îi atinse gâtul și-l omori instantaneu. 
Apucase totuși să-și lanseze sulița. Taita privi neputincios cum 
zboară direct spre Fenn care era cu fața în jos și n-o văzu 
venind. Pentru că trecu aproape de botul lui, Vârtej se dădu într- 
o parte, smucind din cap în așa fel încât Taita nu mai zări sulița 
pentru o clipă. Crezu că își ratase ţinta și că se prăbușise la 
pământ. Insă imediat o auzi pe Fenn strigând surprinsă de 
durere și o văzu clătinându-se pe spatele mânzului. 

— Ești rănită? o întrebă Taita, însă fata nu răspunse. 

Apoi văzu coada săgeţii atârnând pe șoldul lui Vârtej, târându- 
se pe pământ, în spatele lui. Taita o trase pe Năluca în spatele 
mânzului și observă că săgeata era încă înfiptă în coapsa lui 
Fenn. Fata scăpase frâiele și zăcea cu ambele mâini atârnând 
de-o parte și de alta a grumazului mânzului. Se întoarse spre el, 
iar Taita văzu că era palidă și că ochii verzi păreau că-i umplu 
jumătate de față în timp ce se uita la el. Coada suliței se mișca 
și se smucea de câte ori atingea pământul, iar Taita știu că 
marginea zimţată a vârfului tăia în tot acest timp adânc în 
carnea lui Fenn, agravând rana. Era aproape de artera femurală. 
Dacă atingea acest vas important de sânge, era moartă în 
câteva minute. 

— Ține-te bine, draga mea! îi strigă el, privind în spate. Văzu 
o ceată de luptători basmara venind în fugă spre ei, urlând în 
timp ce ieșeau din pădure. N-avem cum să ne oprim. Dacă o 
facem, vor fi lângă noi într-o clipă. Vin să te iau. 

Taita își scoase sabia se duse lângă mânz. Cântări atent 
mișcarea pe care urma s-o facă. Imaginea fetei care trecea prin 
asemenea chinuri avu darul de a-i reface puterile pe care le 
pierduse de-a lungul anilor. Se concentră asupra suliței care se 
bălăngănea. In timp ce-și rotea sabia grea de bronz, rosti un 
cuvânt de putere: 


— Kydash! 

În strânsoarea sa, arma păru că învie. Există un loc pe tăișul 
unei lame bine proporţionate unde se concentrează toată 
greutatea și energia loviturii. Prinse coada grea de lemn la un 
deget deasupra legăturilor de piele care ţineau vârful și trecu 
prin ea de parcă ar fi fost o rămurică verde. Coada suliței căzu, 
iar Taita văzu că Fenn răsuflă ușurată. 

— Vin să te iau, îi spuse el, în timp ce-și punea sabia înapoi în 
teacă. Pregătește-te. 

O trase pe Năluca lângă mânz, iar Fenn, încrezătoare, 
deschise larg brațele spre el. Îşi trecu braţul pe după mijlocul ei 
și o ridică în aer. Fenn îl luă de gât, iar el o așeză pe spinarea 
Nălucii. 

— Mi-a fost atât de teamă, Taita, șopti ea, până când ai venit 
la mine. Acum știu că totul va fi bine. 

— Ține-te bine, îi porunci el, pentru că altfel se va termina 
rău. 

Rupse cu dinţii o fâșie de material de la poalele tunicii, apăsă 
rana în care intrase vârful suliței, apoi o legă cu bucata de 
material. 

— Nu e prea frumos, îi spuse el, însă ești cea mai curajoasă 
fată pe care o știu, iar acest bandaj va ţine până când ajungem 
înapoi în Tamafupa. 

Urmăritorii se opriră și după un timp nu se mai văzură nici 
printre copaci. Acum putură merge la trap, însă reușiră să 
ajungă în Tamafupa înainte de prânz. 

— Pregătește-i pe oameni de luptă! îi ordonă Taita lui Meren. 
Acei diavoli vor fi aici în mai puţin de o oră. 

O ridică pe Fenn din spatele Nălucii, o purtă în braţe până la 
coliba pe care o împărțeau și o așeză cu grijă pe rogojină. 

+ Capitolul 49 

Taita o încurajă pe Fenn, în timp ce-i spăla sângele închegat 
din jurul rănii. Apoi începu să-i examineze minuţios piciorul. 
Până când nu era gata s-o opereze, nu avea de gând să-i scoată 
bandajul cu care o legase. 

— Cineva acolo sus te iubește, îi spuse el. Suliţa a trecut 
foarte aproape de artera femurală, cam la distanţă de o unghie. 
Dacă n-am fi tăiat sulița, probabil că ar fi perforat-o. Acum te 
rog să stai întinsă și să bei lichidul pe care o să ţi-l dau. 


Măsură într-un bol de ceramică o doză mare dintr-o pulbere 
roșie, apoi umplu vasul cu apă fiartă dintr-un ceaun care stătea 
pe cărbunii încinși de pe vatra din centrul încăperii. 

— Bea asta. O să te ajute să dormi și o să-ţi aline durerile. 

În timp ce leacul își făcea efectul, Taita căută în sacul său de 
piele. Avea acolo un compartiment separat în care ţinea lingurile 
de argint. Din câte știa el, doar o singură persoană mai deținuse 
o astfel de trusă de chirurg, iar acea persoană nu mai trăia. 
Când fu pregătit, îl strigă pe Meren, care aștepta nerăbdător la 
ușa colibei. 

— Ştii ce să faci, îi zise el. 

— Desigur. Știi bine că am făcut acest lucru de nenumărate 
ori, răspunse Meren. 

— Te-ai spălat pe mâini, nu? întrebă Taita. 

Expresia de pe faţa lui Meren se schimbă: 

— Da, răspunse el nesigur. 

— Când? 

— În această dimineaţă, înainte de a pleca în misiunea de 
recunoaștere. 

— Spală-te din nou. 

— Nu văd de ce, ripostă Meren, așa cum făcea de fiecare 
dată, însă se duse la vasul de pe foc și își umplu un bol cu apă. 

— Vom mai avea nevoie de o pereche de mâini, decise Taita, 
în timp ce ţinea lingurile deasupra flăcărilor. Cheam-o pe Imbali. 

— Pe Imbali? Este o sălbatică. De ce nu pe unul dintre 
oamenii noștri? 

— Este puternică și inteligentă, îl contrazise Taita. 

În plus, era femeie. Taita nu voia ca un alt bărbat să pună 
mâna pe trupul gol al lui Fenn. Era suficient de rău că trebuia 
să-l folosească din nou pe Meren, însă nu putea suporta ca un 
alt soldăţoi să se atingă de Fenn - iar pe femeile shilluk nu te 
puteai baza. 

— Cheam-o pe Imbali, repetă el, și asigură-te că și ea se spală 
pe mâini. 

Deși lichidul roșu o liniștise pe Fenn, aceasta gemu și tresări 
când Taita mișcă vârful suliței. Taita dădu din cap către Meren. 
O ridicară în șezut, apoi Meren se lăsă pe vine în spatele ei, 
punându-i mâinile la spate și ţinându-i-le în acea poziţie. 

— Gata! zise el. 


Taita se uită la Imbali, care îngenunchease la picioarele lui 
Fenn. 

— Ține-o bine de picioare. Ai grijă să nu se miște. 

Imbali se aplecă în faţă și o prinse pe Fenn de glezne. Taita 
trase adânc aer în piept și se concentră. În timp ce-și flexa 
degetele sale lungi și osoase, trecu în revistă fiecare manevră 
pe care trebuia s-o facă. Rapiditatea și hotărârea erau cheia 
succesului. Cu cât pacientul suferea mai mult, cu atât se 
producea mai mult rău corpului și spiritului și cu atât mai reduse 
erau șansele de recuperare. Tăie în grabă bandajul de in care 
ținuse vârful suliței, apoi îl ridică în poziţie verticală. Fenn gemu 
din nou. Meren avea bucăţica de piele pregătită și i-o puse între 
dinţi, ca s-o împiedice să-și muște limba. 

— Ai grijă să n-o scuipe, îi spuse Taita. 

Apoi se aplecă să privească mai bine rana. Mișcările vârfului 
suliței deja lărgiseră considerabil rana, însă nu suficient de mult 
încât să poată introduce lingurile de argint în ea. Palpă carnea 
umflată și simţi cum artera femurală îi pulsează normal. Işi băgă 
două degete în rană ca s-o deschidă și căută în carnea caldă 
până când simţi zimţii ascuţiţi ai vârfului de suliță. Fenn ţipă și 
se zbătu. Meren și Imbali o ţinură strâns. Taita deschise rana 
puţin mai mult. Deși se mișca repede, fiecare manevră era 
sigură și precisă: în câteva secunde ajunsese la zimţii vârfului 
de suliță. Carnea și mușchii lui Fenn erau încleștaţi în jurul 
vârfului de suliță. Cu mâna liberă apucă lingurile, le puse pe 
genunchi, apoi le strecură în rană, una câte una, de fiecare 
parte a vârfului de suliță. Le trecu peste vârful ascuţit ca să-l 
învelească, în așa fel încât să poată să tragă de el fără să 
producă alte răni. 

— Mă omorâţi! strigă Fenn. 

Meren și Imbali o strângeau cu toată forța, însă aproape că nu 
reușeau s-o ţină locului, atât de tare se zbătea. De două ori 
reuși Taita să pună lingurile peste zimţi, și tot de atâtea ori ea 
se mișcă și le dădu la o parte. La următoarea încercare, le simţi 
așezate cum trebuie. Închise lingurile formând un cleşte de 
metal în jurul vârfului suliței și în același timp le trase în sus. 
Țâșni sângele în momentul în care rana opuse rezistenţă. Cu 
buricele degetelor în carnea lui Fenn, simțea artera pulsând 
ritmic. | se părea că pulsul lui Fenn îi reverbera în tot corpul. Se 
concentră puternic în timp ce trecea cu lingurile peste arteră. 


Era suficient ca un zimț al vârfului suliței să iasă din căușul de 
metal care o strângea, ca s-o atingă și s-o spargă. Cu grijă, 
apasă mai mult. Simţi cum deschizătura rânii cedează și apoi, 
brusc, lingurile de argint năclăite de sânge și vârful suliței ieșiră 
la suprafaţă. Îşi trase repede degetele din rană, apoi apucă 
bandajul gros de in pe care i-l dădu Meren și legă cât putu de 
strâns rana, pentru a opri sângerarea. Capul lui Fenn căzu pe 
spate. Țipetele ei deveniră gemete, iar încordarea îi dispăru din 
membre și din spinarea arcuită. 

— Priceperea ta nu încetează să mă uimească, șopti Meren. 
De fiecare dată când te urmăresc făcând asta mă lași fără grai. 
Ești cel mai mare chirurg care-a existat vreodată. 

— Putem discuta despre asta mai târziu, răspunse Taita. 
Acum trebuie să mă ajuţi să o cos. 

Taita punea ultima copcă cu fir de păr de cal când auziră un 
strigăt de la turnul de observaţie dinspre nord. 

— Cred că au sosit războinicii basmara. Trebuie să te duci la 
îndatoririle tale acum. Poţi s-o iei și pe Imbali cu tine. Mulţumesc 
pentru ajutor, Meren. Dacă rana nu se infectează, copila aceasta 
îți va fi foarte recunoscătoare pentru ce ai făcut pentru ea. 

După ce o bandajă pe Fenn, Taita ieși în pragul colibei și o 
strigă pe Lala, cea mai de încredere dintre soțiile shilluk. Veni cu 
copilul gol legat la șold. Ea și Fenn erau prietene bune. 
Petreceau mult timp împreună, vorbind și jucându-se cu 
pruncul. Lala începu să se vaite în momentul în care o văzu pe 
Fenn galbenă ca ceara și plină de sânge. Lui Taita îi luă ceva 
timp s-o potolească și s-o înveţe ce avea de făcut. Apoi o lăsă cu 
Fenn care adormise sub influenţa licorii roșii. Taita luă scara 
improvizată și se duse să i se alăture lui Meren în partea de nord 
a baricadei. Meren îl întâmpină cu o expresie gravă și fără să-i 
zică nimic, îi făcu semn să se uite în jos. Luptătorii basmara 
avansau, cu pas constant, în trei formaţii. Penele de pe cap li se 
mișcau și fluturau în curentul de aer din vale, iar coloanele lor se 
pierdeau ca niște șerpi în pădure. 

Cântau din nou, un cântec monoton pe note joase, care le 
îngheţă apărătorilor sângele în vine și le ridică părul de pe cap. 
Taita se întoarse să se uite la parapet. Toată forța activă era 
strânsă acolo și era conștient cât de puţini erau. 

— Suntem treizeci și doi, constată el, iar ei sunt cel puţin șase 
sute. 


— În acest caz, suntem bine proporționaţi și vom avea parte 
de o distracție pe cinste, afirmă Meren. 

Taita dădu neîncrezător din cap în faţa acestui puhoi care era 
pe cale să se reverse asupra lor. La celălalt capăt al parapetului, 
Nakonto stătea lângă Imbali și lângă femeile din subordinea ei. 
Taita se duse spre ei. Ca întotdeauna, trăsăturile ei nobile, 
nilotice, exprimau calm și detașare. 

— Imbali, cunoşti acest popor. Care este tactica lor de atac? 
întrebă el. 

— Mai întâi ne vor număra și ne vor testa să ne cunoască 
firea, răspunse ea, fără pic de ezitare. 

— Și cum vor face asta? 

— Se vor repezi direct spre zid ca să ne facă să ne arătăm. 

— Vor încerca să dea foc la baricade? 

— Nu, șamanule. Acesta este orașul lor. Strămoșii lor sunt 
îngropaţi aici. Nu le vor aprinde niciodată mormintele. 

Taita se întoarse spre Meren. 

— A venit momentul să așezăm păpușile de-a lungul 
parapetului, zise el, iar Meren transmise ordinul soțiilor shilluk. 

Acestea aduseseră deja manechinele jos, lângă parapet, iar 
acum le urcară rapid pe zid, în așa fel încât capetele acestora să 
poată fi văzute de războinicii basmara. 

— Se pare că deja ne-am dublat puterea garnizoanei noastre 
dintr-o singură mișcare, remarcă Taita. Asta ar trebui să-i facă 
pe războinicii basmara să ne trateze cu mai mult respect. 

Priviră manevrele războinicilor, pe pământul acoperit de 
cenușa colibelor arse ale orașului. Luptătorii basmara își 
comasară cele trei regimente în trei coloane distincte, fiecare 
conduse de câte un căpitan. 

— Felul în care execută manevrele lasă de dorit, iar formaţiile 
lor sunt confuze și nu sunt frumos aliniate, constată Meren 
disprețuitor. Aceasta nu este o armată, ci o turmă de oameni. 

— Dar o turmă mare, iar noi suntem o armată mică, îi atrase 
atenţia Taita. Hai să lăsăm lauda de sine până după victorie. 

Cântecele de luptă încetară, fiind urmate de o tăcere 
apăsătoare. O singură siluetă plecă din formaţia de luptă a 
războinicilor basmara și se apropie de zidul de apărare. Avea pe 
cap acoperământul cu pene roz de flamingo. leşi în faţa 
oamenilor lui și adoptă o poziţie trufașă, în așa fel încât aceștia 
să-i poată admira înfățișarea războinică, apoi le ţinu un discurs 


pe un ton înalt, punctându-și fiecare frază cu o săritură înaltă și 
cu o lovitură de suliță în scut. 

— Ce zice? întrebă Meren uimit. 

— După câte îmi dau seama, nu vrea să se împrietenească cu 
noi, zise Taita zâmbind. 

— ÎI voi încuraja cu o săgeată. 

— E la șaptezeci de pași distanţă de locul cel mai îndepărtat 
în care ai putea tinti, îi atrase atenţia Taita. N-avem săgeți de 
irosit. 

Îl priviră pe Basma, căpetenia supremă a tribului basmara, 
înapoindu-se spre regimentele lui. De data aceasta adoptă o 
poziţie de comandă lângă șirurile din spate. Din nou se așternu 
liniștea pe câmp. Nimeni nu făcea nicio mișcare. Nici vântul nu 
mai bătea. Tensiunea era apăsătoare, ca liniștea de dinaintea 
unei furtuni tropicale. Apoi căpetenia scoase un strigăt ascuţit 
„Hau! Hau!”, iar regimentele sale năvăliră spre parapet. 

— Pregătiţi-vă de luptă! le ordonă Meren oamenilor săi. 
Lăsaţi-i să se apropie. Nu trageţi! 

Rândurile de războinici basmara trecură de zidurile de 
apărare exterioare și începură să intoneze cântecele de război, 
bătând cu suliţele în scuturi. La fiecare al cincilea pas loveau la 
unison cu picioarele goale în pământ. Brăţările de la glezne 
zornăiau, iar pământul se cutremura în urma izbiturii. Praful fin 
de cenușă se ridicase până la brâu, așa că păreau că înaintează 
prin apă. Ajunseră până în dreptul semnului de o sută de pași 
faţă de zidul de apărare. Incantaţiile și bătăile de tobă răsunau 
frenetic. 

— Pregătiţi-vă de luptă! urlă Meren, ca să-l audă toţi oamenii 
lui. 

Primul rând al dușmanilor se apropia de semnul de cincizeci 
de pași faţă de zidul de apărare. Acum puteau vedea deslușit 
modelele desenelor cu care erau pictați pe faţă războinicii 
basmara. Conducătorii lor trecuseră deja de aceste semne și 
erau atât de aproape, încât arcașii de pe zid erau chiar deasupra 
lor. 

— Încordaţi arcurile și ţintiţi, strigă din nou Meren. 

Oamenii săi încordară arcurile, mijindu-și ochii în timp ce se 
concentrau asupra țintei. Meren îi lăsă să aștepte cu arcul 
încordat, până când începură să le zvâcnească braţele. 
Următoarea lui comandă veni imediat după ce șirurile de 


războinici basmara ajunseră în dreptul semnului de treizeci de 
pași de zidul de apărare. 

— Trageţi! le strigă el, iar ei eliberară la unison săgețile din 
arcuri. 

Cum ţinta era atât de aproape de ei, nu rată nimeni. Săgețile 
se năpustiră asupra dușmanului ca un nor tăcut. Tactica era ca 
fiecare arcaș să ţintească asupra altui luptător basmara. Primul 
șir al dușmanilor se prăbuși la pământ. 

— Aruncaţi săgeți asupra lor! strigă Meren. 

Oștenii săi apucară cu îndemânare o a doua săgeată. 
Încordară arcurile și traseră dintr-o singură mișcare, părând că 
nu depun niciun efort și nu se grăbesc. Următorul șir de 
războinici basmara se prăbuși la pământ, iar după doar câteva 
secunde, mai fu doborât încă unul peste acesta. Cei care 
veneau în spatele lor se împiedicară de mormanele de cadavre 
care creșteau văzând cu ochii. 

— Mai aduceți săgeți, răsună o voce de pe parapet, la auzul 
căreia soțiile shilluk se apropiară cu legăturile de săgeți pe care 
le purtau pe umeri. 

Luptătorii basmara continuau să vină spre ei, iar arcașii 
traseră în ei până când, în cele din urmă, aceștia începură să se 
urce pe zidul de apărare, încercând să se ţină de stâlpii de lemn. 
Câţiva ajunseră în vârf, însă Nakonto, Imbali și femeile acesteia 
îi așteptau. Securile de luptă se ridicară și coborâră de parcă ar 
fi tăiat lemne de foc. Nakonto scotea strigăte înfiorătoare de 
luptă, în timp ce îi străpungea cu sulița. 

În cele din urmă, un fluierat dintr-un corn de fildeș opri 
carnagiul. Regimentele o luară la fugă și dispărură pe câmpurile 
acoperite de cenușă, în locul în care Basma aștepta să-și 
regrupeze supraviețuitorii. 

Meren se plimbă de-a lungul parapetului întrebând: 

— E cineva rănit? Nu? Bine. Când coborâți să recuperați 
săgețile, aveți grijă să nu fiţi loviți de cei care doar se prefac că 
sunt morţi. Este tehnica preferată a acestor diavoli. 

Deschiseră porțile și se năpustiră afară ca să adune săgețile. 
Vârfurile multora dintre ele erau adânc împlântate în carnea 
cadavrelor, așa că trebuiră să le scoată cu ajutorul săbiilor și al 
securilor. După ce recuperară săgețile, adunară și sulițele 
războinicilor basmara. Apoi se întoarseră degrabă între zidurile 
de apărare și închiseră porțile. 


Femeile le aduseră apă și coșuri pline de pește uscat și turtițe 
de mei. Mulţi dintre bărbaţi încă nu terminaseră de mâncat, 
când se auzi din nou cântecul de război al tribului basmara. 
Căpitanii își chemară din nou oamenii: 

— La arme! 

Războinicii basmara veniră din nou într-o formaţie compactă, 
însă de data aceasta conducătorii duceau cu ei prăjini lungi pe 
care le tăiaseră din pădure. Când se prăbușeau la pământ atinși 
de săgeți, oamenii care veneau în spatele lor luau prăjinile și își 
continuau drumul spre parapet. Muriră cel puţin cincizeci de 
oameni înainte ca prăjinile să ajungă lângă zidul exterior al 
parapetului. Războinicii basmara se înghesuiră în faţă, ca să 
sprijine un capăt al prăjinilor și să le proptească de muchia 
zidului. Se urcară imediat pe ele, cărând lăncile scurte în dinţi. 
Odată urcați pe prăjini, oamenii lui Meren nu-i mai puteau 
atinge. Trebuiau să-i aștepte sus pe zid, pentru o confruntare 
directă. Imbali și femeile ei stăteau alături de bărbaţi și îi 
întâmpinau pe războinicii basmara cu lovituri mortale de topor. 
Dar luptătorii basmara nu păreau intimidaţi în faţa pierderilor pe 
care le sufereau. Călcau pe cadavrele tovarășilor lor și năvăleau 
pe zid plini de curaj. La un moment dat, câţiva războinici reușiră 
să se urce pe zid. Cu greu îi doborâră la pământ. Cu toate 
acestea, noi șiruri veneau să-i înlocuiască pe cei căzuţi. Chiar 
atunci când păreau copleșiți de numărul mare de trupuri pictate, 
se auzi din nou șuieratul cornului, iar atacatorii se făcură 
nevăzuţi. 

Luptătorii lui Meren băură apă, își bandajară rănile, își 
schimbară săbiile boante cu altele cu tăișul ascuţit, însă răgazul 
fu foarte scurt. Văzduhul se umplu din nou de cântecele de 
război ale tribului basmara. 

— Pregătiţi-vă de luptă! lar vin. 

Oamenii lui Meren trebuiră să ţină piept la încă două asalturi 
până la apusul soarelui, însă cel de pe urmă se soldă cu multe 
victime: opt bărbaţi și două dintre femeile lui Imbali căzură 
răpuse de sulițele și bâtele războinicilor basmara, înainte de a-i 
putea alunga. 

Foarte puţini dintre soldaţi scăpaseră fără nicio rană. Unii 
aveau doar zgârieturi ușoare sau vânătăi. Doi aveau oasele 
rupte de la loviturile de bâte. Doi dintre cei răniţi nu aveau să 
treacă peste noapte: unul fusese împuns cu sulița în burtă, iar 


celălalt prin plămâni, răni care aveau să-i răpună până la ivirea 
zorilor. Mulţi erau prea slăbiți ca să mai mănânce sau ca să se 
târască la adăpostul colibelor. De îndată ce-și potoliră setea, se 
aruncară pe parapet și adormiră în propria armură umedă de 
sudoare și în bandajele năclăite de sânge. 

— Nu vom rezista aici încă o zi, îi spuse Meren lui Taita. Acest 
loc a devenit o capcană a morţii. Nu m-am gândit că războinicii 
basmara se vor dovedi atât de tenace. Va trebui să-i ucidem pe 
toţi ca să fim siguri că ne vor lăsa în pace. 

Meren părea epuizat și deznădăjduit. II durea rana de la ochiul 
lipsă - își tot scotea peticul care-i acoperea orbita goală și se 
freca precipitat cu nodurile degetelor. Taita îl văzuse foarte rar 
într-o astfel de stare de spirit. 

— N-avem suficienţi oameni ca să putem apăra întregul oraș. 
Va trebui să ne retragem în inelul interior, zise el, apoi se uitară 
amândoi la ultimul inel de apărare construit în oraș. Ne putem 
refugia acolo peste noapte. Apoi, la primul șir de năvălitori, dăm 
foc zidului de apărare. Asta ar trebui să-i ţină pe loc câteva ore, 
până când focul mistuie baricadele. 

— Și după aceea ce facem? 

— Vom ţine caii pregătiți și vom profita de prima ocazie să 
fugim din oraș. 

— Unde să ne ducem? 

— Îți voi spune când voi ști asta, îi promise Taita, ridicându-se 
demn. Asigură-te că oamenii care păzesc zidul de apărare au 
torţe la îndemână. Acum mă duc să văd ce face Fenn. 

Când intră în colibă, Fenn dormea. Nu vru s-o trezească 
pentru a-i examina rana, însă atunci când îi atinse obrazul, 
acesta nu dogorea și nu era roșu de febră. Așadar, rana nu se 
infectase, se încurajă el. Îi porunci Lalei să îl lase singur cu Fenn 
și se întinse lângă ea. Nu apucă să respire de trei ori și se 
cufundă într-un somn adânc. 


t Capitolul 50 


Se trezi în lumina slabă a răsăritului. Fenn era deasupra lui, 
uitându-se la el îngrijorată. 

— Am crezut că ai murit, exclamă ea când Taita deschise 
ochii. 

— Așa și eu, zise Taita ridicându-se în capul oaselor. Hai să-ţi 
văd piciorul. 


Desfăcu bandajul și constată că rana era doar foarte puţin 
inflamată, însă nu era mai caldă decât mâna lui. Se aplecă și se 
uită îndeaproape la cusături. Nu miroseau a nimic. 

— Trebuie să pui ceva pe tine. S-ar putea să trebuiască să 
plecăm rapid de aici. Mă duc să-ți fac o cârjă, zise el în timp ce o 
ajuta să se îmbrace. Dar nu vei avea prea mult timp să te 
obișnuiești să mergi cu ea. 

Confecţionă cârja dintr-un toiag de care prinse la un capăt o 
bucată de scândură pe care o căptuși cu scoarță de copac. Fenn 
se lăsă greu pe ea, în timp ce Taita o ajuta să ajungă la cai. 
Acolo îl înhămară și îl înșeuară pe Vârtej. Dinspre zidul de 
apărare se auzi un strigăt de avertizare. 

— Rămâi lângă Vârtej, îi spuse Taita. Mă voi întoarce să te 
caut. 

Apoi plecă grăbit spre zidul de apărare, unde-l aștepta Meren. 

— Cum se simte Fenn? fură primele lui cuvinte. 

— Va putea călări. Așteaptă lângă cai, îl informă Taita. Aici ce 
se întâmplă? 

Meren arătă spre terenul deschis. La o distanţă de o sută de 
pași, regimentele basmara se regrupau la marginea pădurii. 

— Atât de puţini! zise Taita. Au mai rămas jumătate din câţi 
erau seara trecută. 

— Uită-te și spre miazăzi, îi spuse Meren. 

Taita se întoarse și se uită înspre marele lac. 

— Așadar, fac în sfârșit ce ar fi trebuit să facă seara trecută, 
remarcă el sec. Ne vor ataca din două părți, simultan. Cugetă un 
moment, apoi întrebă: Câţi oameni se simt suficient de bine ca 
să poată lupta în această dimineață? 

— Trei dintre ei au murit noaptea trecută, iar patru și-au luat 
târfele shilluk și au fugit în noapte. Mă îndoiesc că ajung prea 
departe înainte de a fi găsiți de războinicii basmara. Asta 
înseamnă că am mai rămas doar șaisprezece, cu tot cu Nakonto, 
Imbali și sora ei de trib, Aoka. 

— Avem cincisprezece cai, suficient de puternici ca să poată 
duce un călăreț și bagajele sale, zise Taita. 

— Rămânem aici ca să ţinem piept încă unui val de războinici 
basmara sau dăm foc la zidul de apărare și încercăm să fugim 
camuflaţi de fum? 

Taita se hotărî imediat. 


— Dacă stăm aici nu facem decât să amânăm inevitabilul, 
zise el. Încercăm să fugim cu caii. Spune-le și celorlalţi care este 
planul. 

Meren se duse la oameni și le transmise ordinul, apoi se 
întoarse imediat. 

— Toţi știu ce au de făcut, magule. Torțele sunt pregătite. 
Zarurile destinului sunt în cană, gata să fie aruncate. 

Taita tăcu, privind regimentele dușmanilor. Auziră din nou 
deja cunoscutul de-acum cântec de luptă, sulițele bătând în 
scuturi și tropăitul picioarelor goale. 

— Vin, rosti încet Taita. 

— Aprindeţi zidul de apărare! ordonă Meren. 

Bărbaţii aprinseră focurile și le întreţinură făcând vânt cu 
rogojinile de dormit. Flăcările cuprinseră instantaneu zidul de 
apărare. 

— Retrageți-vă! strigă Meren, iar puţinii soldaţi care mai 
supraviețuiseră măcelului săriră de pe parapetul în flăcări. 

Unii fugiră, în timp ce alţii săreau sau șchiopătau, sprijinindu- 
se unii pe alţii. Privindu-i cum se îndepărtează de flăcări, Taita 
se simţi brusc obosit, neputincios și bătrân. Oare acesta era 
sfârșitul, aveau să piară în acest depărtat capăt de lume? Oare 
atâta suferinţă, atâtea pierderi de vieți omenești se risipiseră în 
van? Meren îl privea atent. Își trase umerii și își îndreptă ţinuta. 
Nu putea să se dea bătut acum: avea o datorie faţă de Meren și 
faţă de puţinii oameni care mai erau în viaţă și, mai ales, faţă de 
Fenn. 

— E timpul să o luăm din loc, magule, zise cu blândeţe Meren, 
luându-l de braţ ca să-l ajute să coboare scara. 

Când ajunseră la cai, întregul zid de apărare era cuprins de 
limbile de foc. Se îndepărtară cât putură de repede din fața 
căldurii mistuitoare. Soldaţii luaseră caii, iar Meren se plimba 
printre ei, spunându-le cine pe ce cal să încalece. Bineînţeles că 
Fenn avea să meargă pe Vârtej, cu Imbali agăţată în scări, ca s- 
o călăuzească. Taita o avea pe Năluca, iar Nakonto avea să se 
prindă de funiile scării. Meren urma să meargă pe armăsarul lui, 
cu Aoka pe partea unde-i lipsea ochiul. Toţi ceilalţi soldaţi aveau 
să meargă singuri pe cai. Acum când nu mai aveau niciun catâr, 
mâncarea și apa fură încărcate pe ceilalţi doi cai liberi. Hilto și 
Shabako aveau să-i ducă de căpăstru. La adăpostul zidului de 
apărare în flăcări, încălecară cu faţa spre poarta din spate. Taita 


își înălţă Talismanul lui Lostris și tesu o vrajă de protecţie care-i 
ascunse de ochii dușmanilor. Era perfect conștient că era greu 
să ascundă un grup atât de mare de oameni și de cai, însă 
primitivii basmara aveau să fie înșelaţi de iluziile pe care le 
țesuse. 

Războinicii basmara nu făcură niciun efort să treacă prin 
baricada cuprinsă de văpăi. In mod evident, credeau că inamicii 
lor se aflau în interiorul zidului, așa că pândeau momentul 
prielnic să-i atace. Taita așteptă ca poarta din spate să fie 
cuprinsă de flăcări și să cadă la pământ. 

— Acum! ordonă el. 

Habari și Shabako porniră la galop prin fum și aruncară funii 
peste porţile căzute. Le dădură la o parte, înainte ca flăcările să 
cuprindă funiile. Acum calea era deschisă, iar cei doi bărbaţi se 
întoarseră. leșirea era cuprinsă de flăcări, așa că trebuiră să se 
miște rapid. 

— leșiți în goana calului! le ordonă Taita în șoaptă, însă 
folosise vocea sa de putere, care ajunse la fiecare om în parte. 

Porniră spre poarta în flăcări. Căldura îi izbi ca un perete și 
câţiva cai se dădură înspăimântați înapoi, însă călăreţii îi forțară 
să-și continue drumul împungându-i cu pintenii și lovindu-i cu 
biciul. Focul ardea hainele călăreţilor și coamele cailor. Le părjoli 
și feţele în timp ce, la galop, strânși unii într-alţii, ieșiră din oraș. 

Războinicii basmara se foiau și urlau în jurul lor. Deși unii se 
uitară la ei, ochii lor nu-i văzură și își îndreptară privirea la zidul 
de apărare în flăcări. Vraja lui Taita funcţiona. 

— Încet și în linişte, îi avertiză Taita. Rămânetți grupaţi și nu 
vă îndepărtați unii de alţii. Nu faceţi nicio mișcare bruscă. 

În tot acest timp, tinu talismanul ridicat. Alături de el, Fenn îi 
urmă exemplul. Își ridică talismanul de aur, în timp ce rostea 
cuvintele pe care le învățase de la Taita. Il ajuta pe mag, 
întărind vraja. Traversară câmpul deschis, apropiindu-se de 
marginea pădurii care se afla la mai puţin de două sute de pași 
fără ca prezenţa lor să fie remarcată de membrii tribului. Apoi 
Taita simţi pe ceafă un vânt rece. Lângă el, Fenn scoase un țipăt 
și scăpă talismanul din mână. 

— M-a ars! exclamă ea uitându-se la semnul roșu de pe 
buricele degetelor. Apoi, întorcându-se spre Taita cu o expresie 
înspăimântată pe chip, îi zise: Ceva încearcă să ne rupă vraja. 


Avea dreptate. Și Taita simţi că vraja se sfâșie, ca o corabie 
purtată în derivă de o rafală de vânt. Erau scoși de sub mantia 
de protecţie care-i acoperea. O altă forţă acţiona asupra lor, iar 
el nu putea să-i ţină piept. 

— În faţă, cât de repede puteți, strigă el, iar caii se îndreptară 
spre marginea pădurii. 

Dinspre războinicii basmara se auzi un strigăt puternic. 
Fiecare față pictată se întoarse spre ei, cu ochii scăpărând de 
mânie. Din fiecare colț al câmpului, o porniră la goană spre 
micul grup de călăreți. 

— Fugi! o îndemnă Taita pe Năluca, însă iapa ducea în spate 
doi oameni în toată firea. 

Totul părea că se întâmplă ca prin vis. Deși aveau un avans 
semnificativ față de războinicii care alergau după ei, din flancul 
drept apăru o altă ceată de războinici cu sulițele în mână. 

— Haideţi! Cât de repede puteţi! îi îndemnă Taita. 

Văzu că Basma mergea în fruntea grupului, ca să-i oprească. 
Se așeză în faţa lor, cu sulița legănându-se pe umăr, gata de 
atac. Oamenii lui erau ca niște câini de vânătoare în preajma 
vânatului. 

— Veniti! strigă Taita, calculând unghiul și viteza. O să trecem 
de ei! 

Basma făcu, la rândul său, aceleași calcule, în timp ce ceata 
de călăreţi trecea pe lângă el, la distanţă de treizeci de pași. 
Basma profită de ocazie și aruncă sulița după ei. Aceasta se 
îndreptă spre calul împovărat al lui Meren. 

— Meren! îl avertiză Taita, însă sulița venea din partea în care 
acesta nu vedea. 

Suliţa nimeri calul chiar în spatele șeii, atingându-i șira 
spinării. Picioarele din spate ale armăsarului se muiară. Meren și 
Aoka fură aruncaţi pe pământul pârjolit de secetă. Războinicii 
basmara, care erau pe punctul de a abandona cursa, prinseră 
din nou curaj, în frunte cu conducătorul lor. Meren se ridică în 
picioare și îi văzu pe ceilalţi călăreţi uitându-se în spate după el, 
în timp ce se depărtau. 

— Continuaţi-vă drumul! le strigă el. Salvaţi-vă măcar pe voi, 
pentru că pe noi nu ne mai puteţi salva. 

Războinicii basmara îl înconjurau cu repeziciune. 

Fenn atinse grumazul lui Vârtej și îi strigă: 

— Dii! Dii, Vârtej! 


Înainte ca restul să realizeze ce se întâmpla, mânzul cenușiu 
se întoarse ca rândunica în zbor și porni spre Meren și spre 
Aoka. Preţ de o clipă, Meren fu prea surprins ca să mai zică ceva 
când o văzu pe Fenn galopând spre el, cu Imbali agăţată de 
scară și cu securea pregătită de atac. Încercă s-o facă să se 
întoarcă, strigând la ea să plece. Insă, ca și Fenn, Taita făcu 
același gest sinucigaș. Ceilalţi erau nedumeriţi. Caii se smuciră 
și se cabrară până ce călăreţii îi putură stăpâni. Apoi se 
întoarseră cu toţii. Războinicii basmara erau aproape. Sloboziră 
sulițele în direcţia lor. Mai întâi fu rănit calul lui Hilto, apoi și al 
lui Shabako, iar aceștia căzură din șei. Taita se uită în jur ca să 
facă o evaluare a situaţiei. Nu mai aveau suficienţi cai ca să-i 
ducă pe toți. 

— Formati un cerc de apărare! le porunci el. Trebuie să 
rămânem pe loc și să le ţinem piept aici. 

Bărbaţii care fuseseră aruncaţi din șei săriră în picioare și 
veniră în fugă spre el. Cei ai căror cai nu fuseseră răniţi 
descălecară și-și traseră animalele în mijlocul cercului. Arcașii își 
apucară arcurile, iar Imbali și Aoka securile. Se uitară în jurul lor. 
Când priviră spre formaţia compactă a războinicilor înarmaţi cu 
sulițe, care veneau ameninţător spre ei, nu avură nicio îndoială 
cu privire la rezultatul confruntării. 

— Aceasta este ultima noastră luptă. Haideţi să le dăm ceva 
care să-i facă să-și amintească de noi! le strigă entuziasmat 
Meren, în timp ce oamenii săi se confruntau cu primul val de 
războinici. 

Se luptau cu ferocitate și disperare. Reușiră să-i alunge pe 
atacatori, însă căpetenia Basma îi adună din nou, sărind și 
strigându-le ceva cu un glas piţigăiat, apoi veniră din nou cu el 
în frunte. Basma se îndrepta spre Nakonto și se aplecă să-l 
lovească în șold. Imbali era lângă el și când văzu că lui Nakonto 
îi ţâșnește sângele din rană, se repezi la Basma ca o leoaică ce- 
și protejează perechea. Se întoarse să se apere și își ridică sulița 
ca să pareze lovitura ei. Insă securea lui Imbali lovi vârful suliței, 
care zbură de parcă ar fi fost un fir de papirus și se împlântă în 
umărul drept al lui Basma. Bărbatul se retrase clătinându-se pe 
picioare, cu brațul rănit atârnându-i pe lângă corp. Imbali flutură 
din nou securea, de data aceasta intenţionând să-l lovească în 
cap. Tăișul trecu prin acoperământul din pene de flamingo și-i 
despică lui Basma ţeasta, până la mandibulă. Pentru o clipă, 


ochii despărțiți se uitară unul la altul de o parte și de alta a 
lamei securii, apoi Imbali o trase. Metalul se frecă de oasele 
craniului, scoțând afară creierul gălbui. 

Luptătorii basmara își văzură căpetenia răpusă și, cu un 
strigăt de disperare, se retraseră. Lupta fusese grea. Suferiseră 
pierderi însemnate. În jurul micului cerc zăceau multe cadavre. 
Egiptenii erau puţini, însă nu îndrăzniră să se întoarcă și să 
termine ce începuseră. Taita profită de confuzia inamicilor ca să- 
și întărească poziţia. Obligă caii să se culce la pământ, un truc 
pe care-l știau toţi caii de cavalerie. Corpurile lor le ofereau 
protecţie în faţa suliţelor războinicilor basmara. Așeză arcașii în 
spatele lor și le luă pe Imbali, pe Aoka și pe Fenn cu el în 
mijlocul cercului, apoi se așeză și el lângă Fenn. Va rămâne cu 
ea până la sfârșit, așa cum se întâmplase și în cealaltă viață a 
ei. De data aceasta totuși, era hotărât să-i curme mai repede 
suferinţa. Se uită la ceilalţi din cerc. Habari, Shofar și ultimii doi 
soldați erau morţi. Shabako și Hilto erau încă în picioare, însă 
erau răniţi. Nu se mai obosiseră să-și îngrijească rănile, ci 
turnaseră doar o mână de praf peste ele, ca să oprească 
sângerarea. Dincolo de ei, Imbali stătea în genunchi și se ocupa 
de rana de la șold a lui Nakonto. Când termină, se uită la elcuo 
expresie care era mai mult de femeie decât de luptătoare. 
Meren căzuse cu faţa în jos când fusese aruncat de pe cal. Avea 
julituri pe obraz, iar orbita goală îi sângera din nou. Un firicel de 
sânge îi curgea de sub peticul de piele care-i acoperea rana, 
picurându-i pe nas și pe buza de sus. Își linse sângele de pe 
buză, în timp ce-și ascuţea sabia cu o piatră, înconjurați de 
hoardele de dușmani, la fel de răniţi ca și ei, nu ofereau un 
tablou eroic. 

„Dacă, printr-un miracol, aș scăpa cu viaţă din acest carnagiu, 
aș scrie un poem în care să descriu cele întâmplate, atât de 
frumos, încât oricine l-ar auzi ar plânge de emoție”, își promise 
cu amărăciune Taita. 

O singură voce rupse tăcerea, întrebând retoric: 

— Oare suntem niște babe sau niște vajnici războinici 
basmara? 

Ceilalţi începuseră din nou să cânte, să se legene și să 
lovească pământul cu picioarele. 

O altă voce se înălţă, ca răspuns la întrebarea lansată: 

— Suntem bărbaţi și am venit să ucidem cât mai mulţi. 


— Atunci omorâți-i! Aduceţi sulițele! Folosiţi-le și omorâţi-i! 

Cântecul se auzi mai tare, rândurile de războinici se 
apropiară, dansând și lovind pământul cu picioarele goale. 
Imbali stătea lângă Nakonto cu un rânjet plin de cruzime pe 
buze. Hilto și Shabako își neteziră părul și își schimbară coifurile. 
Meren își șterse sângele de pe buze și clipi din ochiul teafăr, ca 
să-și limpezească vederea. Apoi își puse sabia în teacă, își luă 
arcul și se aplecă în faţă, așteptând să se apropie dușmanul. 
Fenn se ridică în picioare, lăsându-se doar pe piciorul sănătos. Il 
luă pe Taita de mână. 

— Nu te teme, micuţo, îi spuse el. 

— Nu mă tem, zise ea, însă tare îmi doresc să mă fi învățat să 
trag cu arcul. Aș fi putut să fiu și eu de folos. 

Fluierele de fildeș șuierară din nou, iar hoardele se năpustiră 
asupra lor. Mâna de oameni care se apărau lansară un rând de 
săgeți, apoi altul, cât de repede putură trage, însă erau atât de 
puţini, încât abia atinseră valurile de corpuri negre ce veneau 
spre ei. 

Basmara intrară în cerc, iar lupta deveni din nou corp la corp. 
Shabako fu lovit la gât, iar sângele îi ţâșni ca la o balenă lovită 
cu harponul, apoi muri. Cercul fragil cedă sub corpurile care 
veneau spre ei. Imbali și Nakonto stăteau spate în spate 
împungând și sfârtecând. Aoka se prăbuși, răpusă. Meren și 
Taita o aveau pe Fenn între ei. Probabil că urmau să se mai 
lupte puţin, însă Taita știa că va trebui să-i asigure lui Fenn o 
moarte ușoară. O va urma imediat și el și vor rămâne astfel uniţi 
pe vecie. 

Meren omori un om lovindu-l direct în inimă, în timp ce, în 
același moment, Taita îl lovi pe încă unul de lângă el. Meren se 
uită la el și-i spuse: 

— A venit timpul, magule, însă o fac eu în locul tău dacă vrei, 
zise el din fundul gâtului. 

Taita știa cât de mult ajunsese Meren s-o iubească pe Fenn și 
cât de greu i-ar fi venit s-o omoare. 

— Ba nu, bunule Meren, deși îți mulţumesc pentru gestul tău. 
Este datoria mea să fac asta. 

Taita se uită cu dragoste la Fenn și-i spuse: 

— Draga mea, sărută-l pe Meren de rămas-bun, pentru că 
este prietenul tău adevărat. 


Fenn făcu așa cum îi spuse Taita, apoi se întoarse 
încrezătoare spre Taita. Își lăsă capul în jos și închise ochi. Taita 
îi fu recunoscător pentru asta: n-ar fi putut niciodată s-o omoare 
dacă fata s-ar fi uitat la el cu ochii ei mari și verzi. Taita ridică 
sabia, însă spintecă mai întâi aerul cu ea, înainte de a lovi. 
Cântecul de luptă al tribului basmara se transformase într-un 
geamăt disperat. Rupseseră rândurile și se împrăștiaseră, ca un 
banc de sardele în faţa unei baracude cu colţi de lup. Micul grup 
rămase uimit în cerc. Erau scăldaţi în propria sudoare și în 
propriul sânge și în cel al dușmanilor lor. Se uitară uimiţi unul la 
altul, neînțelegând ce se întâmplă și cum de mai sunt încă în 
viață. Câmpul aproape dispăruse în norii de praf ridicaţi de 
picioare și de copite. Dinspre zidurile de apărare ale orașului 
incendiat, continua să se ridice un nor negru de fum. Aproape că 
nu se mai vedea pădurea. 

— Cai! strigă gâtuit Meren. Aud copite de cai. 

— Ţi se pare, zise Taita, cu o voce la fel de groasă. Nu se 
poate așa ceva. 

— Nu, Meren are dreptate, strigă și Fenn și arătă spre copaci. 
Uite caii! 

Taita clipi din ochi, încercând să vadă ceva prin norii de fum și 
de praf, însă nu putu distinge nimic clar. Avea vederea 
încețoșată. Se frecă la ochi cu mâneca de la tunică, apoi se uită 
din nou. 

— Cavaleria? murmură el neîncrezător. 

— Cavaleria egipteană, strigă entuziasmat Meren. Trupele de 
elită. Cu un steag albastru fluturând deasupra capetelor lor. 

Cavaleria trecu prin rândurile de războinici basmara, 
împungându-i cu lancea, apoi întorcându-se să termine treaba 
cu sabia. Războinicii basmara aruncară armele și fugiră 
înspăimântați. 

— Nu se poate să fie adevărat, murmură Taita. Suntem la 
două mii de leghe de Egipt. Cum se poate să se afle aici acești 
oameni? Nu este posibil așa ceva. 

— Ei bine, eu, unul, cred ce văd în faţa ochilor mei - sau, mai 
bine zis, în fața ochiului meu, zise el vesel. Aceștia sunt 
compatrioţii mei! 

În câteva minute, singurii războinici basmara de pe câmp 
erau fie morți, fie pe moarte. Soldaţii se întorceau și, din șa, îi 
străpungeau cu sabia pe cei care erau încă vii. Trei ofițeri cu 


grad superior se desprinseră din armată și se îndreptară spre 
micul grup de supraviețuitori. 

— Ofiţerul cu gradul superior aparţine Armatei Albastre, zise 
Taita. 

— Poartă la gât Aurul Vitejiei și Crucea Frăției Drumului Roșu, 
completă Meren. Este un adevărat războinic. 

Colonelul opri în faţa lui Taita și își ridică mâna dreaptă ca să-l 
salute. 

— Ne-am temut că vom ajunge prea târziu, magule, însă văd 
că ești în viaţă și mulţumesc zeilor pentru asta. 

— Mă cunoști? întrebă Taita și mai uimit. 

— Toată lumea îl știe pe Taita din Gallala. Totuși, eu te-am 
cunoscut la curtea reginei Mintaka, după înfrângerea falsului 
faraon, însă asta se întâmpla cu mulţi ani în urmă, când eram un 
simplu soldat. Nici nu e de mirare că nu mă mai ţii minte. 

— Tinat? Colonelul Tinat Ankut? își aduse Taita aminte de fața 
bărbatului. 

Colonelul zâmbi recunoscător: 

— Mă onorezi prin faptul că m-ai recunoscut. 

Tinat Ankut era un bărbat chipeș, cu trăsături puternice și 
frumoase și cu o privire senină. Taita îl privi cu Ochiul său 
Interior și văzu o aură fără pată, însă cu o lumină albastră în 
adâncuri, semn al unei mari suferințe lăuntrice. Știu pe dată că 
Tinat nu era un om împăcat cu sine însuși. 

— Am aflat de tine când am trecut prin fortul Adari, îi spuse 
Taita. Însă oamenii pe care i-ai lăsat acolo au crezut că ai pierit 
în sălbăticie. 

— După cum bine vezi, magule, s-au înșelat. 

Taita nu zâmbi. 

— Dar trebuie să plecăm imediat de aici. Iscoadele mele au 
zis că mii de sălbatici se îndreaptă spre acest loc. Am făcut ceea 
ce mi s-a cerut să fac, adică să te protejez. Nu trebuie să mai 
pierdem timpul, ci trebuie să pornim numaidecât la drum. 

— Unde ne vei duce, colonele Tinat? Cum de ai știut că 
suntem aici și că avem nevoie de ajutor? Cine te-a trimis să ne 
salvezi? întrebă Taita. 

— Întrebările tale vor primi răspuns la momentul potrivit, 
magule, însă nu eu voi fi acela care îţi va răspunde. ÎI las pe 
căpitanul Onka să se ocupe de tot ce ai nevoie. 

Salută din nou și își întoarse calul. 


Ridicară caii. Cei mai mulţi fuseseră răniţi, dintre care doi atât 
de grav, încât trebuiră omorâţi, însă Năluca și Vârtej scăpaseră 
nevătămaţi. Deși nu mai aveau multe bagaje, echipamentul 
medical al lui Taita era greu și voluminos. Nu aveau suficiente 
animale de povară, iar Onka mai ceru niște cai, timp în care 
Taita îngriji rănile cailor și pe ale oamenilor săi. Căpitanul Onka 
era nerăbdător să plece, însă Taita nu putea fi grăbit, așa că le 
luă ceva timp până putură porni la drum. 


+ Capitolul 51 


Când colonelul Tinat se întoarse, îi însoţi un escadron al 
cavaleriei lui. Grupul lui Taita mergea în mijloc și era bine 
protejat. În spatele lor mai era o coloană de oameni, formată din 
câteva sute de captivi care se lamentau, în marea lor majoritate 
femei basmara. 

— Sclavi, zise Meren. Tinat combină prinderea sclavilor cu 
salvarea călătorilor nevinovaţi. 

Taita nu zise nimic, însă făcu o evaluare a situaţiei în care se 
aflau. „Oare și noi suntem prizonieri sau oaspeţi de onoare? se 
întrebă el. Ne-au întâmpinat destul de ambiguu.” 

Se gândi să-l întrebe pe căpitanul Onka, însă știa că ar fi fost 
inutil. Și Onka era la fel de reticent ca superiorul lui. 

După ce plecară din Tamafupa, se îndreptară spre sud, 
urmând cursul uscat al Nilului, spre marele lac. Zăriră imediat 
Pietrele Roșii și templul abandonat de pe malul de deasupra 
cascadei, însă părăsiră râul și o cotiră spre est, pe o cărare ce 
mergea paralel cu lacul. Taita încercă să poarte o discuţie cu 
Onka despre templu și despre pietre, însă acesta răspunse sec: 

— Nu știu nimic despre aceste lucruri, magule. Sunt doar un 
simplu soldat fără prea multă minte. 

După alte câteva leghe, urcară pe o altă creastă de deasupra 
lacului și priviră în jos spre un mic golf. Taita și Meren fură uimiţi 
să vadă o flotă formată din șase corăbii și câteva vase de marfă 
înaintând pe apele liniștite, foarte aproape de mal. Forma 
vaselor era neobișnuită, așa cum nu mai văzuseră niciodată în 
apele egiptene: aveau puntea deschisă și două capete. Era 
evident că se putea plia catargul și se putea așeza peste 
carenă. Prova ascuţită și etrava erau concepute pentru 
navigatul în apele înspumate din cataracte și din râurile repezi. 
Era un model ingenios, recunoscu Taita. 


Află după aceea că și carena putea fi demontată în patru 
secțiuni separate, ca să poată trece pe lângă cascade și alte 
obstacole. Flota era în stare bună și plutea cu ancora lăsată, în 
golf. Apa era atât de pură și de clară, încât carenele păreau mai 
degrabă suspendate în aer, nu cufundate în apă, iar umbrele lor 
erau foarte bine evidenţiate pe fundul lacului. Taita văzu chiar și 
bancuri de pești mari plimbându-se în jurul lor, atrași de 
gunoaiele aruncate de echipaj peste punte. 

— Modelul acestor carene este străin, remarcă Meren. Nu 
sunt din Egipt. 

— În călătoriile noastre în Orient am văzut astfel de vase, 
undeva dincolo de râul Indus, fu Taita de acord. 

— Cum de au ajuns astfel de vase în acest colț îndepărtat de 
lume și în această mare închisă? 

— De un lucru nu mă îndoiesc, zise Taita, și anume că n-are 
sens să ne obosim să-l întrebăm pe căpitanul Onka. 

— Nu e decât un soldat obișnuit, nu foarte înțelept, râse 
Meren, pentru prima dată de la plecarea din Tamafupa. 

Își urmară călăuza pe mal, unde se îmbarcară aproape 
imediat. Membrii tribului basmara fură urcați în două vase, caii 
și soldaţii lui Taita pe celelalte. Colonelul Ankut se entuziasmă 
când îi văzu pe Năluca și pe Vârtej. i 

— Ce pereche minunată! îi spuse el lui Taita. In mod cert sunt 
iapă și mânz. Cred că am văzut mai puţin de trei sau patru 
exemplare atât de reușite în întreaga mea viaţă. Au picioare 
frumoase și piepturi puternice, caracteristici pe care le vezi doar 
la animale cu sânge hitit. Aș băga mâna în foc că provin din 
câmpiile Ecbatanei. 

— Ai nimerit la ţanc, aplaudă Taita. Te felicit! Te pricepi la cai. 

Tinat se arătă și mai prietenos și îi pofti pe Taita, pe Meren și 
pe Fenn pe corabia sa. Când toată lumea fu îmbarcată, flota se 
depărtă de mal. De îndată ce porniră la drum, cotiră spre apus, 
navigând paralel cu malul. Tinat îi invită pe cei trei să ia cina cu 
el pe punte. În comparaţie cu hrana sărăcăcioasă de care 
avuseseră parte ani de-a rândul, de când plecaseră din Qebui, 
bucatele lui Tinat erau delicioase. Vânat proaspăt și pește fript 
din lac, urmate de tocană din legume exotice, iar vinul roșu din 
amforă ar fi făcut cinste și mesei faraonului. 

În timp ce soarele apunea în faţa lor, flota ajunse în dreptul 
Pietrelor Roșii de la gura Nilului. Traseră la picioarele stâncii pe 


care se înălța templul lui Eos. Tinat băuse două cupe de vin și 
devenise un amfitrion afabil și binevoitor. Taita încercă să 
profite de această ocazie. 

— Ce construcţie este aceasta? întrebă el arătând spre malul 
lacului. Pare a fi un templu sau un palat, dar are o arhitectură pe 
care n-am întâlnit-o niciodată în Egipt. Mă întreb ce fel de 
oameni l-au construit. 

Tinat se încruntă. 

— Nu m-am gândit prea mult la asta, pentru că nu mă 
preocupă arhitectura, însă s-ar putea să ai dreptate, magule. 
Este probabil un altar sau un templu sau vreun grânar, zise el 
ridicând din umeri. Să-ţi mai torn niște vin? 

În mod evident, întrebarea îl supărase, iar acum devenise din 
nou politicos și distant. Mai mult chiar, echipajul părea instruit 
să nu lege vreo discuție cu ei și să nu le răspundă la nicio 
întrebare. 

Zi după zi, flota navigă spre apus, de-a lungul malului. La 
cererea expresă a lui Taita, căpitanul ridică o pânză ca să le 
ofere umbră și intimitate. Departe de ochii curioși ai echipajului 
și ai lui Tinat, Taita continuă lecţiile cu Fenn. În timpul lungului 
marș spre sud, avuseseră foarte puţine ocazii să fie singuri. 
Acum colțul lor discret deveni sanctuar și sală de clasă, unde 
Taita putu să-i desăvârșească fără să fie stingherit capacitatea 
de percepţie, de concentrare și de intuiție. Preferă să nu-i 
dezvăluie noi aspecte ale artei ezoterice. In schimb, petrecu ore 
în șir exersând cunoștințele pe care deja le deţinea. Puse mare 
accent pe comunicarea telepatică prin schimbul de imagini 
mentale și de gânduri. Nu-i dădea pace o premoniţie că, la un 
moment dat, vor fi separați. Dacă așa ceva avea să se întâmple, 
atunci vor putea ţine legătura în acest fel. De îndată ce reușiră 
să comunice clar și rapid, următoarea sa preocupare fu să 
exerseze ascunderea aurei. Numai după ce fu mulțumit cu felul 
în care Fenn stăpânea aceste tehnici, trecură la conjurarea 
cuvintelor de putere. Orele și zilele de exerciţii erau atât de 
solicitante și de extenuante, încât Fenn ar fi trebuit să fie 
secătuită de puteri, atât fizic, cât și psihic: era doar o novice în 
științele ezoterice - doar o copilă fără putere fizică. Chiar dacă 
știa că spiritul ei era bătrân, pentru că mai trăise o viață, 
rezistenţa ei îl uimea pe Taita. Energia fetei părea alimentată 
chiar de efortul pe care-l depunea, așa cum nufărul, simbolul ei, 


se hrănea din mâlul de pe fundul lacului. Era deconcertant felul 
în care putea să se transforme într-o clipă dintr-o elevă serioasă 
într-una șugubeaţă, trecând de la conjurarea ezoterică a 
cuvintelor de putere, la bucuria de a privi un flamingo cu penajul 
rubiniu care zbura deasupra capului ei. În timpul nopţii, când 
dormea lângă el pe rogojina întinsă pe punte, lui Taita îi venea 
s-o ia în braţe și s-o strângă atât de tare la piept, încât nici 
moartea să nu-i mai poată despărți. 


t Capitolul 52 


Căpitanul le vorbi despre corăbii care, din pricina unor rafale 
puternice de vânt, se scufundaseră în lac pe neașteptate, iar 
acum zăceau în adâncuri. In fiecare seară, la căderea nopţii, 
flota se adăpostea într-un golf mai mare sau mai mic. Abia după 
ce primele raze ale soarelui se deschideau în partea de est ca o 
coadă de păun, corăbiile își desfăceau pânzele, se depărtau de 
mal și își îndreptau din nou provele spre apus. Intinderea lacului 
îl uimea pe Taita. Părea fără sfârșit. 

„Oare este la fel de întins ca Marea de Mijloc sau ca puternicul 
Ocean al Indiilor sau este o întindere de ape fără sfârșit?” se 
întreba el. In momentele de răgaz, el și Fenn desenau hărţi pe 
suluri de papirus, marcau insulele pe lângă care treceau și 
făceau însemnări despre vegetaţia și relieful de pe mal. 

— Vom duce aceste papirusuri la preoţii geografi de la 
templul lui Hathor. Ei nu știu încă nimic despre minunăţiile și 
secretele acestui colț de lume, îi spunea el lui Fenn. 

Ochii ei erau pierduţi în reverie. 

— O, magule, tare îmi doresc să mă întorc în ţara mea natală 
din cealaltă viaţă! M-ai făcut să-mi amintesc atât de multe 
lucruri! Intr-o zi o să mă duci și pe mine acolo, nu-i așa? 

— Fii sigură de asta, Fenn, îi promitea el. 

După poziţia Lunii, a Soarelui și a celorlalte corpuri cerești, 
Taita trase concluzia că malurile lacului se îndreaptă spre sud. 

— Aceasta mă face să cred că am atins limita lui vestică și că 
acum navigăm spre sud, zise el. 

— In acest caz, la un moment dat vom ajunge la capătul 
pământului și vom cădea în cer, zise Fenn, fără să se teamă. Ce 
crezi, magule, vom cădea pentru totdeauna sau vom ajunge 
într-o altă lume și într-un alt timp? 

— Căpitanul își va da seama, sper, când se apropie de marea 
prăpastie și va coti la timp, iar noi nu vom fi nevoiţi să ne 


rostogolim prin spațiu și timp, zise Taita, zâmbind încântat de 
imaginaţia ei înfloritoare. 

În acea seară îi cercetă rana de la coapsă și răsuflă ușurat 
când văzu că se vindecase frumos. Pielea din jurul cusăturilor 
din păr de cal era roșie și umflată, un semn sigur că firele 
trebuiau scoase. Taita apucă firele cu pensa de fildeș și le trase 
afară. Din găurile din care fuseseră scoase ieșiră câteva picături 
de lichid galben. Taita le mirosi și zâmbi: 

— Sunt dulci și sănătoase. Nici nu visam să se vindece așa de 
bine. la uite ce cicatrice frumoasă ţi-a lăsat! Ca o petală de 
nufăr, simbolul tău. 

Fenn își întoarse capul într-o parte ca să se uite la cicatrice, 
care nu era mai mare decât unghia degetului mic. 

— Eşti atât de deștept, magule. Sunt sigură că tu ai făcut 
acea formă. Sunt la fel de mulţumită de această cicatrice, pe cât 
e Imbali de mândră de tatuajele ei. O să moară de invidie când o 
să-mi vadă semnul! 

Navigară printr-un labirint de insule pe care creșteau copaci 
cu trunchiurile atât de groase și de înalte, încât păreau că sunt 
stâlpii care sprijină bolta răsturnată a cerului. În jurul cuiburilor 
pe care le construiseră pe ramurile copacilor zburau vulturi. 
Erau niște păsări maiestuoase, cu capetele de un alb strălucitor 
și cu penele roșcate. Scoteau ţipete sălbatice în zbor, apoi 
plonjau în lac și ieșeau la suprafaţă cu câte un pește mare în 
gheare. Pe toate plajele văzu crocodili imenși care se încălzeau 
la soare, iar în zonele cu apă puţin adâncă, hipopotami. 
Spinările rotunde și gri erau la fel de masive ca niște stânci. 
Când apele se deschiseră din nou, malul coti spre sud, așa cum 
prevăzuse Taita și se îndreptară cu toată viteza spre capătul 
pământului. Trecură pe lângă păduri nesfârșite populate de 
turme mari de bivoli, de elefanţi fumurii și de niște creaturi 
enorme care semănau cu porcii și care aveau coarne deasupra 
râtului. Era prima dată când întâlneau astfel de animale, iar 
Taita îi desenă. Fenn fu de părere că semănau foarte bine. 

— Prietenilor mei, preoţii, nici n-o să le vină să creadă că 
există asemenea creaturi, zise Taita. Meren, oare ai putea să 
omori un asemenea animal ca să-i putem lua cornul să i-l ducem 
faraonului în dar? 

Starea lor de spirit se îmbunătăţise atât de mult, încât 
începuseră să creadă că, la un moment dat, se vor întoarce în 


ținuturile natale din nord. Ca întotdeauna, Meren era dornic să 
meargă la vânătoare și nu așteptă să fie rugat de două ori. 

— Dacă ai reuși să-i convingi pe Tinat și pe căpitan să tragă 
vasele la mal o zi, două, aș putea să merg cu calul și cu arcul. 

Taita se dădu pe lângă Tinat, sugerându-i că, dat fiind că 
stăteau de atâta timp pe corabie fără să facă mișcare, caii 
aveau nevoie să alerge. Spre surprinderea lui Taita, Tinat se 
arătă deosebit de înțelegător. 

— Ai dreptate, magule, iar o nouă aprovizionare cu carne 
proaspătă ne-ar prinde foarte bine. Cu soldaţii și cu sclavii, am 
multe burți de hrănit. 

In acea seară, ajunseră în dreptul unei câmpii întinse. Cât 
vedeai cu ochii, locul era plin de vânat, de la pahiderme cenușii, 
până la cele mai frumoase antilope. Câmpia era împărţită în 
două de un mic estuar care curgea dinspre est și se vărsa în lac. 
Acesta era navigabil pe o distanță scurtă și asigura flotei o bună 
protecţie. Dădură jos caii, apoi oamenii se apucară să-și ridice 
tabăra pe malul râului. Erau cu toții bucuroși să simtă pământul 
sub picioare, iar în dimineaţa următoare se treziră binedispuși. 
Taita îi instrui pe vânători să atace turmele de bivoli și să 
țintească femelele și puii, a căror carne era mai moale decât a 
bivolilor bătrâni - erau atât de puternici și de masivi, încât 
carnea lor aproape că nu era comestibilă. 

Intre timp, lui Meren și lui Hilto li se vindecaseră rănile din 
lupta de la Tamafupa. Acum conduceau ceata de vânători, 
urmărind pahiderme uriașe cu coarne la bot. Nakonto și Imbali 
veneau după ei pe jos, în timp ce Taita și Fenn se mulțumiră să 
fie simpli spectatori. În ultimul moment, colonelul Tinat se 
apropie și-l întrebă pe Taita: 

— Aș vrea să vin și eu alături de tine să urmăresc spectacolul, 
dacă nu te deranjează prezența mea. 

Taita era surprins: nu se așteptase la o asemenea 
manifestare de prietenie din partea ursuzului colonel. 

— Aș fi încântat dacă m-ai însoţi, colonele. După cum știi, 
intenţionăm să prindem una dintre marile creaturi cu corn 
deasupra râtului. 

Intre timp, cetele de călăreţi străbăteau câmpia fugărind 
bivolii cu strigăte vesele, urmărindu-i îndeaproape, ca să-i poată 
lovi cu lancea. Când curajoasele bovine ajunseră în golf, le 
răpuseră cu săgețile. Curând, câmpia era plină de animale 


doborâte, iar turmele înspăimântate o luară la fugă, vrând- 
nevrând, în încercarea disperată de a scăpa de vânători. Ca să 
nu dea nas în nas cu turmele speriate de bivoli și cu oamenii 
care-i urmăreau, dar și pentru a descoperi teren deschis unde să 
poată vâna în voie pahidermele, Meren traversă micul estuar și 
merse de-a lungul malului. Ceilalţi îl urmară, până când nu se 
mai văzură din micul port și ajunseră într-un loc pustiu și liniștit. 
În faţa lor, animalele erau răspândite pe pășune, grupate pe 
familii de femele cu puii lor. Dar Meren era hotărât să obţină 
cornul masculului celui mai mare, un trofeu bun de oferit în dar 
faraonului. Pe măsură ce se depărta de locul în care erau 
ancorate corăbiile, Taita observă treptat o schimbare în 
atitudinea colonelului Tinat. Nu mai era atât de scorțos, ba chiar 
zâmbi la câteva glume de-ale lui Fenn. 

— Pupila ta este o copilă foarte inteligentă, spuse el, dar este 
de încredere? 

— După cum ai spus, este o copilă, însă nu are în ea nicio 
urmă de răutate. 

Tinat se mai relaxă puţin, așa că Taita își deschise Ochiul 
Interior ca să evalueze starea de spirit a bărbatului. „Este foarte 
reținut, se gândi el. Nu vrea să fie văzut de către ceilalți ofițeri 
că discută cu mine. Se teme de unul dintre oamenii săi. Nu am 
nicio îndoială că se teme de căpitanul Onka, care a fost probabil 
numit în această funcţie ca să vadă tot și să îi raporteze 
superiorului său. Tinat vrea să-mi spună ceva, însă se teme.” 

Taita ajunse cu mintea la Fenn și văzu că aceasta era atentă. 
Îi transmise telepatic un mesaj: „Du-te după Meren. Lasă-mă 
singur cu Tinat”. 

Fenn se întoarse imediat spre el și zâmbi: 

— Te rog să mă ierţi, magule, zise ea dulce, aș vrea să mă 
duc după Meren. Mi-a promis că-mi va face și mie un arc. 

Apoi îl îmboldi cu genunchii pe Vârtej, pornind-o la galop și 
lăsându-i pe Taita și pe Tinat singuri. Cei doi bărbaţi călăriră în 
tăcere o vreme, apoi Taita îi spuse: 

— Din discuţia pe care am avut-o cu Nefer Seti, am înţeles că, 
atunci când ai plecat din Egipt, ordinele sale au fost să ajungi 
până la izvoarele Mamei Nil, apoi să te întorci în Karnak și să-i 
raportezi ce-ai descoperit acolo. 

Tinat îi aruncă o privire pătrunzătoare, dar nu răspunse. Taita 
se opri cu tact, apoi continuă: 


— Mi se pare ciudat că nu te-ai întors să-l anunţi că ai ajuns 
cu bine la izvoarele Nilului, apoi să-ți ceri răsplata pe care o 
meriţi din plin. lar acum sunt surprins că navigăm într-o direcţie 
diametral opusă faţă de Egipt. 

Tinat mai tăcu o vreme, apoi zise: 

— Faraonul Nefer Seti nu mai este conducătorul meu. Egiptul 
nu mai este casa mea. Eu și oamenii mei am adoptat o ţară mult 
mai frumoasă, mai bogată și mai binecuvântată decât ţara 
noastră. Egiptul este blestemat. 

— N-aș fi crezut niciodată că un ofiţer de rangul tău ar putea 
renunţa la datoriile sale patriotice, rosti Taita. 

— Nu sunt primul ofiţer egiptean care face acest lucru. A mai 
fost unul, acum nouăzeci de ani, care a descoperit această ţară 
nouă și care nu s-a mai întors în Egipt. Acel ofițer fusese trimis 
de regina Lostris într-o misiune similară, adică să descopere 
izvoarele Nilului. Se numea generalul Aquer. 

— L-am cunoscut bine, interveni Taita. Era un soldat bun, dar 
avea o fire schimbătoare. 

Tinat se uită lung la el, dar nu puse la îndoială afirmaţiile lui 
Taita. În schimb, continuă: 

— Lordul Aquer a descoperit acest ţinut, Jarri, Ținutul Munţilor 
Lunii. Descendenții lui direcţi l-au transformat într-un stat 
puternic și dezvoltat. Sunt onorat să-i pot servi. 

Taita se uită la el cu Ochiul Interior și văzu că minţea: departe 
de a fi onorat de serviciul faţă de statul străin, Tinat era un om 
măcinat de neliniști. _ 

— Acolo ne duci și pe noi, nu-i așa? In acest stat, Jarri? 

— Acestea au fost ordinele pe care le-am primit, recunoscu 
Tinat. 

— Cine este regele acestei ţări? întrebă Taita. 

— Nu avem un rege. Această ţară este condusă de o oligarhie 
formată din învăţaţi și magi. 

— Cine îi alege? 

— Sunt aleși datorită virtuţilor lor. 

Tinat mintea din nou. 

— Tu ești unul dintre oligarhi? 

— Nu, magule, n-aș putea avea niciodată această onoare, 
pentru că eu nu sunt de viţă nobilă. Sunt un nou-venit în Jarri, 
un imigrant. 


— Așadar, societatea din Jarri este stratificată? întrebă Taita. 
Împărțită în nobilime, popor și sclavi? 

— În linii mari, așa este. Deși noi suntem imigranţi, nu 
poporul. 

— Voi, locuitorii statului Jarri, vă mai rugați la zeii egipteni? 

— Nu, magule, avem doar un zeu. 

— Și cine este acest zeu? 

— Nu știu. Doar iniţiaţii îi cunosc numele. Sper ca într-o zi să 
mi se dezvăluie și mie. 

Taita văzu că Tinat era sfâșiat de contradicții: era ceva ce 
Tinat nu îndrăznea să-i spună, deși scăpase de supravegherea 
lui Onka. 

— Mai  povestește-mi despre aceste ţinuturi, atât de 
minunate, încât te-au făcut să uiţi de loialitatea faţă de Egipt, 
încercă Taita să-l facă să vorbească. 

— N-am cuvinte prin care să pot descrie acel ţinut, răspunse 
Tinat, însă vom ajunge acolo în curând și vei vedea cu propriii 
ochi. 

Tocmai ratase ocazia de a vorbi deschis. 

— Colonele Tinat, când m-ai salvat din ghearele tribului 
basmara ai spus ceva care m-a făcut să cred că ai venit special 
să mă salvezi. M-am înșelat cumva? 

— Deja am spus prea multe... tocmai pentru că te stimez și te 
respect atât de mult. Dar mă văd nevoit să te rog să nu mai 
stărui. Știu că ai o minte ieșită din comun și cercetătoare, însă 
intri pe un tărâm care are un cod de legi și niște obiceiuri 
diferite. Acum ești încă oaspetele nostru și ar fi bine pentru 
toată lumea dacă ai putea să respecţi obiceiurile gazdelor tale. 

Acum Tinat se retrăsese din nou în carapacea sa. 

— Una dintre aceste legi este să nu mă amestec în chestiuni 
care nu mă privesc? 

— Întocmai, răspunse Tinat. 

Răspunsul sunase ca un avertisment cât se poate de clar. 

— Am fost întotdeauna de părere că eficacitatea este 
justificarea tiraniei și preţul sclaviei. 

— Acesta este un punct de vedere periculos și ar fi bine să-l ţii 
pentru tine atâta timp cât te afli în Jarri. 

Acestea fiind spuse, colonelul tăcu de parcă gura i-ar fi fost 
ferecată cu un zăvor de bronz, iar Taita își dădu seama că nu 
avea cum să scoată mai multe de la el, însă era mulţumit și cu 


atât. Chiar se mira că aflase atât de multe. Fură întrerupţi de 
strigătele vânătorilor. Departe, în faţa lor, Meren doborâse o 
fiară demnă de săgețile sale. 

Monstrul antediluvian stătea lângă chei, sforăind ca un 
dragon care scotea flăcări pe nas, ameninţându-i pe urmăritorii 
săi, lovind praful cu copitele uriașe, legănându-și cornul dintr-o 
parte într-alta, cu ochii porcini scânteietori și cu urechile ciulite. 
Cornul era drept, lucind ca o sabie. 

Apoi Taita o văzu pe Fenn și simţi cum i se înmoaie picioarele. 
Se juca cu bestia. Foarte sigură pe ea și pe forța cu care putea 
fugi Vârtej, trecu prin faţa bestiei, întărâtând-o. Taita o îmboldi 
pe Năluca și alergă s-o oprească. În același timp, îi trimise și un 
avertisment mental. Simţi că fata parează avertismentul cu 
priceperea unui mânuitor de sabie, apoi își închise mintea. 
Magul clocotea de furie. 

— Diavoliţa! mormăi el. 

În acel moment, creatura fu atrasă de culoarea fumurie a lui 
Vârtej și acceptă provocarea lui Fenn. Se năpusti asupra lor, 
grohăind, pufăind și lovind pământul cu copitele uriașe. Fenn 
atinse gâtul armăsarului său, iar acesta o porni la galop. Fenn 
stătea într-o parte pe șa ca să poată calcula distanţa dintre 
cornul animalului și coada lui Vârtej. Apoi se îndepărtară cam 
prea mult, așa că Fenn opri mânzul ca să-i permită bestiei să se 
apropie. 

In ciuda faptului că se temea să nu pățească ceva, Taita nu 
putea să nu-i admire priceperea cu care se mișca, conducând 
animalul în raza de acţiune a lui Meren. Când animalul veni în 
dreptul său, Meren trase trei săgeți una după alta, dintre care 
toate nimeriră ţinta, afundându-se în spinarea lui gri. Animalul 
se clătină pe picioare, iar Taita văzu că-i curgea sânge din bot. 
Cel puţin una dintre săgețile lui Meren îi perforase un plămân. 
Fenn continuă să ademenească bestia făcând-o să se întoarcă și 
să-și expună și cealaltă parte a corpului săgetţilor lui Meren. 
Acesta trase iar și iar, iar vârfurile săgeţilor intrară adânc, 
trecând prin inimă și prin ambii plămâni. Bestia încetini, în timp 
ce plămânii i se umpleau de sânge. Letargia morții îi îngreună 
picioarele puternice. In cele din urmă se opri din alergat, cu 
capul atârnându-i și cu sângele șiroindu-i din gură și din nas. 
Nakonto veni în fugă dintr-o parte și aruncă sulița în spatele 
urechii, cu lama în față, ca să poată atinge creierul. Corpul se 


prăbuși cu atâta forță, încât pământul se cutremură, ridicând un 
nor de praf. Când ajunse Taita la ei, descălecaseră și se 
adunaseră în jurul trupului animalului. Fenn dansa fericită, râdea 
și bătea din palme. Taita era hotărât să o pedepsească pentru 
că-l sfidase și s-o trimită înapoi pe corabie, însă când el cobori 
de pe cal cu trăsăturile împietrite într-o expresie serioasă, Fenn 
alergă la el și-i sări de gât. 

— Taita, ai văzut? Nu-i așa că a fost minunat? N-ai fost 
mândru de mine și de Vârtej? 

Apoi, înainte de a o certa, își lipi buzele de urechea lui și îi 
șopti: 

— Ești atât de bun cu mine! Te iubesc, dragul meu Taita. 

Taita simţi cum toată furia i se topește și nu se putu abţine să 
se întrebe cine e profesorul și cine învățăcelul din ei doi. 
Aceasta era arta pe care o stăpânea la perfecţie și în cealaltă 
viaţă. „Încă sunt dezarmat în faţa farmecelor ei.” 


t Capitolul 53 


Vânătorii uciseseră peste patruzeci de animale mari, așa că 
mai rămaseră câteva zile ca să le tranșeze, să afume carnea și 
să o urce pe corăbii. Abia după aceea putură să se îmbarce și 
să-și continue călătoria spre sud. Când Tinat reveni printre 
ofiţerii săi, deveni din nou distant și inaccesibil. 

Privindu-l cu Ochiul Interior, Taita văzu că regreta discuţia pe 
care o avuseseră și dezvăluirile pe care i le făcuse. Se temea de 
consecinţele indiscrețiilor sale. 

Vântul dinspre nord se înteți. Navigatorii strânseră vâăslele 
corăbiilor și ridicară pânzele. Apa înspumată se învârtea în jurul 
provelor, iar malul zbura prin faţa ochilor lor. In cea de-a cincea 
dimineaţă de la vânătoare, ajunseră la gura de vărsare a altui 
afluent al lacului. Coborând de pe un deal din partea de vest, 
aducea în lac o cantitate enormă de apă. Taita îi auzi pe 
membrii echipajului vorbind între ei, repetând un nume: 
„Kitangule”. In mod evident, acesta era numele râului din faţa 
lor. Nu fu surprins când îl auzi pe căpitan poruncind să se 
coboare pânzele și să se scoată din nou vâslele. Corabia lor 
conduse flota în râul Kitangule, deplasându-se împotriva 
curentului. După câteva leghe, ajunseseră în dreptul unui 
edificiu de mari dimensiuni de pe malul râului. Aici se afla un 
șantier în care erau în construcţie două vase. În jurul lor roiau 
muncitorii, iar Taita i-i arătă lui Meren pe străini: 


— Astfel se explică de ce arată așa corăbiile din această flotă. 
De bună seamă că toate au fost construite în acest șantier, iar 
cei care lucrează la ele sunt cu siguranţă din ţinuturile de 
dincolo de Indus. 

— Oare cum de au ajuns aici, atât de departe de ţara lor? 
întrebă Meren. 

— Este în aceste locuri ceva care atrage de departe oamenii 
destoinici, așa cum albinele sunt atrase de florile dintr-o 
grădină. 

— Și noi suntem albine, magule? Și noi suntem conduși de 
aceeași forță de atracţie? 

Taita se uită surprins la el. Aceasta era o intuiţie neașteptată 
din partea lui Meren. 

— Am venit aici ca să ducem la îndeplinire un jurământ sacru 
făcut în fața faraonului, îi reaminti el. Totuși, va trebui să avem 
grijă să nu ne transformăm în niște visători sau mâncători de 
lotus, așa cum se pare că s-a întâmplat cu acești jarrieni. 

Flota continuă să navigheze în amonte. După câteva zile, 
întâlniră și primele cataracte cu apă albă, care blocau drumul 
dintr-un mal într-altul. Acestea însă nu-i înspăimântară pe 
colonelul Tinat și pe căpitanii săi, pentru că la poalele torentului 
se afla un mic sat, iar dincolo de el, întinse țarcuri de vite, care 
adăposteau turme de boi cu cocoașă. Pasagerii, caii și sclavii 
coborâră pe mal. Doar cu echipajul la bord, vasele fură prinse cu 
frânghii groase și cu liane răsucite și trase din apele înspumate 
la mal de câteva perechi de boi. Ajunși pe uscat, oamenii și caii 
urcară cărarea ce mergea pe lângă cascadă, până ajunseră în 
vârf. Deasupra cataractei, râul era lin și adânc, iar corăbiile 
ancorară ușor. Apoi se îmbarcară cu toţii până la următoarea 
cascadă, când manevra se repetă. De trei ori întâlniră căderi de 
apă prea abrupte pentru ca bărcile să poată fi cărate în susul 
lor. Inginerii egipteni își dovediseră ingeniozitatea: săpaseră în 
jurul cascadei mici canale de navigaţie în zigzag, cu ecluze în 
fiecare capăt și cu porţi grele de lemn care să poată duce 
corăbiile la următorul nivel. Zile în șir munciră să care toată flota 
pe scara de lemn, însă în cele din urmă ajunseră din nou în 
apele adânci și liniștite ale râului principal. 

De când ieșiseră din apele lacului, pământul din jurul lor era 
magnific prin diversitatea lui. După o sută de leghe de la 
intrarea în Kitangule, râul curgea printr-o junglă deasă. Ramurile 


aproape că se uneau formând o boltă deasupra lor, iar copacii 
păreau fiecare de altă specie. Erau înfășuraţi de liane și de alte 
plante căţărătoare care erau pline de flori. In perdeaua de 
vegetaţie de sus trăiau cete de maimuțe care se ciorovâăiau 
printre orhideele în floare și printre fructe. Pe ramurile care 
atârnau deasupra râului se încălzeau la soare șopârle 
strălucitoare. Când se apropiau corăbiile, se aruncau în aer și 
cădeau în apă, stropindu-i pe oamenii care vâsleau la galere. 

Pe timpul nopţii, când ancorau la mal, legând corăbiile de 
trunchiuri de copaci, întunericul era plin de strigăte și zgomote 
scoase de animale nevăzute și de răgetele prădătorilor care le 
vânau. Câţiva membri ai echipajului pescuiau în apa întunecată, 
punând resturi de mâncare în cârligele de bronz. Trei bărbaţi se 
luptară să tragă un somn uriaș care mușcase momeala. 

Treptat, pe uscat vegetaţia se schimbă pe măsură ce urcau 
printre cataracte. Aerul cald se transformase în aer rece, care 
părea mult mai curat. După ce urcară și ultima scară de apă, se 
treziră într-un peisaj unduitor de pajiști cu iarbă grasă și păduri 
de diferite feluri de acacia - fără frunze și cu tepi, cu frunze 
bogate, cu trunchiuri negre și cu coroană întunecată. Cei mai 
înalţi erau decoraţi cu ciorchini de fructe de culoarea lavandei, 
atârnând ca strugurii de crengile de sus. 

Acesta era un ţinut fertil, udat din belșug de ape, cu iarbă 
înaltă și grasă pe câmpii și zeci de părâiașe care se vărsau în 
Kitangule. Pe pajiști mișunau cirezi de animale care pășteau, și 
nu trecea o zi fără să vadă lei falnici vânând sau odihnindu-se în 
vreun luminiș. În timpul nopţii, răgetele lor răsunau înfricoșător. 
Nu conta cât de des le auzeau, oamenii tresăreau de fiecare 
dată, simțind cum inimile le sar din piept. 

În cele din urmă, în faţa lor se ridică o stâncă înaltă, iar, pe 
măsură ce se apropiau, auzeau un murmur din ce în ce mai 
puternic. După un alt cot al râului, ajunseră la o cascadă a cărei 
apă se prăvălea cu un zgomot ca de tunet și forma clăbuci albi 
de la vârful stâncii, până la bazinul de apă de la picioarele ei. Pe 
malurile care o înconjurau așteptau turmele de bivoli care să 
tragă corăbiile. Debarcară din nou, însă de data aceasta pentru 
ultima oară. Nicio construcţie făcută de om nu putea să ridice 
corăbiile până în vârful acelor stânci. În așezările de pe malul 
râului se aflau case de oaspeţi în care să se poată odihni ofiţerii 
și grupul lui Taita, în timp ce erau debarcațţi și ceilalți oameni și 


caii, precum și restul de bagaje. Sclavii basmara fură încuiaţi în 
barăci. 

Doar după trei zile, colonelul Tinat fu pregătit să continue 
drumul. Acum toate bagajele erau încărcate pe vitele de povară. 
Sclavii fură scoși din barăci și legaţi în șir, unul de altul. Soldaţii 
și oamenii lui Taita merseră călare, ocolind stânca într-o 
caravană lungă. După o leghe, drumul începu să urce pieptiș și 
se îngustă până când deveni doar o cărare. Panta deveni atât de 
abruptă, încât se văzură obligaţi să descalece și să-și ia caii de 
căpăstru, în timp ce în spatele lor se târau cu greu vitele de 
povară și sclavii. La jumătatea stâncii ajunseră într-un loc în 
care o punte îngustă din frânghie se întindea deasupra unei 
prăpăstii. Căpitanul Onka preluă controlul, permiţând doar unui 
număr limitat de oameni și animale de povară să treacă în 
același timp pe puntea fragilă. Chiar și cu o încărcătură limitată, 
podul se legăna de-o parte și de alta și se zgâlțâia ameninţător. 
Abia după-amiaza târziu reușiră cu toţii să treacă de cealaltă 
parte a prăpastiei. 

— Oare aceasta este singura cale de a ajunge în vârful 
muntelui? îl întrebă Meren pe Onka. 

— Mai există un drum mai ușor care urcă stânca la patruzeci 
de leghe în partea de sud, însă durează cu câteva zile mai mult. 

Când ajunseră la capătul lumii, se uitară în jos și li se păru că 
privirea lor făcea înconjurul pământului. De la înălțimea de la 
care se aflau, văzură savane aurii peste care râurile se târau ca 
niște șerpi negri, dealuri albastre și jungle verzi. În cele din 
urmă, la orizontul înceţoșat, apele marelui lac Nalubaale, de-a 
lungul căruia navigaseră, sclipi ca metalul topit. In cele din 
urmă, ajunseră la fortul care păzea trecătoarea - prăpastia 
Kitangule - și intrarea în ţara Jarri. Se întunecase deja când 
trecură dincolo de ea. Plouă în timpul nopţii, însă dimineaţa 
soarele strălucea din nou binevoitor. Când ieșiră din adăpostul 
lor, în fața ochilor lui Taita și ai lui Fenn se înfăţișă o priveliște 
care făcu toate frumusețile pe care le văzuseră până atunci să 
pălească. Dedesubt se afla un platou care se întindea până la 
linia orizontului. În zare, niște munţi dantelaţi se înălţau atât de 
mult spre cer, încât trebuie să fi fost sălașul zeilor. Trei vârfuri 
centrale străluceau diafan ca o lună plină. Taita și Meren 
călătoriseră prin munţii din Khorasan, însă Fenn nu mai văzuse 


niciodată zăpadă. Rămase fără grai în fața acestui peisaj 
splendid. În cele din urmă, își recăpătă vocea: 

— Uitaţi-vă! Munţii au luat foc! strigă ea. 

De pe creasta fiecărui munte strălucitor se înălțau nori de fum 
argintiu. 

— Căutai un singur vulcan, magule! rosti Meren încet, însă ai 
găsit trei. Se întoarse și arătă spre suprafața strălucitoare a 
lacului Nalubaale dintr-o parte a trecătoarei: „Foc, aer, apă și 
pământ...” 

— „Însă stăpânul tuturor este focul”, termină Taita incantaţia 
lui Eos. Cu siguranţă că aici se află sălașul vrăjitoarei. 

Picioarele îi tremurau și era copleșit de emoție. Străbătuseră 
un drum atât de lung și înduraseră atât de multe greutăți ca să 
ajungă aici! Trebuia să găsească un loc unde să-și tragă sufletul, 
căci nu-l mai ţineau picioarele. Se așeză pe o piatră și admiră 
peisajul. Fenn veni lângă el, ca să trăiască împreună cu el 
emoţiile. 

Până la urmă se pomeniră cu căpitanul Onka, venit special din 
fruntea caravanei ca să-i caute. 

— Nu mai puteţi rămâne aici. Trebuie să plecăm imediat. 

Drumul nu mai era atât de abrupt. Urcară pe cai și coborâră 
panta până ajunseră pe platou. In restul zilei, călătoriră spre 
munţi printr-un ţinut încântător. Urcaseră destul de mult 
deasupra lacului, a junglelor și a deșerturilor ca să ajungă în 
locul acesta în zonă cu climă atât de plăcută. Cu fiecare gură de 
aer pe care o inspirau, li se părea că trupurile și mintea le devin 
tot mai curate. Din munţi coborau pârâiașe de apă limpede. 
Trecură pe lângă colibe și ferme, construite din piatră cu 
acoperișul auriu, înconjurate de livezi de măslini. De asemenea, 
mai erau vii bine îngrijite, cu struguri grei. Câmpurile erau 
plantate cu mei, grădini de legume, grădini cu pepeni, fasole, 
ardei roșii și verzi, dovleci și alte legume pe care Taita nu le 
recunoștea. Pe pășunile verzi pășteau turme de vite, oi și capre. 
Porci grași râmau prin păduri, rațe și gâște înotau în râu și în 
fiecare curte râcâiau pământul cu picioarele lor micuţe o 
mulțime de pui de găină. 

— Rareori am întâlnit ţinuturi atât de bogate în călătoriile 
noastre, zise Meren. 

Când treceau pe lângă casele oamenilor, ţăranii și familiile lor 
le ieșeau în întâmpinare, urându-le bun venit și îmbiindu-i cu 


șerbet și cu vin roșu. Vorbeau egipteana cu accent din ambele 
Regate. Erau bine hrăniţi și îmbrăcaţi în piele de calitate și 
pânză de in. Copiii păreau sănătoși, însă nefiresc de ascultători 
și de cuminţi. Femeile erau rumene în obraji și frumoase. 

— Ce fete frumoase! constată Meren. Nu e niciuna urâtă 
printre ele. 

Curând aflară și de ce pajiștile erau atât de verzi. Brusc, cei 
trei vulcani acoperiţi de zăpadă dispărură într-un nor gros. Onka 
veni la ei și îi spuse lui Taita: _ 

— Ar trebui să vă puneţi mantiile cu glugă. In curând o să 
plouă. 

— De unde știi? întrebă Taita. 

— Pentru că plouă în fiecare după-amiază la ora asta, 
răspunse el arătând spre norii adunaţi pe cer. Cele trei piscuri 
care domină Jarri au multe nume, printre care și Aducătorii de 
Ploaie. De aceea aceste ţinuturi sunt atât de bogate. 

După ce termină de vorbit, începu ploaia și, deși aveau pe ei 
pelerinele, îi udă până la piele, însă după câteva ore norii se 
risipiră și apăru din nou soarele strălucitor. Pământul era din 
nou curat. Frunzele copacilor sclipeau sub razele soarelui, iar 
solul mirosea a turtă de mei. Drumul se bifurcă. Coloana de 
sclavi o porni pe drumul din stânga și, în timp ce se depărtau, 
Taita îl auzi pe un sergent zicând: 

— E nevoie de ei ca de aer în noile mine de la Indebbi. 

Restul convoiului o porni pe drumul din dreapta. Din când în 
când, soldaţii veneau să-l salute pe colonel, apoi plecau spre 
casele lor. În final, numai Tinat și Onka împreună cu o escortă 
de zece soldaţi mai rămaseră cu ei. După-amiaza târziu, după ce 
urcară încă un deal, descoperiră un alt sătuc, ghemuit la poalele 
stâncii, printre pășuni și copaci verzi. 

— Acesta este satul Mutangi, îi spuse Tinat lui Taita. Aici se 
află centrul comercial și magistratura. Pentru moment, acesta 
va fi căminul tău. Ti s-a pregătit o casă care sunt sigur că ţi se 
va părea foarte confortabilă. Știu că ţi s-a mai spus asta, însă 
ești oaspetele nostru de onoare. 

Magistratul însuși ieși să-i întâmpine, un bărbat între două 
vârste, pe nume Bilto. Barba sa deasă avea pe alocuri fire 
argintii, însă avea spatele drept și era puternic, cu ochii vii și 
zâmbetul cald. Taita se uită la el cu Ochiul Interior și văzu că era 
onest și bine intenţionat, însă, ca și colonelul Tinat Ankut, nu era 


nici fericit, nici mulţumit. ÎI salută pe Taita cu tot respectul 
cuvenit, însă se uită la el ciudat, de parcă ar fi așteptat ceva de 
la el. Una dintre soțiile lui îi luă pe Hilto și pe ceilalți oameni - 
inclusiv pe Nakonto și pe Imbali - și îi duse la o casă de piatră 
spațioasă de la marginea satului, unde-i așteptau sclave care 
să-i servească. Bilto îi însoţi pe Taita, pe Fenn și pe Meren la o 
casă mai mare, de pe partea cealaltă a drumului. 

— Cred că veţi găsi aici tot ce aveţi nevoie. Odihniţi-vă și 
împrospătaţi-vă. In următoarele zile, veţi fi chemaţi de consiliul 
oligarhilor. Intre timp, sunt gazda voastră și vă stau la dispoziţie. 

Înainte de a pleca, Bilto se uită din nou la Taita cu ochi 
scrutători și preocupaţi, însă nu mai zise nimic altceva. 

Când intrară în casă, un intendent și cinci servitori sclavi erau 
aliniaţi să-i întâmpine. Odăile erau mari și aerisite, însă 
ferestrele puteau fi acoperite cu perdele de piele, iar în vetrele 
deschise din camerele principale focurile deja ardeau. Deși 
soarele era încă sus pe cer, aerul era rece, așa că focurile erau 
bine-venite după ce apunea soarele. li așteptau haine curate și 
sandale noi, iar sclavii aduseră urcioare cu apă caldă pentru 
baie. Cina - o tocăniţă groasă cu bucăţi mari de carne de porc 
sălbatic, udată cu vin roșu și tare - fu servită la lumina lămpilor 
cu ulei. Lui Meren îi curgea ochiul bolnav, așa că Taita îi turnă 
peste rană ulei de măsline amestecat cu ierburi tămăduitoare, 
apoi îi dădu să bea o fiertură calmantă. 

Dimineaţa următoare dormiră până târziu. Ochiul lui Meren 
era mai bine, dar tot îl mai durea. După micul dejun, Bilto îi duse 
să le arate satul de care era atât de mândru și le explică modul 
cum trăiau oamenii. li prezentă conducătorilor satului, iar Taita 
își dădu seama că majoritatea erau oameni onești și firi simple. 
Se așteptase să simtă vreo ambiguitate în spiritele lor, așa cum 
observase la Bilto și la colonelul Tinat, care putea fi explicată 
prin influenţa pe care o exercita Eos asupra lor, însă nu văzu 
decât temerile obișnuite ale oamenilor. Unul era nemulțumit de 
soția sa, altul furase o secure de la un vecin, iar acum se căia, 
iar altuia i se aprinseseră călcâiele după fiica sa vitregă. În cea 
de-a cincea zi, dis-de-dimineaţă, căpitanul Onka se întoarse în 
Mutangi cu mesajul că erau chemaţi în fața Consiliului Suprem. 
Trebuiau să plece imediat, le spuse el. 


+ Capitolul 54 


— Orașul în care se află Camera Consiliului Suprem e la 
patruzeci de leghe distanţă, înspre Munţii Lunii. Asta înseamnă 
un drum de câteva ore, îi spuse Onka lui Taita. 

Vremea era frumoasă, însorită și aerul proaspăt. Obrajii lui 
Fenn radiau, iar ochii îi scânteiau. La chemarea lui Taita, 
rămaseră la coada grupului, vorbind încet între ei în tenmass. 

— Acesta va fi un test decisiv, o avertiză el. Ne îndreptăm 
spre bârlogul vrăjitoarei. Trebuie să-ţi ascunzi aura chiar în 
acest moment și să nu ţi-o mai arăţi până la întoarcerea în 
Mutangi. 

— Ințeleg, magule, și voi face așa cum îmi ceri, răspunse ea. 

Aproape imediat expresia ei deveni neutră, iar ochii lipsiţi de 
strălucire. Taita văzu cum îi pălește aura până devine la fel ca a 
lui Imbali. 

— Nu contează ce provocări întâlnești în cale, nu trebuie s-o 
lași să mai strălucească din nou. Nu se știe din ce direcţie poţi fi 
observată. Nu îţi poţi permite să lași garda jos nicio clipă. 

Înainte de lăsarea serii intrară într-o vale cu pereți abrupți, 
care trecea chiar prin masivul central al unui lanţ muntos. După 
numai o leghe, ajunseră la zidul exterior al orașului. Era făcut 
din blocuri dreptunghiulare de piatră vulcanică așezate de 
meșteri constructori pricepuţi aparţinând altor timpuri. Piatra 
era măcinată de vreme și de intemperii. Porţile erau deschise: 
după toate probabilitățile, nu mai fuseseră demult închise de 
teama năvălitorilor. Când intrară în citadelă, văzură că toate 
clădirile erau mai mari și mai grandioase decât oricare 
construcţie din Egipt. Într-adevăr, cea mai mare dintre ele 
semăna cu templul lui Hathor din Karnak. Rândașii veniră să le 
ia caii, iar niște funcţionari îmbrăcaţi în robe roșii îi conduseră 
prin sălile cu coloane, până când ajunseră la ușiţa unei logii și 
intrară într-un fel de anticameră. Pe masa lungă îi aștepta o 
gustare, vase pline cu fructe, turte și urcioare cu vin roșu, însă 
merseră mai întâi în camerele de lângă această sală, ca să se 
curețe și să se împrospăteze după lungul drum parcurs. Totul 
fusese aranjat cu grijă pentru a le asigura tot confortul. După ce 
serviră o masă frugală, aprodul veni și-i pofti în sala de 
audienţe. Încăperea era încălzită de un vas plin cu cărbuni 
aprinși, iar pe podeaua de piatră erau întinse covoare țesute. li 
rugă să se așeze și le arătă locurile care le erau desemnate. Il 


așeză pe Taita în fruntea grupului, cu Meren și cu Hilto în 
spatele lui. O trimise pe Fenn în spate, împreună cu ceilalți 
oameni, iar Taita fu ușurat să constate că nu-i acorda nicio 
atenţie fetei. Se uită la ea cu coada ochiului și o văzu stând 
cuminte lângă Imbali și concentrându-se să-și potrivească aura 
cu cea a femeii înalte de lângă ea. 

Taita își îndreptă apoi atenţia spre felul în care era mobilată 
camera. Sala era mare, de dimensiuni agreabile. In faţa lui se 
afla o platformă pe care erau trei scaune. Aveau modelul celor 
din palatele din Babilon, însă nu erau acoperite cu fildeș și nici 
bătute cu pietre preţioase. Pe zidul din spatele scaunelor se afla 
un paravan de piele care atârna din tavan până pe podeaua 
pietruită și era împodobit cu modele în culori pământii. 
Studiindu-le cu atenţie, Taita observă că nu erau simboluri 
ezoterice, ci pur și simplu desene cu rol decorativ. 

Pe podeaua de piatră se auziră pași de sandale bătute cu 
ținte de fier. Dintr-o ușă laterală ieșiră niște gărzi înarmate cu 
sulițe, care se așezară la baza platformei, cu capetele suliţelor 
sprijinite de pământ. Aprodul înveșmântat în robă se întoarse și 
se adresă celor din sală cu un îndemn semet: 

— Vă rog să vă arătați respectul faţă de nobilii lorzi ai 
Consiliului Suprem. 

Cu toţii urmară exemplul lui Taita și se prosternară până-și 
atinseră frunţile de pământ. Din spatele paravanului de piele 
apărură trei bărbaţi. Fără îndoială, ei erau oligarhii. Tunica unuia 
era galbenă, a altuia roșie și a celui de-al treilea albastru- 
deschis și toţi purtau pe cap coroane de argint. Aveau o 
înfățișare autoritară și demnă. Taita le cercetă aurele și văzu că 
erau diverse și complexe. Erau oameni cu caractere puternice, 
însă cel mai impresionant era bărbatul cu roba albastră, care se 
așeză pe scaunul din mijloc. Personalitatea lui avea profunzimi 
și nuanţe care-l uimiră și-l îngrijorară pe Taita. Bărbatul le făcu 
semn să se relaxeze, iar Taita se ridică în picioare. 

— Te salut, magule Taita din Gallala. Bine ai venit în Jarri, 
Ținutul Munţilor Lunii, zise bărbatul îmbrăcat în albastru. 

— Te salut, oligarh Aquer din Consiliul Suprem, răspunse 
Taita. 

Aquer clipi și înclină capul. 

— Mă cunoști? 


— L-am cunoscut bine pe bunicul tău, îi explică Taita. Când |- 
am văzut ultima dată, era mai tânăr decât ești tu acum, însă 
aveți aceleași trăsături. 

— Atunci ceea ce am auzit despre tine este adevărat. Ești un 
Muritor cu Viaţă Lungă și un înţelept, spuse Aquer. Vei avea o 
contribuţie strălucită la dezvoltarea obștii noastre. N-ai vrea să 
ni-i prezinţi și nouă pe tovarășii tăi pe care nu-i cunoaștem încă? 

Taita îi chemă în față unul câte unul. Meren fu primul care 
veni în fața platformei. 

— Acesta este colonelul Meren Cambyses, purtătorul Aurului 
Vitejiei și Tovarăș al Drumului Roșu. 

Consiliul îl studie în tăcere. Brusc, Taita realiză că se întâmpla 
ceva neobișnuit. Își schimbă privirea de la cei trei oligarhi, la 
paravanul de piele din spatele lor. Se uită cu Ochiul Interior să 
vadă dacă era cineva ascuns acolo, însă nu văzu pe nimeni. 
Simţea de parcă în spatele paravanului ar fi fost un vid. Era 
suficient ca să se îngrijoreze. O forță psihică se ascundea în 
acea parte a camerei. „Eos este aici! își zise el. Nu are aură, și s- 
a ascuns în spatele unui perete mai impenetrabil decât pielea. 
Ne privește.” 

Șocul fu atât de intens, încât trebuia să se lupte cu el însuși 
ca să se poată controla: era prădătorul suprem și simțea 
sângele sau slăbiciunea. 

În cele din urmă, Aquer vorbi din nou: 

— Cum ţi-ai pierdut ochiul, colonele Cambyses? 

— Astfel de lucruri se mai întâmplă unui soldat. Sunt multe 
pericole pe care trebuie să le înfruntăm. 

— Ne vom ocupa de asta la momentul potrivit, zise Aquer. 

Taita nu înțelegea mare lucru din această afirmaţie. 

— Te rog să te întorci la locul tău, colonele. 

Interogatoriul fusese scurt, însă Taita știa că extrăseseră de la 
Meren toate informaţiile de care aveau nevoie. 

Apoi Taita îl chemă pe Hilto. Oligarhilor le luă și mai puţin să-l 
analizeze. Taita văzu cum aura lui Hilto ardea onest și comun, 
cu excepţia unor panglici albastre pe la margini, care trădau 
starea de agitaţie în care se afla. Oligarhii îi trimiseră la locul 
său. Pe Imbali și pe Nakonto îi tratară în același fel. 

Taita o chemă pe Fenn la sfârșit. 

— Domnii mei, aceasta este o orfană de război de care mi-a 
fost milă. Am făcut-o pupila mea și i-am dat numele Fenn. Nu 


știu mai nimic despre ea. Pentru că n-am avut niciodată copii, 
am început s-o îndrăgesc. 

Stând în faţa Consiliului Suprem, Fenn părea o biată orfană. 
Avea capul plecat și-și muta timid greutatea corpului de pe un 
picior pe altul. Arăta de parcă n-avea curajul să se uite direct la 
inchizitori. Îngrijorat, Taita o privi cu Ochiul Interior. Aura ei 
rămase mică și juca perfect rolul care-i fusese atribuit. După o 
altă pauză, Aquer întrebă: 

— Cine a fost tatăl tău, fato? 

— Înălţimea Ta, nu știu nimic despre el. 

Nu se văzu nicio urmă de falsitatea în aura ei. 

— Dar de mama ta ce știi? 

— Nici de ea nu-mi amintesc, Înălțimea Ta. 

— Unde te-ai născut? 

— Înălţimea Ta, iertare, dar nici asta nu știu. 

Taita remarcă faptul că se putea controla foarte bine. 

— Vino aici! ordonă Aquer. 

Timid, Fenn se urcă pe platformă și se duse la el. O luă de 
mână și o apropie de scaunul lui. 

— Câţi ani ai, Fenn? 

— O să credeţi că sunt proastă, dar nici asta nu știu. 

Aquer o întoarse spre el, își băgă mâna pe sub tunică și îi 
pipăi pieptul. 

— Se simte deja ceva pe aici, zise el râzând. Și în curând o să 
fie mult mai mult. 

Aura lui Fenn străluci cu reflexe roz, iar Taita se temu că ar 
putea să-și piardă stăpânirea de sine. Apoi își dădu seama că de 
fapt afișa doar rușinea pe care orice fată de vârsta ei ar simţi-o 
dacă ar fi pipăită într-un fel pe care nu-l înţelegea. În schimb, 
Taita avea mari dificultăţi să-și țină sub control propria furie. 
Totuși, simţi că această mică scenă era de fapt un test. Aquer 
încerca să obţină o reacţie fie de la Taita, fie de la Fenn. Taita 
rămase cu faţa împietrită, însă își spuse în gând: „Când va veni 
vremea, o să plătești scump pentru asta, Lord Aquer”. 

Oligarhul continua s-o dezmierde pe Fenn. 

— Sunt sigur că o să te faci o fată de o frumusete rară. Dacă 
ai noroc, s-ar putea să fii aleasă pentru o mare onoare și 
distincţie aici în Jarri, zise el. O ciupi de una din fesele mici și 
rotunde și râse din nou. Acum du-te la locul tău, micuţo. Ne mai 
gândim noi ce facem cu tine peste un an, doi. 


Apoi le ceru să iasă din sală, însă pe Taita îl opri. După ce 
plecară ceilalţi, Aquer îi zise politicos: 

— Consiliul trebuie să discute în particular, magule. Te rog să 
ne scuzi puţin. Nu te vom lăsa prea mult timp singur. 

Când se întoarseră, cei trei oligarhi erau mult mai relaxaţi și 
mai prietenoși, și continuară să fie respectuoși. 

— Spune-mi ce știi despre bunicul meu, îl invită lordul Aquer. 
Era deja mort când m-am născut eu. 

— A fost un membru loial și respectat al curţii regale a reginei 
Lostris, în timpul exodului și în timpul invaziei hicsoșilor în cele 
două regate. Maiestatea Sa i-a încredințat multe sarcini 
importante. A descoperit drumul care străbate marea câmpie a 
Nilului. Încă mai este folosit și scurtează cu câteva zile călătoria 
dintre Assoun și Qebui. Regina l-a răsplătit pentru acest lucru și 
pentru multe alte fapte. 

— Încă mai am Aurul Vitejiei pe care l-am moștenit de la el. 

— Regina avea atâta încredere în el, încât l-a ales să conducă 
o armată de două mii de oameni în sud, din Qebui, ca să 
descopere și să marcheze pe hartă izvoarele Nilului. Un singur 
om s-a întors dintre aceștia, delirând de febră și din cauza 
greutăților îndurate. Nu s-a mai auzit nimic de restul armatei 
sau de nevestele soldaţilor sau de celelalte femei care-i 
însoțeau. Toţi au presupus că s-au pierdut în imensitatea Africii. 

— Supraviețuitorii din legiunea bunicului meu care au 
înfruntat greutăţile drumului și au ajuns în Jarri sunt strămoșii 
noștri. 

— Ei sunt cei care au construit această mică ţară? întrebă 
Taita. 

— Contribuţia lor a fost decisivă, încuviință Aquer. Totuși, mai 
fuseseră mulţi alţii pe aici înaintea lor. Oamenii au locuit în Jarri 
de la începutul timpului. Noi îi cinstim și-i numim Fondatori. 
Acesta este lordul Caithor, zise el întorcându-se spre bărbatul 
care stătea în dreapta lui. Arborele lui genealogic se întinde pe 
douăzeci și cinci de generații. 

— Atunci se cuvine să fie onorat, zise Taita făcând o 
plecăciune spre oligarhul cu barba argintie. Insă știu că au mai 
sosit aici și alţii după bunicul tău. 

— Te referi la colonelul Tinat Ankut și la legiunea lui. 
Bineînţeles, deja îl cunoști. 


— Într-adevăr, bunul colonel ne-a salvat pe mine și pe 
oamenii mei din ghearele sălbaticilor basmara, la Tamafupa, 
zise Taita. 

— Oamenii lui Ankut și femeile lor au fost primiţi cu brațele 
deschise de obștea noastră. Pământul nostru este vast, iar noi 
suntem puţini. Avem nevoie de ei aici. Sunt sânge din sângele 
nostru, așa că s-au integrat ușor în societatea noastră. Mulţi 
dintre tinerii lor s-au căsătorit cu tinerii noștri. 

— Cu siguranţă, se închină acelorași zei din Egipt, rosti Taita 
precaut, conduși de sfânta treime reprezentată de Osiris, Isis și 
Horus. 

Văzu din aura lui Aquer că se înfuriase și că încerca să se 
stăpânească. Atunci când vorbi, cuvintele lui fură blânde și 
calme: 

— Subiectul legat de religia noastră va fi dezbătut pe larg mai 
târziu. In această fază, este suficient să-ţi spun că noile ţări sunt 
protejate de zei noi sau chiar de un singur zeu. 

— Un singur zeu? se prefăcu Taita surprins. 

Aquer nu înghiţi momeala. În schimb, se întoarse la primul 
subiect. 

— In afară de legiunea colonelului Tinat Ankut, au mai fost mii 
de imigranţi de pe întreg cuprinsul pământului care au venit, de- 
a lungul secolelor, în Jarri. Toţi, fără nicio excepţie, au fost 
oameni de ispravă. Am primit astfel aici înțelepţi și chirurgi, 
alchimiști și ingineri, geologi și mineri, botaniști și ţărani, 
arhitecţi și cioplitori în piatră, constructori de corăbii și mulți alţii 
cu talente deosebite. 

— Naţia ta pare să se fi clădit pe fundaţii solide, zise Taita. 

Aquer se opri un moment, apoi păru că vrea să schimbe 
subiectul: 

— Tovarășul tău de drum, Meren Cambyses. Ni s-a părut că ţii 
la el foarte mult. 

— Mi-a fost alături de când era doar un băieţandru, răspunse 
Taita. Îmi este mai mult decât un fiu. 

— ÎI supără ochiul bolnav, nu-i așa? continuă Aquer. 

— Nu s-a vindecat atât de frumos pe cât mi-aș fi dorit, 
recunoscu Taita. 

— Sunt sigur că, datorită harului pe care-l ai, ţi-ai dat seama 
că protejatul tău e pe moarte, zise Aquer. Ochiul s-a infectat. În 
timp, asta îl va ucide dacă nu este tratat. 


Taita fu șocat. Nu văzuse această nenorocire în aura lui 
Meren, însă, într-un anumit fel, nu putea să pună la îndoială 
spusele lui Aquer. Poate că și el știuse asta tot timpul, însă nu 
voise să recunoască acest adevăr implacabil. Totuși, cum se 
putea ca Aquer să știe ceva ce el nu știa? Văzu din aura sa că 
bărbatul nu avea talente sau daruri speciale. Nu era nici învăţat, 
nici clarvăzător, nici șaman. Desigur, părăsise camera, dar nu ca 
să se consulte cu ceilalți doi oligarhi. Vorbise cu altcineva, 
presupuse Taita. Se adună și răspunse: 

— Nu, lnălţimea Ta, mă pricep puţin la chirurgie, însă nu mi- 
am dat seama că rana este atât de gravă. 

— Noi, Consiliul Suprem, am căzut de acord să vă acordăm ţie 
și protejatului tău un privilegiu special. Această favoare nu este 
rezervată oricui, nici măcar membrilor merituoși ai nobilimii 
noastre. Facem acest lucru în semn de respect și de bunăvoință 
față de voi. Va fi o dovadă a nivelului avansat la care au ajuns în 
țara noastră știința și învățătura. Poate că în felul acesta te-am 
putea convinge să rămâi cu noi în Jarri. Meren Cambyses va fi 
dus la sanatoriul din Grădina Norilor. S-ar putea să dureze puțin, 
pentru că e nevoie de timp pentru prepararea leacurilor care 
tămăduiesc rana lui. După ce totul este gata, magule, îl vei 
putea însoți la spital ca să urmărești tratamentul pe care-l va 
urma. Când o să te întorci de acolo, vom fi încântați să te 
întâlnim din nou și să vedem ce părere ai. 

Tt 

De îndată ce se întoarseră în Mutangi, Taita examină ochiul lui 
Meren și starea sa generală. Concluziile sale erau sumbre. În 
cavitatea oculară se vedea o infecţie profundă, care explica de 
ce rana îl durea, îi supura și îi sângera. Când Taita îl apăsă ferm 
pe zona din jurul rănii, Meren suportă cu stoicism, însă aura îi 
flutură ca o flacără în vânt din cauza durerii. 

Taita îi spuse că oligarhii intenționau să-l vindece. 

— Tu te ocupi de mine și de rănile mele. Nu am încredere în 
niște egipteni renegaţi, trădători faţă de ţară și de faraonul 
nostru. Dacă e vorba să mă facă cineva bine, tu vei fi acela. 

Oricât de mult încercă Taita să-l convingă, nu se lăsă 
înduplecat. 


t Capitolul 55 
Bilto și ceilalţi săteni erau ospitalieri și prietenoși, iar grupul 
lui Taita se integră în viaţa de zi cu zi a comunităţii. Copiii 


păreau fascinaţi de Fenn și în curând își făcu trei prieteni cu 
care părea fericită. La început își petrecea mult timp cu ei, 
culegând ciuperci în pădure și învățându-le cântecele și 
dansurile. În curând, nu mai trebuiră s-o înveţe bao, pentru că 
era deja campioana satului. Când nu era cu copiii, era la grajduri 
îngrijindu-l și antrenându-l pe Vârtej. Hilto îi făcuse un arc și 
acum o învăţa să-l folosească. Intr-o după-amiază, după ce-și 
petrecuse o oră vorbind și râzând cu Imbali, veni la Taita și-l 
întrebă: 

— Imbali zice că bărbaţii au o chestie care le atârnă între 
picioare, ca o pisicuţă sau un cățeluș, care are propria viaţă. 
Dacă acestei chestii îi place de tine, își schimbă forma și 
mărimea. Tu de ce n-ai așa ceva, Taita? 

Taita nu știa ce răspuns să-i dea. Deși nu încercase să se 
ascundă de ea, nu era încă la vârsta la care să poată discuta 
cum se cuvine cu ea despre handicapul pe care-l avea. Însă 
acest moment venise cam repede. Se gândea s-o certe pe 
Imbali, apoi se răzgândi. Fiind singura femeie din grupul lor, în 
astfel de chestiuni, era o profesoară la fel de bună ca oricare 
alta. Ocoli cu pricepere răspunsul direct, însă după aceea deveni 
și mai conştient de infirmitatea sa. Începu să facă eforturi 
disperate ca nu cumva Fenn să-l vadă gol. Chiar și când înotau 
împreună în pârâul de lângă sat, nu-și mai scotea tunica. 
Crezuse că se împăcase cu ideea că era doar pe jumătate 
bărbat, însă începuse să-l obsedeze din nou acest gând. 

Nu mai era mult până când căpitanul Onka avea să sosească 
să-l conducă pe Meren la misteriosul sanatoriu din Grădina 
Norilor, iar Taita se străduia din răsputeri să-l convingă să 
urmeze tratamentul, însă Meren era în stare să fie încăpățânat 
ca un catâr, în faţa tuturor argumentelor sale. 

Apoi, într-o seară, Taita fu trezit de gemetele din odaia lui 
Meren. Aprinse lampa și intră. Îl găsi chircit pe rogojina de 
dormit, cu faţa îngropată în palme. Cu grijă, Taita îi dădu mâinile 
la o parte. Avea febră mare, o parte a feţei era foarte umflată, 
iar orbita goală era crăpată. Taita îi puse comprese fierbinţi și 
uleiuri calmante, însă dimineaţa nu se vedea nicio îmbunătățire. 
Păru mai mult decât o coincidență că Onka sosi chiar înainte de 
prânz, în aceeași zi. 

— Vechiul meu prieten, îi zise Taita, se pare că nu te pot ajuta 
în niciun fel. Ai de ales între a îndura suferința care am început 


să cred că te va conduce la o moarte prematură și a le permite 
chirurgilor din Jarri să încerce să vindece ceea eu n-am reușit. 

Meren era atât de slăbit și suferind, încât nu se mai opuse. 
Imbali și Fenn îl ajutară să se îmbrace, apoi îi împachetară 
câteva lucruri personale. Bărbaţii îl scoaseră afară din casă și-l 
ajutară să se urce în șa. Taita își luă în grabă rămas-bun de la 
Fenn și le-o încredință lui Hilto, lui Nakonto și lui Imbali, înainte 
de a încăleca pe Năluca. Plecară din Mutangi apucând-o spre 
vest. Fenn alergă alături de Năluca jumătate de leghe, apoi se 
opri lângă drum și le făcu cu mâna. Se îndreptau din nou spre 
cele trei conuri de vulcani, însă, înainte de a ajunge în citadelă, 
o luară pe un drum puţin mai spre nord, până ajunseră la o 
potecă îngustă care trecea prin munte și urcară până la o 
înălţime de unde se vedea orașul și ţinutul din partea sudică. 
Privită de la acea distanţă, clădirea unde-i întâlnise pe cei trei 
oligarhi părea de jucărie. Continuară să urce muntele urmând 
cărarea. Aerul se răci și vântul începu să geamă trist printre 
stânci. Pe măsură ce urcau, aveau tot mai mult de mers. Bărbile 
și sprâncenele li se umplură de chiciură. Se înveliră în pelerine și 
continuară să urce. Meren se legăna în șa ca un beţiv. Taita și 
Onka mergeau de-o parte și de alta a lui ca să-l împiedice să 
cadă. Pe neașteptate, în fața lor apăru gura unui tunel săpat în 
stânca din față. Gura tunelului era închisă cu niște porți de 
lemn. Când se apropiară, se deschiseră greoi, permițându-le să 
intre. Văzură de la distanţă că porțile erau păzite de gărzi. Taita 
era atât de îngrijorat de starea lui Meren, încât la început nu le 
dădu nicio atenţie. Când se apropiară, văzu că erau scunzi - 
abia dacă aveau jumătate din înălţimea unui om normal - însă 
aveau piepturile dezvoltate și mâinile puternice și lungi cu care 
aproape că atingeau pământul. Erau cocoșaţi și crăcănați. 
Brusc, Taita își dădu seama că nu erau oameni, ci maimuțe. 
Ceea ce luase drept uniforme cafenii era de fapt blana lor. 
Aveau fruntea teșită, deasupra ochilor mici, iar fălcile erau atât 
de dezvoltate, încât buzele aproape că nu se închideau peste 
colți. Maimuţele se uitară la el cu ochii goi și inexpresivi. Taita își 
deschise repede Ochiul Interior și văzu că aurele lor erau 
rudimentare și animalice și își puteau cu greu ţine în frâu 
instinctele ucigașe. 

— Nu le privi în ochi! îl avertiză Onka. Nu le provoca. Sunt 
creaturi puternice și periculoase și nu știu decât să-și facă 


datoria de gardieni. Ar putea sfâșia un om în bucăţi, ca pe o 
prepeliţă friptă. 

Onka îi conduse prin gura tunelului și aproape imediat porțile 
grele se închiseră în urma lor. În firide săpate în stâncă erau 
torţe aprinse, iar copitele cailor tropăiau pe podeaua stâncoasă. 
Tunelul era larg doar cât să încapă doi cai unul lângă altul și din 
când în când, călăreții fiind obligaţi să se aplece în șa să nu se 
lovească la cap de tavan. Roca din jurul lor răsuna de vuietul 
râurilor subterane și al lavei. Nu aveau cum să măsoare timpul 
sau distanţa pe care o parcurgeau, însă erau conștienți că 
deasupra lor se vedea lumina naturală. Lumina deveni mai 
puternică și ajunseră la o altă poartă aidoma celei de la intrarea 
în tunel. Și aceasta se deschise larg înainte de a ajunge la ea, 
sub comanda unui alt contingent de maimute. Trecură pe lângă 
ele, clipind în lumina soarelui. Le luă ceva timp până când se 
obișnuiră cu lumina, apoi se uitară miraţi în jurul lor. Erau într-un 
enorm crater vulcanic, atât de mare, încât chiar și unui cal rapid 
i-ar fi luat o jumătate de zi să-l traverseze dintr-un perete într- 
altul. Nici măcar o capră de munte n-ar fi putut să urce acei 
pereți de lavă. Fundul craterului era un scut concav de culoare 
verde. In centru se afla un lăcușor cu apă lăptoasă strălucitoare. 
La suprafaţa ei se ridicau fuioare de aburi. Chiciura din 
sprâncenele lui Taita se topi și-i alunecă pe obraz. Clipi și realiză 
că aerul din crater era la fel de cald ca pe o insulă tropicală. Își 
dezbrăcară pelerinele de piele și până și starea lui Meren păru 
să se îmbunătăţească în aerul cald. 

— Acest loc este încălzit de apa care iese din coșurile 
pământului. Aici nu este iarnă. 

Cu un braţ, Onka arătă spre pădurea minunată care creștea în 
jurul lor. 

— Vezi copacii și plantele care înfloresc în jurul nostru? Nu vei 
găsi astfel de specii nicăieri în lume. 

Merseră pe cărarea lungă și bătătorită, cu Onka în frunte, 
care le vorbea despre calităţile remarcabile ale craterului. 

— Vită-te la culorile stâncilor, îl îndemnă el pe Taita, care-și 
întoarse capul să se uite la pereţii maiestuoși. 

Nu erau nici gri, nici negri, culoarea naturală a rocilor 
vulcanice, ci acoperite de un strat fin albastru și auriu-închis, cu 
dungi azurii. 


— Ceea ce pare a fi rocă multicoloră este de fapt mușchi la fel 
de gros și de frumos ca părul unei femei încântătoare, îi spuse 
Onka. 

Taita se uită de sus de pe stânci la pădurile de sub ei. 

— Aceia sunt pini, exclamă el privind spre sulițele verzi și 
înalte care străpungeau desișurile de bambus auriu, iar acestea 
sunt lobelii uriașe. 

Flori incandescente atârnau de tulpinile tinere. 

— Dacă nu mă înșel, aceea este o specie neobișnuită de 
laptele-cucului, iar tufișurile pline de flori roz cu puf argintiu sunt 
protea. Copacii înalţi de acolo sunt cedri aromaţi, iar cei mai 
mici sunt tamarini și mahoni de Khaya. 

„Mi-ar fi plăcut să fie și Fenn aici ca să se bucure și ea 
împreună cu mine”, își zise el în gând. 

Vaporii de la apa caldă a lacului pluteau ca fumul printre 
ramurile acoperite de mușchi. Se întoarseră și o luară de-a 
lungul unui pârâu, însă după mai puţin de o sută de pași auziră 
niște pleoscăituri și voci și râsete de femei. Ajunseră într-un 
luminiș și dădură peste trei tinere care se scăldau în apele 
albastre ale pârâului. Când îi văzură pe bărbaţi, femeile tăcură. 
Erau tinere cu pielea foarte închisă la culoare și cu părul lung și 
negru. Taita se gândi că erau cel mai probabil din ţinuturile de 
dincolo de întinderile nesfârșite de la est. Nu păreau conștiente 
de propria goliciune. Toate trei erau însărcinate și mergeau 
aplecate în faţă ca să-și poată căra burţile umflate. 

Când se îndepărtară, Taita întrebă: 

— Câte familii locuiesc în acest loc? Unde sunt soţii acestor 
femei? 

— Probabil că lucrează la sanatoriu, poate că sunt chiar 
chirurgi, răspunse Onka indiferent. Ar trebui să-i vedem când 
ajungem pe malul râului de acolo. 

Privit prin fumul apelor strălucitoare, sanatoriul era o clădire 
masivă de piatră. Era evident că blocurile de piatră fuseseră 
tăiate din stânci. Nu fuseseră văruite, ci aveau culoarea lor 
naturală - gri-închis. Erau înconjurați de pajiști verzi pe care 
pășteau turme de gâște sălbatice. Pe apă pluteau douăzeci de 
specii diferite de păsări, iar în bălțile puţin adânci se bălăceau 
berze și bâtlani. Pe când mergeau în jurul malurilor pietroase, 
Taita observă câţiva crocodili mari plutind în apa albastră 
asemenea unor bușteni. 


Se îndepărtară de mal și traversară pajiștile ca să intre în 
curtea clădirii principale, printr-o frumoasă colonadă împodobită 
cu plante căţărătoare pline de flori. li întâmpinară rândașii care 
le luară caii, iar patru bărbaţi zdraveni îl ajutară pe Meren să 
coboare din șa și-l așezară pe o targă. Când îl duseră în clădire, 
Taita îi urmă. 

— Acum ești pe mâini bune, îl liniști el pe Meren, însă drumul 
pe munte prin vânt și frig își spunea cuvântul, iar Meren zăcea 
aproape inconștient. 

Îngrijitorii îl duseră într-o încăpere mare cu mobilă puţină, cu 
o fereastră cu vedere spre lac. Pereţii și tavanul erau placate cu 
marmură galbenă. Îl ridicară și-l puseră pe Meren pe o saltea în 
mijlocul podelei de marmură albă, îl dezbrăcară și îi aruncară 
veșmintele murdare. Apoi îl spălară cu un burete cu apa caldă 
care curgea dintr-o ţeavă de cupru într-o albie care era 
construită într-un colț al camerei. Apa emana un miros sulfuros, 
iar Taita își dădu seama că venea direct din izvoarele fierbinți. 
Podeaua de marmură de sub picioarele lor era caldă, așa că 
bănui că aceleași izvoare treceau și prin conductele de 
dedesubt. Căldura din cameră și apa părură să-i facă bine lui 
Meren. Asistenţii îl șterseră cu prosoape de in, apoi unul dintre 
ei ridică un vas în dreptul buzelor lui și-l sili să bea dintr-o 
infuzie de ierburi cu miros de pin. Apoi se retraseră, iar Taita 
rămase așezat lângă el pe saltea. In curând, Meren se cufundă 
într-un somn atât de adânc, încât Taita își dădu seama că îi 
fusese indus de fiertura pe care o băuse. Acum avea șansa să 
cerceteze locul în care ajunseseră. Când se uită spre colțul unde 
se afla spălătorul, în camera de lângă el detectă prezenţa unei 
aure umane în spatele ușii. Inconștient, se concentră asupra 
aurei și văzu că erau priviţi printr-o gaură secretă săpată în zid. 
Avea să-l avertizeze pe Meren de îndată ce se va trezi. Işi 
întoarse privirea, de parcă n-ar fi simţit nimic. 

Nu după mult timp, în încăpere intrară o femeie și un bărbat, 
îmbrăcaţi în tunici curate, lungi până la genunchi. Deși nu 
purtau coliere sau brățări cu mărgele magice, figurine sculptate 
sau alte simboluri ezoterice, Taita știu că erau vraci. Îl salutară 
politicoși spunându-i pe nume, apoi se prezentară și ei. 

— Eu sunt Hannah, se prezentă femeia. 

— lar eu sunt Gibba, zise și bărbatul. 


Începură imediat să-l examineze pe bolnav. La început, 
ignorară bandajul care-i acoperea capul și se concentrară 
asupra palmelor și a tălpilor. li palpară abdomenul și pieptul. 
Hannah îi zgârie pielea de pe spate cu un băț ascuţit și analiză 
atent natura țesutului pe care-l prelevase. Abia după ce se 
declarară mulţumiţi se mutară și la cap. Gibba îl cuprinse între 
genunchii goi și îl ţinu strâns. Se uitară atent în gâtul lui Meren, 
în urechi și în nări. Apoi desfăcură bandajul cu care Taita îi 
acoperise ochiul. Deși acum era murdar de sânge uscat și de 
puroi, Hannah se arătă mulţumită de felul în care fusese așezat. 
Dădu din cap spre Taita pentru a-și exprima admiraţia faţă de 
priceperea lui. Acum se concentrară asupra orbitei goale, 
folosind o pensetă de argint cu care desfăcură pleoapele. 
Hannah își introduse vârful degetului în cavitatea oculară și îl 
palpă cu putere. Meren gemu și încercă să-și tragă capul, însă 
Gibba îl ţinea bine între genunchi. În cele din urmă, se ridicară. 
Hannah făcu o plecăciune în faţa lui Taita, cu degetele strânse și 
lipite de buze. 

— Te rog să ne scuzi puţin. Trebuie să discutăm despre starea 
pacientului. 

leșiră din cameră prin ușa care dădea spre pajiște și începură 
să se plimbe împreună, discutând aprins. Din prag, Taita le 
studie aurele. Aura lui Gibba strălucea ca tăișul sabiei în soare, 
iar Taita văzu că era inteligent și rece. Când se uită la aura lui 
Hannah, remarcă imediat că era o Muritoare cu Viaţă Lungă. 
Experiența adunată de-a lungul existenţei sale era imensă, iar 
talentele ei erau nenumărate. Își dădu seama că, deși probabil îl 
întrecea cu mult în privinţa abilităţilor medicale, îi lipsea 
compasiunea. Aura ei era aspră și sterilă. Înţelese din asta că 
era dedicată profesiei ei și nu se lăsa distrasă de milă sau 
blândeţe în exercitarea ei. 

Când cei doi se întoarseră în infirmerie, Hannah, firesc, vorbi 
în numele amândurora: 

— Trebuie să-l operăm imediat, înainte de a dispărea efectele 
sedativului. 

Cei patru îngrijitori musculoși se întoarseră și-l prinseră pe 
Meren de brațe și de picioare. Hannah aduse o tavă cu 
instrumente chirurgicale din argint. 

Gibba spălă orbita lui Meren și pielea din jur cu o soluţie de 
ierburi aromate, apoi, cu două degete, desfăcu pleoapele și 


puse penseta de argint între ele. Hannah alese un bisturiu cu o 
lamă îngustă și ascuţită și îl puse în cavitatea ochiului. Cu 
degetul arătător de la mâna stângă pipăi fundul cavităţii, de 
parcă ar fi încercat să găsească un punct anume în țesutul 
inflamat, apoi se folosi de el ca să ghideze scalpelul spre punctul 
pe care-l alesese. Atinse cu grijă carnea. Sângele se scurse în 
jurul metalului, iar Gibba îl șterse cu un tampon pe care-l ţinea 
cu o pensetă de fildeș. Hannah tăie și mai adânc, până când o 
jumătate din lamă se afundă în rană. Brusc, din tăietura pe care 
o făcuse ţâșni puroi verde. Se revărsă ca un izvor subțire, 
împroșcând tavanul de marmură al infirmeriei. Meren ţipă și 
întreg corpul i se contorsionă atât de tare, încât bărbaţii care-l 
țineau avură nevoie de toată puterea de care erau capabili ca 
să-l împiedice să scape din strânsoare. Hannah puse scalpelul 
pe tava cu instrumente și așeză un pansament pe orbită. Puroiul 
care picura din tavan umplu camera de un miros fetid. Meren se 
prăbuși sub greutatea oamenilor de deasupra lui. Repede, 
Hannah îndepărtă pansamentul de pe orbită și deschise fălcile 
unei pensete de bronz pe care le puse în tăietură. Taita auzi 
vârfurile braţelor pensetei scrijelind ceva ce era adânc îngropat 
în rană. Hannah închise braţele pensetei și apucă strâns, apoi îl 
trase încet, dar ferm. Odată cu puroiul verde, un obiect străin 
ieși la iveală. ÎI ţinu cu penseta și-l examină cu atenţie. 

— N-am idee despre ce poate fi vorba. Tu știi? îl întrebă ea pe 
Taita care-și ţinea palmele făcute căuș. 

Aruncă obiectul străin în palmele lui Taita, care se ridică și 
traversă camera ca să-l poată privi la lumina de afară. Era greu 
pentru marimea lui, o așchie de mărimea unei seminţe de pin. 
Ținându-l între degete, șterse sângele și puroiul de pe el. 

— O bucată din Pietrele Roșii! exclamă el. 

— Ştii ce este? întrebă Hannah. 

— O bucată de piatră. Nu înțeleg cum de am uitat-o pe 
aceasta. Am scos toate celelalte fragmente. 

— Nu te învinovăţi, magule. Era adânc îngropată în carne. 
Fără infecția care ne-a ghidat, nu cred că am fi putut s-o găsim 
nici noi. 

Hannah și Gibba curăţau orbita și îndesau tampoane în ea. 
Meren își pierduse cunoștința. Asistenţii musculoși își slăbiră și 
ei strânsoarea. 


— Acum se va odihni mai bine, zise Hannah, însă va mai dura 
câteva zile până când îi vom putea înlocui ochiul. Până atunci, 
trebuie să se odihnească. 

Deși nu asistase niciodată la așa ceva, Taita auzise că existau 
chirurgi în India care puteau înlocui un ochi lipsă cu unul fals, 
făcut din marmură sau din sticlă, pictat cu pricepere ca să 
semene cu cel adevărat. Deși nu era un înlocuitor perfect, era 
mai puţin urât la vedere decât o orbită goală. Le mulțumi 
chirurgilor și îngrijitorilor care plecară din încăpere. Alţi bărbaţi 
veniră și curăţară puroiul de pe tavan și de pe podeaua de 
marmură, apoi înlocuiră așternutul murdar. În final, o femeie 
între două vârste veni să-l vegheze pe Meren până își recăpătă 
cunoștința, iar Taita îl lăsă în grija ei ca să poată să iasă puţin 
din infirmerie. Traversă pajiștea și se îndreptă spre mal, unde 
găsi o bancă de piatră pe care se așeză să se odihnească. Se 
simțea obosit și deprimat din cauza urcușului anevoios și a 
încordării cu care privise operaţia. Luă bucata de piatră din 
săculețul de la brâu și o studie cu atenţie. Părea o piatră 
obișnuită, însă știa că nu era deloc așa. Micuţul ciob roșu 
străluci și păru că emite o căldură care-l sperie. Se ridică în 
picioare, merse până la marginea apei și își luă avânt să arunce 
piatra în lac. Însă înainte de a o face, simţi în aer o turbulenţă de 
parcă un monstru s-ar fi aflat ascuns pe undeva. Sări într-o 
parte neliniștit. În același moment, un vânt rece îi suflă în ceafă. 
Tremură și se uită în jur, însă nu văzu nimic îngrijorător. Vântul 
se potolise la fel de repede cum venise, iar aerul era din nou 
blând și cald. Se uită la apă și văzu vălurele pe suprafaţa ei. 
Apoi își aminti de crocodilii pe care-i zărise mai devreme. Se uită 
la fragmentul de piatră din mâna sa. Nu părea nimic în neregulă, 
însă simţise pala de vânt rece și era neliniștit. Puse piatra din 
nou în sacul de la cingătoare și porni spre pajiște. 

În mijlocul pajiștii se opri din nou. Preocupat cum fusese, abia 
acum avea ocazia să se uite la fațada sanatoriului. Corpul în 
care se afla camera lui Meren era la capătul complexului 
principal. Mai erau cinci clădiri mai mari. Fiecare era separată de 
celelalte printr-o terasă peste care se întindea o pergolă 
acoperită cu viță-de-vie plină de struguri. In acest crater, totul 
părea fecund și roditor. Era sigur că în aceste clădiri se aflau 
numeroase minuni ale științei care fuseseră descoperite și 
dezvoltate de secole. Va încerca să afle cât mai multe, cu prima 


ocazie care i se va ivi. Pe neașteptate, reveria îi fu întreruptă de 
niște voci feminine. Cele trei femei cu pielea neagră pe care le 
întâlniseră mai devreme mergeau pe malul apei. Erau complet 
îmbrăcate și purtau pe cap coroane împletite din flori. Păreau în 
continuare vesele. Taita se întreba dacă nu cumva băuseră prea 
mult din vinul bun de Jarri. Îl ignorară cu desăvârșire și își 
continuară drumul până ajunseră faţă în faţă cu ultimul corp de 
clădire. Apoi se întoarseră și dispărură înăuntru. Dezinvoltura lor 
îl intriga. Ar fi vrut să stea de vorbă cu ele: spera astfel să afle 
mai multe despre această mică și ciudată lume. Soarele era pe 
cale să dispară la apus, și se înnoră. Începu să cadă o burniţă 
măruntă. O simţi rece pe faţa întoarsă. Dacă voia să le 
vorbească acelor femei, trebuia să se grăbească. Porni după ele. 
La jumătatea drumului spre ele, își pierdu interesul. „N-are 
niciun sens, se gândea el. Mai bine mă duc la Meren să văd cum 
se simte.” Se opri și se uită la cer. Soarele coborâse în spatele 
peretelui de stâncă, iar acum era aproape noapte. Gândul de a 
sta de vorbă cu femeile îi dispăruse din minte de parcă i l-ar fi 
șters cineva. Se întoarse și se duse grăbit la Meren. Acesta se 
ridică în capul oaselor când îl văzu pe Taita și-i zâmbi stins. 

— Cum te simţi? întrebă Taita. 

— Se pare că aveai dreptate, magule. Se pare că acești 
oameni m-au ajutat. Mă mai doare puţin și mă simt mai în 
putere. Spune-mi ce mi-au făcut. 

Taita scoase bucățica de piatră din săculețul de la brâu. 

— Au scos-o din capul tău. Ea a provocat infecția. 

Meren întinse mâna să ia piatra, apoi și-o trase brusc. 

— E atât de mică și totuși atât de rea. Nu vreau să mai am de- 
a face cu ea. În numele lui Horus, arunc-o cât poţi de departe! 

Dar Taita o strecură la loc în săculeț. 


+ Capitolul 56 


Un servitor le aduse cina. Bucatele erau delicioase, și 
mâncară cu poftă. Încheiară cina cu un bol cu o fiertură care-i 
ajută să doarmă profund. În dimineaţa următoare, Hannah și 
Gibba se întoarseră. Când îndepărtară bandajul de pe ochiul lui 
Meren, se declarară mulţumiţi de cum arăta orbita. 

— Vom putea să ne apucăm de lucru peste trei zile, le spuse 
Hannah. Până atunci, rana se va cicatriza și va fi suficient de 
deschisă ca să accepte însămânţțarea. 


— „Însămânţarea”? întrebă Taita. Nu înţeleg procedura pe 
care o descrii. Am crezut că o să-i pui un ochi de sticlă sau o 
piatră în locul ochiului lipsă. Despre ce răsaduri vorbești acolo? 

— Nu voi discuta detaliile cu tine acum, frate mag. Doar 
adepţii breslei Grădinii Norilor au acces la astfel de informaţii. 

— Sunt dezamăgit că nu pot afla mai multe, pentru că am fost 
impresionat de priceperea pe care ai arătat-o. Această nouă 
descoperire pare și mai interesantă. Abia aștept să văd 
rezultatele noii tale proceduri. 

Hannah răspunse încruntată: 

— Această procedură nu este nouă, frate mag. Este rodul a 
cinci generaţii de chirurgi de aici de la Grădina Norilor. Nici 
acum nu pot spune că este perfectă, însă cu fiecare zi suntem 
din ce în ce mai aproape de țelul nostru. Cu toate acestea, sunt 
sigură că în curând vei deveni și tu membru al breslei adepților 
și vei munci în rând cu noi. Sunt sigură că aportul tău va fi 
valoros și unic. Dacă dorești să știi orice altceva care să nu fie 
interzis în afara Cercului Interior, voi fi mai mult decât 
bucuroasă să-ţi răspund. 

— Într-adevăr, este ceva ce aș dori să știu. 

Gândul la fetele pe care le văzuse la scăldat și apoi 
întorcându-se prin ploaia de pe mal nu-i ieșea din minte. 
Aceasta părea o ocazie bună de a afla mai multe despre ele. Dar 
până să rostească întrebarea, cuvintele deja-i dispăruseră din 
minte. 

— Voiam să întreb..., reuși el să îngaime frecându-se cu mâna 
la tâmplă, ca să-și amintească ce voia să întrebe. 

Ceva legat de femei - încercă el să-și amintească, însă 
imaginea îi dispăru din minte, asemenea ceţii de dimineaţă, 
după răsăritul soarelui. Suspină supărat de propria prostie. 

— lartă-mă, am uitat despre ce era vorba. 

— Atunci înseamnă că nu era prea important. Probabil că o 
să-ți amintești mai târziu, zise Hannah ridicându-se în picioare. 
Ca să schimbam subiectul, magule, am auzit că ești un botanist 
foarte învățat. Suntem mândri de grădinile noastre. Dacă ai dori 
să le vizitezi, aș fi încântată să fiu ghidul tău. 

Taita își petrecu cea mai mare parte din zilele următoare 
vizitând grădinile în compania lui Hannah. Se așteptase să vadă 
lucruri interesante, însă așteptările sale fură întrecute de o sută 
de ori de ceea ce găsi acolo. Grădinile, care se întindeau pe 


jumătate din suprafața craterului, conţineau plante din fiecare 
regiune de pe pământ. 

— Grădinarii noștri le-au adunat timp de secole, îi explică 
Hannah. Au avut tot timpul din lume să înţeleagă nevoile 
fiecărei specii în parte. Apele care fierb în izvoare sunt pline de 
bogății și am construit hambare speciale pentru a păstra clima 
corespunzătoare fiecărei specii. 

— Trebuie să fie mai mult de atât, zise Taita nemulţumit de 
explicaţiile primite. Asta nu explică cum lobeliile gigantice și 
jnepenișul, care sunt plante de munte, au ajuns să crească 
alături de arborii de tec și de mahon, copaci din junglele 
tropicale. 

— Ai o inteligență ascuţită, frate, recunoscu Hannah. Ai 
dreptate, mai e ceva pe lângă căldură, lumina soarelui și 
elemente nutritive. Când vei intra în frăţia noastră, vei începe să 
înţelegi minunile și măreţia de aici din Jarri. Dar nu te aștepta să 
înţelegi totul dintr-odată. Vorbim de o mie de ani de știință și 
înțelepciune. Nimic atât de preţios nu poate fi obţinut într-o 
singură zi, rosti ea venind lângă el ca să-l poată privi direct în 
față. Ştii de când trăiesc eu aici, magule? 

— Am văzut că ești o Muritoare cu Viaţă Lungă, răspunse 
Taita. 

— Ca și tine, frate, adăugă ea, însă eu eram deja bătrână 
când te-ai născut tu și încă sunt o novice în aceste mistere. M- 
am bucurat de prezența ta aici. Deseori suferim de singurătate 
aici, în climatul intelectual din Grădina Norilor, așa că a discuta 
cu tine a fost la fel de înviorător ca o poţiune magică. Totuși, 
acum trebuie să ne întoarcem. Trebuie să fac aranjamentele 
finale pentru operaţia de mâine. 

Se despărţiră la poarta grădinii. Era încă după-amiaza 
devreme, iar Taita făcu o plimbare în jurul lacului la pas lejer. 
Dintr-un anumit loc se deschidea o priveliște deosebit de 
frumoasă asupra întregului crater. Când ajunse acolo, se așeză 
pe trunchiul doborât al unui copac și își deschise mintea. Ca o 
antilopă care adulmecă aerul din jurul ei, tot așa căută și el 
urma vreunei prezenţe malefice. Nu detectă nimic, totul era 
liniștit în jurul lui, deși știa că putea fi doar o iluzie: era cu 
siguranţă aproape de sălașul vrăjitoarei, pentru că toate 
semnele și toate auguriile îi indicau prezenţa. Acest crater 
ascuns constituia o fortăreață perfectă. Numeroasele minuni pe 


care le descoperise deja puteau fi doar rodul magiei ei. Hannah 
sugerase asta în urmă cu mai puţin de o oră, când afirmase: 
„Mai e ceva pe lângă căldură, soare și elemente nutritive”. 

Cu ochii minţii și-o imagină pe Eos stând răbdătoare în centrul 
pânzei țesute de ea, ca un monstruos păianjen negru, așteptând 
cea mai slabă mișcare a plasei ca să poată să se repeadă 
asupra prăzii. Ştia că aceste fire invizibile erau țesute pentru el 
și că era deja prins printre ele. Până acum testase eterul, 
răbdător și liniștit. Fusese tentat să o cheme telepatic pe Fenn, 
însă acest lucru ar fi însemnat să o invite pe vrăjitoare în casa 
lui Fenn. Nu putea s-o pună pe fată într-un asemenea pericol și 
avea de gând să-și închidă mintea, când fu lovit de un val de 
neliniște ce-l făcu să strige de durere și să-și ducă mâinile la 
tâmple. Se clătină și aproape că se prăbuși de pe bușteanul pe 
care ședea. Undeva foarte aproape de el se întâmpla o tragedie. 
Era greu pentru mintea lui să accepte atâta durere și suferință, 
un rău atât de mare și de evident, care năvălise spre el 
copleșindu-l. Se luptă cu acest val ca un înotător care se îneacă 
într-un ocean înspumat. Credea că o să-l doboare, însă 
neliniștea păli. Îi rămase doar durerea profundă că un astfel de 
eveniment teribil se întâmplase, iar el nu fusese în stare să 
intervină. 

Dură ceva până își reveni suficient ca să se poată ţine pe 
picioare și să pornească spre sanatoriu. Când ajunse pe mal, 
văzu o altă nenorocire chiar în mijlocul lacului. De data aceasta, 
fu sigur de realitatea palpabilă a ceea ce vedea cu propriii ochi. 
Erau spinările acoperite de solzi ale mai multor crocodili care 
ieșeau la suprafaţă, biciuind aerul cu cozile. Păreau că sfâșie o 
pradă, luptându-se cu frenezie și cu lăcomie. Se opri să se uite 
la ei și văzu un crocodil uriaș ieșind din apă. Scuturând din cap, 
aruncă o bucată de carne sus în aer. Când aceasta căzu din nou, 
bestia o prinse din zbor, apoi dispăru sub apă învârtindu-se. 
Taita rămase privind lacul până când se înnoptă, apoi traversă 
abătut pajiștea cu iarbă grasă. 

Meren se trezi când îl auzi intrând în cameră. Părea înviorat și 
nu luă în seamă supărarea lui Taita. In timp ce luau cina, făcu 
glume morbide despre operaţia pe care Hannah o plănuia 
pentru ziua următoare. Vorbea despre el ca despre un ciclop pe 
cale de a se alege cu un ochi de sticlă. 

Tt 


În ziua următoare, dis-de-dimineaţă, Hannah și Gibba intrară 
în camera lor cu echipa de asistenți. După ce-i examinară orbita, 
considerară că era pregătit pentru următoarea etapă. Gibba 
prepară o licoare pe bază de opiu, iar Hannah își întinse trusa cu 
instrumente chirurgicale, apoi veni să se așeze pe saltea, lângă 
Meren. Din când în când, îi ridica pleoapa de la ochiul bun și îi 
studia dilataţia pupilei. În cele din urmă, fu mulţumită, 
declarând că medicamentul își făcuse efectul și că Meren 
dormea liniștit. Apoi îi făcu un semn din cap lui Gibba. Acesta se 
ridică și ieși din cameră. Nu după mult timp, se întoarse cu un 
vas de alabastru. Îl ducea cu grijă, de parcă ar fi transportat 
sfintele moaște. Așteptă ca asistenții să-l apuce pe Meren de 
încheieturile mâinilor și de glezne, apoi așeză vasul lângă mâna 
dreaptă a lui Hannah. Apucă din nou capul lui Meren între 
genunchi, îi deschise pleoapa de la ochiul vătămat și îi fixă 
pensetele de argint. 

— Mulţumesc, zise Hannah, și începu să se legene ritmic și să 
murmure împreună cu Gibba niște incantații. 

Taita recunoscu câteva cuvinte, care păreau să aibă aceeași 
rădăcină cu niște cuvinte din tenmass. Se gândi că s-ar putea să 
fie o formă de limbaj mai sofisticat și mai elevat, pornind de la 
tenmass. Când terminară, Hannah ridică un scalpel de pe tavă, îi 
trecu tăișul prin flacăra lămpii de ulei și făcu două incizii 
paralele în țesutul intern al orbitei. Lui Taita, procedura i se păru 
că seamănă cu un mulaj pe un perete, pregătit pentru a primi 
un ornament de lut. Din tăieturile subţiri începu să curgă 
sângele, însă turnă peste ele câteva picături de soluție dintr-o 
sticluță, iar hemoragia se opri imediat. Gibba șterse sângele 
închegat. 

— Această soluţie nu numai că oprește sângerarea, dar 
încheagă sângele ca să formeze un fel de lipici pentru sămânță, 
îi explică Hannah. 

Cu aceeași grijă pe care o arătase Gibba mai devreme, 
Hannah deschise capacul vasului de alabastru. Aplecându-se ca 
să vadă mai bine, Taita văzu că vasul conținea o cantitate 
infimă de lichid gelatinos de culoare gălbuie, care abia dacă i-ar 
fi ajuns să-și acopere unghia de la degetul mic. Cu o linguriţă de 
argint, Hannah îl scoase din vas și, cu infinită grijă, îl puse în 
inciziile din orbita lui Meren. 


— Suntem gata să închidem ochiul, doctore Gibba, zise ea 
încet. 

Gibba scoase penseta cu care ţinuse pleoapele depărtate, 
apoi le închise cu degetul arătător și cu cel mare. Hannah luă un 
ac subţire de argint în care era băgată o aţă subţire, făcută din 
intestine de oaie. Prinse pleoapele cu trei copci. In timp ce 
Gibba ţinea capul lui Meren, Hannah îl bandajă cu același model 
complicat de fâșii de in care era folosit de cei care îmbălsămau 
morţii la templele funerare. Lăsă loc doar pentru nări și gură. 
Apoi se așeză din nou, mulțumită de treaba făcută. 

— Mulţumesc, doctore Gibba. Ca de obicei, ajutorul tău a fost 
foarte prețios. 

— Asta e tot? întrebă Taita. Operația s-a încheiat? 

— Dacă nu se infectează sau dacă nu apar alte complicaţii, 
voi îndepărta bandajele în douăsprezece zile, răspunse Hannah. 
Între timp, principala noastră grijă va fi să protejăm ochiul de 
lumină și de orice atingere a pacientului. În tot acest timp, va 
trece prin momente grele. Va avea senzaţii de arsură și de 
mâncărime atât de intense, încât nu vor putea fi liniștite nici 
macar prin sedative. Trebuie păzit zi și noapte de asistenți 
pregătiţi în acest scop, iar mâinile îi vor fi legate. Va trebui 
mutat într-o încăpere fără ferestre, o celulă întunecată, pentru 
ca lumina să nu-i agraveze durerea, împiedicând răsadurile să 
germineze. Va urma o perioadă dificilă pentru protejatul tău și 
va avea nevoie de ajutor din partea ta pentru a trece cu bine 
peste toate. 

— De ce este nevoie să-i legi ambii ochi, dacă celălalt este 
nevătămat? 

— Dacă își mișcă ochiul sănătos ca să se focalizeze asupra 
unui obiect, celălalt va face aceeași mișcare. Trebuie să-l ţinem 
cât mai nemișcat posibil. 


t Capitolul 57 


În ciuda avertismentului dat de Hannah, Meren nu avu mari 
probleme în primele trei zile de la însămânţarea ochiului. Cea 
mai mare problemă a sa fu că nu vedea și că se plictisea. Taita 
încercă să-l înveselească povestindu-i despre numeroasele 
peripeții pe care le trăiseră împreună în toţi anii de când se 
cunoșteau, despre locurile pe care le vizitaseră și despre 
oamenii pe care-i cunoscuseră. Discutară despre efectele pe 
care seceta le avea asupra pământului lor natal, despre 


suferinţa pe care o îndura poporul și despre cum Nefer Seti și 
regina sa făceau față calamităţii. Vorbiră despre casa lor din 
Gallala și despre ce vor mai găsi acolo la întoarcerea din 
odiseea în care porniseră. Acestea erau subiecte despre care 
mai vorbiseră și înainte de nenumărate ori, însă vocea lui Taita îl 
liniștea pe Meren. In cea de-a patra zi fu trezit de niște dureri 
crunte la ochiul bolnav. Le resimțea ca pe niște cuțite care îl 
loveau la intervale regulate, ca bătăile inimii, iar durerea era 
atât de mare, încât gemea la fiecare dintre ele și, instinctiv, voia 
să-și ducă mâna la ochi. Taita trimise asistentul după Hannah. 
Aceasta veni imediat și desfăcu bandajele. 

— Nu s-a infectat, zise ea imediat, apoi îi schimbă bandajelele 
cu unele curate. Acesta este rezultatul pe care-l așteptăm. 
Sămânţa a încolţit și începe să prindă rădăcini. 

— Vorbești de parcă ai fi un grădinar, zise Taita. 

— Păi tocmai asta suntem: grădinari de oameni, răspunse ea. 

Meren nu dormi în următoarele trei zile. Pe măsură ce durerea 
se amplifica, gemea și se zvârcolea pe saltea. Nu putea mânca 
nimic și abia dacă bea câteva boluri de apă pe zi. Când fu în 
sfârșit biruit de somn, rămase întins pe spate, cu braţele legate 
pe lângă corp cu curele de piele și sforăi pe gaura lăsată în 
bandaj pentru gură. Dormi o noapte și o zi. Când se trezi, 
începură și mâncărimile. 

— Mi se pare că am furnici în ochi. 

Gemu și încercă să se scarpine la ochi frecându-se de 
peretele de piatră. Asistentul trebui să mai cheme încă doi 
colegi ca să-l ţină nemișcat, căci Meren era un bărbat puternic. 
Din pricina lipsei de somn și de hrană, carnea parcă i se topea 
de pe corp. | se vedeau coastele, iar abdomenul i se scobise 
până când părea că i se lipise de șira spinării. 

De-a lungul anilor, el și Taita deveniseră atât de apropiaţi, 
încât bătrânul suferea acum la fel de mult ca el. Singurele 
momente când ieșea din pivniţă erau când Meren se prăbușea 
pentru scurte perioade de timp într-un somn agitat. Abia atunci 
putea să-l lase în grija unui asistent, ca să iasă să se plimbe prin 
grădini. 

Taita găsea o liniște specială în aceste grădini, care-l ajuta să- 
și revină. Grădinile nu erau aranjate într-o anumită ordine, mai 
degrabă erau un labirint de alei și poteci, unele dintre ele fiind 
chiar nearanjate. La fiecare colț îl aștepta o altă priveliște 


încântătoare. În aerul cald și dulce, amestecul de parfum de flori 
era ametitor. Terenul era atât de vast, încât întâlnea doar câţiva 
grădinari care se ocupau de acest paradis. La apariţia lui, 
aceștia se făceau nevăzuţi, arătând mai degrabă a fantome 
decât a oameni. La fiecare vizită, descoperea alți arbori și alte 
poteci pe care nu le observase până atunci, însă când încerca să 
ajungă din nou la ele, era ca și cum ar fi dispărut și ar fi fost 
înlocuite cu altele noi, la fel de încântătoare. Era o grădină care- 
ți oferea surprize rafinate. 

În cea de-a zecea zi de la însămânţare, Meren păru că se 
simte mai bine. Hannah schimbă din nou bandajul și se declară 
mulțumită: 

— De îndată ce durerea dispare, voi putea să scot ațele cu 
care sunt prinse pleoapele ca să vedem ce progrese a făcut. 

Meren mai trecu peste o noapte liniștită și se trezi cu poftă de 
mâncare și pus pe glume. Acum Taita părea pacientul bolnav și 
trist. Deși ochii îi erau în continuare acoperiţi, Meren simţi starea 
de spirit a lui Taita, nevoia lui de odihnă și de singurătate. Taita 
era deseori luat prin surprindere de intuiţia de care dădea 
uneori dovadă tovarășul său care era de obicei atât de simplu și 
fu din nou mișcat când Meren îi spuse: 

— M-ai îngrijit destul, magule. Lasă-mă să ud și salteaua sub 
mine, dacă așa simt. Du-te și te odihnește. Sunt sigur că arăţi 
îngrozitor din cauza oboselii. 

Taita își luă toiagul, își strânse tunica bine cu centura și porni 
spre partea cea mai îndepărtată de sanatoriu a grădinii. | se 
părea cel mai frumos aici. Nu-și putea da seama de ce, probabil 
pentru că era partea de crater cea mai sălbatică și mai puţin 
atinsă de mâna omului. Din peretele de stâncă se prăvăliseră 
bolovani uriași care arătau ca niște monumente antice înălțate 
în onoarea vechilor regi și eroi. Peste ele se căţărau plante care 
le acopereau în totalitate. Își alese un drum pe care credea că-l 
cunoaște foarte bine, însă la un moment dat acesta coti brusc, 
iar în fața lui observă că mai era o cărare ce ducea direct spre 
piatra ce străjuia peretele craterului. Era sigur că poteca nu 
fusese acolo ultima oară când se plimbase prin grădină, însă se 
obișnuise cu iluziile de aici, așa că merse pe ea fără să ezite. La 
scurt timp, auzi un izvor în partea dreaptă. Se luă după sunet și 
ajunse într-un alt loc secret. Păși în micul luminiș și se uită 
curios în jur. Dintr-o grotă izvora un pârâiaș, care curgea printre 


niște stânci acoperite de licheni, apoi se oprea într-un heleșteu. 
Era atât de încântător și de odihnitor, încât Taita se întinse pe 
un petic de iarbă și, oftând, se sprijini de un trunchi de copac 
căzut la pământ. Se uită un timp la undele întunecate. In 
adâncuri, zări silueta unui pește ascuns pe jumătate după o 
stâncă și printre niște ferigi care atârnau deasupra apei. Coada 
peștelui flutura hipnotic, asemenea unui steag bătut de un vânt 
leneș. Privindu-l, își dădu seama de cât de obosit era și închise 
ochii. Nu știa cât timp dormise, însă fu trezit de o muzică în 
surdină. Cântărețul stătea pe o stâncă pe celălalt mal al lacului, 
un băiat de doi sau trei ani, un ţânc cu o claie de păr creţ care-i 
cădea peste obraji când își mișca ușor capul în ritmul melodiei 
pe care o cânta la flaut. Avea pielea aurie, trăsăturile angelice, 
iar mâinile și picioarele erau rotunde și pufoase. Era frumos, 
însă când se uită la el cu Ochiul Interior, Taita văzu că n-avea 
aură. 

— Cum te numești? întrebă Taita. 

Țâncul lăsă flautul să-i atârne de cordonul pe care-l avea în 
jurul gâtului. 

— Am multe nume, răspunse el. 

Vorbea peltic și avea voce de copil, mai frumoasă și mai dulce 
decât muzica pe care o cântase. 

— Dacă nu poţi să-mi spui cum te cheamă, atunci spune-mi 
măcar cine ești, insistă Taita. 

— Sunt multe lucruri, zise ţâncul. Sunt o întreagă legiune. 

— Atunci știu cine ești. Nu ești pisica, ci ești urma labei ei, 
zise Taita. 

Nu voia să-i rostească numele cu voce tare, însă bănui că 
îngerașul era manifestarea lui Eos. 

— Și eu știu cine ești, Taita Eunucul. 

Expresia lui Taita rămase neschimbată, însă jignirea îi 
străpunse ca o săgeată de gheaţă stratul de încredere care-l 
proteja. Copilul se ridică în picioare cu graţia unui pui de cerb 
care sare din patul său de crengi și frunze. Rămase în fața lui 
Taita și începu din nou să cânte la flaut. Cântă un cântecel 
vesel, apoi se opri din nou. 

— Unii te strigă „Magul Taita”, însă o jumătate de bărbat nu 
poate fi decât o jumătate de mag. 


Apoi cântă un tril cristalin, însă frumusețea muzicii nu putea 
să-i aline agonia pe care i-o provocaseră acele cuvinte. Copilul 
își luă din nou flautul de la gură și arătă cu el spre lac. 

— Ce vezi acolo, Taita cel Diform? Recunoști acea imagine, 
Taita-cel-care-nu-este-nici-femeie-nici-bărbat? 

Făcând așa cum fusese îndemnat, Taita se uită în undele 
întunecate ale lacului. În adâncuri, văzu imaginea unui tânăr cu 
părul bogat și strălucitor, sprâncenat și cu ochi strălucind de 
inteligență, de umor, de înțelegere și de compasiune. Avea 
înfățișarea unui învăţat și a unui artist deopotrivă. Era înalt, cu 
membre lungi și drepte. Pe tors i se vedea forma delicată a 
mușchilor. Era drept și grațios. Zona genitală era acoperită cu o 
pânză albă de in. Era corpul unui atlet și al unui luptător. 

— ÎI recunoști pe acest bărbat? insistă ţâncul. 

— Da, șopti Taita cu voce pierită. 

— Tu ești acela, zise ţâncul. Tu, așa cum erai odinioară, cu 
mult timp în urmă. 

— Da, murmură Taita din nou. 

— Acum, uită-te la tine ce-ai devenit, zise copilul blestemat. 

Spinarea tânărului Taita se gârbovi, iar membrele i se 
subțiară ca niște bețe. Mușchii frumoși i se transformară în piei 
fleșcăite, iar abdomenul i se umflă. Părul îi încărunţi, i se 
îndreptă și i se rări. Dinţii albi îngălbeniră și i se strâmbară. Cute 
adânci îi apărură pe obraji, iar pielea de sub bărbie începu să-i 
atârne. Ochii își pierdură strălucirea. Deși imaginea era o 
caricatură a sa, nu era departe de realitate. Apoi, pe 
neașteptate, cârpa din talie îi fu smulsă de o pală de vânt, 
lăsându-i la vedere zona genitală. Un smoc rar de păr încărunțit 
înconjura rozul strălucitor al cicatricei lăsate de tăietura cuţitului 
cu care fusese castrat și de fierul cu care fusese cauterizat. 
Taita gemu încet. 

— Te recunoști așa cum ești acum? întrebă ţâncul. 

În mod ciudat, în tonul lui se simţea o milă infinită. 
Compătimirea îl duru pe Taita mai tare decât bătaia de joc. 

— De ce-mi arăţi aceste lucruri? întrebă el. 

— Am venit să te avertizez. Dacă până acum viaţa ta a fost 
singuratică și pustie, în curând va deveni de o mie de ori mai 
rea. Vei cunoaște din nou dragostea și dorința, însă aceste 
pasiuni nu vor putea fi niciodată răsplătite. Vei arde în iadul 
iubirii imposibile. 


Taita nu putea să nege cele spuse de copil, pentru că deja 
simţise durerea de care vorbea acesta. Asta era, știa bine, doar 
începutul a ceea ce urma să vină. 

— Va veni o vreme când te vei ruga ca moartea să vină să-ţi 
curme agonia, continuă fără milă copilul. Dar gândește-te la 
asta, Taita Muritorule cu Viaţă Lungă. Cât timp vei suferi până 
să vină moartea să te elibereze? 

În lac, imaginea bătrânului păli, fiind înlocuită din nou de cea 
a tânărului. Îi zâmbi lui Taita din apele întunecate, cu dinţii de 
un alb strălucitor și cu ochii ca două stele. 

— Pot să-ţi dau înapoi ceea ce ţi-a fost luat, zise copilul, iar 
vocea îi deveni ca un tors de pisică. 

Pânza de mătase i se desprinse din talie și îi dezveli zona 
genitală perfectă, maiestuoasă și fermă. 

— Pot să-ţi dau înapoi bărbăţia. Te pot face din nou întreg, la 
fel cum ai văzut în imaginea din fața ochilor tăi. 

Taita nu-și putea lua ochii de la ea. În timp ce se uita, falusul 
tânărului fantomatic se umflă și se lungi. Taita simţi că-l cuprind 
dorinţe pe care nu le trăise în întreaga sa viaţă. Erau atât de 
puternice, încât știa că nu puteau fi născocite de mintea lui, ci 
erau puse acolo de diabolicul copil. Incercă să se scuture de ele, 
însă musteau la loc, ca mirosul de canal. 

Frumosul copil ridică o mânuţă și arătă spre vintrele lui Taita. 

— Totul este posibil, Taita, doar să crezi în mine. 

Pe neașteptate, Taita simţi o senzaţie puternică în ciotul din 
zona genitală. Nu știa ce se petrece cu el - până când realiză că 
senzațiile trăite de tânărul fantomatic se răsfrângeau în propriul 
corp. Simţi greutatea acelui magnific falus atârnându-i de vintre. 
Când se uită la el și urmări cum se întărește, simţi cum întregul 
trup i se încordează gata să explodeze. Când văzu glandul 
tânărului umflat de sânge devenind roșu-închis, simţi asta în 
fiecare fibră a sa. Când tânărul ejaculă prin vârful despicat al 
penisului, Taita simţi agonia fiecărui jet. Spinarea i se arcui 
involuntar, iar gura i se strâmbă într-un rictus pe măsură ce 
strângea din dinţi. Din gât îi ieși un țipăt răgușit și întregul corp i 
se zgudui ca al unui om cuprins de o criză de epilepsie, apoi se 
prăbuși pe iarbă stors de puteri, gâfâind de parcă ar fi alergat o 
leghe. 

— Ai uitat? Ti-ai înăbușit amintirea plăcerii fizice supreme? 
Ceea ce tocmai ai trăit este numai un fir de nisip din muntele pe 


care ţi-l pot oferi, continuă copilul alergând în vârful scării de 
piatră. Rămase acolo și se uită pentru ultima oară în jos, la 
Taita. Gândește-te, Taita. Este toată a ta. Nu trebuie decât să-ți 
unești mâinile și să mi te închini. 

Apoi se aruncă în apă. Taita văzu pielea albă dispărând în 
undele lacului. Nu-și putu aduna forțele să se ridice în picioare 
decât după ce soarele trecu de amiază. _ 

Era după-amiaza târziu când se înapoie la sanatoriu. Il găsi pe 
Meren stând în celula sa întunecată împreună cu asistentul. Se 
bucură atât de tare când auzi vocea lui Taita, încât acestuia i se 
rupse inima de milă și fu cuprins de remușcări că-l lăsase atâta 
timp singur, măcinat de îndoieli. 

— În lipsa ta, femeia aceea a venit din nou, îi strigă Meren. 
Zice că mâine îmi va scoate bandajele de tot. Nu știu dacă mai 
am răbdare până mâine. 

Taita era încă atât de copleșit de cele întâmplate peste zi, 
încât știa că nu va putea dormi în acea noapte. După ce 
terminară de mâncat cina, îl întrebă pe asistent dacă nu știa pe 
unde ar putea găsi o lăută. 

— Doctorul Gibba cântă la lăută, răspunse acesta. Să-l rog să 
ţi-o împrumute? 

Dispăru din cameră și se întoarse după un timp cu 
instrumentul. 

Odinioară era o plăcere să-l asculţi pe Taita cântând. Și acum 
se descurca destul de bine. Cântă până când lui Meren îi căzu 
capul în piept și începu să sforăie. Chiar și după aceea, Taita 
continuă să cânte încetișor, până când își dădu seama că 
degetele sale cântă melodia pe care o cântase copilul la flaut. 
Se opri din cântat și puse lăuta deoparte. 

Se întinse pe salteaua din celălalt capăt al camerei și se 
pregăti de culcare, însă somnul întârzia să apară. In întuneric, 
mintea continua să-i lucreze, apoi își luă zborul ca un cal 
sălbatic pe care nu-l putea stăpâni. Imaginile și senzațiile pe 
care i le sădise în minte copilul erau atât de vii, încât trebuia să 
scape de ele. Își luă pelerina, se strecură afară din celulă, 
străbătu pajiștile scăldate de lumina lunii și se duse să se 
plimbe pe malul lacului. Simţi o răceală pe obraji, dar de data 
aceasta știu că nu era de la vreo prezență malefică, ci că erau 
propriile lacrimi. „Taita-cel-care-nu-este-nici-femeie-nici-bărbat” 
repetă cuvintele răutăcioase ale copilului, ștergându-și ochii cu 


poalele pelerinei sale de lână. „Oare sunt blestemat să rămân 
prizonier în acest corp mutilat? se întrebă el. Tentaţiile pe care 
mi le pune în cale Eos sunt un adevărat chin pentru mine. 
Horus, Isis și Osiris, daţi-mi putere să-i pot ţine piept.” 

t Capitolul 58 


— Astăzi nu mai avem nevoie de asistenţi, zise Hannah, 
îngenunchind lângă Meren și ajustând fitilul unei lămpi de ulei, 
care era singura sursă de lumină din cameră. Astăzi nu-ţi vom 
mai face niciun rău. În schimb, sperăm că te vom răsplăti pentru 
tot ce-ai pătimit până acum. Așeză lampa într-o parte, în așa fel 
încât să lumineze capul bandajat al lui Meren. Ești gata, doctore 
Gibba? 

În timp ce Gibba sprijinea capul lui Meren, ea desfăcu nodul 
de la bandaje și începu să le scoată. Apoi îi dădu lampa lui Taita. 

— Te rog s-o ţii în dreptul ochiului lui Meren. 

Taita ținu un disc de argint șlefuit, pentru a direcţiona lumina 
spre faţa lui Meren. Hannah se aplecă să examineze copcile 
care ţineau pleoapele închise. 

— Bun! zise ea mulţumită. Mi se pare că s-a vindecat bine. 
Acum cred că e timpul să scot firele. Te rog să ţii bine lampa. 

Trase de ațele care ţineau laolaltă pleoapele și cu penseta le 
scoase pe cele din găurile pe care le făcuse acul. Pleoapele erau 
lipite între ele cu mucus uscat și sânge. Le spălă încet cu o 
bucată de pânză pe care o înmuie în apă aromată. 

— Acum te rog să încerci să-ți deschizi ochiul, colonele 
Cambyses, îl îndemnă ea. 

Pleoapele se zbătură, apoi se deschiseră tremurând. Taita 
simţi cum inima îi bate mai tare când se uită în orbita care nu 
mai era goală. 

— În numele sfintei treimi Osiris, Isis și Horus! murmură el. Ţi- 
a crescut un ochi nou și frumos! 

— Nu e încă perfect, zise Hannah gânditoare. A crescut doar 
pe jumătate și este încă mult mai mic decât celălalt. Pupila este 
încă încețoșată. Pe de altă parte, zise ea apucând discul de 
argint din mâna lui Gibba și reflectând lumina direct în ochiul 
imatur, pupila se contractă, ceea ce înseamnă că a început deja 
să funcţioneze corect. Acoperi ochiul bun al lui Meren cu o 
bucată subţire de pânză și-i zise: Spune-ne ce vezi, colonele. 

— O lumină puternică, răspunse el. 

Hannah trecu mâna prin faţa lui, cu degetele răsfirate. 


— Spune-ne ce vezi acum. 

— Niște umbre, zise el nehotărât, însă după aceea continuă, 
hotărât: Ba nu, staţi așa! Văd degete. Văd cinci degete. 

Atunci Taita o văzu pentru prima dată pe Hannah zâmbind și, 
la lumina lămpii, păru mai tânără și mai blândă. 

— Ba nu, bunule Meren, zise el. Astăzi ai văzut mai mult decât 
niște degete. Ai văzut un miracol. 

— Trebuie să bandajez din nou ochiul, spuse Hannah, 
devenind din nou serioasă și profesionistă. Vor mai trece multe 
zile până va fi capabil să suporte lumina zilei. 


t Capitolul 59 


Imaginea copilului de lângă grotă îl bântuia pe Taita. Simţea 
dorinţa din ce în ce mai arzătoare de a se întoarce în grădină ca 
să-l aștepte lângă acel heleșteu ascuns. Undeva în mintea lui 
era conștient că, de fapt, acel impuls nu era al lui, ci venea 
direct de la Eos. 

„De îndată ce intru pe teritoriul ei, sunt total lipsit de puteri. 
Are de partea ei toate avantajele. Ea este pisica mare și neagră, 
iar eu sunt șoricelul ei”, se gândea el. Apoi vocea lui interioară 
răspunse: „Acum ce mai e, Taita? Nu ai venit în Jarri ca să te 
lupti cu ea? Ce s-a ales de planurile tale măreţe? Acum când ai 
găsit-o te ascunzi ca un șoarece?” Căută altceva ca să-și 
ascundă lașitatea: „Dacă aș putea găsi un scut cu care să mă 
feresc de săgețile ei răutăcioase!” 

Încercă să-și alunge aceste temeri ocupându-și mintea cu alte 
lucruri și ajutându-l pe Meren să-și controleze noul ochi încă 
nematurizat. La început, Hannah îndepărtă bandajele numai 
pentru câteva ore și nici atunci nu-l lăsă să iasă la lumina zilei, 
ci îl ţinu tot închis în casă. Cristalinul ochiului era încă ceţos, iar 
culoarea irisului era de asemenea pală și lăptoasă. Nu se 
coordona cu ochiul cel bun, ci o lua la întâmplare. Taita îl ajută 
să-l controleze: ţinea Talismanul lui Lostris în faţa lui Meren și îl 
mișca dintr-o parte într-alta, îl ridica și îl cobora, îl depărta și îl 
apropia. La început, noul ochi obosea repede. Lăcrima, și clipea 
involuntar. Se înroși și începu să-l mănânce. Meren se plângea 
că imaginile rămâneau în continuare difuze și distorsionate. 
Taita discută aceste lucruri cu Hannah. 

— Ochiul este de culoare diferită faţă de celălalt. Nu este de 
aceeași mărime și nu se mișcă la fel cu cel nevătămat. Mi-ai 


spus odată că ești grădinar de oameni. Poate că ochiul pe care l- 
ai plantat e de altă specie. 

— Nu, magule. Noul ochi a crescut din aceeași rădăcină ca și 
al lui. Am înlocuit și membre care fuseseră tăiate în bătălii. Nici 
acestea nu păreau că se potrivesc perfect. Ca și ochiul 
protejatului tău, încep să încolțească, apoi se pârguiesc. Corpul 
omenesc are capacitatea de a se dezvolta în timp ca să poată 
lua forma originalului. Un ochi albastru nu este înlocuit cu unul 
căprui. O mână nu este înlocuită cu un picior. Există în fiecare 
dintre noi o forţă vitală care este capabilă să se multiplice. Nu 
te-ai întrebat niciodată de ce un copil seamănă cu părinţii săi? 
Zise ea privindu-l adânc în ochi. In același fel, un braț amputat 
este înlocuit cu o copie perfectă a membrului lipsă. Un penis 
castrat va crește identic ca formă și dimensiuni cu cel distrus. 

Taita se uită la ea uimit. Hannah întorsese discuţia înspre el, 
într-un fel crud și dureros. 

„Vorbește de infirmitatea mea, se gândi el. Știe că am fost 
castrat.” Se ridică în picioare și ieși grăbit din cameră. Se duse 
bâjbâind prin întuneric până la malul lacului și îngenunche pe 
plajă. Se simţi neajutorat și înfrânt. In cele din urmă, când se 
opri din plâns și vederea i se limpezi, privi spre stâncile care 
străjuiau grădinile. O simţi pe Eos în apropiere. Era prea obosit 
și îl durea inima prea tare ca să se mai lupte. „Ai învins, se 
gândi el. Bătălia s-a sfârșit înainte de a începe. Mă supun.” 

Apoi simţi că influența ei se schimbă. Nu mai era întrutotul 
rea și distrugătoare, ci blândă și plină de bunăvoință. Ca și cum 
ea ar fi vrut să îi ușureze suferința și frământările lăuntrice. 
Dorea să urce în grădini și să i se supună, să i se prosterneze și 
să-i ceară îndurare. Incercă să se ţină pe picioare și fu izbit de 
nedreptatea gândurilor și a acţiunilor sale. Işi îndreptă spatele și 
își ridică demn bărbia. _ 

— Nu, șopti el. N-am să mă predau. Incă n-ai câștigat războiul. 
Ai câștigat doar prima bătălie. 

Prinse în mână Talismanul lui Lostris și simţi cum din el îi 
curge putere în tot corpul. 

„A luat ochiul lui Meren. A luat părţile mele bărbătești. Are 
toate avantajele asupra noastră. Ce păcat că n-am și eu ceva de 
la ea pe care să-l pot folosi împotriva ei. Când voi găsi acel 
ceva, voi veni din nou să mă lupt cu ea.” 


Se uită spre vârfurile înalte ale copacilor înfloriţi din grădinile 
de sub stâncile pictate și, înainte de a se putea abţine, făcu un 
pas în acea direcţie. Cu un efort uriaș, se întoarse din drum: 

— Nu încă, nu sunt gata încă. 

Când ajunse la sanatoriu, pasul lui era mai iute și mai apăsat. 
Descoperi că între timp Hannah îl mutase pe Meren din 
cămăruţa întunecată în încăperea spațioasă și confortabilă în 
care-i primise la început. Meren se ridică în picioare imediat ce 
Taita intră în cameră și-l prinse de mâneca tunicii. 

— Am citit un întreg sul de papirus acoperit de hieroglife, pe 
care acea femeie mi l-a pus în faţa ochilor, exclamă el, mândru 
de realizările sale. 

Nici acum nu putea să-i spună femeii pe nume. 

— Mâine îmi va scoate bandajele definitiv. Atunci te voi lăsa 
cu gura căscată când vei vedea ce bine seamănă ochiul nou cu 
cel vechi și cât de bine se mișcă. Pe respiraţia dulce a lui Isis, 
declar că în curând voi putea să trag cu arcul cu aceeași precizie 
cu care o făceam odinioară. 

Locvacitatea sa era o dovadă a entuziasmului. 

— După aceea vom pleca din acest loc blestemat. Urăsc 
aceste locuri. E ceva murdar și respingător aici și la oamenii de 
aici. 

— Dar uite ce au făcut pentru tine, îi reaminti Taita. 

Meren păru ușor rușinat. 

— Ție îţi sunt cel mai recunoscător, magule. Tu m-ai adus aici 
și tu m-ai ajutat să trec peste acest infern. 

In acea noapte, Meren se întinse pe saltea și adormi ca un 
copil. Sforăia tare, fără nicio grijă. Taita se obișnuise atât de 
mult cu sforăitul lui, încât i se părea un cântec de leagăn. 

Taita închise ochii și imediat îi reveniră visele pe care i le 
pusese copilul blestemat în minte. Încercă să se trezească, însă 
visele erau prea puternice. Simţea parfumul cărnii calde de 
femeie, simţea cum pielea mătăsoasă și rotunjimile feminine se 
frecau de el, auzea voci dulci pline de dorinţe șoptindu-i vorbe 
lascive. Simţea degete obraznice atingându-l și mângâindu-l, 
limbi lingându-l, guri moi sugând și orificii fierbinţi și secrete 
deschizându-se. Senzaţiile imposibile în membrul care-i lipsea 
se ridicară ca o furtună. Simţi ceva acolo, apoi dispărură. Taita 
voia ca acele senzaţii să se întoarcă, întregul său trup voia să se 


elibereze, însă acele senzaţii erau imposibil de atins, 
provocându-i o mare tulburare. 

— Lasă-mă-n pace! rosti el smulgându-se din lumea viselor și 
se trezi lac de sudoare și respirând greu. 

Prin fereastra largă a camerei pătrundea o rază de lună care 
lumina peretele opus. Se ridică cu greu, se duse la urciorul cu 
apă și bău cu nesat. După ce se sătură, se uită la cingătoarea și 
la săculețul pe care și le scosese înainte de a se culca. Lumina 
lunii cădea direct pe ele, de parcă o forţă exterioară ar fi vrut 
să-i atragă atenţia asupra lor. Ridică săculețul și desfăcu 
legăturile, apoi atinse ceva cald care părea să aibă viaţă. Se 
mișca sub buricele degetelor sale. Işi trase repede mâna. Era 
deja treaz de-a binelea. Deschise gura punguţei și o îndreptă 
spre raza lunii. La fund strălucea ceva. Se uită la el, iar 
strălucirea căpătă o formă. Era semnul labei de pisică. Cu grijă, 
Taita băgă mâna și scoase micul ciob de piatră roșie pe care 
Hannah îl scosese din orbita lui Meren. Încă mai era fierbinte și 
strălucea, însă urma labei de pisică dispăruse. Strânse piatra în 
mână și pe dată neliniștea produsă de visele sale dispăru. Se 
duse la lampa cu ulei din colțul camerei și o aprinse. La lumina 
ei studie cu atenţie bucata de piatră. Strălucirile rubinii păreau 
să aibă viață. Treptat, își dădu seama că piatra conţine o 
părticică infimă din esenţa lui Eos. Când aruncase piatra în 
ochiul lui Meren, o înzestrase probabil cu o fărâmă din magia ei. 

„Eram pe punctul de a o arunca în lac. Acum știu sigur că o 
aștepta ceva acolo.” 

Işi aminti de vârtejul monstruos pe care-l văzuse la suprafaţa 
apei. Fie că era crocodil sau pește, în realitate, acel lucru era o 
altă manifestare a vrăjitoarei. „Se pare că pune mare preţ pe 
această bucăţică de piatră. O voi trata și eu cu același respect.” 

Taita deschise încuietoarea talismanului și puse pietricica 
rubinie în cuibul pe care-l făcuse din buclele pe care le tăiase 
din părul lui Lostris, din ambele ei vieţi. Se simţea mai puternic 
și mai încrezător. „Acum sunt mai bine înarmat pentru 
confruntarea cu vrăjitoarea”, își zise el. 


t Capitolul 60 


Dimineaţa, curajul și hotărârea lui erau la fel de puternice. De 
îndată ce terminară de mâncat, Hannah veni să-i inspecteze lui 
Meren ochiul. Irisul se înnegrise și era aproape la fel cu cel 
nevătămat. Când Meren îi urmări cu privirea degetul care se 


mișca dintr-o parte într-alta, în jos și în sus, amândoi ochii se 
mișcară în același timp. 

După ce plecă, Meren își luă arcul și tolba de piele cu săgeți și 
porni cu Taita într-un câmp deschis de lângă lac. Taita fixă o 
țintă, un disc pictat pe un stâlp, apoi rămase lângă Meren, în 
timp ce acesta alese o nouă coardă pentru arc, apoi răsuci o 
săgeată între palme, cercetându-i lucrătura. 

— Gata! strigă el și îndreptă săgeata spre ţintă. 

Incordă arcul și trase. Deși briza care venea dinspre lac îi 
modifică ușor zborul, săgeata lovi ţinta la mai puţin de o 
lungime de deget de centru. 

— la în calcul și vântul! îi strigă Taita. 

Taita îl antrenase încă de când era foarte tânăr și de când 
alergase cu Nefer Seti pe Drumul Roșu. Meren dădu aprobator 
din cap, apoi încordă arcul și trase o a doua săgeată. Aceasta se 
înfipse exact în centru. 

— Întoarce-te! îi ordonă Taita, iar Meren făcu ce i se spusese. 

Taita aduse ţinta cu douăzeci de pași mai aproape. 

— Acum întoarce-te și trage imediat! 

Mișcându-se pe un călcâi surprinzător de uşor pentru un 
bărbat atât de mare, Meren ascultă ordinul. Işi recăpătase 
echilibrul și alura pe care le pierduse odată cu ochiul. Săgeata 
se legănă ușor, însă el ţinuse cont de vânt când ţintise. 
lnălțimea era perfectă. Din nou, săgeata se înfipse exact în 
centru. Exersară întreaga dimineaţă. Treptat, Taita mută ţinta la 
două sute de pași. Chiar și de la acea distanță, Meren trase trei 
săgeți din patru în zona unde ar fi trebuit să fie pieptul unui om. 
Când se opriră să mănânce un prânz frugal pe care îl aduse un 
servitor, Taita îi spuse: 

— Cred că este suficient pentru astăzi. Lasă-ţi mâna și ochiul 
să se odihnească. Trebuie să mă ocup de ceva. 

Işi luă arma, se asigură că Talismanul lui Lostris era prins de 
lanţul de aur din jurul gâtului și porni cu pas vioi spre poarta 
grădinilor. Se duse exact la grota unde-l văzuse pe copil. Cu cât 
se apropia mai mult, cu atât simţea adrenalina curgându-i prin 
vene. Işi dădu seama că aceste sentimente nu sunt ale sale și 
că erau rodul unei influenţe exterioare. Fu ușor surprins cât de 
repede reuși să găsească grota. Se așeză pe malul acoperit de 
iarbă și începu să aștepte nici el nu știa ce. Totul părea liniștit și 
natural. Auzi ciripitul unei păsări aurii și ridică privirea să o vadă 


plutind spre o floare roșie și introducându-și ciocul lung și curbat 
între petalele florii și sorbindu-i nectarul. Apoi zbură ca o 
săgeată. Taita aşteptă, pregătindu-se să facă faţă la orice ar fi 
urmat. Auzi un tropăit ritmic, care-i era familiar, deși nu știa 
bine de unde să-l ia. Venea dinspre cărarea din spatele lui. Se 
întoarse în acea direcţie. Tropăitul încetă, dar reîncepu nu după 
mult timp. Pe cărare apăru o siluetă adusă de spate, având 
asupra sa un toiag lung. Bărbatul avea o barbă mare și argintie, 
însă, deși era cocoșat și foarte bătrân, se mișca cu agilitatea 
unuia mult mai tânăr. Părea că nu-l observase pe Taita care 
stătea liniștit pe malul heleșteului și merse de-a lungul malului, 
în cealaltă direcţie. Când ajunse în partea opusă, se așeză. Abia 
atunci își înălţă capul și se uită direct la Taita, care îl privea în 
tăcere. Simţi cum sângele îi fuge din obraji și apucă Talismanul 
lui Lostris în palmă, încremenit de uimire. Cei doi se uitară 
adânc unul în ochii celuilalt și fiecare-și văzu geamănul identic. 

— Cine ești? întrebă Taita în șoaptă după un timp. 

— Eu sunt tu, zise străinul, cu o voce pe care Taita o 
recunoscu a fi a lui. 

— Nu! izbucni Taita. Eu sunt unul singur, tu eşti o legiune. 
Porți semnul negru al labei de pisică. Eu sunt atins de semnul 
alb al Adevărului. Eşti o fantezie creată de Eos a zorilor. Eu sunt 
cel real. 

— Ne încurci cu încăpăţânarea ta, pentru că suntem unul și 
acelaşi om, zise bătrânul de pe celălalt mal. Dacă pui la îndoială 
existența mea, atunci o pui și pe-a ta. Am venit să-ți arăt 
comoara care ar putea fi a ta. 

— Nu vreau să mă uit, replică Taita, pentru că deja am văzut 
imaginile otrăvite pe care le creezi. 

— Nu vei îndrăzni să spui nu, pentru că, făcând astfel, îți vei 
nega propria fiinţă, zise reflexia sa. Ceea ce-ţi voi arăta acum n- 
a mai fost niciodată văzut de oameni. Privește în lac, tu, cel care 
ești eu însumi. 

Taita se uită în jos, la apele întunecate. 

— Nu e nimic acolo, spuse el. 

— Totul este acolo, zise celălalt Taita. Tot ce ne-am dorit 
vreodată cu adevărat eu și cu tine. Deschide-ţi Ochiul Interior și 
hai să privim împreună prin el! 


Taita făcu întocmai cum îi spusese spectrul, iar în fața lor 
apăru o imagine înceţoșată. Arăta de parcă s-ar fi uitat la un 
deșert întins de dune goale. 

— Acel deșert este existenţa noastră fără cunoașterea 
Adevărului, rosti celălalt Taita. Fără Adevăr, totul este steril și 
monoton. Dar uită-te dincolo de deșert, sufletul meu flămând. 

Taita îl ascultă. La orizont văzu o lumină puternică, un munte 
tăiat dintr-un diamant pur. 

— Acela este muntele spre care se îndreaptă toți clarvăzătorii 
și toți magii. Fac asta în van. Niciun muritor nu poate atinge 
lumina divină. Este muntele cunoașterii și înțelepciunii. 

— E minunat! șopti Taita. 

— Ne uităm la el de la mare distanţă. Minţile muritorilor nu-și 
pot imagina frumuseţile ce se zăresc de pe culmile lui. 

Taita văzu că bătrânul plângea de fericire și de emoție. 

— Putem sta pe vârful lui împreună și putem avea ceea ce 
niciun alt muritor n-a mai avut până acum. Nu există răsplată 
mai mare. 

Taita se ridică și se îndreptă încet spre marginea heleșteului. 
Se uită în jos la viziune și simţi o dorinţă mistuitoare, mai 
puternică decât tot ce simţise până atunci. Nu era o dorinţă 
rușinoasă, carnală. Era ceva la fel de curat, de nobil și de pur ca 
muntele de diamant. 

— Știu care-ţi sunt sentimentele, zise dublura sa, pentru că 
sunt și ale mele. Uită-te la trupul bătrân și slăbit care ne ţine 
prizonieri, continuă el ridicându-se în picioare. Compară-l cu 
forma perfectă pe care o aveai odinioară și care ar putea fi din 
nou a ta. Uită-te din nou în apă și îmbrățișează cu privirea ceea 
ce nimeni n-a mai văzut înaintea noastră și nici nu va mai vedea 
vreodată. Toate acestea ne sunt oferite. Nu e un sacrilegiu să 
refuzi un astfel de dar? Uită-te cum pălește, zise el arătând spre 
viziune. Oare o vom mai vedea vreodată? Alegerea este a 
noastră, a ta și a mea. 

Viziunea muntelui strălucitor se dizolvă în apele întunecate, 
lăsându-l pe Taita nefericit și gol pe dinăuntru. Imaginea lui se 
ridică în picioare și veni spre el. Deschise braţele ca să-l 
îmbrățișeze pe Taita, care se cutremură de repulsie. Impotriva 
lui însuși, ridică braţele ca să-i întoarcă gestul fratern. Înainte de 
a se atinge, un fulger albastru străluci între ei, iar Taita simţi un 
șoc ca o descărcare electrostatică, în momentul în care eul său 


se topi în el și se uniră. Glorioasa imagine a muntelui de 
diamant rămase în mintea lui mult după ce plecă de lângă 
heleșteu, ca să hoinărească prin grădină. 

Meren îl aștepta la poarta grădinii. 

— Te caut de câteva ore, fugi el în întâmpinarea lui Taita, însă 
e ceva foarte ciudat în legătură cu locurile acestea. Sunt o mie 
de cărări, dar toate duc exact în acest loc. 

— De ce m-ai căutat? 

Era inutil să-i explice lui Meren complexitatea grădinii 
vrăjitoarei. 

— Colonelul Tinat Ankut a sosit nu cu mult timp în urmă. 
Căpitanul Onka a dispărut, sunt bucuros s-o spun. N-am avut 
ocazia să vorbesc cu bunul colonel - deși știu că nu aș fi aflat 
prea multe de la el, pentru că nu e prea vorbăreț. 

— A venit singur? 

— Nu, mai sunt și alţii, o escortă formată din șase soldaţi și 
cam zece femei. 

— Ce fel de femei? 

— Le-am văzut doar de departe - eram de partea aceasta a 
lacului. Nu mi s-a părut nimic neobișnuit la ele. Păreau tinere, 
dar nu stăteau prea bine în șa. M-am gândit că ar trebui să-ţi 
spun de sosirea acestor oaspeţi. 

— Ai făcut foarte bine, bineînțeles, mă pot baza întotdeauna 
pe tine. 

— Ce te necăjește? Ai o expresie ciudată pe chip - un zâmbet 
uimit și ochi visători. Ce lucru necurat s-a mai întâmplat, 
magule? 

— Aceste grădini sunt foarte frumoase, zise Taita. 

— Bănuiesc că sunt frumoase într-un mod înspăimântător, 
replică Meren zâmbind încurcat. Nu pot explica de ce, dar nu-mi 
place acest loc. 

— Atunci hai să plecăm de aici, zise Taita. 

Când ajunseră în camera din sanatoriu, îi aștepta un asistent. 

— Am o invitaţie din partea doftoresei Hannah. Pentru că veţi 
pleca în curând din Grădina Norilor, ar dori să ia cina împreună 
cu voi în seara aceasta. 

— Transmite-i că primim cu bucurie invitația. 

— Voi veni să vă iau puţin înainte de apusul soarelui. 

Asistentul se întoarse după ei chiar când soarele alunecase 
puțin în spatele crestelor stâncilor. Îi conduse printr-o serie de 


curți și galerii acoperite. Mai întâlniră și alți oameni care 
mergeau grăbiţi pe acolo, însă trecură pe lângă ei fără a se 
saluta. Taita îi recunoscu pe câţiva dintre asistenții care 
avuseseră grijă de Meren. 

„Cum de n-am observat până acum cât de mari sunt aceste 
clădiri? Oare de ce n-am simţit dorinţa de a explora această 
zonă?” se întrebă el. 

Hannah le spusese că grădinile și sanatoriul fuseseră clădite 
cu secole în urmă, așa că nu era de mirare că erau atât de 
întinse, dar oare de ce nu-i stârniseră curiozitatea? Apoi își 
aminti cum încercase să le urmărească pe cele trei femei care 
se întorceau acasă și că-i lipsise dorința de a continua drumul. 
Nu aveau nevoie de gărzi sau de porţi, își dădu el seama. „Tin 
străinii departe punând bariere mentale ca să-i împiedice să 
intre - așa cum mi-au făcut mie și așa cum i-au făcut și lui 
Meren, când a venit să mă caute.” 

Trecură pe lângă un mic grup de femei care stăteau liniștite 
lângă o fântână într-una dintre curți. Una cânta la lăută, iar două 
dintre ele băteau în tamburine. Celelalte cântau un cântec trist. 

— Acestea sunt câteva dintre femeile pe care le-am văzut în 
această după-amiază, șopti Meren. 

Deși soarele se ascunsese după stânci, aerul era cald și 
plăcut, iar femeile erau subţire îmbrăcate. 

— Toate sunt însărcinate, murmură Taita. 

— Ca și cele pe care le-am întâlnit în prima noastră zi în 
crater, încuviință Meren. 

Preţ de o clipă, lui Taita ceva i se păru important în legătură 
cu acest detaliu, însă înainte de a medita asupra acestui lucru, 
traversară curtea și ajunseră la un portic din celălalt capăt al ei. 

— Vă las aici, le spuse însoţitorul lor, însă mă voi întoarce să 
vă iau după cină. Doftoreasa și ceilalţi oaspeţi vă așteaptă. Vă 
rog să intrați. 

Intrară într-o cameră mare, frumos mobilată și luminată de 
lămpi micuţe de sticlă care pluteau pe niște corăbii de jucărie 
într-un bazin ornamental din centru. Splendide aranjamente 
florale atârnau de-a lungul pereţilor sau creșteau în ghivecele de 
ceramică aranjate pe podeaua de mozaic. _ 

Hannah traversă camera și le ieși în întâmpinare. li luă de 
mână și îi conduse la ceilalţi oaspeţi care erau întinși pe 
canapele joase sau stăteau cu picioarele încrucișate pe perne. 


Era și Gibba acolo, împreună cu alţi trei doctori, doi bărbaţi și o 
femeie. Păreau foarte tineri pentru asemenea poziţii și pentru a 
fi iniţiaţi în minunatele tehnici medicale care erau cunoscute în 
Grădina Norilor. Celălalt oaspete era colonelul Tinat. Se ridică în 
picioare când Taita se apropie de el și îl salută plin de respect. 
Nu zâmbi, însă Taita nici nu se așteptase să facă asta. 

— Tu și colonelul Cambyses veţi cobori muntele în câteva zile, 
îi explică Hannah lui Taita. Colonelul Tinat a venit să fie escorta 
și călăuza voastră. 

— E o plăcere, și o onoare pentru mine, îl asigură Tinat pe 
Taita. 

Ceilalţi chirurgi se adunară în jurul lui Meren și se minunară 
de noul său ochi. 

— Îţi cunosc și celelalte realizări, Hannah, zise femeia, însă 
acesta este primul ochi pe care ai reușit să-l înlocuiești cu 
succes. 

— Au mai fost și altele, dar înainte de venirea ta aici, o 
corectă Hannah. Avem în faţa noastră dovada vie că orice parte 
a corpului omenesc poate fi înlocuită. Amabilii colonei care ne 
sunt oaspeți în această seară garantează pentru asta. 

Cei trei chirurgi se întoarseră spre Tinat. 

— Și tu, colonele? întrebă femeia. 

Ca răspuns, Tinat întinse brațul drept și flexă degetele. 

— Primul a fost tăiat de un războinic sălbatic cu o secure. 
Acesta se datorează priceperii doftoresei Hannah, zise el 
salutând-o cu mâna. 

Ceilalţi chirurgi se apropiară să-l examineze cu mai mare 
interes decât se uitaseră la ochiul lui Meren. 

— Nu există nicio limită în legătură cu părțile corpului pe care 
le poţi reconstrui? întrebă un chirurg bărbat. 

— Ba da, în primul rând, operaţia trebuie aprobată de oligarhii 
din Consiliul Suprem. În al doilea rând, partea de corp care 
rămâne trebuie să fie vie. Nu vom putea înlocui capul sau inima 
unui om, pentru că restul corpului ar muri până să-l putem 
însămânţa. 

Taita se simţi foarte bine în acea seară. Conversaţia 
chirurgilor atinse subiecte despre care el nu auzise niciodată 
până atunci. De îndată ce reținerea le fu spulberată de două 
cupe din minunatul vin făcut din strugurii ce creșteau în viile 
Grădinii Norilor, Meren și Taita îi întreţinură cu relatări despre 


lucrurile ciudate pe care le văzuseră în călătoriile lor. După cină, 
Gibba cântă la lăută, iar Taita îi ţinu hangul cu vocea. Când veni 
asistentul să-i ia pe Taita și pe Meren, Tinat merse o parte din 
drum cu ei. 

— Când o să coborâm muntele, colonele? îl întrebă Taita. 

— Mai stăm câteva zile. Trebuie să rezolv unele lucruri înainte 
de plecare. Vă voi anunţa din timp. 

— Ai văzut-o pe pupila mea, Fenn, de când am plecat din 
Mutangi? întrebă Taita. Mi-e foarte dor de ea. 

— Și ea pare la fel de atașată de tine. Când veneam încoace, 
am trecut prin sat. M-a văzut și a alergat după calul meu ca să 
mă întrebe de tine. Când i-am spus că vin să te iau, s-a bucurat 
foarte tare. Mi-a spus să te salut din partea ei. Pare sănătoasă și 
veselă. E o fată minunată și probabil că ești foarte mândru de 
ea. 

— Da, e o fată minunată! aprobă Taita. Și da, sunt mândru de 


ea. 
t Capitolul 61 


În noaptea aceea, visele lui Taita au fost foarte complexe și 
foarte aglomerate, populate în general cu bărbaţii și cu femeile 
pe care îi cunoștea. Unii erau străini, însă imaginile lor erau atât 
de meticulos zugrăvite, încât păreau oameni în carne și oase și 
nu doar simple plăsmuiri. Visele erau legate printr-un singur fir: 
în toate aștepta să se întâmple ceva minunat - căuta o comoară 
care era foarte aproape de el. Se trezi la prima rază de lumină 
cuprins de o exaltare căreia nu-i găsea nicio explicaţie. || lăsă pe 
Meren sforăind și ieși pe pajiștile pe care nu se uscase roua. 
Soarele abia luminase stâncile. Fără să stea prea mult pe 
gânduri și după ce verifică dacă avea talismanul la gât, porni 
încă o dată spre grădini. 

Când intră, sentimentul lui de stare de bine crescu în 
intensitate. Nu se sprijini în toiag, ci îl puse pe umăr și porni 
înainte cu pași mari și hotărâți. Cărarea spre grota copilului nu 
era nici acum ascunsă. Când ajunse acolo, văzu că nu se afla 
țipenie în jur. De îndată ce se asigură că era singur, cercetă cu 
atenţie locul, căutând urme care ar putea trăda prezența 
vreunei ființe umane. Nimeni nu fusese acolo. Nici chiar acolo 
unde stătuse sinele său, deși pământul era moale acolo, nu 
exista vreo urmă de picior. N-avea nicio noimă. Incepuse să-i fie 
foarte greu să mai aibă încredere în propria judecată și să 


accepte dovezile pe care i le ofereau mintea și simțurile. 
Vrăjitoarea îl conducea la graniţa cu nebunia. Treptat, își dădu 
seama că se aude muzică: clinchetele argintii ale tamburinelor 
și ritmul unei tobe. Strângând talismanul în mână, se întoarse 
încet spre intrarea în grotă, pe jumătate îngrozit, pe jumătate 
sfidând ceea ce ar putea vedea. 

Din gura peșterii ieși o procesiune solemnă și păși pe stâncile 
acoperite de mușchi. Patru creaturi ciudate purtau pe umeri un 
palanchin de aur și fildeș. Primul era Thoth, cel cu cap de ibis, 
zeul înţelepciunii. Cel de-al doilea era Anuke, zeița războiului, 
maiestuoasă în armura de aur și înarmată cu arc și săgeți. Cel 
de-a treilea era Heh, zeul infinitului și al vieţii îndelungate, cu 
fața verde ca un smarald și cu ochii galbeni strălucitori - acesta 
ducea cu el ramura de palmier a Milionului de Ani. Ultimul era 
Min, zeul virilităţii și al fertilităţii, care purta o coroană din pene 
de vultur; falusul său era erect, ridicat din zona genitală ca o 
coloană de marmură. 

Pe palanchin stătea o siluetă splendidă, de două ori mai înaltă 
decât orice muritor. Purta o fustă din fir de aur. Brățările de la 
mâini și de la glezne erau din aurul cel mai pur, platoșa de piept 
era incrustată cu pietre preţioase - lapislazuli, turcoaz, carneol 
-, iar pe cap avea cele două coroane ale Egiptului, în frunte cu 
capetele cobrei regale și cu vulturul. Așezate în cruce, peste 
pieptul acoperit de bijuterii ţinea simbolicele bice ale puterii. 

— Te salut, faraon Tamose! îl salută Taita. Eu sunt Taita, cel 
care ţi-a eviscerat corpul pământean și te-a îmbălsămat în 
timpul celor nouăzeci de zile de doliu. Ți-am înfășurat trupul 
neînsufleţit în bandaje de mumificare și te-am așezat într-un 
sarcofag de aur. 

— Te recunosc și te salut, Taita din Gallala, tu cel care ai fost 
odinioară mai slab decât faraonul, dar care vei fi mai puternic 
decât orice faraon care a trăit vreodată. 

— lar tu ai fost faraonul Egiptului, cel mai mare regat de pe 
pământ. Nu poate fi cineva mai puternic decât tine. 

— Apropie-te de lac, Taita. Uită-te în el și vezi ce soartă te 
așteaptă. 

Taita se apropie de marginea lacului și privi în apă. Pentru o 
clipă, îl cuprinse ameţeala. Părea că stă pe vârful celui mai mare 
munte de pe pământ. Oceane, deșerturi și lanţuri de munți mai 
mici erau răspândite sub el. 


— Priveşte toate regatele de pe pământ, zise imaginea 
faraonului. Privește toate orașele și templele, pășunile, pădurile 
și câmpiile verzi. Privește minele și carierele din care sclavii scot 
la lumină metale preţioase și pietre strălucitoare. Privește 
comorile și arsenalul care s-a adunat de secole. Toate acestea 
vor fi ale tale. 

Faraonul mișcă bicele de aur, iar scena se schimbă în fața 
ochilor lui Taita. Pe câmpii mărșăluiau armate puternice. Penele 
de la coifurile de bronz ale luptătorilor se mișcau ca spuma 
mării. Armurile, săbiile și vârfurile de lance străluceau ca stelele 
din cer. Caii trăgeau după ei care de luptă. Marșul soldaților și 
zguduitul roţilor carelor cutremurau pământul. Rândurile din 
spate ale acestei vaste armate erau acoperite de praf, încât 
păreau fără sfârșit. 

— Acestea sunt armatele pe care le vei comanda, strigă 
faraonul. 

Flutură din nou bicele, iar scena se schimbă încă o dată. 

În faţa ochilor lui Taita se așternu o întindere nesfârșită de 
mări și oceane. Pe suprafața lor pluteau flote de corăbii de 
război. Erau galere și corăbii cu două rânduri de vâsle, iar 
pânzele lor erau pictate cu dragoni și bivoli, lei, monștri și 
creaturi mitice. Vâslașii se mișcau în ritmul impus de tobe, iar 
apele se învolburau în jurul ramelor lungi de bronz. Vasele de 
război erau atât de numeroase, încât acopereau mările și 
oceanele dintr-o parte într-alta a orizontului. 

— Priveşte, Taita! Acestea sunt corăbiile pe care le vei 
comanda. Nimeni din ţara noastră nu te va întrece. Vei avea 
putere și vei domina întregul pământ și oamenii de pe el. 
Faraonul îndreptă bicele spre el. Vocea lui părea că umple tot 
aerul și că adoarme simţurile, ca tunetul din cer. Aceste lucruri 
îți sunt la îndemână, Taita din Gallala. Faraonul se opri și atinse 
umărul lui Min cu bicele. Marele falus al zeului zvâcni. Vei avea 
virilitate și potenţă neobosită. Când atinse umărul lui Heh, zeul 
infinitului și al traiului îndelungat, acesta mișcă ramura de 
palmier a Milionului de Ani. Vei fi binecuvântat cu eternitate într- 
un corp întreg și perfect. Apoi îl atinse pe Thoth, zeul 
înţelepciunii și al cunoașterii, care-și deschise ciocul lung și 
curbat și scoase un sunet răgușit și șuierător. Ți se va da cheia 
înțelepciunii, a cunoașterii și a învăţăturii. 


Când faraonul atinse ultima figură de natură divină, Anuke 
lovi scutul cu sabia. 

— Vei triumfa în războaie și vei domni peste pământ, cer și 
mare. Bogăţiile tuturor ţărilor vor fi sub comanda ta, iar oamenii 
acelor ţări ţi le vor așterne la picioare. Toate acestea ţi se oferă, 
Taita din Gallala. Trebuie doar să întinzi mâna ca să le iei. 

Imaginea de aur a faraonului stătea dreaptă și-l privea pe 
Taita cu ochii aprinși. Apoi, solemn, zeii cărară palanchinul 
înapoi în grota întunecată. Viziunea păli, apoi dispăru complet. 

Taita se prăbuși pe iarbă murmurând: 

— Gata, nu mai pot. Nu mai pot să fac faţă acestor ispite. 
Toate aparţin Marii Minciuni, însă nu-i poate rezista niciun 
muritor. În ciuda logicii, mintea mea jinduiește să le dea crezare 
și să le considere adevărate. Au trezit în mine o foame și un dor 
care-mi vor distruge simţurile și-mi vor răpi sufletul etern. 

Când plecă de lângă grotă și cobori, îl găsi pe Meren 
așteptându-l la poarta grădinii. 

— Am încercat să te caut, magule. Aveam o premoniţie că 
ești în mare pericol și că ai nevoie de ajutorul meu, însă m-am 
rătăcit în această junglă. 

— Totul e bine, Meren. Nu ai de ce să-ţi faci griji, deși pun 
mare preţ pe ajutorul tău. 

— Femeia doctor întreabă de tine. Nu știu ce vrea, însă 
instinctele îmi spun că nu trebuie să avem prea multă încredere 
în ea. 

— O să ţin cont de sfatul tău. Totuși, bunule Meren, până 
acum nu ne-a tratat rău, nu-i așa? 

— Probabil că e vorba de mai mult decât de amabilitate în 
gesturile ei. 


t Capitolul 62 


Hannah trecu direct la subiect, imediat ce-l salută. 

— Colonelul Tinat Ankut mi-a transmis un mesaj din partea 
Consiliului Suprem, semnat de lordul Aquer. Imi cer scuze dacă 
te voi supăra sau dacă te voi face să roșești, însă sunt 
însărcinată să te consult și să scriu un raport complet despre 
starea ta de sănătate. S-ar putea să dureze puţin. Ţi-aș fi 
recunoscătoare dacă ai veni cu mine ca să putem începe 
imediat. 

Pe Taita îl surprinse tonul autoritar al lui Hannah, însă își dădu 
seama că un decret din partea Curţii Supreme avea aceeași 


forță în Jarri pe care o avea în Karnak un ordin al faraonului 
însoţit de sigiliul cu vultur. 

— Desigur, Hannah. Mă supun bucuros acestui decret. 

Camerele spaţioase ale lui Hannah se aflau în partea 
îndepărtată a sanatoriului și erau văruite. Erau austere și curate. 
Pe peretele din spate, de-a lungul unor rafturi de piatră erau 
aranjate două rânduri de containere mari de sticlă, în fiecare 
dintre ele plutea un fetus uman într-un lichid care era în mod 
evident un fel de conservant. Pe raftul de jos, cei nouă fetuși 
erau aranjaţi în funcţie de vârsta la care fuseseră scoși din uter. 
Cel mai mic părea de dimensiunea unei larve, iar cel mai mare 
era aproape de termenul de naștere. Pe raftul de sus, fetușii 
erau foarte deformatţi, unii cu mai mult de doi ochi, ceilalţi cu 
membre lipsă, iar unul cu două capete identice. Taita nu mai 
văzuse niciodată o asemenea colecţie. Chiar dacă era chirurg 
obișnuit să vadă carnea mutilată și deformată a corpului uman, 
simţi o repulsie în fața acestei expoziţii patetice de relicve. 

„Probabil că e interesată de reproducerea umană”, se gândi 
el, amintindu-și că văzuse neobișnuit de multe femei gravide de 
când se afla la Grădina Norilor. În restul camerei nu se afla 
decât o masă mare de consultaţie, tăiată dintr-un singur bloc de 
piatră. Taita își dădu seama că o folosea probabil pentru operaţii 
și pentru nașteri, pentru că în partea de la cap erau săpate niște 
canale, iar în partea de la picioare se afla o gaură prin care se 
scurgeau fluidele într-un bol pus pe podea, dedesubt. 

Hannah începu examinarea și îl rugă pe Taita să-i dea o 
mostră de urină și de fecale. Acesta fu puţin surprins. Mai 
întâlnise un chirurg în Ecbatana care avea o fascinaţie morbidă 
față de procesul excretor, însă nu se așteptase să fie cineva cu 
statutul lui Hannah care să arate același interes. Cu toate 
acestea, se duse ascultător într-o cămăruţă, unde un asistent îi 
dădu un vas mare și o cană de apă cu care să se spele după ce-i 
va fi satisfăcut cererea. Când se întoarse la Hannah, aceasta îi 
examină urina și fecalele și îl rugă să se întindă pe masă. După 
ce se întinse, Hannah își mută interesul de la conținutul 
intestinelor lui, la examinarea nasului, a ochilor, a urechilor și a 
gurii. Asistentul ei folosi un disc de argint șlefuit pentru a 
direcționa lumina de la o lampă cu ulei spre ele. Apoi își lipi 
urechea de pieptul lui și îi ascultă atent respiraţia și bătăile 
inimii. 


— Ai inima și plămânii unui bărbat tânăr. Nici nu e de mirare 
că ești un Muritor cu Viaţă Lungă. Ce păcat că nu ne este permis 
să bem apă din Fântână! Vorbea mai mult pentru ea decât cu el. 

— Fântână? întrebă el. 

— Nu contează, zise ea dându-și seama că spusese mai mult 
decât era cazul și încercând să treacă mai departe. Nu lua în 
seamă sporovăiala unei femei bătrâne, continuă fără să ridice 
privirea și continuând consultaţia. 

Taita își deschise Ochiul Interior și văzu că marginile aurei ei 
erau deformate, un semn de regret că adusese vorba despre 
Fântână. Apoi văzu deformarea și mai clar, iar aura ei se întări 
atunci când își închise mintea ca să nu mai răspundă la nicio 
întrebare de-ale lui legată de acest subiect. Era cu siguranţă 
unul dintre secretele frăției. Dar Taita era hotărât să aștepte 
momentul oportun pentru a afla mai multe. 

Hannah termină de examinat pieptul, apoi se dădu în spate și 
îl privi în ochi. 

— Acum trebuie să-ţi examinez rana bărbăţiei tale, zise ea. 

Instinctiv, Taita se chirci și se acoperi cu amândouă mâinile. 

— Magule, nu ești bărbat în carne și spirit. Carnea ta e 
vătămată. Cred că voi putea s-o vindec. Mi s-a poruncit să fac 
asta de către o autoritate pe care nu îndrăznesc s-o numesc. 
Poţi să te opui, iar în cazul acesta voi fi forțată să-mi chem 
asistenții și, la nevoie, chiar pe colonelul Tinat Ankut și pe 
oamenii săi să mă ajute. Sau ai putea să te lași examinat de 
bunăvoie și să ne ușurezi viața amândurora. 

Taita încă ezita. 

— Te respect din suflet, continuă ea. Nu vreau să te umilesc 
în niciun fel. Din contră, vreau să te feresc de umilință. Nimic nu 
m-ar mulțumi mai mult decât să te pot vindeca, în așa fel încât 
să poţi să obţii respectul tuturor de pe pământ atât pentru 
spiritul, cât și pentru trupul tău perfect. 

Ştia că-i fusese întinsă o altă capcană, însă nu era chip să-i 
reziste. În orice caz, dacă avea să coopereze, asta îl aducea cu 
un pas mai aproape de Eos. Închise ochii și ridică mâinile de pe 
zona genitală. Își încrucișă braţele pe piept și se întinse cuminte 
pe masă. Simţi cum Hannah îi ridică poalele tunicii și cum îl 
atinge încet. Involuntar, imaginile pe care i le pusese copilul în 
minte îi reveniră. Își încleștă dinţii și își înăbuși un geamăt. 


— Am terminat, zise Hannah. Mulţumesc pentru curaj. Le voi 
trimite celor din Consiliul Suprem raportul prin intermediul 
colonelului Tinat Ankut mâine, când plecaţi de aici. 

Mâine, se gândea el. Știa că ar fi trebuit să se simtă ușurat că 
scăpa din iadul și din mascarada aceasta pe care o numeau 
paradis. În schimb, trăia tocmai emoția inversă. Nu voia să 
plece, ba mai mult, abia aștepta să i se permită să se întoarcă. 
Eos se mai juca și acum cu mintea lui. 


t Capitolul 63 


Cu o oră înainte de răsăritul soarelui, colonelul Tinat și 
escorta sa îi așteptau în curtea grajdului pe Taita și pe Meren. 
Meren căra bagajele, îl puse pe-al său pe cal, apoi se duse la 
Năluca pentru a-l prinde pe al lui Taita în spatele șeii. Când Taita 
se apropie de ea, iapa necheză bucuroasă și scutură viguros din 
cap. 

— Și mie mi-a fost dor de tine, zise el mângâindu-i grumazul. 
Dar cred că te-au îndopat cu prea mult mei, o certă el. Sau ești 
din nou gestantă. 

Incălecară și se ţinură după trupa lui Tinat printre colonade și 
de-a lungul pajiștilor, îndreptându-se spre malul lacului. Clădirile 
sanatoriului păreau pustii: nu se vedea niciun semn de viaţă, în 
afară de aburul care se ridica din gurile de aerisire ale ţevilor 
care transportau apele calde de la izvoare prin podele. Era ușor 
dezamăgit, pentru că fusese sigur că Hannah va ieși să-i 
petreacă. Trecuseră împreună prin multe în ultimele săptămâni. 
li respecta cunoștințele și dedicarea faţă de profesie și începuse 
s-o placă. Işi întoarse din nou privirea spre drum și urmă escorta 
prin pădure. Tinat era în fruntea convoiului. Vorbise cu Taita o 
singură dată de când plecaseră de la sanatoriu, doar pentru a-l 
saluta politicos. Taita simţea că dorinţa nenaturală de a rămâne 
în Grădina Norilor scade treptat, pe măsură ce se apropiau de 
gura tunelului din peretele craterului care ducea spre lumea 
exterioară. Se înveseli la gândul că se va reîntâlni cu Fenn. 
Meren fluiera cântecul lui de marș favorit, un sunet monoton și 
fără ritm, însă era un semn că era binedispus. Taita se obișnuise 
cu acest cântec de-a lungul miilor de leghe în care-l ascultase, 
așa că nu-l mai deranja. Când porţile apărură în faţa lor, Tinat 
încetini și veni lângă Taita. 

— Ar trebui să vă puneţi pelerinele pe voi. În tunel va fi frig, 
iar în cealaltă parte va fi și mai frig. Trebuie să stăm împreună 


când intrăm în tunel. Nu rămâneți în urmă. Maimuţele sunt 
imprevizibile și pot fi periculoase. 

— Cine le controlează? întrebă Taita. 

— Nu știu. N-am văzut niciodată pe nimeni de câte ori am 
trecut pe aici. 

Taita îi studie aura și văzu că spunea adevărul. Se feri să se 
uite la maimuțe când ajunseră în dreptul lor. Una dintre ele sări 
în faţă și veni să-i miroasă piciorul, iar Năluca tresări speriată. 
Celelalte două maimuțe își mișcară ameninţător capul, însă îi 
lăsară să treacă. Cu toate acestea, Taita simţi că fuseseră cât 
pe-aici să-i atace, iar dacă s-ar fi întâmplat asta, nu ar fi avut 
nimeni ce să le facă. Se aplecă în șa când intrară în tunel, iar 
gluga de pe cap i se frecă de stâncă. Ca și la venire, tunelul li se 
păru fără sfârșit, însă, în cele din urmă, auziră vântul suflând cu 
putere și zăriră lumina cenușie în faţa lor. leșiră în peisajul 
magnific și auster, atât de diferit de frumusetea pură din 
Grădina Norilor. Maimuţele se adunară în jurul lor, însă, în cele 
din urmă, se dădură deoparte ca să-i lase să plece. leșiră pe 
cărare simțind cum vântul le biciuie fețele. Se înveliră bine cu 
pelerinele de piele, iar caii își plecară capul și înaintară cu vântul 
în faţă. Cozile le fluturau la spate, respiraţia scotea aburi în 
aerul rece, iar copitele le alunecau pe gheaţă. Tinat era încă 
lângă Taita când se aplecă spre el, își lipi buzele de urechea lui 
și îi zise: 

— Până aici n-am putut vorbi cu tine, dar acum vântul ne va 
acoperi vocile, zise el. Nu știu care dintre oameni a fost 
însărcinat să mă spioneze. Cel mai bine e să nu ai încredere în 
nimeni de la sanatoriu, începând cu Hannah. Sunt cu toţii spioni 
ai oligarhilor. 

De sub gluga de piele, Taita îl studie atent. 

— Știu că te neliniștește ceva, colonele, și cred că până acum 
ţi-am demonstrat că poţi avea încredere în mine. 

— Mă neliniștește faptul că mă vezi ca pe un egiptean 
renegat, un trădător al faraonului meu și al ţării mele. 

— Și nu este așa? 

— Nu. Tânjesc cu toată fiinţa mea să fug din acest loc bântuit 
în care un mare rău și-a înfipt rădăcinile adânc în pământ și în 
sufletele locuitorilor lui. 

— Nu asta mi-ai spus înainte. 


— Nu. Asta se întâmpla pentru că Onka era pe aproape. Nu aș 
fi putut să-ţi spun ce am pe suflet. De data aceasta am reușit să 
scap de sub privirea lui vigilentă. Una dintre femeile lui este 
spioana noastră. l-a pus în vin un praf care l-a făcut să nu-și mai 
dorească să vină să te ia de aici și să te aducă în Mutangi. M-am 
oferit eu în locul lui. 

— Ce rol joacă Onka? 

— Este unul dintre cei mai importanţi spioni ai Consiliului 
Suprem. A fost pus să ne vegheze, mai ales pe tine. Sunt 
conștienți de cât de important ești. Deși poate că nu știi, ai fost 
adus în mod deliberat în Jarri. 

— Cu ce scop? 

— Nu-ţi pot spune asta, pentru că nu știu. Sunt aici de mai 
puțin de zece ani, însă am văzut mulţi bărbaţi de seamă venind 
aici ca din pură întâmplare. Insă oligarhii știau că sosesc. Așa 
cum știau și de sosirea ta. Îţi imaginezi câţi oameni importanţi 
au fost aduși în Jarri în acest fel, de-a lungul secolelor? 

— Mi se pare că sunt multe straturi în această societate, zise 
Taita. Vorbești de „ei” și de „noi”, de parcă aţi fi în tabere 
separate. Cine sunt „ei” și cine reprezintă „noi”? Nu sunt și ei 
tot egipteni? Pe mine în ce tabără mă incluzi? 

Tinat răspunse simplu: 

— Te consider unul de-ai noștri pentru că te cunosc suficient 
de bine să-mi dau seama că ești bun și corect. Îmi dau seama că 
ai niște daruri deosebite. Ești un om puternic. Cred că s-ar putea 
să fii salvatorul nostru, trimis să pui capăt răului care îi 
controlează pe oligarhi și dirijează toate lucrurile în Jarri. Mai 
sper că, dacă poate fi distrus de un om, tu vei fi cel care 
distruge cel mai mare rău care a existat vreodată. 

— Despre ce rău e vorba? întrebă Taita. 

— E motivul pentru care am fost trimis aici. E motivul pentru 
care ai fost trimis după mine, răspunse Tinat. Cred că înţelegi la 
ce mă refer. 

— Fii mai explicit, insistă Taita. 

Tinat dădu din cap. 

— Faci bine că încă nu ai încredere în mine. Motivul pentru 
care faraonul Nefer Seti te-a trimis în sud a fost să cauţi și să 
distrugi stavilele care au fost puse în calea râurilor care o 
hrănesc cu apă pe Mama NII, ca să poată din nou curge prin 


Egipt și să hrănească ţara noastră. Apoi scopul tău este să o 
distrugi pe cea care a ridicat acele stavile. 

— Retractez ce ţi-am spus mai demult. Eşti un soldat loial și 
un patriot. Avem o singură cauză și aceea este una dreaptă. Dar 
cum să procedăm? Ce sugestii ai? 

— Prima noastră grijă va fi să identificăm inamicul. 

— Oligarhii? sugeră Taita, testându-i capacitatea de a înţelege 
grandoarea misiunii lor. 

— Oligarhii nu sunt singuri. Sunt ca niște oameni de paie, 
niște marionete care se maimuţăresc pe scena Consiliului 
Suprem. Altcineva este în spatele lor. Un lucru sau o ființă 
nevăzută. Oligarhii nu fac decât să-i asculte ordinele, iar 
venerarea acestei fiinţe fără nume este religia din Jarri. 

— Ai idee ce ar putea fi acest lucru? E un zeu sau crezi că eo 
fiinţă muritoare? 

— Eu sunt doar un soldat. Știu să lupt și să conduc războaie. 
Nu înțeleg această prezenţă întunecată. Tu ești magul. Tu 
înţelegi lumea de dincolo. Sper din tot sufletul că vei prelua 
comanda noastră și ne vei călăuzi și sfătui. Fără cineva ca tine 
în fruntea noastră nu suntem luptători, ci copii rătăciţi. 

— De ce nu v-aţi răsculat împotriva oligarhilor ca să preluaţi 
puterea? 

— Pentru că s-a întâmplat asta în trecut, acum două sute 
doisprezece ani. Atunci a avut loc o revoltă în Jarri. In primele 
zile a avut succes. Oligarhii au fost luaţi și executați. Apoi o 
teribilă molimă s-a abătut asupra ținuturilor. Victimele au murit 
în agonie, cu sângele curgându-le din gură, din urechi, din nas și 
din celelalte orificii ascunse ale corpului. A fost o boală care i-a 
atins doar pe eliberatori și i-a cruțat pe cei care fuseseră loiali 
Consiliului Suprem și care o veneraseră pe zeița secretă. 

— De unde știi aceste lucruri? 

— Povestea revoltei este sculptată pe pereţii sălii consiliului 
ca un avertisment pentru toţi cetăţenii din Jarri, răspunse Tinat. 
Nu, magule. Sunt perfect conștient de puterea pe care vrem s-o 
îndepărtăm și de riscul la care ne expunem. M-am gândit la asta 
fără încetare de când te-am găsit la Tamafupa. Singura noastră 
speranţă este ca tu să preiei controlul asupra forței întunecate, 
iar noi să-i distrugem pe oligarhi și pe muritorii care-i susţin. Nu 
știu dacă vei reuși să distrugi răul însuși, însă mă rog la toţi zeii 
din Egipt ca, datorită înţelepciunii și magiei tale, să ne protejezi 


de influenţa ei suficient de mult încât să putem fugi din Jarri. De 
asemenea, sper că prin puterile pe care le ai să poţi distruge 
stăvilarele pe care le-a pus acea ființă sau acel lucru în calea 
afluenților Nilului. 

— Am încercat o dată să distrugem zidul de Pietre Roșii, eu și 
Meren. Atunci și-a pierdut Meren ochiul. 

— N-aţi reușit pentru că aţi folosit doar forţa fizică. În acel 
moment nu v-aţi dat seama că problema are implicaţii adânci și 
sinistre. Știm că șansele noastre de reușită sunt infinit de mici, 
însă eu și oamenii mei suntem pregătiţi să ne dăm și viața 
pentru asta. Vrei să încercăm? Vrei să fii conducătorul nostru? 

— De aceea am venit în Jarri, zise Taita. Avem mult de lucru. 
Așa cum ai spus și tu, nu va fi ușor să scăpăm de aici. Trebuie 
să profităm de faptul că suntem singuri și că nu ne urmărește 
nimeni. Inainte de toate, trebuie să-mi spui în ce stadiu sunteți 
cu pregătirile în acest moment. Câţi oameni ai, femei și bărbaţi? 
Ce ordine ai dat până acum? Apoi îţi voi spune ce am observat 
eu și care sunt concluziile pe care le-am tras. 

— Așa trebuie să acţionăm. 

Ca să lungească drumul cât mai mult și ca să poată profita de 
fiecare moment pe care-l puteau petrece împreună, Taita se 
prefăcu a fi slăbit și obosit. Făcură opriri multe ca să se poată 
odihni și chiar și atunci când era în șa, o obligă pe Năluca să 
meargă la pas. Tinat, care înțelesese intenţiile lui Taita, fu 
pregătit să-i dea un raport complet despre planurile și 
pregătirile de luptă ale forțelor sale. 

Când termină ce avea de spus, Taita îi zise: 

— Mi se pare că nu sunteți suficient de puternici să îi 
răsturnaţi pe oligarhi, ca să nu mai vorbesc de puterea care se 
ascunde în spatele lor. Din ceea ce mi-ai spus, majoritatea 
oamenilor care-ţi sunt loiali sunt în închisoare, în mine sau în 
carierele de piatră. Câţi dintre aceștia crezi că vor putea 
călători, ca să nu pomenesc că va trebui să porți lupte ca să-i 
eliberezi? 

— Cu siguranţă că nu putem aduna suficient de mulţi soldaţi 
ca să-i alungăm pe oligarhi prin luptă corp la corp, să-i 
capturăm, apoi să punem stăpânire peste întreaga ţară. Nu m- 
am gândit niciodată la asta. M-am gândit ca printr-un 
subterfugiu să-i capturăm pe oligarhi și să-i ţinem prizonieri 
până când oamenii mei vor fi eliberaţi și vom putea pleca din 


Jarri. Știu că este un plan amărât care are toate șansele să dea 
greș fără ajutorul tău. 

Taita îl chemă pe Meren să le ţină companie. 

— Meren, după cum știi, este tovarășul meu credincios, un 
soldat brav și inteligent. Aș vrea să-l consideri locţiitorul tău. 

Tinat acceptă fără să ezite. 

— Accept recomandările tale. 

In timp ce coborau muntele pe poteca abruptă, cei trei 
discutară planul general, dezbătând fiecare etapă și încercând 
să identifice modalităţi să-l întărească. Timpul parcă zbură și nu 
după mult timp sub ei se zăriră acoperișurile citadelei. Opriră 
caii și descălecară, ca să poată să scoată de pe ei pelerinele 
grele de piele și celelalte haine de munte. 

— Nu mai avem prea mult timp să vorbim, îi zise Taita lui 
Tinat. Tu și Meren știți ce aveți de făcut. Acum vă voi explica 
planul meu. Colonele Tinat, tot ceea ce mi-ai spus până acum 
are un sâmbure de adevăr și coincide cu propriile mele 
observaţii și concluzii. Un clarvăzător și un mag mult mai mare 
ca mine mi-a vorbit despre prezența întunecată de care mi-ai 
pomenit și tu. Această așa-zisă zeiţă nu este nici de natură 
divină, nici nemuritoare, ci este atât de bătrână, încât a putut 
acumula puteri pe care nicio ființă muritoare nu le-a mai avut 
vreodată. A luat numele de Eos, fiica răsăritului, și are o sete 
necruțătoare de putere. Am aflat toate acestea de la magul 
Demeter, pe care l-a cunoscut și Meren, zise Taita privind spre 
Meren, așteptând să-i confirme spusele. 

Meren dădu aprobator din cap: 

— A fost într-adevăr un mare om, însă trebuie să te contrazic, 
magule. N-a fost mai mare decât tine. 

Taita zâmbi cu indulgență la complimentul lui Meren. 

— Meren cel Loial, sper că nu vei ajunge niciodată să-mi 
cunoști adevăratele defecte și lipsuri. Totuși, ca să continuăm, 
Demeter a întâlnit-o pe Eos faţă în faţă. În ciuda puterii și a 
înţelepciunii sale, aproape că l-a distrus la prima întâlnire, iar la 
a doua chiar a făcut-o. Eu și Meren am urmărit neputincioși cum 
moare, însă a trăit suficient lângă mine încât să-mi poată 
transmite informaţii vitale despre Eos. El mi-a explicat că planul 
ei când a secat Nilul a fost să reducă Egiptul la stadiul la care 
poporul s-o primească cu braţele deschise ca pe o salvatoare. În 
acest fel, va putea prelua conducerea celor două regate. Cu 


toate bogăţiile și puterea din Egipt în spatele ei, se va putea 
arunca asupra altor popoare și ţări, asemenea unui vultur într-o 
ceată de vrăbii. Dorinţa ei supremă este să-i subjuge pe toţi. 

Tinat ascultase fermecat, însă acum interveni: 

— Unde a întâlnit-o Demeter pe Eos? Aici, în Jarri? 

— Nu, era într-un ţinut îndepărtat, unde a trăit odinioară, în 
maăruntaiele unui vulcan. Se pare că a plecat de acolo și a venit 
aici. Are nevoie să-și tragă puterile din focurile subterane și din 
apele în clocot. Indiciile lui Demeter m-au condus către Jarri. 

Toţi trei se întoarseră în șa și priviră spre culmile înroșite. 

— Aici sunt trei vulcani, zise Tinat în cele din urmă. Care 
dintre ei este sălașul ei? 

— Grădina Norilor este sălașul ei, răspunse Taita. 

— De unde știi? 

— Mi s-a arătat în timpul șederii mele acolo. 

— Ai văzut-o? exclamă Meren. 

— Nu pe Eos însăși, însă mi-a apărut sub multe forme. 

— Nu te-a atacat și pe tine așa cum l-a atacat pe Demeter, 
magul de care vorbeai mai devreme? întrebă Tinat. 

— Nu, pentru că vrea ceva de la mine. Când va obţine acel 
lucru, nu va ezita să mă distrugă. Însă până atunci sunt în 
siguranţă - cât de în siguranţă poate fi orice și oricine se află în 
preajma ei. 

— Ce vrea de la tine? întrebă Tinat. Pare că deja are tot ce și- 
ar putea dori. 

— Vrea de la mine înțelepciune și cunoștințe pe care ea nu le 
are. 

— Nu înţeleg. Vrei să spui că vrea s-o înveţi ceva? 

— E ca un vampir, însă, în loc de sânge, suge esenţa și 
sufletul victimei ei. A făcut la fel cu clarvăzătorii și cu magii de-a 
lungul secolelor. Mi-ai povestit de cei pe care i-ai adus în Jarri, 
colonele. Ce s-a întâmplat cu ei? 

— Căpitanul i-a dus sus pe munte pe această cărare. Nu știu 
ce s-a întâmplat cu ei după aceea. Poate că trăiesc pe undeva 
prin sanatoriu. Poate că lucrează cu doftoreasa Hannah. 

— S-ar putea să ai dreptate, însă eu nu cred asta. Eu cred că 
au fost secătuiți de înțelepciune și de cunoștințe de această 
vrăjitoare. 

Tinat se uită la el înspăimântat. Când îi puse următoarea 
întrebare, vocea îi era schimbată - foarte înspăimântată: 


— Atunci ce crezi că s-a ales de ei, magule? 

— Ai văzut crocodilii din lac? Ai remarcat că sunt uriași? 

— Da, zise Tinat, cu voce la fel de pierită. 

— Cred că acesta este răspunsul la întrebarea ta. 

Tinat rămase tăcut o vreme, apoi întrebă: 

— Eşti dispus să-ţi riști viața, magule? 

— Este singurul fel în care mă pot apropia de ea. Trebuie să 
mă apropii de ea însăși, nu de o creaţie a ei. Atunci s-ar putea 
să-mi dea, fără să vrea, ocazia pe care o aștept. S-ar putea să 
mă subestimeze și s-o prind cu garda jos. 

— Ce se va întâmpla cu oamenii mei dacă nu reușești? 

— Trebuie să fugiţi cu toţii din Jarri. Dacă veţi rămâne, va 
însemna moarte sigură pentru voi. 

— Moartea este de preferat unei vieţi de sclavie, zise Tinat cu 
obișnuita lui gravitate. Prin urmare, ești hotărât să te întorci la 
Grădina Norilor? 

— Da, trebuie să mă întorc în bârlogul vrăjitoarei. 

— Cum vei reuși să faci asta? 

— Prin ordinul Consiliului Suprem. Cred că Eos le va ordona să 
mă trimită la ea. Tânjește după sufletul meu. 


+ Capitolul 64 


Când coborâră ultima pantă a muntelui, văzură un grup mare 
de călăreţi venind spre ei. Când cele două cete se aflau la mai 
puţin de câteva sute de pași, unul dintre ciudaţii călăreți ţâșni 
spre ei. Când se apropie, Meren exclamă: 

— E Onka! 

— Noul tău ochi e la fel de ager ca și cel vechi, îl admiră Taita 
și se uită cu Ochiul Interior la călăreţul care se apropia. 

Aura lui Onka era în flăcări, sfârâind ca lava unui vulcan activ. 

— Căpitanul e mânios, zise Taita. 

— Are și de ce, recunoscu Tinat. Noi doi nu vom mai putea 
niciodată să mai stăm de vorbă între patru ochi. Totuși, dacă ai 
să-mi transmiţi vreun mesaj, poţi s-o faci prin intermediul lui 
Bilto, magistratul satului Mutangi. Este de-al nostru. Însă acum 
să ne bucurăm de compania căpitanului Onka. 

Onka se opri chiar în faţa lor, obligându-i astfel să se 
oprească. 

— Colonele Tinat, îţi sunt recunoscător că mi-ai preluat 
sarcinile. 


Nu-l salutase pe superiorul său, iar sarcasmul cu care vorbise 
echivala cu o insubordonare. 

— Văd că te-ai refăcut complet, răspunse Tinat. 

— Oligarhii din Consiliul Suprem îți sunt mai puţin 
recunoscători. Ti-ai depășit atribuţiile când te-ai oferit să-l 
escortezi pe mag. 

— Mă voi înfățișa cu bucurie în fața lordului Aquer pentru 
explicații. 

— S-ar putea să fie nevoie să faci asta. Între timp, a ordonat 
să-l lași pe mag, pe Taita din Gallala, în custodia mea. Trebuie 
să-mi dai tot mie și raportul medical pe care l-a scris doftoreasa 
Hannah. l-I voi duce eu. Acum trebuie să-i conduci pe acești 
călători la Grădina Norilor, fără întârziere, zise el arătând spre 
grupul din spatele lui. După ce-i încredinţezi doftoresei Hannah, 
va trebui să te întorci imediat. 

Tinat scoase din sacul de la cingătoare sulul de papirus cu 
raportul lui Hannah și i-l dădu lui Onka. Se salutară scurt, apoi 
Tinat își luă cu răceală rămas-bun de la Taita și Meren. Se duse 
să-și ocupe locul în fruntea coloanei și porni pe același drum pe 
care coborâse. 

In final, Onka se întoarse spre Taita și-i zise: 

— Salutări, mărite mag. Salutare, colonele Cambyses. Văd că 
operaţia la ochi a fost un succes. Te felicit! Am primit ordin să 
vă duc în Mutangi. Veţi aștepta acolo până când sunteţi din nou 
chemaţi de Consiliul Suprem. Nu va dura mai mult de câteva 
zile. 

Aura lui Onka încă ardea de furie. Îmboldi calul cu călcâiele și 
porni în jos pe poteca de munte. Când cele două grupuri trecură 
unele pe lângă altele, nici Tinat, nici Onka nu se uitară unul la 
celălalt. Și Taita îl ignoră pe colonelul Tinat, însă se uită cu 
atenţie la ceilalţi membri din grupul pe care-l conducea la 
Grădina Norilor. Erau șase soldaţi complet echipați, trei în față și 
ceilalţi trei în spate. Intre ei mergeau cinci femei tinere, toate 
frumoase și toate însărcinate. Le zâmbiră lui Taita și lui Meren, 
însă nu ziseră nimic. 

Mai aveau jumătate de leghe până în Mutangi când din 
pădure ieși ca o săgeată o siluetă mică pe un armăsar fumuriu și 
străbătu câmpiile verzi îndreptându-se spre ei, cu părul blond 
fluturându-i ca o flamură în vânt. 

— S-a zis cu binele! zise Meren vesel. 


Chiar și de la acea distanţă o auziră pe Fenn ţipând de 
fericire. 

— Această imagine îmi încălzește inima, rosti Taita privind-o 
pe Fenn cu dragoste. 

Fenn opri calul lângă el și i se aruncă în brațe. 

— Prinde-mă! strigă ea cu respiraţia tăiată. 

Asaltul îl luă aproape pe nepregătite pe Taita, însă până la 
urmă reuși să-și recapete echilibrul. Fenn îl prinse cu ambele 
mâini de gât și își lipi obrazul de al său. 

— Te-ai făcut prea mare pentru astfel de giumbușlucuri. 
Puteam cădea amândoi, protestă Taita, însă o îmbrățișase și el 
la fel de strâns. 

— Am crezut că nu te vei mai întoarce niciodată. M-am 
plictisit atât de tare! 

— Ai avut toți copiii din sat ca să-ţi ţină companie, ripostă 
Taita blând. 

— Sunt copii, de aceea se poartă copilărește. 

Încă strâns lipită de Taita, se uită la Meren și zise: 

— Și de tine mi-a fost dor, bunule Meren. O să rămâi uimit cât 
de bine știu să trag cu arcul. M-a învățat Hilto. O să organizăm o 
competiţie, noi doi, pentru un premiu enorm... 

Se opri și se uită uimită la el. 

— Ochiul tău! strigă ea. Ți-au reparat ochiul! Eşti din nou 
frumos. 

— lar tu ești mai mare și mai frumoasă decât te-am lăsat, 
răspunse Meren. 

— O, termină, Meren! zise ea râzând, iar Taita simţi din nou 
ghimpii geloziei. 

Când ajunseră în sat, Hilto, Nakonto și Imbali îi întâmpinară cu 
bucurie. Ca dar de bun venit, Bilto îi trimisese cinci urcioare de 
vin și o oaie grasă. Hilto și Nakonto o tăiară, iar Imbali și Fenn 
gătiră mei și legume. Mai târziu, petrecură în jurul focului 
jumătate de noapte, sărbătorind. Totul părea atât de familiar și 
de primitor în comparaţie cu ciudata lume din Grădina Norilor, 
încât, pentru moment, ameninţarea lui Eos părea depărtată și 
lipsită de importanță. 

În cele din urmă, plecară de lângă foc și se duseră la culcare. 
Taita și Fenn erau pentru prima dată singuri după ce Meren se 
retrase în odaia lui. 


— O, Taita, am fost atât de îngrijorată! Credeam că o să 
comunicăm telepatic și nici n-am putut dormi gândindu-mă că s- 
ar putea să n-aud când mă chemi. 

— Îmi pare rău că ţi-am produs atâta neplăcere, micuţo. Am 
fost într-un loc ciudat unde se întâmplă lucruri ciudate. Ştii 
foarte bine că am avut motive întemeiate care m-au împiedicat 
să iau legătura cu tine. 

— Motivele întemeiate sunt la fel de greu de suportat ca și 
cele neîntemeiate, zise ea cu o precoce logică feminină. 

Taita râse și se uită la ea când își scoase tunica și se spălă, 
apoi își clăti gura cu apă dintr-o ulcică de pământ. Se maturiza 
cu așa repeziciune, încât simţi că i se strânge inima. Fenn se 
ridică, se șterse cu tunica, apoi o aruncă peste pervaz ca să se 
zvânte la aer. Veni și se așeză pe rogojină lângă el, își strecură o 
mână în jurul pieptului lui și se lipi strâns de el. 

— Mi-e frig și mă simt singură când ești plecat, murmură ea. 

„De data aceasta, s-ar putea să nu mai fiu nevoit s-o dau 
altcuiva, se gândi el. Poate că există o șansă ca Hannah să mă 
transforme din nou în bărbat. Poate că într-o bună zi eu și Fenn 
vom trăi împreună ca bărbat și femeie și vom cunoaște și 
dragostea trupească, nu doar cea a spiritului.” 

Își imagină cât de frumoasă va fi ea ca tânără femeie și ce 
bine îi va sta alături de el, tânăr și viril, așa cum era în imaginea 
pe care i-o arătase copilul în lac. „Dacă zeii vor fi atât de darnici 
și de buni cu mine, ce pereche frumoasă am fi!” O mângâie pe 
păr, apoi zise cu voce tare: 

— Acum trebuie să-ţi spun ce am descoperit. Asculţi sau ești 
pe jumătate adormită? 

Fenn se ridică în capul oaselor și se uită la el serioasă. 

— Bineînţeles că ascult. Ce crud ești! Intotdeauna ascult când 
îmi vorbești. 

— Bine, atunci întinde-te și ascultă, zise el oprindu-se puţin. 
Am descoperit bârlogul vrăjitoarei, continuă pe un ton care nu 
mai era jucăuș. 

— Povestește-mi cum s-a întâmplat - în cele mai mici detalii. 
Nu-mi ascunde nimic. 

Așa că-i spuse despre Grădina Norilor și despre grota magică. 
Îi descrise sanatoriul și ce făcea Hannah acolo. Îi prezentă în 
detaliu cum se desfășurase operaţia lui Meren. Apoi ezită puţin, 
însă în final își adună curajul și-i spuse despre operaţia pe care 


intenţiona Hannah să i-o facă. Fenn tăcuse atât de mult timp, 
încât Taita crezu că adormise, însă după o vreme se ridică din 
nou și îi zise uitându-se la el solemn: 

— Adică îţi va da și ţie o chestie care atârnă, ca aceea despre 
care mi-a povestit Imbali, chestia aia care-și poate schimba 
forma și mărimea? 

— Da, zise el, neputând să se abţină să nu zâmbească la 
auzul descrierii făcute. 

Rămase un timp gânditoare, apoi zâmbi ca un înger, 
ochi îi apăru o expresie jucăușă. 

— Mi-ar plăcea să avem și noi o astfel de jucărie. Mi se pare 
distractiv, mult mai distractiv decât să te joci cu un cățeluș. 

Taita râse de felul în care vorbise despre el ca de o 
proprietate comună, însă remușcările erau la fel de tăioase ca 
lama unui brici. Copilul din grotă i-l băgase pe necurat în minte, 
iar Taita se trezi că-și imaginează lucruri care trebuiau ţinute 
adânc ferecate în minte și despre care nu trebuia să vorbească 
niciodată. De când era cu el, Fenn se dezvoltase mai repede 
decât ar fi făcut-o un copil normal. Insă ea nu era un copil 
normal: era reincarnarea unei mari regine și nu era călăuzită de 
legile acestei lumi. Pe măsură ce lui Fenn i se schimba corpul, se 
schimba și relaţia lor. 

Dragostea faţă de ea devenea din ce în ce mai puternică, însă 
nu mai era doar dragostea unui tată față de fiica sa. Când se 
uita la el cu acea privire nouă, ochii ei verzi deveneau oblici ca 
ai unei pisici persane și nu mai arăta deloc a copilă: în spatele 
perdelei de inocență se ascundea femeia, ca un fluture în 
crisalidă. Apăruseră deja câteva fisuri în coajă și nu mai era mult 
până când fluturele avea să-și ia zborul. Pentru prima dată de 
când erau împreună nu se mai gândeau la vrăjitoarea din 
Grădina Norilor, pentru că erau prea ocupați unul cu celălalt. 


+ Capitolul 65 


În zilele următoare, în timp ce așteptau să fie chemaţi de 
Consiliul Suprem, își reluară obiceiurile. Taita și Fenn studiau de 
dimineaţa până după prânz. După-amiezile exersau trasul cu 
arcul și mergeau cu Meren și cu ceilalți la vânătoare de porci 
mistreți, care se găseau din abundență în pădurile din jurul 
satului. Nakonto și Imbali jucau rolul gonacilor, mergând pe jos 
prin cele mai dense tufișuri, înarmaţi doar cu sulița și cu 
securea, ca să scoată animalele în calea vânătorilor. Hilto le 


însă în 


prindea cu lancea, iar Meren cu arcul cu săgeți, pe care-l 
mânuia cu agilitate de când avea noul ochi, apoi omorau 
animalele rănite cu săbiile. Urmăreau vierii bătrâni care erau 
neînfricaţi și feroce, încât ar fi putut sfâșia un om cu colții. 
Scroafele, deși erau mai mici, aveau colţi mai ascuţiţi și erau la 
fel de periculoase. Taita o împiedica pe Fenn să se ducă în galop 
și să-și încerce arcul micuţ pe vreunul dintre porci. Porcii aveau 
gâtul scurt și pieptul lat și aveau șoriciul atât de gros, încât nu 
cădeau decât dacă erau loviți de săgețile cele mai groase. 
Spinările lor cocoșate acoperite cu coame ţepoase ajungeau la 
nivelul scărilor lui Vârtej. Cu o mișcare a capului, puteau să 
despice piciorul unui om până la os și să-i sfâșie artera 
femurală. 

Când din tufișuri ieși grohăind o scroafă grasă, Hilto și Meren 
se dădură deoparte și strigară: 

— Asta e ata, Fenn! 

După ce studie bine animalul, Taita o lăsă pe Fenn să 
urmărească fiara. Îi arătase cum să ajungă într-un unghi în 
spatele animalului, aplecându-se în șa și trăgând de arc până 
când coarda îi atingea buzele. 

— Prima săgeată este cea care contează, îi spuse el. Apropie- 
te de animal și ţintește în inimă. 

Când scroafa simţi lovitura, se întoarse și își lăsă capul în jos 
pregătită să atace, cu colții albi ieșindu-i de-o parte și de alta a 
fălcilor. Fenn se roti pe Vârtej și conduse capul scroafei în așa 
fel încât capătul săgeţii să-i poată pătrunde adânc în piept, iar 
cu marginile ascuţite să-i secționeze arterele, plămânii și inima. 
Taita și ceilalți vânători o aclamară zgomotos. 

— Acum lovitura persană! strigă Taita. 

Taita deprinsese această tehnică de la un călăreț pe marile 
câmpii din Ecbatana și o învățase și pe Fenn. Cu dexteritate, 
răsuci arcul, ţinându-l cu mâna dreaptă și-l încordă cu mâna din 
față, în așa fel încât să ţintească în spate, peste umăr. Apoi, din 
genunchi, îl conduse pe Vârtej, încetinindu-l ca să se apropie de 
scroafă. Fără să se întoarcă în șa, trase săgeată după săgeată, 
țintind pieptul și grumazul scroafei. Animalul nu se dădu bătut și 
se luptă până când se prăbuși la pământ din mers și muri pe loc. 
Fenn îl roti pe Vârtej și, roșie la faţă și râzând de bucurie, se 
întoarse să ceară coada și urechile ca trofeu de vânătoare. 

Soarele era aproape de apus când Taita strigă: 


— E suficient pentru astăzi! Caii sunt obosiţi și tot așa și noi. 
Să ne întoarcem în Mutangi. 

Se aflau la mai bine de două leghe de sat, iar cărarea șerpuia 
prin păduri dese. Umbrele copacilor se lungiseră, iar lumina era 
difuză. Mergeau într-un singur șir, Taita și Fenn în față, iar 
Nakonto și Imbali în spate, ducând caii de povară pe care erau 
legați cei cinci porci vânaţi. La un moment dat se auziră niște 
strigăte înspăimântate din pădure, în partea dreaptă a drumului. 
Încetiniră caii și apucară armele. În faţa lor, o fată ieși pe 
potecă. Avea tunica murdară și ruptă, genunchii îi erau zgăriaţi, 
iar tălpile picioarelor goale sângerau de la ţepi și de la rocile 
ascuțite. Avea părul negru și des, plin de crengute și de frunze, 
și ochii mari, negri și speriaţi. Chiar și în halul în care arăta, era 
o fată frumoasă. Avea pielea albă și trupul zvelt. Văzu caii și se 
întoarse spre ei ca o rândunică în zbor: 

— Nu-i lăsaţi să mă ia! 

Meren se duse la ea, iar fata îi strigă: 

— Ai grijă, sunt chiar în spatele meu! 

În acel moment, două siluete masive apărură în fugă din 
pădure. Meren crezu că sunt porci sălbatici, apoi observă că se 
sprijineau de brațe, lovind pământul la fiecare pas. O 
încadraseră pe fată. 

— Maimuţe! strigă Meren și trase o săgeată din tolbă, 
strunindu-și armăsarul, fugind s-o scape pe fată. 

Încordă arcul și trase o săgeată care i se înfipse animalului în 
piept. Animalul urlă și-și trase săgeata din piept de parcă ar fi 
fost un pai, aruncând-o cu aceeași mișcare. Săgeata abia dacă-i 
încetinise ritmul de mers, așa că nu mai avea mult până să 
ajungă la fată. Meren mai trase o săgeată și lovi din nou pieptul 
păros al maimuţei, aproape de locul unde se înfipsese prima. 
Acum venea în goana calului și Hilto, ca să-i dea o mână de 
ajutor. Trase și lovi din nou maimuța. Era atât de aproape de 
fată, încât atunci când urlă, fetei i se tăiară picioarele. Maimuţa 
se întinse s-o prindă, însă Meren veni, se aplecă în faţă, o prinse 
de talie și o ridică în șa. Apoi dădu pinteni calului. Maimuţa 
alergă după ea, ţipând de durerea provocată de răni și de ciudă 
că i se furase prada. Cea de-a doua maimuță era aproape de 
tovarășa ei, câștigând rapid teren. Hilto își luă lancea și merse în 
goana calului pentru a o lovi. Maimuţa îl văzu și se întoarse să-l 
aștepte. Când se apropiară, Hilto lăsă capul lăncii în jos și 


maimuța se repezi la el, lansându-se în aer. Hilto o prinse cu 
lancea, trecându-i vârful de bronz prin piept. Maimuţa scoase un 
sunet ascuţit, iar Hilto se folosi de gravitație și de poziţia ei în 
aer și o ţintui la pământ cu lancea. Prima maimuţă, deși rănită 
de moarte, își adună ultimele puteri și porni pe urmele lui Meren 
și ale fetei. Meren ţinea fata, așa că nu putea trage cu arcul, iar 
animalul mai avea puţin și îi ajungea. Inainte ca Taita să își dea 
seama ce vrea să facă, Fenn îl întoarse pe Vârtej și îi sări în 
ajutor lui Meren. 

— Întoarce-te! Ai grijă! strigă Taita în urma ei, în zadar. 

Cu o bucată de săgeată ruptă în piept și cu sângele țâșnindu-i 
din răni, maimuța sări și ajunse în spatele lui Meren. Avea fălcile 
larg deschise, capul aruncat pe spate și se pregătea să-și 
afunde colții galbeni în ceafa lui Meren. Acesta se întoarse să se 
lupte cu animalul. Ținând-o pe fată cu braţul stâng, luă cu mâna 
dreaptă săgețile care-i mai rămăseseră și i le înfipse animalului 
în gură. Maimuţa închise gura și roase săgețile ca pe niște 
surcele. 

— Ai grijă! îi strigă Taita din nou lui Fenn, când aceasta ajunse 
în dreptul lui Meren, cu micul ei arc pregătit. Ai grijă să nu-l 
lovești pe Meren! 

Ea nu păru să-l fi auzit și trase imediat ce avu un unghi bun. 
Era la mai puţin de două brațe distanţă de maimuţă. Săgeata 
atinse maimuța într-o parte a gâtului, lovind carotida, și ieși prin 
cealaltă parte a gâtului. Era o lovitură perfectă. 

Maimuţa dădu drumul arcului lui Meren și se prăbuși pe spate. 
Se rostogoli pe mușchiul din pădure, trăgând de săgeată cu 
amândouă mâinile și urlând de furie. Imbali se repezi cu securea 
ridicată și îi crăpă craniul în două, de parcă ar fi fost o coajă de 
ou. Nakonto lăsă caii și se duse să-l ajute pe Hilto, care încă mai 
ţinea maimuța pironită cu lancea. Îi înfipse sulița scurtă în gât, 
iar animalul mai scoase un singur țipăt gros înainte de a muri. 
Fenn era tot lângă Meren, însă acum încetiniseră. Meren o ţinea 
pe fată tandru la piept. Faţa îi era lipită de gâtul lui și plângea 
cu sughițuri. El o mângâia pe spate, încercând s-o liniștească. 

— Gata, frumoaso! Nu mai plânge, drăguţo! Eşti în siguranță 
acum. O să am eu grijă de tine. 

Încerca să fie sobru, însă nu-i ieșea din cauza unui zâmbet 
larg de mulţumire. 

Fenn și Taita veniră de-o parte și de alta a lui Meren. 


— Tânără domniţă, nu știu cine este mai periculos, maimuța 
sălbatică sau bărbatul care te-a scăpat de ea, zise Taita. 

Incă suspinând, fata ridică privirea spre bărbatul care o 
salvase, însă nu-și desprinse braţele din jurul gâtului lui. li 
curgea nasul și încă lăcrima. Toţi o studiară cu interes. Chiar și 
așa plânsă, tot frumoasă era, decise Taita. O întrebă cu o voce 
blânaă: 

— Ce făceai singură în pădure când te-au atacat aceste 
bestii? 

— Am evadat, iar gărzile au venit după mine, zise fata 
sughițând. 

— Gărzile? întrebă Meren. 

Ochii negri ai fetei se îndreptară spre fața lui Meren. 

— Așa le spunem. Sunt îngrozitoare! Cu toţii ne temem de 
ele. 

— Răspunsul tău a dat naștere la o mulţime de întrebări. Dar 
hai să găsim răspunsul la prima dintre ele. Unde mergeai? 
interveni Taita. 

Fata își smulse privirea de pe chipul lui Meren și și-o îndreptă 
spre Taita. 

— Veneam să te caut, magule. Am nevoie de ajutorul tău. 
Doar tu ne poţi salva. 

— Asta naște o altă pleiadă de întrebări. Să începem cu cele 
simple. Cum te numești, copila? 

— Mi se spune Sidudu, magule, zise ea tremurând puternic. 

— Ți-e frig, Sidudu? întrebă Taita. Nu te mai întrebăm nimic 
până nu ajungem acasă. 

Taita se întoarse spre Meren și, păstrându-și expresia feţei 
serioasă, îl întrebă: 

— Poţi s-o duci pe această tânără până în sat, sau vrei s-o 
lăsăm să meargă pe jos? 

— Mă descurc, nu mă deranjează prea tare disconfortul, 
răspunse Meren la fel de serios. 

— Atunci cred că ne-am cam terminat treaba pe aici. Hai să 
mergem! 

Se înnoptase când intrară în sat. Casele erau în marea lor 
majoritate în beznă și nimeni nu păru să le remarce sosirea. 
Când descălecară în grajduri, Sidudu își revenise complet. 
Totuși, Meren nu dori să riște, așa că o duse în braţe până în 
casă. Imbali aprinse lămpile și încălzi o tocană de vânat, iar 


Taita îi examină lui Sidudu rănile. Erau toate zgârieturi 
superficiale, tăieturi sau mărăcini intraţi în carne. Îi scoase unul 
câte unul din frumoasele sale picioare, apoi unse rănile cu alifie, 
se lăsă pe spate și o privi atent. Văzu în aura ei frica și ura. Era 
o copilă confuză și nefericită, însă dincolo de această suferință, 
aura ei era pură și clară. Era o fiinţă dulce și inocentă, forţată 
prematur să înfrunte răul din lume. 

— Haide, copilă, zise el. Trebuie să mănânci, să bei și să te 
odihnești înainte de a te întreba orice altceva. 

Fata mâncă tocana și pâinea de mei pe care i le aduse Fenn și 
după ce șterse bolul de mâncare cu ultima coajă și o băgă în 
gură, Taita îi reaminti: 

— Ziceai că ai venit să mă cauţi. 

— Da, magule, șopti ea. 

— De ce? 

— Pot să vorbesc cu tine între patru ochi? întrebă ea timid și 
se uită fără să vrea la Meren. 

— Desigur. Vom merge în odaia mea, zise Taita luând o lampă 
de ulei. Urmează-mă! 

O conduse în camera lui și a lui Fenn, se așeză pe rogojină și 
o invită să se așeze pe rogojina pe care dormea Fenn. Sidudu își 
puse picioarele sub ea și își aranjă cu modestie tunica sfâșiată. 

— Acum spune-mi, o invită el. 

— Toată lumea în Jarri zice că ești un chirurg faimos și 
priceput la ierburi și la poţiuni. 

— Nu știu ce înseamnă acest „toată lumea”, însă, într-adevăr, 
sunt chirurg. 

— Vreau să-mi dai ceva care să-mi scoată copilul din pântece, 
șopti ea. 

Taita era uluit. Nu se așteptase la așa ceva. Îi luă câteva clipe 
să se decidă ce să răspundă. 

În final o întrebă blând: 

— Ce vârstă ai, Sidudu? 

— Am șaisprezece ani, magule. 

— Am crezut că ești mai tânără, zise el, dar nu contează. Cine 
este tatăl acestui copil pe care-l porţi în pântece? ÎI iubești? 

Răspunsul ei fu amar și vehement: 

— Nu-l iubesc! Îl urăsc și mi-aș dori să fie mort! izbucni ea. 

Taita se uită lung la ea, în timp ce își alcătuia în minte 
următoarea întrebare: 


— Dacă-l urăști atât de tare, de ce te-ai culcat cu el? 

— N-am vrut, magule. N-am avut de ales. Este un om crud și 
rece. Mă bate și dacă este băut este atât de violent când se 
împreunează cu mine, încât sângerez. 

— De ce nu-l părăsești? întrebă el. 

— Am încercat, însă trimite gărzile după mine. Apoi mă bate 
din nou. Sper că mă va bate până când voi pierde boţul de 
carne pe care l-a pus în mine, însă are grijă să nu mă atingă 
peste burtă. 

— Cine este acest om? Cum se numește? 

— Promiţi să nu spui nimănui? ezită ea. Nici măcar bărbatului 
cumsecade care m-a salvat și care m-a dus în braţe din pădure 
până aici? zise ea dintr-o suflare. Nu vreau să mă disprețuiască. 

— Meren? Bineînțeles că nu-i voi spune. Ești o fată bună și 
curajoasă. 

— Numele bărbatului este Onka - căpitanul Onka. Cred că-l 
știi. Mi-a vorbit despre tine. Te rog, ajută-mă, zise ea apucându-l 
pe Taita de mână și scuturând-o cu disperare. Te rog, magule! 
Te implor! Te rog să mă ajuţi! Dacă nu scap de acest copil, mă 
vor omori. Nu vreau să mor pentru bastardul lui Onka. 

Taita începu să înțeleagă ceea ce se întâmpla. Dacă Sidudu 
era femeia lui Onka, atunci despre ea îi vorbise colonelul Tinat, 
cea care-i pusese o doctorie în mâncare ca să-l ţină deoparte, 
astfel încât Tinat să poată să îl escorteze pe Taita de la Grădina 
Norilor. Era de-a lor și trebuia protejată. 

— Trebuie să te examinez mai întâi de toate, însă o să văd ce 
pot face. Te deranjează dacă o chem pe Fenn, protejata mea, să 
stea cu tine? 

— Blonda drăguță care a omorât maimuța de pe spatele lui 
Meren? Îmi place de ea. Te rog s-o chemi. 

Fenn veni imediat. De îndată ce Taita îi spuse ce trebuia să 
facă, Fenn se așeză lângă Sidudu și o prinse de mână. 

— Magul este cel mai bun chirurg din lume, zise ea. Nu 
trebuie să-ţi fie teamă. 

— Întinde-te pe spate și ridică-ţi tunica, o instrui Taita și, după 
ce făcu ceea ce i se spusese, bătrânul lucră repede, dar eficient. 
Aceste vânătăi sunt de la bătăile lui Onka? întrebă el. 

— Da, magule, răspunse ea. 

— ÎI omor eu în numele tău, se oferi Fenn. Nu mi-a plăcut 
niciodată Onka, dar acum îl urăsc de-a dreptul. 


— Când va sosi timpul, o să-l omor eu însămi, zise Sidudu 
strângând-o de mână, dar îţi mulţumesc, Fenn. Sper că ne vom 
împrieteni. 

— Deja suntem prietene, îi spuse Fenn. 

Taita termină examinarea. Putea deja să discearnă aura 
copilului nenăscut, marcată cu negru în centru de răutatea 
tatălui său. 

Sidudu se ridică și își aranjă hainele. 

— Sunt însărcinată, nu-i așa, magule? 

Zâmbetul îi păli și îi reveni expresia războinică pe chip. 

— În acest caz, din păcate, da. 

— Nu am mai avut sângerarea de două luni. 

— Singurul lucru bun în această poveste este că sarcina nu 
este prea avansată. Așadar, nu ne va fi greu să desprindem 
fetusul. 

Se ridică și traversă camera, ca să-și ia trusa de instrumente 
chirurgicale. 

— lţi voi da această poţiune. Este foarte puternică și te va 
face să vomiţi și să-ți cureţi intestinele, însă îţi va curăța și 
altceva, în același timp. 

Măsură o doză dintr-o pulbere verde într-un bol de pământ, 
apoi adăugă apă fiartă. 

— Bea această băutură imediat ce se răcește și trebuie să te 
abţii să n-o vomiti, îi spuse Taita. 

Rămaseră cu ea cât timp se forță să o bea, înghiţitură cu 
înghiţitură, strâmbându-se din cauza gustului amar. Când 
termină, se așeză puţin, gâfâind spasmodic. Până la urmă, se 
linişti. 

— O să fiu bine acum, șopti ea răgușit. 

— Trebuie să dormi cu noi aici în noaptea aceasta, îi zise Fenn 
ferm. S-ar putea să ai nevoie de ajutorul nostru. 

Gemetele lui Sidudu îi treziră în miez de noapte. Fenn sări de 
pe rogojină și aprinse lampa de ulei. Apoi o ajută să se ridice în 
picioare și o duse, aplecată de spate de durere, spre oala de 
noapte din cămăruţa de alături. Ajunseră acolo chiar înainte ca 
Sidudu să elimine un lichid urât mirositor ce curgea din ea ca 
apa. Pe măsură ce trecea timpul, crampele și durerile deveneau 
tot mai puternice și se scremea pe oală. Fenn rămase alături de 
ea, masându-i abdomenul când crampele erau foarte puternice, 
ștergându-i faţa și pieptul după fiecare criză. Imediat după ce se 


porni sângerarea, Sidudu începu să aibă spasme și mai 
puternice decât cele pe care le avusese până atunci. Când 
durerile deveniră aproape insuportabile, strigă cu o voce 
sălbatică: 

— O, ajută-mă, Mamă Isis! lartă-mă pentru ce am făcut. 

Se lăsă jos din nou și fetusul căzu din uterul ei pe fundul oalei, 
împreună cu un lichid vâscos și plin de sânge. 

Fenn spălă și șterse corpul lui Sidudu cu apă caldă și cu o 
cârpă curată. Apoi o ajută să se ridice în picioare și o duse până 
la rogojină. Taita luă fetusul din oală, îl spălă cu grijă, apoi îl 
înveli într-o bucată curată de pânză. Nu se dezvoltase suficient 
de mult pentru a se vedea dacă era băiat sau fată. II duse în 
curtea grajdului, îl chemă pe Meren să-l ajute și ridicară o dală 
de piatră într-un colț al curții. Săpară o groapă în pământul de 
sub ea, apoi Taita așeză legătura în interior. După ce Meren 
reașeză dala de piatră, Taita zise încet: 

— Mamă Isis, ia acest suflet sub protecţia ta. A fost conceput 
în durere și ură. A pierit în rușine și suferință. N-a fost menit să 
trăiască pe această lume. Sfântă Mamă, te rugăm, tratează-l pe 
micut cu mai multă blândețe în următoarea lui viaţă. 

Când se întoarse în cameră, Fenn se uită întrebătoare la el. 

— S-a dus, zise el. Sângerarea se va opri în curând, iar Sidudu 
va fi bine în câteva zile. N-are de ce să-i mai fie teamă. 

— În afară de îngrozitorul bărbat care-o bate, îi reaminti Fenn. 

— Într-adevăr. Dar nu doar ea trebuie să se teamă de el. Cu 
toții trebuie să ne temem de căpitanul Onka. 

Îngenunche lângă rogojină și studie faţa obosită a lui Sidudu. 
Dormea profund. 

— Stai cu ea, Fenn, dar las-o să doarmă cât dorește. Eu 
trebuie să mă ocup de ceva. 

De îndată ce ieși din cameră, Taita îi chemă pe Nakonto și pe 
Imbali. 

— Întoarceţi-vă la locul unde am ucis maimutele. Ascundetţi 
trupurile în pădure, apoi căutaţi caii de povară și scăpaţi de 
porcii uciși. Adunați săgețile folosite și ștergeţi orice semn al 
trecerii noastre pe acolo. Întoarceţi-vă la mine când terminaţi 
totul. 

După plecarea lor, Meren îi spuse lui Hilto: 

— Colonele, Tinat mi-a spus că omul lui de legătură în 
Mutangi este conducătorul Bilto. El îi va transmite orice mesaj 


lui Tinat. Du-te la Bilto în secret. Spune-i să-i transmită lui Tinat 
că fata Sidudu este la noi... 

Era pe punctul de a pleca, însă auzi mulţi cai trecând în galop 
pe drumul principal care trecea prin faţa casei. Se auziră 
strigăte mânioase prin sat, apoi lovituri, plânsete de femei și 
scâncete de copii. 

— Mi-e teamă că deja e prea târziu, zise Taita. Soldaţii sunt 
deja aici. Sunt sigur că o caută pe Sidudu. 

— Trebuie s-o ascundem, sări Meren în picioare. 

În acel moment auziră pași pe dalele din curtea grajdului, 
urmate de ciocănituri în ușă. Meren își scoase pe jumătate sabia 
din teacă. 

— În numele Consiliului Suprem, deschideţi! Se auzi vocea 
mânioasă a lui Onka. 

— Pune-ţi sabia în teacă, îi spuse Taita lui Meren. Deschide 
ușa și lasă-i să intre. 

— Dar ce se va întâmpla cu Sidudu? zise Meren privind distrus 
spre ușa camerei interioare. 

— Trebuie să ne încredem în înţelepciunea lui Fenn, răspunse 
Taita. Deschide ușa înainte ca Onka să devină cu adevărat 
suspicios. 

Meren se duse la ușă și trase zăvorul. Onka se năpusti în 
casă. 

— A, căpitane Onka! îl întâmpină Taita. Cărui fapt îi datorăm 
plăcerea neașteptată a prezenţei tale? 

Onka făcu un efort să-și recapete prestanţa: 

— Te rog să ne înţelegi, magule, dar căutăm o fată dispărută. 
E nebună și delirează. 

— Ce vârstă are și cum arată? 

— E tânără și frumoasă. Ai văzut-o cumva? 

— Din păcate, nu, zise Taita uitându-se întrebător la Meren. 
Dar tu, colonele, ai văzut pe cineva care să corespundă acestei 
descrieri? 

— Nu. 

Meren nu era cel mai bun mincinos, iar Onka se uită suspicios 
la el. 

— Ai fi putut aștepta până dimineaţă, în loc să năvălești în 
casa magului în miez de noapte izbucni Meren pe un ton de 
reproș. 


— Îmi cer încă o dată scuze, zise Onka, fără nici cea mai mică 
încercare de a părea sincer, însă este o situaţie urgentă care nu 
poate aștepta până mâine. Pot să percheziționez casa? 

— Văd că oricum o vei face, indiferent ce aș zice eu, răspunse 
Taita zâmbind. Dar fă-o degrabă și lasă-ne în pace. 

Onka se îndreptă grăbit spre ușa camerei, o deschise larg și 
intră. 

Taita se duse după el și rămase în prag. Onka se duse la 
rogojinile și la păturile de blană din mijlocul camerei. Le întoarse 
cu vârful sabiei. Nu era nimeni sub ele. Se uită prin cameră, apoi 
se duse în cămăruța ce servea drept baie și se uită în interior. 
Aruncă o privire, apoi se întoarse în odaie și mai scotoci o dată 
prin ea, de data aceasta cu mai mare atenţie. 

Meren intră și el după Taita și exclamă: 

— E goală! 

— Pari surprins, se întoarse Onka spre el. 

— Deloc, se replie Meren, voiam doar să confirm ceea ce ţi-a 
spus deja magul. 

Onka se uită la el un moment, apoi își îndreptă atenţia din 
nou către Taita. 

— ţi dai seama că nu-mi fac decât datoria, magule. Imediat 
ce o caut și în restul casei, am primit ordin să te duc la citadelă, 
unde te așteaptă oligarhii. Te rog să te pregătești imediat. 

— Foarte bine. La această oră din noapte nu este cel mai 
potrivit moment, însă mă voi supune ordinelor Consiliului 
Suprem. 

Onka trecu pe lângă Meren care îl urmă. 

De îndată ce ieșiră cei doi bărbaţi, Taita își deschise Ochiul 
Interior. Văzu imediat strălucirea a două aure separate, într-un 
colț al camerei. Când se concentră asupra lor, apărură siluetele 
celor două fete. Fenn o ţinea pe fată cu braţul stâng. In cealaltă 
mână ţinea bucata de pepită de la talismanul lui Taita. Işi 
ascunsese aura, reducând-o la o strălucire pală. Aura lui Sidudu 
avea flăcări care dansau din cauza fricii, însă, în ciuda acestui 
lucru, Fenn reușise să le acopere pe amândouă cu o vrajă care 
le făcuse nevăzute. Taita se uită în ochii lui Fenn și îi trimise un 
impuls astral. 

— Voi face exact ceea ce-mi spui să fac. L-am auzit pe Onka 
că ești chemat la Consiliul Suprem. Voi rămâne de pază cât timp 
lipsești. 


Taita o mai privi în ochi preţ de câteva clipe. Făcu uz de toate 
puterile sale pentru a nu-i da de înțeles că se temea ca nu 
cumva să i se întâmple ceva în lipsa lui și, în schimb, să-i poată 
transmite dragostea și protecţia lui. Fenn zâmbi încrezătoare, iar 
aura ei își recăpătă strălucirea și frumuseţea. Cu talismanul în 
mâna dreaptă, făcu semnul circular al binecuvântării. 

— Stai ascunsă, repetă el și plecă din cameră. 

Meren aștepta singur în odaia alăturată, însă Taita îi auzi pe 
Onka și pe oamenii lui scotocind în celălalt capăt al casei. 

— Ascultă-mă bine, Meren, zise Taita apropiindu-se de el și 
vorbindu-i încet. Fenn și Sidudu sunt în cameră. 

Meren deschise gura să vorbească, însă Taita îl opri. 

— Fenn a făcut o vrajă de protecţie care le-a făcut nevăzute. 
O să poţi intra la ele abia după ce eu și Onka plecăm spre 
citadelă la chemarea oligarhilor. Trebuie să-i transmiţi un mesaj 
lui Tinat prin intermediul lui Bilto. Spune-i că fetele sunt în 
pericol. Trebuie să le găsească un ascunziș mai bun cât timp 
sunt plecat, care s-ar putea să însemne foarte mult timp. Cred 
că oligarhii intenţionează să mă trimită înapoi în Grădina Norilor, 
zise Taita spre oroarea lui Meren. Voi lua legătura telepatic cu 
Fenn doar dacă este neapărat nevoie sau când țelul nostru a 
fost atins. Intre timp, tu și Tinat trebuie să continuaţi pregătirile 
pentru fuga noastră din Jarri. Ai înţeles? 

— Da, magule. 

— Mai e ceva, bunule Meren. S-ar putea ca eu să nu o înving 
pe Eos. S-ar putea ca ea să mă distrugă, așa cum a făcut cu 
mulți alții înaintea mea. Dacă se va întâmpla asta, o voi avertiza 
pe Fenn înainte de a muri. Nu trebuie să încercaţi să mă salvați. 
Trebuie să-i iei pe Fenn și pe ceilalți din grupul nostru și să fugiţi 
din Jarri. Incercaţi să găsiţi drumul spre Karnak și spune-i 
faraonului ce s-a întâmplat. 

— Da, magule. 

— Păzește-o pe Fenn cu prețul vieții tale. N-o lăsa să cadă vie 
în ghearele lui Eos. Inţelegi ce vreau să spun prin asta? 

— Da, magule. Mă voi ruga la Horus și la sfânta treime să nu 
fie necesar să se întâmple asta, însă le voi apăra pe Fenn și pe 
Sidudu până la sfârșit. 

— Da, vechiul și cinstitul meu prieten, zise Taita zâmbind. 
Sidudu s-ar putea să fie cea pe care o aștepți de atâta timp. 


— Îmi amintește atât de mult de prinţesa Merykara când m- 
am îndrăgostit de ea, rosti Meren simplu. 

— Meriţi toată bucuria pe care ţi-o poate aduce Sidudu, ba 
chiar mai mult de atât, șopti Taita. Dar acum să facem liniște. 
Vine Onka. 

Onka se năpusti în cameră. Nu făcu nici cel mai mic efort să-și 
ascundă supărarea. 

— Ai găsit-o? îl întrebă Taita. 

— Ştii bine că nu, zise Onka întorcându-se din nou în odaia lui 
Taita și rămânând acolo o vreme, uitându-se suspicios prin 
încăperea goală. Apoi, dând supărat din cap, se întoarse spre 
Taita și-i spuse: Trebuie să pornim imediat spre citadelă. 

— Voi avea nevoie de haine groase dacă oligarhii mă trimit la 
Grădina Norilor. 

— i se vor da, îi zise Onka. Vino! 

Taita îl prinse pe Meren de braţ în semn de salut. 

— Fii ferm în hotărâri și statornic în curaj, îi zise el încet, apoi 
ieși după Onka în curte. 

Unul dintre oamenii lui Onka ţinea de căpăstru o iapă 
roșiatică, pregătită de drum. Taita se opri: 

— Unde este iapa mea Năluca? întrebă el. 

— Rândașii mi-au spus că este bolnavă și că nu poate fi 
călărită, răspunse Onka. 

— Trebuie s-o văd înainte de a pleca. 

— Nu se poate. Ordinele pe care le-am primit sunt să te duc 
neîntârziat la citadelă. 

Taita se mai tocmi cu el o vreme, însă în van. Privi spre Meren 
deznădăjduit. 

— O să am eu grijă de Năluca, magule. Nu te amări! 

Taita încălecă pe calul cel ciudat și ieșiră pe poartă. 


+ Capitolul 66 


Când ajunseră la palatul oligarhilor era deja spre mijlocul 
dimineţii. Din nou, Taita fu dus în anticameră. Acolo se afla un 
lighean cu apă caldă cu care se spălă, în timp ce unul dintre 
slujitori îi ţinea un ștergar curat de in. Același bărbat îi puse 
masa cu pui cu mirodenii și cu o cupă de vin roșu. Apoi veni și 
aprodul care-l conduse în camera de audiențe a Consiliului 
Suprem. Cu cel mai mare respect, bărbatul îl așeză pe un covor 
de lână în partea din față a camerei, chiar lângă platformă. Taita 
se concentră mai întâi asupra lui, apoi se uită cu atenţie la 


paravanul de piele. Eos nu era acolo. Se relaxă și se făcu mai 
comod, pentru că se aștepta să aibă ceva de stat. Insă nu după 
mult timp, intrară gărzile și se așezară lângă platformă. Aprodul 
anunţă intrarea oligarhilor. 

— Vă rog să arătaţi respectul cuvenit onorabililor lorzi ai 
Consiliului Suprem. 

Taita făcu plecăciunea, însă îi privi pe oligarhi printre 
pleoapele întredeschise, pe măsură ce își făceau apariţia. Și de 
data aceasta, erau conduși de lordul Aquer. Taita rămase 
surprins când văzu că lipsea lordul Caithor. Aquer și tovarășul lui 
se așezară pe scaunele lor, lăsându-l pe cel de-al treilea liber. 

— Fii binevenit, îi zise lordul Aquer zâmbind. Te rog să te simți 
în largul tău, magule. Ești printre cei asemenea ţie. 

Taita era surprins de primirea pe care i-o făcuse, însă încercă 
să n-o arate. Se îndreptă de spate și se rezemă de perne. 

— Eşti generos, Lord Aquer, zise el. 

Aquer zâmbi din nou, apoi se adresă aprodului și gărzilor 
palatului: 

— Am vrea să fim lăsaţi singuri. Vă rugăm să ne lăsați singuri 
și să nu vă întoarceţi până nu vă vom chema noi. Asiguraţi-vă că 
niciun străin nu ascultă pe la uși. 

Gărzile loviră cu capetele sulițelor în podea, apoi ieșiră, 
urmaţi de aprod, care mergea cu spatele la ușă, făcând o 
plecăciune adâncă. 

De îndată ce aceștia plecară și marile uși se închiseră în urma 
lor, Aquer vorbi din nou: 

— La ultima noastră întâlnire nu te-am prezentat nobilului 
Lord Ek-Tang. 

Taita și membrul consiliului se salutară făcând câte o 
plecăciune din locul de unde se aflau. 

Ek-Tang era un bărbat scund și îndesat de o vârstă greu de 
stabilit și cu trăsături asiatice. Avea ochii negri ca tăciunele și 
erau de nepătruns. 

Lordul Aquer continuă: 

— Avem rapoarte excelente de la chirurgii din Grădina Norilor. 
Am fost informaţi că operaţia colonelului Cambyses a fost un 
succes total. 

— A fost o realizare uimitoare, încuviinţă Taita. Și-a recăpătat 
complet vederea acelui ochi. Și nu numai atât, dar ochiul arată 


perfect natural. Nu se poate face deosebirea între cei doi ochi în 
niciun fel. 

— Chirurgii noștri sunt cei mai pricepuţi de pe pământ, însă 
cea mai mare realizare a lor nu s-a produs încă, îi spuse Aquer. 

Taita înclină capul în semn de întrebare, însă nu zise nimic. 

— Ne vom întoarce la asta mai târziu, rosti Aquer cu un aer 
misterios, în mod clar menit să-l pună pe jar pe Taita. Apoi, 
brusc, schimbă subiectul: Ai observat probabil că lordul Caithor 
nu se afla aici, zise el. 

— Într-adevăr, Înălţimea Ta, m-a surprins absenţa lui. 

— Era un bărbat în vârstă, slăbit de greutatea anilor. Din 
nenorocire, a murit în somn, în urmă cu zece zile. Sfârșitul lui a 
fost pașnic și lipsit de suferință. 

— Ar trebui ca toţi să avem parte de o asemenea moarte, zise 
Taita. Totuși, mă întristează profund dispariţia lui. 

— Eşti un bărbat cu inimă mare, afirmă Aquer, însă, concret, 
în momentul de față avem un loc liber în Consiliul Suprem. Ne- 
am rugat îndelung și i-am cerut zeiței noastre supreme să ne 
ghideze în alegerea înlocuitorului, al cărui nume îl vei afla în 
curând. 

Taita înclină din cap, în semn că apreciază favoarea care i se 
făcea. 

Aquer continuă: 

— Am ajuns la concluzia că un singur om este potrivit pentru 
a fi ales în locul lordului Caithor. Și acel om ești tu, Taita din 
Gallala. 

Taita înclină din nou capul, însă de data aceasta fusese lăsat 
complet fără cuvinte. Aquer continuă pe un ton prietenos: 

— Prin decretul Consiliului Suprem, ești înnobilat cu titlul de 
Lord Taita. 

Taita dădu din nou din cap. 

— Totuși, există un impediment în alegerea ta. Datina cere ca 
membrii Consiliului să fie întregi la trup și sănătoși. Tu, Lord 
Taita, deși nu din vina ta, ai suferit o rană dureroasă care te 
descalifică pentru această funcţie. Însă acesta nu trebuie să fie 
sfârșitul. Protejatul tău, colonelul Cambyses, a fost trimis la 
Grădina Norilor să fie vindecat, însă nu pentru meritele proprii. 
De regulă, doar cei mai importanţi membri ai obștii noastre au 
acces la astfel de intervenţii. E greu să estimezi cât costă un 
tratament, pentru că este neprețuit. Vei afla mai multe despre 


asta puţin mai târziu. Ofițerii de grad inferior sau mediu nu 
beneficiază de așa ceva. Cambyses a fost ales ca să te convingi; 
fără aceasta demonstraţie, cu siguranţă că ai fi fost sceptic și n- 
ai fi dorit să participi la așa ceva. 

— Ceea ce spui este fără îndoială adevărat. Totuși, mă bucur 
că Meren Cambyses a fost ales. ` 

— La fel și noi, zise Aquer neconvingător. Insă acest lucru nu 
mai prezintă importanță. Ceea ce este totuși relevant este că ai 
fost examinat de chirurgi și, în calitate de nobil, ales membru în 
Consiliul Suprem, ești îndreptăţit la un tratament preferenţial. 
Chirurgii din Grădina Norilor au fost anunţaţi de sosirea ta 
iminentă. Au pregătit dinainte tot ce le e de trebuinţă, ceea ce 
se explică de ce te-am informat atât de târziu. E nevoie de timp 
pentru asemenea pregătiri, însă acum răsadurile au fost culese. 
Chirurgii te așteaptă. Eşti pregătit să profiţi de ocazia care ţi se 
oferă? 

Taita închise ochii și își apăsă pleoapele cu degetele în timp 
ce cugeta. „Planul nostru depinde în totalitate de asta, își zise 
el. Nu există nicio altă modalitate de a mă apropia de Eos. 
Totuși, cărțile sunt în avantajul lui Eos. Șansele mele de reușită 
sunt la fel de subţiri ca firul de mătase. Sfârșitul nu poate fi 
prevăzut, ci trebuie lăsat la voia destinului. Singura certitudine 
este că totul este otrăvit cu veninul vrăjitoarei, așa că nu va fi 
doar rău, ci și periculos.” Își frecă ochii închiși în timp ce se lupta 
cu propria conștiință. 

„Oare justific un motiv mai adânc? Dacă fac așa ceva, o fac 
pentru faraonul Egiptului sau pentru Taita, omul, și pentru 
dorinţele sale egoiste?” se întrebă el, judecându-se cu asprime. 
Apoi răspunse, cu aceeași onestitate crudă: „Pentru amândouă 
motivele. Va fi pentru Adevăr în lupta sa cu Minciuna, dar va fi și 
pentru mine și pentru Fenn. Tânjesc să știu cum este să fii 
bărbat pe de-a întregul. Tânjesc să fiu în stare s-o iubesc cu 
pasiunea care aproape că-mi mistuie sufletul”. 

Lăsă mâinile în jos și deschise ochii: 

— Sunt gata, zise el. 

— A fost înţelept din partea ta să reflectezi atât de adânc 
asupra răspunsului, însă sunt bucuros că ai luat această decizie. 
Diseară vei fi oaspetele de onoare în palatul nostru. De 
dimineaţă, îţi vei începe călătoria pe munte și spre noua ta 
viață. 


t Capitolul 67 


Era furtună când se așternură la drum a doua zi, dis-de- 
dimineaţă. Pe măsură ce urcau poteca de munte, temperatura 
scădea fără milă. Învelit în pelerina de piele, Taita urmărea 
silueta calului lui Onka, care aproape nu se deslușea prin 
ninsoarea deasă. Drumul îi păru mult mai lung decât rândul 
trecut, însă, în cele din urmă, văzură apărând de nicăieri 
intrarea în tunel. Chiar și maimuţele care păzeau intrarea se 
chirciseră la pământ să se ferească de vânt și clipiră spre Taita 
când acesta trecu pe lângă ele. Animalele aveau genele 
îngreunate de gheaţă. Ușurat, îl urmă pe Onka în tunel, la 
adăpost de furtună. Trecură prin munte și ajunseră din 
întunericul apăsător al tunelului și de la lumina pâlpăâitoare a 
torțelor, la razele calde ale soarelui. Trecură călare pe lângă 
maimuțele de la celălalt capăt de tunel și văzură deschizându-se 
în faţa lor splendorile Grădinii Norilor. Taita simţi că se 
înveselește, așa cum se întâmplase și data trecută când se 
aflase în locul acesta fermecat. O apucă pe acum deja 
cunoscuta cărare din pădure, iar în depărtare se zări malul 
lacului azuriu. Crocodilii ieșiseră pe mal și se încălzeau la soare. 
Era prima oară când Taita îi vedea afară din apă și fu uimit când 
observă că erau mai mari decât crezuse. La apropierea cailor, 
crocodilii se ridicară pe picioarele mici și crăcănate și se 
deplasară alene spre marginea apei, apoi se aruncară în lac, 
alunecând grațios sub unde. 

Când intrară în curtea grajdului, servitorii erau adunaţi să-i 
întâmpine. Rândașii le luară caii, iar majordomul îl conduse pe 
Taita în camera pe care o împărțise cu Meren rândul trecut. Din 
nou, îl așteptau veșminte curate, focul ardea în vatră, iar în 
niște albii mari era pregătită apă caldă pentru baie. 

— Sper că totul este așa cum vă doriţi, mărite mag. Desigur, 
dacă aveţi nevoie de ceva, nu trebuie decât să sunaţi, zise el 
arătând spre sfoara unui clopoțel care atârna lângă ușă. 
Doftoreasa Hannah v-a invitat să luaţi cina cu dumneaei în 
apartamentele proprii, în această seară. 

Majordomul ieși din cameră făcând câte o plecăciune adâncă 
la fiecare pas. 

— Voi veni să vă iau la apusul soarelui. 

După ce se spălă, Taita se întinse să se odihnească, însă nu-i 
era somn. Din nou se simţea agitat știind că avea să se întâmple 


ceva important. Ca și înainte, senzaţia nu venea din el însuși, ci 
dintr-o sursă exterioară. Încercă să se relaxeze, dar nu reuși. 
Când veni majordomul după el, Taita îl aștepta îmbrăcat într-o 
tunică curată. 

Hannah îl întâmpină în prag și îl pofti în camerele pe care le 
știa deja. Aflase deja că Taita fusese înnobilat, așa că i se 
adresă cu apelativul „Lord Taita”. Îl întrebă imediat de Meren și 
se bucură când Taita îi spuse că acesta continuase să facă 
progrese. Mai erau alţi trei oaspeţi la cină. Doctorul Gibba era 
unul dintre ei și, ca și Hannah, acesta îl salută călduros pe Taita. 
Pe ceilalţi doi nu-i cunoștea. 

— Acesta este doctorul Assem, zise Hannah. Este un membru 
de seamă al frăţiei noastre. Este specialist în folosirea plantelor 
și a substanțelor vegetale în chirurgie și medicină. 

Assem era un bărbat micuţț și plin de energie, cu privirea 
vioaie și inteligentă. Taita văzu din aura sa că era un Muritor cu 
Viață Lungă care deținea multe cunoștințe, însă nu poseda 
Ochiul Interior. 

— Haide să ţi-o prezint și pe doftoreasa Rei. Este specialistă în 
refacerea nervilor și a tendoanelor. Ştie mai multe decât oricare 
fiinţă de pe pământ despre scheletul corpului uman, mai ales 
despre craniu și dinţi, vertebrele șirei spinării și oasele de la 
mâini și de la picioare. Doctorul Assem și doftoreasa Rei vor 
asista la operaţia ta. 

Rei avea trăsături aspre, aproape masculine, și mâini 
puternice. Taita văzu că era inteligentă și dedicată profesiei ei. 
După ce se așezară la masă, conversaţia care urmă fu animată 
și fascinantă. Taita se simţea bine în compania unor persoane 
atât de inteligente. Deși servitorii umpleau constant cupele, 
niciunul dintre ei nu bău, mulţumindu-se să-și înmoaie doar 
buzele în vin. La un moment dat, conversaţia abordă etica 
profesiei lor. Rei se trăgea dintr-un regat estic îndepărtat. Le 
povesti cum împăratul Qin i-i dăduse chirurgilor lui pe prizonierii 
pe care-i capturase în luptă, încurajându-i să-i folosească la 
disecţiile pe viu și la experimente. Toţi căzură de acord că 
împăratul era un vizionar cu o mare capacitate de înțelegere. 

— Majoritatea oamenilor sunt făcuți numai pentru treburile 
domestice, adăugă Hannah. Un conducător bun va face tot ce-i 
stă în putință pentru a le oferi toate cele necesare traiului și 
confortului, în funcţie de mijloacele pe care le are la îndemână. 


Cu toate acestea, n-ar trebui să ajungă să creadă că viaţa 
fiecărei fiinţe este sfântă și că trebuie păstrată cu orice chip. Ca 
o regulă generală, ar trebui să poată fi capabil să-și trimită 
oamenii la moarte sigură pentru a putea câștiga o bătălie, prin 
urmare un împărat ar trebui să aibă drept de viaţă și de moarte 
asupra supușilor săi după cum îi dictează interesele statului și 
nu așa-zisa „omenie”. 

— Sunt complet de acord cu tine, zise Rei. Dar eu aș merge și 
mai departe. Când se iau astfel de decizii, trebuie judecată 
valoarea fiecărui om în parte. Viaţa unui sclav sau a unui 
soldățoi nu poate cântări cât a unui înțelept sau a unui om de 
știință, ale cărui cunoștințe s-au acumulat de-a lungul secolelor. 
Sclavul, soldatul sau idiotul sunt născuţi să moară. Dacă pot s-o 
facă pentru o cauză nobilă, atunci cu atât mai bine. Insă vieţile 
învățatului și ale omului de știință au o valoare inestimabilă 
pentru societate și ar trebui cruţate. 

— Sunt de acord cu tine, Rei. Știința și înțelepciunea sunt o 
mare comoară, mai presus de tot aurul și de tot argintul din 
această lume, zise Assem. Inteligența și capacitatea noastră de 
a judeca și de a ne aminti lucrurile ne ridică deasupra celorlalte 
animale, chiar deasupra oamenilor cu inteligenţă modestă, care 
nu au aceste atribute. Tu ce părere ai, Lord Taita? 

— Nu există o soluţie clară și general aplicabilă, răspunse 
Taita precaut. Am putea dezbate această chestiune la nesfârșit. 
Insă cred că trebuie să păstrăm ceea ce este în folosul tuturor, 
chiar dacă acest lucru presupune sacrificiu cu sânge-rece. Am 
condus bătălii. Știu ce grea poate să fie decizia de a trimite pe 
cineva la moarte sigură. Insă n-am ezitat să dau acest ordin 
când la mijloc a fost libertatea și bunăstarea tuturor. 

Le spusese nu ceea ce credea, ci ceea ce știa că vor ei să 
audă. Ascultară cu atenţie, apoi se relaxară, iar atitudinea lor 
faţă de el fu mai prietenoasă și mai deschisă. Era ca și cum le-ar 
fi dovedit că este unul de-al lor, iar acum puteau cobori bariera 
ce stătea în calea prieteniei lor. In ciudat mâncării bune și a 
vinului, cina nu dură mult. Gibba fu primul care se ridică să 
plece. 

— Trebuie să ne trezim devreme mâine-dimineaţă, le reaminti 
el, și toți ceilalţi se ridicară, îi mulţumiră lui Hannah pentru masă 
și plecară. 

Inainte de a se despărţi de el, Hannah îi zise: 


— Am dorit să-i cunoști pentru că ei mă vor asista mâine la 
operație. Rănile tale sunt mult mai grave decât ale protejatului 
tău și, mai mult chiar, s-au agravat cu trecerea timpului. Va fi 
mult mai mult de lucru, așa că avem nevoie de ajutorul și de 
experiența lor. In plus, nu vom putea lucra în camera ta, așa 
cum am făcut cu colonelul Cambyses. Operația se va desfășura 
în încăperea în care te-am examinat, zise ea luându-l de braţ și 
conducându-l acolo. Ceilalţi chirurgi vor fi alături de mine când 
te voi consulta ca să stabilim cum se va desfășura operația. |ţi 
doresc o seară plăcută, Lord Taita! 

Majordomul îl aștepta pe Taita să-l conducă în camera sa. 
Taita îl urmă fără să dea vreo importanţă traseului complicat 
prin pasaje sinuoase și galerii. Se gândea la conversaţia pe care 
o avuseseră în acea seară, când reveria îi fu întreruptă de niște 
bocete. Se opri și ascultă. Nu se auzeau de departe și păreau a 
fi plânsul disperat al unei femei. Când majordomul își dădu 
seama că Taita se oprise și că nu-l mai urma, se întoarse. 

— Cine este acea femeie? întrebă Taita. 

— Acelea sunt celulele sclavilor care lucrează în casă. Poate 
că una dintre ele a fost pedepsită pentru vreo greșeală, zise 
bărbatul ridicând indiferent din umeri. Vă rog să nu vă îngrijoraţi 
din astfel de pricini, Lord Taita. Ar trebui să ne continuăm 
drumul. 

Taita își dădu seama că n-avea sens să insiste asupra acestei 
chestiuni. Aura bărbatului arăta că era o fire rece, care urma cu 
supunere oarbă ordinele superiorilor lui. 

— Să mergem, încuviinţă Taita, însă de data aceasta urmări 
cu mare grijă pe unde mergeau. 

„După ce mă duce în camera mea și pleacă, vin să 
investighez”, decise el. Totuși, interesul faţă de femeia care 
plângea se stinse repede, iar când ajunse în cameră, îi ieșise 
complet din minte. Se întinse pe rogojină și se cufundă aproape 
imediat într-un somn liniștit și fără griji. _ 

După ce mâncă, majordomul veni să-l ia. Il duse în 
apartamentul lui Hannah, unde îl așteptau chirurgii. Incepură 
imediat. Lui Taita i se păru ciudat că era tratat ca o bucată de 
carne pe masa de tranșat a măcelarului. Incepură cu 
examinările preliminare, fără să neglijeze produsul procesului 
său digestiv, mirosul respirației, aspectul pielii și tălpile 


picioarelor. Doftoreasa Rei îi deschise gura și se uită la limbă, la 
gingii și la dinţi. 

— Dinţii lordului Taita sunt tociţi și cariaţi, Hannah, cu 
rădăcinile infectate. Probabil că-l dor. Nu-i așa, mărite lord? îl 
întrebă ea, iar Taita mormăi un răspuns afirmativ. În curând vor 
reprezenta o ameninţare la sănătatea și viaţa sa. Trebuie 
îndepărtate cât mai repede posibil, iar gingiile trebuie 
însămânţate. 

În final ajunseră și la locul rănii sale. Se aplecară asupra părții 
inferioare a corpului său, apăsând și atingând zona și cicatricea. 
Rei măsură cu o pensetă și luă notițe pe un sul de papirus, cu 
niște hieroglife mici și frumos desenate. In timp ce lucrau, 
discutau despre zona mutilată în termeni reci, medicali. 

— Țesuturile din jurul cicatricei trebuie îndepărtate. Trebuie 
să ajungem la carnea crudă și să deschidem vasele de sânge, 
pentru ca răsadurile să aibă o fundaţie solidă pe care să 
crească, explică Hannah, apoi se întoarse spre Rei. Vrei să cauţi 
nervii și să vezi care mai este vitalitatea lor? 

Rei folosi un ac de bronz și urmări terminaţiile nervoase. Era o 
adevărată tortură examinarea ei. Taita își folosi forța minţii ca 
să-și poată controla durerea. Rei își dădu seama ceea ce făcea 
și-i spuse ferm: 

— Îți admir capacitatea de a-ţi controla durerea, Lord Taita, 
pentru că-ţi va fi de folos mai târziu. Totuși, în timpul examinării 
mele nu trebuie să recurgi la asta. Dacă vei continua să-ți 
blochezi durerea, nu voi fi capabilă să descopăr care parte a 
corpului este moartă și trebuie îndepărtată și care este vie, 
constituind o structură de rezistență. 

Folosi vopsea neagră ca să-i deseneze pe partea de jos a 
corpului simboluri care să-i ghideze lui Hannah scalpelul. Când 
termină, Taita sângera de la sutele de ace pe care i le înfipsese 
în corp, era palid și lac de sudoare de la durerea pe care i-o 
produsese. După ce-și reveni, cei patru chirurgi discutară 
concluziile consultaţiei. 

— Este foarte bine că avem la dispoziţie mai mult răsad. Zona 
pe care o avem de însămânţat este mai mare decât am calculat 
eu iniţial. Ținând cont de cantitatea de care vom avea nevoie 
pentru noii dinţi, vom folosi toată recolta, le spuse Hannah. 

— Așa este. Rana deschisă va fi atât de mare, încât 
vindecarea va fi mult mai grea decât orice parte pe care am 


încercat până acum s-o reconstitui. Cum vom putea colecta 
urina și fecalele fără să compromitem rana? întrebă Gibba. 

— Anusul nu va fi atins și va continua să funcţioneze normal. 
Însă intenţionez să montez un tub de cupru în uretră. Pentru 
început, urina va trece prin acesta, însă de îndată ce răsadul 
prinde rădăcini și începe să se fixeze și să acopere rana 
deschisă, acel tub va fi scos și vom lăsa urina să-și reia cursul 
normal prin organ. 

Deși Taita era pacientul, reuși să asculte cu interes discuţia, 
ba chiar făcu observaţii pe care ceilalţi le apreciară ca fiind 
folositoare. Când fiecare etapă a operaţiei fu discutată în cele 
mai mici detalii, Assem i se adresă pentru ultima dată: 

— Am ierburi care ţi-ar putea alunga durerile, însă nu cred că 
o să fie cazul să le folosesc. În timpul consultaţiei doftoresei Rei 
am fost uimit de tehnicile tale de controlare a durerii. Le vei 
putea folosi și în timpul operaţiei sau vrei să-ţi prepar o poţiune 
de ierburi? 

— Sunt convins că ierburile sunt foarte eficiente, însă aș 
prefera să-mi controlez eu durerea, îi spuse Taita. Vă voi 
observa tehnica cu cea mai mare atenţie. 

Era deja după-amiază când terminară de discutat și când 
traseră concluziile finale, iar Taita putu să se retragă în camera 
sa. Înainte de a pleca, Hannah îi zise: 

— Doctorul Assem ţi-a preparat o poţiune din ierburi într-o 
sticlă verde. O vei găsi în camera ta. Bea-o într-un bol mare, 
diluată în apă caldă. Îţi va curăța intestinele și vezica urinară 
înainte de operaţie. Te rog să nu mănânci și să nu bei nimic în 
această seară și mâine-dimineaţă. Mâine vreau să încep imediat 
ce-mi va permite lumina soarelui. Trebuie să ne rezervăm o 
perioadă lungă de timp pentru operaţie. Nu putem ști ce 
greutăţi neașteptate pot apărea. E foarte important să 
terminăm înainte de lăsarea serii. Lămpile de ulei nu vor da 
suficientă lumină pentru a ne folosi acele cum se cuvine. 

— Voi fi pregătit, o asigură Taita. 


t Capitolul 68 


Când Taita ajunse în camera lui Hannah a doua zi de 
dimineaţă, echipa de chirurgi era deja adunată. Doi dintre 
asistenții pe care-i recunoscu de la operaţia lui Meren îl ajutară 
să se dezbrace. Când fu complet gol, îl urcară pe o masă de 
piatră și îl întinseră pe spate. Piatra de sub el era rece și dură, 


însă aerul era plăcut, încălzit de conductele de apă fierbinte de 
sub podea. Toţi cei patru doctori erau goi până la brâu și purtau 
doar niște pânze în jurul taliei. Hannah și Rei aveau sânii și 
partea superioară a corpului ferme și rotunde ca ale unor femei 
tinere, cu pielea mătăsoasă și fără zbârcituri. Taita presupuse că 
se folosiseră de talentele lor secrete să se mențină și zâmbi la 
gândul eternei vanităţi feminine. Apoi se gândi la situaţia în care 
se afla el însuși: „Dar eu, care zac aici în așteptarea cuțitelor lor, 
sunt mai puţin vanitos?” Nu mai zâmbi și se uită încă o dată prin 
cameră. Văzu că pe o altă masă din apropiere era întinsă o 
colecție bogată de instrumente chirurgicale de argint, cupru și 
bronz. Printre acestea, observă cu stupoare că se aflau cel puțin 
cincizeci de scalpele strălucitoare, aranjate frumos pe masa de 
marmură. Hannah îi remarcă interesul cu care privea 
instrumentele. 

— Îmi place să lucrez cu cuțite ascuţite, îi explică ea, 
deopotrivă în interesul tău și al meu. 

Arătă apoi spre doi bărbaţi care stăteau la masa de lucru într- 
un colț al încăperii. 

— Cei doi sunt fierari pricepuţi. Vor reascuţi fiecare scalpel de 
îndată ce se tocește. Până la sfârșitul zilei le vei fi recunoscător. 
Dacă totul este gata, cred că putem începe, zise ea întorcându- 
se spre asistenții ei. 

Cei doi asistenţi îi unseră partea inferioară a corpului cu un 
lichid cu miros pătrunzător. În același timp, chirurgii se spălară 
pe mâini și pe braţe într-un vas care conţinea același lichid. 
Doftoreasa Rei veni lângă Taita. Semnele pe care le făcuse cu o 
zi în urmă abia se mai vedeau. Acum le reînnoi conturul, apoi se 
dădu deoparte, ca să-i facă loc lui Hannah. 

— Mă pregătesc să fac prima incizie. Lord Taita, te relaxezi, te 
rog, ca să faci faţă durerii? 

Taita luă în mână Talismanul lui Lostris care i se odihnea pe 
piept. Işi umplu mintea cu o ceață moale, iar contururile feţelor 
lor începură să pălească. Vocea lui Hannah îi răsuna ciudat în 
urechi, de parcă ar fi venit de la mare distanţă: 

— Ești gata? întrebă ea. 

— Da. Puteți începe. 

Simţi că îl trage cineva de piele, în momentul când Hannah 
făcu prima incizie și când intră mai adânc simţi prima durere, 
însă nu insuportabilă. Se lăsă să alunece până la nivelul când 


abia dacă era conștient de atingerea ei și de mușcătura 
bisturiului. Le auzea vocile. Timpul trecea. O dată sau de două 
ori îl fulgeră durerea, în timp ce Hannah lucra asupra unei zone 
sensibile, însă Taita își îngădui să alunece și mai adânc în 
transă. Când durerea scăzu, se ridică puţin la suprafaţă și 
ascultă ce discutau chirurgii, ajutându-l să urmărească felul în 
care decurgeau lucrurile. 

— Foarte bine, zise Hannah, evident mulţumită. Am 
îndepărtat toate țesuturile cicatricei și suntem gata să 
introducem cateterul. Mă auzi, Lord Taita? 

— Da, șopti Taita, iar ecoul vocii sale îi răsună în urechi. 

— Totul merge mai bine decât m-am așteptat. Acum îţi pun 
tubul. 

Taita îl simţi cum îi intră în corp, producându-i o ușoară 
senzaţie de disconfort pe care nu fu nevoie s-o reducă. 

— Prin tub deja curge urină din vezică, zise Hannah. Totul 
este pregătit. Acum poţi să te relaxezi, în timp ce așteptăm 
răsadul din laborator. 

Urmă o tăcere lungă. Taita se afundă mai mult, până când 
rămase conștient doar cât să-și dea seama unde se află. Liniştea 
persistă, însă nu simțea niciun fel de neliniște. Apoi, treptat, își 
dădu seama că se mai afla cineva în sală. Auzi o voce pe care o 
recunoscu drept a lui Hannah, însă era foarte diferită acum: era 
dulce și tremurată din pricina unei emoții puternice. 

— Aceasta este esenţa, zise ea. 

Taita se ridică la limita de durere suportabilă. Cu ochii 
întredeschiși se uita prin perdeaua propriilor gene. Văzu mâinile 
lui Hannah deasupra lui. Țineau un vas de alabastru similar cu 
cel în care se aflase răsadul pentru ochiul lui Meren, dar mult 
mai mare. Hannah îl cobori din dreptul razei lui vizuale, iar Taita 
auzi un sunet ușor de lingură care se atingea de pereţii vasului 
de alabastru, în timp ce Hannah îi golea conținutul. După câteva 
momente, simţi ceva rece în zona deschisă a vintrelor și o 
atingere ușoară pe măsură ce răsadul era întins peste țesuturile 
deschise. Apoi urmară niște furnicături în aceeași zonă. Le 
îndepărtă cu forţa minţii, apoi altceva îi atrase atenţia. Își dădu 
seama pentru prima dată că în celălalt capăt al încăperii se afla 
o creatură ciudată. Își făcuse pe nesimţite prezența, înaltă, 
statuară, acoperită din cap până în picioare cu un văl de 
mătase. Stătea dreaptă ca o stană de piatră, singura mișcare 


fiind a pieptului, când inspira și expira. Sub văl se vedea 
conturul frumos al sânilor de femeie, perfecţi ca formă și ca 
mărime. 

Taita fu cuprins de un copleșitor sentiment de teamă. 
Deschise Ochiul Interior și văzu că silueta acoperită de văl nu 
avea aură. Era sigur că este Eos și nu o altă manifestare a ei, 
aceea cu care venise să se războiască. Voi să se ridice în capul 
oaselor și să o provoace, însă, când vru să iasă din transă, 
durerile îi reapărură și îl traseră înapoi. Voia să vorbească, însă 
cuvintele nu-i veneau pe limbă. Nu putea decât să se uite lung 
la ea. Apoi simţi o atingere blândă pe tâmplă, ca aceea a unei 
zâne. Ştia că nu este mâna lui Hannah. Eos voia să-i intre în 
minte și să-i scoată de acolo gândurile. Imediat ridică bariera 
mentală ca s-o alunge. Atingerea de zână dispăru. Eos îi simţise 
rezistența și, ca un spadasin priceput, se retrăsese. Își imagina 
că își pregătește contraatacul. li testase puterea de apărare. 
Știa că ar fi trebuit să se simtă ameninţat și intimidat de 
prezența ei, îngrozit de viclenia și de răutatea ei, însă el simţea 
o atracție puternică, nenaturală față de ea. Demeter îl 
avertizase că era foarte frumoasă și că avea mare influență 
asupra bărbaţilor care o vedeau și încercă să reziste, însă 
descoperi că-și dorea cu patimă să-i privească frumusețea 
fatală. În acel moment, Hannah veni lângă masă și îi blocă 
vederea. Ar fi vrut să strige la ea să se dea la o parte, însă, de 
îndată ce Eos nu se mai află în raza lui vizuală, reuși să se 
controleze. Era o descoperire interesantă. Tocmai aflase că era 
irezistibilă doar dacă se uita la ea. Dacă-și întorcea privirea, 
atracția, deși în continuare foarte puternică, nu era irezistibilă. 
Rămase uitându-se tăcut în tavan și lăsă durerea să crească 
până la punctul când putea să contracareze dorinţa animalică 
pe care o stârnise în el. Hannah îi bandaja rana deschisă și se 
concentră asupra atingerii mâinilor ei și a feșelor de in cu care-l 
pansa. Când termină, Hannah veni lângă el. Taita se uită prin 
încăpere, însă Eos dispăruse. Din ea nu mai rămăsese decât 
ceva extrem de vag, o mireasmă care plutea în aer asemenea 
celui mai suav parfum. 

Doftoreasa Rei veni în locul lui Hannah la capătul mesei, îi 
deschise gura și-i puse niște proptele de lemn între mandibulă și 
maxilar. Reuși să-și stăpânească durerea chiar înainte ca ea să 
înceapă extracția. Rei era expertă. Îi scoase toţi dinţii, unul după 


altul. Apoi Taita simţi înţepătura când îi puse răsadul pe rănile 
deschise și gâdilatul acului când îi cusu rănile. 

Cu grijă, cei doi asistenţi îl ridicară pe Taita de pe masa de 
piatră și îl așezară pe o targă. Il cărară până în camera lui, iar 
Hannah merse alături de el. Când ajunseră acolo, rămase cu el 
până când fu așezat cu grijă pe saltea. Apoi le spuse ce aveau 
de făcut. În cele din urmă, îngenunche pe podea lângă el. 

— Unul dintre asistenţi va rămâne aici și te va veghea peste 
noapte. Mă vor chema de îndată ce vor observa că e ceva în 
neregulă. Dacă ai nevoie de orice, nu trebuie decât să-mi spui. 
Voi trece să te văd dimineaţa și seara ca să-ţi schimb 
pansamentele și ca să văd progresele, îi zise ea. Nu trebuie să-ţi 
mai spun ce te așteaptă. Ai fost de față când i-am refăcut ochiul 
protejatului tău. Îţi amintești prin ce dureri și prin ce disconfort a 
trecut. De asemenea, cunoști etapele - trei zile relativ ușoare și 
fără dureri, șase zile de agonie și ușurare într-a zecea. Dar 
pentru că rănile tale sunt mult mai mari față de ale colonelului 
Cambyses, durerile vor fi mult mai intense. Vei avea nevoie de 
toată priceperea de care ești în stare ca să-ţi alini suferința. 

Din nou, predicțiile lui Hannah se dovediră adevărate. Primele 
trei zile trecură doar cu un disconfort minor - o durere surdă în 
capul pieptului și disconfort la urinare. Mai tare îl durea gura. li 
venea greu să nu treacă adesea cu limba peste copcile pe care 
Rei i le pusese în gingii. Nu putea înghiţi mâncare solidă, așa că 
se hrăni doar cu o pastă subţire de legume. Mergea cu foarte 
mare greutate. Îi dădură o pereche de cârje, însă avea nevoie 
de ajutorul asistentului ca să se ducă în cămăruţa alăturată să 
se ușureze. 

Când Hannah veni să-i schimbe pansamentele, se uită și el și 
văzu că rana era acoperită de o crustă. Arăta ca rășina care 
ieșea din tăietura din scoarţa unui arbore de cauciuc. Hannah 
umblă cu grijă să nu cumva s-o rupă și, ca să nu se lipească de 
bandajele de in, o unse cu o alifie grasă pe care i-o dăduse 
doctorul Assem. 

În cea de-a patra zi, se trezi în ghearele unei agonii atât de 
cumplite, încât începu să tipe involuntar, înainte de a-și putea 
folosi forța minţii ca să-și liniștească durerile. Asistentul veni 
lângă el și o chemă numaidecât pe Hannah. Până să vină ea, 
reușise să-și adune forțele și-și calmase durerile până la un nivel 
la care putea vorbi inteligibil. 


— E rău, zise Hannah, dar știai că așa va fi. 

— E dincolo de orice durere pe care am cunoscut-o vreodată. 
Mă simt de parcă cineva mi-a turnat un cazan de plumb topit 
peste burtă, șopti el. 

— O să-l chem pe doctorul Assem să-ţi administreze o 
poţiune. 

— Nu, răspunse el. O să-i fac faţă singur. 

— Mai ai șase zile, îl avertiză ea. Poate și mai mult. 

— Voi supravieţui. _ 

Agonia era înfiorătoare și constantă. li umplea întreaga 
existență, excluzând din ea orice altceva. Nu se mai gândea la 
Eos, nici măcar la Fenn. Durerea era întreaga sa viaţă. 

Reuși să-i facă faţă în timpul zilei, însă de îndată ce îl copleși 
somnul, barierele din calea durerii alunecară și aceasta reveni 
cu și mai mare forță. Se trezi, gemând și zvârcolindu-se din 
cauza intensității ei. Era tentat să-l cheme pe Assem să-i dea 
niște calmante, însă rezistă. Teama că ar putea aluneca într-o 
stare de inconștienţă era mai puternică decât durerea. 
Hotărârea sa era singurul scut împotriva lui Eos și a Minciunii. 

În cea de-a șasea zi durerile îl mai lăsară, însă fură înlocuite 
de senzaţia de mâncărime, care se dovedi a fi mai greu de 
suportat decât durerea. li venea să smulgă bandajele și să-și 
sfâșie carnea cu unghiile. Singurele momente de ușurare erau 
când Hannah venea să-i schimbe pansamentele. După ce-i 
îndepărta bandajele murdare, îi ungea rana cu o soluție 
calmantă și reconfortantă de ierburi. Între timp, crusta care-i 
acoperea abdomenul inferior și zona genitală se întărise și se 
înnegrise, devenind asemănătoare cu pielea crocodililor din 
lacul albastru. Momentele de liniște erau scurte. De îndată ce 
Hannah îl lega cu feșe curate, mâncărimea reîncepea cu și mai 
multă forţă. Senzaţia de mâncărime aproape că-l înnebunea. | 
se părea că nu se va mai termina niciodată. Pierdu șirul zilelor. 

La un moment dat, veni și Rei la el. În timp ce asistenții îi 
desfăcură gura, Rei îi scoase cusăturile din gingii. Uitase de ele 
din pricina torturii copleșitoare pe care i-o provoca rana de pe 
abdomen. Totuși, slaba consolare pe care o simţi acum îi întări 
hotărârea. 

Dimineaţa următoare, când se trezi, simţi o atât de mare 
ușurare, încât gemu. Durerea și senzaţia de mâncărime 
dispăruseră. Pacea care urmă fu o binecuvântare atât de 


neașteptată, încât se cufundă într-un somn adânc și vindecător 
care dură o zi și o noapte. Când se trezi, o găsi pe Hannah 
îngenuncheată lângă saltea. În timp ce dormea, Hannah îi 
desfăcuse bandajele. Taita era atât de epuizat, încât nu-și 
dăduse seama ce face. Când își înălță capul, ea îi zâmbi cu 
mândrie. 

— Infecția este întotdeauna cel mai mare pericol care ne 
pândește, însă aici nu se vede nimic de acest fel. Nu ai febră. 
Răsadul a înflorit pretutindeni. Ai traversat oceanul de durere și 
ai ajuns pe celălalt mal, îi spuse ea. Ținând cont de adâncimea 
și de suprafaţa mare pe care se întinde rana, curajul și tăria ta 
au fost exemplare, deși nici nu mă așteptam la altceva din 
partea ta. Acum pot să scot cateterul. 

Tubul de cupru ieși ușor și din nou senzaţia de ușurare pe 
care o simţi fu o binecuvântare. Era surprins cât de slăbit și de 
obosit era după atâta chin. Hannah și asistenții îl ajutară să se 
ridice în șezut. Se uită în jos la trupul său. Inainte era doar slab, 
însă acum era numai piele și os. Carnea se topise și i se vedeau 
toate coastele. 

— Coaja se pregătește să se desprindă și să cadă, îi spuse 
Hannah. Uite cum se ridică și se desprinde pe margini. Se vede 
țesutul vindecat de dedesubt. 

Cu vârful degetului, marcă zona unde se întâlneau vechea și 
noua piele. Cele două se îmbinau fără cusur. Vechea piele era 
ridată ca pânza de crep și era acoperită de păr rar și cărunt. 
Noua fâșie de piele care ieșea la iveală era netedă și fermă ca 
fildeșul. Pe ea creștea un păr fin și sănătos, îndesindu-se pe linia 
ce cobora de la buric. Era semnul care anunţa bogăția părului 
pubian. In mijlocul cojii era gaura din care Hannah scosese 
cateterul de cupru. Hannah o acoperi cu încă un strat gros din 
alifia de plante a doctorului Assem. 

— Alifia va înmuia crusta și o va ajuta să se ridice fără să 
rănească țesutul nou de dedesubt, îi explică ea, în timp ce-l 
bandaja din nou. 

Înainte de a termina, doftoreasa Rei intră în încăpere și 
îngenunche lângă capul lui Taita. li strecură un deget în gură 
întrebându-l: 

— Se întâmplă ceva pe aici? 

Era degajată și prietenoasă, în contrast cu mina ei serioasă și 
profesională pe care-o afișa de obicei. 


— Mi se pare că acolo crește ceva, reuși el să îngaime. Am 
niște umflături pe gingii care mă dor când le ating. 

— Iti cresc dinţii, chicoti Rei. Treci a doua oară prin copilărie, 
dragul meu Lord Taita. Da, toți, inclusiv măselele de minte. Vor 
ieși în câteva zile. Atunci vei putea să mănânci hrană solidă. 

Rei se întoarse după o săptămână. Aduse cu ea o oglindă de 
argint. Suprafaţa ei era atât de șlefuită, încât imaginea din 
interiorul gurii care i se înfăţișă lui Taita era doar foarte puţin 
deformată. 

— Ca un șirag de pietre din Marea Arabiei, comentă ea, în 
timp ce Taita se uita pentru prima dată la noii săi dinţi. Probabil 
că sunt mult mai frumoși decât cei care ţi-au crescut cu mulţi 
ani în urmă. Inainte de a pleca, Rei îi zise: Te rog să accepti 
oglinda ca un dar din partea mea. Pun rămășag că vei dori să te 
mai admiri în ea. 

Luna mai crescuse și se mai micșorase o dată până ca 
ultimele rămășițe din crusta de pe burta lui Taita să se usuce și 
să pice. Acum mânca normal și se mai împlinise. Petrecea 
câteva ore pe zi făcând o serie de exerciţii cu toiagul care aveau 
să-l ajute să-și recapete tonusul și supleţea. Doctorul Assem îi 
prescrisese o dietă care includea mari cantităţi de ierburi și 
legume. Toate acestea se dovedeau benefice. Găurile din obraji 
se umplură, își recapătă culoarea sănătoasă și i se părea că 
mușchii ce-i înlocuiseră pe cei pe care-i pierduse erau mai fermi 
și mai puternici. In curând scăpă de cârje și se plimbă pe malul 
lacului fără să trebuiască să se mai oprească să-și tragă sufletul. 
Totuși, Hannah nu-l lăsa să plece din sanatoriu neînsoțit, așa că 
unul dintre asistenți era întotdeauna cu el. Pe măsură ce-și 
recăpăta vigoarea, supravegherea constantă și restricţiile 
deveneau mai greu de suportat. Se plictisea din ce în ce mai 
tare și devenea din ce în ce mai neliniștit, întrebând-o tot timpul 
pe Hannah: 

— Când mă veţi lăsa să plec din celulă și să mă întorc în 
lumea adevărată? 

— Oligarhii m-au sfătuit să te ţin aici până când te vindeci 
complet. Totuși, nu e nevoie să stai aici să pierzi vremea. Hai să- 
ți arăt ceva cu care să-ți omori timpul. 

II duse la biblioteca sanatoriului, care se afla în pădure, la o 
oarecare distanţă de complexul principal. Era o clădire care 
cuprindea o serie de săli enorme, legate unele de altele. Pe 


fiecare dintre cei patru pereţi se aflau rafturi de piatră, de la 
podea la tavan, pe care se aflau suluri de papirus și tăblițe de 
lut. 

— Pe aceste rafturi avem mai bine de zece mii de lucrări și la 
fel de multe studii științifice, îi spuse Hannah cu mândrie. Multe 
dintre acestea sunt unicate. Nu există nicio altă copie a lor. Ți-ar 
trebui mai mult de o viaţă normală de om ca să citești chiar și 
numai jumătate din ele. 

Taita se plimbă încet prin camere, luând un papirus la 
întâmplare și uitându-se la conţinutul lui. Intrarea de la ultima 
încăpere era închisă cu un grilaj greu de bronz. Se uită 
întrebător la Hannah, iar aceasta îi răspunse: 

— Din păcate, lordul meu, accesul la acea cameră și la ceea 
ce se află în ea le este permis doar membrilor frăţiei. 

— Înţeleg, o asigură Taita, apoi se uită în spate spre încăperile 
pe care le străbătuseră. 

— Aceasta este probabil cea mai mare comoară de 
înţelepciune pe care omul civilizat a reușit s-o adune într-un loc. 

— Sunt de acord cu tine, lordul meu. Vei găsi aici multe 
lucruri care te vor fascina și îţi vor stimula mintea și poate chiar 
îți vor deschide căi spre noi aventuri ale gândirii filosofice. 

— Cu siguranţă că voi profita de această ocazie. 

În următoarele săptămâni, Taita petrecu zilnic multe ore la 
bibliotecă. Pleca de acolo și se înapoia în camera din sanatoriu 
doar când lumina care intra pe geam era prea slabă pentru citit. 

Într-o dimineaţă, după ce mâncă, fu deopotrivă surprins și 
iritat când descoperi un omuleţ așteptând lângă ușa lui. 

— Cine ești? întrebă el nerăbdător să plece la bibliotecă și să 
termine de citit un papirus despre călătoriile astrale și despre 
comunicare, care-i trezise interesul în ziua precedentă. 
Vorbește, omule! 

— Sunt aici din ordinul doftoresei Hannah, zise piticul, 
continuând să facă plecăciuni. Sunt frizerul tău. 

— N-am nevoie de serviciile tale, de a căror măiestrie nu mă 
îndoiesc nicio clipă, rosti Taita repede și încercă să treacă pe 
lângă el și să plece. 

Frizerul se așeză în faţa lui. 

— Te rog, mărite lord. Doftoreasa Hannah mi-a poruncit să te 
tund neapărat. Se va termina prost pentru mine dacă refuzi. 


Taita ezită. De mai mult timp decât dorea să-și amintească, 
nu pusese preț pe felul în care arăta. Acum își trecu degetele 
prin părul lung și prin barba argintie care-i ajungea aproape 
până la brâu. Le spăla și le pieptăna, însă în afară de asta, le 
lăsa să crească la întâmplare și în neorânduială. Într-adevăr, 
până să primească darul de la Rei, nici măcar nu avusese 
vreodată o oglindă. Se uită cu neîncredere la frizer și-i spuse: 

— Mă tem că, dacă nu cumva ești alchimist, n-ai cum să 
transformi acest gunoi în aur. 

— Te rog, lordul meu, lasă-mă să încerc. Altfel, doftoreasa 
Hannah va fi foarte nemulțumită. 

Agitaţia micului  bărbier era amuzantă. Pesemne era 
înspăimântat de formidabila Hannah. Taita oftă și acceptă cu 
toată generozitatea de care era în stare: 

— O, foarte bine, dar grăbește-te. 

Frizerul îl duse pe terasă, unde deja aranjase un scaun la 
soare. Instrumentele erau pregătite. După primele câteva 
minute, Taita simţi mișcările lui chiar plăcute și relaxante. In 
timp ce frizerul tăia și pieptăna, Taita începu să se gândească la 
sulul de papirus care-l aștepta în bibliotecă și recapitulă ceea ce 
citise cu o zi în urmă. Ajunse la părerea că felul în care autorul 
trata subiectul era discontinuu și că el ar putea aduce 
completările necesare. Apoi gândurile sale se întoarseră spre 
Fenn. Îi era foarte dor de ea. Se întreba cum se descurcă și ce 
se alesese de Sidudu. Nu observă movilele de păr cărunt care 
cădeau din foarfeca frizerului ca frunzele toamnei pe un drum 
pietruit. 

În cele din urmă, bărbierul îi întrerupse firul gândurilor când 
ridică în faţa ochilor lui o oglindă mare de bronz. 

— Sper că ești mulțumit de munca mea. 

Taita clipi. Imaginea lui era vălurită și distorsionată, căci 
suprafaţa de metal nu era netedă, apoi imaginea se contură. 
Tresări când își văzu chipul. Aproape că nu recunoscu faţa care 
se uita atent la el. Arăta mult mai tânără decât și-o amintea el. 
Frizerul îi tăiase părul până la umeri și i-l prinsese cu o curea de 
piele într-o coadă la spate. li tăiase barba scurt și pătrat. 

— Craniul tău are o formă frumoasă, zise frizerul. Ai o frunte 
înaltă și lată. Ai capul unui filosof. Felul în care ţi-am prins părul 
îi pune cel mai bine în evidență noblețea. Inainte, barba îţi 


ascundea maxilarul puternic. Tăind-o atât de scurt, n-am făcut 
decât să-ţi pun în valoare trăsăturile bărbătești. 

In tinereţe, Taita era mulțumit cu felul în care arăta - poate 
chiar prea mulțumit. Pe vremea aceea, frumusețea fizică îl 
consolase puţin pentru pierderea bărbăţiei. Acum vedea că, nici 
măcar la această vârstă, nu-și pierduse cu totul farmecul. 

„Fenn o să fie surprinsă”, își zise el și zâmbi mulţumit. În 
oglindă, dinţii îi străluciră, iar ochii îi scânteiară. 

Când îl chemă în acea seară, Hannah îi studie gânditoare 
trăsăturile: 

— Cu mult timp în urmă, am decis că flirtul consumă timp 
care ar putea fi folosit la activităţi mai productive și mai de 
folos, îi zise ea. Totuși, acum îmi dau seama de ce unele femei 
te-ar considera un bărbat atrăgător, lordul meu. Cu permisiunea 
ta și în interesul științei, aș vrea să poftesc câţiva membri aleși 
cu grijă de frăţie, care să te întâlnească și să vadă și ei ce ai 
reușit să realizezi până acum. 

— Ceea ce tu și colegii tăi aţi reușit să realizaţi, o corectă 
Taita. Vouă vă datorez totul. 

După câteva zile, fu condus din nou în sala de operaţii a lui 
Hannah, pe care o găsi de data aceasta aranjată special pentru 
întâlnire ca o sală de teatru. In jurul mesei fuseseră dispuse în 
semicerc niște scaune. Opt femei și opt bărbaţi erau deja 
așezați, printre care și Gibba, Rei și Assem. 

Hannah îl duse pe Taita înapoi la masă și îl rugă să se așeze 
cu faţa la mica audienţă. În afară de chirurgii care-l îngrijiseră 
încă de la început, pe ceilalți nu-i cunoștea. Era ciudat, ţinând 
cont că petrecuse atât de mult timp la Grădina Norilor. Probabil 
că sanatoriul ocupa o zonă mult mai vastă decât crezuse el sau 
poate că departamentele erau separate de clădirea principală și 
ascunse, ca și biblioteca, în pădure. Însă cel mai probabil, o 
mare parte a Grădinii Norilor era ascunsă de ochii lui printr-una 
dintre vrăjile lui Eos. Ca într-un joc de copii, cutiile erau ascunse 
unele într-altele. Printre doctorii pe care nu-i cunoștea se afla și 
o femeie. Ceilalţi erau bărbaţi, însă toţi păreau a fi oameni de 
știință de vază. Erau atenţi și serioși. După ce îl prezentă pe 
Taita, în cel mai măgulitor mod, Hannah le explică acestora ce 
tratament urmase. Rei le spuse că îi scosese toți dinţii putreziți 
și cariaţi și că îi însămânţase cavitățile din gingii. După aceea, îi 
invită pe fiecare în parte să se apropie și să examineze noii 


dinţi. Taita rezistă cu stoicism și răspunse la întrebările pe care 
aceștia i le puneau. După ce se întoarseră la locurile lor, Hannah 
veni din nou lângă el. Le descrise cum fusese castrat și cât de 
extinse și de importante erau rănile. Ascultătorii erau terifiați. 
Femeia chirurg era în mod deosebit impresionată și își exprimă 
simpatia faţă de el. 

— Mulţumesc pentru compătimire, răspunse Taita, însă s-a 
întâmplat cu foarte mult timp în urmă. Odată cu trecerea anilor, 
amintirile au devenit mai puţin dureroase. Mintea omenească 
are abilitatea de a ascunde în subconștient ceea ce nu vrea să-și 
amintească. 

Doctorii dădură aprobator din cap. 

În continuare, Hannah le descrise testele preliminare și 
pregătirile pe care le făcuse în vederea operaţiei. Taita se 
aștepta ca la acest stadiu al prelegerii să explice recoltarea și 
pregătirea răsadurilor. Până acum fusese ţinut în ceaţă și era 
nerăbdător să se lămurească. Fu dezamăgit că Hannah nu 
aduse vorba despre asta, dar încercă să nu arate. Presupuse că 
audiența era informată și că probabil folosiseră la rândul lor 
această tehnică. Oricum, Hannah le prezentă cum făcuse 
operația, descriind felul în care îndepărtase țesuturile cicatrizate 
ca să formeze o bază pe care să se prindă răsadurile. Audienţa 
puse multe întrebări erudite, la care ea răspunse pe îndelete. In 
final, le spuse: 

— După cum v-aţi dat cu toţii seama, lordul Taita este un mag 
de cel mai înalt rang și este de asemenea un chirurg eminent și 
un bun observator al fenomenelor din natură. Reconstrucția 
organului său procreator a fost o experienţă intimă și dureroasă. 
Nu e nevoie să vă mai spun ce dureri a trebuit să suporte. Toate 
acestea au fost o jignire la adresa demnităţii și intimităţii acestei 
persoane extraordinare. In ciuda acestui lucru, ne-a permis să-l 
examinăm și să evaluăm rezultatele. Nu știu dacă realizaţi, însă 
n-a fost o decizie ușoară. Ar trebui să-i fim recunoscători că ne-a 
oferit această ocazie. Cu permisiunea ta, Lord Taita, zise ea 
întorcându-se spre Taita. 

Taita dădu aprobator din cap și se întinse pe masă. Gibba 
veni și se așeză de cealaltă parte a mesei și ridicară poalele 
tunicii lui Taita. 

— Puteţi să vă apropiaţi ca să vedeţi mai bine, le spuse 
Hannah privitorilor. 


Aceștia se ridicară de la locurile lor și se adunară în jurul 
mesei. Taita se obișnuise că fie analizat și întors pe toate 
părţile, așa că nu se jenă în mod deosebit de privirile lor 
cercetătoare. Se ridică pe coate și se uită în jos la corpul său, în 
timp ce Hannah își reluă prelegerea. 

— Observaţii că pielea nouă a acoperit rana. Are supleţea și 
elasticitatea pielii unui adolescent. Prin contrast, priviţi părul 
care acoperă pubisul, care s-a dezvoltat foarte bine. A crescut 
cu o extraordinară rapiditate, zise ea punându-și mâna pe zona 
despre care vorbea. Această ridicătură de carne cuprinde zona 
pelviană. La atingere, se simte deja pernuţa de carne formată 
peste osul pelvian. Remarcaţi faptul că aspectul general este 
acela al unui băiat de zece ani. Am ajuns aici în săptămânile de 
după operaţie. Acum haideţi să ne uităm la penis. Prepuţul este 
deja format, nu prea strâns, așa cum se întâmplă la majoritatea 
băieţilor. 

Apucă prepuţul și trase cu grijă de el. Glandul penisului lui 
Taita apăru din capișonul de piele. Era puţin mai mare decât un 
porumb în floare, moale și de culoare roz strălucitor. 

— Observaţi, vă rog, deschiderea uretrei, continuă Hannah. 
Am format-o prin inserarea unui cateter în timpul operaţiei. 
Când l-am îndepărtat, deschiderea a rămas rotundă, însă acum 
puteți observa că a căpătat forma caracteristică de tăietură, zise 
ea, apoi lăsă prepuţul să alunece pe gland. 

Acum își îndreptă atenţia spre scrotul din spatele beţișorului 
imatur. 

— Sacul se dezvoltă normal, însă cu obișnuita rapiditate pe 
care am remarcat-o în toate însămânţările pe care le-am făcut. 
Priviţi, zise ea ridicându-le cu blândețe. Deja conţin testiculele 
imature. Apoi, uitându-se la singura femeie vizitator, o întrebă: 
Doftoreasă Lusulu, ai vrea să le examinezi și tu? 

— Mulţumesc, doctor Hannah, zise femeia. 

Părea să aibă în jur de treizeci și cinci de ani, însă când Taita 
îi studie aura, văzu că înfățișarea ei era înșelătoare și că avea 
mult mai mulţi ani. Atitudinea ei meditativă nu se potrivea cu 
firea ei, care era pasională și lascivă. Îi apucă scrotul și localiză 
cu pricepere cele două testicule pe care le conţinea. Le învârti 
între degete gânditoare. 

— Da, zise ea în cele din urmă. Par perfect formate. Simţi 
ceva, Lord Taita? 


— Da, răspunse el cu voce răgușită. 

Femeia continuă să-l atingă și să-i studieze faţa. 

— Nu trebuie să te rușinezi, lordul meu. Trebuie să înveţi să te 
bucuri de părţile bărbătești pe care ţi le-a redat Hannah, să te 
desfeţi cu și prin ele. Simţi ceva aici, zise ea punându-și degetul 
pe penis. Incepu să-și plimbe degetele în sus și în jos pe beţișor. 
Simţi că te pipăi? 

— Foarte clar, răspunse Taita, cu vocea și mai răgușită. 

Acest sentiment nou le întrecea pe toate pe care le trăise 
până acum. In scurta perioadă de când îi apăruse micul 
apendice, îl tratase rezervat și precaut. Îl atinsese doar când 
fusese absolut necesar, ca răspuns la nevoile fiziologice sau de 
igienă. Chiar și atunci, atingerile lui fuseseră stângace, în niciun 
caz nu cu priceperea și dexteritatea pe care le demonstra 
Lusulu. 

— Ce dimensiuni vă așteptați să aibă organul genital când 
ajunge la maturitate? o întrebă Lusulu pe Hannah. 

— Nu putem ști, așa cum nu putem spune acest lucru despre 
un copil. Totuși, mă aștept să fie aproximativ egal cu organul 
original. 

— Ce interesant! murmură doftoreasa Lusulu. Crezi că s-ar 
putea la un moment dat în viitor ca organele create de noi să fie 
superioare celor pe care le-a avut cândva? Bunăoară, se poate 
ca un picior mai scurt sau o buză de iepure sau un penis 
neobișnuit de mic să fie înlocuite cu unele perfecte? Să fie oare 
imposibil așa ceva? 

— Imposibil? Nu, doctore, nimic nu e imposibil până la proba 
contrară. Chiar dacă eu nu-mi ating niciodată scopurile, s-ar 
putea să reușească asta cei de după mine. 

Discuţia lor mai dură puţin, apoi Lusulu se opri și își îndreptă 
din nou atenţia spre Taita. Încă îi mângâia părţile intime, iar 
acum părea mulțumită. 

— O, foarte bine, zise ea. Organul este funcțional. Pacientul 
este aproape în erecție. Aceasta este într-adevăr o dovadă a 
măiestriei tale, doftoreasă Hannah. Crezi că va putea ajunge la 
orgasm deja? Sau e prea curând? 

Intre timp, penisul din mâna ei își dublase dimensiunile, iar 
prepuțul era complet tras. Amândouă femeile îl studiau cu 
atenţie. Hannah se gândi serios la ceea ce o întrebase Lusulu, 
apoi răspunse: 


— Cred că orgasmul este deja posibil, însă pentru ejaculare 
este cam devreme. 

— Poate că ar trebui să-l supunem la un test. Ce ziceţi? 

Continuară discuţia pe un ton neutru, profesional. Totuși, 
senzațiile neobișnuite pe care i le crease Lusulu cu simple 
mișcări de mână erau atât de intense, încât Taita fu aruncat 
într-o stare de confuzie. Nu știa cum și când se va termina totul. 
Pentru cineva care fusese obișnuit să-și poată controla corpul 
tot timpul, era o perspectivă îngrijorătoare. Se întinse și îi 
îndepărtă mâna. 

— Mulţumesc, îi zise el. Suntem cu toţii impresionați de 
priceperea chirurgicală a doftoresei Hannah. In ceea ce mă 
privește, eu sunt. Totuși, testul pe care-l propuneţi ar trebui să 
se desfășoare cu o audiență mai restrânsă. 

Işi îndreptă poalele tunicii și se ridică în capul oaselor. Lusulu 
îi zâmbi și îi zise: 

— Îţi doresc multe bucurii. 

judecând după privirea din ochii ei, era limpede că nu 
împărtășea punctul de vedere al lui Hannah despre flirt. 


+ Capitolul 69 


Acum când Taita avea acces la bibliotecă, zilele treceau mai 
repede. După cum spusese și Hannah, o viață n-ar fi fost 
suficientă să acumulezi toate cunoștințele care erau stocate 
acolo. Lucru curios, camera încuiată nu-i stârnea interesul. Ca și 
femeia pe care o auzise plângând în acea noapte și în multe alte 
situaţii inexplicabile, gândul îi dispăru pur și simplu. Când nu 
studia, își petrecea mult timp discutând cu Hannah, Rei și 
Assem. Pe rând, îl conduceau prin câteva dintre laboratoarele în 
care se derulau fel de fel de proiecte ieșite din comun. 

— lţi amintești de întrebarea doftoresei Lusulu legată de 
înlocuirea părţilor corpului cu versiuni îmbunătăţite? îl întrebă 
Hannah. Ei bine, hai să ne gândim la un soldat care are picioare 
cu care aleargă la fel de repede ca un cal. Ce-ar fi să-i facem 
mai multe perechi de mâini? O pereche cu care să tragă cu 
arcul, încă una cu care să răsucească o secure de război, a treia 
să învârtă o sabie, iar ultima să ţină scutul. Nimic n-ar putea sta 
în calea unui asemenea războinic. 

— Un sclav cu patru braţe puternice și o pereche de picioare 
scurte ar putea fi trimis în cele mai abrupte și inaccesibile mine, 
ca să scoată zăcăminte de aur în cantități enorme, zise Rei. Ce 


bine ar fi dacă i-am putea reduce inteligenţa la cea a unui bou, 
astfel încât să fie imun în faţa greutăților și să muncească în 
cele mai grele condiţii fără să se plângă de nimic? Doctorul 
Assem a crescut ierburi care ar putea avea acest efect asupra 
intelectului. Eu și doftoreasa Hannah am putea crea partea 
fizică. 

— De bună seamă că ai văzut maimuţele dresate care păzesc 
intrarea în tunel, zise Hannah. 

— Da, le-am văzut și am înţeles că sunt numite „gardieni”, 
răspunse Taita. 

Hannah păru supărată. 

— Acesta e un termen pe care-l folosesc profanii. Noi le zicem 
„troglodiţi”. Se trag dintr-o specie de maimuțe care trăiesc în 
pădurile din sud. De-a lungul secolelor, le-am crescut în 
captivitate și am reușit, prin proceduri chirurgicale și prin 
administrarea unor ierburi, să le creștem inteligenţa și 
agresivitatea, în așa fel încât să le putem folosi. Prin aceleași 
tehnici, am reușit să le manipulăm până când le-am făcut să 
execute exact ordinele persoanei care le controlează. 
Bineînţeles că inteligenţa lor este primitivă și animalică, ceea 
ce-i face mai ușor de manipulat decât pe oameni. De asemenea, 
experimentăm același tratament și pe niște sclavi și pe niște 
prizonieri. Am avut rezultate excelente. De îndată ce devii 
membru al frăţiei, voi fi încântată să-ți arăt cum funcţionează. 

Taita era scârbit de aceste revelații. „Se gândesc să creeze 
făpturi care nu mai sunt oameni, ci monștri aberanţi, își zise el, 
însă avu grijă să nu-și dea pe faţă oroarea. Acești oameni sunt 
mânjiţi cu răutatea lui Eos. Inteligența lor a fost pervertită și 
coruptă de otrava ei. Cât de dor îmi este de compania unor 
oameni decențţi și onești, așa ca Meren și Nakonto. Cât tânjesc 
după inocenţa proaspătă a lui Fenn!” 

Cu câtva timp în urmă, când se întorceau de la bibliotecă, 
aduse din nou vorba de plecarea lui din Gradina Norilor și 
întoarcerea în Mutangi, chiar și pentru o perioadă scurtă de 
timp. 

— Tovarășii mei sunt cu siguranţă îngrijoraţi de absenţa mea 
îndelungată. Aș vrea să le spun că sunt bine sănătos. Apoi aș fi 
fericit să mă întorc aici pentru iniţierea în frăție. 

— Din păcate, lordul meu, decizia nu-mi aparţine, răspunse 
ea. Se pare că membrii Consiliului Suprem doresc ca tu să rămâi 


în Grădina Norilor până la iniţierea totală, îi zise ea zâmbind. Nu 
fi trist, lordul meu! Asta n-ar trebui să dureze mai mult de un an. 
Te asigur că vom face tot ce ne stă în putinţă ca timpul pe care-l 
petreci cu noi să fie plin de provocări. 

Perspectiva unui nou an fără să-i vadă pe Fenn și pe Meren îl 
îngrozi pe Taita, însă se consolă cu gândul că vrăjitoarea nu 
putea aștepta atât de mult până să facă mișcarea decisivă în 
jocul pe care-l făcea cu el. Părţile sale însămânţate continuară 
să crească într-un ritm ameţitor. Işi aminti de sfatul doftoresei 
Lusulu: „Trebuie să înveți să te bucuri de părţile bărbătești pe 
care ţi le-a redat Hannah. Trebuie să înveți să te bucuri de ele și 
prin intermediul lor”. În timpul nopţii, când era singur pe saltea, 
începu să-și exploreze propriul corp. Senzaţiile create de 
atingere erau atât de intense, încât îi intrară în vise. Diavolii 
lascivi pe care i-i băgase ţâncul în minte deveniseră mai 
insistenţi ca niciodată. Visele sale deveniră dintr-odată şocante 
și fascinante. În ele îl vizită o nimfă frumoasă. Îi arătă fără 
rușine părțile ei femeiești, iar el observă că aveau forma 
perfectă de orhidee. Mirosul de femeie și gustul ei erau mai 
dulci ca orice fruct. Pentru prima dată de aproape o sută de ani, 
ejaculă. Era o senzaţie atât de puternică, încât trecu dincolo de 
extaz sau agonie. Se trezi gâfâind și tremurând de parcă ar fi 
avut febră. Era scăldat în sudoare și în fluidele propriului corp. 
Abia după mult timp, care i se păru lui Taita un secol, reuși să 
revină din îndepărtatele ţinuturi imaginare în care-l transportase 
femeia din vis. Se ridică și aprinse lampa de ulei. Luă oglinda de 
argint pe care i-o dăruise Rei, se întoarse și îngenunche pe 
saltea. La lumina lămpii, se uită îngrozit la reflexia organelor 
sale genitale. Erau încă umflate și exact așa cum i le arătase 
copilul în apa heleșteului: cu o formă perfectă, maiestuoase și 
grele. 

„Acum înțeleg nevoile care îi mână pe toţi bărbaţii. Am 
devenit unul de-al lor. Acest lucru care mi s-a dat este inamicul 
meu drag, o bestie cu două feţe. Dacă-l pot controla, îmi va 
aduce bucurie și desfătări, așa cum spunea Lusulu. Dacă mă 
controlează el pe mine, mă va distruge în mod sigur, după cum 
plănuiește Eos.” 


+ Capitolul 70 


Când se întoarse în bibliotecă în acea dimineață, își dădu 
seama că nu-i stătea mintea la sulul de papirus pe care-l avea 


deschis pe masa din faţă. Era prea concentrat asupra senzaţiei 
de căldură pe care o simţea în partea de jos a trupului și asupra 
noii prezenţe de sub poalele tunicii. „E ca și cum mi-aș împărți 
viața cu altcineva, un ţânc răsfăţat care are nevoie de atenţie.” 
Simţi o afecţiune indulgentă faţă de el. „O să fie o competiţie, în 
care să ne măsurăm dorinţele și să decidem cine controlează pe 
cine”, se gândi el. Însă o minte ca a lui, ascuţită până la 
perfecţiune, încât era capabilă să suprime durerea la cotele ei 
cele mai înalte, o inteligență care fusese educată să asimileze 
vaste cantităţi de informaţii putea să treacă peste acest 
moment de confuzie. Se aplecă din nou cu toată atenţia asupra 
sulului de pergament. În curând, lectura îl absorbi în așa 
măsură, încât era doar foarte vag conștient de ce se întâmplă în 
imediata lui apropiere. Atmosfera din bibliotecă era liniștită și 
propice studiului. Deși în camerele alăturate se mai aflau și alți 
studioși, în încăperea în care stătea el nu mai era nimeni. Era ca 
și cum cineva i-ar fi avertizat pe ceilalţi să nu-l deranjeze și să 
păstreze o distanţă plină de respect. Din când în când, 
bibliotecarii treceau prin camera lui cu coșuri pline de suluri de 
pergamente și le aranjau din nou pe rafturi. Taita nu le dădea 
importanţă. Auzi deschizându-se grilajul de fier de la camera 
interzisă și ridică privirea la timp ca să vadă o bibliotecară 
strecurându-se înăuntru - o femeie între două vârste de o 
frumuseţe deosebită. Nu se gândi prea mult la asta și își reluă 
lectura. Puțin mai târziu, grilajul se deschise din nou. Aceeași 
femeie ieși din cameră și încuie ușa în urma ei. Păși încet prin 
încăpere, apoi se opri pe neașteptate lângă masa lui Taita. 
Acesta ridică privirea nedumerit. Femeia îi puse un sul de 
papirus pe masă. 

— Cred că mă confunzi cu cineva, îi zise Taita. N-am cerut 
nimic. 

— Ar fi trebuit să ceri, răspunse femeia, atât de încet, încât 
abia îi distinse cuvintele, apoi își atinse buza de jos cu degetul 
mic de la mâna dreaptă. 

Taita tresări. Era semnul de recunoaștere pe care i-l arătase 
colonelul Tinat. Așadar, era unul dintre oamenii săi. Femeia 
plecă fără să mai spună alt cuvânt și lăsând sulul de pergament 
pe masă. Vru s-o strige, însă se abţinu și o privi ieșind din 
cameră. Continuă să citească pergamentul pe care-l avea în 
față, până când se lămuri că nu-l urmărea nimeni, apoi îl rulă și-l 


puse deoparte. În locul acestuia îl deschise pe cel adus de 
bibliotecară. Nu avea titlu și nu era nici numele autorului trecut 
pe el. Apoi recunoscu mâna care pictase frumoasele hieroglife: 

— Doftoreasa Rei, șopti el, apoi începu să citească. 

Era vorba despre înlocuirea părților corpului omenesc prin 
procesul de însămânțare. Parcurse în grabă conţinutul sulului de 
papirus. Îi era cunoscut tot ceea ce scrisese Rei: tratarea 
subiectului era exactă și în detaliu, însă nu găsi nimic nou până 
pe la jumătatea sulului. Apoi Rei începea să descrie cum erau 
obținute răsadurile și cum erau pregătite pentru aplicarea pe 
suprafaţa rănii. Capitolul era intitulat „Selectarea și cultivarea 
răsadurilor'. Pe măsură ce ochii îi alunecau peste papirus, 
enormitatea celor prezentate rece și științific se prăbuși asupra 
lui ca o avalanșă. Mintea i se încețoșă din cauza șocului, se 
întoarse la începutul capitolului și îl reciti, de data aceasta foarte 
încet, întorcându-se iar și iar asupra părţilor care depășeau 
raţionalul. 


Donatoarea trebuie să fie tânără şi sănătoasă. Ea 
trebuie să fi avut măcar două menstruații. Nici ea, nici 
rudele de sânge nu trebuie să fi avut boli grave. 
Trebuie să fie o fată cu înfățișare frumoasă. Din motive 
administrative, trebuie să fie ascultătoare și supusă. 
Dacă se întâmpină dificultăți din acest punct de 
vedere, i se vor administra sedative. Sedativele se vor 
administra cu grijă, pentru a nu contamina produsul 
finit. În anexa acestei lucrări se află o listă de 
medicamente recomandate. Dieta este de asemenea 
importantă. Trebuie să fie săracă în carne roșie și 
produse lactate, care încălzesc sângele. 


Și așa mai departe, pe aceeași idee. Apoi ajunse la capitolul 
următor, numit simplu: „Imperecherea”. 


Ca și în cazul donatoarei, impregnatorul trebuie să 
fie tânăr și sănătos, fără defecte sau alte stricăciuni. In 
momentul de față, ei sunt aleși ca răsplată pentru 
serviciile aduse statului. De cele mai multe ori, 
impregnatorii sunt aleși pentru realizările lor militare. 
Trebuie avut grijă să nu se stabilească legături 


emoționale între impregnator și donatoare. Trebuie 
schimbati la intervale scurte de timp. De îndată ce 
sarcina donatoarei se confirmă, nu trebuie să i se mai 
permită să se vadă cu impregnatorul. 


Taita privi în gol spre rafturile din faţa sa. Își aminti cât de 
îngrozită era micuța Sidudu. Își aminti cu precizie cuvintele ei: 
„Te rog, magule! Te implor! Ajută-mă, te rog! Dacă nu scap de 
acest copil, mă vor omorî. Nu vreau să mor pentru bastardul lui 
Onka”. Fugara Sidudu fusese una dintre donatoare. Nu soţie sau 
mamă, ci donatoare. Onka era unul dintre impregnatori. Nu 
soțul ei, iubitul sau concubinul, ci doar impregnatorul ei. 
Oroarea lui Taita creștea treptat, însă se forţă să citească mai 
departe. Următoarea secțiune era intitulată „Recoltarea”. 


Recoltarea trebuie să se facă între a douăzecea și a 
douăzeci și patra săptămână de sarcină. Fetusul 
trebuie scos din uter întreg și intact. Nu trebuie 
permisă nașterea naturală, pentru că s-a dovedit a fi 
dăunătoare calității răsadurilor. Cum șansele de 
supraviețuire ale  donatoarei după îndepărtarea 
fetusului sunt mici, viața ei trebuie curmată imediat. 
Chirurgul trebuie să aibă grijă ca totul să se 
desfășoare fără prea multă suferință. Metoda 
recomandată este ca donatoarea să fie legată. Trebuie 
legată de mâini și de picioare și trebuie să i se astupe 
gura ca să nu tipe și să le alarmeze și pe celelalte 
donatoare. Fetusul este apoi îndepărtat rapid, prin 
secționarea frontală a abdomenului.  Donatoarea 
trebuie omorâtă de îndată ce este scos fetusul. 
Cordonul ombilical nu trebuie tăiat decât după ce 
inima încetează să bată și după ce carnea donatoarei 
s-a răcit. 


Taita citi repede următorul capitol, numit „Fetusul”. Inima îi 
bătea atât de tare, încât îi auzea bătăile răsunându-i în urechi. 


Sexul fetusului nu pare important, deși, logic, ar 
trebui să fie același cu cel al receptorului. Fetusul 
trebuie să fie sănătos, fără malformații și defecte 


evidente. Dacă nu se conformează acestor criterii 
trebuie aruncat. Din acest motiv, este recomandabil să 
existe mai mult de o donatoare la îndemână. Dacă 
zona care trebuie însămânțată este foarte extinsă, 
trebuie să existe cel putin trei donatoare, deși cinci ar 
fi numărul recomandat. 


Taita se lăsă pe spate. Trei donatoare. Își aminti de cele trei 
fete din cascadă din ziua primei lor sosiri. Fuseseră aduse ca 
miei de sacrificiu pentru ochiul lui Meren. Cinci donatoare. Își 
aminti de cele cinci fete pe care Onka le aducea pe munte când 
se întâlniseră pe potecă. Muriseră prin strangulare, conform 
metodei aprobate? Oare pe una dintre ele o auzise plângând în 
acea seară? Oare aflase ce i se va întâmpla copilului din 
pântecele ei? Oare de aceea plângea? Se ridică de la masă, ieși 
în fugă din clădire și se năpusti în pădure. De îndată ce se 
ascunse printre copaci, se aplecă și icni dureros, vomitând 
copleșit de vinovăţie și rușine. Se sprijini de un trunchi de copac 
și se uită la umflătura de sub tunică. 

„Acesta este motivul pentru care au fost măcelărite aceste 
fiinţe nevinovate?” 

Iși trase cuțitul de la cingătoare. 

— O să-l tai și o să i-l bag lui Hannah pe gât. O s-o înec cu el, 
urlă el. E un dar otrăvitor care-mi va aduce numai suferinţă și 
remușcări. 

Mâna îi tremura atât de violent, încât îi căzu cuțitul. Își 
acoperi ochii cu amândouă mâinile. 

— Il urăsc - mă urăsc și pe mine! șopti el. 

Mintea îi era plină de imagini violente și confuze. Își aminti de 
ospăţul frenetic al crocodililor din lacul albastru. Auzi plânsul 
femeilor și scâncetele copiilor, muzica suferinţei și a disperării. 
Apoi mintea i se limpezi și auzi din nou vocea magului Demeter: 
„Această Eos este o unealtă a Minciunii. Este o impostoare, o 
uzurpatoare, o escroacă, o hoaţă și o devoratoare de copii”. 

— E o devoratoare de copii, repetă el. Ea este cea care 
ordonă aceste atrocități. Către ea trebuie să-mi îndrept ura. Ea 
este cea pe care ar trebui s-o urăsc cu adevărat. Pe ea am venit 
s-o distrug. Poate că semănând în mine sămânţa asta, mi-a dat, 
fără să vrea, instrumentul propriei ei distrugeri. 

Işi ridică mâinile de la ochi și se uită la ele. Nu mai tremurau. 


— Adună-ţi curajul și hotărârea, Taita din Gallala, șopti el. 
Gata cu răfuielile mărunte. Marea luptă e pe cale să înceapă. 

leși din pădure și se întoarse în bibliotecă să ia papirusul 
doftoresei Rei. Ştia că trebuia să-l citească până avea să-și 
amintească fiecare detaliu. Trebuia să afle cum desacralizau 
corpurile micuţilor ca să poată crea blestematele răsaduri. 
Trebuia să se asigure că sacrificarea copiilor nu va fi niciodată 
uitată. Se duse la masa de lucru, însă papirusul dispăruse. 


t Capitolul 71 


Când ajunse în camera din sanatoriu, soarele apusese în 
spatele craterului. Servitorii aprinseseră lămpile de ulei, iar bolul 
în care se afla cina sa se încălzea deasupra jarului încins din 
tipsia de cupru. După ce luă câteva guri din mâncare, își 
prepară o licoare din cafeaua cultivată de doctorul Assem, se 
așeză cu picioarele încrucișate pe rogojina de dormit, apoi se 
relaxă și se pregăti de meditaţie. Aceasta era rutina lui din 
fiecare seară, iar cei care-l spionau prin gaura ascunsă nu 
găseau nimic neobișnuit în asta. În final, stinse lampa, iar 
camera se cufundă în întuneric. Nu după mult timp, aura celui 
care-l spiona dispăru când acesta se duse la culcare. Taita 
așteptă puţin, apoi reaprinse lampa, însă o făcu mică, nu mai 
mare decât un pâlpâit gingaș. Luă talismanul în palmele făcute 
căuș și se concentră asupra imaginii mentale a lui Lostris, care 
devenise acum Fenn. Îl deschise și scoase buclele de păr, cea 
nouă și cea veche. Dragostea pe care o simţea pentru ea era 
fortăreaţa în jurul căreia ridică zidurile de apărare împotriva lui 
Eos. Ținând șuvițele de păr între buze, își reafirmă acea 
dragoste. 

— Protejează-mă, dragostea mea, se ruga el. Dă-mi putere! 

Simţi cum puterea pe care i-o dădeau șuvițele de păr îi 
încălzește inima și sufletul, apoi le reașeză la loc și scoase de 
acolo fragmentul de piatră roșie extras din ochiul lui Meren. 
Puse piatra în palmă și se concentră asupra ei. 

— E caldă și tare, șopti el, la fel ca ura mea împotriva lui Eos. 

Dragostea era scutul, ura - sabia. Apoi puse piatra lângă 
șuvițele de păr și își agăţă talismanul la gât. Stinse lampa și se 
întinse, însă somnul nu se îndupleca să apară. 

Prin minte îi treceau amintiri cu Fenn. Fenn râzând și 
plângând. Fenn zâmbind și glumind. Fenn serioasă, studiind 
problema pe care i-o dăduse el s-o rezolve. Trupul cald al lui 


Fenn întins lângă el noaptea, oftând ușor și respirând lângă el. 
Inima lui Fenn bătând lângă a sa. 

„Trebuie s-o mai văd o dată. S-ar putea să fie pentru ultima 
oară.” Se ridică în fund pe rogojină. „Nu îndrăznesc s-o chem, 
dar pot s-o văd de departe.” Aceste două manevre erau 
similare, însă în esenţă erau complet diferite. Chemarea 
însemna s-o strige în eter, expunând-o pericolului ca un alt 
ascultător s-o audă. S-o privească de departe presupunea să se 
strecoare în eter și s-o privească pe fată pe furiș, aidoma 
iscoadei care-l spiona pe el. Doar un mag sau un clarvăzător așa 
ca Eos ar fi putut observa ce se întâmplă, așa cum îl detectase 
și el pe spionul din camera de dincolo. Totuși, se reţinuse de la 
orice activitate astrală atât de mult timp, încât poate că Eos nu 
mai era vigilentă. 

— Trebuie s-o văd pe Fenn. Trebuie să încerc! 

Ridică talismanul cu mâna dreaptă. Șuvițele de păr Ĵi 
aparțineau lui Fenn și aveau să-l călăuzească spre ea. Își apăsă 
fruntea cu el și închise ochii. incepu să se legene dintr-o parte 
într-alta. Talismanul păru că prinde viață. Taita îl simţi cum 
pulsează încet și ritmic, în același ritm cu bătăile inimii lui. Își 
deschise mintea și lăsă curenții existenţei să-i intre nestingherit 
în ea, rotindu-se în jurul lui ca un mare râu. Spiritul i se 
desprinse de trup și își luă zborul, ca purtat de aripile unei 
păsări gigantice. La mare distanţă sub el, văzu trecând imaginile 
neclare ale pădurilor și câmpiilor. Văzu ceea ce părea o armată 
mărșăluind, însă, când se apropie, își dădu seama că era de fapt 
un convoi de refugiați care înaintau cu greu pe un drum prăfuit 
sau aruncați claie peste grămadă în care trase de boi. Erau și 
soldaţi cu ei și oameni călări. Însă Fenn nu se afla printre 
aceștia. 

Işi continuă drumul cu spiritul său hoinar, folosind talismanul 
ca magnet călăuzitor și cercetând în jur, până când văzu de la 
distanță un pâlc de case din Mutangi. Când se apropie, constată 
cu spaimă că de fapt satul era în ruină, ars și distrus. Amintirea 
astrală a masacrului care avusese loc plutea peste sat ca o 
pâclă. Se uită printre rămășițe și observă ușurat că nici Fenn și 
nici ceilalți oameni ai săi nu se aflau printre cei răpuși. Probabil 
că fugiseră din Mutangi înainte de a fi distrus. 

Işi lăsă spiritul să călătorească din nou, până când detectă o 
strălucire palidă a prezenței ei la poalele Munţilor Lunii, în 


partea de vest a satului. Se luă după acea strălucire și în final 
pluti peste o vale îngustă, ascunsă în pădurile care acopereau 
pantele munților. 

Era acolo jos! Căută cu atenţie până când descoperi niște cai. 
Năluca era printre ei, la fel și Vârtej. Puțin mai încolo strălucea 
focul de la intrarea într-o peșteră. Nakonto stătea deasupra 
intrării în peșteră cu Imbali lângă el. Taita își trimise spiritul în 
interiorul peșterii. lat-o! Văzu silueta lui Fenn întinsă pe rogojină 
lângă un foc mic. Mai erau și Sidudu care dormea pe-o parte, cu 
Meren lângă ea, apoi Hilto. Taita era atât de aproape de Fenn, 
încât îi auzea respiraţia. Observă că avea armele la îndemână. 
Și ceilalţi erau complet echipați. Fenn dormea pe spate. Purta 
doar o cârpă în jurul taliei și era goală până la brâu. Se uită la ea 
cu dragoste. De când plecase de lângă ea, trupul i se 
maturizase. Ultimii colăcei de grăsime i se topiseră de pe 
abdomen. Formele feminine ale corpului ei erau accentuate de 
umbre și de lumina focului. Așa cum dormea liniștită, era mai 
frumoasă decât și-o amintea Taita. Realiză cu uimire că avea 
probabil șaisprezece ani. Anii pe care-i petrecuse alături de ea 
parcă zburaseră. Ritmul respirației i se schimbă și deschise încet 
ochii. Erau verzi în lumina focului, însă se întunecară când îi 
simţi prezenţa. Se ridică într-un cot, iar Taita simţi că se 
pregătea să-l cheme. Nu erau departe de Grădina Norilor. 
Trebuia s-o oprească înainte de a-și trăda prezența creaturii 
ostile care sălășluia pe munte. Făcu în așa fel ca semnul său 
spiritual să apară în faţa ochilor ei. Se sperie când își dădu 
seama că o privea. Se uită la semn, iar el îi porunci să nu spună 
nimic. Ea zâmbi și încuviinţă cu o mișcare a capului. Ca răspuns, 
își arătă, la rândul ei, semnul spiritual - forma delicată a unui 
nufăr în floare se suprapuse peste vulturul lui, ca doi îndrăgostiţi 
îmbrățișați. Rămaseră așa pentru un timp. Contactul fusese de 
scurtă durată pentru că însemna pericol de moarte. Îi puse în 
minte un singur mesaj: „Mă voi întoarce la tine foarte curând”. 
Apoi începu să se retragă. i 

Fenn îl simți plecând și zâmbetul îi muri pe buze. intinse o 
mână după el, de parcă ar fi dorit să-l mai rețină, însă el nu 
îndrăzni să mai rămână. Cu o tresărire, sări din nou în propriul 
corp și se regăsi stând pe rogojină, cu picioarele încrucișate sub 
el, în camera sa din Grădina Norilor. Tristeţea despărțirii de ea 
după o întâlnire atât de scurtă îl apăsa ca o piatră de moară. 


t Capitolul 72 


În lunile care urmară continuă să se lupte cu noua bucată de 
carne care-i crescuse pe corp. Pentru că de când se știa fusese 
călăreț, îl trata ca pe un mânz neîmblânzit, încercând să-l facă 
să i se supună. Incă din tinerețe, ceruse de la corpul său mult 
mai multă supunere decât îi cerea acum. Se disciplină fără nicio 
milă. Mai întâi prin tehnici de respiraţie, care-i dădură multă 
energie și putere de concentrare. Apoi se simţi pregătit să-și 
controleze noile lui părţi bărbătești. In scurt timp, era capabil să 
rămână în erecție, fără stimulare manuală, din zori și până-n 
seară. Se educă să-și țină sămânţa pe o perioadă nedeterminată 
sau s-o elimine la un moment anume ales de el. Demeter îi 
spusese ce anume trăise, când Eos îl avea în ghearele ei, în 
timpul „acuplării infernale”. Taita știa că va fi în curând victima 
invaziei ei carnale, iar dacă voia să supravieţuiască trebuia să 
reziste. Toate pregătirile lui de luptă păreau inutile. Se îndrepta 
spre unul dintre cele mai periculoase animale de pradă din câte 
existaseră, iar el era încă virgin. „Am nevoie de o femeie care să 
mă ajute să mă înarmez, decise el. Preferabil una care are o 
experienţă vastă.” 

De la prima lor întâlnire, se văzuse de multe ori cu Lusulu în 
bibliotecă. La fel ca el, părea că petrece nenumărate ore 
studiind. Se salutaseră în grabă și, deși ea părea dornică să 
ducă mai departe prietenia lor, Taita n-o încurajase. 

Acum o căuta el pe ea, iar într-o dimineaţă o zări la una dintre 
mesele de lucru din sălile de lectură. 

— Pacea zeiţei fie cu tine, o salută el încet. 

Le auzise pe Hannah și pe Rei folosind această formulă de 
salut. Lusulu ridică privirea și-i zâmbi cu căldură. Aura ei străluci 
ca focul, se îmbujoră și ochii i se aprinseră. Când era stârnită, 
devenea o femeie atrăgătoare. A 

— Pacea fie cu tine, lordul meu, răspunse ea. Imi place felul în 
care ţi-ai tăiat barba. Ți se potrivește de minune. 

Vorbiră câteva minute, apoi Taita se duse la masa lui de 
lucru. Nu se mai uită la ea decât când o auzi strângând 
papirusul și ridicându-se să plece. Sandalele plescăiau încet pe 
podeaua de piatră când traversă camera. Acum ridică și el ochii, 
iar privirile li se întâlniră. Ea făcu semn cu capul spre ușă și 
zâmbi din nou. Taita porni după ea în pădure. Femeia mergea 


agale pe potecuţa ce ducea spre sanatoriu. O prinse din urmă. 
Vorbiră de una-alta, apoi ea îl întrebă: 

— Deseori mă întreb dacă te-ai refăcut complet după 
intervenţia doftoresei Hannah. A mers totul la fel de bine cum a 
început? 

— Da, într-adevăr! o asigură el. Îţi aduci aminte de discuţia 
despre ejaculare pe care ai avut-o cu Hannah? 

Taita îi văzu aura strălucind la auzul acestui cuvânt, apoi 
răspunse cu vocea puţin sugrumată: 

— Da. 

— Ei bine, te asigur că se întâmplă în mod regulat. În calitate 
de chirurg și de om de știință, s-ar putea să te intereseze o 
demonstrație. 

Continuară să se prefacă a fi doar doi colegi care discută, 
până când intrară în camera lui. Acoperi cu pelerina gaura din 
perete prin care era spionat, apoi veni din nou la ea. 

— Voi avea din nou nevoie de tine, zise el, dându-și jos tunica. 

— Desigur, fu ea de acord și veni repede spre el. Se aplecă 
spre el și, după câteva mișcări pricepute, zise: Ai crescut foarte 
mult de când nu te-am mai văzut. Apoi, puţin mai târziu, îl 
întrebă: Lordul meu, aș putea să te întreb dacă ai cunoscut 
vreodată o femeie? 

— Nu, zise el dând din cap trist. Nici n-aș ști cum să încep. 

— Atunci permite-mi să te iniţiez eu în aceste taine. 

Dezbrăcată era și mai frumoasă decât atunci când era cu 
hainele pe ea. Avea șolduri late, sâni mari și fermi și sfârcuri 
negre. Când se așeză pe spate pe rogojina lui, cu coapsele 
desfăcute, și îl ghidă spre ea, fu luat pe nepregătite de căldura 
și umezeala cărnii ei secrete. Ajunse periculos de aproape de a 
termina înainte de a începe, atât era de excitat. Cu un efort 
uriaș, își regăsi controlul asupra corpului. Venise momentul să 
apeleze la toate tehnicile de autocontrol pe care le exersase 
până acum. Își inhibă propriile senzaţii și se concentră asupra 
aurei ei, așa cum un marinar citește harta unui ocean. Se folosi 
de această putere ca să-i vină în întâmpinarea nevoilor și 
dorințelor ei, înainte ca ea să devină conștientă de ele. O făcu 
să strige și să geamă. O făcu să urle ca o femeie condamnată pe 
masa de tortură. Trupul i se contorsionă și i se scutură. Il rugă 
să se oprească, apoi îl imploră să nu se mai oprească niciodată. 


— Mă omori, suspină ea la sfârșit. În numele sfintei zeițe, nu 
mai suport, se rugă ea, însă el nu se opri. 

Femeia obosise și nu mai era în stare să-i facă faţă. Faţa îi era 
udă de lacrimi și de transpiraţie. În ochi i se citea spaima. 

— Ești un diavol, șopti ea. Ești diavolul însuși. 

— Sunt diavolul pe care tu, Hannah și ceilalţi ca tine l-aţi 
creat. 

Era sfârșită. Nu mai putea rezista. O ţintui la pământ. Corpul 
și mintea ei se deschiseră. li acoperi gura cu a sa, forțând-o să- 
și deschidă buzele, apoi își arcui spinarea și așa cum un 
căutător de perle trage aer în piept înainte de a plonja sub apă, 
scoase totul din ea, puterea, înțelepciunea, cunoștințele, 
succesele și înfrângerile, frica și vinovăția adânc îngropată. Îi luă 
tot ce avea și o lăsă goală pe rogojină. Femeia respira sacadat. 
Pielea îi era albă și translucidă asemenea cerii. Ochii ei priveau 
în gol fără să clipească, însă nu vedeau nimic. Rămase lângă ea 
toată noaptea, citindu-i amintirile, aflându-i secretele și 
începând cu adevărat s-o cunoască. Lumina zorilor intra în 
cameră când tresări și începu să-și miște capul dintr-o parte 
într-alta. 

— Cine sunt? șopti ea cu voce slabă. Unde mă aflu? Ce mi s-a 
întâmplat? Nu-mi amintesc nimic. 

— Ești o persoană pe nume Lusulu, însă ai făcut mult rău în 
viaţa ta. Erai măcinată de remușcări. Ti-am luat de pe suflet 
toate aceste lucruri. Dar nu vreau să păstrez nimic de la tine. ŢI 
le dau înapoi, mai ales vinovăția pe care o simţi. În final, 
remușcările te vor ucide. Meriţi din plin să mori. 

Când o întinse din nou și îngenunche peste ea, încercă să se 
opună, însă nu avu suficientă putere. Țipă când intră în ea a 
doua oară, însă ţipătul i se opri în gât și nu-i ajunse pe buze. 
Când o pătrunse, trase din nou aer în piept și se încordă. Dintr-o 
singură ejaculare, vărsă din nou în ea tot ce luase. După ce 
termină, se desprinse de ea și se duse să se spele. 

Când se întoarse, ea se îmbrăca. Se uită la el înspăimântată. 
Taita văzu că aura ei era sfâșiată. Se duse împleticindu-se spre 
ușă, o deschise și fugi pe coridor. După un timp, sunetul pașilor 
ei nu se mai auzi. Simţi că i se face milă de ea, însă își aduse 
aminte de toate crimele odioase pe care le comisese, iar mila îi 
dispăru pe loc. Apoi se gândi: „Dar și-a spălat o parte din păcate 


prin faptul că m-a învăţat cum trebuie să mă port cu stăpâna ei, 
marea vrăjitoare”. 


t Capitolul 73 


Zi de zi și noapte de noapte, așteptă răbdător invitaţia Lui Eos 
despre care știa că trebuia să sosească. Apoi, într-o dimineaţă, 
se trezi cu bine-cunoscutul sentiment de exaltare și nerăbdare. 

„Vrăjitoarea mă cheamă în vizuina ei”, își spuse Taita. 

Mâncă niște smochine și curmale pe terasa dinspre lac, 
privind soarele care ieșea din ceața dimineţii și învăluia pereţii 
craterului într-o lumină aurie. În afară de servitori nu văzu pe 
nimeni: nici pe Hannah, nici pe Rei, nici pe Assem. Era ușurat - 
nu se simţea suficient de puternic să se întâlnească cu niciunul 
dintre ei, după revelaţiile oferite de papirusul din camera 
secretă. Nimeni nu-l opri sau nu încercă să-l oprească atunci 
când ieși din clădire și porni spre poarta grădinilor de sus. Merse 
încet, ca să-și adune și să-și reînnoiască forțele. Singura 
informaţie concretă despre Eos era descrierea pe care i-o făcuse 
Demeter. Își reaminti cuvânt cu cuvânt ceea ce-i spusese el. 
Atât de puternică era capacitatea lui de a-și aminti, încât era ca 
și cum bătrânul i-ar fi vorbit din nou. „Dacă este ameninţată, își 
poate schimba înfățișarea ca un carneleon”, îi răsună vocea lui 
Demeter în urechi, iar Taita își aminti de imaginile pe care le 
văzuse la grotă: copilul, faraonul, zeii și zeițele și propria 
persoană. 

„Totuși, vanitatea este unul dintre numeroasele ei vicii. Nici 
nu-ți poţi imagina cât de frumoasă se poate face. Uimește 
simţurile, anulează raţiunea. Când își ia această înfățișare, nu-i 
rezistă niciun bărbat. Simpla ei vedere reduce până și cel mai 
nobil suflet la nivelul celui al unui animal.” Taita își aminti de 
imaginea lui Eos în sala de operaţii de la sanatoriu. Nu-i zărise 
faţa de sub vălul negru, însă frumusețea ei era atât de 
copleșitoare, încât chiar și nevăzută invadase întreaga cameră. 

„În ciuda pregătirii mele ca adept, n-am fost capabil să-mi 
controlez pornirile primare, îi răsună din nou în urechi vocea lui 
Demeter, iar Taita îl ascultă cu atenţie. Mi-am pierdut 
capacitatea de a mă gândi la consecinţele faptelor mele. Pentru 
mine, în acel moment, nu mai exista nimic în afară de ea. Eram 
consumat de dorinţă. S-a jucat cu mine așa cum se joacă vântul 
toamnei cu o frunză moartă. Mi se părea că ea-mi poate oferi 
totul, toate bucuriile din lume. Mi s-a oferit.” Taita auzi din nou 


gemetele de groază ale lui Demeter „Chiar și acum, simt că 
înnebunesc când mă gândesc la asta. Fiecare unduire a trupului 
ei, fiecare deschizătură încântătoare... N-am încercat să-i rezist, 
pentru că niciun muritor n-ar putea face asta”. 

Oare el va fi în stare să-i reziste? se întrebă Taita. Apoi cel 
mai înfiorător avertisment al lui Demeter îi răsună în minte: „Ai 
zis mai devreme și tu, Taita, că Eos cea reală era o nimfomană 
nesățioasă și acest lucru este perfect adevărat, însă cealaltă Eos 
o întrece cu mult în ce privește apetitul sexual. Când sărută, 
absoarbe fluidele vitale din amantul ei, așa cum noi am suge 
sucul dintr-o portocală coaptă. Când strânge un bărbat între 
coapsele ei, într-o împreunare desăvârșită, dar infernală, scoate 
din el însăși esența lui. li ia sufletul. Esența aceasta este 
ambrozia cu care se hrănește ea. Este un vampir monstruos 
care se hrănește cu sânge de om. și alege drept victime numai 
fiinţe superioare, femei și bărbaţi cu minte bună, slujitori ai 
Adevărului, magi cunoscuți sau clarvăzători înzestrați. De îndată 
ce și-a găsit victima, o aruncă numaidecât la pământ ca un lup 
care se năpustește asupra unei căprioare”. Așa cum a făcut și 
cu mine, reflectă Taita. „E omnivoră.” Acestea fuseseră 
cuvintele lui Demeter, care o cunoscuse așa cum niciun alt om 
n-o făcuse vreodată. „Nu contează vârsta sau înfățișarea, 
slăbiciunea fizică sau defectele. Nu cu carnea lor își satisface 
apetitul, ci cu mintea lor. De îndată ce îi are în gheare, îi 
înfășoară în pânza ei de mătase și extrage din ei bogăţia de 
cunoștințe, înțelepciune și experienţă. Le soarbe pe gură cu 
săruturile ei blestemate. Le extrage în momentul împreunării. 
Lasă din victime doar o carcasă goală.” 

Slujitoarele lui Eos, Hannah, Rei și Assem i-au regenerat 
părțile masculine ale lui Taita doar pentru un singur motiv: ca s- 
o ajute pe Eos să-l distrugă, să-i distrugă mintea, trupul și 
sufletul. Alungă spaima care amenința să se ridice în el ca o 
maree și să-l spulbere. 

„Sunt pregătit să o înfrunt, mai pregătit decât am fost sau voi 
fi vreodată. Dar oare va fi suficient?” 

Porțile grădinilor erau larg deschise, însă când ajunse în faţa 
lor, peste crater se așternu liniștea. Boarea de vânt încremeni. O 
pereche de păsări care cântau în duet tăcură. Crengile înalte ale 
copacilor rămaseră nemișcate ca niște picturi atârnate de 
perdeaua albastră a cerului. Ascultă liniștea, apoi pătrunse în 


grădină. Pământul se mișcă sub picioarele lui. Tremura, iar 
crengile copacilor tremurară la unison. Tremurul deveni un 
zguduit. Simţi cum pământul geme sub picioarele lui. O parte 
din peretele craterului se crăpă și se prăbuși cu un vuiet în 
pădurea de dedesubt. Pământul se legănă sub el ca puntea unei 
corăbii prinse în mijlocul furtunii. Fu pe punctul de a-și pierde 
echilibrul și se agăța de una dintre barele porii ca să nu fie 
trântit la pământ. Vântul se ridică din nou, însă de data aceasta 
bătea dinspre grota ţâncului. Mătură coroanele copacilor și se 
roti în jurul lui prinzându-l într-un vârtej de frunze moarte. 
Vântul era rece ca o mână de mort. 

„Eos încearcă să mă intimideze. E stăpâna vulcanilor. Ea le 
ordonă cutremurelor și lavei râurilor să sară din iad. Imi arată ce 
mic sunt în faţa puterii ei”, se gândi el. Apoi strigă cu voce tare: 

— Ascultă-mă, Eos! Iți accept provocarea. 

Tremurul pământului încetă și din nou se lăsă liniștea stranie 
peste crater. Acum cărarea se întindea lină și îmbietoare în fața 
lui. Când trecu de golul dintre bolovanii înalţi de la intrare, auzi 
clipocitul apei care ieșea din grotă. Își făcu loc printre ramurile 
copacilor și intră în luminișul de lângă heleșteu. Totul era așa 
cum își amintea. Se așeză la locul obișnuit, cu spatele sprijinit 
de trunchiul de copac și așteptă. Primul semn că se apropie fu o 
briză rece care-i gâdilă ceafa, apoi i se ridică părul de pe braţe. 
Când se uită spre intrarea în grotă, văzu ieșind un fuior de ceaţă 
argintie. Apoi din ceaţă apăru o siluetă întunecată, coborând 
grațios spre el de pe rocile acoperite de licheni. Era femeia cu 
văl pe care o văzuse ultima oară în camera lui Hannah, 
îmbrăcată cu aceeași robă amplă și translucidă de mătase 
neagră. Eos ieși din ceața argintie, iar Taita văzu că era 
desculţă. Degetele de la picioare ieșeau de sub poalele robei - 
singura parte a corpului vizibilă. Erau ude și străluceau de la 
picăturile de apă care căzuseră pe ele și aveau o formă 
perfectă, de parcă ar fi fost sculptate de un mare artist din fildeș 
de culoarea untului. Unghiile îi erau strălucitoare. Tălpile erau 
singura parte a corpului ei pe care o văzuse, însă i se păreau 
extrem de erotice. Nu-și putea lua ochii de la ele. Simţi cum i se 
umflă partea bărbătească și făcu un efort ca s-o domolească. 
„Dacă mă afectează atât de mult doar imaginea acelor degete, 
ce șanse am să-i rezist dacă se dezvelește în întregime?” 


În cele din urmă, reuși să-și smulgă privirea de la picioarele 
ei. Incercă să se uite prin văl, însă era impenetrabil. Apoi simţi 
atingerea privirii ei de parcă un fluture i s-ar fi așezat pe piele. li 
vorbi, iar cuvintele ei îi tăiară respiraţia. Nu mai auzise niciodată 
vreun sunet care să poată fi comparat cu vocea ei. Era cristalină 
ca niște clopoței de cleștar. Îl tulbură până în adâncul sufletului. 

— De secole întregi te aștept să vii la mine, zise Eos, iar Taita, 
deși știa că ea era întruchiparea marii Minciuni, nu se putu 
abţine să n-o creadă. 


t Capitolul 74 


Fenn și Meren o ţinuseră ascunsă pe Sidudu câteva luni după 
ce Taita plecase cu căpitanul Onka la Grădina Norilor. La început 
fusese atât de slăbită de suferinţa prin care trecuse, încât era 
confuză și derutată. Meren și Fenn se purtau cu blândețe cu ea 
și în curând deveni dependentă de ei. Unul din ei trebuia să stea 
tot timpul cu ea. Treptat, începu să se întremeze și îi reveni 
încrederea în ea. Până la urmă reuși să le povestească 
experienţa ei la Templul Dragostei. 

— Este închinat unicei și adevăratei zeițe, le explică ea. Toate 
fecioarele de la templu sunt alese din rândul nou-veniţilor și 
niciodată din rândul familiilor de nobili. Fiecare familie care 
sosește în această ţară trebuie să ofere una dintre fiice, iar 
pentru familii este o onoare și un privilegiu. Toţi oamenii din sat 
au dat o petrecere în cinstea zeiței și m-au îmbrăcat în cele mai 
frumoase veșminte, mi-au pus o coroană de flori pe cap și m-au 
dus la templu. Mama și tatăl meu au venit cu mine, râzând și 
plângând de fericire. M-au încredințat marii preotese și m-au 
lăsat acolo. Nu i-am mai văzut niciodată. 

— Cine te-a ales pentru a o servi pe zeiță? o întrebă Fenn. 

— Ni s-a spus că oligarhii, răspunse ea. 

— Spune-ne despre Templul Dragostei, o rugă Meren. 

Sidudu rămase un timp pe gânduri. Apoi continuă, vorbind 
încet și ezitant: 

— Era foarte frumos. Erau multe alte fete când am ajuns eu. 
Preotesele erau blânde cu noi. Ne dădeau haine frumoase și 
mâncare bună. Ne ziceau că dacă dovedim că merităm vom fi 
duse sus pe munte la zeiţă, iar aceasta ne va ridica la cer. 

— Erai fericită? întrebă Fenn. 

— La început am fost. Bineînţeles că îmi era dor de mama și 
de tata, însă în fiecare dimineaţă ne dădeau să bem un nectar 


delicios care ne umplea de bucurie și ne înveselea. Râdeam, 
cântam și dansam. 

— Apoi ce s-a întâmplat? întrebă Meren. 

Işi întoarse capul și vorbi atât de încet, încât abia o auziră. 

— Au început să ne viziteze bărbaţii. Am crezut la început că 
vor fi prietenii noștri. Am dansat cu ei, zise Sidudu și începu să 
plângă. Mi-e rușine să vă povestesc mai mult. 

Tăcură, iar Fenn o luă de mână. 

— Suntem prietenii tăi adevăraţi, Sidudu, zise ea. Poţi vorbi cu 
noi. Ne poţi spune totul. 

Fata suspină adânc și o luă pe Fenn de gât. 

— Preotesele ne-au ordonat să ne împreunăm cu bărbaţii care 
ne vizitau. 

— Cine erau acei bărbaţi? întrebă Meren încruntat. 

— Primul a fost lordul Aquer. Era oribil. După el au fost mulți 
alţii, apoi Onka. 

— Nu e nevoie să ne spui mai multe, zise Fenn mângâindu-i 
părul. 

— Ba da, trebuie. Amintirile sunt ca un foc care îmi mistuie 
sufletul. Nu pot să le mai ascund de voi. Sidudu trase adânc aer 
în piept și continuă: O dată pe lună venea să ne examineze o 
doftoreasă pe nume Hannah. Cu fiecare ocazie, alegea una sau 
mai multe fete. Erau duse sus pe munte ca să fie ridicate la cer 
de zeiță. Nu s-au mai întors niciodată la templu. 

Se opri din nou, iar Fenn îi dădu o bucată de pânză de in să-și 
șteargă nasul. După ce termină, împături pânza cu grijă, apoi 
continuă: 

— Una dintre fete a devenit cea mai bună prietenă a mea. Se 
numea Litane. Era foarte blândă și drăguță, însă îi era dor de 
mama ei și ura ceea ce trebuia să facem cu acei bărbaţi. Într-o 
noapte, a fugit de la templu. Mi-a spus ce voia să facă și am 
încercat s-o opresc, însă era foarte hotărâtă. În dimineaţa 
următoare, preotesele i-au așezat trupul neînsufleţit pe altar. Ca 
avertisment, ne-au silit să mergem s-o vedem. Ne-au spus că au 
prins-o gărzile în pădure. Întinsă pe altar, Litane nu mai era 
frumoasă. 

O lăsară să plângă un timp, apoi Meren zise: 

— Povestește-ne despre Onka. 

— Onka este un nobil. Lordul Aquer este unchiul lui. Este și 
iscoada lui Aquer. Așa că se bucură de privilegii speciale. l-a 


plăcut de mine. Datorită poziţiei lui, i s-a permis să mă vadă mai 
des. Apoi i-au permis să mă ia de la templu ca să trăiesc cu el ca 
sclavă în casă. Am fost recompensa pentru faptele sale de 
vitejie față de ţară. Când era beat, mă bătea. li făcea plăcere să 
mă rănească. Îi străluceau ochii și zâmbea când o făcea. Într-o 
zi, când Onka era plecat cu obligaţii militare, a venit în secret la 
mine o femeie. Mi-a spus că lucra într-o mare bibliotecă din 
Grădina Norilor. Mi-a spus ce s-a întâmplat cu fetele care au fost 
duse pe munte. Nu erau ridicate la cer de zeiţă. Pruncii le erau 
scoși din pântece înainte de a se naște și erau oferiţi zeiței spre 
a fi mâncaţi. De aceea zeița este numită în secret 
„Devoratoarea de copii”. 

— Ce se întâmplă cu fetele care-i poartă pe copii în pântece? 

— Dispar, zise Sidudu simplu. Am ţinut foarte mult la unele 
dintre fetele care au dispărut, continuă ea suspinând din nou. Și 
acum sunt la templu fete la care ţin. Și ele vor urca pe munte 
când vor avea un copil în pântece. 

— Liniștește-te, Sidudu, șopti Fenn. Aceste lucruri sunt prea 
îngrozitoare pentru a fi povestite. 

— Nu, Fenn, las-o pe fată să vorbească, interveni Meren. Ceea 
ce spune mă umple de mânie. Locuitorii din Jarri sunt niște 
monștri. Furia îmi dă putere să mă ridic împotriva lor. 

— Deci mă veţi ajuta să-mi salvez prietenele, Meren? întrebă 
Sidudu uitându-se la el cu ochii mari și încrezători. 

— Voi face tot ce-mi ceri, răspunse el imediat. Dar mai 
vorbește-mi despre Onka. El va fi primul pe care mă voi 
răzbuna. 

— Am crezut că mă va proteja. Am crezut că dacă stau cu el 
nu voi fi niciodată trimisă pe munte. Însă într-o zi, nu cu mult 
timp în urmă, a venit să mă consulte doftoreasa Hannah. Nu mă 
așteptam să vină, însă am știut ce înseamnă acest lucru. Când a 
terminat, n-a zis nimic, însă s-a uitat la Onka și a dat din cap. 
Mi-a fost suficient. Știam că atunci când copilul va crește mai 
mare, voi fi dusă pe munte. După câteva zile, am mai avut un 
vizitator. A venit să mă vadă în secret, în timp ce Onka era cu 
colonelul Tinat în Tamafupa. Era soţia lui Bilto. M-a rugat să 
lucrez cu imigranții care plănuiesc să fugă din Jarri. Am fost de 
acord, bineînțeles, iar când m-a rugat să-i dau lui Onka o 
poţiune care să-l facă să-i fie rău, i-am dat-o fără să stau pe 
gânduri. După aceea, Onka a devenit suspicios. M-a tratat cu și 


mai multă cruzime și știam că mă va trimite curând la templu. 
Când am auzit că magul era Mutangi, m-am gândit că el va 
putea să scoată din mine copilul lui Onka și am decis să risc 
totul ca să-l găsesc. Am fugit, însă gărzile s-au luat după mine. 
Acela este momentul când m-aţi salvat. 

— Este o poveste înfiorătoare, zise Fenn. Ai suferit atât de 
mult! 

— Da, dar nu ca fetele care sunt încă la templu, le reaminti 
Sidudu. 

— Le vom salva! izbucni Meren. Când fugim din Jarri, acele 
fete vor fi cu noi, ţi-o jur! 

— O, Meren, ești atât de brav și de nobil! 


+ Capitolul 75 


După aceea, Sidudu se vindecă rapid. Ea și Fenn deveneau 
din ce în ce mai apropiate. Toţi o plăceau, Hilto, Nakonto și 
Imbali, însă Meren mai mult ca toţi ceilalți. Cu ajutorul lui Bilto și 
al celorlalţi locuitori ai satului Mutangi, reușeau să iasă din casă 
și să-și petreacă ziua în pădure. Meren și Hilto continuară s-o 
înveţe pe Fenn să mânuiască arcul cu săgeți și după un timp o 
invitară și pe Sidudu să i se alăture la lecții. Meren îi făcu un arc 
după puterea și deschiderea braţelor ei. Deși era micuță și 
firavă, Sidudu era surprinzător de puternică și se dovedi 
înzestrată pentru a mânui arcul. Meren așeză o ţintă într-un 
luminiș din pădure, iar fetele traseră luându-se la întrecere. 

— Imaginează-ţi că acel semn este capul lui Onka, îi spuse 
Fenn, iar după aceea Sidudu nu rată ţinta decât rareori. 

Braţele i se întăriră și i se dezvoltară atât de repede, încât 
Meren fii nevoit să-i facă alt arc, mai greu. După mult exerciţiu, 
reuși să atingă ţinta de la două sute de pași. Meren, Hilto și 
Nakonto erau jucători înrăiţi, așa că pariau pe fete când acestea 
se luau la întrecere. Pentru că Fenn folosea arcul de mai mult 
timp ca Sidudu, o puseră să tragă de la o distanţă mai mare. La 
început, distanţa dintre ţintele fetelor era de cincizeci de pași, 
însă se micșoră pe măsură ce Sidudu devenea tot mai 
pricepută. 

Într-o dimineaţă, organizară un nou turnir într-un luminiș din 
pădure, cu Meren și Sidudu împotriva lui Fenn și a lui Hilto. 
Competiţia era strânsă, iar perechile se luau una pe alta peste 
picior, când printre copaci se zări un străin călare pe un cal. Era 
îmbrăcat ca un ţăran, însă călărea ca un luptător. La un semn 


de-al lui Meren, își luară săgeți și se pregăteau să se apere. 
Când străinul observă care le erau intenţiile, opri calul și își 
trase gluga ce-i acoperea fața. 

— Pe fundul mirositor al lui Seth! exclamă Meren. E Tinat! zise 
el alergând să-l salute. Colonele, ceva nu e în ordine! Ce s-a 
întâmplat? Spune-mi pe dată! 

— Mă bucur că v-am găsit, îi spuse Tinat. Am venit să vă 
avertizez că suntem într-un mare pericol. Oligarhii au ordonat să 
ne prezentăm cu toţii în faţa lor. Onka și oamenii lui ne vânează 
de pretutindeni. Chiar în acest moment răscolesc fiecare casă 
din Mutangi. 

— Ce înseamnă acest lucru? întrebă Meren. 

— Un singur lucru, le răspunse Tinat încruntat. Le-am atras 
atenția. Cred că Onka m-a denunţat ca trădător. Ceea ce, 
desigur, potrivit standardelor din Jarri, și sunt. A găsit cadavrele 
maimuţelor gardieni pe care le-aţi ucis voi când aţi salvat-o pe 
Sidudu, lucru care l-a înfuriat peste măsură, pentru că e sigur că 
o ascundeți la voi. 

— Ce dovadă are? 

— Nu are nevoie de nicio dovadă. Este rudă apropiată a 
lordului Aquer. Cuvântul lui este suficient pentru a ne condamna 
pe toţi, răspunse Tinat. Judecata oligarhilor este sigură. Vom fi 
interogaţi sub tortură. Dacă supravieţuim, vom fi trimiși în 
carierele de piatră sau în mine sau... și mai rău. 

— Prin urmare, suntem niște fugari, zise Meren, deloc 
îngrijorat de această perspectivă. Cel puţin, nu trebuie să ne 
mai prefacem. 

— Da, aprobă Tinat. Suntem niște renegaţi. Nu ne mai putem 
întoarce în Mutangi. 

— Bineînţeles că nu, zise Meren. Nu avem nevoie de nimic de 
acolo. Avem cu noi caii și armele. Trebuie să luăm drumul 
pădurii. In timp ce-l așteptăm pe Taita să se întoarcă din 
Grădina Norilor, vom face pregătirile finale pentru fuga din acest 
loc blestemat înapoi în Egiptul nostru. 

— Trebuie să plecăm imediat, aprobă Tinat. Suntem prea 
aproape de Mutangi. Sunt multe locuri pe dealuri unde ne 
putem ascunde. Dacă ne mișcăm continuu, lui Onka îi va fi greu 
să dea de noi. 

Incălecară și porniră spre est. Până la lăsarea serii 
parcurseseră deja douăzeci de leghe. In timp ce urcau dealurile 


de la poalele munţilor mai jos de prăpastia Kitangule, le ieși în 
față o turmă de antilope mari și cenușii, cu coame lungi și 
spiralate și cu urechi uriașe. Își apucară imediat arcurile și 
începură vânătoarea. Fenn, călare pe Vârtej, fu prima care 
ajunse lângă ele și puse la pământ o femelă grasă fără coarne. 

— Destul, strigă Meren. E suficientă carne pentru câteva zile. 

Lăsară celelalte antilope să plece nevătămate și descălecară 
să tranșeze animalul ucis. La apusul soarelui, Sidudu îi conduse 
lângă un pârâu cu apă dulce. Işi ridicară tabăra pe mal și 
fripseră pe jar cotlete de antilopă pentru cină. În timp ce rodeau 
carnea de pe os, Tinat îi prezentă lui Meren noua poziţie a 
forțelor loiale cauzei rebelilor. 

— Regimentul meu este Drapelul Roșu și toți ofițerii și soldaţii 
vor veni la chemarea mea. De asemenea, mă mai pot bizui pe 
două divizii ale Drapelului Galben, sub comanda colegului meu, 
colonelul Sangat. Este de-al nostru. Apoi mai sunt încă trei divizii 
care sunt responsabile cu paza prizonierilor și a captivilor care 
lucrează în abatajele minelor. Ei știu cel mai bine cu câtă 
brutalitate și lipsă de omenie sunt tratați prizonierii. Sunt în 
așteptarea ordinelor mele. De îndată ce începem lupta, îi vor 
înarma pe prizonieri și vor veni cu toţii să ni se alăture. 

Discutară despre punctul de întâlnire a tuturor unităţilor și 
ajunseră la concluzia că trebuiau să vină pe rând la prăpastia 
Kitangule pentru a se reuni. 

— Ce forţe vor trimite cei din Jarri împotriva noastră? întrebă 
Meren. 

— Deși vor fi de zece ori mai mulţi ca noi, oligarhii vor avea 
nevoie de câteva zile pentru a aduna toate trupele și pentru a le 
trimite împotriva noastră. Dacă reuşim să-i atacăm pe 
nepregătite și dacă ne asigurăm un avans de câteva zile, forțele 
noastre vor fi suficient de puternice pentru a face faţă unui atac 
din spate, de îndată ce ajungem la portul de la gura râului 
Kitangule. Când ajungem acolo, luăm corăbiile de care avem 
nevoie. Când ajungem pe râu, ne va fi ușor să coborâm spre 
marele lac Nalubaale. Se opri și se uită ager la Meren. Putem 
pleca în zece zile. 

— Nu-l putem lăsa pe magul Taita aici, răspunse Meren 
imediat. 

— Taita este un singur om, sublinie Tinat. Sute de oameni de- 
ai noștri sunt în pericol. 


— Nu veţi reuși fără el, zise Meren. Fără puterile lui, tu și 
oamenii tăi sunteţi sortiți pierzaniei. 

Tinat căzu pe gânduri încruntat, trăgându-se de o șuviţă din 
barba sa aspră. Apoi păru că a luat o decizie. 

— Nu-l putem aștepta la nesfârșit. Dacă este deja mort? Nu- 
mi pot asuma acest risc. 

— Colonele Tinat, izbucni Fenn, îl aștepți pe Taita până când 
se ridică pe cer luna plină? 

Tinat se uită la ea, apoi zise hotărât: 

— Bine, însă niciun minut mai mult. Dacă magul nu coboară 
de pe munte până atunci, putem fi siguri că n-o va mai face 
niciodată. 

— Mulţumesc, colonele. Îți admir curajul și înţelepciunea, zise 
Fenn zâmbindu-i dulce. 

Tinat se fâstăci și își întoarse privirea spre foc. Fenn continuă 
fără milă: 

— Ştii de fetele de la Templul Dragostei, colonele? 

— Bineînţeles că știu de fecioarele de la templu, de ce? 

Fenn se întoarse spre Sidudu. 

— Spune-i și lui ce ne-ai spus nouă. 

Tinat ascultă îngrozit povestea lui Sidudu. Când termină, Tinat 
era negru de supărare. 

— Nu aveam habar de atrocitățile la care sunt supuse tinerele 
noastre. Desigur că știam că unele fete erau duse la Grădina 
Norilor. Într-adevăr, pe unele le-am escortat chiar eu, însă 
păreau că se duc de bunăvoie. Nu știam că vor fi sacrificate 
zeiţei, și nici de ritualurile canibalice organizate pe munte. 

— Colonele, trebuie să le luăm și pe ele cu noi. Nu le putem 
lăsa în Jarri, interveni Meren. Am jurat deja și voi face tot ce-mi 
stă în putinţă pentru a le elibera și pentru a le lua cu noi când 
fugim din Jarri. 

— Aici și acum mă leg și eu prin același jurământ, urlă Tinat. 
Jur în numele tuturor zeilor că nu voi părăsi acest ţinut până 
când acele fete nu vor fi libere. 

— Dacă trebuie să așteptăm luna plină, câţi vor putea fi 
chemați pe munte? întrebă Fenn. 

Bărbaţii rămaseră tăcuţi, cugetând la spusele fetei. 

— Dacă acţionăm prea repede, pierdem elementul surpriză. 
Locuitorii din Jarri vor trimite imediat forțele împotriva noastră. 
Tu ce propui, Fenn? întrebă Tinat. 


— Doar fetele gravide sunt trimise pe munte, le reaminti 
Fenn. 

— Din ceea ce am observat cu propriii ochi, așa este, admise 
Tinat. Dar cu ce ne ajută asta pe noi? Nu le putem împiedica să 
conceapă copii dacă sunt obligate să se împreuneze cu bărbaţi. 

— Poate că nu putem împiedica asta, însă putem opri sarcina. 

— Cum? întrebă Meren. 

— Așa cum a făcut Taita cu Sidudu, cu o poţiune care 
provoacă avortul. 

Bărbaţii se gândiră la cele spuse de Fenn, apoi Meren zise: 

— Traista cu leacuri a lui Taita a rămas în casa din Mutangi. 
Nu ne putem întoarce s-o luăm. 

— Știu ce ierburi a folosit la prepararea acelei poţiuni. L-am 
ajutat să le adune. 

— Cum le vei da leacul fetelor? întrebă Tinat. Sunt păzite de 
maimute. 

— Eu și Sidudu îl vom duce la templu și le vom explica fetelor 
cum se folosește. 

— Dar maimuţele și preotesele - cum veți reuși să treceţi de 
ele? 

— Tot așa cum am ascuns-o pe Sidudu de Onka, răspunse 
Fenn. 

— Printr-o vrajă care să vă facă nevăzute! exclamă Meren. 

— Nu înţeleg, zise Tinat. Despre ce vorbiti? 

— Fenn este novicea magului, îi explică Meren. A învăţat-o 
câte ceva din artele ezoterice și este foarte pricepută la aceste 
lucruri. Poate să se facă nevăzută și-i poate ascunde și pe 
ceilalţi. 

— Nu cred că este posibil așa ceva, declară Tinat. 

— Atunci îţi voi face o demonstraţie, îi spuse Fenn. Te rog să 
pleci de lângă foc și să te duci în spatele acelui pâlc de copaci. 
Vino înapoi când te strigă Meren. 

Bombănind, Tinat se ridică fără tragere de inimă și dispăru în 
întuneric. După câteva minute, îl strigă Meren, iar când se 
întoarse îl găsi pe acesta singur. 

— Foarte bine, colonele Cambyses. Unde sunt ceilalţi? întrebă 
Tinat. 

— La zece pași de tine, îi spuse Meren. 


Tinat mormăi supărat și se plimbă încet în jurul focului, 
uitându-se în dreapta și în stânga, până când se întoarse la locul 
de unde plecase. 

— Nimic, zise el. Acum spune-mi unde se ascund. 

— Chiar în fața ta, îi arătă Meren. 

Tinat se uită cu atenţie, apoi scutură din cap. 

— Nu văd nimic - începu el, apoi se dădu în spate cu un 
strigăt de uimire. Pe Osiris și pe Horus, aceasta este o vrăjitorie! 

Cele două fete stăteau exact în locul în care le lăsase. Se 
țineau de mână și îi zâmbeau. 

— Da, colonele, însă e numai o magie mică. lar maimuţele vor 
fi și mai ușor de înșelat, îi zise Tinat, pentru că sunt animale cu 
inteligență primitivă, pe când tu ești un luptător cu o minte 
superioară, spuse Fenn, iar Tinat fu dezarmat în faţa 
complimentului ei. 

„Chiar e o vrăjitoare, își zise Meren. Dacă-și pune mintea, l-ar 
putea face să stea în cap și să fluiere prin fund.” 


t Capitolul 76 


Nu putură să se apropie cu caii prea mult de Templul 
Dragostei. Spre deosebire de Taita, priceperea lui Fenn de a 
face lucrurile și oamenii nevăzuţi nu era atât de mare încât să 
funcționeze în cazul unor grupuri mari de oameni și de cai. 
Lăsară caii în seama lui Nakonto și a lui Meren, ascunși în 
pădurea deasă, iar cele două fete își continuară drumul pe jos. 
Sidudu ducea cu ea patru săculeţi de in legaţi la brâu, sub fustă. 
Urcară printre copaci până când ajunseră la un loc mai înalt de 
pe care se vedea toată valea de dedesubt. Templul era la 
capătul ei. Era o construcție din gresie, mare și graţioasă, 
înconjurată de pajiști și de lacuri pe suprafaţa cărora pluteau 
frunze gigantice de nuferi. Se auzea mare veselie de la fetele 
care erau adunate pe malul celui mai întins lac. Unele stăteau în 
cerc, cântând și bătând din palme, iar altele dansau în ritmul 
muzicii. 

— Făceam asta în fiecare zi la această oră, șopti Sidudu. 
Așteaptă sosirea bărbaților. 

— O recunoști pe vreuna dintre ele? întrebă Fenn. 

— Nu știu sigur. Suntem prea departe de ele ca să pot spune 
asta, zise Sidudu punându-și mâna la ochi ca să se uite mai 
bine. Stai așa! Fata care stă singură în partea dinspre noi a 
lacului - o vezi? E prietena mea Jinga. 


Fenn studie silueta mlădioasă a tinerei care se plimba pe 
marginea lacului. Purta o tunică scurtă. Avea braţele și 
picioarele goale și purta flori galbene în păr. 

— Putem avea încredere în ea? întrebă Fenn. 

— E puţin mai mare decât celelalte și este cea mai înțeleaptă. 
Celelalte o admiră. 

— Vom merge jos să stăm de vorbă cu ea, îi spuse Fenn, însă 
Sidudu o apucă de mână. 

— Privește, zise ea cu vocea tremurătoare. 

Chiar de sub dealul pe care erau ghemuite își făcură apariţia 
dintre copaci niște siluete întunecate. Săreau pe patru picioare, 
atingând cu încheietura palmelor pământul. 

— Maimuţele! 

Uriașele maimuțe se plimbau în jurul templului, dar nu se 
uitau la femeile de pe pajiște. La fiecare pas pe care-l făceau, 
adulmecau pământul, în căutarea străinilor sau a fugarelor de la 
templu. 

— Ne poţi masca și mirosul? întrebă Sidudu. Maimuţele au un 
simţ ascuţit al mirosului. 

— Nu, zise Fenn. Trebuie să le lăsăm să treacă, apoi mergem 
spre fete. 

Maimuţele se mișcau rapid, așa că dispărură printre copaci. 

— Acum! Repede, zise Fenn luând-o pe Sidudu de mână. Nu 
uita, nu vorbi și nu pleca de lângă mine. Mișcă-te încet și cu 
grijă. 

Fenn aruncă o vrajă asupra lor, apoi cobori panta înaintea lui 
Sidudu. 

Prietena lui Sidudu, Jinga, era tot singură și stătea sub o 
salcie, aruncând firimituri de pâine la peștii din apă. Cele două 
fete îngenuncheară lângă ea, iar Fenn ridică ușor vraja de pe 
Sidudu. Ea rămase acoperită ca să n-o sperie pe Jinga. Fata era 
atât de absorbită de mișcarea peștilor, încât, pentru o vreme, n- 
o văzu pe Sidudu. Apoi tresări și se ridică pe jumătate în 
picioare. Sidudu o reținu prinzând-o de mână. 

— Jinga, nu te teme. 

Fata se uită la ea, apoi zâmbi. 

— Nu te-am văzut când ai venit, Sidudu. Unde ai fost? Mi-a 
fost atât de dor de tine. Te-ai făcut chiar și mai frumoasă. 

— Și tu la fel, Jinga, zise Sidudu sărutând-o. Dar nu avem prea 
mult timp la dispoziţie. Am multe să-ți spun. 


Studie faţa fetei și observă cu groază că pupilele fetei erau 
dilatate de la poţiunea pe care i-o dăduseră. 

— Trebuie să mă asculţi cu atenţie, îi vorbi Sidudu încet, ca 
unui copil foarte mic. 

Ochii fetei se concentrară cu mai multă atenţie, când începu 
să înţeleagă grozăviile despre care vorbea Sidudu. În cele din 
urmă, șopti: 

— Ne omoară surorile? Nu poate fi adevărat! 

— Este, Jinga, trebuie să mă crezi. Dar putem să facem ceva 
ca să împiedicăm acest lucru. 

Apoi îi explică despre ierburi și cum să le prepare și să le ia. 

— Nu duc pe munte decât fetele însărcinate. Acest leac mi-a 
scos copilul din pântece. Trebuie să-l dai tuturor fetelor care 
sunt în pericol. 

Sidudu își ridică fusta și își dezlegă săculeţii de ierburi pe care 
îi avea la brâu. 

— Ascunde-i bine. Ai grijă să nu le găsească preotesele. De 
îndată ce Hannah alege o fată să fie dusă pe munte pentru a fi 
ridicată la cer de zeiţă, dă-i această băutură. Acesta este 
singurul fel în care le poți salva. 

— Eu am fost deja aleasă, șopti Jinga. Doftoreasa a venit la 
mine și mi-a spus că mă voi întâlni în curând cu zeița. 

— O, sărmana mea Jinga! Atunci trebuie să bei leacul chiar în 
această seară, de îndată ce rămâi singură, îi spuse Sidudu, 
îmbrățișându-și prietena din nou. Nu mai pot sta cu tine, însă 
mă voi întoarce cu un grup de bărbaţi buni și te vom salva. Te 
vom lua pe tine și pe celelalte fete de aici și vom merge într-o 
țară unde vom fi în siguranță. Spune-le să fie gata de plecare, 
zise ea, desprinzându-se din îmbrăţișare. Ascunde bine ierburile. 
Ele vă vor salva vieţile. Acum pleacă și nu te uita în spate. 

De îndată ce Jinga se întoarse cu spatele, Fenn așternu din 
nou vraja peste Sidudu. După douăzeci de pași, Jinga se uită în 
spate. Păli la față când văzu că Sidudu dispăruse. Cu un efort 
vizibil, își făcu curaj și se întoarse la templu. 

Fenn și Sidudu porniră din nou spre pădure. La jumătatea 
drumului, Fenn ieși de pe potecă și rămase perfect nemișcată. 
Nu îndrăznea să vorbească, însă o apucă strâns pe Sidudu de 
mână ca s-o atenţioneze să rămână pe loc pentru a nu rupe 
vraja. Abia respirând, cele două fete urmăriră două maimuțe 
mari coborând înspre ele pe potecă. Maimuţele își legănau capul 


dintr-o parte într-alta, cercetând tufișurile, cu ochii mișcându-se 
repede sub sprâncenele dese. Masculul era mai mare, însă 
femela care-l urma părea mai atentă și mai agresivă. 

Ajunseră în dreptul fetelor și, la un moment dat, crezură că 
aveau să treacă fără să le bage în seamă. Apoi femela se opri 
brusc cu botul ridicat, fremătând din nări și adulmecând cu 
zgomot aerul. Masculul îi urmă exemplul și amândoi începură să 
mârâie încet, dar ameninţător. Masculul își dezveli o pereche de 
colţi puternici, apoi îi închise cu un scrâșnet. Erau atât de 
aproape de ele, încât Fenn îi mirosi respiraţia puturoasă. Simţi 
mâna lui Sidudu tremurând într-a sa și o strânse de degete ca 
să-i facă curaj. Amândouă maimuţele săriră în faţă, încă 
adulmecând aerul. Femela lăsă capul în jos și mirosi pământul 
pe care pășiseră fetele. Veni încet spre ele după miros. Sidudu 
tremura de teamă, iar Fenn simţea cum crește panica în ea, 
gata să izbucnească. Se folosi de ce-o învățase Taita și trimise 
către ea valuri de putere ca s-o liniștească, însă acum botul 
maimuței era doar la o palmă de vârful sandalei lui Sidudu. 
Sidudu făcu pe ea de frică. Urina i se scurse pe picioare în jos, 
iar animalul mârâi din nou când o mirosi. Maimuta se pregătea 
să sară în faţă, însă în acel moment o antilopă ieși în fugă dintr- 
un tufiș, iar masculul scoase un urlet feroce și porni după ea. 
Numaidecât femela îl urmă, trecând atât de aproape de Sidudu, 
încât aproape se frecă de ea. După ce maimutele dispărură, 
Sidudu se rezemă de Fenn și fu cât pe ce să se prăbușească la 
pământ dacă n-ar fi prins-o Fenn. Ținând-o strâns, Fenn urcă 
încet muntele, având grijă să nu rupă vraja până când ajungeau 
suficient de departe de templu. Apoi alergară la locul unde 
Meren și Nakonto păzeau caii. 


t Capitolul 77 


Nu dormeau niciodată două nopţi la rând într-un singur loc. 
Tinat și Sidudu cunoșteau toate ascunzișurile și drumurile 
lăturalnice prin pădure, așa că se mișcau repede și fără zgomot, 
evitând cărările umblate și mergând mult de la un adăpost la 
altul. Mergeau din sat în sat, întâlnindu-se cu magistraţii locali și 
conducătorii simpatizanți. Toţi erau imigranţi și majoritatea 
sătenilor le erau loiali. Le dădeau hrană și le ofereau case în 
care să se poată odihni liniștiți. Urmăreau patrulele jarriene și îi 
atenţionau când se apropiau. In fiecare sat, Meren și Tinat 
țineau câte un consiliu de război. 


— Ne întoarcem înapoi în Egiptul nostru! le spuneau ei 
magistraților și căpeteniilor. Pregătiţi-vă să porniţi la drum când 
va fi lună plină. 

Tinat se uita la fețele din jurul lui, care străluceau de emoție 
la lumina focurilor. Arătă spre harta pe care o desfăcuse în fața 
lor. ` 

— Aceasta este calea pe care trebuie s-o urmăm. Inarmați-vă 
oamenii cu tot ce aveți la îndemână. Femeile voastre trebuie să 
pregătească mâncare, haine și pături pentru familiile lor, însă nu 
luați nimic ce nu puteți căra. Va fi un marș lung și greu. Primul 
nostru loc de întâlnire va fi aici, zicea el indicând un loc pe 
hartă. Mișcaţi-vă repede. Iscoadele noastre vor veni după voi. 
Vă vor aduce mai multe arme și vă vor ghida spre prăpastia 
Kitangule. Acela va fi punctul principal de întâlnire a tuturor 
oamenilor noștri. Fiţi discreţi și precauţi. Nu le vorbiţi despre 
planurile voastre decât celor în care aveţi încredere. Știți din 
experienţele amare pe care le-aţi trăit că spionii oligarhilor sunt 
pretutindeni. Nu plecaţi înainte de data stabilită decât dacă 
primiţi ordin direct de la mine sau de la colonelul Cambyses. 

Plecau înainte de răsărit. Comandanții garnizoanelor de la 
periferia statului erau aproape fără excepţie oamenii lui Tinat. 
Aceștia îi ascultau ordinele, nu făceau prea multe sugestii și nu 
puneau prea multe întrebări. 

— Trimite-ne ordinul să pornim și vom fi gata, îi spuneau ei. 

Cele trei mine principale erau în partea de sud-est, la poalele 
munţilor. În cea mai mare trudeau mii de sclavi și de prizonieri, 
săpând după minereul de argint. Comandantul gărzilor era omul 
lui Tinat. Îi deghiză pe Meren și pe Tinat în lucrători și îi băgă în 
barăcile sclavilor și în închisoare. Prizonierii și sclavii se 
organizaseră și ei și își aleseseră conducători. Tinat îi știa foarte 
bine pe majoritatea acestora, pentru că mulţi îi fuseseră prieteni 
sau tovarăși de arme. Îi ascultară ordinele cu mare bucurie. 

— Aşteptaţi luna plină, le spunea el. Gărzile sunt de partea 
noastră. La momentul potrivit vor deschide porțile și vă vor 
elibera. 

Celelalte mine erau mai mici. Una producea cupru și zinc, 
aliajul necesar transformării cuprului în bronz. Cea mai mică 
dintre ele era și cea mai bogată. Aici sclavii săpau într-un strat 
cu zăcăminte de aur, atât de bogat, încât în fiecare cuarț 
străluceau, la lumina lămpilor minerilor, bucăţi mari de aur pur. 


— Avem cincisprezece căruţe de aur pur stocate în topitor, îi 
spuse inginerul-șef lui Tinat. 

— Lăsaţi-le aici! ordonă Meren hotărât. 

— Da, aprobă Tinat. Lăsaţi aurul aici! 

— Dar este o mare comoară! protestă inginerul. 

— Libertatea este o comoară și mai mare, zise Meren. Lăsaţi 
aurul. Ne va încetini mersul, iar căruțelor le putem da o mai 
bună întrebuințare. Cu ele putem căra femeile, copiii și bărbaţii 
care sunt prea slăbiţi sau prea bolnavi ca să meargă pe jos. 


t Capitolul 78 


Mai erau încă douăzeci de zile până la luna plină, când 
atacară oligarhii. Mii de oameni știau deja de apropiata evadare, 
așa că Jarri fremăta de nerăbdare. Inevitabil, spionii simţiseră 
ceva. Oligarhii îl trimiseră pe căpitanul Onka cu două sute de 
oameni în Mutangi, locul de unde se împrăștiaseră zvonurile. Il 
înconjurară în timpul nopții și îi capturară pe toţi locuitorii. Onka 
îi interogă în coliba consiliului. li biciui și-i înroși cu fierul încins. 
Deși opt oameni muriră în timpul interogatoriului și mulți alţii 
fură orbiţi sau mutilaţi, nu află mare lucru. 

Apoi începu cu femeile. Soţia cea mai tânără a lui Bilto avea 
doi copii gemeni, o fată și un băiat de patru ani. Când femeia 
refuză să colaboreze, Onka o obligă să asiste la decapitarea 
fiului ei. Apoi îi aruncă la picioare capul mutilat și o prinse de păr 
și pe fiica ei. O ţinu de păr și o chinui în faţa mamei ei. 

— Ştii că n-o să mă opresc doar la unul dintre plozi, îi spuse el 
și o înţepă pe fetiță cu pumnalul în obraz. _ 

Copila urlă din nou de frică, iar femeia cedă. li spuse lui Onka 
tot ce știa, adică foarte multe. Onka ordonă soldaţilor să îi bage 
pe săteni, inclusiv pe Bilto, pe soţia lui și pe fata care 
supravieţuise, în coliba consiliului. Baricadară ușile și ferestrele 
și aprinseră acoperișul de stuf. În timp ce ţipetele lor disperate 
încă mai răsunau din clădirea în flăcări, Onka porni ca o furtună 
spre citadelă să le raporteze oligarhilor ceea ce aflase. 

Doi dintre săteni vânaseră în munți. Urmăriră masacrul de la 
distanţă și se duseră să-i avertizeze pe Tinat și pe Meren că 
fuseseră trădaţi. Alergaseră tot drumul până la locul unde se 
ascundea ceata, adică aproape douăzeci de leghe. 

Tinat ascultă ceea ce-i povestiră oamenii și răspunse ferm: 

— Nu mai putem aștepta luna plină. Trebuie să pornim 
imediat. 


— Taita! strigă Fenn. Ai promis că-l aștepți și pe el. 

— Ştii bine că nu pot, răspunse Tinat. Chiar și colonelul 
trebuie să admită că nu îndrăznesc să mai aștept atât. 

Vrând-nevrând, Meren dădu aprobator din cap. 

— Colonelul Tinat are dreptate. Nu mai poate aștepta. Trebuie 
să ia oamenii și să plece. Taita însuși a dorit asta. 

— Eu nu merg cu voi! strigă Fenn. Eu voi aștepta până vine 
Taita. 

— Și eu voi rămâne, îi spuse Meren, însă ceilalţi trebuie să 
plece imediat. 

Sidudu o luă pe Fenn de mână. 

— Tu și Meren sunteți prietenii mei. Nici eu nu plec. 

— Sunteţi niște fete curajoase, zise Tinat, însă vă duceţi la 
Templul Dragostei din nou ca să le luaţi pe fete? 

— Bineînţeles! exclamă Fenn. 

— De câţi oameni aveţi nevoie? întrebă Tinat. 

— Zece sunt suficienţi, îi spuse Meren. Vom avea nevoie și de 
cai de rezervă pentru fetele de la templu. Ti le vom aduce la 
primul pod peste râul Kitangule. Apoi ne vom întoarce să-l 
așteptăm pe Taita. 

Merseră aproape întreaga noapte. Fenn și Sidudu erau în 
fruntea grupului, iar în spate era Meren călare pe Năluca. La 
prima geană de lumină, înainte de răsăritul soarelui, erau pe 
dealurile de deasupra văii care adăpostea Templul Dragostei. 

— Ce se întâmplă de regulă dimineaţa? întrebă Fenn. 

— Înainte de răsăritul soarelui, preotesele le duc pe fete la 
templu să se roage la zeiță. Apoi merg să mănânce. 

— Așadar, la ora asta sunt în templu? întrebă Meren. 

— Aproape sigur, afirmă Sidudu. 

— Dar maimuţele? 

— Nu sunt sigură, însă cred că patrulează pe lângă templu și 
prin pădurile din împrejurimi. 

— Este vreo preoteasă dragă fetelor? Sunt și femei bune 
printre ele? 

— Niciuna! zise Sidudu amar. Toate sunt crude și nemiloase. 
Ne tratează ca pe niște animale în captivitate. Ne forțează să ne 
supunem bărbaţilor care vin la noi, iar unele dintre preotese ne 
folosesc pentru propriile plăceri. 

Fenn se uită la Meren. 

— Ce să facem cu ele? 


— Le vom omori pe toate care ne stau în cale. 

Scoaseră săbiile din teacă și coborâră într-un grup compact, 
fără să încerce să-și ascundă prezența. Maimuţele nu se vedeau 
pe nicăieri, iar Sidudu îi duse direct la templul care se înălța 
separat de corpul central al clădirii. Se năpustiră spre el și opriră 
caii în fața ușilor de lemn. Meren sări jos de pe cal și încercă 
ușa, însă era închisă pe interior. 

— După mine! le strigă el oamenilor care se aliniară în spatele 
lui în formaţie. 

La următorul lui ordin, ridicară scuturile și se împinseră în ușa 
care se deschise brusc. Fetele erau adunate pe podeaua 
naosului, păzite de patru preotese îmbrăcate în robe negre. Una 
dintre ele era înaltă, de vârstă mijlocie, iar faţa ciupită de vărsat 
inspira duritate. Ridică talismanul de aur pe care-l ţinea în mână 
și îl îndreptă spre Meren. 

— Ai grijă, strigă Sidudu. Este Nogai, vrăjitoarea cea 
puternică. Te poate face praf cu magia ei. 

Fenn avea deja o săgeată pregătită și nu stătu pe gânduri, 
încordă arcul și trase dintr-o singură mișcare fluidă. Săgeata 
străbătu șuierând naosul și o nimeri în mijlocul pieptului. Se 
prăbuși pe podeaua de piatră, iar talismanul îi căzu din mână. 
Celelalte trei preotese fugiră ca un cârd speriat de ciori. Fenn 
mai trase două săgeți și mai dobori încă două, în afară de una 
care ajunse la ușa mică a altarului. In timp ce încerca s-o 
deschidă, Sidudu îi trase o săgeată între omoplaţi. Femeia 
alunecă pe perete în jos, lăsând o dâră de sânge pe basorelief. 
Aproape toate fetele din templu ţipau. Celelalte își puseseră 
hainele peste cap și se înghesuiau unele într-altele speriate. 

— Vorbește-le, Sidudu! îi ordonă Meren. Liniștește-le! 

Sidudu se duse la fete și le ridică pe câteva dintre ele în 
picioare. 

— Sunt eu, Sidudu. Nu aveți de ce vă teme. Aceștia sunt 
bărbaţi buni și au venit să vă salveze. Ajută-mă, Jinga, îi zise ea 
când o zări. Ajută-mă să le fac să-și revină. 

— Du-le afară, la cai și ajută-le să încalece, îi spuse Meren lui 
Fenn. Ne putem aștepta la un atac din partea maimuţelor în 
orice moment. 

Traseră fetele afară din templu. Unele încă mai plângeau și 
mai urlau, așa că trebuiră să le arunce pur și simplu pe cai. 


Meren era nemilos cu ele, iar Fenn îi trase uneia o palmă 
peste faţă strigându-i: 

— Ridică-te, ființă proastă, sau dacă nu te lăsăm să te 
mănânce maimuţele! 

În cele din urmă le urcară pe toate pe cai, iar Meren strigă: 

— Înainte la galop, apoi atinse coapsele Nălucii cu călcâiele. 

Mai avea două fete în spate, ţinându-se de el și una de alta. 
Nakonto și Imbali mergeau pe scara calului lui Fenn care-i cără 
cu ea. Sidudu o avea pe Jinga în spatele ei, iar în faţă mai avea o 
fată. Toţi ceilalți cai duceau cel puţin trei fete. Astfel încărcaţi, 
caii străbătură în galop pajiștile, îndreptându-se spre dealuri și 
spre drumul ce ducea la Kitangule. 

Maimuţele îi așteptau la intrarea pe drumul din pădure. Cinci 
bestii uriașe se urcaseră în copaci și se lăsară de pe crengi pe 
spinarea cailor care treceau prin dreptul lor. In același timp, din 
tufișuri, celelalte maimuțe năvăliră urlând și răgând spre ei. 
Săriră la călăreţi sau se repeziră și mușcară caii de picioare cu 
fălcile lor puternice. Nakonto avea o suliță scurtă în mâna 
dreaptă și omori trei dintre brute cu tot atâtea lovituri rapide. 
Securea lui Imbali șuieră și bubui când mai omori încă două. 
Meren și Hilto tăiară și sfâșiară cu săbiile, iar soldaţii din spatele 
lor le loviră cu picioarele cailor. Însă maimuţele erau neînfricate 
și hotărâte să lupte cu ferocitate până la capăt. Chiar și atunci 
când erau grav rănite sau pe moarte, maimuţele se târau înapoi 
în luptă. Două se suiră pe Năluca și încercau s-o muște de 
șolduri. lapa fumurie se zbătu străduindu-se să scape de ele. 
Prima lovitură îi crăpă ţeasta uneia, iar a doua o nimeri sub falcă 
și-i frânse gâtul. 

Una dintre fetele de la templu fu trasă jos din șaua lui Hilto, 
iar gâtul îi fu sfâșiat dintr-o singură mușcătură, înainte ca Hilto 
să poată să-i sfărâme maimuţei capul. Când Nakonto omori cu 
sulița și ultima maimuţă, mulţi cai fuseseră deja mușcaţi: unul 
fusese atât de grav rănit, încât Imbali trebui să-i crape capul 
dintr-o singură lovitură, ca să-i curme agonia. Se așezară din 
nou pe cai și ieșiră din vale, iar când ajunseră la răscruce, o 
apucară pe drumul din partea de vest care ducea spre munţi și 
spre prăpastia Kitangule. Merseră toată noaptea și a doua zi dis- 
de-dimineaţă văzură un nor de ceaţă ridicându-se deasupra 
câmpiei din faţa lor. Înainte de prânz, prinseră din urmă lunga 


coloană de refugiaţi. Tinat, care călărea în ariergardă, veni în 
galop spre ei. 

— Bine-ai venit, colonele Cambyses! îi strigă el. Văd că aţi 
salvat fetele. 

— Cele care au supraviețuit, îi spuse Meren, însă nu le-a fost 
ușor și sunt la capătul puterilor. 

— Le vom găsi un loc în căruțe, zise Tinat. Dar tu și oamenii 
tăi ce intenţii aveţi? Plecaţi cu noi din Jarri sau sunteţi hotărâți 
să vă întoarceţi să-l căutaţi pe bătrânul mag? 

— Deja știi care va fi răspunsul nostru, colonele Tinat, 
răspunse Fenn înainte ca Meren să poată adăuga ceva. 

— In cazul acesta, trebuie să-mi iau rămas-bun de la voi. 
Multumesc pentru curajul vostru și pentru tot ce aţi făcut pentru 
noi. Mă tem că nu ne vom mai vedea niciodată, însă vreau să 
știți că am fost onorat de prietenia voastră. 

— Colonele Tinat, ești un optimist incurabil, zâmbi Fenn. Îţi 
garantez că nu vei scăpa de noi atât de ușor, zise ea trăgând 
calul în dreptul calului lui Tinat și sărutându-l pe obrazul ridat. 
Când o să ne reîntâlnim în Egipt, o să te sărut și pe celălalt, îi 
spuse ea, apoi îl întoarse pe Vârtej și plecă, lăsându-l pe Tinat 
privind în urma ei confuz și surprins în mod plăcut. 

Mai rămăseseră doar o mână de oameni, doar trei femei și 
trei bărbaţi. Pentru prima dată, Nakonto și Imbali hotărâră să nu 
mai alerge și încălecară pe caii de rezervă. 

— Încotro? îl întrebă Fenn pe Meren. 

— Cât mai aproape de munte, răspunse Meren. Când vine 
Taita trebuie să putem să ne întâlnim cu el cât mai repede. Ştii 
vreun loc în munte unde ne-am putea ascunde? întrebă el 
întorcându-se spre Sidudu care călărea lângă el. 

Sidudu se gândi un moment, apoi răspunse: 

— Da, există o vale unde obișnuiam să mă duc cu tata la 
cules de ciuperci când venea sezonul lor. Stăteam într-o peșteră 
de care nu știa aproape nimeni. 

Nu după mult timp, apărură la orizont piscurile albe și 
strălucitoare ale munţilor. Ocoliră satul Mutangi și se uitară în 
jos spre ruinele mistuite de foc de pe dealurile unde vânaseră 
porcul mistreț. Ajunse până la ei mirosul de cenușă și de 
cadavre carbonizate. Când porniră spre munţii din partea de 
apus, niciunul dintre ei nu vorbea. Valea în care îi duse Sidudu 
era atât de bine camuflată de copaci și de terenul accidentat, 


încât n-o vedeai decât dacă ajungeai deasupra ei. Era iarbă 
bună pentru cai, iar un pârâiaș îi aproviziona cu apa de care 
aveau nevoie. Peștera era uscată și caldă. Familia lui Sidudu 
lăsase două vase de gătit vechi și alte ustensile într-o nișă din 
fundul peșterii, alături de o stivă înaltă de lemne de foc. Femeile 
pregătiră cina, apoi se așezară cu toţii în jurul focului să 
mănânce. 

— O să ne fie destul de bine aici, zise Fenn, însă cât de 
departe suntem de citadelă și de drumul care duce la Grădina 
Norilor? 

— Ne aflăm la vreo șase sau șapte leghe în partea de nord, 
răspunse Sidudu. 

— Bine, zise Meren cu gura plină de tocană de vânat. 
Suficient de departe ca să nu fim observați, însă destul de 
aproape ca să ajungem la Taita când coboară de pe munte. 

— Mă bucur că ai zis „când” coboară, nu că nu mai coboară, 
zise Fenn încet. 

Se așternu tăcerea o vreme, se mai auzeau doar lingurile care 
se loveau de bolurile de aramă. 

— Cum vom ști când coboară? întrebă Sidudu. Trebuie să 
supraveghem drumul? 

Se uitară cu toţii la Fenn, în așteptarea unui răspuns. 

— Nu e nevoie, răspunse ea. Voi ști când coboară. Mă va 
avertiza. 

Fuseseră mereu pe drumuri, călărind sau luptându-se, luni în 
șir. După tot acest timp, acum aveau pentru prima oară ocazia 
să doarmă o noapte întreagă, întreruptă doar când se întorceau 
de pe o parte pe alta și de necesităţile fiziologice. Fenn și 
Sidudu făcură de strajă la miezul nopţii și când apăru pe cer 
Crucea Sudului intrară în peșteră pe jumătate adormite, ca să-i 
trezească pe Nakonto și pe Imbali care urmau la pază. Apoi se 
prăbușiră pe rogojini și adormiră instantaneu. În dimineaţa 
următoare, Fenn îl trezi pe Meren înainte de răsăritul soarelui. 
Tresări atât de violent, încât îi deșteptă și pe ceilalți - apoi văzu 
lacrimile curgând pe obrajii lui Fenn și își scoase sabia: 

— Ce s-a întâmplat, Fenn? Ce te necăjește? 

— Nimic, zise Fenn continuând să plângă. 

Acum când se uită mai bine la faţa ei, observă că erau de fapt 
lacrimi de fericire. 

— Totul este perfect. Taita este viu. A venit la mine noaptea. 


— L-ai văzut? întrebă el scuturând-o de mână încercând s-o 
liniștească. Unde este acum? Unde s-a dus? 

— A venit să se uite la mine în timp ce dormeam. Când m-am 
trezit, mi-a arătat semnul spiritului său și mi-a spus că se va 
întoarce în curând. 

Sidudu sări de pe rogojină și veni s-o îmbrăţișeze pe Fenn. 

— O, ce fericită sunt pentru tine și pentru noi, toţi ceilalţi! 

— Acum totul va fi bine, zise Fenn. Vine Taita și vom fi cu toţii 
în siguranţă. 


t Capitolul 79 


— Te aştept de un miliard de ani să vii la mine, zise Eos și, 
deși știa că este întruchiparea marii Minciuni, Taita nu se putu 
abţine să n-o creadă. 

Se întoarse cu spatele și se duse înapoi în grotă. Taita nu 
încercă să-i reziste. Ştia că trebuia s-o urmeze. In ciuda tuturor 
zidurilor de apărare pe care le ridicase împotriva farmecelor ei, 
nu-și dorea nimic altceva în acel moment decât să o urmeze 
oriunde s-ar duce. 

Dincolo de intrare, tunelul se îngusta până când rocile 
acoperite de licheni îi atinseră umerii. Apa din izvor era rece ca 
gheața când îi atingea picioarele și poalele tunicii. Eos parcă 
plutea înaintea lui. Sub mătasea neagră, șoldurile ei se mișcau 
unduitor ca dansul unei cobre. Se depărtă de pârâu și se 
îndreptă spre o bancă îngustă de piatră. La capăt, tunelul se 
lărgea din nou și devenea un pasaj spaţios. Pereţii erau acoperiţi 
cu plăci de lapislazuli sculptate cu basoreliefuri reprezentând 
piepturi și braţe de oameni, atât reale, cât și fabuloase. Podeaua 
era ornată cu ochi-de-tigru, iar tavanul cu cuarț roz. In firidele 
din perete erau așezate bucăţi de cristal mari cât un cap de om. 
La apropierea lui Eos, fiecare dintre ele se aprinseră, emițând o 
misterioasă strălucire portocalie care lumina pasajul din față. 
Când se depărtară de ele, cristalele se stinseră, iar camera se 
cufundă în întuneric. O dată sau de două ori, Taita zări siluetele 
lăţoase ale maimuţelor dispărând în umbră. Piciorușele goale ale 
lui Eos parcă zburau peste dalele de aur. Când se mișca, lăsa în 
urma ei o dâră suavă de parfum. Taita îi savura mirosul cu o 
plăcere imensă și îl recunoscu a fi parfum de crini. În final 
ajunseră într-o cameră spațioasă și confortabilă. Aici pereții erau 
de malahit verde. Probabil că găurile din tavan ieșeau la 
suprafața pământului, pentru că prin ele intra lumina soarelui 


care era reflectată de pereţi într-o revărsare de lumină de 
smarald. Mobila din cameră era din fildeș sculptat, iar piesele 
centrale erau două paturi joase. Eos se așeză pe unul din ele, cu 
picioarele sub ea și cu roba aranjată în așa fel, încât nici măcar 
tălpile nu i se mai vedeau. 

— Te rog să te simţi ca acasă, îi zise ea lui Taita arătând spre 
patul din fața ei. Eşti oaspetele meu onorat și iubit, Taita, rosti 
ea în tenmass. 

Se duse spre canapea și se așeză în faţa ei. Patul era acoperit 
cu o saltea de mătase brodată. 

— Eu sunt Eos, zise ea. 

— De ce m-ai numit „iubit”? Aceasta este prima noastră 
întâlnire. Nu mă cunoști deloc. 

— A, Taita. Te cunosc la fel de bine cum te cunoști și tu. Poate 
chiar mai bine. 

Râsul ei îi suna în urechi mai dulce decât orice muzică pe care 
o auzise vreodată. Încercă să-și închidă mintea în faţa 
farmecelor ei. 

— Deși cuvintele tale depășesc raţionalul, uneori nu pot să le 
pun la îndoială. Accept faptul că mă cunoști, însă eu nu știu 
nimic despre tine, în afara numelui tău, răspunse el. 

— Taita, trebuie să fim cinstiţi unul cu celălalt. Voi vorbi 
deschis. Trebuie să faci la fel ca mine. Ultima ta afirmaţie a fost 
o minciună. Știi multe despre mine și ţi-ai format o părere care 
este în cea mai mare parte eronată. Scopul meu este să te 
luminez în anumite privinţe și să-ţi corectez părerile greșite. 

— Spune-mi unde am greșit. 

— Crezi că sunt dușmanul tău. 

Taita rămase tăcut. 

— Sunt prietena ta, continuă Eos. Cea mai dragă și mai dulce 
prietenă pe care o vei avea vreodată. 

Taita înclină capul, însă nu zise nimic nici de data aceasta. Se 
trezi că își dorea cu disperare să o creadă. Cu greu reuși să-și 
menţină autocontrolul. După o clipă, Eos continuă: 

— Îţi imaginezi că te mint, că și eu te-am minţit pe tine, așa 
cum și tu m-ai minţit pe mine, zise ea. 

Era bucuros că nu avea aură, pentru că emoțiile lui sfârâiau, 
atât erau de intense. 


— Ti-am spus numai adevărul. Imaginile pe care ţi le-am 
arătat în grotă sunt adevărate. Nu a fost nicio urmă de 
înșelăciune în ele, îi spuse ea. 

— Erau imagini convingătoare, rosti el pe un ton neutru. 

— Erau toate adevărate. Tot ceea ce ţi-am promis poate fi al 
tău. 

— De ce, din toată omenirea, m-ai ales pe mine? 

— Toată omenirea?! exclamă ea. Toată omenirea nu e mai 
importantă pentru mine decât termitele dintr-un mușuroi. Sunt 
creaturi instinctuale, nu raţionale și înțelepte, pentru că nu 
trăiesc suficient de mult încât să acumuleze aceste virtuți. 

— Eu am întâlnit oameni înţelepţi, învăţaţi, cu inima bună și 
plini de compasiune, o contrazise el. 

— Faci aceste judecăţi pe baza observaţiilor scurtei tale 
existente, zise ea. 

— Am trăit mult, zise el. 

— Însă nu vei mai trăi prea mult, îi spuse ea. Ti s-a apropiat 
sfârșitul. 

— Dar știu că ești directă, Eos! 

— Așa cum ţi-am promis, îţi voi spune numai adevărul. Corpul 
uman este un vehicul imperfect și viaţa este efemeră. Un om 
trăiește prea puţin pentru a acumula adevărata înţelepciune și 
înţelegere. După standardele umane, ești un Muritor cu Viaţă 
Lungă, ai o sută cincizeci și șase de ani, după cunoștințele mele. 
După părerea mea, aceasta nu e mai lungă decât viaţa unui 
fluture sau a unei flori de cactus, care se naște la apus și piere 
în zori. Vehiculul fizic prin care ţi se mișcă spiritul te va trăda în 
curând. 

Pe neașteptate, își scoase de sub vălul de mătase mâna 
dreaptă și făcu un semn de binecuvântare. 

Dacă picioarele ei erau minunate, mâna era cu totul ieșită din 
comun. | se tăie respiraţia și-și simţi părul de pe brațe ridicându- 
se când urmări gestul vrăjitoarei. 

— Dar pentru tine nu trebuie să fie așa, zise Eos încet. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, Eos. De ce eu? 

— În scurta perioadă de timp cât ai trăit, ai acumulat foarte 
multe cunoștințe. Dacă îţi prelungesc viaţa la infinit, vei ajunge 
un gigant de înţelepciune. 

— Asta nu explică totul. Sunt bătrân și urât. 

— Deja ţi-am regenerat o parte a corpului, îi reaminti ea. 


Taita râse cu amărăciune. 

— Da, și acum sunt un om bătrân și urât cu o sculă tânără și 
frumoasă. 

Eos râse de el, scoțând acel sunet care-l înfiora. 

— Ce elegant spus! 

Își trase mâna înapoi sub văl, lăsându-l să se perpelească de 
dorinţă. Apoi continuă: 

— În grotă ţi-am arătat o imagine de-a ta din tinereţe. Erai 
frumos și poţi fi din nou la fel. 

— Poţi avea orice bărbat tânăr pe care-l dorești. Nu mă 
îndoiesc că așa ai și făcut, o provocă el. 

Eos răspunse din nou, deschis și onest: 

— Zece mii sau poate chiar mai mulţi, însă, în ciuda 
frumuseţii lor, erau niște furnici. 

— lar eu voi fi altfel? 

— Da, Taita, da. 

— În ce fel? 

— Prin mintea ta, zise ea. Simpla pasiune carnală pălește 
repede. Un intelect superior este infinit mai incitant. O minte 
sclipitoare care devine tot mai puternică într-un corp frumos cu 
tinerețe veșnică sunt atribute zeiești. Taita, ești tovarășul 
perfect și perechea după care tânjesc de secole. 

Orele treceau, iar ei continuau să vorbească. Deși știa că 
geniul ei este rece și malefic, era totodată fascinant și 
seducător. Se simţea plin de energie fizică și intelectuală. In cele 
din urmă, spre disperarea lui, simţi nevoia să urineze, însă 
înainte de rosti ceva, Eos îi spuse: 

— Ti-am pregătit un apartament. Intră pe ușa din dreapta și 
mergi până la capătul coridorului. 

Încăperea spre care îl îndrumase era mare și impozantă, însă 
el abia dacă observă ce se afla în jurul lui, pentru că era ameţit. 
Nu se simţea obosit. Într-o cămăruţă găsi un scaun sculptat cu o 
latrină așezată sub el și se ușură. In colţ, dintr-o țeavă curgea 
apă caldă într-un lighean de cristal. După ce se spălă se întoarse 
imediat în camera verde, sperând că Eos este tot acolo. Soarele 
nu mai intra prin fantele din tavan. Se făcuse noapte, însă 
cristalele de pe pereţi răspândeau o lumină plăcută. Eos stătea 
exact cum o lăsase, iar când se așeză în fața ei, aceasta îi zise: 

— Ti-am pregătit mâncare și băutură, zise ea arătând cu 
aceeași mână minunată spre o masă de fildeș de lângă el. 


În timpul cât lipsise, pe masă fuseseră aranjate farfurii de 
argint și o cupă. Nu-i era foame, însă fructele și șerbetul arătau 
minunat. Ciuguli câte ceva, apoi reveni cu interes la conversaţia 
lor: 

— Vorbești de viaţa eternă? 

— Visul tuturor oamenilor, de la faraoni la sclavi, aprobă ea. 
Cu toţii tânjesc după viața eternă într-un paradis imaginar. Chiar 
și oamenii din vechime care au trăit înainte de nașterea mea au 
pictat imagini ale acestui vis pe pereții peșterilor lor. 

— Este acesta un vis care se poate împlini? întrebă Taita. 

— Sunt dovada vie că se poate. 

— Ce vârstă ai, Eos? 

— Eram deja bătrână când l-am văzut pe faraonul Keops 
ridicând marea piramidă din Gizeh. 

— Cum este posibil așa ceva? 

— Ai auzit de Fântână? întrebă ea. 

— E un mit din Antichitate, răspunse el. 

— Nu e un mit, Taita, Fântâna chiar există. 

— Ce este? Unde este? 

— Este Râul Albastru al vieţii, forța esenţială care guvernează 
universul. 

— Ce este cu adevărat, un râu sau o fântână? Și de ce este 
„Albastru”? Mi l-ai putea descrie? 

— Nu există cuvinte, nici măcar în tenmass, potrivite pentru 
a-i descrie măreţia și frumuseţea. După ce vom fi devenit unul, 
o să te duc acolo. Ne vom îmbăia în Râul Albastru unul lângă 
celălalt, iar tu vei ieși de acolo în toată splendoarea tinereții 
tale. 

— Unde se află? În cer sau pe pământ? 

— Se mută dintr-un loc într-altul. Când se mișcă mările și 
munţii, se înalță și cad, tot așa și Fântâna se mișcă odată cu ele. 

— Unde se află acum? 

— Nu departe de locul unde ne aflăm în clipa asta, zise Eos. 
Dar ai răbdare. Cu timpul, te voi conduce la ea. 

Minţea. Bineînţeles că minţea. Ea era Minciuna. Chiar dacă 
Fântâna ar fi existat, știa că n-ar fi condus nicio altă persoană la 
ea, însă falsa promisiune continua să-l intrige. 

— Văd că încă te îndoiești de mine, zise Eos încet. Ca să-ți 
demonstrez că sunt de bună-credinţă, o să mai duc pe cineva la 


Fântână, ca să se bucure de binecuvântarea ei. Cineva la care ţii 
foarte mult. Există o asemenea persoană? 

„Fenn!” Işi ascunse instantaneu acest gând, ca s-o împiedice 
să-l citească. Eos îi întinsese o capcană, iar el aproape că se 
prăbușise în ea. 

— Nu există o asemenea persoană, răspunse el. 

— Odată m-am uitat la tine când stăteai pe malul unui lac în 
sălbăticie. Am văzut cu tine o copilă, o copilă frumoasă cu părul 
blond. 

— A, da, fu el de acord. l-am uitat până și numele, pentru că a 
fost una dintre termite, cum le numești tu. A fost o prezenţă 
pasageră în viaţa mea. 

— Nu vrei s-o iei cu tine la Fântână? 

— Nu văd de ce aș vrea s-o iau cu mine. 

Eos nu zise nimic, însă Taita simţi în dreptul tâmplelor niște 
atingeri ușoare, ca mângăierile unei zâne. Știa că Eos nu era 
convinsă de răspunsul primit și că încerca să-i intre în minte și 
să-i fure gândurile. Printr-un efort psihic, îi blocă intrarea, iar ea 
se retrase imediat. 

— Eşti obosit, Taita. Trebuie să dormi puţin. 

— Nu sunt obosit deloc, răspunse el și chiar spunea adevărul: 
se simţea proaspăt și plin de vitalitate. 

— Avem atâtea de discutat, încât suntem ca doi alergători 
înaintea startului într-o cursă lungă. Trebuie să ne obișnuim unul 
cu pasul celuilalt. La urma urmei, suntem meniţi să rămânem 
unul lângă celălalt pentru eternitate. Nu trebuie să ne grăbim. 
Timpul este de partea noastră. 

Eos se ridică de pe pat și, fără să spună vreun cuvânt, ieși 
printr-o ușă din peretele din spate pe care Taita n-o observase 
până atunci. 


+ Capitolul 80 


Deși nu se simţea obosit, când se întinse în pat pe salteaua 
de mătase din camera sa, Taita se cufundă într-un somn adânc. 
Se trezi și văzu o rază de lumină intrând jucăușă prin fanta din 
tavan. Se simţea minunat de proaspat. Veșmintele sale murdare 
dispăruseră și lângă el fusese așezată o tunică curată și o 
pereche nouă de sandale. Tunica pe care i-o oferise Eos era 
făcută dintr-un material care-i mângâia pielea, iar sandalele 
erau confecționate din piele de ied nou-născut, brodată cu fir de 
aur. li veneau perfect. 


Se întoarse în camera verde a lui Eos și o găsi goală. Doar 
parfumul ei persista în cameră. Intră pe ușa pe care plecase ea 
cu o seară în urmă. Coridorul lung din spatele ei îl conduse la 
lumina soarelui. De îndată ce ochii i se obișnuiră cu lumina, 
descoperi că se afla în alt crater vulcanic, nu la fel de mare ca 
Grădina Norilor, dar cu mult mai frumos. Insă el nu avea ochi 
pentru pădurile luxuriante și pentru livezile care umpleau din 
abundență fundul craterului: chiar în fața lui se întindea o 
pajiște verde cu un mic pavilion de marmură deasupra unui lac 
în mijloc, cu un fir de apă strălucitoare care se vărsa în el. Deși 
izvorul era limpede, suprafaţa lacului era neagră și strălucitoare 
ca jadul șlefuit. Eos stătea pe banca de marmură din pavilion. 
Avea capul descoperit, însă faţa era întoarsă în altă direcţie, așa 
că doar părul i se vedea. Se apropie încet de ea, sperând să nu-l 
audă și să-i poată vedea faţa. Părul ondulat îi ajungea până la 
talie. Era la fel de negru ca apa din lac, însă mult mai strălucitor. 
Când se apropie, văzu soarele strălucindu-i în părul împletit ca 
rubinele preţioase. Își dorea cu ardoare să le poată atinge, însă 
când întinse mâna, Eos își lăsă vălul pe faţă acoperindu-se, 
refuzându-i bucuria de a-i privi chiar și pentru o clipă chipul. 
Apoi se întoarse spre el. 

— Așază-te lângă mine, pentru că aici îţi este locul. 

Apoi tăcerea se așternu peste ei. Taita era supărat și frustrat: 
tânjea să-i vadă faţa. Ea păru că-i simte starea de spirit și își 
așeză mâna într-a lui. Atingerea ei era răvășitoare, însă se 
stăpâni și o întrebă: 

— Am vorbit mult despre înfățișarea fizică, Eos. Suferi de 
ceva? De aceea te ascunzi în spatele vălului? Ți-e rușine de felul 
în care arăţi? _ 

Încerca s-o provoace, așa cum îl provocase ea. Însă, când îi 
răspunse, vocea ei rămase la fel de dulce și de calmă. 

— Sunt cea mai frumoasă fiinţă, dintre toate ființele care au 
existat pe pământ. 

— Atunci de ce ascunzi în spatele vălului acea frumusețe? 

— Pentru că poate orbi ochii și lua minţile celui care se uită la 
mine. 

— Oare să te cred pe cuvânt sau doar te lauzi? 

— Nu mă laud, Taita. Este adevărat. 

— Mi te vei arăta vreodată? 


— Mă vei vedea atunci când vei fi pregătit s-o faci, când îţi vei 
da seama care sunt consecințele și când vei fi pregătit să le 
accepți. 

Mâna ei era încă peste a lui. 

— Vezi cum te tulbură chiar și o atingere de-a mea? Simt prin 
buricele degetelor cum îţi bate inima. 

Işi trase mâna, lăsându-l bolnav. Fu nevoie să facă un efort ca 
să-și recapete autocontrolul. 

— Hai să vorbim despre altceva. Sunt multe lucruri despre 
care vrei să mă întrebi, iar eu ţi-am dat cuvântul că-ţi voi 
răspunde sincer la ele, îi zise ea. 

Vocea lui Taita era ușor sugrumată când acceptă invitaţia. 

— Ai pus bariere în calea apelor Nilului. În ce scop? 

— Am avut două motive. Primul a fost să te chem aici. N-ai 
putut să reziști invitaţiei mele, iar acum iată-te lângă mine. 

Se gândi la spusele ei, apoi o întrebă: 

— Care a fost celălalt motiv? 

— Iţi pregăteam un dar. 

— Un dar? 

— Un dar de logodnă. De îndată ce ne unim spiritele și 
carnea, îţi voi oferi coroana celor două regate ale Egiptului. 

— După ce le-ai distrus? Ce fel de dar pervers și sălbatic este 
acesta? 

— Când vei purta pe frunte dubla coroană a Egiptului, voi 
elibera Nilul, iar apele lui ne vor uda regatul, primul dintre multe 
altele care vor urma. 

— Intre timp, suferă doar termitele umanităţii? întrebă Taita. 

— Deja ai început să gândești și să vorbeşti ca lordul creaţiei, 
pe care îl vei vedea în curând. Ti-am arătat în imaginile din 
grota din Grădina Norilor. Stăpânire peste toate națiunile, viață 
eternă, frumuseţe și tinerețe, înțelepciune și știința tuturor 
timpurilor, care este muntele de diamant. 

— Cel mai mare premiu dintre toate, zise Taita. Eu îi zic 
Adevărul. 

— Va fi al tău. 

— Incă mă îndoiesc că-mi oferi atâtea și că nu-mi ceri nimic în 
schimb. 

— O, deja am vorbit despre asta. Îți cer dragostea și 
devotamentul etern. 


— Ai stat atât de mult singură, de ce îţi dorești acum pe 
cineva? 

— Ar fi tristeţea eternității, amorțeala sufletului și plictiseala 
dureroasă de-a nu avea cu cine să-mi împart minunăţiile. 

— Acesta este prețul pe care mi-l ceri? Ai o minte strălucită. 
Dacă frumusețea ta e pe măsura minţii tale, acesta e un preţ de 
nimic pe care trebuie să-l plătesc. 

Minciunile sale erau deghizate în adevăruri. Se prefăcu a le 
crede. Erau ca doi comandanţi de armate aliniate față în față. 
Acestea erau primele manevre înainte de marea bătălie. Se 
temea nu pentru sine, ci pentru Egipt și pentru Fenn, cele două 
lucruri dragi lui care se aflau în pericol de moarte. 

Petrecură zilele următoare lângă lacul cel negru și majoritatea 
nopţilor în camera verde a lui Eos. Treptat, îi arătă din ce în ce 
mai mult din trupul ei, însă spiritul și-l ascundea. Discursul ei 
deveni tot mai captivant. Din când în când, se apleca să ia un 
fruct din tipsia de argint, iar mâneca robei aluneca scoţându-i la 
iveală antebraţul. Sau dacă își schimba poziţia pe patul de 
fildeș, poalele robei negre scoteau la lumină un genunchi. Forma 
gambei ei era sublimă. Ar fi trebuit să se obișnuiască până 
atunci cu perfecțiunea membrelor ei, însă nu era așa. Aștepta 
cu înfiorare momentul în care avea să-și expună întregul ei corp. 
Își dublă abilitatea de a rezista farmecelor ei. 

Zilele și nopţile treceau uimitor de repede. Tensiunea carnală 
și spirituală dintre ei crescu până la limita insuportabilului. Îl 
atingea luându-l de mână când voia să sublinieze o idee. O dată, 
când îi lipi mâna de pieptul ei, Taita abia se abţinu să nu urle din 
pricina durerii care îl fulgerase în vintre când îi simţise căldura și 
elasticitatea sânului ei. Parfumul ei nu se schimba niciodată: 
întotdeauna mirosea a crini. Își schimba totuși hainele dimineaţa 
și seara. Purta întotdeauna o robă lungă și voluminoasă, prin 
care abia i se întrezăreau formele. Câteodată era senină, alteori 
agitată: atunci se foia amenințătoare ca o tigroaică mâncătoare 
de oameni. Odată îngenunche în faţa lui și își vâri cu un aer 
firesc mâna sub poalele tunicii lui, continuându-și totodată 
discursul erudit. Degetele i se opriseră chiar lângă penis și și le 
retrase când simţi că începe să se umfle. Alteori se acoperea în 
roba neagră, nelăsând să i se vadă nici măcar degetele de la 
picioare. 


Într-o dimineaţă, se aflau în camera verde, iar Eos purta o 
robă diafană de mătase albă. N-o mai văzuse niciodată în alb. În 
mijlocul conversaţiei lor se ridică pe neașteptate în picioarele 
mici și goale și veni în fața lui. Vălul pe care-l purta plutea în 
jurul ei ca un nor. În bătaia luminii, prin pânza vălului îi strălucea 
pielea ca de fildeș. Văzută prin mătase, imaginea ei părea 
ireală. Pântecul de culoarea lunii era la fel de supt ca al unui 
ogar de vânătoare, cu un misterios triunghi negru la baza lui. 
Sânii ei erau rotunzi ca două sfere, cu două aureole trandafirii la 
vârf. 

— Chiar îţi dorești să mă dezvelesc, lordul meu? întrebă ea. 

Era atât de surprins, încât nu putu răspunde imediat. În cele 
din urmă zise: 

— Mi se pare că am așteptat întreaga viaţă să o faci. 

— Vreau să mă ai în întregime. Nu voi ascunde nimic de tine. 
Nu-ţi pun nicio condiţie. Nu aştept nimic în schimb, în afară de 
dragostea ta. 

Işi ridică mânecile robei și-și dezveli brațele. Acestea erau 
subțiri, rotunde și ferme. Apucă marginea vălului între acele 
minunate degete și începu să-l ridice de pe faţă. Se opri în 
dreptul bărbiei. Gâtul îi era înalt și grațios. 

— Asigură-te că vrei să te uiţi la faţa mea. Te-am avertizat 
care ar putea să fie consecintele. Frumuseţea mea îi 
îngenunchează pe toţi cei care mă privesc. Vei rezista? 

— Chiar dacă mă distruge, trebuie s-o fac, șopti el. 

Ştia că acesta era momentul fatal când avea să intre în luptă. 

— Așa să fie, zise ea și ridică vălul cu o încetineală studiată. 

In bărbia rotundă avea o gropiţă. Buzele erau pline și frumos 
arcuite și roşii precum cireșele coapte. Își umezi buzele. Limba 
era ascuţită la vârf și se curbă asemenea celei a unei pisici care 
cască. Lăsă o urmă strălucitoare de salivă pe buze, apoi se 
retrase între dinţii ei mici și lucioși. Nasul era îngust și drept, 
însă ușor mai larg spre vârf. Pomeţii erau ridicaţi, iar fruntea era 
largă și înaltă. Sprâncenele ei arcuite încadrau perfect ochii, 
care erau ca două giuvaiere negre ce păreau că risipesc 
umbrele cu strălucirea lor. Se uitară adânc în sufletul lui Taita. 
Fiecare trăsătură a ei era perfectă. La un loc, acestea alcătuiau 
o frumuseţe fără pereche. 


— Îţi sunt pe plac, lordul meu? îl întrebă ea, trăgându-și vălul 
de pe cap și lăsându-l să plutească spre podeaua de malahit 
verde. 

Părul îi căzu pe umeri într-o cascadă neagră presărată pe 
alocuri de reflexii rubinii. Îi ajungea până la umeri, bogat și 
ondulat, părând să aibă o viaţă proprie. 

— Nu mi-ai răspuns, zise ea. Nu mă placi? 

— Mintea mea nu poate concepe atâta frumusețe, zise el cu 
voce tremurătoare. Nu există cuvinte care să descrie nici măcar 
a zecea parte din ea. Privindu-te, înţeleg cum poate să facă un 
om să ardă ca prins într-un foc mistuitor. Mă înspăimântă, însă 
nu-i pot rezista. 

Alunecă spre el învăluindu-l în parfumul de crin. Se așeză 
deasupra lui până când fu obligat s-o privească în faţă. Se 
aplecă încet și își apropie buzele sale calde și moi de ale lui. 
Limba curbată de pisică i se strecură adânc în gură. Pentru un 
moment scurt o îmbrăţișă pe a lui, apoi se desprinse, iar gustul 
ei îi umplu gura asemenea unui fruct minunat. 

Se roti pe dalele verzi de malahit. Roba ei transparentă se 
învârti în jurul ei când își arcui spatele și făcu o piruetă până 
când aproape că își atinse cu creștetul fundul, în timp ce părul îi 
mătura podeaua. Picioarele ei dansară într-un ritm atât de viu, 
încât nu i se mai vedeau. Taita nu le putea urmări cu privirea. 
Apoi se opriră și se ridică în vârful degetelor, nemișcată ca o 
statuie, doar părul unduindu-i-se. 

— Mai este mult de văzut, lordul meu, îi zise ea cu o voce 
profundă, cu o intensitate pe care nu o mai auzise până atunci. 
Mai este mult mai mult de văzut. Sau îţi ajunge ce-ai văzut până 
acum? 

— Nici dacă mă uit la tine o mie de ani n-o să-mi ajungă. 

Cu o mișcare a capului, își aranjă părul pe umeri și se uită la 
el cu ochii arzători. 

— Stai pe marginea vulcanului, îi avertiză ea. Chiar și acum te 
poți retrage. De îndată ce te avânțţi în el, nu va mai fi cale de 
întoarcere. Pentru tine, universul se va schimba pentru 
totdeauna. Preţul va fi mare - mai mare decât îţi imaginezi. Eşti 
pregătit să-l plătești? 

— Sunt gata. 

Işi desfăcu roba de pe un umăr. Curba lui se îmbina perfect cu 
gâtul delicat. O lăsă să alunece și mai mult, dezvelindu-i un sân. 


Apoi îl eliberă și pe celălalt. Rotunzi, plini și feminini, se legănau 
unul în celălalt. Lăsă roba să alunece și mai mult, până când 
Taita zări curba șoldului. Abdomenul era la fel de neted ca 
zăpada proaspăt așternută pe un câmp. In buric îi sclipea un 
rubin. Își mișcă șoldurile și roba îi alunecă pe coapse și i se opri 
în jurul gleznelor. leși din cercul robei și veni spre el goală, cu 
pas lung și legănat. Se apropie din nou de el și îi puse un braţ în 
jurul gâtului. Cu cealaltă mână își prinse unul din sâni, îi trase 
fața spre el și îi puse sfârcul în gură. 

— Suge, lordul meu, îi șopti ea, iar el trase de sfârc ca un 
prunc, sfârcul se umflă între buzele lui și începu să excrete un 
lichid gros și cremos. 

Taita se înfruptă din el până când ea îi îndepărtă capul și-i 
scoase sfârcul dintre buze. 

— Nu fi atât de lacom! îl mustră ea. Corpul meu are multe 
plăceri de oferit. Nu te sătura prea curând. 

Se trase în spate și începu să-și mângâie abdomenul cu 
mișcări lascive. Ochii lui Taita o urmăriră robiți. Işi desfăcu 
picioarele și se lăsă în genunchi desfăcându-și coapsele. li 
urmări mâna afundându-se între ele, adânc în norul de păr 
negru. Apoi o scoase și ridică degetul arătător. Era acoperit de o 
umezeală lucioasă. 

— Uite cât de tare te doresc, îi șopti ea cu voce groasă, 
atingând vârful degetului arătător cu degetul mare. Când le 
desfăcu, rămaseră legate de un fir subţire gelatinos. Aceasta 
este adevărata ambrozie la care visează toţi bărbaţii, zise ea 
venind spre el. Deschide gura, lordul meu. 

Îi strecură degetul între buze și mirosul puternic al sexului ei îi 
invadă simţurile. Își băgă mâna liberă sub tunică și-i apucă 
bărbăţia. Era deja tare ca fierul, însă între degetele ei pricepute 
se întări și se mări și mai mult. Taita se uită adânc îi ochii ei și 
văzu o foame de animal de pradă, care nu fusese acolo cu o 
clipă în urmă. Ştia că foamea nu era pentru ceea ce ţinea în 
palmă, ci pentru sufletul lui. Acum îl înlănţui cu amândouă 
mâinile, îl ridică în picioare și îl conduse la pat. Îngenunche în 
fața lui, îi desfăcu legăturile sandalelor și i le scoase din 
picioare. Își înălță capul și îi cuprinse sexul cu buzele, sugându-l 
cu lăcomie. Când se ridică în picioare, îi apucă și tunica și i-o 
scoase peste cap, apoi îl împinse înapoi pe pat. |Iși puse un picior 
peste el de parcă ar fi încălecat un armăsar, apoi se ghemui 


deasupra lui ca să-l conducă spre adâncimile secrete ale 
trupului ei. 

Taita gemu de plăcerea care era atât de intensă, încât se 
apropia de agonie. Rămase nemișcată peste el. Mușchii 
dinlăuntrul ei pulsau și se contractau în jurul lui la fel de 
inexorabil ca inelele de piton în jurul prăzii sale. Îl strânse într-o 
contopire atât de desăvârșită, încât nu se mai putea desprinde 
din ea. Ochii ei priveau într-ai lui, încărcaţi de strălucirea 
triumfătoare a războinicului gata să ucidă dintr-o singură 
mișcare. 

— Imi aparții, vocea ei era ca șuieratul unui șarpe. Tot ce ai 
îmi aparține. 

Nu se mai prefăcea, își scosese masca și își arăta adevărata 
natură. Incepea invazia carnală. Se simțea ca și cum o hoardă 
barbară i-ar fi asediat citadela sufletului și i i-ar fi doborât 
zidurile. Işi adună toate puterile ca să-i poată rezista, închizând 
zidurile sufletului ca să-i împiedice intrarea, aruncând-o înapoi. Il 
privi nedumerită când își dădu seama că îi pregătise o 
ambuscadă. Apoi expresia ei deveni ucigătoare și porni din nou 
la atac. 

Se luptară unul împotriva celuilalt, la început cu forţe egale. 
Taita se întoarse pe o parte, iar când ea se aruncă asupra lui cu 
toată greutatea, el se rostogoli cu ea de pe pat. Incleștaţi unul 
de altul, se prăbușiră pe podeaua de malahit, însă ea era sub el, 
apăsată de greutatea corpului lui. Preţ de o secundă, 
strânsoarea mușchilor ei cedă, iar el se folosi de acest răgaz ca 
să pătrundă și mai mult în ea. Ea se îngustă imediat, reușind să 
reziste. 

Se înfruntară în tăcere, măsurându-și forțele și rămânând în 
echilibru precar. O simţi încordându-și puterile. Apoi se avântă 
asupra lui ca o avalanșă psihică. Forţa o breșă în zidul său de 
apărare, un punct slab din sufletul lui. Simţea că trupul îi 
cedează. Din nou, ochii ei luciră presimţind triumful. El se aplecă 
și prinse în mână Talismanul lui Lostris care încă-i mai atârna la 
gât. Conjură în minte cuvântul de putere „Mensaar!” Bărbăţia îi 
zvăcni, iar ea ţipă incoerent când o simți. 

— Kydash! Ncube! strigă el. 

Un fulger de putere ţâșni din talisman împiedicând-o pe Eos 
să găsească breșa spre sufletul lui. Din nou, se ţinură în șah. 


Blocați unul în carnea celuilalt, rămaseră nemișcaţi ca statuetele 
sculptate în fildeș. 

Uleiul din lampă se termină, flacăra pâlpâi, apoi se stinse. 
Singura lumină din cameră venea de la fantele din tavan. Acea 
lumină păli de îndată ce soarele apuse în spatele munților și îi 
lăsă să-și continue bătălia în întuneric. Toată noaptea rămaseră 
încleștați unul de celălalt în acuplarea infernală, el cu bărbăţia 
îngropată în carnea ei, iar ea strângând-o ca într-o menghină cu 
mușchii vaginului, acestea nemaifiind organe de procreare și 
izvor de plăceri, ci arme mortale. Când zorii se strecurară din 
nou prin acoperiș, ei erau în continuare încleștaţi unul de 
celălalt. Când lumina deveni mai puternică, Taita reuși să o 
privească în ochi. În adâncul lor desluși prima urmă de panică, 
asemenea aripilor unei păsări captive bătându-se de barele 
coliviei. Încercă să și-o ascundă de el, însă îi ţintui privirea la fel 
cum ea îi ţintuia sexul. Amândoi erau departe de limita 
extenuării. Nu le mai rămăsese nimic în afară de dorinţa de a 
rezista până la capăt. Își încolăcise picioarele în jurul șoldurilor 
lui, iar braţele în jurul spatelui. La rândul său, Taita îi ţinea cu o 
mână fesele, trăgându-le spre el. În mâna dreaptă avea în 
continuare Talismanul lui Lostris. Foarte încet, ca să nu-l simtă, 
deschise medalionul cu unghia de la degetul mare, iar bucata de 
piatră roșie îi căzu în palmă. Trecu piatra de-a lungul șirei 
spinării ei și simţi că se încinge și că își întoarce puterile 
împotriva ei. Eos ţipă, un urlet de disperare și se luptă slăbită, în 
încercarea de a-l scoate din ea. Taita își armoniză mișcările cu 
ale ei. De câte ori Eos se relaxa, el intra mai adânc. Ajunse la 
bariera finală și, cu un ultim efort, trecu prin ea. Eos se prăbuși 
sub el, gemând și bolborosind cuvinte fără sens. Îi acoperi gura 
cu a sa și își vâri adânc limba în gura ei, înăbușindu-i ţipetele. Se 
năpusti prin sanctuarul fiinţei ei, deschizând cuferele în care-și 
păstra înţelepciunea și puterea și golindu-le conţinutul. Pe 
măsură ce făcea asta, puterile îi reveneau și se multiplicau de 
sute de ori din ceea ce lua de la ea. Se uită la faţa ei incredibil 
de frumoasă, în ochii ei magnifici și-i observă schimbându-se. 
Gura i se încleștă scoțând valuri de salivă argintie. Ochii i se 
întunecară și deveniră maţi asemenea pietrelor. Ca o bucată de 
ceară ţinută deasupra flăcării, nasul i se mări și i se urâţi. Pielea 
ei de un alb strălucitor i se îngălbeni și i se ridă până când se 
întări ca pielea unei reptile. La colţul ochilor și al gurii i se 


acoperi de cute. Buclele vibrante îi căzură din păr, lăsându-l 
drept și plin de piele uscată de pe scalp. 

Taita era încă îngropat în carnea ei, trăgând din ea substanţa 
astrală și psihică într-un șuvoi asemenea apelor unui baraj. Era o 
cantitate atât de mare, încât inundația continuă ore întregi. 
Razele soarelui care intrau prin fantele din tavan se strecurară 
de-a lungul podelei de malahit și ajunseră în centru, anunțând 
amiaza, și atunci Taita simţi că izvorul se împuţinează și scade 
în intensitate. În cele din urmă, îl secă de tot. Luase tot ce era 
de luat. Eos era uscată și goală. 

Taita își relaxă sexul și îl trase afară din ea. Se dădu jos de pe 
ea și se ridică. Sexul lui era umflat, tumefiat și rănit pe alocuri. 
Își suprimă durerea și se duse la cana de argint de pe masa de 
lângă canapea. Bău cu sete, apoi se așeză pe marginea 
canapelei, privind-o cum zace pe podea. Eos respira greu cu 
gura deschisă. Ochii ei priveau fix în tavan, iar corpul începu să i 
se umfle. Ca un cadavru la soare, abdomenul i se umplu cu gaze 
de putrefacție. Brațele și picioarele subţiri i se boţiră. Carnea îi 
deveni pufoasă, moale și fără formă, ca o bucată de unt. Taita 
privi cum carnea i se umflă până când membrele i se 
transformară în colaci de grăsime. Doar capul îi rămase intact, 
în comparaţie cu restul corpului. Treptat, trupul ei umflat umplu 
jumătate din încăpere. Taita sări de pe pat și se lipi de perete ca 
să-i permită să se extindă. Căpătase forma unei regine de 
termite care zăcea în celula regală a mușuroiului. Era captivă în 
propria carne, capabilă să-și miște doar capul, pe când restul 
era țintuit la pământ de propria greutate. Nu va putea niciodată 
să evadeze din această cavernă. Chiar dacă maimutele s-ar 
întoarce să o ajute, n-ar reuși s-o târască afară prin pasajele 
înguste de piatră și prin tunele. Caverna se umplu de o duhoare 
înfiorătoare. Un fluid gros, uleios ieși prin porii lui Eos și se 
prelinse pe hoitul ei, fiecare picătură fiind de un verde 
strălucitor. Mirosul gretos îl sufoca pe Taita, intrându-i în gât și 
în plămâni. Era miros de cadavru în putrefacție: victimele 
apetitului ei criminal, copii nenăscuţi care fuseseră smulși din 
uterul mamelor care-i purtaseră, corpurile celor care pieriseră 
de foame, de secetă și de ciuma pe care o clocise și o trimisese 
asupra popoarelor, războinici care muriseră în bătăliile pe care 
le pornise și le comandase, sclavii care pieriseră în carierele ei 
de piatră și în mine. Toate acestea se amestecau cu răul imens 


ce-i ieșea pe gură cu fiecare respiraţie. Nici măcar capacitatea 
lui Taita de a-și controla simţurile nu putu face faţă acestei 
miasme. Ținându-se cât de departe de ea, îi permitea spaţiul 
camerei cavernei, se îndreptă înspre gura tunelului. Un sunet de 
rău augur îl făcu să se oprească brusc. Era ca și cum un porc 
spinos uriaș și-ar fi scuturat ţepii în semn de avertisment. Capul 
grotesc al lui Eos se roti spre el, ţintuindu-l cu privirea. 
Trăsăturile ei erau în ruină, așa că nimic din frumuseţea de 
odinioară nu-i mai rămăsese. Ochii ei erau două găuri negre și 
adânci. Buzele i se retrăseseră într-un rânjet hidos. Era incredibil 
de urâtă, o oglindă adevărată a sufletului ei. Vorbi cu vocea 
groasă ca un croncănit de cioară: 

— Voi rezista, zise ea. 

Se trase în spate ca să se ferească de respiraţia ei puturoasă, 
apoi își făcu curaj și se uită drept în ochii ei. 

— Minciuna va trăi veșnic, însă așa va trăi și Adevărul. Lupta 
nu se va sfârși niciodată, răspunse el. 

Eos închise ochii și nu mai vorbi. Doar respiraţia îi mai șuiera 


în piept. 
t Capitolul 81 

Taita își luă pelerina, apoi se strecură din camera verde prin 
coridorul care ducea spre aer liber. Când ieși în grădina ei 
secretă, soarele era în înaltul cerului, însă adâncimile craterului 
erau cufundate în umbră. Se uită precaut în jurul lui, căutând 
aura celor care ar putea fi ascunși, însă nu era nimeni. Știa că, 
odată cu distrugerea ei, le fusese luată inteligenţa călăuzitoare. 
Se retrăseseră în tunelele și coridoarele din munţi ca să moară. 

Aerul era rece și curat. Când se duse la pavilionul de lângă 
lacul negru, trase ușurat aer în piept, spălându-și duhoarea lui 
Eos din plămâni. Se așeză pe banca pe care stătuse cu ea când 
era încă tânără și frumoasă. Își puse pelerina de piele pe umeri. 
Se aștepta să se simtă sleit de puteri după chinul prin care 
trecuse, însă întreaga lui fiinţă se umplu de energie. Se simțea 
întărit și neobosit. 

La început, acest fapt îl uimi, până când înţelese că era plin 
de energia pe care o luase de la vrăjitoare. Mintea lui se umfla și 
se mărea, pe măsură ce explora culmile muntoase ale 
înțelepciunii și ale experienţei acumulate. Se uita peste mileniul 
în care trăise Eos, la începuturile lumii. Fiecare detaliu era 
proaspăt. Trăia emoţiile și poftele ei de parcă ar fost ale lui 


însuși. Era uimit de cruzimea și depravarea ei. Până acum nu 
înţelesese natura răului absolut, însă acum i se revela pe deplin. 
Avea atâtea de învățat de la ea, încât știa că avea nevoie deo 
viaţă de om obișnuit doar ca să cerceteze o mică parte din 
știința ei. 

Cunoștințele ei erau seducătoare și respingătoare în același 
timp și își dădu seama că trebuia să se controleze dacă nu voia 
să se lase mutilat de ele. Era în mare pericol de a fi prins de 
atâta rău și transformat într-un monstru la fel ca ea. Se simțea 
oarecum umilit de faptul că devenise acum cel mai puternic om 
de pe pământ datorită ei. Își adună toată forţa ca să încuie 
adânc în tainiţele minţii sale toată materia aceea blestemată, în 
așa fel încât să nu-l bântuie și să nu-l murdărească, dar să poată 
să ia din ea oricând tot ce îi trebuie. Pe lângă rău, avea acum în 
posesie la fel de multă, dacă nu chiar și mai multă știință, care îi 
putea fi infinit de folositoare atât lui, cât și întregii omeniri. 
Luase de la ea cheile misterelor naturale ale oceanelor, ale 
pământului și ale cerului, ale vieţii și ale morţii, ale 
descompunerii și ale regenerării. Pe toate acestea le ţinea la 
îndemână în mintea sa, ca să poată să le exploreze și să le 
controleze. Soarele apusese, trecuse și noaptea, iar el încă nu 
terminase de pus cap la cap și de rearanjat informaţiile în 
mintea lui. Abia după ce termină totul deveni conștient de 
nevoile sale omenești. Nu mai mâncase de câteva zile și, deși 
băuse apă, îi era foarte sete. Cunoștea bârlogul vrăjitoarei de 
parcă ar fi trăit acolo la fel de mult ca ea. Se întoarse în 
labirintul de piatră și ajunse fără să șovăie la cămări și bucătării, 
unde maimuţele o serviseră pe Eos. Ciuguli cele mai bune fructe 
și brânzeturi, apoi bău o cupă de vin. După aceea, împrospătat, 
se întoarse la pavilion. Principala lui grijă era acum să ia 
legătura cu Fenn. Se relaxă și trimise prima chemare în eter. 
Eforturile lui de a ajunge la Fenn fură blocate și trimise înapoi de 
către o forță reziduală care emana din ea. Chiar și în starea în 
care se afla, reușise să ridice un scut în jurul ei. Renunţă și își 
devotă întreaga energie identificării unui mijloc de a pleca de pe 
munte. Se întoarse la memoria lui Eos și descoperi lucruri care-l 
făcură să se clatine pe picioare și care-i puseră la grea încercare 
capacitatea de a înțelege. 

Plecă din nou din pavilion și se întoarse în tunelul de piatră 
care ducea spre camera verde a lui Eos. Imediat, putoarea cărnii 


intrate în putrefacție îi umplu nările. Devenise și mai pregnantă 
și otrăvitoare. Își acoperi nasul și gura cu poala tunicii și se 
chinui să-și înăbușe greaţa. Acum corpul lui Eos aproape că 
umplea întreaga cameră, umflată cu propriul gaz de putrefacție. 
Taita văzu că era în mijlocul unei metamorfoze din om în 
insectă. Lichidul verde care-i ieșea prin pori se întărea 
transformându-se într-o coajă strălucitoare. Se închidea într-un 
cocon. Doar capul îi mai rămăsese afară. Cosiţele ei căzuseră pe 
dalele verzi de piatră. Avea ochii închiși. Respirația grea făcea 
aerul îmbâcsit să tremure. Se aruncase în hibernare, o formă de 
viaţă suspendată, despre care Taita știa că s-ar putea prelungi 
la infinit. 

„Oare există vreo cale prin care s-o pot omori în timp ce zace 
acolo neputincioasă?” se întrebă el și căută printre cunoștințele 
nou acumulate pentru a identifica mijloacele necesare. Nu 
exista niciunul, concluzionă el. „Nu este nemuritoare, însă a fost 
creată în flăcările vulcanului și poate pieri doar în aceleași 
flăcări.” 

Cu voce tare zise: 

— Adio, Eos! Îți urez să dormi zece mii de ani, pentru ca 
pământul să poată să scape de influenţa ta. 

Se aplecă și ridică de jos o buclă din părul ei. O împleti și o 
puse cu grijă în punga de la brâu. Se strecură prin locul îngust 
dintre corpul ei și peretele de malahit verde, apoi ajunse în 
celălalt capăt al încăperii. Acolo găsi, așa cum știa foarte bine, 
ușa secretă. Era meșteșugit sculptată într-un perete ca o 
oglindă, a cărei reflexie înșela ochiul. Deschiderea deveni 
evidentă doar când ridică mâna și atinse ceea ce părea piatră 
verde solidă. Era lată doar cât să poată trece prin ea. 

De cealaltă parte a ușii găsi un pasaj îngust. Pe măsură ce 
înainta, lumina se transformă într-un întuneric de nepătruns. 
Mergea plin de încredere, cu o mână întinsă, până când atinse 
peretele unde coridorul o lua la dreapta. Aici pipăi prin întuneric 
și găsi raftul de piatră. Simţi sub palmă creuzetul. Acesta îi 
conduse mâna spre o frânghie legată de vas pe care îl lăsă în 
jos. Pe fund se zărea o licărire slabă, pe care suflă ca să o 
aprindă. La acea lumină găsi o mulţime de torţe. Aprinse una, 
puse în creuzet încă două, creuzetul în coșul de pe raftul de 
piatră, apoi își continuă drumul prin tunelul îngust. Cobora 
abrupt, așa că se folosi de sfoara de pe peretele din dreapta ca 


să-și ţină echilibrul. În cele din urmă, pasajul se deschise într-o 
cameră micuță, complet goală. Acoperișul era atât de jos, încât 
trebui să se aplece. În mijlocul încăperii observă o deschizătură 
neagră care arăta ca gura unei fântâni. Tinu torța deasupra ei și 
se aplecă să o vadă mai bine. Lumina slabă fu înghițită de 
întuneric. Taita luă de pe podea un ciob dintr-un vas spart și-l 
aruncă în fântână. Numără, așteptând să audă ciobul lovindu-se 
de fiind. Trecuse de cincizeci, însă nu auzi niciun sunet. Puțul 
era fără fund. Chiar în faţa lui se vedea un cârlig de bronz solid 
bătut în tavanul peșterii. De acesta era agăţată o funie din 
curele împletite care se pierdea în adâncul puțului. Acoperișul 
de deasupra lui era înnegrit de fumul torțelor, pe care le ţinuse 
Eos în nenumăratele ei vizite în peșteră. Avusese puterea să 
coboare pe funie cu torța între dinţi. Taita își scoase sandalele și 
le aruncă în coș. Apoi înfipse torta într-o firidă în perete, ca să-i 
lumineze drumul în timp ce cobora. Puse mânerul coșului peste 
umeri, prinse frânghia și se avântă în puț. Din când în când, 
funia era înnodată, ajutându-l la coborâș. Incepu să coboare, 
mișcându-și mai întâi picioarele, apoi mâinile. Știa cât de lung și 
cât de dificil va fi coborârea, așa că se mișca încet, oprindu-se 
des să se odihnească și să tragă adânc aer în piept. Nu după 
mult timp, mușchii începură să-i tremure. Se sili să continue. 
Lumina din torța pe care o fixase în camera de deasupra lui se 
vedea acum doar ca o licărire slabă. Cobori din ce în ce mai 
adânc în întunericul profund, însă din amintirile lui Eos cunoștea 
foarte bine drumul. Mușchii din gamba dreaptă zvâcneau 
spasmodic, iar durerea era chinuitoare, însă și-o inhibă cu 
puterea minţii. Mâinile îi deveniseră ca niște gheare. Ştia că 
sângera sub unghii pentru că îi picura sânge pe față. Își forţa 
degetele să se deschidă și să se închidă în jurul frânghiei. Cobori 
până când, în cele din urmă, știa că nu mai poate. Spânzura 
nemișcat în întuneric, scăldat în sudoare și incapabil să se mai 
miște pe frânghie. Întunericul îl sufoca. Simţi cum mâna, mânijită 
de sânge, începe să alunece când i se deschiseră involuntar 
degetele, unul câte unul. 

— Mensaar! conjură el cuvintele de putere. Kydash! Ncube! 

Pe dată picioarele se stabilizară și strânsoarea deveni mai 
puternică. Însă încă nu-și putea convinge corpul stors de puteri 
să coboare spre următorul nod. 

— Taita! Dragul meu Taita! Răspunde-mi! 


Vocea lui Fenn îi suna clar și dulce în urechi, de parcă ar fi 
atârnat lângă el în întuneric. Semnul sufletului ei, linia delicată a 
bobocului de nufăr, îi străluci în faţa ochilor. Era din nou cu el. 
Trecuse de punctul la care vrăjitoarea slăbită putea să le 
blocheze contactul astral. 

— Fenn! trimise el o strigare disperată în eter. 

— O, mulţumesc bunei mame Isis! ii strigă Fenn. Am crezut că 
am ajuns prea târziu. Am simţit că ești la ananghie, îmi unesc 
toate forțele cu ale tale, așa cum m-ai învăţat. 7 

Simți cum membrele tremurătoare i se întăresc. Işi ridică 
picioarele de pe nod și, atârnând de brațe, se întinse cu 
degetele de la picioare spre celălalt nod. Golul de sub el îl 
absorbi pe măsură ce cobora pe frânghie. 

— Fii puternic, Taita! Sunt alături de tine, îl susținu Fenn. 

Picioarele lui atinseră următorul nod și mâinile îi alunecară pe 
frânghie în jos. Numărase, așa că știa că mai sunt douăzeci de 
noduri până la capătul frânghiei. 

— Continuă, Taita! De dragul nostru, al amândurora, trebuie 
să continui! Trebuie să înduri greutăţile! îl îndemnă Fenn. 

Simţi din eter cum vine spre el puterea, în valuri calde. 

— Nouăsprezece... optsprezece..., număra el nodurile care-i 
mai rămăseseră, pe măsură ce acestea treceau prin mâinile 
însângerate. 

— Ai puterea și hotărârea, îi șoptea ea în minte. Sunt alături 
de tine. Sunt parte din tine. Fă-o pentru noi. Pentru dragostea 
pe care ţi-o port. Eşti tatăl și prietenul meu. M-am întors în 
această lume pentru tine și numai pentru tine. Nu mă părăsi 
acum. 

— Nouă... opt... șapte..., număra Taita. 

— Devii din ce în ce mai puternic, îi zise ea încetișor. O simt. 
Vom reuși împreună. 

— Trei... doi... unu..., numără el și-și întinse un picior, căutând 
cu degetele frânghia. 

Sub picioarele sale nu era decât spaţiu. Ajunsese la capătul 
frânghiei. Trase aer în piept, își desprinse mâinile și se prăbuși 
cu o viteză care-i tăie respiraţia. Apoi, pe neașteptate, lovi 
fundul puţului cu picioarele. Căzu și se întinse cât era de lung, 
ca un pui căzut din cuib. Zăcea pe burtă, cu faţa în jos, 
suspinând de epuizare și de ușurare, prea obosit chiar și pentru 
a se mai ridica în șezut. 


— Ești bine, Taita? Mai ești acolo? Mă auzi? 

— Te aud, răspunse el ridicându-se în capul oaselor. M-a 
întremat puterea ta. Trebuie să plec acum. Fii atentă la 
chemările mele. Cu siguranţă că voi mai avea nevoie de tine. 

— Amintește-ți că te iubesc, îi strigă pe când prezenţa ei se 
stingea din nou în întuneric. 

Căută în coș și scoase un opaiţ. Suflă în jar și îl readuse la 
viață, apoi își aprinse o nouă torţă. O ţinu ridicată sus și la 
lumina ei cercetă peisajul din jurul său. 

Se afla pe o platformă îngustă din lemn prinsă de peretele din 
partea stângă și fixată de acesta cu piloni de bronz vârâţi în 
găuri săpate în stâncă. In cealaltă parte a sa gemea vidul 
întunecat. La lumina slabă a torței, nu-și putea da seama până 
unde se întinde. Se târî până la marginea platformei și se uită în 
jos. Sub el se întindea întunericul absolut, iar Taita știu că era 
suspendat deasupra unei prăpăstii care ajungea până în 
măruntaiele pământului, în acel iad din care apăruse Eos. 

Se mai odihni puţin. Era mistuit de sete, însă știa că nu e 
nimic de băut. Își înăbuși dorinţa prin forţa minţii și își alungă 
oboseala din membre, apoi își scoase sandalele din coș și le 
puse pe tălpile jupuite de frânghie. In cele din urmă, se ridică în 
picioare și înaintă cu greu spre capătul platformei. In partea sa 
stângă, platforma nu avea balustradă de protecţie, iar 
întunericul de sub el exercita o forţă de atracţie căreia cu greu îi 
rezista. Înainta încet și precaut, punând în faţă fiecare picior cu 
infinită grijă. O văzu cu ochii minţii pe Eos mergând pe aceeași 
platformă, asemenea unui copil pe câmpie, și cum se căţărase 
pe frânghie în drum spre labirintul de deasupra, ţinând torta 
aprinsă cu dinţii puternici și albi. Știa că, prin comparaţie, abia 
dacă reușea să-și ţină echilibrul. 

Platforma de lemn se termină și păși pe o suprafaţă tăiată 
direct în stâncă. Abia dacă era suficient de lată ca să-și sprijine 
piciorul și cobora atât de brusc, încât trebui să se ţină de pereţi 
să nu cadă. Lespedea de piatră părea nesfârșită. Avu nevoie să- 
și adune toate puterile ca să nu intre în panică. Coborâse câteva 
sute de metri pe lespede când descoperi o fisură adâncă. Intră 
prin ea și ajunse în alt tunel. Aici trebui să se odihnească din 
nou. Așeză torța într-o firidă care fusese săpată în stâncă, 
deasupra căreia tavanul era înnegrit de fumul altor torţe. Işi 
îngropă faţa în mâini și își închise ochii, respirând adânc, până 


când pulsul i se linişti. Torța era pe cale să se stingă. O aprinse 
pe ultima de la flacăra muribundă și cobori în tunel. Era chiar 
mai abrupt decât până acum. În cele din urmă, ajunse la o scară 
de piatră în spirală. De-a lungul secolelor, treptele fuseseră 
lustruite de picioarele goale ale lui Eos, până când deveniseră 
netede și concave. Ştia că interiorul muntelui este o 
încrengătură de conuri magmatice și de fisuri. Roca era fierbinte 
la atingere, încălzită de lava care fierbea în inima pământului. 
Aerul devenise sulfuros și sufocant, ca și gazele dintr-un foc de 
cărbuni. 

In cele din urmă, ajunse la bifurcația tunelului, pe care o 
aștepta. Ramificaţia principală mergea drept în jos, pe când cea 
secundară o cotea brusc. Taita porni fără ezitare prin 
deschizătura mai îngustă. Podeaua era denivelată, dar aproape 
dreaptă. Tunelul era întortocheat, însă până la urmă ajunse într- 
o altă cavernă, luminată de o strălucire ca de furnal. Nici chiar 
această lumină fluctuantă nu pătrundea până la capăt. Privi în 
jos și observă că se afla la buza unui alt crater adânc. Departe 
sub el se vedea un lac cu lavă clocotită. Suprafaţa lui 
bolborosea și se rotea, aruncând în aer rocă topită și scântei. 
Căldura îl lovi în faţă cu asemenea violenţă, încât își ridică 
mâinile să se ferească de ea. Lava încinsă absorbea nesătulă 
aerul, bolborosind și vuind, creând curenţi de aer care-i trăgeau 
hainele atât de tare, încât se clătină înainte de a-și face curaj să 
le ţină piept. In faţa lui se întindea o limbă de piatră deasupra 
ceaunului în clocot de dedesubt. Era lăsată la mijloc, ca un pod 
suspendat de frânghie, și era atât de îngustă, încât nu încăpeau 
doi oameni pe ea în același timp. Işi prinse poalele tunicii la 
cingătoare și porni înainte. Vântul care vuia din prăpastie nu era 
constant. Venea în rafale, apoi se oprea. Câteodată, se rotea 
răutăcios, schimbându-și din când în când direcţia pe 
nepregătite. II întorcea pe Taita cu spatele, apoi îl arunca în 
faţă. De câteva ori îl dezechilibră și îl aduse pe punctul de a 
cădea în prăpastie, făcându-l să fluture din mâini ca să-și 
recapete echilibrul. in cele din urmă, îl sili să se lase în patru 
labe și să se târască, iar când se întețea, se lăsa pe burtă. Tot 
timpul, lava de dedesubt sfârâia și bolborosea. 

In cele din urmă, văzu capătul cavernei - un alt perete de 
stâncă abrupt. Se târî spre el și constată cu oroare că ultima 
parte a podului de piatră se rupsese și se prăbușise în fiorosul 


cazan de dedesubt. Între podul de piatră și stâncă era o gaură 
de trei pași de bărbat înalt. Merse până la margine și privi în jos. 
În peretele din faţă era o micuță firidă. Din amintirile lui Eos, află 
că aceasta nu mai fusese pe aici de câteva sute de ani. La 
ultima ei vizită, limba de piatră era întreagă. Porțiunea aceasta 
se prăbușise probabil destul de recent. Eos nu știuse asta și de 
aceea nu se așteptase să se confrunte cu un astfel de obstacol. 

Se târî puţin în spate, îngenunche și își scoase sandalele, apoi 
își dădu jos din spate mânerul coșului. Sandalele și coșul căzură 
peste marginea podului și se rostogoliră în lava lacului. Ştia că 
nu are puterea să se întoarcă, așa că trebuia să meargă înainte. 
Închise ochii și își controlă respiraţia, apoi își adună toate 
puterile, pe care le întări cu forța sa mentală și psihică. Apoi se 
aplecă asemenea unui alergător de maraton care așteaptă 
startul la cursă. Zăbovi până când vânturile ce suflau deasupra 
podului de piatră se liniștiră. Apoi, într-un moment de calm, se 
aruncă de-a lungul potecii înguste, aplecându-se în faţă și 
făcând un pas înalt. Sări în spaţiu, conștient că ar putea cădea. 
Cazanul cu lavă clocotită îl pândea dedesubt. Apoi vântul se 
înteţi din nou. Își schimbase direcţia și își dublase furia. Bătea 
chiar din spatele lui. Îi intră pe sub poalele tunicii, le umflă și îl 
aruncă în faţă. Însă nu suficient de departe. Partea inferioară a 
corpului se izbi de stânci, iar el abia apucă să se prindă de buza 
deschizăturii.  Rămase suspendat acolo, cu picioarele 
bălăngănindu-i-se deasupra prăpastiei, în timp ce toată 
greutatea îi atârna în mâini. 

Încercă să se ridice în mâini ca să-și poată sprijini coatele pe 
margine, însă nu reuși decât foarte puţin, apoi reveni la poziţia 
iniţială. Dădu cu disperare din picioarele goale și lovi peretele 
de stâncă în speranţa că va descoperi un loc pe stâncă de care 
să se sprijine, însă roca era netedă. Din ceaunul de sub el țâșni 
o limbă de lavă. Înainte de a cădea la loc, particule de magmă 
topită îi atinseră picioarele și tălpile goale. Durerea era de 
nesuportat și ţipă agonic. 

— Taita! îl strigă Fenn care-i simţise durerea și îl striga acum 
prin eter. 

— Ajută-mă! suspină el. 

— Sunt alături de tine, răspunse ea. Acum - cu toată puterea 
înainte! 


Simţi cum îl săgetează durerea. Se încordă în faţă, până când 
își simţi încheieturile brațelor pocnind și treptat, dureros de 
încet, se trase în sus până când ajunse cu ochii la nivelul buzei 
stâncii, însă mai sus de atât nu se mai putea ridica. Simţi că 
braţele îi cedează. 

— Fenn, ajută-mă! îi strigă el. 

— Împreună! Acum! 

Simţi cum îl pătrund valuri de putere. Se trase încet în sus, 
până când, în cele din urmă, putu arunca un braţ peste buza 
deschizăturii din stâncă. Atârnă acolo un moment, apoi auzi din 
nou strigătul ei: 

— Împreună din nou, Taita! Acum! 

Se împinse în faţă și își aruncă peste margine și cealaltă 
mână. Simţi cum își recapătă puterile. Acum când se ţinea cu 
ambele mâini, curajul îi reveni. Ignoră durerea pricinuită de 
arsurile de la picioare, se împinse în faţă și jumătatea 
superioară a corpului trecu peste buza stâncii. Dând din picioare 
și gâfâind, se trase spre centrul deschizăturii. Zăcu acolo un 
timp, până își recăpătă puterile să se poată ridica în șezut. Apoi 
se uită la picioarele sale și văzu arsurile. Curăţă bucăţile de lavă 
care erau încă lipite de tălpi și de picioare și fâșii de carne se 
desprinseră odată cu ea. Pe gambe îi apăruseră bășici pline cu 
un lichid transparent. Durerea îl paraliza, însă, folosind zidul ca 
punct de sprijin, reuși să se ridice în picioare. Apoi își continuă 
cu greu drumul prin tunel. Tălpile picioarelor erau carne vie și 
lăsau urme însângerate pe stânci. Strălucirea de la cazanul de 
sub el îi lumina calea. Tunelul merse drept o distanță scurtă, 
apoi începu să coboare. 

Drumul era luminat de flacăra muribundă. La ultima ei 
pâlpâire, observă o torţă pe jumătate arsă într-unul din pereţi. 
Stătea acolo de la ultima vizită a lui Eos, cu mult timp în urmă. 
Nu avea cu ce s-o aprindă, se gândi el. Apoi își aminti de 
puterile pe care le luase de la vrăjitoare și întinse o mână spre 
ea, cu degetul arătător îndreptat spre vârful ars, concentrând 
asupra lui forța sa psihică. La vârful mort al torţei se aprinse un 
punct de lumină. O spirală de fum se ridică din el, apoi, brusc, 
izbucni în flăcări și arse strălucitor. 

O luă din firida în care era așezată și înaintă cât de repede îi 
permiteau picioarele rănite. Ajunse în capătul altei pante. Și 
aceasta era abruptă, însă roca nu era tocită, iar semnele dălţilor 


erau recente. Începu să coboare pe ea, însă treptele păreau fără 
sfârșit, iar el trebuia să se oprească în mod repetat să se 
odihnească. Intr-unul dintre aceste intervale auzi clar un susur 
ca un tremur. Sunetul venea din aer și din roca pe care stătea. 
Sunetul nu era constant, însă se auzea mai tare și mai încet, ca 
bătaia unui puls gigantic. Știa ce este. 

Prinzând curaj, începu să mărească pasul. Pe măsură ce 
înainta, sunetul devenea tot mai puternic și mai clar. Taita 
cobori din ce în ce mai mult, iar sunetul se amplifică, la fel și 
entuziasmul lui, până când deveni suficient de puternic să-l facă 
să uite că-l dor picioarele. Sunetul pulsului ajunse la intensitate 
maximă. Pereţii de piatră se clătinară. Se târî mai departe, apoi 
se opri uimit. Işi amintea de acest loc de la Eos, însă tunelul se 
blocase. Încet, dureros, se apropie de zid și rămase neputincios 
lângă el. Părea rocă masivă naturală. Nu existau crăpături sau 
deschizături în ea, însă în centru, în dreptul ochilor lui, erau 
gravate trei semne. Primul era atât de vechi și de șters de gazul 
sulfuros de la căldarea de lavă, încât era lizibil, părând să 
dateze din vremuri imemoriale. Al doilea era doar puţin mai nou 
decât primul, iar când îl studie mai atent, văzu că era conturul 
unei piramide micuţe, semnul sufletului unui preot sau al unui 
om sfânt. Cel de-al treilea era cel mai recent, însă și acesta avea 
câteva secole. Era conturul ghearei de pisică, semnul spiritual al 
lui Eos. Desenele de pe zid aparţineau celor care fuseseră acolo 
înaintea lui. De la începutul lumii, doar trei persoane, în afară de 
el, vizitaseră acel loc. Atinse piatra și văzu că era rece, în 
contrast cu craterele iadului și cu lava în flăcări pe lângă care 
tocmai trecuse. 

— Aceasta este poarta spre Fântână pe care oamenii o caută 
de secole, șopti el, adânc mișcat. 

Işi așeză mâna peste semnul ghearei de pisică, iar acesta 
începu să se încălzească la atingerea lui. Așteptă ca pulsul 
pământului să se liniștească, apoi rosti cele trei cuvinte de 
putere pe care le știa de la vrăjitoare - conjurarea ei secretă pe 
care n-o știa nimeni altcineva. 

— Tashkalon! Ascartow! Silondela! 

Roca gemu și începu să se miște sub mâna lui. Apăsă mai 
mult și se auzi un zgomot ca de rocă măcinată, când întregul 
perete se dădu deoparte, ca o piatră de moară. În spatele ei mai 
era o scară mică, apoi un cot în tunel de unde venea un zgomot 


ce amintea de răgetele unui leu rănit. Nemaifiind înăbușit de 
zidul de piatră, pulsul pământului izbucni cu putere în jurul lui. 
Luat pe nepregătite, fu tras un pas, doi în spate. Tunelul din fața 
lui strălucea de o lumină ciudată albastră, care creștea în 
intensitate în acord cu pulsul pământului, apoi se stingea când 
sunetul scădea în intensitate. Taita intră prin portal. La intrare, 
de-o parte și de alta, erau fixate în zid încă două făclii. Le 
aprinse și când acestea ardeau cu toată puterea, porni 
șchiopătând în jos spre izvor. 

Era copleșit de un sentiment de teamă și de respect mai mari 
decât cunoscuse el vreodată, chiar și în sanctuarele templelor 
zeilor din Egipt. Dădu colțul la capătul pasajului și se opri în 
dreptul altei serii de scări. La capătul lor zări o plajă de nisip alb. 
Cuprins de tremur, cobori treptele și ajunse în ceea ce părea a fi 
albia uscată a unui râu secat. Știa că, în curând, sunetul și 
lumina vor ieși din tunelul întunecat. Ce se va întâmpla oare 
dacă va permite ca apele mistice ale râului vieţii să curgă peste 
el? Să trăiești veșnic ar putea fi mai degrabă un blestem decât o 
binecuvântare. După primele mii de ani s-ar putea să urmeze o 
plictiseală paralizantă și o apatie din care să nu mai aibă 
scăpare. Oare conștiința și moralitatea aveau să se erodeze cu 
timpul? Oare principiile și bunul-simţ aveau să dispară și să fie 
înlocuite de răul pervers și depravarea în care se complăcuse 
Eos? 

Curajul începu să-i dispară. Însă stătuse prea mult pe gânduri. 
Tunelul se umplu de o lumină albastră austeră. Chiar dacă ar fi 
dorit, tot n-ar fi reușit să mai scape acum. Se întoarse cu fața la 
tunel și își făcu acum curaj să primească lumina care se apropia 
de el. Din gura râului subteran izbucni o lumină care aparent nu 
avea niciun izvor. Numai când i se roti în jurul picioarelor își 
dădu seama că nu era nici gazos, nici lichid. Era ceva la fel de 
ușor ca lumina, însă totodată dens și greu. Era rece la atingere, 
însă carnea se încălzea sub el. Acesta era elixirul vieţii eterne. 

Crescu rapid până când îi ajunse la brâu. Dacă ar fi fost apă, l- 
ar fi măturat de pe pământ și l-ar fi dus în josul râului, în miezul 
pământului. Insă îl cuprinse ca într-o îmbrăţișare ușoară. Tunetul 
îl asurzi, iar apa îi crescu până în dreptul umerilor. Se simţea 
fără greutate și liber, la fel de ușor ca un fulg. Trase aer în piept 
și închise ochii atunci când valul îi trecu peste cap. Încă mai 
vedea lumina albastră printre pleoapele închise, iar tunetul îi 


umplu urechile. Simţi cum acel albastru i se strecoară prin 
deschizăturile din partea inferioară a corpului și îi intră în trup. 
Deschise ochii, iar lumina albastră trecu peste ei. Expiră, apoi 
mai trase o gură de aer. Simţi că lumina albastră îi intră prin 
nări, până în gât și în plămâni. Deschise gura și începu să 
înghită lumină albastră. Inima începu să-i bată cu putere pe 
măsură ce lumina albastră îi trecu din plămâni în sânge și îi fu 
transportată prin tot corpul. Simţi gâdilându-l în buricele 
degetelor de la mâini și de la picioare. Oboseala îi trecu și se 
simţi mai puternic decât se simţise vreodată. Mintea îi devenise 
tăioasă ca lama unui cuţit și limpede ca un cristal. Lumina 
albastră îi încălzi carnea bătrână și obosită, alinând-o și 
revigorând-o. Durerea pe care o simţea în tălpi și în picioare 
dispăru. Carnea crudă și arsă se vindecă. Simţi cum i se întăresc 
tendoanele și oasele. Şira spinării i se îndreptă, iar mușchii îi 
redeveniră fermi. Mintea i se umplu cu optimismul tinereții pe 
care îl pierduse cu mult timp în urmă, însă inocenta îi era 
contrabalansată de infinita înțelepciune și experiență de viaţă 
pe care le acumulase. 

Apoi, treptat, lumina albastră începu să se retragă. Zgomotul 
se domoli și îl auzi retrăgându-se în tunel. Rămase singur în 
albia râului și se uită în jos la propriul corp. Arsurile de pe 
gambe îi dispăruseră, iar tălpile picioarelor se vindecaseră. 
Pielea era netedă și fără niciun semn. Mușchii de pe picioare 
erau tari și întinși. Simţea că picioarele vor să alerge. Se 
întoarse și porni spre poarta de piatră. Nu se mai împleticea. Se 
opri puţin în poartă. Apucă torțele din firidele unde erau fixate și 
se întoarse să rostească cuvintele de putere. Roca se rostogoli și 
se închise. Văzu că acum pe piatră mai era desenat un semn 
alături de celelalte trei - simbolul șoimului rănit, semnul său 
spiritual. Se întoarse și urcă scara în pantă, în timp ce urca, auzi 
vuietul Fântânii în spatele lui și puternica bătaie de inimă a 
pământului rezonă în pieptul său. 

Nu simţea nevoia să se odihnească: respiraţia sa era rapidă și 
ușoară, iar picioarele goale îi zburau peste pietre. Pe măsură ce 
urca, vuietul Fântânii se auzea din ce în ce mai slab până când 
dispăru cu totul. Urcușul păru mai scurt decât drumul la dus. 
Înainte de a-și da seama, văzu strălucirea cazanului de lavă 
încinsă. Se uită la ea. Se oprise doar ca să măsoare din ochi 
distanța pe care o avea de parcurs între prăpastie și limba de 


piatră. Mai devreme păruse atât de periculoasă și de 
impresionantă, dar acum nu mai conta. Se duse în spate vreo 
șase pași, apoi își luă avânt. Ținând torţa sus cu o mână, sări de 
la gura tunelului și zbură peste prăpastie. Ateriză în picioare în 
echilibru perfect, la trei pași de margine. Chiar dacă în același 
moment îl izbi o rafală puternică, nu se clinti deloc. Se avântă 
prin coridoarele înguste de piatră, alergând cu ușurință acolo 
unde mai devreme se târâse. Deși vântul îi înfășură poalele 
tunicii de picioare, nu se opri din mers. Își vârî capul prin gura 
tunelului de la capătul lui și continuă, urmând traseul sinuos, 
până când ajunse la bifurcaţie și o apucă pe drumul principal. 

Nici aici nu simţi nevoia să se odihnească. Respira adânc, însă 
egal, iar picioarele și le simţea la fel de puternice ca niște 
bușteni de cedru. Cu toate acestea, fixă torțele în niște crăpături 
din zid, își ridică tunica și se așeză pe o treaptă de piatră, își 
admiră picioarele. Își trecu mâna peste pielea netedă: mușchii 
de dedesubt erau plini și bine definiţi. Îi atinse și îi simţi tari și 
rezistenți. Apoi își observă și mâinile. Pielea de pe ele era aceea 
a unui om în floarea vârstei. Petele de bătrânețe de pe ele 
dispăruseră. Braţele sale arătau ca picioarele, ferme și bine 
conturate. Își ridică mâinile la față și o cercetă cu vârfurile 
degetelor. Barba i se părea că e mai deasă, iar pielea de pe gât 
și din jurul ochilor nu mai era ridată. Își trecu degetele prin păr, 
care redevenise des și aspru. Râse cu zgomot încântat de 
schimbările pe care le suferise corpul său. li părea rău că nu 
adusese cu el oglinda pe care o primise în dar. Nu mai simţise 
această vanitate de cel puţin un secol. 

— Simt din nou tânăr! strigă el, apoi sări în picioare și apucă 
torţele din perete. 


t Capitolul 82 


Înainte de a pleca mai departe, ajunse la o fisură în zid din 
care ieșea un izvor cu apă dulce care se prelingea de-a lungul 
zidului și se aduna într-un bazin natural de piatră. Bău, apoi își 
continuă drumul. În timp ce alerga se gândea la Fenn. N-o mai 
văzuse de câteva luni și se întreba dacă se schimbase de când o 
văzuse ultima oară cu mintea. In timpul celor două scurte 
contacte pe care le stabilise cu ea mai devreme simţise o 
schimbare uriașă. 

„Bineînţeles că s-a schimbat, însă nu atât de mult ca mine. 
Vom fi uimiţi când ne vom întâlni. E o femeie tânără acum. Oare 


ce va crede despre mine?” Se simţea deja ameţit la gândul că 
se va întâlni cu ea. Pierduse noţiunea timpului. Nu știa dacă era 
noapte sau zi, însă continua să meargă. In cele din urmă, ajunse 
la punctul în care mai cobori un rând de trepte abrupte. Când 
ajunse la capătul lor, descoperi un drum blocat de un paravan 
greu de piele decorat cu simboluri și semne mistice. Stinse 
făcliile și se apropie de el. Printr-o gaură se vedea o rază slabă 
de lumină. Ascultă cu atenţie, remarcând că, de când intrase în 
Fântână, auzul îi era incomparabil mai ascuţit. Nu se auzea 
nimic. Lărgi cu grijă crăpătura din paravan și se uită prin ea. 
Văzu o încăpere mică, însă impresionant decorată. Căută un 
semn de viață, însă nu descoperi nicio aură. Dădu paravanul la 
o parte și intră în cameră. Se afla în budoarul lui Eos. Pereţii și 
tavanul erau acoperiţi cu plăci de fildeș, pe fiecare dintre ele 
fiind sculptat un desen frumos care fusese pictat în culori vii. 
Efectul general era unul vesel și încântător. Patru lămpi de ulei 
erau suspendate de tavan cu lanţuri de bronz răspândind o 
lumină discretă de pepene. Lângă peretele îndepărtat se afla un 
pat acoperit cu o cuvertură de mătase și cu perne, iar în faţa lui, 
o masă joasă din lemn de abanos. Pe ea se aflau boluri pline de 
fructe, prăjituri cu miere și alte dulciuri, precum și o carafă 
micuță cu vin roșu, cu dop în formă de delfin. Pe o altă masă 
erau un teanc de papirusuri și un model astrologie al boltei 
cerești, descriind traseul soarelui, al lunii și al celorlalte planete, 
frumos desenate cu auriu. Podeaua era acoperită cu câteva 
covoare de mătase, așezate unul peste altul. Merse direct la 
masa din mijloc și luă un ciorchine de struguri. Nu mai mâncase 
nimic de când plecase din bârlogul vrăjitoarei, iar acum avea 
apetitul unui bărbat tânăr. După ce devoră pe nerăsuflate 
jumătate din conţinutul tipsiei, se duse la o a doua ușă de pe 
peretele cu patul. Era acoperit de un alt paravan bogat 
ornamentat, la fel cu cel prin care intrase. Trase cu urechea, 
însă nici acum nu auzi nimic, apoi se strecură printre cele două 
secțiuni ale paravanului într-o anticameră. Aici se afla un scaun 
lângă un perete în care fusese făcută o gaură de spionat. Taita 
se aplecă să se uite prin ea. Descoperi că dădea în sala 
Consiliului Suprem al oligarhilor. Aceasta era gaura de 
supraveghere pe care o folosea Eos când cobora din munte ca 
să prezideze și să dirijeze lucrările Consiliului. Aici Taita îi 
întâlnise pe Aquer, Ek-Tang și Caithor. Acum încăperea era 


goală și pe jumătate cufundată în întuneric. Prin fereastra largă 
se vedea cerul nopţii, cuprinzând o parte din constelația 
Centaurului. După poziţia ei, Taita estimă cât era ora. Trecuse 
de miezul nopţii, iar palatul era cufundat în tăcere. Se întoarse 
în budoarul lui Eos și mâncă restul fructelor. Apoi se întinse pe 
pat, ţesu o vrajă care să-l protejeze în timpul somnului, închise 
ochii și adormi aproape instantaneu. 


t Capitolul 83 


Se trezi din cauza vocilor care veneau din sala Consiliului 
Suprem. Pereţii ar fi trebuit să absoarbă zgomotul, însă auzul 
său era atât de ascuţit, încât îi recunoscu vocea lordului Aquer. 
Taita se ridică imediat de pe canapea și se duse la gaura de 
spionat a lui Eos. Opt luptători complet echipați erau în 
genunchi, într-o atitudine de adânc respect. Cei doi oligarhi erau 
în faţa lor. Lordul Aquer stătea în picioare, mustrându-i pe 
bărbaţii îngenuncheați. 

— Cum adică au scăpat? Am ordonat să-i prindeţi și să mi-i 
aduceți aici. lar acum îmi spui că v-au scăpat? Aştept niște 
explicații! 

— Avem două mii de oameni pe teren. Nu vor mai fi în 
libertate prea mult timp. 

Cel care vorbise era căpitanul Onka, care se dădea înapoi în 
faţa furiei lui Aquer. 

— Două mii? întrebă Aquer. Unde sunt ceilalți oameni? Ți-am 
ordonat să-ţi mobilizezi întreaga armată ca să poţi înăbuși 
răzmeriţa. Voi prelua conducerea armatei. Îi voi găsi pe 
trădătorul Tinat Ankut și pe ceilalți complici ai săi. Pe toţi, m-ai 
înţeles? Cu precădere pe Meren Cambyses și pe străinii pe care 
i-a adus cu el în Jarri. Eu, personal, voi urmări cum sunt 
schingiuiţi și executaţi. Voi face din ei un exemplu care nu va fi 
uitat niciodată. Se uită la ofițerii săi, însă niciunul nu îndrăzni să 
vorbească sau să ridice privirea. După ce voi termina cu capii 
revoltei, îmi voi vărsa mânia asupra fiecărui imigrant din Jarri! 
răcni Aquer. Sunt niște trădători! Din ordinul acestui Consiliu, 
proprietăţile lor se confiscă în favoarea statului și a zeiței. 
Bărbaţii vor fi trimiși în mine - oricum avem prea puţini sclavi. 
Femeile și copiii trecuţi de doisprezece ani vor fi trimiși la 
închisorile de sclavi. Copiii sub doisprezece ani vor fi uciși fără 
excepţie. Orice fată frumușică va fi trimisă la fermele de 


înmulţire controlată. În cât timp vei putea să-ţi aduni 
regimentele, colonele Onka? 

Taita își dădu seama că Onka fusese promovat și că acum 
comanda regimentul care fusese în subordinea lui Tinat. 

— Vom putea porni înainte de prânz, mărite lord, răspunse 
Onka. 

Taita ascultă consternat. Totul se schimbase în Jarri de când 
plecase el în munţi. Acum principala sa grijă erau Fenn și Meren. 
Poate că deja erau în mâinile lui Onka. Trebuia să ia legătura cu 
Fenn imediat, ca să se asigure că este în siguranţă, însă la fel de 
important era și să asculte care sunt planurile lui Aquer. Rămase 
la pândă până când Aquer termină de dat ordinele. Acesta era 
un conducător cu experienţă, iar tactica lui părea eficientă. 
Totuși, Taita putea să-și facă propriile planuri ca să i le 
contracareze. În final, Aquer își expedie coloneii, iar cei doi 
oligarhi rămaseră singuri în sală. Aquer se trânti pe scaun, 
fierbând de furie. 

— Suntem înconjurați de proști și de poltroni, se plânse el. 
Cum se face că revolta a înflorit chiar sub nasul nostru? 

— Ceva îmi spune că magul acela blestemat, Taita din Gallala, 
și-a băgat coada în povestea asta, răspunse Ek-Tang. Cu 
siguranţă că i-a instigat la revoltă. Vine din Egipt, de la Nefer 
Seti. Abia îl primim în Jarri, iar în ţară izbucnește prima revoltă 
după două sute de ani de liniște. 

— Două sute doisprezece ani, îl corectă Aquer. 

— Două sute doisprezece ani, fu Ek-Tang de acord, iar în voce 
i se simţi iritarea. Însă aceste discuţii nu ne ajută la nimic. Ce 
propui să facem în privinţa instigatorului la revoltă? 

— Ştii bine că Taita a fost oaspetele special al zeiţei și că a 
plecat în munţi s-o întâlnească. Cei care sunt chemaţi de Eos nu 
se mai întorc niciodată. Cei pe care Taita i-a adus cu el în Jarri 
vor fi în curând prinși... Aquer se opri, iar expresia de furie de pe 
chip i se schimbă. Zâmbi la un gând ascuns: Protejata lui, fata 
căreia el îi spunea Fenn, va avea parte de atenţia mea specială. 

Taita văzu sclipindu-i în aură dorinţele trupești. 

— E suficient de mare? întrebă Ek-Tang. 

— Pentru mine nu sunt niciodată prea mici, răspunse Aquer 
făcând un gest din mână. 

— Fiecare cu gusturile lui, fu de acord Ek-Tang. Tocmai de 
aceea nu ne distrează aceleași lucruri. 


Cei doi oligarhi se ridicară și părăsiră camera ţinându-se de 
braţ. Taita se întoarse în budoarul vrăjitoarei și după ce baricadă 
ușa, trimise către Fenn o chemare în eter. Aproape imediat 
semnul spiritual al lui Fenn îi apăru în ochiul minţii și îi auzi 
vocea dulce în minte: 

— Sunt aici. 

— Te-am chemat. Ești în pericol? 

— Suntem cu toţii în pericol, însă pentru moment suntem la 
adăpost. Revolta a cuprins întreaga ţară. Unde ești, Taita? 

— Am evadat din munte, iar acum mă ascund lângă sala 
Consiliului Suprem. 

Chiar de la distanţa la care se afla, Taita îi simţi lui Fenn 
uimirea. 

— O, Taita, nu încetezi niciodată să mă surprinzi și să mă 
încânți! 

— Când ne vom întâlni, îți voi arăta și alte lucruri care te vor 
încânta, îi promise el. Tu și Meren puteţi veni să mă luaţi sau 
trebuie să vă caut eu? 

— Și noi ne ascundem, însă ne aflăm doar la cinci sau șase 
leghe distanţă de tine, răspunse Fenn. Spune-ne unde trebuie să 
ne întâlnim cu tine. 

— În partea de nord a citadelei există o vale săpată la poalele 
munţilor. Nu este departe de drumul care străbate muntele, 
cam la trei leghe de palat. Intrarea este marcată de o pădurice 
de acacia care crește pe dealurile de deasupra ei. Văzută de 
departe, arată ca un cap de cal. Acesta este locul, îi spuse el, 
transmiţându-i o imagine a regiunii. 

— Văd bine cum arată locul, răspunse ea. Sidudu o să știe să 
ne conducă acolo. Dacă nu, te voi chema în ajutor. Du-te repede 
în acea vale, Taita. Avem foarte puţin timp la dispoziţie să 
plecăm din acest loc blestemat și să fugim de mânia locuitorilor 
din Jarri. 

Taita căută prin budoar o armă sau ceva cu care să se 
deghizeze, însă nu găsi nimic. Era încă desculț și îmbrăcat doar 
într-o tunică murdară de praf și funingine și arsă pe alocuri de 
magmă. leși repede din budoar și intră în sala goală a 
Consiliului. Își amintea foarte bine pe unde trebuia s-o ia ca să 
ajungă pe drumul pe care-l urmase când Tinat îl adusese în faţa 
oligarhilor, la prima sa vizită în citadelă. leși pe coridoare și văzu 
că nu era nimeni pe acolo. După plecarea oligarhilor, probabil că 


gărzile primiseră ordin să se retragă. Se îndreptă spre spatele 
clădirii și aproape că ajunse la înaltele uși duble ce dădeau spre 
curtea din spate, când îl opri o voce puternică: 

— Hei, tu de acolo! Rămâi pe loc și spune cine ești! 

În graba cu care plecase, Taita uitase să se învăluie în vrajă și 
să se facă nevăzut. Se întoarse zâmbind prietenos: 

— M-am rătăcit prin această uriașă clădire și aș avea nevoie 
de ajutor să ies de aici. 

Bărbatul care-l oprise era una dintre gărzile palatului, un 
sergent masiv între două vârste, complet echipat. Işi trăsese 
sabia din teacă și se îndrepta spre Taita gata de atac. 

— Cine ești? strigă el din nou. Mie îmi pari un nenorocit de hoţ 
zdrenţăros. 

— Pacea fie cu tine, prietene! zise Taita încă zâmbind și 
împreunându-și mâinile într-un semn pacifist. Am un mesaj 
urgent pentru colonelul Onka. 

— Colonelul a plecat deja, replică sergentul întinzând brațul 
stâng. Dă-mi mie mesajul, dacă nu minţi și ai într-adevăr vreun 
mesaj pentru el. Mă voi asigura personal că-l primește. 

Taita se prefăcu a-l căuta prin sacul de la brâu, însă atunci 
când bărbatul se apropie de el, îl prinse de încheietura mâinii și 
îl smuci spre el. Instinctiv, sergentul se trase înapoi. Taita îi 
dădu drumul și profită de moment ca să-l lovească fulgerător cu 
ambele coate în piept. Cu un strigăt de uimire, bărbatul se 
dezechilibră și se prăbuși pe spate. Cu agilitatea unui leopard, 
Taita se urcă peste el și îl izbi cu pumnul sub bărbie. Vertebrele 
gâtului sergentului trosniră cu zgomot, omorându-l instantaneu. 

Taita îngenunche lângă el și dădu să-i scoată coiful, 
intenționând să-i folosească uniforma ca să se deghizeze, însă 
chiar în acel moment se mai auziră niște voci și încă două gărzi 
se năpustiră de-a lungul coridorului cu săbiile trase din teacă. 
Taita apucă sabia din mâna soldatului mort și sări în picioare 
așteptându-și atacatorii. 

Cântări sabia în mâna sa dreaptă. Era un model greu de 
infanterie, dar era obișnuit cu ea. Taita se simţea bine cu sabia 
în mână. Cu mulţi ani în urmă, Taita scrisese un manual despre 
armele din dotarea regimentelor faraonului, iar mânuirea sabiei 
îl interesase în mod deosebit. De atunci, bătrâneţea îi răpise 
puterea din brațul drept, însă acum forța îi revenise, ca și 
agilitatea și rapiditatea picioarelor. Pară prima lovitură și se feri 


de cea de-a doua. Încă aplecat, se repezi la gleznele bărbatului 
și îi tăie tendonul lui Ahile. Apoi sări și făcu o piruetă cu sabia în 
fața celor doi, înainte ca aceștia să-și dea seama ce li se 
întâmplase. Bărbatul nevătămat veni după el, însă când își 
întinse braţul să-l lovească, Taita îl lovi la subsuoară, înfigându-i 
vârful spadei între coaste. Din încheietura mâinii, roti sabia în 
rană, deschizând-o larg, apoi scoase lama din carnea umedă. 
Victima sa se prăbuși în genunchi, scuipând sânge din plămânii 
străpunși. Taita se uită în spate la soldatul pe care-l rănise. Ochii 
bărbatului erau plini de teamă și încercă să se ridice și să fugă, 
însă nu-și putu controla piciorul rănit și aproape că se prăbuși 
din nou la pământ. Taita întinse sabia spre faţa lui, iar când 
bărbatul ridică braţele să-și ferească ochii, îi străpunse 
abdomenul, își trase sabia și sări înapoi. Bărbatul scăpă arma 
din mână și căzu în genunchi. Taita veni din nou spre el și-l 
înțepă și în ceafă sub marginea coifului. Soldatul se prăbuși cu 
fața la pământ și rămase nemișcat. 

Taita sări peste cele două cadavre și se duse la primul soldat 
pe care-l omorâse. Spre deosebire de ceilalţi doi, uniforma 
primului era curată. Îi scoase repede sandalele și se încălță cu 
ele. | se potriveau destul de bine. li desfăcu și cingătoarea sabiei 
și și-o legă la brâu, apoi îi luă și coiful și pelerina și se îmbrăcă 
cu ele în timp ce alerga spre ieșirea din citadelă. Încetini ritmul 
ca să poată să-și acopere cu pelerina tunica ruptă și murdară. 
Când se îndrepta spre porțile citadelei, trimise spre gărzile care 
le păzeau o vrajă care să-i îmbuneze. Când trecu pe lângă ele, 
acestea îi aruncară o privire lipsită de interes, iar Taita cobori 
treptele de marmură spre curte. 

Zona de instrucţie era plină de oameni care forfoteau, 
pregătindu-se de luptă. Taita îl văzu pe Onka însuși plimbându- 
se printre soldaţi și strigându-le ordine căpitanilor lui. Se 
amestecă printre ceilalți oameni și trecu foarte aproape de 
Onka, însă acesta, deși se uită spre el, nu păru a-l recunoaște. 

Taita ajunse la grajduri fără să fie oprit. Aici, activitatea era 
ferventă. Fierarii potcoveau caii, armurierii ascuţeau capetele de 
săgeți și tăișurile săbiilor, iar rândașii înșeuau caii ofiţerilor. 
Taita se gândi să fure un cal, însă își dădu seama că acest lucru 
era imposibil și se mulțumi să iasă prin spatele grajdului. Mirosul 
îl conduse spre latrine. Când ajunse la ele, se uită cu atenţie în 
jur să nu cumva să fie văzut de cineva. O santinelă patrula pe 


zidurile de deasupra lui, așa că așteptă diversiunea care știa că 
avea să se producă în curând. Nu după mult timp, auzi strigăte 
furioase dinspre citadelă. Se auziră chemările la luptă. Fuseseră 
descoperite cele trei cadavre pe care le lăsase pe coridor, iar 
acum întreaga atenţie a soldaţilor era îndreptată asupra 
citadelei. Santinela se năpusti la celălalt capăt al parapetului de 
unde se uită în jos la terenul de instrucție, încercând să 
înțeleagă de ce se dăduse alarma. Era cu spatele la Taita. Taita 
sări pe acoperișul latrinelor. De acolo, coama zidului era ușor de 
atins. Își luă avânt în fugă și sări pe marginea parapetului, apoi 
se trase cu ambele mâini până când reuși să pună un picior pe 
zid. Se rostogoli și trecu de partea cealaltă. Căzuse de sus, însă 
amortizase căderea ghemuindu-se. Privi repede în jur. Santinela 
încă se mai uita în cealaltă direcţie. Liziera pădurii nu era 
departe de el, așa că porni ca o săgeată pe câmpul deschis spre 
copaci. Acolo se opri puţin ca să se orienteze, apoi începu să 
urce muntele, ascunzându-se prin iarba înaltă și după tufișuri 
pentru a nu fi observat. Când ajunse pe coama dealului, se uită 
precaut în jur. Drumul care ducea spre Grădina Norilor se afla 
puţin mai jos, în imediata apropiere. Cobori și îl traversă în 
grabă, apoi se ascunse în spatele unui arbust. De acolo avea în 
raza vizuală pădurea în formă de cap de cal de pe următorul 
versant. Cobori dealul spre valea abruptă, cu bolovani care i se 
rostogoleau de sub picioare și ajunse jos fără să cadă. Merse cu 
pași mari și se opri când ajunse într-un luminiș. Pereţii văii erau 
abrupți. Făcu câţiva pași, apoi urcă pe o stâncă mai înaltă de 
unde putea veghea intrarea în vale și se puse pe așteptat. 
Soarele ajunse în înaltul cerului, apoi cobori spre linia 
orizontului. Văzu un nor de praf deasupra drumului care 
traversa valea. Arăta de parcă o armată de cavalerie se îndrepta 
în goană spre est. După vreo o oră, auzi și zgomot de copite. Se 
ridică în picioare, îngrijorat. Mai jos apăru un pâlc de călăreţi și 
se opri. Sidudu era în fruntea lor, călare pe un ponei maro. Arătă 
spre valea unde se ascundea Taita. Meren trecu pe lângă ea și 
preluă comanda. Grupul veni spre el la galop, cu Meren urmat 
îndeaproape de o tânără încântătoare călare pe un armăsar 
fumuriu. Picioarele ei lungi erau goale, iar pletele blonde îi 
fluturau în vânt. Era zveltă și cu spatele drept. Chiar și de la 
această distanţă, putea să-i vadă sânii conturându-i-se sub 
tunica veche de in. Vântul îi răvăși părul dezvelindu-i faţa, iar 


Taita trase aer în piept. Era Fenn, însă altă Fenn, nu fata pe care 
o știa și o iubea el. Aceasta era o tânără sigură pe ea, în floarea 
feminității și frumuseţii ei. Fenn călărea pe armăsarul ei fumuriu 
și o trăgea și pe Năluca de căpăstru în urma ei. In partea ei 
dreaptă se afla Hilto. Nakonto și Imbali îi urmau îndeaproape, 
însă erau călare pe cai și se ţineau bine în șa - învăţaseră lucruri 
noi de când nu-i mai văzuse. Taita părăsi stânca pe care era 
chircit și începu să coboare panta. Sări de pe ea în ultima parte. 
Mantia roșie i se deschise în lături ca niște aripi, însă coiful de 
piele îi acoperea partea superioară a feței. Ateriză în potecă, 
exact în fața lui Meren. Cu reflexele unui luptător experimentat, 
Meren văzu uniforma jarriană și alergă ameninţător spre el, cu 
sabia trasă din teacă. Taita nu avu timp decât să se îndrepte și 
să-și scoată la rândul său sabia din teacă. Meren se aplecă în șa 
și îl lovi spre cap. Taita îi pară lovitura cu tăișul sabiei și sări într- 
o parte. Meren trase de cal în jos, aplecându-i capul. Apoi se 
întoarse pentru încă o rundă. Taita își trase casca de pe cap șio 
aruncă jos. 

— Meren! Sunt eu, Taita! strigă el. 

— Minţi! Nu semeni deloc cu magul! 

Meren nu-și opri lovitura. Se aplecă în șa, cobori sabia și ţinti 
spre centrul pieptului. În acel moment, Taita se trase într-o 
parte, iar vârful sabiei îi zgâire umărul. Taita strigă spre Fenn 
când aceasta trecu pe lângă el: 

— Fenn, sunt eu, Taita! 

— Nu, nu ești Taita! Ce i-ai făcut? strigă ea. 

Meren se reașeza în șa, pregătindu-se pentru o nouă lovitură. 
Nakonto avea sulița pregătită pe umăr și era pe punctul de a o 
lansa de îndată ce Meren se dădea din calea lui. Imbali cobori de 
pe cal și ridică securea alergând spre el. Hilto veni după ea cu 
sabia trasă. Fenn și Sidudu își pregăteau săgețile. 

Ochii lui Fenn străluciră ca două smaralde de furie. 

— L-ai ucis, nenorocitule! strigă ea. Fii gata să primeşti o 
săgeată în inima ta neagră. 

— Fenn! Uită-te la semnul spiritului meu! strigă Taita în 
tenmass. 

Fenn ridică bărbia și privi în sus. Apoi văzu semnul șoimului 
rănit plutind deasupra capului și se albi la față. 

— Nu, nu. El este. Este Taita. Puneţi-vă săbiile în teacă, vă 
ordon! Nu lovi, Meren! 


Meren se roti, apoi își opri calul. 

Fenn cobori de pe Vârtej și alergă spre Taita. Îl cuprinse cu 
braţele de gât și începu să plângă cu suspine. 

— O, of, of! Am crezut că ai murit. Am crezut că te-au omorât. 

Taita o strânse la piept, lipindu-i trupul subţire de al lui. 
Mirosul ei dulce îi umplu nările și îi răscoli simţurile. Inima i se 
umflă în piept atât de tare, încât nu mai putu scoate un sunet. 
Se ţinură strâns unul pe celălalt cu o intensitate tăcută, în timp 
ce ceilalţi se uitau la ei nedumeriţi. Hilto încercă să-și menţină 
obișnuitul său aer flegmatic, însă nu-i reuși deloc. Nakonto și 
Imbali erau înspăimântați de vrăjitoria la care asistau, scuipară 
în dreapta și în stânga, făcând semnul de alungare a spiritelor 
rele. 

— Nu este el, repetă Meren. Îl cunosc pe mag mai bine decât 
oricine pe această lume. Acest individ tânăr nu este el. 

După un timp, Fenn se desprinse din îmbrăţișare și îl împinse 
pe Taita în faţa ei la o distanţă de un braţ. Îi studie fața 
captivată, apoi i se uită în ochi. 

— Ochii îmi spun că nu ești tu, însă inima îmi spune că tu ești. 
Da, tu ești. Ești într-adevăr tu. Însă, domnul meu, cum de ai 
devenit atât de tânăr și atât de frumos? 

Se ridică pe vârfuri și-l sărută pe buze, la care ceilalţi 
izbucniră în râs. 

Meren sări din șa și alergă spre ei. Îl trase pe Taita din 
îmbrățișarea lui Fenn și îl îmbrăţișă el însuși. 

— Încă nu-mi vine să cred! Așa ceva nu este posibil! exclamă 
el râzând. Insă pot spune că ai o sabie frumoasă și știi s-o 
foloseşti, altfel te-aș fi doborât la pământ. 

Se înghesuiră în jurul lui entuziasmați. Sidudu veni și 
îngenunche în faţa lui. 

— Îți datorez atât de multe, magule. Sunt atât de bucuroasă 
că te văd sănătos! Înainte erai frumos doar în spirit, însă acum 
ești frumos și la trup. 

Până la urmă, chiar și Imbali și Nakonto reușiră să-și învingă 
superstițiile și se apropiară de el înspăimântați. 

Hilto exclamă cu voce tare: 

— Nu m-am îndoit nicio clipă că te vei întoarce la noi. Am știut 
că ești tu de îndată ce te-am văzut. 

Nimeni nu observă cât de fals sunau cuvintele în gura lui. 
Meren voia ca Taita să-i răspundă la douăzeci de întrebări 


diferite, iar Fenn se ţinea de braţul său drept și-l privea cu ochi 
strălucitori. În final, Taita îi trezi pe toţi la realitate: 

— O să avem timp de asta mai târziu. Tot ceea ce trebuie să 
știți acum este că Eos nu ne mai poate face niciun rău, nici 
nouă, nici Egiptului. 

Apoi fluieră spre Năluca, iar aceasta își roti cochet ochii și 
veni spre el, mângâindu-l cu botul. 

— Cel puţin, tu mă recunoști, draga mea! îi zise el 
îmbrăţișându-i grumazul, apoi se uită din nou la Meren. 

— Unde este Tinat? 

— Magule, a pornit deja spre râul Kitangule. Jarrienii ne-au 
descoperit planurile. Trebuie să pornim imediat. 

Soarele se pregătea de apus când plecară din vale. Când 
ajunseră în pădure era deja întuneric și, din nou, Sidudu fu 
călăuza lor. Taita îi analiză aura și observă că știa bine drumul și 
avea un simţ bun al orientării. Acum putea să se concentreze 
asupra lui Fenn și a lui Meren. Cei trei călăreau unul lângă altul, 
cu Taita în mijloc, atât de aproape unul de celălalt, încât li se 
atingeau picioarele în scări. Fenn și Meren îl puseră la curent cu 
tot ceea ce se întâmplase de când se despărțiseră. Apoi Taita le 
zise: 

— Cât timp am fost în palat am auzit planurile de război ale 
lordului Aquer. Preia el însuși comanda armatelor. Cercetașii lui 
l-au informat în legătură cu faptul că marea majoritate a 
oamenilor noștri se îndreaptă spre est. A dedus că Tinat 
încearcă să ajungă în port, la capătul râului Kitangule și să ia de 
acolo corăbiile, pentru că e conștient că nu putem pleca din Jarri 
decât în josul râului. Spuneti-mi unde anume se află Tinat acum 
și câți oameni are cu el. 

— Are aproape nouă sute de oameni, însă mulţi dintre bărbaţi 
sunt bolnavi și slăbiţi de la munca grea din mine. Are doar puţin 
peste trei sute de oameni cu care să poată lupta. Ceilalţi sunt 
femei și copii. 

— Trei sute! exclamă Taita. Aquer are cinci mii de luptători 
experimentați. Dacă-l prinde pe Tinat, n-o să-i fie ușor. 

— Ba mai rău, Tinat nu are suficienţi cai. O parte din copii 
sunt foarte mici. Cu toate astea pe cap, se mișcă foarte încet. 

— Trebuie să trimită înainte o ceată de luptători care să 
captureze corăbiile. între timp, noi trebuie să-l întârziem pe 
Aquer, zise Taita posomorât. 


— Tinat speră să se odihnească la prăpastia Kitangule. 
Cincizeci de oameni ar putea întârzia armata inamicului, cel 
puţin până se urcă în corăbii femeile și bolnavii, zise Meren. 

— Nu uita că lordul Aquer are iscoade care știu ţinutul la fel 
de bine ca și Sidudu, îi reaminti Taita. Cunosc cu siguranță rute 
ocolitoarea care să evite prăpastia și să ajungă la port. În loc să 
stăm să-i așteptăm să ne atace, mai bine i-am ataca noi pe ei 
fără veste. 

Meren se uită la Sidudu când Taita îi pronunţă numele. Chiar 
și în lumina slabă a lunii, i se vedea privirea plină de dragoste. 
„Sărmanul Meren”, își zise Taita în gând și zâmbi în sinea lui, 
însă cu voce tare zise doar: 

— Vom avea nevoie de mai mulţi oameni dacă vrem să-i 
ținem piept lui Aquer. Eu voi rămâne să păzesc drumul. Meren, 
trebuie s-o iei pe Fenn și să încercați să-l prindeţi pe Tinat din 
urmă... 

— N-am de gând să te las din nou singur, strigă Fenn. Eram 
prea aproape de a te pierde, încât nu te voi mai lăsa singur 
vreodată. 

— Eu nu sunt un mesager, magule. S-ar cuveni să mă tratezi 
cu mai mult respect. Ca și Fenn, voi rămâne cu tine. Trimite-l pe 
Hilto, declară Meren. 

Taita făcu un gest de resemnare. 

— Oare o să primiţi vreodată un ordin de la mine fără să-l 
discutaţi?! întrebă el cerul nopţii. 

— Probabil că nu, răspunse Fenn cu un aer nevinovat, dar n-ar 
strica să-i vorbești mieros lui Hilto. 

Taita capitulă și îl chemă pe Hilto la el. 

— Du-te înainte la prima geană de lumină, cât de repede te 
poate duce calul. Găsește-l pe colonelul Tinat Ankut și spune-i 
că te-am trimis eu. Spune-i că Aquer știe că ne îndreptăm spre 
portul Kitangule și că e pe urmele noastre. Tinat trebuie să 
trimită un mic detașament de războinici înainte, ca să captureze 
corăbiile la gura de vărsare a râului, înainte ca jarrienii să apuce 
să le distrugă. Spune-i că planul său de a rămâne la prăpastia 
Kitangule până când toţi oamenii se urcă în corăbii este unul 
bun, însă trebuie să-mi trimită douăzeci dintre cei mai buni 
bărbaţi ai lui. Este o situaţie de maximă urgenţă. Hilto, va trebui 
să conduci oamenii înapoi, spre drumul de est, spre Mutangi, 
până te întâlnești cu noi. Du-te acum! Imediat! 


Hilto îl salută și, fără o vorbă, plecă numaidecât. 

— Trebuie să-i pregătim lui Aquer o ambuscadă, zise Taita 
întorcându-se spre Meren. Ti-ai făcut o idee despre cum arată 
locul de care avem nevoie. Intreab-o pe Sidudu dacă știe 
vreunul cu astfel de relief. 

Meren își îndemnă calul spre Sidudu, care ascultă atentă ce 
avea să-i spună. 

— Știu exact locul de care aveţi nevoie, zise ea, imediat ce 
Meren termină de vorbit. 

— Ce fată deşteaptă! constată Meren cu mândrie, iar preţ de 
o clipă, cei doi se pierdură unul în privirea celuilalt. 

— Atunci du-ne acolo, Sidudu! îi strigă Taita. Arată-ne că ești 
într-adevăr atât de deșteaptă cum te laudă Meren. 

Sidudu îi scoase de pe drumul pe care mergeau și îi conduse 
spre marea cruce de stele din partea sudică a cerului. După o 
oră de mers călare, Sidudu opri pe vârful unui deal puţin înalt, 
acoperit de păduri și, la lumina lunii, arătă spre valea care se 
deschidea sub ei. 

— Acolo se află partea puţin adâncă a râului Ishasa. De aici se 
poate vedea strălucirea apei. Drumul pe care lordul Aquer 
trebuie să-l urmeze ca să ajungă la prăpastia Kitangule trece pe 
aici. Apa este destul de adâncă, iar caii vor înota ca să 
traverseze râul. Din vârful stâncii, putem să tragem cu săgeți în 
ei și să aruncăm cu pietre, de îndată ce intră în apă. Au de mers 
încă patruzeci de leghe în josul râului pentru a găsi un alt loc pe 
unde să treacă apa. 

Taita studie trecătoarea cu atenţie, apoi dădu din cap. 

— Nu cred că vom găsi un loc mai bun ca acesta. 

— Ți-am zis eu, spuse Meren. Are ochiul unui războinic, în 
privinţa terenului. 

— Văd că ai un arc, zise Taita arătând spre arcul care îi atârna 
pe umăr. Știi să-l folosești? 

— M-a învăţat Fenn, răspunse simplu Sidudu. 

— În timpul cât ai lipsit, Sidudu a devenit un arcaș priceput, îi 
întări Meren spusele. 

— Se pare că această tânără e plină de calităţi, afirmă Taita. 
Suntem norocoși s-o avem printre noi. 

Mânară caii spre trecătoarea străbătută de curenţi puternici. 
De îndată ce ajunseră pe malul estic, observară un drum îngust 
care străbătea un defileu săpat între stânci. Nu încăpea pe el 


decât un singur cal. Taita și Meren urcară drumul și de acolo 
priviră zona din jurul lor. 

— Da, constată Taita. Merge. 

Înainte de a-i lăsa să se odihnească, mai trecu o dată peste 
planurile de ambuscadă, punându-i pe toţi să repete ce aveau 
de făcut. Abia după aceea le dădu voie să descalece, să lege 
caii, să le umple traistele cu făină de mei și să le lărgească 
hăţurile. În tabără era rece, pentru că Taita nu le dădu voie să 
facă focuri. Mâncară turte de mei și bucăţi de friptură rece de 
capră, muiate în sos foarte picant. După ce se ridicară de la 
masă, Nakonto își luă sulițele și se duse să vegheze asupra 
trecătorii. Imbali îl urmă. 

— Acum este femeia lui, îi șopti Fenn lui Taita. 

— Nici nu mă surprinde, însă sper că Nakonto se va mai uita 
și spre trecătoare, zise Taita sec. 

— Se iubesc, replică Fenn. Magule, n-ai pic de romantism în 
suflet. 

Apoi Fenn se duse și-și desfăcu rogojina din spatele șeii de pe 
Vârtej, alese un loc de dormit, protejat de stânci, departe de 
ceilalți, își așeză salteaua pe pământ, apoi o acoperi cu o 
pelerină de blană. Apoi se întoarse la Taita. 

— Haide, zise ea luându-l de mână. 

Îl duse la saltea, îl ajută să-și scoată tunica, i-o împături și o 
mirosi. 

— Pute foarte tare, constată ea. O voi spăla cu prima ocazie. 

Îngenunche lângă el și îl acoperi cu blana, apoi își scoase 
tunica. Corpul ei era foarte alb și subțire la lumina lunii. Se 
strecură sub blană și se lipi de Taita. 

— Sunt atât de bucuroasă că te-ai întors la mine, șopti ea 
oftând. 

După un timp, tresări și șopti din nou: 

— Taita! Mai e cineva cu noi. 

— Trebuie să dormi acum. În curând se face dimineaţă. 

— Voi adormi într-o clipă, zise ea tăcând din nou și 
mângâindu-l. Taita, de unde a venit? întrebă ea din nou încet. 
Cum s-a putut întâmpla una ca asta? 

— Printr-un miracol. În același fel în care mi s-a schimbat și 
chipul. O să-ţi explic pe larg mai târziu. Acum trebuie să dormi. 
Vor mai fi și alte ocazii ca tu și micuțul străin să vă împrieteniți. 

— Pot să pun mâna pe el, Taita? 


— Deja faci asta, îi atrase el atenţia. 

Fenn păstră tăcerea mult timp. Apoi șopti: 

— Nu e chiar atât de mic și se face din ce în ce mai mare. Mi 
se pare că deja suntem prieteni, adăugă ea fericită. Așadar, 
suntem trei. Eu, tu și el. 

Apoi adormi ţinându-l încă în mână. Lui Taita îi luă însă mult 
mai mult să facă la fel. După un timp, care lui Taita îi păru 
câteva secunde, Nakonto veni să-l trezească. 

— Ce este? zise magul ridicându-se în capul oaselor. 

— Cavalerie pe drumul dinspre vest. 

— Au trecut râul? 

— Nu. Fac tabără pe celălalt mal. Cred că n-au vrut să riște să 
traverseze râul pe întuneric. 

— Trezește-i și pe ceilalţi și înșeuați caii, însă în cea mai mare 
liniște, ordonă Taita. 

În cea mai slabă geană de lumină, Taita era întins pe burtă, 
pe marginea stâncii, și se uita spre trecătoare. Cele două fete 
erau lângă el, de-o parte și de alta. Pe celălalt mal al râului, 
tabăra jarrienilor forfotea, soldaţii aruncau lemne pe focurile de 
veghe. Mirosul de carne friptă ajunse până la locul unde 
pândeau cei trei. Acum lumina devenise suficient de puternică, 
iar Taita le numără capetele să vadă câți erau în tabără. Erau 
vreo treizeci de oameni. Unii găteau la focuri, alții se ocupau de 
cai. Câţiva stăteau ghemuiţi prin tufișuri, făcându-și nevoile. În 
curând, se lumină și mai tare și reușiră să le vadă și chipurile. 

— lată-l pe Onka, șopti Sidudu furioasă. O, cât de tare urăsc 
acest chip! 

— Te înţeleg perfect, îi răspunse Fenn tot în șoaptă. Cu prima 
ocazie, ne vom ocupa de el cum se cuvine. 

— Mă rog pentru asta. 

— lată-l și pe Aquer, iar acela este Ek-Tang, zise Taita 
arătându-i. 

Cei doi oligarhi stăteau separat de ceilalţi. Beau un lichid din 
niște castroane din care ieșeau aburi în aerul rece al dimineţii. 

— N-au reușit să se abţină. S-au năpustit în faţa regimentelor. 
În curând vor începe să traverseze râul și ne vor da ocazia pe 
care o așteptăm. Dacă n-o fac, o să-i supraveghem de aici până 
când vine Hilto cu întăriri. 

— De aici aș putea trage o săgeată în pieptul lui Aquer, spuse 
Fenn mijindu-și ochii. 


— Distanţa este mare, iar vântul dimineţii înșelător, draga 
mea, zise Taita oprind-o cu mâna. Dacă-i anunţăm că suntem 
aici, va fi în dezavantajul nostru. 

II văzură pe Onka chemând patru oameni și dându-le ordine 
scurte, arătând spre trecătoare. Bărbaţii alergară la cai și 
încălecară, apoi galopară până la râu și se aruncară în el. Taita îl 
avertiză pe Meren. 

Cei patru cai înotară jumătate de drum, luptându-se împotriva 
curentului, apoi înaintară prin apă când simţiră pământ sub 
copite. leșiră din râu cu hainele și cu armele ude. Cercetașii 
priviră atent în jur, apoi începură să urce cărarea îngustă. Meren 
și oamenii săi rămaseră ascunși și îi lăsară să treacă. Pe celălalt 
mal al râului, trupele lui Onka se grupau în trei șiruri, stând la 
capul cailor. Așteptau cu toţii. În cele din urmă, se auzi un 
tropăit de copite și unul dintre cercetași se întoarse pe malul 
râului. Se opri acolo și le făcu celorlalți cu mâna. 

— E liber pe partea aceasta! le strigă el. 

Onka le strigă un ordin oamenilor săi, care încălecară și 
porniră spre trecătoare în șir indian. Onka rămase la coada 
șirului, de unde putea controla mai bine traversarea râului, însă, 
spre surprinderea lui Taita, Aquer și Ek-Tang erau chiar în 
fruntea coloanei. Nu se așteptase la așa ceva. Taita se gândise 
că aceștia vor sta în mijloc, ca să poată fi protejaţi de oamenii 
din jurul lor. 

— Cred că acum îi avem în bătaia săgeților, zise el cu 
încordare în glas și îi făcu lui Meren semn cu mâna. 

In capul coloanei, cei doi oligarhi își mânară caii în râu. Până 
la jumătatea lui, caii înotară, iar șirul își pierdu formaţia 
compactă din cauza curenților care-i duceau în josul râului. 

— Fiţi pregătite! le avertiză Taita pe fete. Lăsaţi-i pe oligarhi și 
pe ceilalți trei călăreţi să ajungă la mal, apoi trageţi în toţi cei 
care vor să-i urmeze. Cel puţin pentru o scurtă vreme, până 
când Onka își regrupează oamenii, îi vom avea pe oligarhi 
separați de corpul principal al armatei, la bunul nostru plac. 

Curentul era puternic, iar oamenii din șir se depărtară mult 
unii de alţii. 

— Pregătiţi-vă! le ordonă Taita încet. 

Fetele scoaseră săgețile din tolbă. Calul lui Aquer ajunse cu 
copitele la fundul râului și începu să meargă spre mal. Ek-Tang îl 


urmă, cu ceilalți trei călăreţi înghesuiți în spatele lui. Apoi rândul 
se rupse, iar ceilalţi soldaţi se împrăștiară prin râu. 

— Acum! strigă Taita. Trageţi în călăreţii care vin în spatele 
conducătorilor. 

Fenn și Sidudu săriră în picioare și își încordară arcurile. Erau 
aproape de ţintă. Eliberară cele două săgeți care căzură în 
tăcere asupra călăreților. Amândouă își atinseră ţinta. Un soldat 
se prăbuși din șa și ţipă în momentul în care vârful săgeţii lui 
Sidudu i se împlântă în stomac. Bărbatul din spatele lui o primi 
pe a lui Fenn în beregată. Își ridică ambele mâini și se prăvăli în 
apă ca un bolovan. Caii se întoarseră și dădură peste soldaţii din 
spate, derutându-i. Aquer și Ek-Tang porniră în galop spre 
defileu. 

— O, da! Foarte frumos! le lăudă Taita pe fete. Trageţi în ei 
până când vă spun eu să vă opriţi și să fugiţi. 

Apoi le lăsă să-și facă treaba și se duse spre defileu. Meren îi 
lăsă pe oligarhi să intre în defileu, apoi el și cei doi shilluk săriră 
din tufișuri asupra lor. Imbali fugi la Ek-Tang și își roti securea. 
Dintr-o singură lovitură, îi tăie piciorul de deasupra 
genunchiului. Ek-Tang urlă de durere și încercă să dea pinteni 
calului, însă cu un singur picior își pierdu echilibrul și alunecă 
într-o parte, prinzându-se de coama calului ca să nu se 
prăbușească. Din piciorul retezat îi curgea sânge din abundență. 
Imbali alergă după el și își flutură din nou securea. Capul lui Ek- 
Tang sări de pe umeri și se rostogoli pe cărarea stâncoasă. 
Degetele îi mai rămaseră încleștate puţin de coama calului, apoi 
se deschiseră. Corpul i se prăvăli apoi la pământ. Cu un țipăt, 
soldatul care venea în urma lui Ek-Tang se îndreptă spre Imbali. 
Nakonto își aruncă sulița. Îl nimeri în mijlocul spatelui și îl omorî 
pe loc. Vârful suliței îi ieșise prin piept de o lungime de braț. 
Scăpă sabia din mână și se prăvăli jos din șa. 

Meren alergă după ultimul soldat din rând. Bărbatul îl văzu 
venind și încercă să-și scoată sabia din teacă, însă înainte ca 
acesta să apuce, Meren îi sări în faţă și îl înjunghie în coaste. 
Căzu pe spate și până să se ridice, Meren veni și își termină 
treaba cu încă o lovitură în gât, apoi porni după Aquer. Oligarhul 
îl văzu venind, dădu pinteni calului și porni prin defileu, cu 
Imbali și Meren pe urmele lui, însă fără să-l poată prinde. De sus 
de unde stătea, Taita îl zări pe Aquer fugind. Se întoarse și 
alergă pe marginea crestei de deasupra lui, se opri și se 


ascunse. Când calul lui Aquer trecu prin dreptul lui, îi sări 
oligarhului în spinare. Aquer scăpă hăţurile din mână și aproape 
că alunecă din șa. Taita îi trecu un braţ pe după gat și încercă 
să-l sugrume. Aquer își scoase pumnalul de la cingătoare și 
încercă să i-l înfigă lui Taita în faţă. Taita îl prinse de încheietura 
mâinii. Calul se împiedică și se izbi în peretele de stâncă, 
lăsându-se pe picioarele din spate. Cei doi bărbaţi fură aruncaţi 
la pământ. Aquer era deasupra lui Taita, apăsându-l cu toată 
greutatea corpului. Șocul căzăturii îi slăbi strânsoarea de pe 
mâna în care Aquer ţinea pumnalul, înainte ca Taita să-și revină, 
Aquer se răsucise și încerca acum să-l lovească pe Taita cu 
pumnalul în gât. Taita îl prinse din nou de încheietura mâinii. 
Aquer nu reuși să se elibereze. Taita avea acum forța unui om 
tânăr, în timp ce Aquer trecuse de mult de floarea vârstei. Bratul 
lui Aquer începu să tremure de încordare, iar pe chip i se 
așternu o expresie deznădăjduită. Taita îi zâmbi. 

— Eos nu mai este, îi spuse el. 

Aquer se cutremură. Braţul îi cedă, iar Taita se urcă peste el. 

— Minti! strigă Aquer. Ea este zeiță, unica zeiță adevărată. 

— Atunci invocă-ţi zeița adevărată acum, Lord Aquer. Spune-i 
că Taita din Gallala este pe punctul de a te omori. 

Aquer îl privi din nou consternat. 

— Minţi din nou, gemu el. Nu ești Taita. Taita era un om 
bătrân, care acum este mort. 

— Te înșeli. Eos este cea care a murit, și așa vei fi și tu în 
curând. 

Încă zâmbind, Taita îi strânse mâna și mai tare, până când îi 
auzi oasele trosnind. Aquer urlă de durere și scăpă din mână 
pumnalul. Taita se ridică și îl răsuci ţintuindu-l la pământ. În acel 
moment, sosi și Meren: 

— Să-l termin eu? 

— Nu, îl opri Taita. Unde este Sidudu? Ea este cea față de 
care acest om a greșit cel mai tare. 

Le văzu pe cele două fete coborând în fugă poteca. Cele două 
tinere ajunseră în locul unde Taita îl ţinea pe Aquer. 

— Taita, trebuie să fugim! Onka și-a regrupat oamenii și 
traversează în forță râul, îi strigă Fenn. Omoară-l pe porcul ăsta 
și hai să plecăm. 

Taita se uită la Sidudu. 


— Acesta este bărbatul care te-a dat lui Onka, îi spuse el. El 
este cel care ţi-a trimis prietenele pe munte. Răzbunarea este a 
ta. 

Sidudu ezită. 

— la acest pumnal, îi zise Meren dându-i arma pe care o 
scăpase Aquer. 

Fenn se duse la Aquer și îi smulse coiful de pe cap. Îl prinse 
de păr și îi trase capul pe spate, expunându-i gâtul. 

— Pentru tine și pentru celelalte fete pe care le-a trimis pe 
munte, zise ea. Taie-i beregata, Sidudu! 

Chipul lui Sidudu se aspri. Aquer își văzu moartea în ochii fetei 
și se zbătu în timp ce-o implora: 

— Nu! Te rog, ascultă-mă. Ești doar un copil. Asemenea faptă 
îți va rămâne pe veci pe conștiință. Se opri, apoi continuă 
aproape incoerent: Nu înţelegi, eu sunt unsul zeiței pe pământ. 
A trebuit să fac ce-mi poruncea. Nu se poate să-mi faci una ca 
asta. 

— Ba înţeleg, îi răspunse Sidudu. Și pot foarte bine s-o fac, 
zise ea apropiindu-se de Aquer, care începuse să plângă ca un 
copil. 

Sidudu îi puse lama pe pielea întinsă a gâtului, sub urechi, și 
tăie adânc. Carnea i se deschise, iar sângele îi țâșni din arteră. 
Răsuflarea îi șuieră din traheea sfârtecată. Picioarele loviră 
pământul spasmodic. Ochii i se dădură peste cap. Limba îi ieși 
din gură și începu să scuipe sânge. 

Taita îl împinse cu piciorul și-l lăsă ca pe un porc înjunghiat, 
să zacă în propriul sânge. Sidudu scăpă pumnalul din mână și se 
dădu în spate, privind cum oligarhul își dădea ultima suflare. 
Meren veni în spatele ei și o prinse de umeri. 

— Treaba e gata și e bine făcută, îi zise el încetișor. Să nu-ți 
fie milă de el. Acum trebuie s-o luăm din loc. 

Pe când se duceau spre cai, îl auziră pe Onka strigând în 
spatele lor. Incălecară și porniră prin defileu, cu Taita în frunte, 
călare pe Năluca. Când ajunseră în vârful dealului, se opriră să 
privească în jos, de-a lungul câmpiilor verzi care se întindeau 
dedesubt. La linia albastră a orizontului se vedea un șir de munți 
cu creste ascuţite. Sidudu arătă spre o spărtură în silueta lor. 

— Acolo este prăpastia Kitangule, unde trebuie să ne întâlnim 
cu colonelul Tinat. 

— Cât este până acolo? întrebă Meren. 


— Douăzeci de leghe, poate și mai mult, răspunse Sidudu. 

Se întoarseră și se uitară spre trecătoarea din râu. În fruntea 
coloanei, Onka își mâna calul pe mal în sus, urlă mânios când 
descoperi cadavrele oligarhilor, însă nu se opri, ci își continuă 
drumul la galop. 

— Douăzeci de leghe! Atunci ne așteaptă un drum lung, zise 
Meren. 

Îndreptară caii spre pantă și începură să coboare dealul 
abrupt, spre câmpia care se întindea în faţa lor. Ajunseră la ea 
când oamenii lui Onka se năpustiră pe coama dealului de 
deasupra. Scoţând niște strigăte sălbatice, o luară la vale. Onka 
se distingea dintre oamenii săi prin penele albe de struț pe care 
le purta la coif. 

— Nu e cazul să mai zăbovim aici! strigă Taita. Haideţi să 
plecăm! 

După o jumătate de leghe, iapa roșcată pe care câălărea 
Sidudu nu mai putu ţine pasul cu ceilalţi cai, așa că trebuiră să 
încetinească și să meargă în ritmul ei. Meren și Fenn se opriră 
lângă ea. 

— Curaj! strigă Fenn. Nu plecăm nicăieri fără tine. 

— Simt că iepei mele îi slăbesc puterile, se plânse Sidudu. 

— Nu te teme, îi spuse Meren. Când cedează, te iau eu pe 
calul meu. 

— Nu, îi atrase Fenn atenţia. Ești prea greu, Meren. Greutatea 
suplimentară o să-ţi distrugă calul. Vârtej poate să ne ducă pe 
amândouă. O s-o iau eu. 

Taita se ridică în scări și privi în spate. Oamenii lui Onka erau 
răspândiţi. Cei mai iuți erau în faţă, cei mai lenți la urmă. Printre 
cei trei călăreţi jarrieni din frunte se vedea și coiful cu pene al 
lui Onka. Se apropia ameninţător de ei. Mânându-și iapa, Taita 
se uită spre munţii din faţă. Întrezări marginea prăpastiei, însă 
era prea departe ca să poată scăpa înainte de a fi ajunși din 
urmă de Onka. Apoi altceva îi atrase atenţia. Pe câmpia din fața 
lui se ridica un nor de praf. Bătăile inimii i se înteţiră, însă 
încercă să se stăpânească. Nu avea timp să-și facă speranțe 
deșarte. Cu siguranţă că era o turmă de gazele sau de zebre. 
Insă, pe când se gândea la asta, văzu sub norul de praf o rază 
de soare reflectată de metal. 

— Bărbaţi înarmaţi, murmură el. Dar oare sunt jarrieni sau se 
întoarce Hilto cu întăriri? 


Până să-și dea seama despre ce este vorba, auzi un strigăt 
slab în spatele lui. Apoi recunoscu vocea lui Onka. 

— Te văd, cățea trădătoare! Când te voi prinde, îţi voi smulge 
uterul din tine. Apoi îl voi prăji și ţi-l voi înfige pe gât în jos. 

— Nu-i asculta mizeriile! o îndemnă Fenn pe Sidudu, însă 
lacrimile șiroiau pe obrajii lui Sidudu și-i picurau pe tunică. 

— ÎI urăsc! îi strigă ea. Îl urăsc din tot sufletul! 

Vocea lui Onka se auzea din ce în ce mai tare și mai clar. 

— După ce termini cu mâncatul, o să te am în felul în care-l 
urăști cel mai mult. Ultimul lucru pe care ţi-l vei aminti va fi 
mădularul meu în măruntaiele tale. Nici în iad nu mă vei uita. 

Sidudu începu să geamă de frică. 

— Nu te lăsa intimidată de el. Închide-ţi urechile și mintea, o 
încurajă Meren. 

— Imi doresc să fi murit înainte ca tu să auzi așa ceva, zise ea 
printre suspine. 

— Nu înseamnă nimic pentru mine. Te iubesc. N-o să-i îngădui 
porcului să-ți mai facă vreun rău. 

In acel moment, iapa lui Sidudu călcă într-o groapă acoperită 
de iarbă. Osul îi trosni ca o creangă uscată, iar calul se prăbuși, 
aruncând-o pe Sidudu în faţă. Imediat, Fenn și Meren se 
îndreptară spre ea. 

— Pregătește-te, Sidudu! Te voi lua pe calul meu, îi strigă 
Fenn, însă Sidudu se ridică în picioare și se uită în spate la cei 
care-i urmăreau. 

Onka avea deja un avans considerabil față de oamenii săi. 
Mergea întins, forțându-și calul și îndreptându-se spre Sidudu. 
Fata își apucă arcul din spate și luă o săgeată. Onka râse 
încântat. 

— Văd că ai și jucării cu care să te joci. Am o jucărie mai bună 
pentru tine cu care să te distrezi înainte de a muri. 

Nu o văzuse niciodată trăgând cu arcul. Fata se așeză pe 
poziţie și își încordă arcul. Onka era suficient de aproape ca să-i 
vadă faţa. Râsul batjocoritor îi dispăru de pe buze când îi zări 
furia din privire. Trase coarda arcului până în dreptul buzelor. 
Onka smuci de hățuri încercând să întoarcă. Sidudu slobozi 
săgeata care i se înfipse în coaste lui Onka. Acesta scăpă sabia 
și încercă să-și scoată săgeata cu amândouă mâinile, însă vârful 
ascuţit era adânc îngropat în carne. Calul începu să se învârtă 
pe loc. Sidudu mai trase o dată. Onka era cu spatele la ea, iar 


săgeata îl lovi în mijlocul spinării, în partea de jos. Intră adânc și 
i se înfipse în rinichi, producându-i o rană dureroasă și mortală. 
Se roti să prindă săgeata. Sidudu trase din nou, nimerindu-l în 
piept și străpungându-i ambii plămâni. Onka scoase un sunet 
care era pe jumătate geamăt, pe jumătate oftat, apoi căzu pe 
spate, iar calul o porni la galop, speriat. Unul din picioarele lui 
Onka rămase prins în scară, iar calul alergă târându-l după el și 
lovindu-i ceafa de pământ, în timp ce animalul speriat îi lovea 
cadavrul cu copitele din spate. Sidudu își aruncă arcul pe umăr 
și se întoarse s-o aștepte pe Fenn, care venea în galop spre ea. 
Fenn se aplecă s-o prindă de mână, iar Sidudu sări pe spinarea 
lui Vârtej. Sidudu o cuprinse pe Fenn cu amândouă brațele de 
talie, iar aceasta întoarse calul. Următorii trei călăreţi jarrieni se 
apropiau de ei ameninţător, scoțând strigăte furioase când îl 
văzură pe Onka mort. Meren le ieși în întâmpinare. Il tăie pe 
unul, iar ceilalţi se feriră. Îl încercuiră apoi, așteptând să-l 
surprindă nepregătit, însă lama lui se mișca într-un ritm frenetic. 
Între timp, Taita și cei doi shilluk se întorseseră din drum să-i 
dea o mână de ajutor. 

— Minunată treabă! îi strigă Taita lui Fenn, când trecură unul 
pe lângă celălalt. Acum duceţi-vă spre prăpastie. Vă apărăm noi. 

— Taita, nu te pot lăsa aici, protestă Fenn. 

— Voi veni și eu numaidecât, îi strigă el peste umăr, apoi se 
lansă în luptă. 

Aruncă unul dintre jarrieni jos din șa, iar celălalt se trezi 
singur printre dușmani, căci restul camarazilor săi erau mult în 
urmă. Încercă să se apere, însă Nakonto aruncă spre el sulița 
lungă și Imbali îi tăie cu securea mâna în care ţinea sabia, 
retezând-o de la încheietură. Reuși să scape și o luă la fugă spre 
tovarășii săi, clătinându-se în șa. 

— Lăsaţi-l în pace! le ordonă Taita. Haideţi după Fenn. 

Apoi plecară, urmăriţi de escadronul de jarrieni. Taita se uită 
în faţă: ceata de călăreţi necunoscuţi era mult mai aproape 
acum. Se îndreptau direct spre ei. 

— Dacă sunt jarrieni, descălecăm și așteptăm să-i înfruntăm, 
le strigă Taita. 

Aveau să formeze un cerc în jurul cailor, făcând din corpurile 
lor un zid de apărare. Taita se uită atent la călăreții nou-veniţi. 
Vederea sa era ageră, așa că îl recunoscu pe conducătorul lor 
chiar înaintea lui Fenn și a lui Meren. 


— Hilto! strigă el. E Hilto al nostru! 

— Pe respiraţia dulce a lui Isis, ai dreptate! strigă Meren. 
După toate aparențele, a adus cu el jumătate din regimentul lui 
Tinat. 

Încetiniră, în așteptarea lui Hilto. Reacţia lor îi nedumeri pe 
soldaţii jarrieni care alergau în urma lor, pentru că aceștia 
credeau că în față este un detașament al forțelor lor. Se opriră, 
la rândul lor, dezorientați. 

— Pe ochiul rănit al lui Horus, bine-ai venit, Hilto, vechiul 
nostru prieten! îl salută Meren. După cum poţi observa, ţi-am 
lăsat și ţie niște mișei să-ţi încerci în ei spada. 

— Bunătatea ta mă copleșește, colonele, râse Hilto. O să ne 
străduim. N-avem nevoie de ajutorul vostru. Duceţi-vă la 
colonelul Tinat Ankut care vă așteaptă la prăpastia Kitangule. 
Vom veni și noi după voi de îndată ce terminăm aici. 

Hilto porni la galop urmat îndeaproape de oamenii lui Tinat. 
Le dădu ordin să se așeze în formaţie de luptă. Îi conduse direct 
spre luptătorii jarrieni și le rupseră rândurile. Apoi îi înconjurară 
și îi tăiară pe măsură ce-i prindeau din urmă. 

Taita își conduse oamenii spre dealurile albastre din faţa lor. 
Când le prinseră pe fete din urmă, Meren încetini în dreptul lor. 

— Ai tras ca un demon, o lăudă el pe Sidudu. 

— Onka a trezit demonul din mine, îi spuse ea. 

— Cred că datoriile ţi-au fost plătite cu monede de aur. Acum 
cred că e timpul ca demonul tău să doarmă la noapte. 

— Da, Meren, răspunse ea gânditoare. Însă n-am vrut 
niciodată să devin un soldat - soarta m-a condus aici. Acum mai 
degrabă aș deveni soție și mamă. 

— O aspirație cât se poate de lăudabilă. Sunt sigur că îţi vei 
găsi un bărbat bun care să te ajute să-ţi atingi scopul. 

— Sper, colonele Cambyses, răspunse ea uitându-se la el pe 
sub gene. Cu puţin timp în urmă, mi-ai vorbit de dragoste... 

— Vârtej e deja obosit, zise Meren serios. Am loc pentru tine 
pe cal, în spatele meu. Vii? 

— Cu cea mai mare plăcere, colonele, zise ea întinzând 
brațele spre el. 

O trase spre el fără efort și o așeză în șa. Îl prinse de talie cu 
amândouă braţele și își sprijini capul de omoplaţii lui. Meren o 
simţi tremurând lipită de el, iar din când în când, corpul ei 
tresărea din cauza câte unui suspin pe care și-l înăbușea. ÎI 


durea inima. Voia să o protejeze și să aibă grijă de ea pentru tot 
restul zilelor. Merse în spatele lui Taita și al lui Fenn, cu Nakonto 
și Imbali încheind șirul. 


t Capitolul 84 

Până să ajungă ei la poalele munţilor, Hilto și oamenii săi îi 
prinseră din urmă. Hilto veni lângă Meren să-i dea raportul: 

— Am ucis șapte oameni și le-am luat caii. Ceilalţi nu mai sunt 
în stare să lupte. l-am lăsat să scape. Nu puteam fi sigur ce forțe 
vin din spatele lor. 

— Foarte bine ai făcut, Hilto. 

— Să-i aduc micuţei Sidudu unul dintre cai? 

— Nu, mulţumesc. Ai făcut deja destul. Ea stă bine acolo unde 
este. Sunt sigur că acești cai ne vor fi de folos când îl vom 
prinde din urmă pe Tinat. Ține-i până atunci. 

Când începură să urce pe poteca ce ducea spre prăpastie, se 
intersectară cu capătul coloanei de refugiaţi. Majoritatea 
mergeau pe jos, însă cei bolnavi și slăbiţi erau trași în căruţe cu 
două roţi sau căraţi pe tărgi de familie sau de prieteni. Taţii 
aveau copii mici pe umeri, iar câteva femei purtau bebeluși 
legați la spate. Majoritatea îl recunoscură pe Meren și strigară în 
urma lui: 

— Fie ca binecuvântarea tuturor zeilor să se reverse asupra 
ta, Meren Cambyses! Ne-ai eliberat de sclavia amară. Copiii 
noștri vor fi liberi. 

Fetele care fuseseră eliberate de la Templul Dragostei 
alergară la Fenn și la Sidudu, încercând să le atingă. Unele 
plângeau de emoție. 

— Ne-aţi salvat de la călătoria fără întoarcere din munţi. Vă 
iubim pentru compasiunea și curajul de care aţi dat dovadă. 
Mulţumim, Sidudu! Fii binecuvântată, Fenn! 

Nimeni nu-l recunoștea pe Taita, deși fetele se uitau cu 
interes la tânărul cu privirea pătrunzătoare și cu alură de 
conducător. Fenn era conștientă de interesul pe care femeile i-l 
arătau lui Taita și se apropie de el, într-un fel posesiv. Toate 
aceste opriri le întârziară urcușul, astfel că la apusul soarelui 
încă nu ajunseseră la prăpastia Kitangule. 

Tinat îi văzuse venind din turnul de pază al fortului. Cobori 
scara și se repezi la poartă să-i întâmpine. Il salută pe Meren și 
le îmbrăţișă pe Fenn și pe Sidudu, apoi se uită la Taita. 


— Cine este acest tânăr? întrebă el. Este mult prea frumos 
pentru un războinic ca să am încredere în el. 

— Poţi să-ţi încredințezi viața în mâinile lui, îi zise Meren. 
Adevărul este că deja îl cunoști foarte bine. O să-ţi explic puţin 
mai târziu, deși nu cred că mă vei crede. 

— Garantezi pentru el, colonele Meren? 

— Cu toată inima, zise Meren. 

— Și cu toată inima mea, îl asigură și Fenn. 

— Și cu a mea, adăugă Sidudu. 

— Puneţi-o și pe-a mea la socoteală, zise și Hilto. 

Tinat ridică din umeri și se încruntă. 

— Sunt în minoritate, însă tot nu m-aţi convins. 

— Îți mulţumesc încă o dată pentru tot, colonele Tinat, rosti 
Taita încet. La fel de recunoscător ca atunci când m-ai salvat din 
Tamafupa. 

— Nu erai printre cei pe care i-am găsit în Tamafupa, rosti 
Tinat. 

— A, ai uitat. Atunci cred că îți amintești când ne-ai escortat 
pe mine și pe Meren, când am coborât muntele, după operaţia 
la ochi a lui Meren. Atunci a fost prima data când ţi-ai dezvăluit 
loialitatea și dorinţa de a te întoarce în Egiptul nostru. Îți 
amintești că am vorbit despre Eos și despre puterile ei? 

Tinat se uită lung la Taita, apoi chipul său aspru se îmblânzi. 

— Lord Taita! Magule! N-ai pierit pe munţi, în Grădina Norilor? 
Nu se poate să fii tu! 

— Ba se poate, zâmbi Taita, deși recunosc că m-am schimbat 
puţin. 

— Ai întinerit! Este un miracol imposibil de crezut, însă vocea 
și ochii tăi îmi spun că este adevărat. Alergă la Taita și îl prinse 
de mână. Ce s-a ales de Eos și de oligarhi? 

— Oligarhii sunt morţi, iar Eos nu mai reprezintă un pericol 
pentru noi. E suficient pentru moment. Dar tu cum ești? 

— Am luat prin surprindere o garnizoană a jarrenilor. Erau 
doar douăzeci și n-a scăpat niciunul. Le-am aruncat cadavrele în 
prăpastie. Vezi? Deja au venit vulturii la ei, zise el arătând spre 
păsările care se roteau în aer. Am trimis o sută de oameni 
pentru a captura bărcile din portul de la gura râului Kitangule și 
să aibă grijă de ele până ajungem noi. 

— Ai făcut treabă bună, îl lăudă Taita. Acum trebuie să mergi 
în port și să preiei comanda acolo. Pregătește vasele și, pe 


măsură ce sosesc, îmbarcă-i pe oameni și trimite-i în josul 
râului, cu un căpitan de vas bun. Intreaga flotă se va reuni pe 
malul lacului Nalubaale, în locul în care am coborât și am ucis 
fiarele cu corn. 

— Imi aduc bine aminte de acel loc. 

— Când cobori de pe deal, lasă lângă podul care traversează 
prăpastia douăzeci de oameni care mânuiesc securile cu 
pricepere. Vor tăia podul după ce și ultimul dintre oamenii noștri 
va trece dincolo. 

— Dar voi ce veţi face? 

— Eu și Meren vom aștepta aici la fort cu câţiva dintre 
oamenii pe care i-ai dat lui Hilto. Îi vom ţine pe jarrieni pe loc, 
până când e distrus podul. 

— La ordinele tale, Lord Taita, zise Tinat, apoi plecă în grabă, 
chemându-și căpitanii. 

Taita se întoarse spre Meren. 

— Trimite-i pe Hilto, pe cei doi shilluk și pe cine mai găsești în 

capătul coloanei să-i ajute pe refugiaţi. Trebuie să-i împingă de 
la spate. Privește! Corpul principal al armatei jarrenilor nu e 
departe de noi. 
_ Arătă spre poalele muntelui, pe drumul pe care urcaseră și ei. 
In depărtare, pe câmpie, se vedeau nori de praf, roșii în lumina 
apusului, ca sângele scuipat, ridicaţi de legiunile și carele de 
luptă ale jarrienilor. 

Taita o luă pe Fenn cu el ca să inspecteze micul fort și zidurile 
de apărare de la trecătoare și descoperi că erau rudimentare, cu 
ziduri joase și în stare avansată de degradare. Totuși, arsenalul 
și depozitele erau pline, la fel și bucătăria și cămara. 

— Nu vom putea ţine piept armatei prea mult timp aici, îi zise 
el lui Fenn. Viteza este cea mai bună formă de apărare. 

Se uitară în jos, la coloana de refugiaţi care se deplasau cu 
greu. 

— Au nevoie de apă și de mâncare pentru a se întrema și a-și 
continua drumul. Caută tinere doritoare să vă ajute pe tine și pe 
Sidudu să le împărţiţi mâncare, când trec pe lângă voi. Orice fel 
de mâncare găsiţi, mai ales celor cu copii mici. Apoi să se 
îndrepte spre port. Zoriţi-i! Nu-i lăsaţi să se odihnească aici. 

Meren veni repede la ei. El și Taita urcară scara din vârful 
turnului de observaţie. De acolo, Taita arătă spre niște stânci 
care se înălţau deasupra drumului. 


— Adună-ţi toţi oamenii pe care-i ai și du-i acolo sus. Spune-le 
să ia cu ei pietre și bolovani. Când jarrienii se vor apropia pe 
potecă, vom arunca asupra lor cu pietre. 

Meren se dădu jos din turn și se duse la oamenii săi, în timp 
ce Taita porni după Fenn pe cărare. În timp ce ea își alegea 
ajutoarele să prepare mâncarea, el selecta bărbaţi puternici pe 
care-i trimitea cu Meren pe stâncă. Treptat, reușiră să 
restabilească ordinea. Oamenii înaintau cu tragere de inimă. 
Mâncaţi și băuţi, li se schimbă starea de spirit. Când treceau pe 
lângă el, Taita glumea cu ei și le făcea pe femeile istovite să 
zâmbească și să-și ridice copiii mai sus pe umeri. Mergeau cu 
toții în pas vioi. La căderea serii, râsetele ajutoarelor lui Fenn 
îndulceau noaptea, iar luminile torțelor lui Hilto marcau capătul 
coloanei. 

— Pe graţia lui Isis, se pare că o să-i încărcăm pe toţi în 
corăbii! zise Fenn când zări la lumina torţelor silueta lui Hilto și îi 
auzi vocea joasă îndemnând coloana. 

Taita se duse la el să-l întâmpine. 

— Ai făcut treabă bună, bravule Hilto! îl salută el. Ai văzut 
avangarda jarrienilor? 

— N-am văzut nimic de la apus, când am zărit norii de praf. 
Dar nu pot fi prea departe. 

Hilto și oamenii săi duceau câte un copil în spate. 

— Continuaţi-vă drumul cât de repede puteţi, le ordonă Taita 
și cobori pe poteca pustie până când rămase singur, iar 
zgomotul coloanei refugiaților se pierdu în noapte. 

Se opri să asculte și auzi un murmur slab sub el. Se lăsă în 
genunchi și își lipi urechea de stâncă. Sunetul se auzea și mai 
tare. „Care de luptă și soldaţi în marș.” Sări în picioare. „Vin în 
viteză.” Se duse în grabă la Hilto, care păstorea coada coloanei. 
Aproape ultima în șir era o femeie cu un copil legat la spate. 
Trăgea după ea încă doi care se smiorcăiau. 

— Sunt obosit. Mă dor picioarele. 

— Ne putem odihni acum? Putem să ne întoarcem acasă? 

— Chiar vă întoarceţi acasă, le zise Taita, apoi îi ridică în brațe 
pe amândoi copiii și îi așeză pe umeri. Țineţi-vă bine, le spuse el 
și întinse mâna liberă spre mama lor. Haide, ajungem imediat în 
vârf, zise el înaintând cu pași mari și trăgând-o pe femeie după 
el. Gata, spuse el când ajunseră sus. Aceste fete frumoase vă 
vor da ceva de mâncare. 


Îi împinse spre Fenn și Sidudu, apoi îi zâmbi mamei lor, care 
era epuizată și îngrijorată. 

— Acum sunteți în siguranţă. 

— Nu știu cine ești, însă ești un bărbat bun. 

Îi lăsă în grija lui Fenn și a lui Sidudu, apoi se întoarse la Hilto. 
Împreună îi ajutară pe ultimii refugiaţi să urce până în vârf, apoi 
îi trimiseră să coboare spre port. Intre timp, se făcuse 
dimineaţă. Taita privi spre stânca unde stătea Meren. Acesta îi 
făcu semn cu mâna. Oamenii săi erau chirciţi printre mormanele 
de piatră pe care le adunaseră. 

— Duceți-vă în turnul de supraveghere, le ordonă el lui Fenn 
și lui Sidudu. Voi veni și eu după voi în curând. 

Pentru o secundă, Fenn păru a se împotrivi, însă plecă unde 
fusese trimisă fără să rostească niciun cuvânt. La scurt timp, 
Taita auzi roţile carelor de luptă apropiindu-se de fort. Cobori pe 
cărare să-i întâmpine, cu scopul de a le abate atenţia de la locul 
unde se ascundeau Meren și oamenii săi. Pe neașteptate, apăru 
primul car, de după colţul drumului, nu departe de el. Pe măsură 
ce urca spre el, își mai făcură apariţia și altele. Pe lângă fiecare 
car de luptă alergau doisprezece soldaţi, susținându-l ca să nu 
se răstoarne pe cărarea abruptă. In total erau opt care de luptă, 
iar în spatele lor apăru infanteria. Taita nu încercă să se 
ascundă, iar dinspre primul car se auzi un strigăt. Conducătorul 
carului pocni din bici, iar vehiculul înaintă pe drumul plin de 
pietre. Taita nu se mișcă din drum. Un soldat aruncă spre el cu o 
suliță, însă Taita nici măcar nu clipi. Privi arma care se prăbuși 
la cinci sau șase pași de el și se lovi de stânci. Le lăsă și pe 
celelalte să vină spre el. Următoarea suliță era pe punctul de a-l 
lovi, însă se aplecă și aceasta îi zbură peste umăr. O auzi pe 
Fenn ţipând din turn: 

— Vino, Taita! Te pui singur în pericol. 

Taita ignoră avertismentele și se uită la care. În final, erau 
unele în spatele celorlalte. Nu se mai puteau întoarce să fugă. li 
făcu lui Meren semn cu mâna și strigă: 

— Acum! 

Ecoul veni înapoi spre el: „Acum! Acum! Acum!” 

Oamenii lui Meren se puseră pe treabă. Primele pietre se 
rostogoliră pe panta abruptă. Apoi aruncară altele și altele. 
Conducătorii carelor le auziră venind și, ţipând surprinși, 
abandonară carele și fugiră să se salveze. Dar pe drumul îngust 


nu aveau unde să se ascundă de valul de pietre. Acesta se izbi 
de care, măturându-le și pe ele, iar pe oamenii de pe potecă 
aruncându-i în prăpastia de dedesubt. Când pietrele încetară să 
mai cadă, drumul era blocat cu mormane de bolovani. 

„Carele nu vor mai putea folosi un timp această cărare și 
chiar și pentru soldaţi va fi destul de greu să depășească aceste 
obstacole, își zise Taita satisfăcut. Le va lua întreaga dimineaţă 
să ajungă în vârf.” 

li făcu semn lui Meren să coboare cu oamenii spre fort. Când 
ajunse el în vârful turnului, refugiații dispăruseră pe drumul care 
cobora de cealaltă parte a muntelui. Fenn fu atât de ușurată să-l 
vadă teafăr, încât îl îmbrăţișă pătimaș. 

— Imi ești foarte drag, lordul meu, șopti ea. Mi-a stat inima în 
loc când am văzut sulițele venind spre capul tău. 

— Dacă îţi sunt atât de drag, ce-ar fi să-mi dai ceva de 
mâncare înainte să sosească și restul armatei jarrienilor? 

— Ai devenit foarte glumeț de când te-ai întors din munte. Îmi 
place, lordul meu, zise ea râzând și dispăru în bucătărie. 

Când se întoarse, se așezară pe marginea parapetului și 
mâncară ouă cu turte de mei. Urmăriră cum comandantul 
jarrian trimise un detașament format din cincizeci de oameni să 
pună stăpânire pe stânca de pe care Meren și oamenii săi 
aruncaseră cu pietre. Stătea în mijlocul drumului, la o 
aruncătură lungă de săgeată de ei. Era înalt și subţire și purta la 
coif pene de struţ. 

— Nu-mi place deloc cum arată, constată Taita. 

Bărbatul avea trăsături aspre, cu o bărbie proeminentă și cu 
nasul borcănat. 

— ÎI recunoști, Sidudu? 

— Da, magule. Este un bărbat nemilos și dur, pe care îl uram 
toate. 

— Cum se numește? 

— Colonelul Soklosh. 

— Colonelul Șarpe! traduse Taita. Seamănă mult cu animalul 
căruia îi poartă numele. 

De îndată ce puse stăpânire pe acea stâncă, Soklosh își 
trimise soldaţii să curețe de pietre drumul ce ducea spre fort și 
să-i testeze pe apărătorii lui. 

— Trageţi câteva săgeți în ei, îi spuse Taita lui Fenn. 


Imediat, cele două fete își luară arcurile din spate. Săgeata lui 
Sidudu trecu atât de aproape de capul unui jarrian, încât acesta 
se aplecă și fugi. Fenn îl lovi pe altul în gambă. Acesta sări pe 
piciorul sănătos, urlând ca un lup, până când tovarășii lui îl 
trântiră la pământ și îi scoaseră săgeata. Când se retraseră, doi 
dintre ei îl susțineau pe bărbatul rănit. După aceea, urmă o 
pauză lungă, apoi un șir de bărbaţi înarmați apăru pe drumul 
dinspre fort. 

— Cred că e timpul să cobor, zise Meren și sări de pe scara 
parapetului. 

Când următorul val de dușmani apăru în bătaia săgeţilor, 
Meren îl strigă pe Hilto: 

— Pe locuri! 

— Fiţi gata! le strigă și Hilto. 

Oamenii săi își traseră săbiile din teacă și își dezlegară 
arcurile. 

— Pregătiţi-vă! Țintiţi! Trageţi! 

Norul de săgeți se înălță spre cerul dimineţii, întunecat ca un 
roi de lăcuste. Căzu asupra jarrienilor, iar capetele săgeţilor se 
loviră de armurile de bronz. Câţiva fură doborâţi, însă 
majoritatea își ridicară scuturile deasupra capului și formară o 
boltă, apoi își continuară drumul. Oamenii lui Hilto traseră săgeți 
iar și iar, însă la adăpostul scuturilor, jarrienii erau de neatins. 
Ajunseră până la baza zidului. Rândul din faţă se prinse de 
pietrele din zid, iar al doilea rând se urcă pe umerii primilor, 
formând o piramidă. Al treilea rând se folosi de ei ca de o scară 
ca să ajungă pe zid. Oamenii lui Hilto îi alungară de pe zid, 
lovindu-i cu săbiile și cu suliţele. In locul acestora se urcară alții, 
făcând să zăngăne din nou lamele săbiilor. Oamenii strigau, 
blestemau și urlau de durere. Un mic grup de jarrieni reuși să-și 
facă loc pe parapet, însă până să profite de avantaj, Meren, 
Nakonto și Imbali se năpustiră asupra lor. Pe majoritatea îi 
omorâră, iar pe ceilalţi îi aruncară jos de pe zid. Din turnul de 
apărare, Fenn și Sidudu stăteau lângă Taita și își alegeau cu 
grijă ţintele, lovind căpitanii jarrieni care încercau să-și 
regrupeze oamenii la baza zidului. Când asaltul eșuă, săgețile 
lor îi alungară pe jarrieni pe potecă în jos. Dușmanii lor își 
abandonară morţii la baza zidului, însă își cărară cu ei răniții. 
Soklosh mai lansă încă două atacuri înainte de prânz. Oamenii 
lui Meren respinseră primul atac la fel de repede ca și în cazul 


carelor de luptă. Însă la următorul atac, jarrienii veniră grupaţi 
în trei detașamente separate, fiecare ducând cu ei scări de 
asalt. Atacară simultan în ambele capete ale zidului și în centru. 
Apărătorii erau deja împuţinaţi, însă acum Meren se văzu silit 
să-i împartă în unităţi chiar și mai mici ca să poată face față 
celor trei puncte de atac. Era o luptă crâncenă, iar Taita cobori 
să-i ajute. Lăsă fetele în turn cu legăturile de săgeți pe care le 
găsiseră în depozitul de arme. Lupta continuă până la prânz. 
Când în cele din urmă reușiră să-i alunge din nou pe jarrieni, 
Meren rămăsese cu foarte puţini oameni. Pierduse deja 
doisprezece, și încă zece erau prea slăbiţi să mai poată ţine 
arma în mână. Ceilalţi care mai puteau lupta erau la rândul lor 
răniţi și erau aproape frânţi de oboseală. Din josul cărării îi 
auziră pe Soklosh și pe căpitanii lui dând ordine, în timp ce 
pregăteau un nou atac. 

— Mă îndoiesc că le vom putea ţine piept prea mult timp, zise 
Meren uitându-se pe parapet la oamenii săi, care stăteau 
adunaţi în grupuri mici, bând din butoaiele de apă pe care Fenn 
și Sidudu le aduseseră și ascuţindu-și lamele tocite și ciobite ale 
săbiilor, oblojindu-și rănile sau odihnindu-se pur și simplu, cu 
chipurile inexpresive și cu ochii goi. 

— Sunteţi gata să dați foc clădirilor? întrebă Taita. 

— Torţele sunt deja aprinse, afirmă Meren. Doar fundaţia 
zidurilor este de piatră, în rest, totul, inclusiv clădirea principală 
și turnul de supraveghere sunt construite din lemn. Lemnul este 
vechi și uscat și va arde ușor. Incendiul va constitui un zid de 
netrecut până când flăcările se vor stinge suficient pentru a le 
permite jarrienilor să străbată trecătoarea. 

Taita îl lăsă pe Meren și se duse în celălalt capăt al 
parapetului. Se chirci într-un colţ și își trase pelerina peste cap. 
Oamenii se uitară la el curioși. 

— Ce face? întrebă unul. 

— Doarme, răspunse altul. 

— Este un om religios. Se roagă. 

— Avem nevoie de rugăciunile lui, constată al patrulea. 

Fenn știa ce încerca să facă și rămase lângă el, acoperindu-l 
cu corpul și întărindu-i forța psihică cu a sa. După o luptă atât de 
înfiorătoare, Taita avu nevoie de mult timp ca să se relaxeze, 
însă în cele din urmă se desprinse de trup și sinele său astral își 
luă zborul deasupra crestelor de munţi. Se uită de-a lungul 


câmpului de bătălie și văzu numeroasa armată a jarrienilor, trei 
mii de oameni sau chiar mai mulţi pregătind atacul din câmpie. 
Văzu că se mai pregăteau de un atac chiar sub fort, însă în afara 
razei lor vizuale. Apoi trecu de vârfurile munţilor și se uită în jos, 
spre râul Kitangule și spre undele albastre ale lacului care se 
întrezărea în depărtare. Îi văzu pe oamenii lui Tinat, în bărcile 
care pluteau la gura râului. Infrânseseră garnizoana care păzea 
corăbiile și acum se pregăteau să pornească pe apele repezi ale 
râului. Primii refugiaţi se îmbarcaseră deja, iar văslașii își 
ocupau locurile pe bănci. Insă se mai vedeau câteva sute 
coborând poteca de munte. Se apropie mai mult de pământ și 
atârnă deasupra prăpastiei care separa cei doi munţi. Podul 
suspendat părea fragil în comparaţie cu masiva rocă cenușie. 
Ultimii refugiați se aventurau pe buștenii fragili pentru 
periculoasa traversare de deasupra prăpastiei. Oamenii lui Tinat 
îi sprijineau pe cei bolnavi și pe cei bătrâni, iar tăietorii de lemne 
erau pregătiţi să taie pilonii podului și să arunce buștenii în 
abisul de dedesubt. Taita se întoarse și intră rapid în propriul 
corp, apoi își descoperi capul și sări în picioare. 

— Ce-ai aflat, Taita? îl întrebă Fenn în șoaptă. 

— Majoritatea oamenilor noștri au trecut peste prăpastie, 
răspunse el. Dacă plecăm acum din fort, ceilalţi vor trece de 
cealaltă parte, până când ajungem noi la ei. Fenn, ia-o pe 
Sidudu și pregătiţi caii. O lăsă, apoi se duse în josul parapetului, 
la Meren. Strânge-ţi oamenii! Aprinde zidurile și fugiți pe potecă 
până la următorul atac al jarrienilor. 

Moralul oamenilor crescu atunci când înţeleseră că lupta se 
sfârșise. In scurt timp, ieșeau pe porţile din spate ale fortului 
încolonaţi, ducând cu ei răniții și armele. Taita rămase la urmă, 
ca să supravegheze aprinderea focurilor. Garnizoana jarrienilor 
folosise preșuri și rogojini de dormit din papură, iar acestea erau 
acum aliniate pe lângă zid. Oamenii lui Meren turnară pe ele, din 
loc în loc, ulei de lampă din cămările fortului. Când torțele 
aprinse fură aruncate asupra lor, flăcările ţâșniră instantaneu. 
Zidurile de lemn se aprinseră cu o asemenea ferocitate, încât 
Taita și oamenii cu torțele trebuiră să alerge spre poartă ca să 
se salveze. Fenn era deja în șa, pe Vârtej, ducând-o pe Năluca 
de căpăstru. Coborâră la galop poteca, în spatele ultimului 
pluton, care era condus de Meren și de Hilto. Când ajunseră la 
podul suspendat, spre dezamăgirea lor, constatară că mai mult 


de o sută de refugiaţi mai aveau de trecut pe malul celălalt. 
Meren își făcu loc printre ei ca să se lămurească ce anume 
cauzase întârzierea. Cinci bătrâne cu gura mare refuzau să 
treacă peste butucii înguști care traversau prăpastia. Se 
întinseseră în mijlocul punţii, ţipând înfricoșate și lovind pe 
oricine se apropia de ele. 

— Ne vreți moartea! urlau ele. 

— Lăsaţi-ne aici! Lăsaţi-i pe jarrieni să ne omoare, însă nu ne 
aruncaţi în prăpastie. 

Spaima lor era molipsitoare. Cei care veneau în spatele lor se 
opriseră, ţinând pe loc restul coloanei. Meren o prinse pe 
scandalagioaică de talie și o aruncă pe umăr. 

— Hai să mergem! 

Femeia încercă să-l zgârie pe faţă și să-l muște de ureche, 
însă dinţii ei strâmbi nu făcură altceva decât să se lovească de 
vizorul coifului lui de bronz. Alergă cu ea în spate pe poteca 
îngustă și trecu peste puntea care tremura sub el, iar de o parte 
și de alta, prăpastia părea fără fund. Bătrâna urlă cu și mai 
multă putere, iar Meren își dădu seama că era ud pe spate. 
Izbucni în râs. 

— A fost o treabă obositoare. Mulţumesc că mă răcorești. 

Ajunse pe celălalt mal și o așeză jos. Ea mai făcu o ultimă 
încercare să se opună, apoi se prăbuși fără putere în mijlocul 
potecii. Meren o lăsă și fugi să le ia și pe celelalte, însă Hilto și 
trei dintre bărbaţi deja treceau puntea, fiecare cărând în spate 
câte o bătrână care urla și se zbătea. În urma lui, circulaţia pe 
punte reveni la normal. Totuși, întârzierea îi costă scump. Meren 
își croi drum prin coloana de oameni până când ajunse la Taita 
care încheia șirul. 

— Flăcările de la fort nu-l vor mai reţine pe Soklosh mult timp. 
Va ajunge la noi până să putem trece pe malul celălalt. Nu vom 
putea tăia puntea până când nu vor trece toţi oamenii de partea 
cealaltă a prăpastiei. 

— Trei oameni ar putea ţine pe loc o armată pe această 
cărare îngustă, îi zise Taita. 

— Hilto și noi doi? zise Meren uitându-se la el. Pe bubele de 
pe fesele lui Seth, magule, am uitat că lucrurile s-au schimbat! 
Ai devenit unul dintre cei mai puternici și mai pricepuţi 
mânuitori de sabie. 


— Astăzi vom avea ocazia să demonstrăm adevărul acestei 
afirmaţii, îl asigură Taita, însă asigură-te că în spatele nostru 
sunt bărbaţi puternici care ne vor putea înlocui dacă vom cădea 
rapuși. 

Mai erau încă cincizeci de refugiaţi care își așteptau rândul să 
treacă podul când îi auziră în spatele lor pe oamenii lui Soklosh: 
tropotul picioarelor și zăngănitul armelor lovind scuturile. 

Taita, Meren și Hilto se așezară pe poziţii, umăr la umăr, de-a 
latul potecii. Taita era în centru, cu Hilto în stânga și cu Meren 
spre prăpastie. Nakonto și încă zece oameni, aleși pe 
sprânceană, așteptau pregătiţi să sară oricând în luptă, dacă era 
nevoie de ei. Puțin mai jos pe drum, Fenn și Sidudu păzeau caii, 
ținându-i pe al lui Meren și pe al lui Taita în fruntea coloanei. Işi 
desfăcuseră arcurile din spate și erau pregătite să tragă. Stând 
ridicate în șa, vedeau drumul peste capetele celorlalţi. 

Primii jarrieni se iviră de după colț și se opriră brusc când îi 
văzură pe cei trei bărbaţi așteptându-i în potecă. Șirurile din 
spate se izbiră de ei, creându-se astfel un moment de confuzie 
până să se replieze. Apoi se uitară în tăcere la cei trei bărbaţi 
pregătiţi să se apere. Momentul de liniște dură până când 
înţeleseră care este forța dușmanilor. Apoi un sergent masiv din 
rândul din faţă ieși spre ei cu sabia trasă din teacă, își lăsă capul 
pe spate și începu să râdă. 

— Trei împotriva a trei mii. Ha! Ha! Ha! hohoti el înecându-se 
de râs. O, fac pe mine de frică! 

Începu să-și lovească scutul cu sabia. Soldaţii din jurul lui îi 
urmară exemplul, scoțând cu toţii același sunet ameninţător. 
Jarrienii se apropiară, lovind pământul cu picioarele și izbind cu 
sabia în scut. Fenn îi privi peste săgeata pe care o ţinea în arcul 
încordat. 

— Chiar înainte ca jarrienii să atace, șopti în colţul gurii, fără 
să-și ia ochii de la ţinta pe care o stabilise pe faţa sergentului 
bărbos care se arăta pe deasupra scutului. Eu îl iau pe cel din 
mijloc. Tu îl iei pe cel din partea ta. 

— Îl am în bătaia săgeţii, murmură Sidudu. 

— Trage! strigă Fenn, apoi eliberară simultan săgețile din arc. 

Cele două săgeți zburară peste capul lui Taita. Una îl atinse 
pe sergentul jarrian fix în ochi: căzu pe spate, iar sub greutatea 
corpului său complet echipat, se mai prăbușiră doi oameni. 
Săgeata lui Sidudu îl atinse pe soldatul de lângă el în gură. Doi 


dintre dinţii acestuia săriră cât colo, iar săgeata i se înfipse în 
gât. Războinicii din spatele lor strigară mânioși, săriră peste cele 
două cadavre și se năpustiră asupra lui Taita și asupra 
tovarășilor lui. Cele două tabere erau acum atât de încleștate, 
încât fetele nu mai îndrăzniră să tragă de teamă să nu-i 
rănească pe oamenii lor. Totuși, nu puteau ajunge la linie mai 
mult de trei oameni simultan. Taita se aplecă, ferindu-se de 
lovitura bărbatului care veni spre el, și îi tăie picioarele. Când se 
prăbuși, Taita îl înjunghie cu vârful sabiei în piept, direct în 
inimă. Hilto pară lovitura de sabie a unui dușman, apoi îl omori, 
lovindu-l cu sabia imediat sub vizorul de la coif. Cei trei se 
îndreptară și făcură doi pași în spate, încă trei jarrieni săriră 
peste tovarășii lor morți și se năpustiră spre ei. Unul se îndreptă 
spre Meren, care îi pară lovitura, îl prinse pe rivalul său de 
încheietura mâinii cu care ţinea sabia și îl aruncă în prăpastie. 
Bărbatul ţipă când se izbi de stâncile de dedesubt. Bărbatul care 
veni la Taita își ridică sabia cu ambele mâini și vru să-l lovească 
în cap, ca și cum ar fi tăiat lemne de foc. Taita îi respinse atacul 
cu tăișul sabiei lui, apoi se apropie de el și îi înfipse în burtă 
cuțitul pe care-l ţinea în mâna dreaptă, apoi îl împinse înapoi 
spre rândurile armatei. Meren mai ciopârţi unul, iar, în cădere, îl 
lovi în cap și îl rostogoli de pe stâncă. Hilto crăpă coiful 
următorului jarrian cu o lovitură care trecu prin bronz și se opri 
în ţeasta bărbatului. Forţa loviturii era mai presus decât putea 
să reziste o lamă de sabie. Aceasta se rupse, lăsându-l pe Hilto 
doar cu un ciot în mână. 

— O sabie! Daţi-mi repede o sabie, strigă el disperat, însă fu 
atacat înainte de a primi una nouă. 

Hilto îl izbi în faţă pe jarrian cu ciotul de sabie, însă acesta se 
feri și îl lovi pe Hilto. Lovitura îl atinse, dar Hilto îl prinse pe 
bărbat de mijloc ca într-o îmbrăţișare strânsă de urs și îl trase 
înspre rândurile de soldaţi. Oamenii din spate îl omorâră pe 
jarrianul care se zbătea să se elibereze din strânsoarea lui Hilto. 
Însă Hilto era, la rândul său, grav rănit și nu putea să mai lupte 
în acea zi. Se lăsă greu pe umerii tovarășului său care-l cără 
înapoi la pod, iar Nakonto intră în luptă, în locul lui, alături de 
Taita. Avea în ambele mâini câte o suliță ascuţită și le rotea cu 
atâta dexteritate și viteză, încât în curând capetele cu coifuri de 
bronz se uniră într-o lumină care dansa. Lăsând pe potecă o 
dâră de jarrieni muribunzi, cei trei se retrăgeau spre capul 


podului, ţinând ritmul retragerii cu cel al refugiaților care 
traversau puntea. În cele din urmă, Fenn le strigă: 

— Au trecut toţi pe celălalt mal. 

Glasul ei cristalin trecu peste zbuciumul bătăliei și răzbi până 
la Taita. 

Taita îl omori pe bărbatul cu care se lupta lovindu-l în gât, 
apoi privi în spate. Nu mai era nimeni pe pod. 

— Ordonă tăietorilor de lemne să se pregătească. Tăiaţi 
podul! îi strigă el lui Fenn, apoi o auzi pe aceasta transmițând 
mai departe ordinul său, în timp ce se întoarse să-și întâmpine 
următorul adversar. 

Deasupra capetelor lor văzu penele de struţ de la coiful lui 
Soklosh și îl auzi îndemnându-și oamenii la luptă. Însă jarrienii îi 
văzuseră pe tovarășii lor măcelăriți, iar pământul de sub 
picioarele lor era roșu și ud de la sângele lor. Poteca era plină de 
cadavre, iar ardoarea lor scăzuse. Taita avu suficient timp să se 
mai uite o dată în spate. Auzi securile tăind funiile și buștenii 
podului. Totuși, cele două fete erau tot pe cai și nu trecuseră 
încă podul peste prăpastie. Impreună cu ele, mai rămăseseră 
câţiva oameni gata să umple golul în linia întâi. 

— Plecaţi! le strigă Taita. Plecaţi cu toţii! 

Ezitară, nedorind să-i lase în număr atât de mic în faţa 
adversarilor. 

— Plecaţi de aici! Nu aveți cu ce să ne mai ajutaţi! urlă la ei și 
Meren. Faceţi-ne loc! Când o să venim, o s-o facem foarte 
repede. 

Fetele întoarseră caii și porniră la galop pe punte. Ceilalţi 
bărbaţi le urmară. Ajunseră pe celălalt mal, în timp ce Nakonto, 
Meren și Taita încă se mai luptau cu jarrienii, urcându-se încet 
pe pod, așezându-se în centrul lui, având de fiecare parte hăul 
adânc. Dinspre creste venea ecoul securilor bărbaţilor care tăiau 
suporții principali. Trei dușmani se năpustiră pe pod. Buștenii 
tremurară de la forţa săriturii lor. Își loviră scuturile de ale celor 
din centrul punţii. Tăind și ciopârțind, amândouă taberele se 
luptau să-și ţină echilibrul pe puntea mișcătoare. Când primul 
rând de jarrieni fu nimicit, alergară încă trei să le ia locul, 
călcând prin băltoace de sânge și sărind peste cadavrele 
tovarășilor lor. Alţii se înghesuiră pe puntea îngustă în spatele 
lor. Săbiile se ciocniră de săbii. Bărbaţi căzură răniţi, apoi se 
prăbușiră în abisul de dedesubt. In tot acest timp, securile 


continuară să răsune, lovind buștenii podului, iar strigătele 
începură din nou să se facă auzite. Pe neașteptate, podul se 
clătină, ca un câine care încearcă să se scuture de purici. Un 
capăt de pod căzu și celălalt rămase aninat. Douăzeci de jarrieni 
se prăbușiră urlând de spaimă, în prăpastia ce se căsca sub ei. 
Taita și Meren se lăsară în genunchi ca să-și poată menţine 
echilibrul pe puntea ce se clătina din ce în ce mai tare. Doar 
Nakonto rămase în picioare. 

— Întoarce-te, Taita! îi strigă Fenn, iar toţi cei din jurul ei i se 
alăturară. Întoarce-te! Se prăbușește podul! Întoarce-te! 

— Întoarce-te! îi strigă Taita lui Meren, care sări și o luă la 
fugă, balansându-se ca un acrobat. Intoarce-te! îi ordonă și lui 
Nakonto. 

Însă ochii războinicului shilluk erau injectaţi de furie și erau 
fixaţi asupra inamicului. Nu părea să fi auzit vocea lui Taita. 
Magul îl lovi tare pe spate cu partea neascuţită a sabiei și-i mai 
strigă o dată: 

— Întoarce-te! Lupta s-a încheiat! 

Îl prinse de braţ și îl aruncă de cealaltă parte a podului. 
Nakonto își scutură capul de parcă s-ar fi trezit din transă și fugi 
după Meren. Taita îl urmă, la câţiva pași în spate. Meren ajunse 
la celălalt capăt și sări pe mal, însă în acel moment se auzi un 
zgomot ca o plesnitură de bici, în clipa în care se rupse una 
dintre frânghiile care ţineau podul. Puntea se balansă foarte 
tare, într-un unghi periculos. Jarrienii care mai erau pe pod își 
pierdură echilibrul și alunecară unul câte unul. Nakonto ajunse 
pe malul opus exact în momentul în care puntea începu din nou 
să se clatine. Taita era încă pe pod când aceasta se înclină 
violent. Se aruncă înspre margine și, ca să se salveze, se întinse 
pe burtă și își azvârli sabia. Între butucii de lemn erau spaţii 
înguste. Își încleștă degetele de ele și se prinse bine. Podul se 
mai zdruncină o dată și căzu, până când ajunse în poziţie 
verticală faţă de peretele de stâncă. Picioarele lui Taita se 
bălăbăneau deasupra prăpastiei, în timp ce se ţinea doar cu 
buricele degetelor. Încercă să se sprijine cu picioarele de ceva, 
însă vârfurile sandalelor sale erau prea groase ca să încapă 
printre spaţiile înguste dintre scânduri. Se trase cu toată forța 
pe care o avea în mâini. O săgeată se înfipse în scândură foarte 
aproape de capul lui. Jarrienii de cealaltă parte a prăpastiei 
ținteau spre el, iar el nu se putea apăra. Se trase în sus mână 


peste mână. De câte ori înainta, se ţinea doar într-o mână și 
căuta cu cealaltă un alt rost între scândurile de deasupra lui. 
Podul era răsucit, așa că fiecare rost era mai mic decât cel de 
dedesubt. În cele din urmă ajunse la momentul când nu-și mai 
putu băga degetele în rosturile dintre scânduri și rămase 
atârnând neputincios. Următoarea săgeată ajunse atât de 
aproape de el, încât îi prinse marginea de la tunică de scândura 
în care se înfipsese. 

— Taita! 

Era vocea lui Fenn, iar Taita își ridică privirea. Faţa ei era la 
zece picioare deasupra lui. Stătea pe burtă și se uita în jos, după 
el. 

— O, scumpă Isis, am crezut că ai căzut în prăpastie, zise ea 
cu voce tremurată. Mai ţine-te puțin. 

Apoi chipul lui Fenn dispăru. O altă săgeată se înfipse în lemn, 
șuierându-i pe lângă urechea lui stângă. 

— Uite, prinde-te de asta! 

Lângă el ajunse laţul unei frânghii. O prinse cu o mână și o 
trecu pe după cap, apoi o înnodă în jurul braţului. 

— Eşti gata? întrebă Fenn, iar spaima i se citea în ochii 
imenși. Celălalt capăt este înnodat de șaua Nălucii. O să te 
tragem în sus. 

Capul ei dispăru din nou. Cu o zguduitură, frânghia se încordă. 
Pe măsură ce urca, se ferea de podul care se legăna, cu mâinile 
și cu picioarele. Mai multe săgeți continuară să se înfigă în podul 
de lemn, însă, deși îi auzi pe jarrieni urlând după sângele lui ca o 
turmă de câini sub copacul în care s-a cățărat un leopard, nu-l 
atinse niciuna. Când ajunse în dreptul potecii, Meren și Nakonto 
îl prinseră cu braţele lor puternice și-l traseră la mal. Se ridică în 
picioare, iar Fenn aruncă hamurile Nălucii și veni în fugă la el. Il 
îmbrățișă în tăcere, în timp ce pe obraji îi șiroiau lacrimi de 
ușurare. 

t 

În acea noapte, mânară coloana de refugiați pe cărare în jos, 
iar la prima geană de lumină ajunseră cu toții pe malul râului 
Kitangule. Tinat îi aștepta în port și îi ieși repede în întâmpinare 
lui Taita. 

— Mă bucur să te văd teafăr, magule, însă îmi pare rău că am 
ratat lupta. Mi s-a raportat că a fost aprigă și grea. Ce se aude 
de urmăritorii jarrieni? 


— Podul de peste prăpastie s-a prăbușit, însă asta nu-i va ţine 
pe loc prea mult timp. Sidudu zice că mai este o cale mai 
ușoară, la patruzeci de leghe înspre sud. Putem fi siguri că și 
Soklosh știe de ea și că-și va duce oamenii pe acolo. Se va 
mișca mult mai repede decât reușim noi s-o facem. Ne putem 
aștepta să ne întâlnim iar cu el, cât de curând. 

— Drumul sudic este intrarea principală în Jarri. Bineînţeles că 
Soklosh știe de el. 

— Am lăsat pichete pe drum ca să ne informeze când sosește, 
îi spuse Taita. Trebuie să-i urcăm imediat pe acești oameni în 
corăbii. 7 

Mai întâi încărcară caii, apoi pe restul refugiaților. Incărcarea 
nu se terminase când pichetele intrară în port în galop. 

— Jarrienii vor fi aici într-o oră. 

Meren și oamenii săi îi înghesuiră în vase pe ultimii refugiaţi. 
Numaidecât, vâslașii traseră corăbiile înspre cursul principal al 
râului și întoarseră prorele în josul curentului. Fenn și Sidudu 
cărară targa pe care se afla Hilto în ultima barcă a flotei. 
Douăzeci de corăbii erau goale, așa că Taita rămase pe mal să 
se asigure că sunt distruse. Aruncară în ele torţe aprinse, iar 
când lemnul luă foc, le împinseră în râu, unde arseră repede pe 
suprafața apei. Santinelele de pe zidurile care înconjurau portul 
sunară alarma: 

— Se apropie dușmanul! 

Se repeziră cu toţii la bărci. Taita și Meren săriră pe puntea pe 
care îi așteptau îngrijorate cele două fete. Meren luă cârma, iar 
vâslașii împinseră barca departe de doc. Când escadronul 
jarrienilor ajunse în port, erau încă în bătaia săgeţilor. Aceștia 
descălecară și se înghesuiră pe mal, trăgând săgeți spre ei, 
dintre care unele ajunseră pe punte, însă, din fericire, nimeni nu 
fu rănit. Meren balansă provele ca să prindă curentul râului 
Kitangule, care era lat și învolburat și îi purtă departe, 
învârtindu-i la prima cotitură. Meren se aplecă peste cârmă și 
privi spre stâncile înalte ale munţilor din Jarri. Poate că ar fi 
trebuit să se bucure că pleacă din regatul lui Eos, însă toată 
lumea era tăcută și serioasă. 

Taita și Fenn stăteau separat de ceilalţi. Fenn rupse tăcerea 
prima. Vorbi încet, doar pentru urechile lui Taita. 

— Așadar, nu ne-am îndeplinit misiunea. Am evadat, însă 
vrăjitoarea încă trăiește, iar Nilul tot nu curge spre Egipt. 


— Jocul nu s-a încheiat. Piesele sunt încă pe masă, îi spuse 
Taita. 

— Nu te înțeleg, lordul meu. Fugim din Jarri, plecăm de pe 
câmpul de luptă lăsând-o pe vrăjitoare în viaţă. Nu ai ce să-i 
duci faraonului în Egipt nimic altceva în afară de acești fugari 
nefericiți și de noi înșine. Egiptul este încă blestemat. 

— Ba nu, nu e tot. Duc cu mine înţelepciunea și puterile 
astrale ale lui Eos. 

— La ce-ţi sunt bune, dacă faraonul Egiptului o să moară de 
sete? 

— Poate că voi fi în stare să mă folosesc de amintirile 
vrăjitoarei ca să-i dezleg vrăjile. 

— Ştii deja care este cheia magiei ei? îl întrebă ea plină de 
speranţă, privindu-l în ochi. 

— Nu știu. Am luat de la ea un munte și un ocean de 
cunoștințe și de experienţă. Mintea și conștiința mea sunt pline 
ca un burete de ele. Este atât de mult, încât, asemenea unui 
câine care are prea multe oase, a trebuit să le îngrop pe 
majoritatea. Poate că unele sunt atât de adânc îngropate, încât 
nu voi fi capabil să le mai recuperez niciodată. În cel mai bun 
caz, îmi va lua mult timp să le asimilez pe toate. Voi avea 
nevoie de ajutorul tău. Minţile noastre au devenit atât de 
apropiate, încât numai tu mă poţi ajuta în această chestiune. 

— Îmi faci o onoare, magule, zise ea simplu. 

Cohortele de jarrieni îi urmăriră câteva leghe în josul râului, 
înaintând la galop pe drumul care mergea paralel cu malul, 
până când mlaștinile și jungla deasă îi obligară să-și înceteze 
urmărirea. Flotila zbura purtată de curentul umflat de apele 
ploilor care cădeau peste Munţii Lunii, lăsându-i mult în urmă pe 
dușmani. 

Înainte de căderea nopţii, în aceeași zi, vasele din faţă 
ajunseră la primele vârtejuri care, cu luni în urmă, îngreunaseră 
atât de mult avansarea vaselor în amonte. Acum apele albe îi 
transportară la vale, în timp ce peisajele de pe cele două maluri 
treceau pe lângă ei cu o viteză ameţitoare. La capătul 
vârtejurilor, când opriră sub zidurile micii garnizoane jarriene, 
descoperiră că soldaţii fugiseră de îndată ce își dăduseră seama 
că flotila nu este prietenoasă. Barăcile erau pustii, însă cămările 
erau pline cu arme, unelte și provizii. Incărcară pe vase tot ce le 
era de trebuinţă și își continuară călătoria spre est. La doar zece 


zile de la îmbarcare, ieșeau din apele râului Kitangule și intrau 
pe suprafaţa vastă a lacului Nalubaale, îndreptându-se spre 
nord, mergând pe lângă mal, spre dealurile din Tamafupa. Intre 
timp, își făcuseră o rutină. Taita ceru un colţ de pe punte chiar 
în faţa văslașilor, numai pentru el și Fenn. Acoperise acel colț cu 
o bucată de pânză, ca să facă umbră și să le asigure intimitatea. 
Petreceau majoritatea zilelor așezați unul lângă celălalt pe 
rogojină, ţinându-se de mână și privindu-se în ochi, în timp ce el 
îi vorbea în șoaptă în tenmass. Era singura limbă potrivită 
pentru a-i transmite informaţiile noi care-i umpleau complet 
mintea. Pe măsură ce Taita murmura, deveni conștient că și 
mintea și sufletul ei se deschideau. Și ea îi oferea lui la fel de 
multe câte îi oferea el ei, iar această experiență îi întărea și îi 
îmbogățea sufletește. De asemenea, departe de a-i epuiza, 
activitatea mentală intensă îi umplea de viaţă și de energie. 

În fiecare seară, flotila ancora înainte de apusul soarelui și 
majoritatea oamenilor de la bord coborau pe mal pe timpul 
nopţii, lăsând pe vase doar o santinelă de pază. De obicei, Taita 
și Fenn profitau de ultimele raze ale soarelui și se plimbau de-a 
lungul malului și pe lângă pădure, ca să adune rădăcini, ierburi 
și fructe sălbatice. Când strângeau suficiente fructe pentru cină 
și pentru leacurile de care aveau nevoie, se întorceau la 
adăpostul lor, care era așezat departe de restul taberei. In unele 
seri, îi invitau pe Meren și pe Sidudu să împartă cu ei cina pe 
care o încropeau, însă în general își ţineau companie unul 
celuilalt și studiau până târziu în noapte. Când în sfârșit se 
așezau pe rogojina de dormit și se acopereau cu pătura de 
blană, Taita o lua în brațe. Ea se cuibărea la pieptul lui și cu cea 
mai mare naturalețe, căuta cu mâna sub pătură și îl cuprindea 
într-o strânsoare nepricepută, însă plină de afecţiune. Deseori, 
ultimele ei cuvinte înainte de a se cufunda în somn nu îi erau 
adresate lui Taita, ci părții corpului lui pe care o ţinea în mână. 

— O, micuţule, îmi place să mă joc cu tine, însă acum trebuie 
să te întinzi și să te culci sau altfel ne vei ţine treji toată 
noaptea. 

Taita o dorea cu disperare. Tânjea după ea cu toată bărbăţia, 
însă în multe privinţe era la fel de inocent și nepriceput ca ea. 
Singura lui experienţă carnală fusese războiul brutal pe care îi 
purtase în Grădina Norilor, în care fusese forțat să-și folosească 
trupul ca pe o armă de distrugere, nu ca pe un mijloc de 


procurat plăcere. Nu avusese nimic de-a face cu emoția dulce- 
amară pe care o simţea acum și care devenea mai intensă cu 
fiecare zi. Când îl alinta, era copleșit de dorinţa de a-și exprima 
dragostea în aceeași manieră intimă, însă instinctul îl avertiza 
că Fenn se afla foarte aproape de a deveni femeie, însă nu 
suficient de pregătită să facă pasul peste pragul maturizării. 
„Avem în faţa noastră o viaţă întreagă, poate chiar mai multe”, 
se consolă el și se convinse să se relaxeze și să se culce. 


+ Capitolul 85 


Oamenii de la vâsle tânjeau după ţinutul lor natal, așa că 
vâsleau cu tragere de inimă. Bine-cunoscutul mal al lacului 
trecea pe lângă ei cu repeziciune, iar leghele se topeau pe lângă 
flotilă, până când, în cele din urmă, dealurile din Tamafupa 
ieșiră din întinderea albastră a lacului. Se adunară lângă 
balustradele bărcilor și se uitară la ele în tăcere. Acest loc era 
impregnat de rău și până și cei mai curajoși dintre oameni erau 
cuprinși de teamă. Când ocoliră golful și văzură în fața lor 
Pietrele Roșii care blocau gura Nilului, Fenn se strânse în Taita și 
îl apucă de mână. 

— Sunt încă aici. Am sperat că s-au prăbușit și ele odată cu 
stăpâna lor. 

Taita nu răspunse. În schimb, strigă către Meren care era la 
cârmă: 

— Cârmește spre vârful golfului. 

__ Ridicară tabăra pe plaja albă. În acea seară nu mai petrecură. 
In schimb, toţi erau tăcuţi și nesiguri. Nilul nu avea ape pe care 
să poată naviga și nu aveau nici cai care să-i poarte spre Egipt. 

De dimineaţă, Taita ordonă ca bărcile să fie trase la mal și 
dezasamblate. Nimeni nu se aștepta la asta și chiar Meren se 
uită nedumerit la el, însă niciunul nu se gândi să-i pună la 
îndoială ordinele. După ce bagajele și echipamentul fură 
descărcate, scoaseră cuiele de lemn și desfăcură corăbiile 
bucată cu bucată. 

— Transportaţi totul - bărci, bagaje și oameni - sus în satul 
unde a locuit Kalulu, șamanul fără picioare, în vârful dealului. 

— Dar satul este mult deasupra râului, îi aminti Meren uimit. 

Se foi și rămase nelămurit, în timp ce Taita îi aruncă o privire 
enigmatică și-i zise: 

— Este și deasupra marelui lac, zise el în final. 

— Are importanță, magule? 


— S-ar putea să aibă. 

— Mă ocup de toate imediat. 

Dură șase zile efortul uriaș până ce totul fu cărat în vârful 
dealului. Taita le îngădui oamenilor să se odihnească abia după 
ce aranjară în centrul satului, printre ruinele înnegrite ale satului 
lui Kalulu, ultimele părţi din corăbiile desfăcute. El și Fenn își 
ridicară adăpostul pe panta dealului, de pe care puteau vedea 
albia uscată a Nilului și blestematul zăgaz de piatră. La răsărit, 
se așezară sub adăpostul din trestii împletite și priviră spre lac - 
vasta întindere de ape albastre care reflectau imaginile norilor 
de deasupra. Cuprindeau cu privirea întregul baraj și micul 
templu de pe stânca de deasupra lui. In cea de-a treia 
dimineață, Taita zise: 

— Fenn, suntem pregătiţi! Ne-am adunat toate forțele pe care 
le deținem. Acum trebuie să așteptăm luna plină. 

— Asta înseamnă că au mai rămas cinci zile, zise ea. 

— Până atunci, mai avem ceva de făcut împotriva vrăjitoarei. 

— Sunt gata să mă supun ordinelor și hotărârilor pe care le 
vei lua, magule. 

— Eos a aruncat în jurul ei o baricadă astrală. 

— De aceea n-am putut comunica unul cu celălalt când te 
aflai în bârlogul ei. 

— Intenţionez să-i pun la încercare zidul de apărare pentru 
ultima oară. Va fi periculos, desigur, însă noi doi va trebui să ne 
unim forțele și să mai încercăm o dată să-i penetrăm scutul și să 
intrăm în fortăreața pe care și-a clădit-o. 

Merseră din nou pe malul lacului. Işi spălară hainele, apoi se 
îmbăiară în apa limpede. Era un ritual de purificare: răul înflorea 
în murdărie. În timp ce trupurile goale li se uscau în lumina 
soarelui, Taita o pieptănă și îi împleti cosițele ude. Ea se ocupă 
de noua lui barbă ţepoasă. Işi frecară dinţii cu rămurele verzi, 
apoi culeseră mănunchiuri de frunze aromate pe care le luară cu 
ei în tabăra de pe deal. Când ajunseră la adăpostul lor, Fenn 
pregăti focul, iar Taita presără frunzele în flăcări. Apoi șezură cu 
picioarele încrucișate și ţinându-se de mână, inhalând fumul 
care avea proprietatea să-i purifice și să îi stimuleze. Era prima 
oară când încercau să călătorească mental împreună prin 
spaţiu, însă transferul în planul astral se făcu lin. Legaţi în spirit, 
se ridicară deasupra lacului și plutiră peste pădurile care se 
întindeau în partea vestică. Descoperiră ţinutul Jarri acoperit de 


un nor gros: doar vârfurile Munţilor Lunii ieșeau din el, iar 
zăpada de pe ei sclipea auster. Craterul ascuns pe care se afla 
Grădina Norilor era prins în îmbrăţișarea lor de gheaţă. Coborâră 
spre vizuina vrăjitoarei însă pe măsură ce se apropiau, aerul 
devenea tulbure și apăsător, de parcă ar fi înotat prin fecale. 
Greutatea și densitatea lui le îngreuna trecerea. Lipiţi ca un 
singur spirit, se luptau cu influenţa lui paralizantă. In final, după 
un imens efort spiritual, reușiră să ajungă în încăperea verde din 
bârlogul vrăjitoarei. Coconul masiv al lui Eos era tot acolo unde-l 
văzuse Taita ultima oară, însă carapacea protectoare era acum 
complet formată, verde și netedă, cu luciri de diamant. Taita își 
atinsese țelul: reușise s-o facă pe Fenn să vadă adevărata formă 
a lui Eos și nu doar una dintre numeroasele ei întrupări. Acum, 
când va sosi momentul potrivit, vor putea să-și unească forțele 
și să se concentreze asupra ei. 

Plecară din Grădina Norilor, planând deasupra munţilor, 
deasupra pădurilor și a lacurilor și se întoarseră în forma lor 
fizică. Taita o ţinea încă de mână. Când își reveni, se uită la ea 
cu Ochiul Interior. Aura ei fierbea ca metalul topit ce curge din 
cuptor, încinsă de teamă și de furie. 

— Chestia aia! zise Fenn prinzându-se de el. O, Taita, era 
îngrozitoare, depășea cu mult felul în care mi-o imaginam eu. 
Acea carapace părea să conţină tot răul și toate nenorocirile din 
univers. 

Fenn se albise la faţă și tremura. 

— Ai văzut cine este dușmanul nostru. Acum trebuie să te 
întărești, dragostea mea, îi spuse el. Trebuie să-ţi aduni toate 
forțele și tot curajul de care ești capabilă. Am nevoie de tine, 
zise el strângând-o la piept. Nu pot s-o înving fără tine. 

Trăsăturile lui Fenn exprimară hotărâre nestrămutată. 

— Nu te voi dezamăgi, Taita. 

— Nici nu mi-am imaginat că o vei face. 

În următoarele zile, se folosi de toată priceperea sa în artele 
ezoterice ca să-i întărească puterile spirituale care i se 
zdruncinaseră la vederea lui Eos. 

— Mâine-seară va fi lună plină, cea mai favorabilă fază din tot 
ciclul ei. Suntem pregătiţi și a sosit momentul să acţionăm. 

Însă Taita fu trezit a doua zi de dimineaţă de gemetele și 
suspinele lui Fenn. O mângâie pe faţă și îi șopti la ureche: 

— Trezește-te, draga mea. E doar un vis. Sunt aici, lângă tine. 


— la-mă în braţe, Taita. Am avut un vis înfiorător. Am visat că 
Eos m-a lovit cu magia ei. Își înfigea pumnalul în burta mea. lar 
lama se încingea din ce în ce mai tare. O, încă mai simt durerea, 
zise ea gemând. Nu a fost un vis. Este adevărat. Sunt rănită, iar 
durerea este cumplită. 

Taita simţi că-i sare inima din piept. 

— Stai să-ţi pipăi abdomenul, zise el și, împingând-o încet pe 
spate, trase pătura în jos până în dreptul genunchilor și își așeză 
mâna pe abdomenul ei alb și plat. 

— Durerea nu e tot, Taita, șopti ea. Rana pe care mi-a făcut-o 
sângerează. 

— Sângerează? Unde este rana? 

— Aici! zise ea desfăcându-și coapsele și coborându-i mâna. 
Sângele curge din deschizătura dintre picioarele mele. 

— Nu ţi s-a mai întâmplat asta până acum? 

— Niciodată, răspunse ea. Acum este prima dată. 

— O, iubirea mea, zise el strângând-o tandru în braţe. Nu este 
ceea ce crezi tu. Nu de la Eos vine. E un dar și o binecuvântare 
de la zeii Adevărului. Mă mir că nu ţi-a vorbit Imbali despre asta. 
Ai devenit femeie în adevăratul sens al cuvântului. 

— Nu înţeleg, Taita, zise ea încă înspăimântată. 

— Aceasta este sângerarea ta lunară, emblema feminităţii 
tale. 

Taita își dădu seama că asprimea călătoriei, greutăţile și 
lipsurile pe care le îndurase îi întârziaseră dezvoltarea normală. 

— Dar de unde vine această durere? 

— Durerea este atributul femeii. Este născută prin durere și 
prin durere naște viaţă. Așa este de când lumea și pământul. 

— Dar de ce acum? De ce sunt ţintuită pe rogojină când ai 
atât de multă nevoie de mine? se lamentă ea. 

— Fenn, trebuie să te bucuri de feminitatea ta. Zeii te-au 
înarmat. Prima sângerare lunară a unei virgine este cel mai 
puternic talisman din natură. Nici vrăjitoarea, nici toţi slujitorii 
Minciunii nu te mai pot învinge acum, când ai devenit femeie. 

Se ridicară de pe saltea, iar Taita îi arătă cum să 
împăturească o bucată de pânză umplută cu ierburi uscate care 
să absoarbă sângele scurs. Se spălară din nou și băură din apa 
lacului, însă nu se atinseră de mâncare. 

— Leul și leoaica vânează pe stomacul gol, îi spuse el. 


Apoi plecară din adăpost și se plimbară prin tabără. Oamenii îi 
priviră îngrijoraţi. Ceva din atitudinea și din expresiile lor le 
dădea de înțeles că avea să se petreacă un lucru de o 
importanţă colosală. Doar Meren veni să-i întâmpine. 

— Ai nevoie de ajutorul meu, magule? 

— Bunule Meren, mi-ai fost întotdeauna credincios, însă sunt 
limite pe care nu le poți trece. 

Meren se lăsă într-un genunchi în fața lui. 

— Atunci dă-mi binecuvântarea ta, te implor. 

Taita puse o mână pe capul lui și-i zise: 

— Te binecuvântez din toată inima, rosti el, apoi ieși 
împreună cu Fenn din tabără și coborâră dealul spre lac. 

Aerul era stătut și sufocant, iar întreg pământul părea 
încremenit. Niciun animal nu se mișca și nu striga. Nu zbura 
nicio pasăre. Cerul era de un albastru strălucitor, cu un norișor 
care plutea deasupra lacului. Sub privirile lui Taita, căpătă 
treptat forma unei gheare de pisică. 

— Chiar și din cocon, vrăjitoarea a simţit ce pericol 
reprezentăm pentru ea și vine spre noi, îi spuse el încet lui Fenn. 

Fenn se lipi și mai mult de el și continuară să meargă până 
când ajunseră pe stânca de deasupra lacului. De acolo priviră 
spre Pietrele Roșii - puternica barieră care zăgăzuia apele 
Nilului. 

— Oare există vreo forță a naturii sau a omului care să poată 
mișca din loc ceva de o asemenea mărime? se întrebă Fenn cu 
voce tare. 

— A fost ridicat prin forţa Minciunii. Să sperăm că poate fi 
doborâtă prin puterea Adevărului, îi răspunse el, apoi își 
întoarseră deodată ochii spre templul lui Eos. Ești gata? întrebă 
el, iar ea dădu afirmativ din cap. Atunci trebuie să o înfruntăm 
pe Eos chiar în templul ei. 

— Ce se va întâmpla dacă intrăm, magule? 

— Nu știu. Trebuie să fim pregătiţi pentru ce e mai rău. 

Taita mai privi o dată spre lac. Suprafaţa lui era netedă și 
lucioasă. Deasupra lui plutea norul în formă de gheară de pisică. 
Ținându-se de mână, pășiră pe poteca pietruită care ducea la 
acoperișul sub formă de dom al templului. Numaidecât, aerul 
liniștit fu străbătut de un curent ușor. Simţiră boarea rece pe 
obraji, ca degetele unui mort. Venea dinspre lac, zgâriind 
suprafața lină a apei, apoi dispăru din nou. Continuară să urce. 


Când ajunseră la jumătatea drumului spre creastă, vântul se 
simţi din nou. Șuierând încetișor, împrăștie norișorul de pe cer și 
umplu suprafaţa lacului de valuri întunecate. 

Sunetul vântului crescu în intensitatea. Apoi se năpusti asupra 
lor. Scârţâi când le sfâșie veșmintele și-i răvăși barba lui Taita. 
Se clătinară, sprijinindu-se unul de celălalt ca să nu-și piardă 
echilibrul. Suprafaţa lacului era acum acoperită de valuri 
înspumate. Copacii de pe mal se aplecau dintr-o parte într-alta, 
cu crengile lovindu-se una de alta. Inaintară cu greu, până când, 
în cele din urmă, ajunseră în faţa ușilor templului, care erau larg 
deschise, una din ele atârnând din balamale, cealaltă 
hâțânându-se dintr-o parte în alta. Pe neașteptate, vântul se 
năpusti asupra lor și îi izbi cu atâta forță, încât îi trânti la 
pământ pe amândoi. 

Taita își duse mâna la gât și strânse în palmă Talismanul lui 
Lostris, care încă mai atârna de lanţul de aur. Fenn prinse în 
mână pepita de aur din talismanului lui Taita. Apoi, cu mâna 
liberă, Taita scoase din punga de la brâu cosiţa lui Eos. O ridică 
sus, iar pământul se mișcă sub el, cutremurându-se cu atâta 
forță, încât una din ușile închise fu smulsă din balamale și 
trântită la picioarele lor. Trecură peste ea și intrară în porticul 
circular al templului. Aici aerul era dens și otrăvit din cauza 
răului. Era greu de înaintat prin el, de parcă ar fi pășit prin 
noroiul unei mlaștini adânci. Taita o luă pe Fenn de mână ca să 
nu cadă și o ghidă spre coridorul care ducea către celălalt capăt 
al templului. Ajunseră în cele din urmă în faţa ușii în formă de 
floare, cu canaturile decorate cu bucăţi de fildeș lustruit, malahit 
și ochi de tigru. Ușa din piele de crocodil era închisă. Atinse 
centrul ei cu părul împletit al lui Eos. Ușa se deschise încet, iar 
balamalele scârțăiră. 

Splendoarea din interior rămăsese neschimbată; emblemele 
din pentagrama uriașă făcută din marmură și pietre 
semiprețioase străluceau. Dar ochii lor erau atrași de scutul de 
fildeș din centru. Raza soarelui care intra prin deschizătura din 
acoperiș se muta încet, dar inexorabil, spre inima pentagramei. 
Se apropia miezul zilei. 

Vântul gemea și se tânguia în jurul pereţilor exteriori ai 
templului, scuturând acoperișul de stuf și bârnele de lemn care-l 
susțineau. Rămaseră pironiţi locului, privind raza de soare. Când 
intra în cercul de fildeș, puterea Minciunii avea să atingă punctul 


culminant. Dinspre gaura din acoperiș veni o adiere rece. În 
aerul din jurul lor, sâsâi ca o cobră și fâlfâi ca aripile liliecilor și 
ale vulturilor. Raza de lumină atinse cercul de fildeș. Sanctuarul 
se umplu de o lumină albă orbitoare, însă ei nu se feriră de ea și 
nu-și acoperiră ochii. Se concentrau asupra înfiorătorului semn 
spiritual al lui Eos care își făcu apariţia în centrul discului de 
fildeș. Când putoarea vrăjitoarei invadă camera, Taita păși în 
față, ţinând în mâna întinsă cosiţa din părul ei. 

— Tashkalon! strigă el aruncând șuviţa de păr în cercul de 
fildeș. Ascartow! Silondela! 

Întorcea cuvintele de putere ale lui Eos împotriva ei înseși. 
Vântul se opri brusc, iar peste templu se lăsă o tăcere ca de 
gheaţă. ; 

Fenn veni lângă Taita și își ridică marginile tunicii. Işi trase 
tamponul de în dintre picioare și îl aruncă peste cosiţa lui Eos, în 
cercul de fildeș. 

— Tashkalon! Ascartow! Silondela! repetă ea, cu voce clară și 
dulce. 

Templul se clătină din temelie, iar dinspre pământ se înălţă 
un vuiet puternic. O parte din zidul din față se aplecă înainte, 
apoi se prăbuși într-o grămadă de pietriș și mortar. In spatele lor 
trosni o bârnă, apoi se prăbuși peste porticul exterior, ducând cu 
ea și o mare parte din acoperișul de stuf putrezit. Cu un vuiet ca 
de tunet, podeaua templului se căscă sub ei. O crăpătură 
adâncă străbătu pentagrama chiar prin centrul ei, sfâșiind cercul 
de fildeș și trecând prin podeaua dintre ei, separându-i unul de 
celălalt. Crăpătura din podea nu avea fund. Părea să coboare 
până în măruntaiele pământului. 

— Taita! strigă Fenn. 

Erau separați, iar Fenn simți cum puterea pe care și-o trăsese 
din el păleşte ca flacăra unei lămpi căreia i se termină uleiul. 
Bătu din picioare marginea crăpăturii, care păru că vrea s-o 
absoarbă cu voracitate. 

— Taita, cad! Salvează-mă! 

încercă să se depărteze de marginea crăpăturii, dând din 
mâini și arcuindu-și spatele, când se simţi trasă spre ea. Taita 
nu își dăduse seama de adevărata putere a forțelor astrale pe 
care le poseda. Sări peste puţul dintre ei și ateriză lângă ea. O 
prinse chiar înainte de a se prăbuși în abis, o luă în braţe și fugi 
cu ea spre ușa în formă de floare. O ţinea lipită de piept și îi 


transfera energia pe care i-o furase Eos. leși din sanctuarul 
interior și alergă prin portic, îndreptându-se spre ieșire. O bârnă 
groasă se prăbuși chiar în faţa lor, foarte aproape de ei. Sări 
peste ea și continuă să fugă. Era ca și cum s-ar fi aflat pe 
puntea unei corăbii în timpul unui uragan. În jurul lui se 
deschiseră în podea și alte fisuri. Sări sprinten peste ele. 
Pământul se cutremura. Din peretele exterior se mai prăbuși o 
bucată, transformându-se într-o grămadă de moloz, însă Taita 
sări peste ea și ieși la lumină. Însă furia elementelor primordiale 
ale haosului nu se opri. Ținându-și cu greu echilibrul pe 
pământul care se cutremura, Taita se uită în jur înmărmurit. 
Lacul dispăruse. In locul undelor albastre se afla acum o cuvă 
goală, în mâlul căreia se zbăteau bancuri de pești, se zvârcoleau 
crocodili, și hipopotami mătăhăloși încercau să rămână în 
picioare. Bariera de rocă roșie ieșea și mai bine în evidenţă, iar 
măreţia ei întrecea orice imaginaţie. 

_ Pe neașteptate, cutremurul încetă și o liniște stranie îi urmă. 
Intreaga creaţie părea încremenită. Nu se mișca și nu se auzea 
nimic. Taita o așeză pe Fenn în picioare, însă fata rămase 
încleștată de el în timp ce privea spre albia uscată a lacului. 

— Ce se întâmplă cu lumea? suspină ea printre buzele palide 
și uscate. 

— A avut loc un cutremur de proporții cataclismice. 

— Îi mulţumesc lui Hathor că s-a terminat. 

— Nu s-a terminat. Acelea au fost doar primele zgâlţăieli. 
Acum este calmul dinainte de a se dezlănţțui cu toată forţa. 

— Ce s-a întâmplat cu apa din lac? 

— A fost înghițită de crăpăturile care s-au căscat în pământ, îi 
spuse el, apoi ridică o mână. Ascultă! Se aude un freamăt ca un 
vânt puternic. Se întorc apele! zise el arătând spre albia goală. 

In faţa lor crescu un munte albastru de apă, tivit cu spumă pe 
margini. Se așternea pe pământ cu o putere enormă și 
implacabilă. Una după alta, cuceri insulele exterioare și avansă 
înălțându-se spre cer când se apropia de mal. Era încă la câteva 
leghe distanță, însă coama valului părea să treacă peste stânca 
pe care se aflau ei. 

— O să ne măture de aici! O să ne înecăm! Trebuie să plecăm 
de aici! 

— Nu avem unde să ne ducem, îi spuse Taita. Ține-te bine pe 
picioare aici lângă mine. 


Fenn îl simţi aruncând asupra lor o vrajă de protecţie și i se 
alătură imediat, unindu-și forțele psihice cu ale lui. 

Pământul se cutremură din nou, cu atâta sălbăticie, încât îi 
aruncă în genunchi, însă se ţinură bine unul de celălalt privind 
valul care se apropia de ei. Se auzi un sunet de parcă s-ar fi 
prăbușit cerul pe pământ, atât de puternic, încât îi asurzi. 
Muntele de stâncă roșie crăpă de la bază, până în vârf. Valul 
uriaș se ridică mult deasupra barierei și aruncă spre ea o mare 
de spumă. Puternicul pilon de stâncă dispăru sub val. Apoi se 
auzi un vuiet în momentul în care fragmentele de rocă roșie se 
rostogoliră unele peste altele și fură duse de forţa valului în 
albia goală a Nilului. Erau măturate de-a lungul albiei râului de 
parcă ar fi fost niște pietricele. Apele se prăvăliră prin crăpătura 
dintre stânci într-un nestăvilit șuvoi verde. Albia râului nu era 
nici suficient de adâncă, nici suficient de largă încât să poată să 
țină în ea o asemenea cantitate, așa că apele se revărsară peste 
maluri și ajunseră până la cele mai înalte crengi ale copacilor de 
pe fiecare mal. Copacii fură smulși din rădăcini, împinși în jos și 
purtaţi în aval de parcă ar fi fost niște surcele. Dinspre căldarea 
care clocotea se înălţau spre cer nori de vapori de apă, prinzând 
în ei lumina soarelui și formând minunate curcubeie care se 
arcuiau peste râu. Coama valului se înălță spre locul unde 
stăteau ei ghemuiţi lângă ruinele templului. Părea că-i va înghiţi 
și pe ei și-i va trage în jos, însă forţa lui scăzu în intensitate până 
să ajungă la ei. Cu forța care-i mai rămăsese, valul spălă pereții 
sfărâmați ai templului și le ajunse până la genunchi înainte de a 
se retrage. Se ţinură de mâini și își adunară toate puterile. Deși 
apele îi traseră cu ele, unindu-și forțele, reușiră să se salveze. 

Incet, elementele naturii își recăpătară calmul, tremurul 
pământului încetă, iar apele se liniștiră. Doar Nilul se năpustea 
cu forță prin albia sa în jos spre Egipt, verde, întins și învolburat. 

— Râul a renăscut, șopti Fenn, ca și tine, magule! Nilul e 
reînnoit și întinerit. 

Păreau că nu se mai satură să admire spectacolul de la 
picioarele lor. Rămaseră ore în șir privind în jos cu uimire și cu 
groază. Apoi, pe neașteptate, Fenn se roti în cercul braţelor lui și 
privi spre vest. Tresări atât de violent, încât Taita se sperie. 

— Ce este, Fenn? 

— Privește! strigă ea cuprinsă de panică. Ținutul Jarri este 
mistuit de flăcări! 


La orizont se ridicau nori grei de fum, fierbând spre cer, 
cenușii și ameninţători, acoperind treptat soarele și aruncând 
întreg pământul într-o umbră sumbră. 

— Ce se întâmplă, Taita? Ce se petrece în ţinutul vrăjitoarei? 

— Nu-mi dau seama, recunoscu Taita. Ceea ce se întâmplă 
este prea grandios pentru a fi explicat de raţiunea sau de 
credinţa cuiva. 

— Oare am putea privi peste ţinutul Jarri încă o dată, ca să 
putem aprecia cauza și consecinţele acestui holocaust? 

— Trebuie să facem acest lucru imediat, încuviinţă el. Hai să 
ne pregătim. 

Se așezară pe versantul golaș de deasupra râului tumultuos, 
se luară de mâini și își uniră forțele psihice. Plutiră în înaltul 
cerului, deasupra norului negru și deasupra pământului de sub 
el. Privind în jos, își dădură seama că regatul Jarri era în ruină: 
satele ardeau, iar câmpurile erau devastate de fumul otrăvitor și 
de cenușa care cădea din înaltul cerului. Văzură oameni fugind 
cu părul și cu hainele în flăcări. Auziră femei tânguindu-se și 
copii plângând în ghearele morții. Se apropiară de Munţii Lunii și 
văzură că vulcanii erupseseră. Din craterele care îi separaseră 
curgeau râuri de magmă înfiorătoare. Unul se prelinse în jos 
spre citadela oligarhilor, acoperind-o cu lavă de parcă nici n-ai fi 
zis că existase vreodată acolo. În mijlocul acestor distrugeri, 
doar Grădina Norilor rămase intactă. Apoi văzură cum se clatină 
piscurile care o străjuiau. In timp ce priveau, avu loc o altă 
erupție vulcanică și spulberă jumătate de munte. Bucăţi mari de 
pietre negre fură aruncate spre cer. Grădina Norilor fu complet 
acoperită, în locul unde se aflase, un alt crater scuipă în sus 
râuri de lavă. 

— Vrăjitoarea! Ce s-a întâmplat cu ea? 

Taita o trase chiar în inima conului vulcanic. Fiinţele lor 
astrale erau imune la temperaturile înalte care ar fi mistuit pe 
dată învelișul lor de carne și oase. Se afundară în coridoarele 
sălașului lui Eos, pe care Taita și-l amintea atât de bine, până 
când ajunseră la camera în care zăcea coconul ei. Pereţii verzi 
de malahit străluceau deja, iar plăcile săreau și se spărgeau din 
cauza căldurii. Din carapace se ridicau fuioare de fum. Suprafaţa 
strălucitoare începu să supureze un lichid galben, care sfârâia și 
fierbea ca și cum ar fi fost pus la gătit. Duhoarea era de 
nesuportat. Apoi carapacea izbucni în flăcări și arse până se 


transformă în cenușă. Ce mai rămăsese din lichidul otrăvit se 
evaporă, lăsând o pată neagră pe podeaua cu dale de malahit. 
Acoperișul cavernei se crăpă, iar prin el intrară șuvoaie de lavă 
care inundară camera vrăjitoarei. 

Taita și Fenn se retraseră și se ridicară deasupra muntelui. 
Dedesubt, distrugerea era completă. Tara Jarri fusese ștearsă de 
pe suprafaţa pământului și dispăruse sub lavă și sub cenușă. 
Când se întoarseră din nou în forma lor materială, la început 
fură prea marcați de ceea ce văzuseră ca să mai poată vorbi sau 
să se miște. Încă ţinându-se de mână, se uitară lung unul la 
celălalt. Apoi ochii lui Fenn se umplură de lacrimi și începu să 
plângă în tăcere. 

— Acum s-a terminat, o liniști Taita. 

— Eos a murit? îl întrebă Fenn cu voce rugătoare. Spune-mi 
că n-a fost doar o iluzie. Te rog, Taita, spune-mi că ceea ce am 
văzut este adevărul adevărat. 

— Este adevărul adevărat. A murit în singurul fel în care putea 
să moară: consumată de flăcările vulcanului din care a răsărit. 

Fenn se târî până la el în poală și îl luă de gât. Acum când 
pericolul trecuse, puterea ei se evaporase. Era din nou un copil 
speriat. Petrecură restul zilei pe mal, privind în jos, spre apele 
Nilului. Apoi, când soarele apuse în spatele coloanei de fum și a 
norilor de praf care încă umpleau jumătate din cer în partea de 
vest, Taita se ridică în picioare și o purtă în braţe pe cărarea ce 
ducea spre sat. 

Oamenii îi văzură venind și le ieșiră în întâmpinare, cu copiii și 
femeile cântând și strigând de fericire. Meren se desprinse din 
mulțime, pentru a fi primul care le urează bun venit. Taita o lăsă 
jos pe Fenn și își deschise larg braţele. 

— Magule! Ne-am temut pentru vieţile voastre, strigă Meren 
de la cincizeci de pași distanţă. Ar fi trebuit să am mai multă 
încredere în tine. Ar fi trebuit să știu că magia ta va învinge. 
Nilul curge din nou! exclamă el strângându-l pe Taita în braţe. Ai 
readus la viaţă Nilul și ţinutul natal. Niciunul dintre noi, zise el 
întinzând celălalt braţ și trăgând-o pe Fenn spre el, nu va 
înţelege vreodată miracolul pe care l-aţi făcut, însă ceea ce știu 
sigur este că o sută de generaţii de egipteni vă vor mulțumi. 

Apoi fură înconjurați de mulţimea exuberantă care-i duse 
până în vârful dealului. Cântecele și râsetele, dansul și veselia 
ținură până dimineața. 


+ Capitolul 86 


Abia după câteva săptămâni de curs în aval, apele Nilului se 
retraseră în matca lor. Chiar și atunci apa curgea în vârtejuri, 
cărând cu ea bucăţi mari de stâncă roșie. Dinspre râu se auzea 
un sunet de parcă un uriaș și-ar fi scrâșnit dinţii de furie. Taita 
ordonă să fie cărate corăbiile pe malul râului și să fie asamblate. 

— Dacă nu ne-ai fi convins să le urcăm pe deal, ar fi fost 
zdrobite, recunoscu Meren. Atunci m-am contrazis cu tine, iar 
acum îţi cer iertare și înțelegere pentru felul în care m-am 
purtat, magule. 

— Ți-o dau cu prisosinţă, zâmbi Taita. Însă adevărul este că 
de-a lungul anilor m-am obișnuit să te văd îndărătnic ca un cal 
neîmblânzit, ori de câte ori îţi dau un sfat. 

De îndată ce vasele fură asamblate pe malul râului, părăsiră 
vechiul sat al lui Kalulu și coborâră de pe deal pe malul apei. 
Acolo așteptară până când Nilul scăzu până la un nivel la care 
puteau naviga în siguranţă. Starea de spirit din tabără era în 
continuare foarte bună. Faptul că știau că nu-i mai urmărea 
armata jarrienilor și că nu trebuiau să se mai teamă de influenţa 
malefică a lui Eos reprezenta o sursă de continuă fericire pentru 
toată lumea. Se bucurau că aveau să înceapă ultima parte a 
călătoriei spre ţinutul natal pe care-l iubeau atât de mult și de 
care le fusese atât de dor. 

O femelă hipopotam din turmele care trăiau în preajma lacului 
Nalubaale se aventură prea mult în gura proaspăt deschisă a 
Nilului și fu prinsă de curent. În ciuda puterii ei, fu măturată de 
ape și prinsă în vârtejuri. Corpul ei fu sfâșiat și zdrobit de stânci. 
Rănită mortal, se trase spre mal, nu departe de tabără. Cincizeci 
de bărbaţi înarmaţi cu sulițe și topoare se repeziră la ea, iar 
animalul muribund nu se mai putu apăra. 

După ce o omorâră, o tranșară pe loc. În acea seară, bucăţi 
din carnea sa învelită în grăsimea albă și lucioasă de pe 
abdomen sfârâiră pe cincizeci de focuri separate și din nou 
oamenii petrecură și dansară până în zori. Deși se ghiftuiseră cu 
toţii, tot le mai rămăsese o cantitate însemnată de carne pentru 
a fi sărată și uscată - avea să-i mai hrănească vreme de câteva 
săptămâni. În plus, râul gemea de somni: dezorientaţi de furia 
apelor, se lăsau ușor prinși cu harponul de pe mal, unii dintre ei 
depășind greutatea unui om în toată firea. Încă mai aveau 
câteva tone de mei luate din grânarele din Jarri, așa că Taita 


aprobă ca o parte să fie pusă la fermentat pentru a produce 
bere. Când râul ajunse la un nivel care le permitea să 
navigheze, oamenii erau înzdrăveniţi, odihniţi și dornici să 
pornească din nou la drum. Lui Hilto aproape i se vindecase 
rana și putea să-și ocupe locul la galere. 

Nilul se schimbase mult faţă de cum arăta când se duceau 
spre ţinutul Jarri: fiecare cotitură, fiecare recif îi lua prin 
surprindere, așa că Taita consideră că e prea riscant să 
navigheze pe timpul nopţii. Seara traseră la mal și își făcură un 
adăpost pe care-l protejară cu un gard de mărăcini. După o zi 
întreagă de stat închiși pe puntea îngustă, caii fură lăsaţi să 
pască în voie până când se înnoptă. Meren luă cu el la 
vânătoare o ceată de bărbaţi, ca să aducă ce vânat se găsea în 
zonă. De îndată ce se lăsă întunericul, oamenii și caii se 
adăpostiră între baricadele care protejau tabăra: leii răgeau și 
leoparzii scânceau în jurul gardului de mărăcini, atrași de 
mirosul cailor și de cel al cărnii de vânat. 

Cu atâţia oameni și cu atâtea animale care trebuiau ţinute la 
adăpost, tabăra era aglomerată. Cu toate acestea, datorită 
respectului și dragostei pe care le nutreau faţă de ei, Taita și 
Fenn aveau întotdeauna un loc retras doar pentru ei. Când 
rămâneau singuri, conversațiile lor se întorceau spre ţinuturile 
natale. Deși în cealaltă viaţă Fenn purtase pe cap dubla coroană 
a Regatului de Jos și a celui de Sud, tot ce știa despre Egipt era 
din spusele lui Taita. Asculta cu nesat fiecare detaliu despre 
ținut, despre locuitorii lui, despre obiceiurile și arta lor, despre 
religia lor. Voia, în mod deosebit, să știe despre copiii pe care-i 
avusese cu mult timp în urmă și despre urmașii acestora, care 
stăpâneau acum Egiptul. 

— Povestește-mi despre faraonul Nefer Seti. 

— Ştii deja totul despre el, protestă Taita. 

— Mai spune-mi o dată, insistă ea. Aștept cu nerăbdare ziua 
când îl voi vedea. Crezi că va ști că i-am fost odinioară bunică? 

— M-ar mira să știe. Ai mai puţin de jumătate din vârsta lui și 
ești atât de tânără și de frumoasă, încât s-ar putea chiar să se 
îndrăgostească de tine, o necăji el. A 

— Așa ceva nu se poate! răspunse ea ferm. Intâi de toate, ar 
fi un incest, însă, lucru și mai important, eu îţi aparţin ţie. 

— Chiar așa, Fenn? Chiar îmi aparţii? 

Fenn făcu ochii mari de uimire. 


— Pentru un mag și un învăţat, uneori ești tare greu de cap. 
Bineînțeles că-ţi aparțin. Doar ţi-am promis acest lucru în 
cealaltă viaţă. Tu însuţi mi-ai spus asta. 

— Ce știi tu despre incest? schimbă el subiectul. Cine ţi-a 
vorbit despre asta? 

— Imbali, răspunse ea. Ea îmi spune lucruri despre care tu nu 
vrei să îmi vorbești. 

— Și ce ţi-a spus în legătură cu acest subiect? 

— Incest este atunci când doi oameni de același sânge se 
coţăie, răspunse ea liniștită. 

Lui Taita i se tăie respiraţia când auzi cuvântul acesta frust 
rostit de buzele ei inocente. 

— Se coţăie? întrebă el precaut. Cum adică? 

— Ştii bine ce înseamnă, Taita, zise ea exasperată. Noi doi ne 
coțăim tot timpul. 

Din nou își ţinu respiraţia, apoi întrebă: 

— Și cum facem noi asta? 

— Ştii foarte bine cum. Ne ţinem de mână și ne sărutăm. Așa 
se coţăie oamenii. 

Taita respiră ușurat, însă în acel moment Fenn își dădu seama 
că îi ascundea ceva. 

— Ei bine, asta fac, nu? 

— Așa cred sau, cel puţin, în mare parte asta fac. 

Acum devenise suspicioasă și rămase toată seara tăcută. 
Taita știa că de data aceasta nu o mai putea duce de nas. 

În seara următoare făcură tabăra deasupra unei cascade de 
care își aminteau de când mergeau în amonte. Pe atunci râul 
era aproape uscat, însă acum cascada era marcată de coloana 
înaltă de vapori de apă care se ridica deasupra pădurii. În timp 
ce un grup de oameni se ocupau de construirea zidului de 
apărare în jurul taberei, Taita și Fenn încălecară pe Năluca și pe 
Vârtej și o luară pe un drum de-a lungul malului râului, unde se 
vedeau urme de copite de bivoli și de elefanţi, precum și 
grămezi de bălegar. Aveau arcul pregătit și înaintau cu grijă, 
așteptându-se ca la fiecare cotitură a drumului să dea peste un 
animal. Totuși, deși auziră elefanții sunând din trompe și crengi 
de copaci rupându-se în apropierea lor, ajunseră în vârful 
cascadei fără să îi vadă. Legară caii să pască, iar ei își 
continuară restul drumului pe jos. Taita își aduse aminte de 
acest râu pe vremea când era doar un firișor prin pasajul 


stâncos. Acum apele erau neliniștite și înspumate, sărind de pe 
o creastă pe alta în timp ce curgeau pe albia râului în jos. In faţa 
lor, cascada nevăzută vuia și le arunca picături de apă pe faţă. 
Când ajunseră în vârful cascadei principale, observară că Nilul 
fusese comprimat de la o lăţime de șaizeci, la doar șase metri. 
Sub ei, torentul trecea prin arcadele minunatelor curcubeie care 
se înălţau deasupra cheilor înspumate. 

— Aceasta este ultima cascadă până ajungem la cataractele 
din Egipt, zise el. Ultima barieră în calea noastră. 

Apoi rămase privind fermecat spectacolul. Și Fenn părea la fel 
de fascinată, însă de fapt era adâncită în gânduri. Se sprijinea 
de Taita zâmbind cu jumătate de gură și cu o privire 
melancolică. Când vorbi în cele din urmă, scoase un suspin ușor 
care aproape că fu înghiţit de vuietul apei. 

— leri am vorbit cu Imbali din nou despre cum se coţăie 
oamenii, îi zise ea privindu-l fix. Mi-a spus totul despre cum fac 
asta. Am văzut caii și câinii făcând asta, însă nu mi-am imaginat 
că și oamenii fac la fel. 

Taita nu știu ce răspuns să-i dea, așa că zise: 

— Acum trebuie să coborâm. Se înserează și nu e bine să ne 
prindă noaptea pe drum, când ies la vânătoare leii și alte fiare 
sălbatice. O să discutăm despre asta mai târziu. 

Înșeuară caii și porniră înapoi spre tabără. De obicei, 
gândurile le veneau unul după altul, gândurile li se legau unul 
de celălalt. Însă acum niciunul nu avea nimic de spus, așa că 
merseră în tăcere de-a lungul urmelor de animale. De câte ori se 
uita la ea pe furiș, pe faţa lui Fenn apărea un zâmbet. Când 
ajunseră în tabără, femeile făceau mâncare, iar bărbaţii stăteau 
în pâlcuri pe lângă foc, beau bere și își odihneau oasele după o 
zi întreagă de tras la vâsle. 

Când descălecau, Meren veni repede la ei și le spuse: 

— Eram pe punctul de a trimite o ceată de călăreţi după voi. 

— Am cercetat drumul, îi puse Taita, descălecând și dând 
calul unui rândaș. Mâine va trebui să desfacem corăbiile și să le 
cărăm în jurul cascadelor. Drumul este abrupt și ne așteaptă o 
perioadă grea. 

— l-am chemat pe toţi căpitanii să discutăm chiar această 
problemă. Te așteptam și pe tine să te întorci în tabără. 

— Mă duc să-ţi aduc cina, îi spuse Fenn lui Taita, apoi dispăru 
între femeile care roboteau în jurul focurilor. 


Taita se așeză la locul său pe care-l ocupa în cadrul 
consiliului. Instituise aceste întruniri nu numai ca să discute 
problemele grave, ci și ca să le ofere oamenilor șansa de a da 
glas eventualelor nemulțumiri. Totodată, mai funcţiona și ca o 
curte de justiţie și disciplină pentru cei care se făcuseră vinovați 
de ceva. Inainte de începerea consiliului, Fenn îi aduse un bol cu 
tocană și un pahar cu bere. 

Când plecă, Fenn îi șopti: 

— O să ţin lampa aprinsă și o să te aștept. Avem multe de 
vorbit. 

Intrigat de spusele lui Fenn, Taita se grăbi să termine cât mai 
repede întrunirea. De îndată ce stabiliră felul în care urmau să 
fie transportate bărcile, îi lăsă pe Meren și pe Tinat să se ocupe 
de lucrurile mai puţin importante. Când trecu pe lângă femeile 
de lângă foc, acestea îi urară noapte bună, apoi râseră între ele 
de parcă ar fi știut niște lucruri ciudate despre el. Meren 
așezase coliba lor în capătul gardului care înconjura tabăra, la 
adăpostul unui paravan de stuf. Când intră prin ușa joasă a 
colibei, Taita văzu că într-adevăr Fenn lăsase lampa aprinsă, că 
se băgase deja sub pătura de blană, însă era trează. Se ridică în 
capul oaselor, iar pătura îi căzu dezvelind-o până la brâu. Sânii 
ei străluciră la lumina lămpii. De când avusese prima sângerare 
lunară, deveniseră mai plini și mai bine conturaţi. Sfârcurile îi 
ieșeau vesele în afară, iar areolele căpătaseră culoarea roz- 
închis. 

— Ai venit mai repede decât mă așteptam, zise ea blând. Dă- 
ţi tunica jos și arunc-o într-un colț. O voi spăla mâine. Acum vino 
lângă mine. 

Taita se aplecă să sufle în lampă, însă Fenn îl opri. 

— Nu, las-o să ardă. Vreau să te văd. 

Taita veni și se întinse pe rogojină lângă ea. Ea rămase însă 
ridicată și se aplecă spre el să-i cerceteze fața. 

— Vrei să-mi spui ceva, încercă el să-i ușureze munca. 

— Eşti atât de frumos! șopti ea și îi dezveli fruntea cu 
degetele. Câteodată, când mă uit la tine, sunt atât de fericită, 
încât îmi vine să plâng. Iși trecu degetele peste sprâncenele lui, 
apoi peste buze. Ești perfect! 

— Este un secret? 

— O parte, da, zise ea, trecându-și degetele peste gâtul și 
pieptul lui. 


Apoi, pe neașteptate, îi prinse sfârcul între degete și îl ciupi. 
Râse cu poftă când strigă de durere. 

— N-ai prea mult acolo, lordul meu. Eu, pe de altă parte, zise 
ea apucându-și în mână unul din sâni, am pentru amândoi. 

Observară amândoi diferenţa, apoi Fenn continuă: 

— İn această seară am văzut-o pe Revi alăptându-și copilul 
când stăteam în jurul focului. E ca un porcușor lacom. Revi zice 
că are o senzaţie plăcută când copilul suge. Se duse lângă el 
oferindu-i sânul și apropiindu-i-l de buze. Vrei să ne imaginăm 
că tu ești copilul meu? Vreau să știu cum e. 

Acum fu rândul ei să ţipe. 

— A, a! Nu mi-am imaginat niciodată că așa este. Simt că mi 
se strânge ceva în burtă. Rămase tăcută un timp, apoi chicoti 
gutural: O! Uite că jucăria ta s-a trezit. 

Fenn se întinse și îl prinse în mână. Degetele ei deveniseră în 
timp mult mai pricepute. 

— N-am încetat să mă gândesc la el de când am vorbit cu 
Imbali în această seară, în timp ce tu erai la consiliu. Ştii ce mi-a 
zis? 

Taita avea încă gura ocupată, așa că mormăi un răspuns. 
Fenn îi împinse capul de la pieptul ei. 

— N-o să-ţi vină să crezi ce mi-a spus. 

— Acesta este secretul pe care aveai să mi-l spui? întrebă el 
zâmbind. 

— Da. 

— Atunci spune-mi-l. Sunt numai ochi și urechi. 

— E atât de urât! Trebuie să ţi-l spun în șoaptă. 

Işi așeză mâinile căuș în jurul urechii sale, însă nu se putu 
abţine și izbucni în râs. 

— Nu e posibil, nu-i așa? întrebă ea. Uită-te și tu cât de mare 
este jucăria noastră. N-ar avea cum să încapă. Sunt sigură că 
Imbali râdea de mine. 

Taita se gândi îndelung la întrebare, apoi răspunse precaut: 

— Există doar un singur mod de a afla, iar acesta este să-l 
punem la încercare. 

Băgă mâna sub pătură și-și trecu degetele peste abdomenul 
ei, apoi îi mângâie părul moale și cârlionțat de la bază. 

Se întoarse pe spate ca să se uite mai bine la mâna lui. 

— Uite că eu nu m-am gândit la astea. Ai dreptate, desigur. 
Imbali este prietena mea cea mai bună. Nu vreau să o acuz pe 


nedrept. Își desfăcu cuminte picioarele. Își deschise larg ochii și 
întrebă: Ce faci acolo jos? 

— Incerc să aflu dacă floarea ta este suficient de largă. 

— Floarea? Tu așa îi spui? Imbali i-a zis altfel. 

— Sunt sigur de asta, zise Taita. Totuși, dacă stăm să ne 
gândim, are forma unei flori. Dă-mi un deget și lasă-mă să-ți 
arăt. Acestea sunt petalele, iar aici este vârful unde se află 
stamina. 

Ca o botanistă ce era, acceptă descrierea fără să se 
împotrivească. 

— Și când te gândești că eu am crezut că e doar pentru a da 
apa afară din corp! zise ea, apoi tăcu din nou. În final se întinse 
pe spate și oftă ușor. Simt că m-am udat toată. Sângerez din 
nou? 

— Nu, nu sângerezi. 

Tăcerea se așternu din nou peste ei, iar după un timp, Fenn 
sugeră timid: 

— Nu crezi că ar trebui să facem asta nu cu degetul, ci cu 
jucăria ta? 

— Ai vrea să încercăm? 

— Da, cred că mi-ar plăcea foarte mult. Se ridică în șezut și se 
uită fascinată la penisul lui. Este imposibil, dar am impresia că 
și-a dublat dimensiunea. Mi-e un pic frică de el. S-ar putea să fie 
nevoie să faci niște vrăji ca să-l bagi în mine. 

Legătura dintre ei era atât de puternică, încât simţea 
senzațiile pe care le avea ea, de parcă ar fi fost ale lui. Citindu-i 
aura, putea să-i anticipeze orice dorinţă, înainte de a deveni 
conștientă de ea. O luă cu binișorul, nici prea încet, nici prea 
repede. Când își dădu seama că n-o să-i facă rău și că n-o s-o 
doară, se relaxă, lăsându-l să o conducă. Cu toată priceperea pe 
care o acumulase la Grădina Norilor, se purtă cu trupul ei de 
parcă ar fi cântat la un instrument muzical foarte sensibil. De 
câteva ori o aduse aproape de orgasm, apoi o depărta, până 
când știu că era momentul potrivit și că era pregătită. Amândoi 
pluteau din ce în ce mai sus. În cele din urmă, Fenn ţipă când 
reveni pe pământ. 

— O, salvează-mă Isis! Mor. Ajută-mă, Hathor! Ajută-mă! 

Vocea lui Taita se împleti cu a sa, iar strigătul lui fu la fel de 
sălbatic și de nestăpânit. 


Meren le auzi strigătele și sări în picioare, scăpând din mână 
urciorul de bere. Conţinutul acestuia se vărsă peste foc, ridicând 
un nor de cenușă și de fum. Își înșfacă sabia din teacă și, cu o 
faţă războinică, alergă spre coliba lui Taita. Nakonto se dovedi la 
fel de iute: alergă în urma lui Meren cu câte o suliță în fiecare 
mână. Înainte de a străbate jumătatea distanţei, Sidudu și 
Imbali se puseră în calea lor. 

— Daţi-vă la o parte! le strigă Meren. Au necazuri. Trebuie să 
ajungem la ei. 

— Dă-te tu la o parte, Meren Cambyses! îi zise Sidudu 
lovindu-l cu pumnișorii ei mici în piept. N-au nevoie de ajutorul 
vostru. N-o să-ţi mulțumească niciunul din ei. 

— Nakonto, shilluk ignorant! ţipă Imbali la bărbatul ei. Aruncă 
sulițele din mână! Chiar n-ai învăţat nimic din această viață 
stupidă a ta? Nu-i deranja! 

Cei doi luptători se opriră dezorientaţi și se uitară la cele două 
femei care îi certau. Apoi se uitară unul la celălalt rușinați. 

— Sigur nu...? începu Meren. Nu, nu se poate ca magul și 
Fenn să... se opri el încurcat. 

— Ba se prea poate, îi răspunse Sidudu. Tocmai asta fac. 

Îl apucă ferm de mână și îl duse înapoi la foc. 

— O să-ţi dau niște bere. 

— Taita și Fenn? repetă el pierdut în gânduri. Cine s-ar fi 
gândit la așa ceva? 

— Toată lumea, în afară de tine, îi zise ea. Mi se pare că nu 
știi nimic despre femei și despre nevoile lor. 

Apoi, simțind că se supărase, puse o mână pe el și îl consolă 
zicându.-i: 

— O, însă știi absolut tot ce-i trebuie unui bărbat. Sunt sigură 
că ești cel mai mare expert din Egipt în această privință. 

Se liniști treptat, apoi se gândi la ce-i spusese. 

— Cred că ai dreptate, Sidudu, admise el în cele din urmă. Cu 
siguranţă că nu știu ce nevoi ai tu. Insă, dacă aș ști, ţi le-aș 
îndeplini din toată inima. 

— Știu că așa ai face, dragul meu Meren. Ai fost bun și blând 
cu mine. Știu cât de mult te-a costat faptul că te-ai abținut atât 
de mult. 

— Te iubesc, Sidudu! Te iubesc de când te-am văzut ieșind 
din pădure, cu maimutele fugind după tine. 


— Știu asta, zise ea apropiindu-se de el. Ți-am explicat. Ti-am 
spus cea mai mare parte dintre lucrurile care mi s-au întâmplat 
în Jarri, însă mai sunt și altele despre care n-am îndrăznit să-ţi 
spun. Acel monstru... Onka... a lăsat răni. 

— Oare se vor vindeca vreodată acele răni? întrebă el. Voi 
aștepta acel moment tot restul vieţii. 

— Nu va fi nevoie. Cu ajutorul tău, s-au vindecat frumos, fără 
să lase urme prea urâte. Apoi, cu capul plecat, îl întrebă: Poate 
că o să-mi dai voie să-mi aduc rogojina în coliba ta în această 
seară... 

— Nu avem nevoie de două rogojini, zise el, iar la lumina 
focului i se văzu chipul îmblânzit de un zâmbet larg. A mea e 
suficient de mare. Cu siguranţă că e loc și pentru trupușorul tău. 

Sări în picioare și o ridică și pe ea. După ce plecară de lângă 
foc, Imbali și Nakonto priviră în urma lor. 

— Ce copii! zise Imbali cu voce maternă și indulgentă. Nu mi- 
a fost ușor să îi fac să vadă ce se afla sub nasul lor, însă acum 
munca mea a dat roade. Amândoi în aceeași noapte! Sunt foarte 
mulţumită de mine însămi. 

— Nu-ţi bate tu capul cu alţii, pentru că ajungi să neglijezi ce 
se află sub nasul tău, femeie, îi zise Nakonto ferm. 

— A, m-am înșelat, nu mi-am terminat treaba, zise ea râzând. 
Vino cu mine, mare căpetenie a tribului shilluk. Vino să-ţi ascut 
sulița. O să dormi ca un prunc. Ca și mine, de altfel, zise ea, 
ridicându-se în picioare și râzând. 

t Capitolul 87 

Din vârful dealului spre râu cobora un drum pe care generaţii 
întregi de elefanţi îl parcurseseră, însă era îngust, așa că 
pierdură mult timp să-l lărgească pentru a putea ajunge pe 
malul râului, sub cascada Kabalega. In cele din urmă, relansară 
mica flotă și vâsliră până în mijlocul cursului de apă. Curentul 
era rapid și îi ducea spre nord, însă era și periculos. În cinci zile 
pierdură tot atâtea vase din cauza colţilor de stâncă de 
dedesubt. Se înecară trei oameni și șase cai. Când ajunseră în 
apele deschise ale lacului Semliki Nianzu, aproape toate bărcile 
erau zgăriate și lovite. Chiar și în scurtul timp de când Nilul 
începuse să curgă din nou, apele lui crescuseră foarte mult. Nu 
mai erau puţin adânci și tulburi, ci de un albastru strălucitor în 
lumina soarelui. Spre nord, peste întinderea de ape se zărea 
celălalt mal, vag conturat cu albastru, însă către vest nu se 


vedea nici urmă de pământ. De-a lungul malului erau sate noi, 
care nu fuseseră acolo ultima oară când trecuseră pe lângă lac. 
Era evident că fuseseră ridicate de curând, pentru că pe 
afumătoarele de pește erau somni prinși recent, iar în vetre se 
vedea cenușă fierbinte, însă oamenii fugiseră la vederea micii 
flote. 

— Cunosc acest trib. Sunt niște pescari timizi care nu ne vor 
crea probleme, îi spuse Imbali lui Taita. Trăiesc vremuri 
periculoase și sunt înconjurați de triburi războinice, de aceea au 
fugit. 

Taita ordonă să se tragă bărcile la mal pentru a fi reparate. 
Lăsă ridicarea taberei în grija lui Meren și a lui Tinat. El și Fenn, 
împreună cu Nakonto și cu Imbali - care trebuiau să fie 
interpreţii lor - porniră cu o corabie care nu era lovită spre 
partea de vest a lacului și spre gura de vărsare a râului Semliki. 
Taita era hotărât să afle dacă acest afluent al Nilului curgea din 
nou sau dacă era încă sub influenţa blestemului lui Eos. Când 
ajungeau în Karnak, trebuia să fie în stare să-i dea faraonului un 
raport cât mai complet și mai exact asupra acestor chestiuni, 
care erau de importanţă majoră pentru bunăstarea Egiptului. 
Vântul bătea dinspre est, așa că ridicară pânzele, ușurând astfel 
sarcina bărbaţilor care vâăsleau. Cu un val puternic sub proră, 
navigară pe lângă plaje albe și promontorii stâncoase și cu un 
lanț de munţi albăstrui la orizont. In cea de-a cincea zi, ajunseră 
la gura de vărsare a unui râu lat și cu ape repezi, care se vărsa 
în lac dinspre sud. 

— Acesta este râul Semliki? o întrebă Taita pe Imbali. 

— N-am ajuns niciodată atât de departe înspre est. Nu știu, 
răspunse ea. 

— Trebuie să aflu. Trebuie să găsim niște oameni care trăiesc 
aici. 

Și locuitorii satelor de pe mal fugiseră la vederea bărcii, însă, 
în cele din urmă, zăriră o canoe amărâtă plutind pe lac. Cei doi 
bărbaţi din canoe erau atât de bătrâni, încât nu văzură corabia 
decât atunci când ajunse lângă ei. Apoi abandonară plasa de 
prins pești și încercară să înoate spre mal, însă nu avură nicio 
șansă în faţa văslașilor de pe corabie. Renunţară disperaţi și se 
resemnară la ideea că vor fi gătiţi. 

Când cei doi bătrâni își dădură seama că nu vor fi mâncaţi, le 
confirmară că râul este într-adevăr Semliki și că până nu demult 


fusese uscat. Le descriseră maniera miraculoasă în care înviase 
râul. În momentul când pământul și munţii se clătinaseră, iar pe 
suprafața lacului se formaseră valuri până la cer, coborâse și 
râul în forţă, iar acum curgea la fel de adânc cum cursese cu ani 
buni în urmă. Taita îi răsplăti oferindu-le mărgele și vârfuri de 
sulițe de aramă, apoi cei doi plecară, uimiţi de norocul ce 
dăduse peste ei. 

— Ne-am terminat treaba aici, îi spuse Taita lui Fenn. Acum 
ne putem întoarce în Egipt. 

Când se întoarseră la tabăra de la gura de vărsare a Nilului, 
observară că Meren și Tinat terminaseră reparaţiile la corăbii, 
iar mica flotă era din nou în stare să navigheze. Taita așteptă 
vântul de la prânz, apoi ordonă să se ridice ancorele. Cu vântul 
care le umfla pânzele și cu văslașii care munceau cu spor, 
ajunseră repede în larg. Impinși din vântul care le era favorabil, 
sosiră la malul de nord înainte de apusul soarelui și intrară în 
brațul Nilului care crescuse de la apele ce proveneau din două 
mari lacuri, Nalubaale și Semliki Nianzu. Îi duse spre nord, prin 
teritoriul pe care îl străbătuseră în călătoria lor spre ţinuturile 
sudice. Următoarea provocare era musca tete. Terminaseră de 
mult turtele Tolas, acel nemaipomenit leac folosit pentru a 
preveni îmbolnăvirea cailor, așa că de îndată ce prima muscă 
zbură spre ei de pe mal, Taita ordonă să se schimbe cursul și 
duse toate corăbiile în mijlocul râului. Navigară în șir și în curând 
se dovedi că Taita avusese dreptate. Muștele nu puteau 
traversa apele ca să ajungă la navele din mijlocul lor, așa că își 
continuară călătoria nestingheriţi. În timpul nopţii nu îngădui ca 
bărcile să se apropie de mal, cu atât mai puţin să ancoreze la 
mal, așa că navigară în continuare, la lumina lunii în creștere. 
Timp de două zile și trei nopţi merseră exact în mijlocul 
curentului. În cele din urmă, zăriră în depărtare dealurile cu 
formă de sâni de fecioară, care marcau limita de nord a ținutului 
muștelor ţeţe. Însă Taita nu dorea să expună caii, așa că mai 
parcurseră câteva leghe bune și abia după aceea se încumetă 
să se apropie de mal. Spre ușurarea lui, descoperi că nu mai 
erau muște, iar drumul spre fortul Adari era liber. Colonelul 
Tinat era în mod deosebit interesat de ce se alesese de 
garnizoana pe care o lăsase acolo în urmă cu aproape 
unsprezece ani. Era datoria sa, simțea el, să-i salveze pe oameni 
și să-i ducă înapoi în ţinutul natal. Când flota ajunse în dreptul 


dealurilor pe care se afla fortul, ancorară corăbiile la mal și 
descărcară caii. Era plăcut să se poată din nou mișca în voie și 
să simtă caii sub ei, așa că Taita, Fenn și Tinat erau veseli când 
străbătură trecătoarea împreună cu o ceată de alţi călăreţi și să 
privească în jos, spre platoul de iarbă care înconjura fortul. 

— Îţi amintești de Tolas, doctorul de cai? întrebă Fenn. Abia 
aştept să-l văd din nou. M-a învățat atât de multe! 

— Era o adevărată minune în privința bolilor cailor. Tânjea 
după Năluca și cu siguranţă că recunoștea un cal bun, zise el 
mângâindu-și iapa pe grumaz, care-și ciuli urechile și se întoarse 
să-i asculte vocea. Voia să mi te fure, nu-i așa? 

lapa fornăi și dădu din cap. 

— Ai fi plecat cu el de bunăvoie, nu-i așa, nerecunoscătoareo? 

Continuară drumul către fort, însă de la distanţă își dădură 
seama că se întâmplase o nenorocire. Pe pășuni nu mai pășteau 
cai sau vite, din coșuri nu mai ieșea fum, iar deasupra 
parapeţilor nu mai flutura steagul. 

— Unde sunt toţi oamenii? strigă Tinat. Rabat este un om pe 
care te poţi baza. Mă aștept să ne fi văzut deja... dacă mai este 
acolo. 

Tinat călări încordat, până când Taita exclamă: 

— Zidurile sunt într-un stadiu avansat de degradare. Fortul 
pare pustiu. 

— Turnurile de observaţie au fost arse, observă Tinat, apoi 
mână caii la galop. 

Când ajunseră la porţile fortului, observară că erau larg 
deschise. Se opriră la intrare. Zidurile erau înnegrite de fum. 
Tinat se ridică în scări și ţipă ca să-l audă toţi din fort. Nu-i 
răspunse nimeni, așa că își scoaseră săbiile din teacă, însă 
sosiseră cu câteva luni prea târziu în ajutorul celor din 
garnizoană. Când intrară pe poartă, le văzură rămășițele 
împrăștiate în jurul focului din centrul fortului. 

— Chima! zise Taita, în timp ce priveau spre urmele 
banchetului canibalic. 

Ca să ajungă la măduvă, chima prăjiseră oasele lungi ale 
mâinilor și ale picioarelor direct pe foc, apoi le spărseseră cu 
pietre mari. Bucăţile erau împrăștiate pretutindeni. 

Cu capetele victimelor lor procedaseră la fel, aruncându-le 
direct pe foc până când se scorojiseră și se înnegriseră, apoi le 
deschiseseră ca pe ouăle fierte de struț. Taita și-i imagină stând 


în cerc, trecând de la unul la altul craniul deschis, scoțând cu 
degetele creierele pe jumătate coapte și îndesându-le în gură. 
Taita numără în mare craniile. 

— Se pare că nimeni n-a scăpat din garnizoană. Tribul chima 
i-a mâncat pe toţi, femei, copii și bărbați. 

Nu existau cuvinte care să le exprime oroarea și revolta din 
suflet. 

— Priviţi, șopti Fenn. Acela trebuie să fi fost un bebeluș. 
Craniul nu e mai mare decât o rodie coaptă, zise ea, iar ochii i 
se umplură de lacrimi. 

— Adunați rămășițele. Trebuie să le îngropăm înainte de a ne 
întoarce la bărci. 

Săpară o groapă comună, pentru că nu mai rămăsese mare 
lucru de îngropat din ei. 

— Mai avem de trecut prin ţinutul tribului chima, zise Tinat. 
Cu bunăvoința zeilor, voi avea ocazia să mă razbun pe acești 
câini ucigași. 

Inainte de a pleca, cercetară fortul în speranţa că vor găsi 
supraviețuitori, însă nu mai era nimeni. 

— Probabil că au fost luaţi pe nepregătite, zise Tinat. Nu sunt 
urme că ar fi avut loc vreo luptă. 

Se întoarseră la râu cufundaţi într-o tăcere sumbră, iar în 
următoarea zi își reluară călătoria. Când ajunseră în ţinutul 
tribului chima, Taita ordonă ca de fiecare parte a malului să fie 
trimise mici detașamente de iscoade călări. 

— Mergeţi înainte și fiți cu ochii în patru. Vom fi și noi în 
spatele vostru, ca să nu-i alarmăm pe chima. Dacă aveţi vreun 
indiciu că ar fi prin preajmă, veniţi să ne avertizaţi și pe noi. 

t Capitolul 88 


În cea de-a patra zi, lui Tinat i se împlini dorința. Mai urmară 
un cot al râului și îi văzură pe Hilto și pe oamenii lui făcându-le 
semn de pe mal. Hilto sări în corabie chiar în momentul în care 
corabia din față ajunse la mal, și se duse direct la Taita. 

— Magule, nu departe de aici se află un sat mare de chima. 
Două, trei sute de sălbatici sunt adunați acolo. 

— V-a văzut cineva? întrebă Tinat. 

— Nu. Nu bănuiesc nimic, răspunse Hilto. 

— Bine. 

Taita îi chemă pe Tinat și pe Meren de pe celelalte corăbii și le 
explică rapid planul său de atac. 


— Oamenii din subordinea colonelului Tinat au fost masacrați, 
așa că este dreptul și datoria lui de onoare să se răzbune. 
Colonele, în această seară vei porni cu o mică armată de-a 
lungul malului. Ca să nu fii văzut de războinicii chima, vei 
călători doar noaptea. La adăpostul întunericului, ocupă o 
poziție între sat și liziera pădurii. La prima rază de lumină vom 
aduce corăbiile în dreptul satului, apoi le vom da trezirea celor 
din tribul chima cu trâmbițele și cu un val de săgeți. Cu 
siguranţă vor încerca să se ascundă în pădure, unde vor da 
peste oamenii tăi. E totul clar? 

— Este un plan simplu și bun, zise Meren, iar Tinat dădu 
aprobator din cap. 

— De îndată ce tribul chima fuge spre pădure, continuă Taita, 
eu și Meren vom ieși la mal cu restul de bărbaţi și vom porni 
după ei. Ar trebui să-i putem prinde la mijloc. Acum vă rog să vă 
amintiţi ce am găsit în interiorul fortului Adari. Nu vom lua sclavi 
sau prizonieri. Omorâţi-i pe toți! 

La căderea serii, Hilto, care cercetase împrejurimile satului, îi 
conduse pe oamenii lui Tinat mult înspre uscat. Corăbiile 
rămaseră ancorate la țărm în timpul nopţii. Taita și Fenn își 
așezară rogojina pe partea din faţă a punţii și se întinseră pe 
spate, privind cerul nopţii. Lui Fenn îi plăcea să-i asculte 
prelegerile despre corpurile cerești și legendele și miturile 
despre constelații. 

Insă, în cele din urmă, ajungea la același subiect. 

— Mai spune-mi o dată despre steaua mea, magule, Steaua 
lui Lostris, în care m-am transformat după ce am murit în 
cealaltă viaţă. Insă începe chiar cu începutul. Spune-mi cum am 
murit și cum m-ai îmbălsămat și cum mi-ai împodobit 
mormântul. 

Nu-l lăsa să omită niciun amănunt. Ca întotdeauna, plânse și 
acum în tăcere când ajunse la partea de poveste în care el îi tăia 
o șuviţă de păr, apoi făcea Talismanul lui Lostris. Întinse mâna și 
apucă în palmă talismanul. 

— Ai crezut întotdeauna că mă voi întoarce? întrebă ea. 

— Intotdeauna. In fiecare noapte am privit steaua ta de pe cer 
și am așteptat momentul în care va dispărea de pe firmament. 
Am știut că acela va fi un semn că te vei întoarce la mine. 

— Sunt sigură că ai fost foarte trist și te-ai simţit foarte 
singur. 


— Fără tine, viaţa mea a fost goală și pustie, zise el, iar ea 
plânse din nou. 

— O, dragul meu Taita, aceasta este cea mai tristă poveste 
spusă vreodată. Fă dragoste cu mine, te rog. Mi-e dor să te simt 
în trupul și în sufletul meu. Vreau să te simt înlăuntrul meu, 
atingându-mi fiinţa. Nu trebuie să ne mai despărțim niciodată. 


t Capitolul 89 


În lumina slabă a răsăritului și învăluiţi în ceața care plutea pe 
râu, flotila înaintă pe râu în jos. Vâslele erau acoperite, iar 
liniștea era apăsătoare. Arcașii se aliniară de-a lungul punţii cu 
săgețile pregătite. Din ceaţă se iviră niște colibe acoperite cu 
stuf, iar Taita îi făcu lui Meren semn să se apropie de mal. Dintr- 
acolo se auzi un câine lătrând și chelălăind, însă în afară de 
acesta, liniștea era de neclintit. Ceaţa se ridică odată cu primul 
vânt al dimineţii, apoi se retrase dezvăluind satul sărăcăcios al 
tribului chima. Taita își ridică sabia, apoi o lăsă rapid în jos. 
Acesta era semnalul și atunci răsună și un sunet ascuţit de corn. 
Auzindu-l, sute de chima goi ieșiră din colibe și se zgâiră la 
corăbiile care se apropiau de ei. Dinspre sat se înălţă un strigăt 
de disperare, apoi începură să fugă cuprinși de panică. Foarte 
puțini își luaseră armele, iar majoritatea erau încă pe jumătate 
adormiţi, împiedicându-se și căzând dintr-o parte în alta ca 
beţivii, în timp ce fugeau la adăpostul oferit de copaci. Taita își 
înălţă din nou mâna în care ţinea sabia, iar când o cobori, arcașii 
lansară un nor de săgeți spre ei. Taita văzu cum o săgeată trece 
prin trupul unui prunc legat în spatele mamei sale, înainte de a 
o ucide și pe ea pe loc. 

— Să ne apropiem de mal! 

Când prorele atinseră linia țărmului, Taita se năpusti la mal. 

Oameni înarmaţi cu sulițe și cu securi porniră după chima. Din 
faţă se ridică încă un strigăt de groază, când ajunseră în 
ambuscada pregătită de Hilto. Un chima gol alergă spre Tinat cu 
un braţ tăiat de la cot. Striga ascuţit, iar sângele care-i curgea 
din rană îi picta trupul în roșu strălucitor. Taita îl seceră cu o 
lovitură care-i luă o parte din cap. Apoi o ucise pe femeia din 
spatele lui cu o singură lovitură în pieptul gol pe care-i atârnau 
sânii. În focul bătăliei, nu simţea niciun strop de milă sau de 
remușcare. Următorul bărbat își ridică mâinile, în încercarea de 
a se feri de lama sabiei. Taita îl ucise cu o singură lovitură, de 
parcă ar fi fost o muscă ţeţe care ţi se împlântă în carne. 


Prinși în capcană, sălbaticii chima se zvârcoleau ca un banc 
de pești într-un năvod. 

Pedeapsa fu rece și nemiloasă, iar masacrul - furios și 
sângeros. Câţiva dintre chima reuşiră să treacă prin inelul de 
bronz al săbiilor și ajunseră la râu. Insă arcașii îi așteptau, la fel 
și crocodilii. 

— Au scăpat? îl întrebă Taita pe Tinat când se întâlniră în 
mijlocul câmpului plin de cadavre și de muribunzi. 

— Am văzut câţiva ascunzându-se în colibe. Să mergem după 
ei? 

— Nu. Probabil că deja s-au înarmat și au devenit la fel de 
periculoși ca leoparzii încolţiţi. Nu vreau să risc viaţa nici unuia 
dintre oamenii noștri. Daţi foc la sat și afumați-i! 

Când soarele era deasupra copacilor, totul se terminase. Doi 
dintre oamenii lui Tinat erau ușor răniţi, însă tribul chima fusese 
nimicit. 

Înainte ca soarele să strălucească în înaltul cerului, se urcară 
din nou în corăbii și porniră spre nord, lăsând cadavrele întinse 
pe jos, în grija hienelor. 

— Acum doar mlaștinile ne mai stau în cale, îi spuse Taita lui 
Fenn în timp ce ședeau pe punte. Mlaștinile în care te-am găsit 
pe tine. Erai o sălbăticiune mică, trăind la fel ca restul 
membrilor tribului. 

— Pare să fi trecut o veșnicie de atunci, murmură ea. 
Amintirile mele sunt foarte vagi. Îmi amintesc mai bine de 
cealaltă viață a mea decât de aceasta. Sper că nu vom întâlni 
niciun sălbatic luo. Mi-ar plăcea să-i pot uita de tot, zise ea 
dându-și cu o mișcare a capului părul peste umeri. Hai să 
vorbim de lucruri mai plăcute, sugeră ea. Ştiai că Imbali are un 
copil care crește în ea? 

— A! Asta era deci. L-am văzut pe Nakonto uitându-se la ea 
într-un fel neobișnuit. Dar de unde știi asta? 

— Mi-a spus Imbali. Este foarte mândră. Zice că va fi un mare 
luptător, asemenea lui Nakonto. 

— Şi dacă va fi fată? 

— In cazul acesta, cu siguranţă va fi o mare luptătoare 
asemenea lui Imbali, râse ea. 

— E o bucurie pentru ei, însă e trist pentru noi. 

— De ce trist? întrebă ea. 


— Mă tem că îi vom pierde în curând. Acum că va fi tată, 
zilele lui Nakonto ca luptător peregrin se apropie de sfârșit. Va 
dori să-i ducă pe Imbali și pe copil înapoi în satul său. lar asta se 
va întâmpla în curând, pentru că ne apropiem de ţinutul shilluk. 

Relieful și vegetaţia de pe malul râului se schimbară când 
lăsară în urmă ţara elefanților și pădurile și intrară în savana 
presărată cu copaci acacia. Girafe cu gâtul lung și cu dungi albe 
pe corpurile de culoarea cafelei se hrăneau cu frunze de pe 
crengile de sus, în timp ce dedesubt pășteau din iarba savanei 
turme de antilope și de zebre dungate și grase. Nilul renăscut le 
adusese din nou pe teritoriile pe care le populaseră înainte de 
secetă. 

După două zile de mers, zăriră o turmă formată din câteva 
sute de vite cu cocoașă, cu coame lungi și răsucite, păscând 
aproape de trestia de pe mal. Le păstoreau băieți tineri. 

— Cu siguranță că sunt shilluk, îi spuse Taita lui Fenn. 
Nakonto a ajuns acasă. 

— De unde știi? 

— Vită-te ce înalţi și zvelţi sunt și cât de semeţi stau, ca niște 
bărzoi, legănându-se într-un picior în timp ce celălalt se 
odihnește pe pulpă. Nu pot să fie decât shilluk. 

Îi văzuse și Nakonto, iar expresia lui rece și detașată dispăru. 
Începu să danseze cu o frenezie care cutremură puntea și 
scoase un sunet ascuţit, care fu transportat dincolo de trestia de 
pe mal. Imbali râse de dansul său ceremonial, bătu din palme și 
strigă la rândul ei, ca să-l încurajeze să continue. 

Păstorii turmelor auziră că cineva îi strigă de pe corabie în 
limba lor și veniră pe mal ca să se uite uimiţi la vizitatori. 

Nakonto îi recunoscu pe doi dintre ei și începu să strige peste 
ape: 

— Sikunela! Timbai! 

Tinerii răspunseră uimiţi. 

— Străinule, cine ești? 

— Nu sunt străin, sunt unchiul Nakonto, faimosul aruncător de 
suliță! le strigă el. 

Băieţii săriră în sus entuziasmați și fugiră spre sat să-i cheme 
și pe cei mai în vârstă. Nu după mult timp, câteva sute de 
shilluk erau adunaţi pe mal, cercetându-l uimiți pe Nakonto. 
Apoi veni și Nontu cel Scurt, urmat de neveste și de numeroșii 
săi copii. 


+ Capitolul 90 


Nakonto și Nontu se îmbrăţișară călduros. Apoi Nontu le dădu 
niște porunci scurte femeilor, care fugiră imediat spre sat. Se 
întoarseră nu după mult timp, cu niște vase enorme pe cap, 
pline de bere înspumată. 

Petrecerea de pe malul râului ţinu câteva zile, însă în cele din 
urmă Nakonto veni la Taita și-i spuse: 

— Am călătorit mult alături de tine, măreț bărbat care nu mai 
ești bătrân, începu el. A fost bine, mi-au plăcut mult luptele, însă 
acesta este sfârșitul călătoriei mele alături de tine. Tu te întorci 
acasă la tine, iar eu trebuie să mă întorc acasă la mine. 

— Înţeleg foarte bine acest lucru. Ai găsit o femeie bună care 
îți înțelege firea și sper să-ţi vezi copiii crescând la fel de înalți 
ca tine. Poate că vei reuși să-i înveţi să mânuiască sulița cu 
aceeași îndemânare ca și tatăl lor. 

— Este adevărat, tată bătrân care ești mai tânăr decât mine. 
Dar cum vei mai găsi drumul prin mlaștini fără ajutorul meu? 

— Vei alege doi dintre tinerii din tribul tău, care sunt la fel ca 
tine, atunci când te-am cunoscut, însetați de lupte și de 
aventură. Îi vei trimite cu mine să-mi arate drumul. 

Nakonto alese doi dintre nepoții săi și-i însărcină să-i arate 
drumul lui Taita. 

— Sunt foarte tineri, se uită Taita la ei. Oare vor ști canalele? 

— Oare un bebeluș știe unde este sânul mamei? râse 
Nakonto. 

— Atunci du-te! Mă voi gândi la tine des până voi îmbătrâni și 
o voi face întotdeauna cu plăcere. la câte mărgele poftești de pe 
corăbii, suficiente cât să-ți poţi cumpăra cinci sute de capete de 
vite. 

Un shilluk își măsura avuţiile în numărul de vaci pe care le 
deținea. 

— Mai ia și o sută de capete de bronz de suliță, astfel încât 
copiii tăi să fie întotdeauna bine înarmați. 

— Vă preţuiesc pe tine și pe Fenn, femeia ta cu părul ca 
razele soarelui ce dansează pe apele Nilului. 

Imbali și Fenn se îmbrăţișară și plânseră amândouă. Nakonto 
și Imbali merseră alături de flotilă o jumătate de dimineaţă, 
alergând de-a lungul malului, ţinând pasul cu barca din frunte, 
făcându-le cu mâna, dansând și strigându-le rămas-bun. In cele 
din urmă se opriră, iar Fenn și Taita rămaseră unul lângă 


celălalt, privind cum siluetele lor înalte devin din ce în ce mai 
mici în zare. 


+ Capitolul 91 


La primele pâlcuri de papirus care apărură pe malurile din 
fața lor, întinzându-se până la orizont, nepoţii lui Nakonto își 
ocupară locurile la cârmă, iar când intrară în sălbăticia plină de 
apă, anunțau din timp fiecare colț și fiecare cotitură a canalului 
îngust pe care naviga Meren. Acum că apele Nilului crescuseră, 
marea mlaștină era o întindere nesfârșită de ape, fără insule 
uscate, așa încât erau nevoiţi să rămână pe corăbii zi după zi. 
Insă vântul care îi dusese către nord rămase constant, umflând 
pânzele și alungând insectele care veneau dinspre stuf. Fenn se 
gândea deseori că acel vânt este neobișnuit, însă în cele din 
urmă ajunse la concluzia că Taita își exercita puterile pe care le 
moștenise de la Eos să facă elementele naturii să lucreze după 
bunul său plac. In aceste condiţii, călătoria prin vastele întinderi 
de ape nu fu chiar insuportabilă. Taita nu avea mare lucru de 
făcut, așa că lăsă navigatul în seama lui Meren și a nepoților lui 
Nakonto, iar cu rezolvarea celorlalte treburi îl însărcină pe Tinat. 
El și Fenn își petreceau majoritatea zilelor și a nopţilor în spaţiul 
lor privat de pe punte. Cel mai des discutau despre confruntarea 
lui Taita cu Eos și despre descoperirea Fântânii cu proprietăţile 
ei miraculoase. Fenn nu se mai sătura să-l audă descriind-o pe 
Eos. 

— Era într-adevăr cea mai frumoasă femeie pe care ai văzut-o 
tu vreodată? 

— Nu, Fenn. Tu ești cea mai frumoasă. 

— Zici doar așa ca să mă liniștești sau chiar așa este? 

— Tu ești micuțul meu pește, iar frumusetea ta este 
asemenea delfinului de aur, cea mai frumoasă făptură din 
oceane. 

— Dar Eos? Ce e cu ea? Nu era și ea frumoasă? 

— Eos era foarte frumoasă, însă în felul în care este frumos 
marele rechin ucigaș. Avea o frumusete sinistră și înfiorătoare. 

— Când și-a contopit corpul cu al tău, te-ai simţit la fel ca și 
cu mine? 

— A fost la fel de diferit cum este moartea diferită de viață. 
Cu ea a fost un act rece și animalic. Cu tine este cald, plin de 
dragoste și de compasiune. Cu ea eram prins într-o încleștare 
războinică. Cu tine este o întâlnire și o contopire a spiritelor 


noastre separate într-un tot mistic ce este infinit mai măreț 
decât cele două părți luate separat. 

— O, Taita, îmi doresc atât de mult să te cred! Știu și înțeleg 
de ce a trebuit să te duci la Eos și să te unești cu ea, însătot mă 
roade gelozia. Imbali mi-a spus că bărbaţii se pot simţi bine cu 
multe femei. Cu ea nu te-ai simţit bine? 

— Nu am cuvinte să spun cât de tare am urât îmbrăţișarea ei 
infernală. Eram înspăimântat și scârbit de fiecare cuvânt pe 
care-l rostea, de fiecare atingere a mâinilor ei pe corpul meu. M- 
a murdărit și m-a întinat atât de tare, încât nu cred că voi mai fi 
vreodată curat. 

— Când te aud vorbind astfel, nu mai sunt geloasă. Simt doar 
o mare părere de rău faţă de cât ai suferit. Vei uita oare 
vreodată prin ce ai trecut? 

— Am fost spălat în aburii albaștri ai Fântânii. Greutatea 
anilor, vinovăția și păcatul mi-au fost luate. 

— Mai spune-mi o dată despre Fântână. Ce ai simţit când ai 
fost învăluit în aburul albastru? 

Taita îi povesti din nou miracolul transformării. Când termină, 
Fenn rămase tăcută, apoi zise: 

— Fântâna a fost distrusă când au erupt vulcanii, la fel ca Eos. 

— Este artera care pulsează a pământului. Este puterea 
divină a naturii, care pune viaţa în mișcare și o controlează. Nu 
poate fi distrusă, pentru că atunci când se va întâmpla acest 
lucru, va pieri odată cu ea toată creația. 

— Dacă mai există, atunci ce s-a întâmplat cu ea? Unde a 
dispărut? 

— A fost suptă din nou în inima pământului, la fel cum marea 
își soarbe valurile. 

— A fost ascunsă de oameni pentru totdeauna? 

— Nu cred. Cred că în timp va ieși din nou la suprafață. Poate 
că așa a și făcut în părţi îndepărtate ale acestei lumi. 

— Unde, Taita? Unde va reapărea? 

— Știu doar ceea ce știa și Eos. Va trebui să fie într-un loc cu 
un vulcan mare, în apropierea unei vaste întinderi de apă. Foc, 
pământ, aer și apă - acestea sunt cele patru elemente. 

— Oare oamenii o vor mai descoperi vreodată? 

— A fost trasă adânc în pământ când, în partea de nord, a 
erupt Etna. În acel moment, era vizuina lui Eos. A fost trasă 
afară de focuri. A colindat sute de ani în căutarea locului unde 


se afla Râul Albastru. L-a găsit în Munţii Lunii. Acum Fântâna a 
fost din nou trasă sub pământ. 

— Cât timp vei rămâne tânăr, Taita? 

— N-aș putea să-ți spun asta cu certitudine. Eos a rămas 
tânără peste o mie de ani. Știu asta pentru că așa mi s-a lăudat, 
însă și din cunoștințele pe care le-am absorbit de la ea. 

— lar acum, pentru că te-ai îmbăiat în Fântână, așa vei 
rămâne și tu, zise ea. Vei trăi o mie de ani. 

În acea noapte îl trezi cu plânsete și scâncetele pe care le 
scotea din cauza coșmarurilor pe care le avea. Apoi îl strigă pe 
nume: 

— Taita, așteaptă-mă! Întoarce-te! Nu mă lăsa! 

Taita o mângâie pe obraji și îi sărută pleoapele ca s-o 
trezească cu blândețe. 

Când își dădu seama că nu fusese decât un vis urât, se prinse 
de el și strigă: 

— Tu ești, Taita? Chiar tu? Nu m-ai părăsit? 

— Nu te voi părăsi niciodată, o asigură el. 

— Ba da, zise ea cu vocea înecată în lacrimi. 

— Niciodată, repetă el. Mi-a luat atât de mult să te găsesc! 
Spune-mi despre visul tău stupid, Fenn. Te urmăreau războinicii 
chima? 

Fenn nu răspunse imediat, chinuindu-se încă să-și revină. 

— N-a fost un vis stupid, șopti ea în cele din urmă. 

— Povestește-mi-l! 

— În visul meu îmbătrânisem. Aveam părul alb și rar - l-am 
văzut atârnând în fața ochilor mei. Aveam pielea zbârcită, iar 
mâinile erau numai piele și os, ca niște gheare. Eram cocoșată, 
iar picioarele îmi erau umflate și mă dureau. Mă tărâm în urma 
ta, însă tu mergeai atât de repede, încât nu mă puteam ţine 
după tine. Eu rămâneam departe, iar tu te duceai spre un ţinut 
în care eu nu puteam ajunge. Devenise din nou agitată. Te-am 
strigat, însă tu nu m-ai auzit, începu ea din nou să suspine. 

— A fost doar un vis, îi zise el ținând-o strâns în braţe, însă ea 
scutură vehement din cap. 

— A fost o viziune din viitor. Te-ai depărtat de mine fără să te 
uiţi în spate. Erai înalt, cu spatele drept și cu picioare puternice. 
Aveai părul des și lucios. Așa cum îl ai acum, zise ea trecându-și 
mâna prin pletele lui. Nu vreau să mă transform într-o stea rece. 
Vreau să stau cu tine. 


Cu toată înțelepciunea pe care fu în stare s-o adune, nu reuși 
să găsească niciun cuvânt care s-o încurajeze. În cele din urmă, 
făcu dragoste cu ea. Fenn se abandonă în brațele lui cu un fel 
de fervoare disperată, de parcă ar fi încercat să se unească într- 
unul singur, să-și unească corpul fizic cu cel spiritual într-o 
îmbrăţișare care nu putea fi desprinsă, nici măcar de moarte. 
Intr-un sfârșit, chiar înainte de zorii zilei, Fenn se prăbuși 
epuizată de dragoste și de disperare. 


t Capitolul 92 


Din când în când, treceau pe lângă satele pustii ale tribului 
luo. Casele zăceau șubrede pe pilonii de lemn, gata să se 
rostogolească în apele în creștere. 

— Când apele râului cresc, tribul luo pleacă în căutarea 
pământului uscat de la marginea Marelui Sud, le explică Fenn. 
Se vor întoarce și-și vor relua pescuitul doar când scad din nou. 

— Foarte bine, zise Taita. Dacă ar fi fost să ne întâlnim cu ei, 
mai mult ca sigur că ar fi trebuit să purtăm o luptă. Oricum, am 
fost destul întârziaţi pe drum. Oamenii noștri sunt nerăbdători 
să-și vadă ţinuturile natale. 

— La fel și eu, zise Fenn, deși eu le voi vedea pentru prima 
dată în această viaţă. 

In acea noapte, Fenn fu din nou bântuită de coşmaruri. Taita o 
trezi, salvând-o din ororile întunecate ale minţii ei, mângâind-o 
și sărutând-o până când se liniști în braţele lui. Însă Fenn 
continua să tremure de parcă ar fi avut febră, iar inima îi bătea 
cu putere în piept, asemenea copitelor unui cal la galop. 

— Ai avut același vis? întrebă el cu blândeţe. 

— Da, dar mult mai rău decât data trecută. De data aceasta 
vederea îmi era încețoșată de bătrână ce eram, iar tu erai atât 
de departe, încât abia dacă îţi deslușeam silueta întunecată 
dispărând în zare. După o perioadă de tăcere, Fenn continuă: Nu 
vreau să te pierd, însă știu că nu trebuie să stric cu regrete 
inutile anii de iubire pe care zeii ni i-au oferit. Trebuie să fiu 
puternică și fericită. Trebuie să mă bucur de fiecare clipă din 
timpul pe care îl petrecem împreună. Trebuie să-mi împart 
fericirea cu tine. Nu trebuie să mai vorbim niciodată despre 
această despărțire îngrozitoare, nu până când se va întâmpla cu 
adevărat. 

Tăcu din nou, apoi rosti atât de încet, încât Taita abia dacă îi 
auzi cuvintele. 


— Nu până când se va întâmpla, pentru că se va întâmpla cu 
siguranţă. 

— Nu, iubita mea Fenn, răspunse el. Nu este ceva inevitabil. 
Nu ne vom mai despărți niciodată, absolut niciodată. 

Fenn rămase nemișcată în braţele lui, atât de atentă la ce-i 
spunea Taita, încât abia respira. 

— Știu ce trebuie să facem ca să împiedicăm acest lucru. 

— Spune-mi și mie, ceru ea. 

Taita îi explică pe larg. Fenn îl ascultă în tăcere, însă de 
îndată ce termină, se năpusti asupra lui cu o sută de întrebări. 

— S-ar putea să dureze o viaţă de om, zise ea după ce Taita îi 
răspunse la toate. 

Era profund impresionată de măreţia viziunii pe care i-o 
prezentase Taita. 

— Sau doar câţiva ani, zise el. 

— O, Taita, abia mă pot abţine. Când începem? 

— Mai sunt multe de făcut până când reparăm tot răul pe care 
Eos l-a făcut dragului nostru Egipt. De îndată ce ne achităm de 
aceste îndatoriri, putem să ne apucăm de treabă. 

— O să număr zilele care au mai rămas până la acel moment. 


t Capitolul 93 


Zi după zi, vântul bătea constant, iar oamenii vâsleau cu 
tragere de inimă, cântând cu veselie. Braţele și spinările lor 
păreau neobosite, în timp ce nepoții lui Nakonto îi ghidau fără 
ezitare de-a lungul canalelor. În fiecare zi, la prânz, Taita se urca 
în vârful catargului și privea ţinutul din fața lor. Văzu în 
depărtare, deasupra lanurilor de papirus, primele siluete de 
copaci cu mult timp înainte faţă de cum se aștepta. Sub corabie, 
Nilul se adâncea, iar stuful de pe margini se depărta din ce în ce 
mai mult. In cele din urmă, ieșiră din Marele Sud și în fața lor se 
așternură minunatele câmpii, prin care Nilul curgea ca un piton 
lung și verde, până când dispărea în ceața din zare. 

Ancorară corăbiile. În timp ce Tinat și oamenii săi ridicau 
prima tabără pe uscat după multe zile de stat numai pe apă, 
ceilalți descărcară caii. La distanță de o leghe peste câmpia 
prăfuită, o turmă de girafe se uita la ei peste un pâlc de arbori 
de acacia cu coroana plată. 

— N-am mai mâncat carne proaspătă de când am plecat din 
ţinutul tribului shilluk, îi spuse Taita lui Tinat. Oamenii se vor 
bucura să mănânce și altceva decât pește. lți propun să 


organizezi o vânătoare. De îndată ce termină de ridicat tabăra, 
lasă-i pe oameni să se odihnească și să se simtă bine. 

Taita, Meren și cele două fete cu arcurile atârnate la spate 
încălecară și porniră în căutarea animalelor cu gâtul lung. Caii 
împărtășeau bucuria călăreţilor lor de a fi din nou pe uscat: 
mușcau din pământul care se deschidea în faţa lor cu gâturile 
întinse și cu urechile ciulite. 

Girafele îi văzură de departe că se apropiau, ascunse după 
arborii de acacia, și porniră la galop peste câmpie. Cozile lungi li 
se arcuiau peste șolduri, iar picioarele li se mișcau în același 
timp, astfel încât păreau că aleargă încet. Cu toate acestea, 
vânătorii trebuiră să dea pinteni cailor ca să se ţină după ele. 
Când se apropiară de ele, intrară într-un nor de praf ridicat de 
copitele girafelor și se văzură nevoiţi să-și mijească ochii ca să 
nu fie orbiţi. Taita alese un tânăr mascul aflat la marginea 
turmei, gândindu-se că va hrăni întregul grup cu carnea sa, însă 
mai mult de atât, că aceasta va fi moale și fragedă. 

— Pe acela îl vrem! strigă el, arătându-l și celorlalţi. Când 
încercuiră animalul, Taita trase prima săgeată și îl atinse în 
spatele piciorului, cu intenţia de a-i tăia tendonul și de a-l 
imobiliza. Girafa se poticni și aproape că se prăbuși, însă își 
recăpătă echilibrul și continuă să meargă cu mare greutate, 
târând după el membrul rănit. De la câţiva metri distanţă, 
vânătorii traseră săgeți în pieptul larg al animalului. Incercau să- 
i atingă inima și plămânii, însă pielea animalului era tare ca un 
scut de luptă, iar organele vitale se aflau ascunse mult în 
spatele ei. Sângerând din abundentă, animalul continuă să fugă, 
dând din coadă și scoțând un geamăt ușor, pe măsură ce 
capetele de săgeți i se înfigeau în carne. 

Călăreţii își apropiară caii și își scurtară distanța de la care 
lansau săgețile, care deveniră mult mai eficiente. Sidudu era în 
spatele lui Meren, iar acesta nu observase cât de neatentă 
călărea până când nu se uită la ea peste umăr. 

— Eşti prea aproape, îi strigă el. Depărtează-te, Sidudu! 

Însă atenţionarea sosi prea târziu: girafa se aplecă și lovi cu 
piciorul din spate, făcându-i calul să se clatine pe picioare. 
Sidudu își pierdu echilibrul și fu aruncată din șa. Căzu și se 
rostogoli într-un nor de praf aproape sub copitele girafei. 
Aceasta mai dădu o dată din picior, aplicându-i o lovitură care 
printr-un mare noroc nu-i ajunse la cap, ci trecu foarte aproape 


de ea. Când, în cele din urmă, se opri din rostogolit, rămase 
întinsă pe pământ ca moartă. Meren își întoarse calul imediat și 
sări jos din șa. Când alergă la ea să vadă ce se întâmplase, fata 
se ridică în șezut nesigură și începu să râdă. 

— Pământul e mai tare decât pare, zise ea masându-și 
tâmplele. lar capul meu e mai moale decât credeam. 

Nici Taita, nici Fenn nu o văzuseră căzând, așa că aceștia 
continuaseră să alerge după masculul rănit. 

— Săgețile noastre nu sunt suficient de ascuţite ca să-l 
omoare, îi strigă Taita lui Fenn. Trebuie să folosesc sabia. 

— Nu-ţi risca viaţa, îi strigă Fenn îngrijorată, însă el nu ţinu 
cont de avertismentul ei și își scoase picioarele din scări. 

— Prinde frâiele Nălucii! îi strigă el. 

Apoi trase din teacă sabia ce-i atârna între omoplaţi și se 
aruncă la pământ. Se folosi de galopul iepei ca să-și ia avânt, ca 
să micșoreze spaţiul dintre el și girafa. Cu fiecare pas, copita 
uriașă a girafei se ridica mai sus de capul său, iar Taita se 
apleca sub ea. Însă în timp ce girafa își punea copita jos, 
tendonul ieși de sub piele din cauza presiunii. Era la fel de gros 
ca încheietura mâinii lui Taita. Din fugă, lovi cu sabia pe care o 
ținea cu ambele mâini, cu intenţia de a tăia tendonul de 
deasupra genunchiului. Îl tăie și îl separă cu un sunet ca de bici. 
Piciorul îi cedă, iar girafa se prăbuși, alunecând pe-o pulpă. 
Încercă să se ridice, însă piciorul rănit n-o lăsă. Își pierdu 
echilibrul și se rostogoli pe o parte. Preţ de o secundă, gâtul ei 
se întinse pe pământ, la îndemână. Taita sări în faţă și îl lovi în 
șira spinării, separându-i vertebrele. Apoi se retrase, în 
momentul în care girafa lovi din nou convulsiv. Cele patru 
picioare se înţepeniră și rămaseră nemișcate. Pleoapele îi 
tremurară, iar genele îi coborâră peste ochii imenși. 

În timp ce Taita stătea deasupra trupului neînsufleţit al 
girafei, Fenn veni la el, ducând-o pe Năluca după ea. 

— Ai fost atât de iute! zise ea cu admiraţie în glas. Ca un 
vultur năpustindu-se asupra unui porumbel. 

Sări de pe cal și alergă spre el, cu părul în vânt și roșie la față 
de la efort. 

— lar tu ești atât de frumoasă, încât nu-mi vine să-mi cred 
ochilor de câte ori mă uit la tine. 

O ţinu la o distanţă de un braţ ca s-o studieze mai bine. 


— Cum de ai putut crede și pentru un moment că te-aș putea 
părăsi? 

— Vom vorbi despre asta puţin mai târziu, însă iată-i pe 
Meren și pe Sidudu. 

Meren prinsese calul lui Sidudu, iar aceasta mergea din nou în 
șa. Când se apropiară, văzură că pieptarul îi era sfâșiat, lăsând 
să i se vadă un sân. Era plină de praf și avea ramuri de copaci în 
păr. Era zgâriată și pe obraji, însă zâmbea. 

— Hei, Fenn! Nu-i așa că a fost minunat?! 

Cei patru merseră până la cel mai apropiat pâlc de copaci 
acacia și se așezară la umbră ca să-și odihnească și caii. Trecură 
burduful de apă de la unul la altul și, după ce își astâmpărară 
setea, Sidudu își scoase tunica peste cap și rămase goală în faţa 
lui Taita, pentru ca acesta să-i examineze rănile. Consultaţia nu 
dură prea mult. 

— Pune-ţi înapoi tunica, Sidudu. Nu ţi-ai rupt niciun os, o 
asigură el. Nu-ţi trebuie decât o baie în râu. Vânătăile vor trece 
în câteva zile. Acum eu și Fenn avem ceva de o importanţă 
uriașă să discutăm cu Meren. 

Acesta era principalul motiv pentru care Taita îi luase pe cei 
doi deoparte. Voia să fie singur cu ei, ca să-i poată informa în 
legătură cu planurile lor. Soarele trecuse de amiază când le 
permise oamenilor să se întoarcă în tabăra în care îi aștepta 
flotila gata de drum. Între timp, starea lor de spirit se schimbase 
în rău: deveniseră îngrijoraţi și nefericiți. 

— Promite-mi că nu vei pleca pentru totdeauna, îi zise Sidudu 
îmbrăţișând-o pe Fenn. Îmi ești mai dragă decât o soră. N-aș 
putea suporta să te pierd pentru totdeauna. 

— Deși nu ne veți vedea, eu și Taita vom fi alături de tine, 
printr-o simplă magie. Ai văzut-o de nenumărate ori, o asigură 
Fenn. 

Apoi fu rândul lui Meren să vorbească: 

— Îți apreciez modul înţelept în care acţionezi, deși îmi aduc 
aminte că era o vreme când tu mă sfătuiai să fiu prudent. Acum 
este rândul meu să-ţi port de grijă. E ciudat cât de necugetat 
poate să devină un bărbat când îi atârnă ceva între picioare. 

— O observaţie foarte înțeleaptă, râse Taita. Insă nu te obosi 
să ne porţi nouă de grijă. Eu și Fenn știm în ce ne băgăm. Du-te 
înapoi la corăbii și joacă-ţi rolul. 


Meren și Sidudu porniră spre râu, însă se tot întorceau în șa, 
privind îngrijoraţi în spatele lor. Le făcură de nenumărate ori cu 
mâna până când cei doi nu se mai văzură. 

— Acum trebuie să aranjăm scena dispariţiei noastre, îi spuse 
Taita lui Fenn și se duseră să-și ia rogojinile de dormit care erau 
legate în spatele șeilor. _ 

Acolo ascunseseră haine curate. Işi dezbrăcară veșmintele 
prăfuite și transpirate și rămaseră o clipă goi, bucurându-se de 
vântul care le mângâia trupurile. Taita se aplecă și își luă tunica 
curată, însă Fenn îl opri: 

— Nu e nicio grabă, lordul meu. Va dura ceva până când 
ceilalţi vor veni să ne caute. Ar trebui să ne bucurăm de acest 
moment și de faptul că nu ne mai stânjenesc hainele. 

— Când Meren le va raporta că am murit, Tinat și oamenii săi 
se vor năpusti încoace să ne caute rămășițele. S-ar putea să 
sosească aici și să ne găsească teferi și nevătămați. 

Fenn îi mângâie membrul dintre picioare. 

— Îți amintești ce-a zis Meren despre asta? Despre cum îl face 
pe un bărbat să devină necugetat? Ei bine, îţi propun să fim 
necugetaţi împreună. 

— Când mă ţii așa, poţi face orice dorești din mine, fără să 
pot riposta în vreun fel. 

Fenn zâmbi timid și îngenunche în faţa lui. 

— Ce faci acolo? întrebă el. Asta n-ai învățat de la mine. 

— Imbali mi-a dat instrucțiuni precise. Dar acum taci din gură, 
lordul meu, pentru că nu voi putea să-ți mai răspund la întrebări. 
Gura mea va avea altceva mai bun de făcut. 

După ce se iubiră și erau pe punctul de a termina de pregătit 
locul în care să se presupună că ar fi murit, văzură un nor de 
praf ridicat de copitele cailor care se apropiau dinspre râu. 
Intrară în pădurea de acacia și rămaseră acolo tăcuţi, ascunși 
lângă un trunchi de copac. Se ţinură de mâini și ţesură în jurul 
lor o vrajă care-i făcu nevăzuţi. 

Tropotele copitelor cailor se auziră din ce în ce mai tare, până 
când Tinat și Meren își făcură apariţia în fruntea unui mare grup 
de oameni înarmaţi. Când îi văzură pe Năluca și pe Vărtej 
păscând la marginea pădurii, se învărtiră în jurul lor și se 
apropiară la douăzeci de pași de locul unde se aflau Taita și 
Fenn. 


— O, pe matele și pe ficatul lui Seth! strigă Meren. Uite 
sângele pe șei! E așa cum ţi-am spus eu. Au venit duhurile 
pădurii și i-au tras după ele. 

Petele întunecate erau sânge de girafă, însă Tinat nu știa 
acest lucru. 

— Pe trupurile împreunate ale lui Osiris și Isis, este o 
adevărată nenorocire ce s-a întâmplat aici! zise el sărind din șa. 
Căutaţi cu atenţie semne de-ale magului și ale consoartei sale. 

Nu după mult timp, descoperiră tunica lui Taita, sfâșiată și 
plină de sânge. Meren o ţinu cu ambele mâini și își îngropă fața 
în ea. 

— Taita a fost luat dintre noi. Sunt un fiu orfan de tată, plânse 
el. 

— Mi se pare că Meren exagerează un pic, îi șopti Taita lui 
Fenn. 

— N-am bănuit că are astfel de talente, zise Fenn. S-ar potrivi 
de minune în rolul lui Horus în scenetele din templu. 

— Cum să ne întoarcem la faraon și să-i spunem că Taita nu 
mai este printre noi? se lamentă și Tinat. Trebuie, cel puţin, să-i 
găsim trupul. 

— Ti-am spus, colonele Tinat, i-am văzut pe amândoi târâţi de 
spirite, încercă Meren să-i taie elanul. 

Însă Tinat era de nezdruncinat în hotărârea luată. 

— Totuși, trebuie să căutăm în continuare. Trebuie să 
cercetăm fiecare palmă de pădure, insistă el. 

Oamenii se împrăștiară din nou și se pierdură printre copaci. 
Meren și Tinat erau în fruntea lor, iar Meren ajunse la o lungime 
de braţ de locul unde stăteau cei doi fugari. Era transfigurat de 
durere și mormăi în barbă: 

— Haide, Tinat, nu fii atât de încăpățânat! Hai să ne 
întoarcem la corăbii și să-l lăsăm pe mag să-și vadă de șotiile 
lui. 

În acel moment se auzi un strigăt, când unul dintre oameni 
găsi tunica mânjită de sânge a lui Fenn. Meren alergă la el și din 
nou îl auziră cum încerca să-l convingă pe Tinat să abandoneze 
căutările. In faţa veșmintelor însângerate, Tinat se înduplecă în 
cele din urmă. Luară cu ei cei doi cai și se întoarseră la girafa 
vânată să o tranșeze și să o transporte pe corăbii. Taita și Fenn 
se ridicară în picioare, își luară armele și porniră spre nord, 
îndreptându-se spre cursul de apă al Nilului. 


— Îmi place foarte mult să fiu singură cu tine, zise Fenn 
visătoare. Nu vrei să ne oprim din nou la umbra unui copac? 

— Se pare că am trezit dragonul din tine. 

— Am descoperit că micul meu dragon nu doarme niciodată, îl 
asigură ea. E întotdeauna pregătit de joacă. Sper că nu te 
obosește, lordul meu. 

Taita o conduse spre copaci. 

— Va fi plăcut să descoperim care din noi doi obosește primul, 


zise el. 
t Capitolul 94 

Toţi oamenii de pe corăbii ţinură doliu când auziră ce 
nenorocire i se întâmplase lui Taita. În următoarea zi când 
încărcară caii pentru a porni din nou la drum, arătau ca un 
convoi funerar. Nu numai că-l pierduseră pe mag, dar 
rămăseseră și fără Fenn. Frumusețea și înțelepciunea ei 
fuseseră ca un talisman pentru toată compania. Femeile tinere 
asemenea lui Sidudu, în special cele care fuseseră eliberate din 
Templul Dragostei, o idolatrizau. 

— Deși știu că nu a murit, mă simt pierdută fără ea, îi șopti 
Sidudu lui Meren. De ce joacă Taita această farsă crudă? 

— Trebuie să își construiască alături de Fenn o nouă viaţă. 
Puţini dintre cei care îl știau bătrân și cu părul argintiu vor putea 
înțelege această transformare magică. Vor vedea în renașterea 
sa ceva malefic sau rodul magiei negre. El și Fenn ar deveni 
astfel ţinta spaimei și a urii oamenilor. 

— Așadar, se vor duce într-un loc unde nu-i putem însoți și 
noi. 

— Nu te pot contrazice, pentru că știu că așa se va întâmpla, 
zise el trecându-și un braţ în jurul umerilor ei. De acum încolo, 
noi doi va trebui să ne descurcăm singuri. Trebuie să găsim 
puterea și rostul în noi înșine. 

— Dar ce se va întâmpla cu ei? Unde se vor duce? insistă 
Sidudu. 

_ — Taita caută o înţelepciune pe care noi n-o putem înţelege. 
Intreaga sa viaţă a fost o imensă căutare. Acum când a ajuns să 
trăiască veșnic, la fel a devenit și căutarea sa. 

Se gândi la ceea ce spusese, apoi continuă cu o cugetare de o 
profunzime de care rareori era capabil: 

— Această căutare ar putea fi o binecuvântare sau un mare 
blestem. 


— Nu-i vom mai vedea niciodată? Spune-mi, te rog, că nu va 
fi așa. 

— li vom mai vedea înainte de a pleca. Sunt sigur de asta. Nu 
se poate să fie atât de cruzi cu noi. Insă nu peste mult timp, își 
vor pierde urma. 

In timp ce vorbea, Meren se uita la malul care aluneca pe 
lângă ei, căutând un semn pe care Taita îi promisese că îl va 
lăsa pentru ei. In cele din urmă, văzu pe mal o lumină puternică, 
precum reflexia metalului șlefuit în lumina soarelui. Își umbri 
ochii și privi atent. 

— Uite-l! 

Cârmi spre mal. Vâslașii ridicară lopeţile. Meren sări de pe 
punte pe malul uscat și alergă spre sabia care stătea înfiptă în 
pământ. O trase și o ridică deasupra capului. 

— Sabia lui Taita! îi strigă el lui Tinat care se afla pe corabia 
din spate. Acesta este un semn! 

Tinat trimise pe mal un grup de oameni și cercetară malul pe 
o rază de jumătate de leghe în ambele direcţii, însă nu găsiră 
urmele vreunei prezențe umane. 

„Taita este un vulpoi bătrân și viclean, se gândi Meren. A pus 
la punct șarada, având grijă de cele mai mici detalii, încât și pe 
mine mă ia prin surprindere.” Zâmbi în sinea lui, însă își păstră o 
mină solemnă și le spuse oamenilor săi: 

— Este inutil să mai căutăm. Această întâmplare este dincolo 
de puterea noastră de înțelegere. Dacă a pierit magul Taita, ce 
șanse mai avem noi? Trebuie să ne întoarcem la flotilă, înainte 
de a pieri cu toţii. 

Oamenii i se supuseră imediat, înspăimântați de superstiții și 
dornici să se adăpostească pe corăbii. De îndată ce se 
îmbarcară, Meren ordonă să se continue călătoria. Vâslașii își 
reluară locurile pe băncuţe și vâsliră în tăcere o leghe. 

Hilto, care îi coordona pe vâslași, își înălţă capul și începu să 
cânte. Vocea sa era groasă, dar puternică, glasul obișnuit să-i 
comande pe războinici în luptă. Sună peste apele tăcute ale 
râului: 


Hei, tu, Hag-en-Sa, zeiță fioroasă veche de când lumea, 
Hei, tu, cea care ține primul stâlp al lumii, 

Tu, cea care trăieşti în cel mai îndepărtat colt al lumii, 
Tu, care mori la fiecare asfintit de soare 


Și renaști în zori, 

În fiecare zi întinereșşti ca floarea de lotus! 
Taita știe cuvintele dătătoare de putere. 
Lasă-l să treacă de primul stâlp al lumii! 


Era un capitol din Cartea Morților, bocetul unui rege. Toţi 
oamenii i se alăturară imediat și începură să cânte refrenul: 


Lasă-l să se ducă acolo unde noi nu putem ajunge. 
Lasă-l să afle misterele locurilor întunecate. 
A devenit șarpele înțelept al puternicului zeu Horus. 


Hilto cântă următoarea strofă: 


Hei, Seth, distrugător al lumilor, 

Hei, tu, deținător al sufletelor, suflet divin care 
răspândești moartea 

Lasă spiritul lui Taita să treacă de al doilea stâlp al lumii. 

Știe cuvintele dătătoare de putere 

Lasă-l pe Taita să se îndrepte spre tronul de lotus al lui 
Osiris, în spatele căruia se află Isis și Hathor. 


Ceilalţi interveniră împreună cu câteva femei care cântau 
refrenul: 


Lasă-l să se ducă acolo unde noi nu putem ajunge. 
Lasă-l să afle misterele locurilor întunecate. 

Lasă-l să treacă! 

Lasă-l să treacă! 


Cu cârma în mână în corabia din fruntea convoiului, Meren 
cântă împreună cu ei. Alături de el, vocea lui Sidudu tremură și 
aproape că se pierdu din cauza emoției când ajunse la nota cea 
mai de sus. 

Meren simţi o atingere ușoară pe musculoasa sa mână 
dreaptă care se odihnea pe cârmă. Tresări surprins și se uită în 
jur. Nu era nimeni, deși era sigur că simţise o atingere. În timpul 
pe care și-l petrecuse în compania lui Taita ca novice, învățase 
că nu trebuie să se uite direct la sursă, așa că privi într-o parte 


și văzu o siluetă cu contur vag, în colţul ochiului. Când se 
concentră asupra ei, silueta dispăru. 

— Magule, tu ești? șopti el, iar buzele aproape că nu i se 
mișcară. 

Vocea care-i răspunse era la fel de ireală: 

— Eu sunt lângă tine, iar Fenn este lângă Sidudu. 

Așa cum plănuiseră, se urcaseră pe corabie în timp ce 
aceasta era ancorată la mal în locul în care Taita înfipsese sabia 
în pământ. 

Meren încercă să nu-și arate ușurarea și bucuria în niciun fel 
în faţa celorlalţi. Își întoarse privirea și întrezări o altă siluetă 
vagă conturându-se lângă Sidudu. 

— Fenn stă lângă tine, în partea stângă, o avertiză el pe 
Sidudu, care se uită în jurul ei uimită. Nu, nu poţi s-o vezi. Roag- 
o să te atingă. 

Când simţi atingerea degetelor invizibile ale lui Fenn, Sidudu 
zâmbi fericită. 

Spre seară, când ancorară și ridicară tabăra pe mal, Meren se 
adresă oamenilor săi: 

— Vom ridica un altar pe puntea corăbiei principale, în locul 
unde le plăcea să stea când erau cu noi. Acesta va fi un loc de 
refugiu pentru sufletele lor, în cele nouăzeci de zile în care sunt 
prizoniere în această lume, până când trec de primul stâlp al 
lumii în drum spre lumea de dincolo. 

Ridicară un paravan de stuf în jurul acelui loc îngust și 
așezară rogojinile și lucrurile personale ale perechii dispărute. In 
fiecare seară, Sidudu așeza în spatele paravanului o ofrandă de 
mâncare, bere și apă, iar până dimineaţa nu mai era acolo. 
Oamenii erau astfel încredinţaţi că spiritul magului veghea 
asupra lor, iar starea lor de spirit se îmbunătăţi. Meren începu 
din nou să râdă și să zâmbească, însă ei nu se apropiau de 
altarul de pe punte. 

Ajunseră din nou la Qebui, ţinutul Vânturilor de Nord, unde 
râul pe care navigaseră o distanţă atât de mare se unea cu un 
alt pârâu puternic, care curgea de pe munte spre est și forma 
adevăratul Nil. Qebui era așa cum îl lăsaseră, cu excepţia 
faptului că terenurile irigate din jur erau mult mai întinse și că 
turme numeroase de cai și de vite pășteau pe pășunile de lângă 
zidurile orașului. La vederea unei mari flote care se apropia de 
oraș, locuitorii intrară în panică. Guvernatorul Nara îi recunoscu 


abia când Meren ieși pe prova corăbiei principale și îi salută 
prietenos. 

— Este colonelul Meren Cambyses! îi strigă el căpitanului 
arcașilor. Nu trageţi în ei. 

Nara îl îmbrăţișă cu căldură pe Meren când acesta păși pe 
țărm. 

— Ne pierduserăm speranţa că vă vom vedea întorcându-vă, 
așa că, în numele faraonului Nefer Seti, îţi urăm un călduros bun 
venit! 

Nara nu îl cunoștea pe Tinat. Expediția condusă de generalul 
Lotti trecuse prin Qebui cu mult înainte de a fi fost învestit în 
funcția de guvernator. Ştia, bineînţeles, de acea expediţie și 
acceptă explicaţiile pe care i le dădu Meren cu privire la statutul 
lui Tinat, care devenise conducătorul expediției după moartea 
superiorului său. Insă în timp ce discutau pe malul râului, Nara 
se tot uita spre corăbiile ancorate, de parcă ar fi așteptat să mai 
apară cineva. În cele din urmă, nu se mai putu abtine și întrebă: 

— lartă-mă, colonele, însă trebuie să știu ce s-a întâmplat cu 
preaputernicul mag Taita din Gallala, acel bărbat extraordinar. 

— Povestea pe care ţi-o voi spune este atât de ciudată și de 
miraculoasă, încât depășește orice imaginaţie. Însă înainte de 
toate, trebuie să cobor toţi oamenii pe mal și să mă ocup de ei. 
Au fost în exil timp de mulţi ani și au făcut o călătorie lungă, 
grea și plină de pericole, până să atingă acest avanpost al 
imperiului. De îndată ce îmi voi îndeplini aceste îndatoriri, îţi voi 
face un raport detaliat al situației, pe care tu, bineînţeles, îl vei 
transmite la Karnak, la curtea faraonului. 

— Imi cer iertare, zise Nara, căruia i se deșteptară manierele 
alese înnăscute. Ospitalitatea mea lasă de dorit. Trebuie să-i 
aduci imediat pe mal, apoi te voi lăsa să te odihnești și să te 
refaci după drum. Abia după aceea vei continua povestea 
despre călătoriile tale. 

In acea seară, Nara ţinu un banchet în cinstea lui Meren, a lui 
Tinat și a căpitanilor lor. La banchet participară oamenii săi și 
mai-marii orașului. După ce terminară de mâncat și de băut, 
Nara se ridică în picioare și ţinu un discurs de bun venit. Încheie 
adresându-i lui Meren rugămintea de a le povesti gazdelor 
despre călătoria sa în ţinuturile străine din sud. 

— Sunteţi primii care se întorc din acele misterioase 
pământuri necartografiate. Spune-ne ce aţi descoperit acolo. 


Spune-ne dacă ați ajuns până la izvorul Mamei noastre Nilul. 
Spune-ne cum de au secat apele fluviului și cum de au curs din 
nou din abundență. Insă, mai presus de toate, spune-ne ce s-a 
întâmplat cu magul Taita din Gallala. 

Meren fu primul care vorbi. Descrise tot ce li se întâmplase de 
când plecaseră din Qebui. Le spuse cum ajunseseră la izvorul 
Nilului din Tamafupa și despre Pietrele Roșii care împiedicau 
curgerea râului. Continuă relatarea vorbind despre cum 
fuseseră salvaţi de Tinat și duși de el în regatul Jarri, unde 
fuseseră aduși în faţa oligarhilor din Consiliul Suprem. 

— Acum îl voi chema pe colonelul Tinat Ankut să ne spună 
despre expediţia condusă de generalul Lotti și cum au ajuns el și 
oamenii săi în Jarri și ce anume au găsit acolo, zise Meren, 
dându-i lui Tinat cuvântul. 

După cum îi era obiceiul, povestea lui Tinat fu concisă și fără 
înflorituri. Intr-un stil sobru și simplu, milităresc, descrise ţara 
întemeiată de lordul Aquer, în timpul domniei reginei Lostris. 
Apoi le spuse cum guvernarea fusese transformată în tiranie 
nemiloasă de către o misterioasă vrăjitoare Eos. Încheie 
discursul afirmând simplu: 

— Această vrăjitoare Eos s-a folosit de magia neagră pentru a 
ridica bariera de stânci la gura de vărsare a afluenților Nilului. 
Scopul ei era să înrobească Egiptul. 

Indignaţi peste măsură, ascultătorii săi îl bombardară cu 
întrebări de tot felul. Nara sări în picioare încercând să-i 
liniștească, însă dură ceva timp până reuși să-i potolească. 

— Din acest punct, îl rog din nou pe colonelul Meren să preia 
povestea. Vă rog să așteptați până când termină relatarea, 
pentru că sunt sigur că vă va răspunde la multe dintre întrebări. 

Meren se dovedi a fi un vorbitor cu mult mai multă elocinţă în 
comparație cu Tinat, iar auditoriul ascultă fascinat în timp ce le 
povestea cum magul, Taita din Gallala, a intrat în sălașul lui Eos 
ca s-o înfrunte. 

— S-a dus acolo singur și fără arme, înarmat doar cu puterea 
spiritului său. Nimeni nu va ști dimensiunea titanică a luptei 
care a avut loc în momentul în care cei doi adepţi și-au ciocnit 
forțele supranaturale. Tot ce știm este că, în final, Taita a ieșit 
triumfător. Eos a fost distrusă și la fel și regatul ei blestemat. 
Stavila pe care o ridicase în calea apelor Mamei Nil a fost 
sfărâmată, iar apele au început din nou să curgă. E suficient să 


te uiţi la râul care curge pe lângă orașul Qebui ca să vezi că 
Nilul a fost readus la viaţă prin puterile lui Taita. Cu ajutorul 
colonelului Tinat, oamenii care de ani de zile erau ținuți 
prizonieri în Jarri au fost eliberaţi și stau astăzi alături de voi. 

— Să iasă în față, strigă guvernatorul Nara. Să le vedem 
chipurile și să le urăm fraţilor noștri și surorilor noastre bun 
venit în ţara lor natală. 

Unul câte unul, căpitanii și ofițerii regimentului lui Tinat se 
ridicară în picioare, își spuseră numele și gradul, apoi încheiară 
cu declarația: 

— Jur că tot ceea ce aţi auzit în această seară de la vitejii 
noștri conducători, colonelul Meren Cambyses și colonelul Tinat 
Ankut este adevărul gol goluț. 

După ce terminară, Nara luă din nou cuvântul. 

— Am auzit multe lucruri minunate în această seară, suficient 
de neobișnuite încât să ne sperie. Totuși - și știu că vorbesc în 
numele tuturor celor de aici -, permiteţi-mi să vă mai pun o 
întrebare care nu-mi dă pace, zise el, oprindu-se dramatic. 
Spune-mi, colonele Cambyses, ce s-a întâmplat cu magul Taita? 
De ce nu mai este în fruntea voastră? 

Chipul lui Meren căpătă o expresie solemnă. Rămase un timp 
tăcut, de parcă n-ar fi știut cum să formuleze ce avea de spus, 
apoi oftă adânc. 

— Este într-adevăr datoria mea cea mai dureroasă și cea mai 
tristă să vă spun că magul nu mai este printre noi. A dispărut în 
chip misterios. Eu și colonelul Tinat am cercetat cu mare luare- 
aminte locul în care a dispărut, însă fără niciun rezultat, zise el 
oprindu-se și scuturând deznădăjduit din cap. Deși nu i-am găsit 
trupul, i-am găsit hainele și calul. Tunica lui era murdară de 
sânge, la fel și șaua sa. Am pus dispariţia sa pe seama unor 
fenomene supranaturale și am tras concluzia că a murit. 

La auzul acestor cuvinte, auditoriul scoase un strigăt de 
disperare. Guvernatorul Nara rămase nemișcat, palid la față și 
copleșit de tristeţe. In cele din urmă, când zarva din sală se 
potoli, se ridică în picioare și dădu să spună ceva, însă nu avu 
putere să vorbească. Işi adună puterile și începu din nou: 

— Aceste vești ne întristează foarte mult. Taita din Gallala a 
fost un om puternic și bun. ÎI voi anunţa pe faraonul Nefer Seti 
de moartea sa. |n calitate de guvernator al ținutului Qebui, 
ordon să se ridice pe malul râului un monument în cinstea 


realizărilor lui Taita din Gallala pentru faptul că a reușit să 
readucă la viață apele Mamei Nil. 

Era pe punctul de a mai adăuga ceva, însă scutură din cap și 
întoarse privirea. Când părăsi sala de banchet, oaspeţii îl 
urmară, ieșind după el în grupuri mici și împrăștiindu-se în 
noapte. 

Cinci zile mai târziu, populaţia orașului și cei veniţi din sud se 
adunară din nou pe limba de uscat dintre cele două braţe ale 
Nilului. Monumentul ridicat de guvernatorul Nara era o coloană 
înaltă, ridicată dintr-un singur bloc de granit albastru. Pe el erau 
gravate frumoase inscripţii cu hieroglife. Pietrarii lucraseră zi și 
noapte pentru a termina totul la termen. 


Această piatră a fost ridicată în numele faraonului 
Nefer Seti în cel de-al douăzeci și șaselea an al 
Domniei Sale peste cele două regate ale Egiptului, fie 
binecuvântat cu viață eternă! Din acest punct a plecat 
veneratul mag, Taita din Gallala, în aventura sa 
istorică de a ajunge la izvorul Mamei Nil și de a-i 
readuce apele binecuvântate în matcă, în folosul 
Imperiului Egiptean și al tuturor cetățenilor lui. 
Datorită puterii sale spirituale, a ieșit victorios din 
această periculoasă incercare. Mărit fie-i numele acum 
și în vecii vecilor! A pierit în chip tragic în sălbăticie. 
Deși nu a apucat să se mai întoarcă în Egipt, amintirea 
lui și gratitudinea noastră, ca și această stelă de piatră 
vor dăinui timp de mii de ani. Eu, Nara Tok, guvernator 
al ținutului Qebui, în numele faraonului Nefer Seti cel 
Mare și iubit de zei, am scris aceste cuvinte în semn 
de multumire. 


Adunați în jurul obeliscului de granit în lumina slabă a 
dimineții, le aduseră laude lui Horus și lui Hathor și îi implorară 
să ia spiritul lui Taita în grija lor. Apoi Meren și Tinat merseră în 
fruntea coloanei de refugiați spre corăbiile ancorate la mal. Se 
îmbarcară și porniră din nou în marea călătorie spre casă - încă 
două sute de leghe printre cele șase mari cataracte, apoi pe 
pământurile fertile ale Egiptului. 

Acum că Nilul crescuse atât de mult, cataractele erau lungi și 
repezi. Însă bărcile jarriene erau anume construite ca să reziste 


la acest tip de navigaţie, iar Meren era un marinar priceput. 
Nevăzut, Taita stătea lângă cotul lui și îl ghida de câte ori făcea 
greșeli. Amândoi conduseră flotila fără pierderi sau pagube 
importante. intre a cincea și a doua cascadă, râul o cotea prin 
deșertul vestic, făcând o buclă uriașă care mai prelungea 
călătoria cu o încă aproape o mie de leghe. Echipajul de călăreţi 
trimiși înainte de guvernatorul Nara aveau deja un avans de 
cinci zile pentru că porniseră de-a dreptul, pe drumul 
caravanelor. Mesajele pe care le aveau fură citite de 
guvernatorul provinciei Assoun cu multe zile înainte ca flotila să 
coboare prima cataractă, în valea Egiptului. Din acel moment, 
drumul deveni ușor de străbătut. Ambele maluri erau inundate 
cu apa dătătoare de viaţă. Țăranii se întorseseră în satele lor ca 
să muncească pământurile pe care recolta era deja verde și 
bogată. La trecerea lor, locuitorii satelor se adunau pe maluri și 
fluturau frunze de palmieri. Aruncau în apele dinspre flotilă cu 
flori de iasomie și plângeau de fericire, multțumindu-le și 
cinstindu-i pe eroii care se întorceau din întunecatele și 
misterioasele ţinuturi sudice de la capătul pământului. In fiecare 
oraș în care ajungeau, călătorii erau întâmpinați pe mal de 
guvernator, de nobili și de preoţi și erau conduși cu mare 
bucurie spre templu. Erau ospătaţi, îndopațţi și scăldaţi în petale 
de flori. 

Taita și Fenn coborau și ei pe mal cu ceilalți oameni. Fenn 
vedea pentru prima dată ţinuturile peste care stăpânise în 
cealaltă viaţă. Nimeni din Egipt nu i-ar fi recunoscut nici pe 
Taita, nici pe Fenn în forma în care erau acum, așa că Taita 
renunţă la vraja sub care se ascunseseră atât de mult timp. 
Totuși, își traseră gluga peste față, în așa fel încât să nu li se 
vadă decât ochii și se pierdură în mulţime. Ochii lui Fenn 
străluceau de încântare în timp ce Taita îi explica tot ce vedea în 
jur. Până atunci, amintirile ei despre Egipt fuseseră fragmentare 
și neclare și chiar și acelea îi fuseră plantate în minte de Taita. 
Cu toate acestea, acum, când ajunse cu picioarele pe pământul 
natal, amintirile îi reveneau cu repeziciune în minte. Feţe, 
cuvinte și fapte vechi de un secol îi erau atât de clare, de parcă 
ar fi fost la câţiva ani distanţă. 

La Kom Ombo opriră corăbiile sub zidurile masive ale 
complexului templului. În blocurile de stâncă erau sculptate 
imaginile gigantice ale zeilor și zeiţelor. În timp ce marea 


preoteasă și suita ei coborâră spre malul râului să-i întâmpine 
pe călători, Taita o conduse pe Fenn prin coridoarele pustii ale 
templului lui Hathor în interiorul sanctuarului rece și întunecat. 

— Aici te-am văzut prima oară în forma ta spirituală de acum, 
îi spuse Taita. 

— Da! Îmi amintesc acest loc foarte bine. Îmi amintesc că am 
înotat spre tine prin bazinul sacru. Îmi amintesc ce ne-am spus 
atunci. Se opri de parcă ar fi repetat în minte, apoi zise: „Ruşine 
să-ţi fie că nu-ţi mai aduci aminte de mine, pentru că eu sunt 
Fenn”, repetă ea cuvintele cu o voce dulce de copil, care-i 
frânse inima lui Taita. 

— Acesta este exact tonul pe care mi-ai vorbit, îi spuse el. 

— Îți amintești ce mi-ai răspuns? 

Scutură din cap. Îşi amintea foarte bine, însă voia să audă de 
la ea. 

— Ai zis - continuă ea imitându-i vocea - „Te-am recunoscut 
de la început. Eşti exact la fel ca atunci când te-am întâlnit 
pentru prima dată. N-aș fi putut să-ţi uit ochii. Erau atunci și 
sunt și acum cei mai verzi și cei mai frumoși ochi din Egipt”. 

Taita râse cu blândețe. 

— Tipic feminin! Nu uiţi niciodată un compliment. 

— Cu siguranță nu uit unul atât de frumos, recunoscu ea. Ţi- 
am făcut un dar. Îţi amintești ce era? 

— Un pumn de piatră de var, răspunse el imediat. Un dar 
neprețuit. 

— Acum poţi să-mi plătești pentru el. Te costă un sărut, zise 
ea. Sau oricâte săruturi crezi tu că valorează. 

— Zece mii este prima sumă care-mi vine în minte. 

— Accept oferta ta, lordul meu. Voi încasa imediat prima sută. 
Restul sumei mi-o poţi plăti în rate. 


t Capitolul 95 


Cu cât se apropiau de Karnak, cu atât înaintau mai încet, 
împiedicaţi de bucuria oamenilor care se adunau să-i întâmpine. 
În cele din urmă, sosiră la ei mesagerii faraonului cu ordine clare 
pentru comandantul flotilei să vină cât de repede putea la 
curtea regală din Karnak. 

— Nefer Seti, nepotul tău, n-a fost niciodată un băiat 
răbdător, îi spuse Taita lui Fenn, care râse entuziasmată. 


— Cât de mult îmi doresc să-l văd! Sunt încântată că i-a 
ordonat lui Meren să se grăbească. Ce vârstă are Nefer Seti 
acum? 

— În jur de cincizeci și cinci de ani, iar Mintaka, regina și soţia 
principală, nu este cu mult mai tânără. E interesant de văzut ce 
părere îţi va face, căci îţi seamănă la caracter, sălbatică și 
încăpăţânată. Când este stârnită, este la fel de feroce ca tine. 

— Nu sunt sigură dacă mi-ai făcut un compliment sau m-ai 
jignit, răspunse Fenn, însă sunt sigură de un lucru. O să-mi placă 
de mama strănepoţilor mei. 

— Cred că este încă tulburată. Se află încă în mrejele lui Eos 
și ale falsului ei profet Soe. Deși Eos a fost distrusă, iar puterile 
ei au fost risipite, Soe încă o ţine în ghearele lui. S-o eliberăm va 
fi ultima noastră îndatorire sacră. După aceea, vom putea porni 
în căutarea visului nostru. 

Ajunseră astfel în Karnak, orașul cu o sută de porți și cu 
nenumărate splendori, toate restaurate odată cu întoarcerea 
apelor. Mulțimea de aici era mai numeroasă și mai bucuroasă 
decât în oricare altă parte. leșeau pe porţile cetăţii și băteau din 
tobe, suflau din corn și strigau, făcând aerul din jur să pulseze 
ca o inimă. 

Pe promontoriu stătea comitetul de întâmpinare format din 
preoți, nobili și generali de armată, îmbrăcaţi în haine de gală și 
însoţiţi de suitele lor care nu erau cu nimic mai prejos. 

De îndată ce Meren și Tinat puseră piciorul pe mal, începură 
să cânte un imn de glorie, iar dinspre mulţime se înălțară urale. 
Marele vizir îi conduse spre două care de luptă splendide care 
erau anume pregătite pentru ei. Cele două vehicule erau 
acoperite cu foiţă de aur și pietre preţioase și sclipeau și 
scânteiau în lumina strălucitoare a soarelui. Erau trase de cai de 
aceeași dimensiune din grajdurile faraonului, unul alb ca laptele, 
celălalt negru ca abanosul. 

Meren și Tinat săriră în care și dădură bice cailor. Merseră 
roată lângă roată pe drumul regal, străjuit de șirurile de sfincși 
de piatră, doi eroi în armuri de război. O escortă de cavalerie 
mergea în faţă, iar în spatele lor, o companie a Gărzilor Regale. 
Vocea mulțimii vuia ca o furtună. 

Departe în urma lor veneau deghizați Fenn și Taita, croindu-și 
drum prin mulţime pe jos, până la porţile palatului. Aici se 
opriră, își uniră mâinile și se învăluiră în vraja care-i făcu 


nevăzuţi, putând trece astfel de gărzile palatului în marea sală 
regală de audienţe. Stătură departe de curtenii și de demnitarii 
care umpleau încăperea. 

Pe platforma din fundul camerei stăteau pe tronurile de fildeș, 
unul lângă celălalt, faraonul Nefer Seti și regina sa. Faraonul 
purta pe cap coroana albastră de război, Khepresh - un coif înalt 
cu două aripi laterale împodobite cu discuri de aur pur, cu ureus 
pe frunte, capetele împletite ale cobrei și vulturului, simbolizând 
Regatul de Sus și pe cel de Jos. Faraonul nu era machiat, iar 
torsul său era gol, lăsând să se vadă cicatricele din cele 
cincizeci de bătălii la care participase, însă mușchii de pe piept 
și de pe braţe erau încă tari și întinși. Taita îi examină aura și 
văzu că era brav în fapte și neclintit în hotărâri. Alături de el, 
regina Mintaka purta, la rândul ei, stema pe frunte, însă avea 
părul argintiu, iar chipul îi era brăzdat de suferința cauzată de 
pierderea copiilor ei. Aura ei arăta confuză și depărtată, 
străbătută de neîncredere și vinovăţie. Nefericirea sa era 
profundă și pustie. 

Colonelul Meren Cambyses și colonelul Tinat Ankut erau 
prosternați la picioarele lor. Faraonul se ridică în picioare și 
înălță o mână. O tăcere adâncă se așternu peste oamenii 
adunaţi în sală. Când începu să vorbească, ecoul vocii lui 
străbătu pilonii înalţi de piatră care se ridicau de la podea, până 
în tavanul pictat. 

— Să fie cunoscut în cele două regate ale mele și în toate 
dominioanele mele străine că Meren Cambyses și Tinat Ankut au 
crescut în ochii mei și au câștigat favorurile mele. 

Se opri, apoi marele vizir Tentek îngenunche în faţa lui și îi 
întinse o tipsie de argint pe care se afla un sul de papirus. 
Faraonul îl luă și îl desfăcu. Citi apoi cu voce pătrunzătoare și 
puternică: 

— Prin prezentul decret să se știe că l-am ridicat pe lordul 
Tinat Ankut la rangul de nobil și că i-am donat o unitate de râu 
de teren fertil de pe malul Nilului, mai jos de Esna. 

O unitate de râu cuprindea cincizeci de mii de metri pătraţi, o 
întindere de pământ enormă de teren arabil. Dintr-o singură 
mișcare, Tinat devenise un om bogat, însă asta nu era tot. Nefer 
Seti continuă: 

— De acum încolo, lordul Tinat Ankut va fi ridicat la rangul de 
general de brigadă în armata Regatului de Sus. Va avea în 


subordine Legiunea Phat. Toate acestea din marea mea 
generozitate. 

— Faraonul este milos! strigă audiența într-un singur glas. 

— Ridică-te, Lord Tinat Ankut și îmbrăţișează-mă. 

Tinat se ridică și sărută umărul gol al faraonului, iar Nefer Seti 
îi puse în mâna dreaptă documentele care atestau noul său 
statut. 

Apoi se întoarse către Meren care stătea plecat în fața lui. 
Tentek îi întinse o a doua tipsie de argint. Faraonul luă un alt sul 
de pergament și îl desfăcu în faţa adunării. 

— Prin prezentul decret, să afle toată lumea că l-am ridicat pe 
Meren Cambyses la rangul de nobil și că i-am donat trei unităţi 
de râu de teren arabil pe malul Nilului deasupra provinciei 
Assuit. De acum încolo, lordul Meren va fi ridicat la gradul de 
mareșal general al armatei din Regatul de Jos. În plus, îi acord 
ca simbol al preţuirii mele, Aurul Vitejiei și Aurul Recunoașterii. 
Ridică-te, lordule Meren! 

Când fu față în faţă cu Meren, Faraonul îi puse pe umeri 
lanţurile grele ale colierelor. 

— Îmbrăţișează-mă, lord mareșal Meren Cambyses! zise el și-l 
sărută pe Meren pe obraz. 

Cu buzele aproape de urechea faraonului, Meren îi șopti 
repede: 

— Am vești despre Taita, care sunt doar pentru urechile 
Maiestăţii Tale. 

Faraonul strânse preț de o clipă umărul lui Meren, apoi 
răspunse încet: 

— Tentek te va aduce direct la mine. 

În timp ce întreaga adunare se prosternă în faţa faraonului, 
acesta își luă regina de mână și o conduse afară din sală. 
Trecură la o distanţă de câţiva pași de locul unde stăteau 
nevăzuți Taita și Fenn. Meren aşteptă până când Tentek își făcu 
apariţia și îi spuse încet: 

— Faraonul te cheamă la el. Urmează-mă, lord mareșal. 

Când Meren trecu pe lângă ei, Taita o luă pe Fenn de mână și 
se luară după el. 

Tentek îl introduse pe Meren în salonul regal, însă când Meren 
vru să facă o nouă plecăciune în faţa lui Nefer Seti, acesta veni 
la el și îl îmbrăţișă cu căldură. 


— Dragul meu prieten și tovarăș al Drumului Roșu, mă bucur 
atât de mult că te văd! Singurul meu regret este că nu l-ai adus 
și pe mag cu tine. Moartea lui mi-a frânt inima. Apoi, când fu la 
o lungime de braț de Meren, îl privi direct în față și îi spuse: Nu 
te-ai priceput niciodată să-ţi ascunzi emoţiile. Ce anume te 
frământă? Spune-mi. 

— Ochii Maiestăţii Sale sunt la fel de pătrunzători cum îi 
știam. Nu le scapă nimic. Am vești pentru Înălţimea Ta, 
răspunse Meren, însă înainte de a face asta, pregătește-te 
pentru o mare surpriză. Ceea ce am să-ţi spun acum este atât 
de minunat și de straniu, încât atunci când am fost pus, la 
rândul meu, în fața acelui fapt, mintea mea nu a putut să-l 
priceapă și să-l accepte. 

— Haide, lordul meu, zise Nefer Seti lovindu-l prietenește 
între omoplați, atât de tare, încât Meren se clătină. Vorbește! 

Meren trase adânc aer în piept și izbucni: 

— Taita trăiește! 

Nefer Seti se opri din râs și se uită la el încremenit. Apoi 
trăsăturile i se întunecară. 

— Glumești cu mine pe propria socoteală, îi zise el cu răceală 
în glas. 

— Vă spun adevărul, puternicule Rege al Regilor. 

Starea de spirit a faraonului îl sperie pe Meren. 

— Dacă este adevărat ce spui, pe sufletul tău, Meren 
Cambyses, ar fi bine să-mi spui acum unde este Taita. 

— Mai este un lucru pe care trebuie să-l știi, o, tu, cel generos 
și măreț. Taita este mult schimbat în înfățișare. S-ar putea chiar 
să nu-l recunoști la început. 

— Destul! zise Nefer Seti ridicând vocea. Spune-mi unde este! 

— Chiar în această încăpere, izbucni vocea lui Meren. Stă 
chiar lângă noi. 

Apoi adăugă în barbă: „Sau, cel puţin, așa sper”. 

Nefer Seti își duse mâna dreaptă la mânerul pumnalului. 

— Te joci cu bunătatea mea, Meren Cambyses! 

Meren se uită îngrozit în jur la camera goală și, cu voce 
rugătoare, se adresă aerului gol: 

— Magule, o, puternicule mag! Arată-te, te implor! Sunt la 
mila furiei faraonului! Apoi scoase un strigăt de ușurare: 
Privește, Maiestate! zise el arătând spre statuia înaltă sculptată 
din granit negru. 


— Aceea este statuia lui Taita, făcută de sculptorul Osh, zise 
Nefer Seti furios. O ţin aici ca să-mi amintească de mag, însă e 
doar o bucată de piatră, nu scumpul meu Taita, în carne și oase. 

— Nu, faraonul meu. Uitaţi-vă la statuie, însă în partea 
dreaptă. 

Când Meren arătă cu mâna, în acel loc apăru un nor 
strălucitor și transparent, ca un miraj din deșert. Faraonul clipi 
în timp ce se holba la el. 

— Este într-adevăr ceva acolo. Ceva ușor ca aerul. Este vreun 
spirit? Vreo fantomă? 

Mirajul deveni mai dens și prinse treptat contur. 

— E un om! exclamă Nefer Seti. Un om adevărat! 

Lui Nefer Seti nu-i venea să-și creadă ochilor. 

— Insă nu e Taita. Acesta este un bărbat tânăr și chipeș, nu 
Taita al meu. Cu siguranţă, este vreun magician capabil să se 
ascundă printr-o vrajă. 

— Este într-adevăr vorba de magie, fu de acord Meren, însă 
este vorba de cea mai bună și mai albă magie. O magie țesută 
de Taita însuși. Acesta este Taita. 

— Nu! zise Nefer Seti scuturând din cap. Nu îl cunosc pe acest 
bărbat dacă este într-adevăr vorba de o ființă vie. 

— Maiestate, acesta este magul întinerit și refăcut complet. 

Nefer Seti rămase fără cuvinte. Tot ceea ce mai putea face 
era să scuture din cap. Taita tăcea și se uita la el zâmbindu-i cu 
căldură. 

— Priviţi statuia, îl rugă Meren. Osh l-a sculptat pe mag când 
era deja un om bătrân, însă chiar și acum când este din nou 
tânăr, asemănarea este de netăgăduit. Uitaţi-vă cât de înaltă și 
de lată este fruntea sa, la forma nasului și a urechilor, însă, mai 
presus de toate, uitaţi-vă la ochi. 

— Da... poate că văd niște asemănări, murmură Nefer Seti 
neconvins. Apoi tonul său deveni hotărât și provocator: Piei, 
fantomă! Dacă ești într-adevăr Taita, atunci trebuie să-mi spui 
ceva ce doar noi doi știm. 

— Foarte bine, faraonul meu, încuviinţă Taita. Ți-aș putea 
spune nenumărate asemenea lucruri, însă unul îmi vine acum în 
minte. Îți amintești de vremea când erai doar Prinţul Nefer 
Memnon, și nu Faraonul celor Două Regate, când erai elevul și 
pupilul meu, iar eu te alintam spunându-ţi Mem? 

Faraonul încuviință cu o mișcare a capului. 


— Da, îmi amintesc foarte bine, zise el, iar vocea îi devenise o 
șoaptă gâtuită și privirea i se înmuie. Însă mulţi alţii puteau ști 
acest lucru. 

— Eu pot să spun și mai multe, Mem. Pot să-ţi spun că, pe 
când erai un băieţandru, am făcut o capcană de porumbei nu 
departe de lacul Gebel Nagara, în sălbăticie, apoi am așteptat 
șoimul regal douăzeci de zile să vină la ei. 

— Pasărea mea n-a venit niciodată la capcană, zise Nefer 
Seti, iar Taita observă din felul în care îi licărea aura că îi 
întindea o capcană pentru a-l testa. 

— Șoimul a venit, îl contrazise Taita. Minunatul șoim care a 
fost dovada dreptului tău la dubla coroană a Egiptului. 

— L-am capturat! rosti Nefer Seti triumfător. 

— Nu, Mem. Șoimul a evitat capcana și și-a luat zborul. 

— Am abandonat vânătoarea. 

— Te contrazic din nou, Mem. Te lasă memoria. Am urmărit 
pasărea departe în sălbăticie. 

— A, da! până la lacul Natron. 

— Nu, nu și nu! Ne-am dus în munţii Bir Umm Masara. În timp 
ce te tineam de frânghie, ai urcat până la cuibul șoimului, pe 
versantul de est al muntelui, ca să dai jos puii. 

Între timp, Nefer Seti îl privea cu ochi strălucitori. 

— Când ai ajuns la cuib, ai văzut că o cobră ţi-o luase înainte. 
Păsările erau moarte, ucise de mușcătura veninoasă a șarpelui. 

— O, magule, nimeni n-ar fi putut ști așa ceva. lartă-mă că nu 
te-am recunoscut. Toată viața mea mi-ai fost mentor și călăuză, 
iar acum m-am îndoit de tine. 

Nefer Seti era chinuit de remușcări. Traversă încăperea și îl 
prinse pe Taita în braţele sale puternice. Când în sfârșit se 
desprinseră din îmbrăţișare, nu-și putea lua ochii de la fața lui 
Taita. 

— Transformarea prin care ai trecut depășește capacitatea 
mea de înţelegere. Spune-mi cum s-a putut întâmpla așa ceva. 

— Sunt multe de spus, încuviinţă Taita. Însă înainte de asta 
mai sunt și alte lucruri de care trebuie să ne ocupăm. Mai întâi 
de toate, trebuie să-ţi prezint pe cineva. 

Taita întinse mâna și, din nou, aerul străluci, apoi se 
materializă într-o femeie tânără. Și aceasta îi zâmbi lui Nefer 
Seti. 


— Așa cum ai făcut în nenumărate rânduri, mă uimești cu 
magia ta, zise Nefer Seti. Cine este această fiinţă? De ce ai 
adus-o în faţa mea? 

— Numele ei este Fenn și este adepta Adevărului și a magiei 
albe. 

— Este prea tânără pentru asta. 

— A mai trăit și alte vieţi. 

— Este deosebit de frumoasă, zise el uitându-se pofticios la 
ea. Cu toate acestea, mi se pare cunoscută. Ochii ei... Cunosc 
acești ochi, zise el căutând printre amintirile lui. Îmi amintesc de 
cineva pe care am cunoscut-o foarte bine. 

— Faraonule, Fenn este consoarta mea. 

— Consoarta ta? Cum se poate așa ceva? Tu ești ca... își 
mușcă el buzele. lertare, magule. Nu am intenţionat să te 
rănesc sau să te jignesc. 

— Este adevărat, faraonul meu, că am fost odată eunuc, însă 
acum sunt din nou bărbat, unul deplin. Fenn este femeia mea. 

— S-au schimbat atât de multe! protestă Nefer Seti. De îndată 
ce dezleg o ghicitoare, mă provoci cu una nouă... Se întrerupse, 
neputându-și lua ochii de la Fenn. Acei ochi. Acei ochi verzi. 
Tatăl meu! Aceia sunt ochii tatălui meu. E posibil ca Fenn să 
aibă sânge regal ca și mine? 

— Haide, Mem! îl tachină Taita cu blândeţe. Mai întâi te plângi 
de misterele pe care ţi le prezint, apoi vrei să torn peste tine o 
grămadă dintr-o singură mișcare. Hai să-ţi spun doar că Fenn 
este rudă de sânge cu tine, pe linie directă. Sângele tău este și 
sângele ei, însă mai depărtat în timp. 

— Ai spus că a mai trăit și alte vieți. S-a întâmplat într-una 
dintre ele? 

— Chiar așa, încuviinţă Taita. 

— Explică-mi! îi ordonă faraonul. 

— Vom avea timp de asta mai târziu. Tu și Egiptul sunteţi încă 
în pericol. Știi deja de acea vrăjitoare Eos care a oprit apele 
Mamei Nil. 

— Este adevărat că ai distrus-o chiar în sălașul ei? 

— Vrăjitoarea nu mai este, însă unul dintre slujitorii ei se află 
încă în libertate. Numele lui este Soe. Este un bărbat periculos. 

— Soe! Știu de un bărbat cu acest nume. Mintaka mi-a vorbit 
despre el. Este un predicator, un apostol al noii zeițe. 


— Spus în sens invers, numele lui este Eos. Zeița sa este de 
fapt vrăjitoarea. Scopul lui era să te distrugă pe tine și pe toți 
urmașii tăi și să uzurpe tronul dublu al Egiptului pentru 
vrăjitoare. 

Nefer Seti era îngrozit. 

— Acest Soe este sfetnicul Mintakăi, prima mea soţie. Ea 
crede în el. S-a convertit la noua religie pe care o 
propovăduiește el. 

— De ce n-ai făcut nimic să împiedici așa ceva? 

— l-am făcut pe plac. Mintaka a fost bolnavă de tristeţe după 
moartea copiilor noștri. Soe a consolat-o. Nu mi s-a părut nimic 
rău în asta. 

— De fapt, era un rău foarte mare, îl contrazise Taita. Un rău 
pentru tine și pentru Egipt. Soe este încă o ameninţare teribilă. 
Este ultimul adept al vrăjitoarei, ultimul vestigiu al prezenţei ei 
pe pământ. Este parte din Marea Minciună. 

— Ce trebuie să fac, Taita? De îndată ce Nilul a început din 
nou să curgă, Soe a dispărut. Nu știm ce s-a întâmplat cu el. 

— Înainte de toate, trebuie să-l prind și să-l aduc în faţa ta. 
Regina Mintaka este atât de prinsă în mrejele lui, încât crede tot 
ce-i spune. Te-ar fi predat lui. Nu va crede că este rău până 
când nu va recunoaște el însuși acest lucru. 

— Cu ce să te ajut, Taita? întrebă Nefer Seti. 

— Trebuie s-o duci pe regina Mintaka departe de aici. Trebuie 
să am libertate în palatul lui Memnon de pe malul de vest. Du-o 
la Assuit să aduceți ofrande la templul lui Hathor. Spune-i că 
zeița ţi-a apărut în vis și că ţi-a cerut să faci asta de dragul 
copiilor voştri scumpi, prinţul Khaba și micuța lui soră Unas, care 
sunt acum în lumea de dincolo. 

— Este adevărat că am simţit nevoia să aduc ofrande lui 
Hathor. Eu și regina vom pleca în cinci zile cu corabia regală, în 
prima noapte cu lună plină. Ce altceva îmi mai ceri? 

— Am nevoie de lordul Meren și de o sută dintre cei mai buni 
războinici ai tăi. Meren trebuie să ia cu el sigiliul tău regal, care-i 
conferă autoritate nelimitată. 

— Va avea toate acestea. 


+ Capitolul 96 
De îndată ce cuplul regal se îmbarcă pe corabie, Meren și 
Taita, însoţiţi de gărzi, traversară Nilul spre malul vestic. Urcară 
dealurile spre locuinţa Mintakăi, palatul lui Memnon și ajunseră 


odată cu zorile. Personalul din casă fu luat prin surprindere. 
Guvernanta palatului încercă în zadar să-i împiedice să intre. 
Gărzile palatului erau slăbite din cauza huzurului și a vieţii 
îmbelșugate. Se uitară neliniștiţi la luptătorii din faţa lui. Meren 
scoase sigiliul regal. 

— Indeplinim ordinele faraonului Nefer Seti. Daţi-vă deoparte 
și lăsaţi-ne să intrăm. 

— Are sigiliul regal, capitulă guvernanta și se întoarse spre 
căpitanul gărzilor palatului. la-ţi oamenii, du-i în cazarmă și nu-i 
scoate de acolo până nu-ţi trimit eu vorbă. 

Meren și Taita se îndreptară spre intrarea porticului palatului. 
Sandalele lor răsunau pe podelele de marmură. Taita nu mai 
folosea vraja ca să se facă nevăzut. Purta în schimb o platoșă 
din piele de crocodil, iar pe cap avea un coif asortat, cu vizorul 
lăsat ca să-i acopere trăsăturile. Avea o siluetă războinică și 
amenințătoare. Servitorii palatului fugiră din calea lui. 

— De unde începem căutările, magule? întrebă Meren. 
Această ființă este încă ascunsă aici? 

— Soe este aici. 

— Eşti atât de sigur! 

— Plutește în aer respiraţia împuţită a lui Eos, îi spuse Taita. 

Meren adulmecă aerul cu zgomot. 

— Mie nu-mi miroase a nimic. 

— Ţine zece oameni pe lângă tine. Trimite-i pe ceilalţi să 
păzească ușile și porțile. Soe își poate schimba înfățișarea, așa 
că nimeni nu are voie să părăsească palatul, nici femeie, nici 
bărbat, nici măcar animal, îl instrui Taita. 

Meren dădu ordinele, iar oamenii se împrăștiară, ducându-se 
la posturile lor. Taita cercetă hotărât și cu luare-aminte 
camerele regale, iar oamenii din detașamentul lui Meren îl 
urmau îndeaproape, cu săbiile trase din teacă. Din când în când, 
Taita se oprea și părea că adulmecă aerul, ca un câine de 
vânătoare care își urmărește prada după miros. În cele din 
urmă, ajunseră în grădina reginei, un atriu spaţios înconjurat de 
pereţi de piatră deschiși spre cerul albastru. Era străjuită de 
copaci înfloriţi și avea o fântână în mijloc, cu bănci de jur 
împrejur, pe care erau împrăștiate perne de mătase. Lăute și 
alte instrumente muzicale zăceau pe jos, acolo unde fuseseră 
abandonate de femeile din suita Mintakăi la apropierea 
soldaţilor. In aer plutea un parfum de femei tinere amestecat cu 


acela al florilor de portocal. În celălalt capăt al atriului era un 
umbrar de piatră în care erau sculptate crengi subţiri răsucite. 
Fără ezitare, Taita se duse la el cu pas rapid și sigur. In centrul 
lui, pe un piedestal de marmură roz se înălța o statuie sculptată 
din același material. Cineva așezase sub ea bucheţele de crini, 
iar parfumul lor otrăvea aerul din jur. Imbăta simţurile ca un 
opiu puternic. 

— Florile vrăjitoarei, șopti Taita. Îmi amintesc foarte bine 
acest miros. 

Apoi cercetă atent statuia de pe piedestal. Picioarele de sub 
marginea mantiei erau sculptate cu atâta pricepere, încât 
păreau că sunt din carne caldă, nu din piatră rece fără viaţă. 

— Picioarele vrăjitoarei, zise Taita. Acesta este altarul la care 
o venera regina Mintaka. 

În nările lui Taita, duhoarea răului era mai puternică decât 
cea a florilor. 

— Lord Meren, spune-le oamenilor tăi să sfărâme statuia, zise 
încet Taita. 

Chiar și neînfricatul Meren era înspăimântat de puternica 
influență a vrăjitoarei care emana dinspre altar. Dădu ordinul pe 
un ton pierit. Soldaţii își puseră săbiile în teacă și împinseră 
statuia. Erau bărbaţi puternici, însă statuia nu se urni. 

— Tashkalon! strigă Taita, întorcând încă o dată cuvintele lui 
Eos împotriva ei înseși. 

Statuia se mișcă, marmura scârțâi pe marmură, ca sufletul 
unui suflet pierdut. Soldaţii se dădură în spate speriaţi. 

— Ascartow! zise Taita ţintind cu sabia spre silueta lui Eos, 
care începu să se crape încet. Silondela! strigă el, iar statuia se 
prăbuși pe dalele de piatră și se făcu bucăţi. 

Doar picioarele mândre îi rămaseră intacte. Taita se apropie și 
le atinse cu vârful sabiei. Treptat, se crăpară și se transformară 
într-o mână de praf roz. Buchetele de flori de pe piedestal se 
ofiliră. Taita se plimbă în jurul piedestalului. La fiecare câţiva 
pași, atingea marmura. Sunetul era ferm și solid, până când 
atinse partea din spate. Aici marmura scoase un ecou înfundat. 
Taita se îndepărtă puţin și o cercetă cu atenţie. Apoi se apropie 
din nou și își puse podul palmei în colţul de sus, apoi începu să 
apese cu forța. Se auzi un sunet ascuţit, de parcă în interior s-ar 
fi mișcat un levier, iar blocul de piatră se deschise ca o ușă 
capcană. 


În liniștea care urmă, se uitară cu toţii la pătratul întunecat 
care se deschidea în spatele piedestalului. Era suficient de mare 
cât să încapă un om. 

— Ascunzătoarea falsului preot al lui Eos, zise Taita. Aduceţi 
torțele din sala de audiente. 

Soldaţii se grăbiră să-i îndeplinească ordinul. Când se 
întoarseră, Taita luă una și o ţinu deasupra deschizăturii. La 
lumina torţelor, văzură o scară de piatră care cobora în 
întuneric. Fără să ezite nicio clipă, se aplecă, intră prin 
deschizătură și începu să coboare scara. Erau treisprezece 
trepte, iar la bază se continuau cu un tunel care era suficient de 
larg ca să poată trece prin el un bărbat înalt fără să se aplece. 
Podeaua era acoperită cu pietre obișnuite. Pereţii nu erau 
împodobiți cu picturi sau cu basoreliefuri. 

— Țineţi-vă după mine, îi spuse Taita lui Meren, apoi se 
avântă prin tunel. 

Aerul era stătut și vechi, cu un miros greu de pământ reavăn 
și de lucruri demult trecute și îngropate. Taita ajunse de două 
ori la o bifurcaţie în tunel, însă de fiecare dată alese drumul 
instinctiv, fără să stea pe gânduri. În cele din urmă, în faţa lui 
zări o lumină strălucitoare. Continuă hotărât. Trecu pe lângă o 
bucătărie care conţinea amfore cu ulei, apă și vin. Se aflau acolo 
lăzi de lemn pline cu pâine de mei și coșuri cu fructe și legume. 
De cârligele din tavan atârnau bucăţi de carne afumată. De la 
vatra din mijlocul încăperii se ridica o spirală de fum, care 
dispărea într-o aerisire din tavan. 

Pe o masă joasă de lemn se aflau o cină pe jumătate 
mâncată, cu o cupă și o carafă de vin roșu. O mică lampă cu ulei 
arunca umbre în colțurile camerei. Taita traversă bucătăria, 
îndreptându-se spre ușa de pe peretele din față. Dincolo de ea 
se afla o odaie ca o celulă, luminată doar de o lampă cu ulei. 
Într-un colț erau aruncate la întâmplare niște haine: o tunică, o 
robă și o pereche de sandale. In mijloc era întinsă pe podea o 
rogojină de dormit, cu o pătură din piele de șacal peste ea. Taita 
apucă pătura de un colţ și o trase deoparte. Sub ea se afla un 
copilaș care părea să nu aibă mai mult de doi ani, un băiețel 
frumos. Copilul ridică privirea și se uită la Taita cu ochi mari și 
întrebători. Taita se aplecă și puse o mână pe capul chel al 
copilului. Se auzi un sfârâit, iar pielea i se scoroji sub atingerea 
lui. Țâncul ţipă și se zvârcoli, ferindu-se de atingerea lui Taita. 


Pe creștetul băiatului nu apăru urma mâinii lui Taita, ci gheara 
de pisică a lui Eos. 

— L-ai rănit pe micuțul ăsta, izbucni Meren cu vocea muiată 
de milă. 

— Nu este un copil, răspunse Taita. Este ultima lucrare 
rămasă a vrăjitoarei. Pe capul copilului e gravat semnul spiritual 
al lui Eos. 

Se întinse să atingă din nou micuța creatură, însă aceasta 
strigă și se feri de el. Îl trase de glezne și îl răsturnă, în timp ce 
acesta se zbătea să scape. 

— Demască-te, Soe. Vrăjitoarea, stăpâna ta, a fost mistuită de 
focurile de sub pământ. Niciuna dintre puterile ei nu-ţi va mai fi 
de folos acum. 

Aruncă ţâncul pe rogojină, unde acesta rămase plângând. 
Taita făcu un semn cu mâna dreaptă peste trupul lui, forțându-l 
să revină la adevărata lui înfățișare. Copilul își schimbă forma 
treptat, până când redeveni emisarul vrăjitoarei, Soe, cu ochii 
scânteindu-i și cu trăsăturile transfigurate de răutate și ură. 

— Acum îl recunoști, Meren? îl întrebă Taita. 

— Pe respiraţia puturoasă a lui Seth! Este Soe, cel care a 
asmuţit broaștele asupra lui Demeter. Ultima oară am văzut 
această unealtă a răului sărind în spatele unei hiene și 
dispărând în noapte. 

— Leagă-l, îi ordonă Taita. Merge la Karnak, să dea piept cu 
judecata faraonului. 


t Capitolul 97 


În dimineaţa imediat următoare după întoarcerea din Assuit a 
familie regale la Karnak, regina Mintaka stătea lângă faraon în 
sala particulară de audienţe. Prin ferestrele largi pătrundeau 
razele soarelui. Lumina puternică nu-i era de ajutor. Era trasă la 
faţă și epuizată. 

Lui Meren i se păru că îmbătrânise cu mulți ani de când o 
văzuse ultima oară, adică în urmă cu doar câteva zile. 

Faraonul stătea pe un tron mai înalt decât regina sa. La piept 
ținea cârja și biciul de aur. Simbolul judecății și al pedepsei. Pe 
cap purta coroana dublă a celor două regate, cunoscută sub 
numele de Pschent. O pereche de scribi stăteau de o parte și de 
alta a tronului ca să noteze hotărârile faraonului. 

Faraonul Nefer Seti îl salută pe Meren. 


— Ai dus la îndeplinire sarcina pe care ţi-am dat-o, lord 
mareșal? 

— Da, mărite faraon. Dușmanul tău se află în custodia mea. 

— Nici nu mă aşteptam la altceva. Dar sunt foarte mulțumit 
de tine. Îl poţi aduce în faţa mea să-l interoghez. 

Meren bătu cu capătul suliţei de trei ori în podea. Imediat se 
auzi tropotul picioarelor încălţate cu sandale și în cameră intrară 
zece gărzi. Regina Mintaka se uită la ei fără interes până în 
momentul în care îl văzu în mijlocul lor pe prizonier. 

Soe era desculț și gol, purtând doar o pânză la brâu. La 
încheietura mâinilor și de glezne avea lanţuri grele de bronz. 
Avea faţa descompusă, însă ţinea bărbia ridicată, într-un gest de 
sfidare. Reginei Mintaka i se tăie respiraţia și sări în picioare 
uitându-se la el consternată și cuprinsă de disperare. 

— Faraonule, acesta este un profet puternic, un servitor al 
zeiței fără nume. Nu este dușmanul nostru! Nu putem să-l 
tratăm așa. 

Faraonul întoarse încet capul și se uită la ea. 

— Dacă nu este dușmanul meu, atunci de ce l-ai ţinut ascuns 
de mine? întrebă el. 

Mintaka ezită și își acoperi gura cu mâna. Se afundă în tron, 
palidă la față și cu ochi sălbatici. 

Faraonul se întoarse din nou spre Soe. 

— Spune-ţi numele! îi ordonă el prizonierului. 

Soe se uită la el și declară: 

— Nu recunosc nicio autoritate în afară de zeița fără nume. 

— Cea de care vorbești tu nu mai este fără nume. Se numea 
Eos și n-a fost niciodată zeiţă. 

— Ai grijă ce vorbești! strigă Soe. E o blasfemie! Zeița este 
iute la mânie și neiertătoare. 

Ignorând ieșirea lui Soe, faraonul îl întrebă: 

— Ai conspirat împreună cu Eos să oprești cursul Mamei Nil? 

— Nu răspund decât în faţa zeiței, îl sfidă Soe. 

— Ai folosit, împreună cu această vrăjitoare, puteri 
supranaturale ca să aduci ciuma în Egipt? Intenţionai să-mi 
uzurpi tronul? 

— Nu ești un rege adevărat! strigă Soe. Ești un uzurpator și 
un apostat! Eos este stăpâna pământului și a tuturor 
popoarelor! 

— Mi-ai omorât copiii cu sânge regal, pe prinţ și pe prinţesă? 


— Nu erau de sânge regal, afirmă Soe. Erau oameni obișnuiți. 
Doar zeița este de sânge regal. 

— Ţi-ai folosit influenţa să o abaţi pe regină de la drumul cel 
drept al onoarei? Ai convins-o că ar trebui să te ajute s-o pui pe 
zeiţă pe tronul meu? 

— Nu este tronul tău! Este tronul care i se cuvine lui Eos. 

— l-ai promis reginei că îi vei aduce la viaţă copiii? întrebă 
faraonul cu vocea rece și ascuţită ca lama unei săbii. 

— Mormântul nu înflorește niciodată, răspunse Soe. 

— Așadar, ai minţit! Zece mii de minciuni! Ai minţit și ai ucis 
și ai răspândit revolta și disperarea în imperiul meu. 

— În numele lui Eos, minciunile sunt opere de artă, iar crima 
este un act nobil. Nu am răspândit răzmeriţă, am răspândit doar 
adevărul. 

— Soe, te condamni cu propriile vorbe. 

— Nu-mi puteţi face niciun rău. Sunt protejat de zeița mea. 

— Eos e moartă. Zeița ta nu mai există, îi spuse faraonul cu 
voce gravă. Apoi se întoarse spre Mintaka. Regina mea, ai auzit 
suficient? 

Mintaka plângea încet. Era atât de copleșită, încât nu era în 
stare să mai rostească vreun cuvânt, însă dădu din cap, apoi își 
acoperi fața rușinată. 

În cele din urmă, faraonul se uită direct la cele două siluete 
care stăteau tăcute în fundul sălii. 

— Spuneţi-ne cum a fost distrusă Eos! ordonă faraonul. 

— Preaputernicule, a fost mistuită de foc, zise Taita. 

— Prin urmare, este normal ca și slujitorul ei să aibă parte de 
aceeași soartă. 

— Ar fi o moarte blândă, mai bună decât merită, mai bună 
decât felul în care a omorât el ființe nevinovate. 

Faraonul dădu gânditor din cap, apoi se întoarse spre 
Mintaka. 

— Sunt decis să-ţi dau ocazia să te speli de păcate în fața 
mea și în fața zeilor Egiptului. 

Mintaka se aruncă la picioarele lui. 

— Nu știam ce fac. Mi-a promis că Nilul va curge din nou și că 
ne va reda pruncii morţi, cu condiţia să o recunoști pe această 
zeiţă. L-am crezut. 

— Înţeleg foarte bine toate acestea, zise faraonul ridicând-o 
pe Mintaka în picioare. Pedeapsa pe care ţi-o dau este să aprinzi 


cu mâna ta rugul în care va arde Soe, iar în felul acesta, va 
dispărea de pe domeniile mele și ultima rămășiță a vrăjitoarei. 

Mintaka se ridică în picioare clătinându-se, cu o expresie 
deznădăjduită pe chip. Apoi păru că își adună puterile. 

— Sunt soţia loială a faraonului și supusa lui. Este de datoria 
mea să-i ascult poruncile. Voi aprinde rugul în care va arde Soe, 
cel în care am crezut odinioară. 

— Lord Meren, ia această fiinţă nefericită din faţa mea și du-o 
în curte, unde-o așteaptă rugul. Regina Mintaka te va însoți. 

Escorta îl cobori pe Soe pe scările de marmură în curte. Meren 
merse în urma lor, cu Mintaka lăsându-se greu pe braţul lui. 

— Stai lângă mine, magule! îi porunci faraonul lui Taita. Vei 
urmări și tu moartea cruntă a dușmanului nostru. 

leșiră împreună în balconul cu vedere spre curtea palatului. 

Sub ei, chiar în mijlocul curţii, se înălța o grămadă de bușteni 
și de papirus uscat. Fusese stropită cu ulei de lampă. O scară de 
lemn ducea către un eșafod pe care era construit rugul. Doi 
călăi vânjoși așteptau la picioarele rugului. Îl preluară pe Soe de 
la gărzi și îl traseră cu ei în sus, pentru că picioarele nu-l mai 
susțineau, și-l legară de rug. Coborâră scara, lăsându-l singur în 
vârf. Meren se duse la focul care ardea la intrarea în curte. Băgă 
în foc torța înmuiată în catran, apoi i-o dădu reginei Mintaka. 
Apoi o lăsă la picioarele rugului. 

Mintaka se uită în sus la faraonul care o privea din balcon. 
Avea o expresie demnă de milă. Faraonul îi făcu semn cu capul. 
Ezită un timp, apoi aruncă torţa aprinsă peste legătura de 
papirus stropită cu ulei. Se trase în spate când o limbă de foc 
urcă spre rug. Flăcările și fumul negru se înălțară mai sus de 
acoperișul palatului. În inima flăcărilor, Soe striga către cerul 
senin: 

— Ascultă-mă, Eos, sigura zeiță adevărată! Te strigă servitorul 
tău credincios. Ridică-mă din flăcări. Arată-ţi puterile în fața 
acestui faraon mărunt și în fața întregii lumi! 

Apoi vocea îi fu înăbușită de buștenii care trosneau. Soe se 
zbătea pe măsură ce-l cuprindea fumul și căldura focului. Preţ 
de o secundă, flăcările care-l acoperiseră se dădură deoparte, 
scoțându-i la iveală corpul care încă îi atârna de rug, însă nu mai 
semăna cu cel al unui om, ci era înnegrit și răsucit. Apoi rugul se 
prăbuși, iar Soe fu mistuit de văpăi. 


Meren o duse pe Mintaka în palat, ajutând-o să urce scările și 
să ajungă în sala de audienţe. Devenise o bătrână fragilă, lipsită 
de demnitate și de frumuseţe. Se duse la faraon și îngenunche 
în faţa lui. 

— Stăpâne, îţi cer iertare, șopti ea. Am fost o femeie cu minte 
slabă și nu există vreo scuză pentru ceea ce am făcut. 

— Ești iertată, decretă Nefer Seti, apoi păru că nu mai știe ce 
să zică. 

Schiță un gest, de parcă ar fi vrut s-o ridice în picioare, însă se 
retrase. Ştia că nu se cădea ca un faraon să aibă astfel de 
manifestări și se uită la Taita, cerându-i din priviri ajutorul. Taita 
atinse braţul lui Fenn. Fenn încuviinţă, apoi își ridică vălul de pe 
cap, dezvăluindu-și frumusețea, după aceea traversă camera și 
se aplecă lângă Mintaka. 

— Haide, regina mea, îi zise ea și o luă pe Mintaka de braţ. 

Regina ridică privirea și o întrebă: 

— Cine ești tu? 

— Sunt cineva care ţine foarte mult la tine, răspunse Fenn și o 
ridică în picioare. 

Mintaka o privi adânc în ochii ei verzi. 

— Simt că ești bună și înțeleaptă, în ciuda vârstei tale 
fragede, spuse ea printre suspine, îmbrăţișând-o pe Fenn. 

Ținând-o strâns în braţe, o conduse afară din cameră. 

— Cine este această femeie tânără? îl întrebă Nefer Seti pe 
Taita. Nu mai am răbdare. Spune-mi imediat, magule! ţi 
poruncesc, în calitate de faraon, să-mi spui cine este această 
femeie. 

— Faraonul meu, este reîncarnarea bunicii tale, regina Lostris, 
răspunse Taita. Femeia pe care am iubit-o odinioară și pe care o 
iubesc și acum. 


+ Capitolul 98 


Noul domeniul lui Meren se întindea pe o distanţă de treizeci 
de leghe de-a lungul malului Mamei Nil. În mijloc se înălța unul 
dintre palatele regale și un măreț templu închinat zeului-șoim 
Horus. Ambele clădiri îi fuseseră dăruite de faraon. Câmpurile 
fertile irigate din râu erau muncite de trei sute de fermieri. Îi 
ofereau a cincea parte a recoltelor lor noului stăpân al 
pământurilor, lordul mareșal Meren Cambyses. O sută cincizeci 
de șerbi și de sclavi, prizonieri luaţi în timpul războaielor purtate 
de faraon, munceau în palat sau în partea privată a domeniului. 


Meren își numi domeniul Karim Ek-Horus - Viile lui Horus. În 
acea primăvară, după plantarea recoltelor în pământul afânat, 
faraonul veni pe fluviu în jos din Karnak cu toată suita sa regală 
să participe la nunta lordului Meren. 

Meren și Sidudu se căsătoriră pe malul fluviului. Meren era 
îmbrăcat în costumul de mareșal al armatei, cel de ceremonie, 
cu pene de struț la coif și colierele de aur pe pieptul gol. Sidudu 
avea flori de iasomie în păr, iar veșmântul ei era ca un nor alb 
de mătase de Catai. Sparseră urcioarele cu apă de Nil și se 
sărutară în aplauzele tuturor și cu binecuvântarea zeilor. 
Festivitățile ţinură zece zile și zece nopți. Meren voi să umple 
fântânile palatului cu vin, însă din momentul în care Sidudu îi 
deveni soţie, îi interzise astfel de extravaganţe. Meren era 
surprins cât de repede preluase atribuţiile de gospodină, însă 
Taita îl consolă: 

— Va fi cea mai bună soţie. Cumpătarea ei este o dovadă în 
acest sens. O soţie extravagantă este ca un scorpion în patul 
soțului ei. 

In fiecare zi, Nefer Seti stătea cu Taita și cu Meren ore în șir, 
ascultând cu aviditate saga călătoriei lor spre Munţii Lunii. După 
ce povestea îi fu spusă în cele mai mici detalii, le porunci s-o ia 
de la capăt. Sidudu, Fenn și Mintaka stăteau alături de ei. Sub 
influenţa lui Fenn, firea reginei se schimbă. Reușise să alunge 
povara durerii și a vinovăţiei și era din nou senină și 
strălucitoare. Era evident pentru toată lumea că recâștigase 
favorurile soțului ei. 

O parte a poveștii îi fascina în mod deosebit, mai ales pe 
Nefer Seti. Revenea la ea iar și iar. 

— Mai spune-mi o dată despre Fântână, îi cerea el lui Taita. Ai 
grijă să nu omiţi niciun detaliu. Începe de la punctul în care ai 
trecut puntea de piatră peste lacul de lavă. 

Când Taita ajungea la capătul povestirii, faraonul tot nu era 
mulțumit. 

— Descrie-mi gustul aburului albastru care ţi-a intrat în gură. 
Cum se face că nu te-a sufocat atunci când l-ai respirat ca apa 
care îţi intră în plămâni? Era rece sau cald? După cât timp de la 
ieșirea din Fântână ţi-ai dat seama de minunea care se 
produsese? Ai spus că arsurile de pe picioare produse de lavă s- 
au vindecat imediat, iar puterea ţi-a revenit în membre. Este 
într-adevăr așa? Acum Fântâna a fost distrusă de erupția 


vulcanului, asta înseamnă că a fost înecată în lava clocotitoare? 
Ce pierdere ar fi pentru omenire! Ne-a fost luată pentru 
totdeauna? 

— Fântâna, ca și izvorul vieţii, este veșnică. Atâta timp cât 
există viaţă pe acest pământ, trebuie să existe și Fântâna, 
răspunse Taita. 

— De-a lungul anilor, filosofii au visat la această Fântână 
magică și toţi strămoşii noștri au căutat-o. Tinerețe fără 
bătrânețe și viaţă fără de moarte, ce comoară este oare mai de 
preț? 

Ochii faraonului străluceau cu o ardoare aproape religioasă. 

— Găsește-mi-o, Taita, zise el pe neașteptate. Nu-ţi pot 
porunci, însă te implor. Mai am de trăit doar douăzeci sau 
treizeci de ani. Du-te, Taita. Găsește din nou Fântâna. 

Taita nu trebui să se uite la Fenn. Vocea ei îi răsuna clar în 
minte. 

„Dragul meu Taita, îmi adaug și eu rugăminţile fierbinţi la cele 
ale faraonului tău. la-mă cu tine. Hai să străbatem pământul în 
lung și în lat până când descoperim locul unde este ascunsă 
Fântâna. Permite-mi să mă scald în Albăstrimea Fântânii ca să 
pot să-ţi fiu alături și să te iubesc o eternitate.” 

— Faraonul meu, zise Taita privindu-l în ochi. Cuvântul tău 
este poruncă pentru mine, așa că trebuie să mă supun. 

— Dacă reușești, răsplata pe care ţi-o voi da va fi de 
necuprins. Te voi îngropa în toate bogăţiile și onorurile acestei 
lumi. 

— Ceea ce am acum îmi este suficient. Am tinerețe și 
înţelepciunea tuturor timpurilor. Am dragostea regelui meu și a 
femeii mele. O fac doar din dragoste pentru voi doi. 


t Capitolul 99 


Taita mergea călare pe Năluca și Fenn pe Vărtej. Fiecare din 
ei avea câte un cal de povară. Purtau veșminte de beduini și 
erau înarmaţi cu sabie și cu arc. Meren și Sidudu îi însoţiră până 
la coama dealurilor estice care străjuiau domeniul Karim Ek- 
Horus. Acolo își luară rămas-bun. Sidudu și Fenn plânseră ca 
două surori, iar Meren îl îmbrăţișă pe Taita și îl sărută pe obraz. 

— Sărmanule mag! Ce vei face dacă eu nu voi mai fi să am 
grijă de tine? zise el cu voce gâtuită de emoție. ți garantez că în 
mai puţin de o zi vei da de bucluc. 

Apoi se întoarse spre Fenn. 


— Ai grijă de el și adu-ni-l înapoi într-o bună zi. 

Taita și Fenn se urcară în șa și porniră pe cărarea care cobora 
dealul. 

Se opriră la jumătatea drumului și priviră înapoi la cele două 
siluete micuţe pe care le lăsau în urmă. Meren și Sidudu le mai 
făcură încă o dată cu mâna, apoi întoarseră caii și dispărură 
dincolo de linia orizontului. 

— Unde mergem? întrebă Fenn. 

— Mai întâi trebuie să traversăm o mare, niște câmpii întinse, 
apoi să urcăm un lanţ de munți. 

— Şi după aceea? 

— Intr-o junglă deasă, la templul lui Saraswati, zeița 
înțelepciunii și a renașterii. 

— Cu ce scop mergem acolo? 

— O femeie înţeleaptă îţi va deschide Ochiul Interior și astfel 
vei putea să mă ajuţi să găsesc calea către Fântâna sacră. 

— Cât de lungă va fi această călătorie? 

— Călătoria noastră va fi fără sfârșit, îi spuse Taita. 

Fenn râse încântată. 

— În cazul acesta, lordul meu, trebuie să pornim pe dată. 

Unul lângă celălalt, dădură pinteni cailor și se pierdură în 
necunoscut. 


virtual-project.eu