Wilbur Smith — [Egiptul Antic] 02 Magul

wje N je Nei Me ep tn 


WILBUR 
SMITH 


Wilbur Smith 


Seria: 
Egiptul Antic 


Volumul 2 


MAGUL 


Original: Warlock - 2001 


Traducere: 
CRISTINA ILIESCU 


y 


virtual-project.eu 


ko 


mOva 


2003 


Marea Mediterană 


MEMFIS O 
(CAIRO) O 
EGIPTUL 
DE JOS 


TEBA Q 
(LUXOR, 

KARNAK) 

EGIPTUL SYENE 

D E sS U S Cararacia ] (Assuan) 


pi, 


Cataracta H 
Cataracta III, 
Cataracta V 
ATBARAG, 4 
/ 7 
$r 
UET 4 
Cataracta VI a” n & 
„n Pate Y 
f m oh 
"de QEBUI (KHARTOUM) 
i m rha aii 
ah ps 
KUŞ A îi 
CD Sti ae ada PN P 
si 
h Mermini 
pă Faraonului PN PN id 
ale ih za ADBAR ^n 
PANAN TOA, PN 
Ap pf 
PN 


e Capitolul | o 


Șirul carelor de luptă înainta iute prin trecătoare, asemenea 
unei reptile ce-și desfășoară inelele. Ținându-se bine de aripa 
carului principal, băiatul se uita în sus, spre stâncile care-i 
înconjurau. Pereţii netezi de piatră erau sfredeliţi ca un fagure, 
marcând intrările în mormintele străbunilor. Gropile întunecoase 
îl priveau pe băiat de sus, asemenea ochilor unei legiuni de 
djini. Prinţul Nefer Memnon se cutremură și-și întoarse privirea, 
făcându-și pe furiș, cu mâna stângă, semnul de îndepărtare a 
răului. 

Aruncă o privire peste umăr la coloana din urma sa și îl văzu 
prin vârtejul norilor de praf, în carul din spate, pe Taita 
supraveghindu-l atent. Colbul îi acoperise pe bătrân și carul său 
cu o peliculă fină, argintie, iar singura săgeată a soarelui care 
străpungea  străfundurile acestei văi adânci sclipea pe 
particulele de mică de pe faţa bărbatului și-i dădeau o strălucire 
ce-l făcea să pară reîncarnarea unui zeu. Nefer înclină capul în 
semn de vinovăţie, rușinat că bătrânul fusese martorul 
trecătoarei sale spaime superstițioase. Niciun prinț al casei 
regale Tamose nu trebuia să arate o asemenea slăbiciune, cel 
puțin nu acum, când era pe cale să devină bărbat. Totuși, Taita 
îl cunoștea mai bine ca oricine, pentru că fusese tutorele lui 
Nefer din fragedă pruncie și îi stătuse mai aproape chiar decât 
propriii părinţi sau fraţi. Expresia de pe faţa lui Taita rămăsese 
neschimbată, dar, chiar și de la o așa distanţă, ochii lui bătrâni 
păreau să-l sfredelească pe Nefer până în străfundurile fiinţei 
sale. Privirea lui vedea totul și înţelegea totul. 

Nefer se întoarse și se ridică în picioare lângă Tatăl său, care 
scutură hăţurile și îmboldi caii plesnind din biciul său lung. Valea 
din faţa lor se deschidea abrupt într-un amfiteatru imens, unde 
se aflau ruinele pustii, gata să se prăbușească, ale cetății 
Gallala. Nefer se înfioră văzând, pentru întâia dată, acest faimos 
câmp de luptă. Pe vremuri, în tinereţea sa, Taita însuși luptase 
în acest loc, atunci când semizeul Tanus, seniorul Harrab, 
distrusese forțele întunericului care amenințau Egiptul. Asta se 
întâmplase acum mai bine de șaizeci de ani, dar Taita îi 
descrisese fiecare detaliu al bătăliei, iar povestirea fusese atât 


4 


de vie, încât Nefer avusese senzația că participase el însuși la 
confruntarea din acea zi fatidică. 

Tatăl lui Nefer, zeul și faraonul Tamose, îndreptă carul spre 
pietrele prăbușite ale porții în ruină și domoli caii. La rândul lor, 
cele o sută de care din spatele său executară cu îndemânare 
aceeași manevră, iar vizitiii se grăbiră să coboare de pe 
platforme ca să înceapă să-și adape caii. Când faraonul deschise 
gura să vorbească, masca de pulbere de pe obrajii săi se sparse 
într-o ploaie de particule fine ce-i căzură pe piept. 

— Seniore! strigă faraonul către Marele Leu al Egiptului, 
seniorul Naja, comandantul armatei și îndrăgitul său tovarăș. 
Trebuie să o pornim iar la drum înainte ca soarele să atingă 
vârful dealului. Vreau să traversăm dunele din El Gabar în timpul 
nopții. 

Praful de mică făcea să sclipească coroana albastră, de 
război, de pe capul lui Tamose, iar ochii îi erau injectaţi din 
cauza colerului strâns la colţuri, când faraonul își îndreptă 
privirea spre Nefer: 

— De aici te las să-ţi continui drumul cu Taita. 

Cu toate că știa că era inutil să protesteze, Nefer deschise 
gura să o facă. Escadronul urma să lupte împotriva dușmanului. 
Planul faraonului Tamose era să se îndrepte spre sud, prin 
Marile Dune și să ţeasă un drum printre lacurile amare de sodă 
cristalizată, să-i sară inamicului în spate și să taie o breșă până 
în centru, prin care să năvălească legiunile egiptene comasate, 
în așteptare, pe malul Nilului, înainte de Abnub. Tamose urma 
să unească cele două forțe și, înainte ca dușmanul să aibă timp 
să se regrupeze, ar trece de Tell el-Daba și ar cuceri fortăreaţa 
inamică de la Avaris. 

Era un plan îndrăzneț și inteligent, care, dacă reușea, i-ar fi 
dus la un pas de victoria în războiul împotriva hicsoșilor, cu care 
se luptau de două generaţii. Nefer fusese învăţat că bătălia și 
gloria erau sensul existenței sale pe acest pământ. Cu toate 
acestea, chiar și la înaintata vârstă de paisprezece ani, acestea 
îl ocoleau încă. Tânjea din tot sufletul să participe la o victorie și 
să aibă șansa nemuririi alături de Tatăl său. 

Inainte ca buzele să-i fi rostit protestul, faraonul îl și respinse: 

— Care e prima îndatorire a unui războinic? îl întrebă pe băiat: 

Nefer își plecă ochii: 


— Supunerea, Maiestate, răspunse încet, fără tragere de 
inimă. 

— Să nu uiţi asta niciodată, încuviinţă din cap faraonul, după 
care se îndepărtă. 

Nefer se simți disprețuit și dat la o parte. Ochii îi ardeau și 
buza de sus îi tremura, dar privirea lui Taita îl întări. Clipi pentru 
a-și îndepărta lacrimile din ochi și trase de burduful cu apă ce 
atârna într-o parte a carului, înainte de a se întoarce spre 
bătrânul mag cu o fluturare trufașă a cârlionţilor lui deși, pudraţi 
cu colbul drumului. 

— Arată-mi monumentul, Taita, comandă el. 

Cei doi oameni atât de nepotriviți ca vârstă își croiră drum 
prin grămada de care, oameni și cai ce sufocau îngusta uliţă a 
orașului în ruine. Dezbrăcaţi până la piele în arșiţa deșertului, 
douăzeci de soldaţi coborâseră pe planul înclinat ce ducea spre 
puţurile străvechi și formaseră un lanţ cu cupe menit să aducă 
la suprafață puţina apă amară care se mai afla acolo. Cândva, 
aceste fântâni avuseseră apă din belșug pentru a sătura un oraș 
bogat, bine populat, care înflorea pe drumul negoțului dintre Nil 
și Marea Roșie. Apoi, cu secole în urmă, un cutremur zguduise 
stratul de apă și blocase cursul subteran. Orașul Gallala murise 
de sete. Acum, de-abia dacă mai era apă îndeajuns pentru a 
amăgi setea a două sute de cai și a umple burdufurile din piele 
cu apă, înainte ca puţurile să sece de tot. 

Taita îl conduse pe Nefer pe potecile înguste, prin templele și 
palatele locuite doar de șopârle și de scorpioni, până când 
ajunseră în piaţa centrală, acum pustie. În mijlocul ei se înălța 
monumentul închinat seniorului Tanus și triumfului său asupra 
armatei de bandiți care aproape că distruseseră națiunea cea 
mai bogată și mai puternică de pe pământ. Monumentul era o 
bizară piramidă din cranii omenești, unite între ele cu mortar și 
protejate de un chivot din dale de piatră roșie. De la înălțimea 
lor, mai mult de o mie de cranii rânjeau spre băiat, în timp ce 
acesta citea cu voce tare inscripţia de pe galeria de piatră: 


„Capetele noastre tăiate stau ca mărturie a bătăliei 
ce a avut loc aici, unde ne-am pierdut viețile secerați de 
sabia lui Tanus, seniorul Harrab. Fie ca generațiile care 
vin să afle din faptele de vitejie ale prea-puternicului 
lord, despre gloria zeilor și puterea bărbaților cu inima 


dreaptă. Așa s-a hotărât în al paisprezecelea an al 
domniei zeului faraon Mamose." 


Așezându-se în umbra monumentului, Taita îl privea pe prinţ 
cum se plimbă în jurul monumentului și se oprește la fiecare 
câţiva pași, cu mâinile în șolduri, ca să-l studieze din fiecare 
unghi. Deși figura lui Taita părea încremenită, ochii săi trădau 
afecțiunea pe care i-o purta. Dragostea lui pentru tânăr își avea 
rădăcinile în cea pentru alte două ființe. Prima dintre acestea 
era Lostris, regina Egiptului. Taita era eunuc, dar fusese castrat 
după pubertate și, cândva, iubise o femeie. Din cauza mutilării 
sale fizice, dragostea lui Taita era pură și o revărsase toată 
asupra reginei Lostris, bunica lui Nefer. Fusese o dragoste atât 
de înflăcărată, încât chiar și acum, la douăzeci de ani de la 
moartea reginei, se afla încă în centrul existenţei lui Taita. 

Cealaltă persoană datorită căreia izvorâse dragostea sa 
pentru Nefer era Tanus, seniorul Harrab, în cinstea căruia fusese 
ridicat acest monument. Lui Taita îi fusese mai drag decât un 
frate. Amândoi erau morţi acum, și Lostris, și Tanus, însă 
sângele lor se unise și curgea viguros în venele acestui copil. 
Din dragostea lor interzisă, cu atâţia ani în urmă, răsărise 
pruncul care crescuse pentru a ajunge faraonul Tamose, cel 
care conducea acum escadronul de care de luptă ce îi adusese 
aici; era Tatăl prinţului Nefer. 

— Taita, arata-mi unde l-aţi capturat pe șeful bandiţilor! 
Vocea lui Nefer trăda emoția, dar și iminenta schimbare a vocii 
din timpul pubertăţii: Era aici? Fugi spre zidul prăbușit din 
partea sudică a pieței: Mai spune-mi o dată povestea! 

— Nu, era aici, în partea asta, îl informă Taita, ridicându-se și 
îndreptându-se pe picioarele acelea lungi, ca de barză, spre 
peretele din partea de est. Își ridică privirea spre turnul ce 
stătea să se prăbușească. Ticălosul se numea Shutti, avea un 
singur ochi și era urât ca Seth. Încerca să scape pe-aici, să sară 
peste zidul ăsta. Taita se aplecă și culese dintre pietricele o 
bucată dintr-o cărămidă de noroi și, brusc, o azvârli în sus, 
trimiţând-o pe deasupra zidului înalt. l-am crăpat ţeasta și l-am 
pus jos cu o singură lovitură. 

Cu toate că Nefer cunoștea, fără să aibă nevoie de povești, 
forța bătrânului, ca și faptul că puterea sa de a îndura suferința 
intrase deja în legendă, rămase uluit de acea aruncare. „Are 


7 


vârsta munților, e mai bătrân decât bunica, pe care a dădăcit-o 
când era mică, așa cum a făcut și cu mine”, se minună Nefer. 
„Se spune că a fost martor la două sute de revărsări ale Nilului 
și că a ridicat piramidele singur, cu mâinile goale.” Apoi adăugă 
cu voce tare: 

— l-ai luat capul, Taita, și i l-ai pus pe grămada asta? arătă el 
spre îngrozitorul monument. 

— Ştii prea bine povestea, doar ţi-am spus-o de-o sută de ori, 
se prefăcu Taita că se împotrivește laudelor aduse propriilor 
fapte de vitejie. 

— Mai spune-mi-o o dată! ordonă Nefer. 

Taita se așeză pe un bloc de piatră, iar Nefer se cuibări la 
picioarele sale, așteptând fericit și sorbind cu nesat cuvintele, 
până când se auzi cornul de berbec al escadronului, dând 
semnalul de întoarcere cu sunetul său asurzitor, care se sparse 
în ecouri din ce în ce mai scăzute de-a lungul stâncilor negre. 

— Ne cheamă faraonul, zise Taita și se ridică să-l conducă pe 
băiat înapoi spre porțile orașului. 

Dincolo de ziduri erau un freamăt și-o zarvă ce vesteau că 
escadronul se pregătea să pătrundă în zona dunelor. Burdufurile 
cu apă erau din nou pline, iar soldaţii verificau și strângeau 
harnașamentul atelajelor înainte de a-și relua poziţiile în care. 

Faraonul Tamose își plimba privirea peste capetele oamenilor 
săi când cei doi intrară pe poartă. Cu o înclinare a capului, îl 
convocă urgent pe Taita să i se alăture. Cei doi se îndepărtară 
de escadronul ofiţerilor, pentru a nu fi auziţi. Seniorul Naja făcu 
un gest ca pentru a le ţine companie, însă Taita îi șopti ceva la 
ureche faraonului, care se întoarse și, cu un cuvânt scurt, îl 
trimise înapoi pe Naja. Jignit, seniorul se aprinse la faţă și-i 
aruncă lui Taita o privire plină de fiere și tăioasă ca o săgeată de 
luptă. 

— L-ai insultat pe Naja. Într-o bună zi n-am să mai fiu pe- 
aproape să te apăr, îl avertiză faraonul. 

— Nu putem avea încredere în nimeni, obiectă Taita, până în 
momentul în care nu vom fi zdrobit capul șarpelui trădător care 
se încolăcește în jurul stâlpilor palatului vostru. Până vă 
întoarceți din aceasta campanie din nord, nimeni, în afară de noi 
doi, nu trebuie să știe unde îl voi duce pe prinţ. 

— Dar e vorba de Naja! râse faraonul, respingând o asemenea 
idee. 


Naja îi era ca un frate; alergaseră împreună pe Drumul Roșu. 

— Nici chiar Naja, preferă Taita să scurteze conversaţia. 
Suspiciunile începeau să i se confirme, în ultimul timp, însă nu 
apucase să strângă destule dovezi pentru a-l convinge pe 
faraon. 

— Prințul știe de ce mergeţi în cetatea deșertului? întrebă, 
curios, faraonul. 

— Ştie doar că mergem să aprofundam educaţia lui în arta 
magiei și să prindem pasărea zeului. 

— Foarte bine, Taita, aprobă faraonul. Ai fost întotdeauna 
rezervat în dezvăluiri, dar cinstit. Nu mai e nimic de zis, ne-am 
spus totul. Mergi acum și fie ca Horus să își întindă aripile 
deasupra ta și a lui Nefer. 

— Să fiţi cu ochii în patru, Maiestate! În zilele noastre, 
dușmanii pândesc și din spate, și din față. 

Faraonul apucă brațul magului și îl strânse cu putere. Sub 
degetele sale, braţul era subțire, dar tare ca o ramură de acacia. 
Apoi se îndreptă spre locul unde îl aștepta Nefer, lângă roata 
carului regal; băiatul avea aerul ofensat al unui căţeluș căruia i 
se poruncise să se ducă înapoi în cușcă. 

— Maiestate divină, în escadron sunt bărbaţi mai tineri decât 
mine, făcu prinţul o ultimă încercare disperată de a-și îndupleca 
Tatăl să-l lase să însoțească batalionul de luptă. 

Desigur, faraonul știa că băiatul avea dreptate. Meren, 
nepotul ilustrului general Kratas, era cu trei zile mai mic decât el 
și azi călărea alături de Tatăl său pe post de purtător de lance, 
în unul din ultimele care de luptă. 

— Când o să-mi dai voie să te însoțesc în luptă, Taita? 
continuă Nefer. 

— Poate că atunci când vei fi alergat pe Drumul Roșu. Atunci 
nici măcar eu n-am să îţi mai pot interzice ceva. 

Era o promisiune deșartă și amândoi știau asta. Alergarea pe 
Drumul Roșu era un test dificil de călărie și luptă cu armele, pe 
care puţini războinici îndrăzneau să-l dea. Era o încercare 
chinuitoare care seca de puteri, istovea și, adesea, ucidea chiar 
și un bărbat în floarea vârstei, puternic și antrenat să atingă 
perfecțiunea. Nefer mai avea mult de mers până să ajungă 
acolo. 


Apoi, expresia amenințătoare de pe faţa faraonului se înmuie 
și acesta își luă fiul de mână, arătând singurul gest de afecțiune 
pe care îl putea face în faţa armatei sale: 

— Acum, îţi poruncesc să te duci cu Taita în deșert să îţi 
capturezi pasărea zeului și să demonstrezi astfel că ai sânge de 
rege și că ești îndreptăţit ca, într-o bună zi, să porţi dubla 
coroană a Egiptului. 


e Capitolul 2 « 


Nefer și bătrânul stăteau împreună lângă dărâmăturile ce 
fuseseră cândva zidurile cetăţii Gallala și priveau cum se 
îndepărtează coloana de care zburătoare. Era condusă de 
faraon, care își înfășurase hăţurile în jurul încheieturilor, înclinat 
puţin în spate pentru a contrabalansa mișcarea de tracţiune a 
cailor, cu pieptul gol și cu perizoma de in înfășurată în jurul 
picioarelor sale musculoase. Coroana albastră, de război, pe 
cap, îi dădea statura și înfățișarea impunătoare a unui zeu. 

In urma sa venea seniorul Naja, care era aproape la fel de 
înalt și de chipeș. Avea o înfățișare semeaţă și arogantă și își 
purta arcul mare, dublu-curbat, aruncat pe umăr. Naja era unul 
dintre cei mai mari războinici ai Egiptului, iar numele acesta îi 
fusese acordat ca titlu de onoare. Naja era cobra sacră din 
coroana regală uraeus. Faraonul Tamose i-l conferise în aceeași 
zi în care trecuseră împreună cu bine prin încercările Drumului 
Roșu. 

Naja nu catadicsi să arunce nici măcar o privire în direcția lui 
Nefer. Carul faraonului se afundase deja în gura îngustă a 
trecătorii înainte ca ultimul vehicul din coloană să apuce să 
treacă la galop pe lângă Nefer. Meren, prietenul și tovarășul său 
de năzbăâtii din copilărie, îi râse în faţă și îi făcu un gest obscen, 
după care își ridică batjocoritor vocea, pentru a se face auzit pe 
deasupra zornăitului tânguitor al roţilor: 

— O să-ţi aduc în dar capul lui Apepi, să te joci cu el, promise 
el, iar Nefer îl urî, privindu-l cum se îndepărtează în goană. 
Apepi era regele hicsoșilor, iar Nefer nu avea nevoie de jucării: 
era bărbat acum, chiar dacă Tatăl său refuza s-o recunoască. 

Cei doi rămaseră multă vreme tăcuţți după ce carul lui Meren 
dispăru, iar colbul se reașeză pe drum. Apoi, fără să scoată 


10 


vreun cuvânt, Taita se întoarse la locul unde erau priponiţi caii. 
Strânse chinga armăsarului său, își trase fustanela dintr-o 
singură mișcare și încălecă, cu ușurința unuia cu mult mai tânăr. 
Odată călare pe spinarea goală a animalului, părea să fi devenit 
una cu acesta. Nefer își aminti legenda care spunea că bătrânul 
fusese primul egiptean care stăpânise arta echitaţiei. Încă mai 
purta titlul de Maestru al Celor Zece Mii de Care, acordat lui, 
împreună cu Aurul Măririi, de doi faraoni, în timpul a două 
domnii. 

Un lucru era sigur: era unul dintre puţinii care îndrăzneau să 
călărească pe spinarea animalului. Majoritatea egiptenilor 
priveau acest exercițiu cu scârbă, considerându-l cumva obscen 
și lipsit de demnitate, ca să nu mai spunem că părea și riscant. 
Nefer nu avea astfel de scrupule și, săltând pe spinarea 
mânzului său preferat, Ochi-de-Stele, începu să uite de proasta 
sa dispoziţie. Nici nu ajunseseră bine în vârful dealului, că 
aproape își recăpătase entuziasmul. Aruncă o ultimă privire 
plină de jind spre pana de praf din depărtare, lăsată de 
escadron în partea de nord a orizontului, după care se întoarse 
hotărât cu spatele la ea. 

— Unde mergem, Taita? vru să știe. Mi-ai promis că îmi spui, 
după ce plecăm. 

Taita era întotdeauna reţinut și plin de secrete, dar rareori 
într-atât de ascuns ca acum, când era vorba de destinaţia finală 
a călătoriei lor. 

— Ne îndreptăm spre Gebel Nagara, îl informă Taita. 

Nefer nu mai auzise niciodată numele acela, dar îl repetă 
încetișor; suna atât de romantic și de plin de amintiri! Emoţia 
lucrurilor ce aveau să vină îl făcu să se înfioreze, și băiatul 
scrută marele deșert ce se întindea în fața sa. O infinitate de 
coline zimţate și dezolante se întindea spre orizontul devenit 
albastru din cauza arșiței și a depărtării. Culorile stâncilor aspre 
uluiau privirea: aveau albastrul mohorât al norilor ce vestesc 
furtuna, galbenul din penajul păsării-țesător, roșul unei răni 
proaspete și străluceau precum cristalul. Atmosfera încinsă le 
făcea să danseze și să tremure în faţa ochilor. 

Taita cuprinse locul acesta teribil cu o privire încărcată de 
nostalgie. Chiar aici era pustiul în care se retrăsese după 
moartea preaiubitei sale regine Lostris; venise în sălbăticie abia 
târându-se pe picioare, asemenea unui animal rănit. Apoi, pe 


11 


măsură ce anii se scurgeau, luând cu ei o parte din durerea 
inimii lui, se simţise din nou atras de misterele și de calea zeului 
celui mare, Horus. Plecase în pustiu în calitate de doctor și 
chirurg, ca maestru al științelor cunoscute. Singur, în fortăreaţa 
deșertului, descoperise cheia ce deschidea porţile și ușile minţii 
și spiritului dincolo de care puţini se încumetă să pătrundă. 
intrase ca om și ieșise la lumină ca un prieten apropiat al 
marelui zeu Horus, adept al misterelor stranii și al tainelor pe 
care puţini și le pot închipui măcar. 

Taita se întorsese printre oameni numai după ce regina 
Lostris îl vizitase în vis, în timp ce dormea în peștera sa de 
pustnic la Gebel Nagara. Era din nou fecioara de cincisprezece 
ani, proaspătă și nubilă, o floare a deșertului ce îmbobocea 
pentru prima dată, cu roua îngreunându-i petalele. Chiar și în 
somn, Taita simţea cum i se umple inima de iubire, amenințând 
să îi spargă pieptul. 

— Dragă Taita, îi șoptise Lostris, mângâindu-l pe obraz ca să îl 
trezească, tu ai fost unul din cei doi bărbați pe care i-am iubit 
vreodată. Tanus e cu mine acum, dar, înainte să ni te alături și 
tu aici, trebuie să mai duci la bun sfârșit o sarcină pe care am să 
ţi-o dau. Nu m-ai dezamăgit nici măcar o dată. N-ai s-o faci nici 
acum, nu-i așa, Taita? 

— Sunt la ordinele tale, stăpână! Propria voce îi suna straniu 
chiar și lui. 

— În noaptea asta, la Teba, orașul meu cu o sută de porţi, se 
va naște un prunc. E fiul unicului meu copil. Numele acestui 
prunc va fi Nefer, ceea ce înseamnă „pur și perfect la trup și la 
suflet”. Dorinţa mea e ca el să ducă mai departe moștenirea 
mea și a lui Tanus pe tronul Egiptului de Sus. Totuși, mari și 
grele încercări se pregătesc deja în jurul micuţului. Nu va putea 
reuși fără ajutorul tău doar tu îl poţi proteja și călăuzi în viaţă. In 
toți acești ani pe care ți i-ai petrecut singur în deșert, 
cunoștințele și talentele pe care le-ai deprins ţi-au fost revelate 
doar în acest scop. Du-te la Nefer! Grăbește-te să ajungi la el și 
rămâi cu el până când îţi vei îndeplini misiunea. Apoi vino la 
mine, scumpul meu Taita! Am să te aştept, iar biata ta bărbăție 
mutilată îţi va fi înapoiată. Vei fi din nou întreg la trup când vei 
sta alături de mine, cu mâna ta în a mea. Să nu mă 
dezamăgești, Taita! 


12 


— Niciodată! strigase în vis Taita. Nu te-am dezamăgit 
niciodată în timpul vieţii, n-am să-ţi înșel așteptările nici acum, 
în moarte. 

— Știu că n-ai s-o faci, și Lostris îi oferi în dar unul dintre 
zâmbetele ei dulci și de neuitat, în timp ce imaginea ei se 
pierderea în noaptea pustie. 

Taita se trezi cu faţa scăldată în lacrimi și își strânse cele 
câteva lucruri pe care le avea. Se opri la gura peșterii doar ca să 
se orienteze după stele. instinctiv, căută cu privirea steaua 
luminoasă a zeiţei. În cea de-a șaptezecea zi de la moartea 
reginei, când se săvârșise ritualul de îmbălsămare, steaua aceea 
apăruse dintr-o dată pe cer, un astru mare și roșu, care 
strălucea într-un loc unde nu se mai aflase nimic până atunci. 
Taita o zări și i se închină în semn de supunere. După asta, se 
îndreptă cu pași hotărâți spre vest, în direcţia Nilului și a 
frumoasei cetăţi a Tebei, cea cu o sută de porți. 

Asta se întâmplase cu paisprezece ani în urmă, iar acum el 
tânjea după locurile acelea liniștite, căci numai acolo își putea 
reface puterile deplin, pentru a putea duce la bun sfârșit 
misiunea încredinţată lui de Lostris. Doar atunci ar putea să îi 
transfere ceva din puterea lui prinţului. Știa prea bine că 
puterile întunericului, despre care îl avertizase Lostris, le dădeau 
târcoale. 

— Vino! îi zise băiatului. Să coborâm și să prindem pasărea 
zeului. 


e Capitolul 3 e 


În cea de a treia noapte după ce lăsaseră în urmă Gallala, pe 
când constelația Măgarilor Sălbatici ajunsese la zenit pe cerul 
noptii, faraonul opri escadronul pentru a le permite cailor să fie 
adăpați și oamenilor să ia masa frugală compusă din carne 
uscată la soare, curmale și prăjitură dhurra din mei, rece. Apoi, 
dădu ordinul de reluare a poziţiilor. Nu se auzi sunetul scos de 
cornul de berbec folosit în mod obișnuit, fiindcă se aflau pe 
teritoriul unde carele hicsoșilor patrulau adesea. 

Coloana pornise iarăși, în pas de trap. Pe măsură ce se 
îndepărtau, peisajul se schimba în mod izbitor. leșiseră, în 
sfârșit, din ţinutul acela sărăcăcios și ajunseseră la poalele 


13 


dealurilor ce străjuiau valea fluviului. Dedesubt, la mare 
depărtare de locul unde se aflau ei, și întunecate în lumina lunii, 
se zăreau peticele de vegetaţie deasă ce marcau cursul 
mărețului Părinte, Nilul. Parcurseseră o porțiune considerabilă în 
jurul orașului Abnub și se aflau în spatele principalului corp de 
armată al hicsoșilor de pe malul fluviului. Deși aveau o forță 
mică faţă de cea a unui inamic de talia lui Apepi, erau cei mai 
buni conducători de care de luptă din armata lui Tamose, ceea 
ce însemna că erau cei mai destoinici din întreaga lume. În plus, 
aveau avantajul elementului-surpriză. 

Când faraonul le propusese această strategie pentru prima 
dată și îi informase că va conduce personal expediţia, consiliul 
său de război se opusese cu toată vehemenţa de care puteau da 
dovadă în fața cuvântului unui zeu. Chiar și bătrânul Kratas, 
cândva cel mai temerar și mai sălbatic războinic din armata 
Egiptului, își smulsese barba căruntă și deasă și răcnise: „Pe 
prepuțul jegos și puturos al lui Seth, nu ţi-am schimbat 
scutecele de rahat ca să văd cum te duci direct în braţele 
drăgăstoase ale lui Apepi!” Era, probabil, singurul bărbat care ar 
fi îndrăznit să îi vorbească atât de direct unui rege-zeu. „Trimite 
pe altcineva să facă treaba asta ingrată! Condu coloana de 
deschidere, dacă asta îţi face plăcere, dar nu te îngropa în 
deșert, să fii devorat de vârcolaci și de djini. Tu ești Egiptul; 
dacă Apepi pune mâna pe tine, pune stăpânire pe noi toţi.” 

Dintre toţi membrii consiliului, numai Naja fusese de partea 
lui, însă Naja era întotdeauna loial și cinstit. Acum, izbutiseră să 
străbată deșertul și se aflau în spatele liniilor inamice. A doua zi, 
în zori, urmau să încerce acel atac disperat prin care să spargă o 
breșă în armata lui Apepi și să permită altor cinci batalioane, cu 
o mie de care, să năvălească nestăvilite și să li se alăture. 
Simţea deja gustul dulce al victoriei pe limbă. Înainte de a se 
ridica pe cer noua lună plină, avea să își ia cina în sălile din 
palatul lui Apepi, la Avaris. 

Trecuseră aproape două secole de când Regatul de Sus și cel 
de Jos ale Egiptului fuseseră despărțite și, de atunci, ţinutul din 
nord fusese condus fie de uzurpatori egipteni, fie de câte un 
invadator străin. Tamose știa că lui îi era destinat să îi alunge pe 
hicsoși și să reunească cele două regate. Doar atunci putea să 
poarte, cu deplină justificare, coroana dublă a Egiptului și să 
obţină deplina aprobare a vechilor zei. 


14 


Aerul nopţii îi sufla în faţă, destul de răcoros ca să îi 
amorțească obrajii, iar purtătorul său de lance se pitula în 
spatele tăbliei carului, în căutare de adăpost. Singurele sunete 
care se auzeau erau făcute de roţile ce scrâșneau pe zgura 
aspră, de lăncile ce zăngăneau imperceptibil în teci, și, din când 
în când, de avertismentul: „Atenţie, groapă!”, transmis de la un 
car la altul. 

Brusc, întinderea văii secate de la Gebel Wadun îi apăru în 
faţa ochilor, iar faraonul Tamose făcu semn trupelor să 
oprească. Valea secată era un drum neted care avea să îi ducă 
la câmpia aluvionară a fluviului. Faraonul îi aruncă frâiele 
purtătorului său de lance și, dintr-o săritură, ajunse cu picioarele 
pe pământ. Işi dezmorţi membrele înţepenite ce începuseră să îl 
doară, și, fără să se întoarcă, auzi carul lui Naja apropiindu-se 
din spate. O voce joasă dădu un ordin, iar roţile își încetară 
scrâșnetul pentru a face loc tăcerii, după care pașii hotărâți, dar 
ușori, ai lui Naja, anunţară că acesta ajunsese lângă faraon. 

— De aici încolo, pericolul de a fi descoperiţi va fi mai mare, 
aprecie Naja. Uită-te acolo, jos! Braţul său lung și musculos 
arată pe deasupra umărului faraonului, spre locul unde valea 
dădea spre câmpie și unde se zărea o singură luminiță - 
licărirea palidă, galbenă, a unei lămpi cu gaz. Acela e satul El 
Wadun, unde spionii noștri ne așteaptă ca să ne infiltrăm printre 
rândurile hicsoșilor. Am să merg în recunoaștere la locul de 
întâlnire, să mă asigur că drumul e sigur. Așteptaţi aici, 
Maiestate, am să mă întorc imediat. 

— Vin cu tine. 

— Te rog, ar putea fi trădători acolo, Mem, i se adresă el 
regelui pe numele de copil. Tu ești Egiptul. Viaţa ta e prea 
prețioasă ca să o riscăm. 

Faraonul se întoarse să privească fața îndrăgită, uscăţivă și 
plăcută a prietenului său. Dinţii albi ai lui Naja sclipiră în lumina 
stelelor când acesta zâmbi, iar faraonul îl bătu ușor, dar 
afectuos și plin de încredere, pe umăr: 

— Du-te repede și întoarce-te la fel de repede, acceptă el 
propunerea. 

Naja își duse mâna la inimă și se întoarse în fugă la carul său. 
Salută din nou când trecu prin dreptul regelui, iar Tamose zâmbi 
și îi întoarse gestul, după care îl urmări cu privirea cum se 
îndepărtează spre drumul croit în albia secată. Când ajunse la 


15 


malul neted, acoperit de nisip aspru, Naja dădu bice cailor, care 
o luară la galop în direcţia satului El Wadun. Urmele roţilor 
trasară un desen de umbre negre pe nisipurile argintii, înainte 
să dispară după prima cotitură a drumului. Când carul se pierdu 
în noapte, faraonul se întoarse spre coloana care aștepta și le 
vorbi încet soldaţilor, spunându-le multora pe nume, râzând 
încetișor cu ei, încurajându-i și lăudându-i. Nici nu era de mirare 
că îl îndrăgeau toţi și îl urmau oriunde i-ar fi condus, chiar și la 
capătul lumii. 


e Capitolul 4 o 


Seniorul Naja conducea carul cu prudenţă, coborând pe malul 
stâng al albiei secate. Când și când, își arunca privirea în sus, 
spre crestele dealurilor, până când recunoscu, în sfârșit, la 
orizont, turnul de pe stâncă, distrus de vânt, înclinat ușor, și 
mormăi satisfăcut. Ceva mai departe, ajunse la locul unde 
umbra unei urme de picior se zărea părăsind drumul pentru a 
urca spirala pantei abrupte de la poalele străvechiului turn de 
veghe. 

După ce îi spuse ceva purtătorului său de lance, Naja sări de 
pe platforma carului și își potrivi arcul pe umăr. Apoi smulse 
creuzetul de lut din suportul lui și porni în sus pe potecă. Era 
atât de bine ascunsă și de întortocheată, încât, dacă n-ar fi 
memorat fiecare curbă și cot existente, s-ar fi rătăcit de o mie 
de ori până să ajungă în vârf. 

In cele din urmă, păși pe meterezele de sus ale turnului. 
Acesta fusese construit cu multe secole în urmă și era o ruină 
acum. Se feri să se apropie de margine, căci asta însemna să 
cadă de la înălţimea aceea în abisul văii de sub turn. În loc de 
asta, găsi un mănunchi de vreascuri ascunse de el într-o fisură a 
peretelui și le scoase la lumină. Construi iute o piramidă micuță 
din bețele de foc, după care aruncă tăciunii în creuzet, iar, când 
aceștia se încinseră, fărâmiţă o mână de iarbă uscată și presără 
pulberea peste ei. Se aprinse o flacără, pe care o folosi drept 
mic semnal luminos. Nu făcu nicio tentativă de a se ascunde, 
dimpotrivă, rămase în dreptul luminii, astfel încât cine l-ar fi 
privit de jos l-ar fi văzut stând în vârful turnului. Flăcările se 


16 


stinseră, pe măsură ce vreascurile arseră cu totul. Naja se așeză 
să aștepte pe întuneric. 

La scurtă vreme, auzi o pietricică rostogolindu-se pe poteca 
din piatră de sub ziduri și scoase un fluierat ascuţit. Primi ca 
răspuns un semnal asemănător și, atunci, se ridică în picioare. 
Lăsă lama de bronz a sabiei sale ca o seceră liberă în teacă și 
potrivi o săgeată în arcul pe care îl încordă, gata să tragă. După 
câteva momente, o voce stridentă îi strigă ceva în limba 
hicsoșilor. El răspunse, fluent și cu naturaleţe, în aceeași limbă, 
și atunci se auziră pașii a cel puţin doi oameni urcând pe 
meterezele de piatră. 

Nici chiar faraonul nu știa că mama lui Naja fusese hicsosă. Pe 
parcursul anilor de ocupaţie, invadatorii adoptaseră multe din 
obiceiurile egiptenilor. Din cauză că femeile lor erau mult prea 
puţine, mulți hicsoși se căsătoriseră cu egiptence și, de-a lungul 
timpului, de la o generaţie la alta, sângele li se amestecase. 

Un bărbat înalt își făcu apariţia pe metereze. Purta un coif de 
bronz ce îi stătea strâns pe cap, iar în barba deasă își legase 
panglici multicolore. Hicsoșii îndrăgeau mult culorile ţipătoare. 

— Seneth să te aibă în pază, vere, mârâi el, desfăcându-și 
larg braţele, iar Naja primi îmbrăţișarea cu căldură. 

— Fie ca el să îţi zâmbească și ţie, vere Trok, dar avem puţin 
timp la dispoziţie, îl avertiză Naja și arătă spre primele degete 
ale zorilor ce mângâiau cerul la răsărit cu atingerea delicată a 
unei iubite. 

— Ai dreptate, vere. 

Generalul hicsos se desprinse din îmbrăţișare și se întoarse să 
ia un pachet învelit în pânză de in de la locotenentul său, care 
stătea la mică distanţă în spatele lui. li întinse pachetul lui Naja, 
care îl desfăcu, în timp ce ațâța tăciunii din foc. La lumina 
flăcărilor, inspectă tolba cu săgeți ascunsă în pachet. Tolba era 
confecționată din lemn ușor, dar rezistent, și acoperită cu piele 
meșteșugit prelucrată și cusută. Lucrătura era superbă. Aceasta 
făcea parte din echipamentul unui ofiţer de rang înalt. Naja 
desfăcu repede capacul și scoase una dintre săgețile dinăuntru. 
O examină rapid, răsucind-o între degete ca să îi verifice 
echilibrul și simetria. 

Săgeţile hicsose erau inconfundabile. Penele micuţe erau 
vopsite în culorile ţipătoare ale regimentului din care făcea 
parte arcașul, iar coada era marcată cu sigiliul său personal. 


17 


Chiar și în cazul în care lovitura iniţială nu ar fi fost fatală, capul 
din cremene al săgeţii era ras și legat de coadă în așa fel încât, 
dacă vreun chirurg ar fi încercat să scoată săgeata din carnea 
victimei, capul s-ar fi desprins de coadă și ar fi rămas adânc 
înfipt în rană, provocând cangrenă și ducând, astfel, la o moarte 
lentă și dureroasă. Cremenea era mult mai rezistentă decât 
bronzul și nu se îndoia, nici nu se turtea dacă se lovea de vreun 
os. 

Naja puse săgeata la loc în tolbă și înlocui capacul. Nu putea 
risca să aducă nişte arme atât de diferite cu el în car. Dacă erau 
descoperite printre lucrurile sale de rândaș sau de purtătorul de 
lance, ar fi fost ușor de ținut minte și prezența lor ar fi fost greu 
de explicat. 

— Mai sunt multe lucruri pe care trebuie să le discutăm. 

Naja se așeză și îi făcu semn lui Trok să îi urmeze exemplul. 
Vorbiră în liniște până când Naja se ridică, în sfârșit: 

— Ajunge! Acum, fiecare știe ce are de făcut. A sosit, în 
sfârșit, vremea să acţionăm. 

— Fie ca zeii să zâmbească la vederea faptelor noastre! 

Trok și Naja se îmbrățișară din nou, după care, fără alte 
cuvinte, Naja plecă în fugă în josul meterezelor, coborând apoi 
pe poteca îngustă ce ducea la poalele dealului. 

Inainte de a ajunge jos, găsi o ascunzătoare pentru tolba cu 
săgeți, undeva, într-o crăpătură făcută în stâncă de rădăcinile 
unui copac cu ţepi. Peste tolbă așeză o piatră de mărimea unui 
cap de cal și care, de departe, chiar semăna cu așa ceva. 
Crengile strâmbe ale copacului formau o cruce ușor de 
recunoscut pe cerul nopţii. Avea să recunoască locul fără nicio 
greutate. 

După asta se îndreptă, pe potecă, spre locul unde îl aștepta 
carul, în albia secată. 


e Capitolul 5 e 


Faraonul Tamose zări carul întorcându-se și își dădu seama, 
după modul impetuos în care conducea Naja, că o nenorocire 
era pe cale să se întâmple. Încet, le ordonă oamenilor să urce în 
care și să stea cu armele trase, pregătiţi pentru orice. 


18 


Carul lui Naja suia, cu un zornăit constant al roţilor, din fundul 
albiei secate până la locul unde așteptau ceilalți, iar, când 
ajunse în dreptul faraonului, seniorul sări din atelaj. 

— Ce s-a-ntâmplat? vru să știe Tamose. 

— Zeii ne-au binecuvântat, îi zise Naja, nemaiputând să își 
stăpânească tremurul vocii, de emoție. NIi-l servesc pe Apepi pe 
tavă. 

— Cum se poate așa ceva? 

— Iscoadele mele m-au condus la tabăra unde a oprit regele 
dușman, la o distanță foarte mică de locul unde suntem noi 
acum. Corturile lui sunt ridicate chiar dincolo de primul șir de 
dealuri, acolo, spuse și arătă în urmă cu sabia trasă. 

— Poţi să fii sigur că e Apepi? abia putu Tamose să își 
ascundă emoția. 

— L-am văzut clar în lumina focului lor de tabără. Nu mi-a 
scăpat niciun detaliu: nasul mare, coroiat și barba care strălucea 
ca argintul în lumina focului. Nu poți să confunzi o așa statură: 
se ridică asemenea unui turn deasupra tuturor celor din jurul lui 
și poartă coroana vulturului pe cap. 

— Ce forţe are cu el? întrebă faraonul. 

— Cu aroganţa ce-l caracterizează, nu și-a luat decât o gardă 
cu mai puţin de cincizeci de oameni. l-am numărat și jumătate 
din ei sunt adormiţi, cu lăncile așezate în piramidă. Nu 
suspectează nimic, iar focurile de veghe ard puternic. Un atac 
rapid pe întuneric și i-am luat ca din oală. 

— Du-mă acolo unde e Apepi, porunci faraonul și, dintr-un 
salt, fu pe platforma carului. 

Naja preluă conducerea coloanei, iar nisipurile argintii și 
netede ale albiei secate amortizau zgomotul roţilor, astfel încât 
escadronul ajunse la ultima cotitură într-o liniște fantomatică; 
acolo, Naja ridică pumnul strâns ca să ordone oprirea. Faraonul 
veni lângă el și se aplecă spre prietenul său: 

— Unde e tabăra lui Apepi? 

— Dincolo de șirul de dealuri. Mi-am lăsat iscoadele să-l 
supravegheze, indică Naja poteca spre turnul de veghe din vârf. 
In partea aceea îndepărtată se găsește oaza ascunsă. Sunt niște 
curmali și o fântână cu apă dulce acolo, iar corturile lui sunt 
întinse printre copaci. 

— Vom lua o mică patrulă cu noi în tabără. Doar atunci putem 
să facem planul de atac. 


19 


Naja anticipase ordinul și, cu câteva vorbe scurte, alese un 
grup de cercetare format din cinci oameni. Fiecare dintre 
aceștia era legat de el printr-un legământ de sânge; erau 
oamenii lui, cu trup și suflet. 

— Aveţi grijă la săbii, îi avertiză Naja. Să nu scoateţi un sunet. 

Apoi, cu arcul dublu-curbat în mâna stângă, păși pe potecă; 
faraonul era chiar în spatele lui. Urcară în ritm alert, până când 
Naja văzu crengile încrucișate ale copacului cu ţepi înălțându-se 
pe cerul dimineţii. Se opri brusc, ridică braţul drept pentru a 
cere liniște și ascultă. 

— Ce e? șopti faraonul, venind pe urmele lui. 

— Mi s-a părut că aud voci vorbind în limba hicsoșilor, acolo, 
sus, pe creastă, răspunse Naja. Aşteptaţi aici, Maiestate, cât mă 
duc eu să vă eliberez calea. 

Faraonul și cei cinci ostași se lăsară jos, lângă potecă, în timp 
ce Naja se furișă mai departe. Ocoli un bloc de stâncă imens, iar 
silueta sa întunecată dispăru din vederea celorlalţi. Minutele 
treceau lent, iar faraonul începu să se neliniștească. Zorii se 
apropiau cu repeziciune. Regele hicsos avea să ridice tabăra în 
curând, să se îndepărteze și n-o să mai pună mâna pe el. Când 
se auzi un fluierat încetișor, sări în picioare nerăbdător; era 
imitarea pricepută a trilului unei privighetori. 

— Calea e liberă, murmură faraonul, ridicând legendara sabie 
albastră. Urmaţi-mă! 

Urcară mai departe, iar faraonul ajunse la stânca înaltă care 
bloca poteca. O ocoli și se opri dintr-o dată. Seniorul Naja îl 
înfrunta, de la o distanță de douăzeci de pași. Erau singuri, 
ascunși privirilor celor din spate de stânca imensă. Arcul lui Naja 
era încordat, cu săgeata ţintind spre pieptul gol al faraonului. 
Înainte să poată face vreo mișcare chiar, în mintea faraonului se 
făcu lumină și își dădu seama ce avea să i se întâmple. Asta era 
lucrul josnic și scârbos pe care Taita îl simţise plutind în aer, cu 
puterile lui de clarvăzător. 

Lumina era destul de puternică pentru a reuși să cuprindă cu 
privirea fiecare amănunt al dușmanului pe care îl iubise ca pe 
un prieten. Coarda arcului era trasă cu putere, ajungând până la 
buzele lui Naja și făcându-le să se strâmbe într-un zâmbet 
înfiorător, în timp ce ochii aurii ca mierea și cruzi ca ai 
leopardului pornit la vânătoare îl ardeau pe faraon cu strălucirea 
lor. Penele săgeții erau purpurii, galbene și verzi, iar capul 


20 


săgeţii era confecționat în stilul hicsoșilor, din cremene ascuţită 
ca o lamă, făcută să pătrundă prin bronzul armurii și coifului 
oricărui adversar. 

— Fie ca zeii să-ți dea viață veșnică! rosti Naja încet vorbele 
care, în gura lui, sunau ca un blestem; în aceeași secundă, 
slobozi săgeata, care zbură din arc vibrând și zbârnâind, de 
parcă ar fi fost însuflețită. 

Săgeata părea să se îndrepte spre ţintă destul de încet, 
precum o insectă zburătoare a cărei înțepătură e otrăvitoare. 
Penele răsuceau coada săgeţii, care făcu o rotire completă pe 
parcursul celor douăzeci de pași. Cu toate că privirea faraonului 
era ageră și toate celelalte simţuri ascuţite datorită pericolului 
de moarte în care se afla, acesta nu reuși să facă decât o 
mișcare lentă, ca într-un vis urât, mult prea încet ca să evite 
proiectilul. Săgeata îi pătrunse în mijlocul pieptului, în locul unde 
bătea inima regală, în colivia coastelor. Îl lovi cu zgomotul unui 
bloc de piatră care cade de la mare înălţime în albia plină de 
mâl gros a Nilului, iar jumătate din coadă îi străpunse pieptul. 
Forța impactului îl făcu pe faraon să se învârtă pe loc, 
aruncându-l pe stânca roșie a blocului de piatră. Pentru o clipă, 
se agăţă de suprafaţa dură cu degetele făcute gheară. Capul de 
cremene al săgeţii îi sfredelise trupul, numai fulgii acoperiţi de 
sânge închegat ieșeau din mușchii contractaţi care se conturau 
în partea dreaptă a șirei spinării. 

Sabia albastră îi căzu din mână, și el reuși să scoată un strigăt 
slab, înăbușit de cheagurile de un roșu aprins ale sângelui care 
venea din plămâni. Începu să alunece în genunchi, cu picioarele 
strânse sub el, în timp ce unghiile trasau urme slabe pe roșul 
stâncii. 

— Ambuscadă! Feriţi-vă! Se auzi strigătul sălbatic al lui Naja, 
care sări înainte și își strecură un braţ în jurul pieptului 
faraonului, chiar sub săgeata ce îi străpunsese pieptul. Gărzi, la 
mine! Răcni din nou, sprijinindu-l pe regele muribund. 

Doi soldaţi puternici apărură într-o clipă de după zidul de 
piatră, răspunzând la ordinul lui de regrupare a forțelor. Văzură 
dintr-o privire că faraonul fusese doborât, ca și mănunchiul de 
pene colorate de la baza săgeții. 

— Hicsoșii! exclamă unul din ei, în timp ce îl smulseră pe 
faraon din strânsoarea lui Naja și îl târâră la adăpostul stâncii. 


21 


— Duceți-l pe faraon înapoi, la carul său, cât îi ţin eu piept 
inamicului, porunci Naja, și făcu o piruetă, scoțând o altă 
săgeată din tolbă și slobozind-o spre poteca ce ducea la culmea 
pustie, urlând o provocare, apoi răspunzându-și cu o 
contraprovocare înăbușită, în limba hicsosă. 

Înhaţă sabia albastră din locul unde o scăpase Tamose, o luă 
la goană înapoi pe potecă și ajunse din urmă micul grup de 
ostași care îl transportau pe rege la poalele dealului, unde îi 
așteptau carele. 

— Era o cursă, le zise repede Naja. Vârful dealului mișună de 
inamici. Trebuie să îl ducem pe faraon la adăpost. 

Din felul în care regele își clătina capul slăbit între umeri, își 
dădea seama că nu se mai putea face nimic pentru ca acesta să 
fie salvat, și Naja simţi cum pieptul îi tresaltă de bucuria 
victoriei. Coroana albastră de război se rostogoli de pe fruntea 
faraonului și căzu pe potecă. Când ajunse lângă ea, Naja o 
ridică, rezistând cu greu ispitei de a și-o pune pe cap. 

„Ai răbdare, n-a sosit încă momentul”, se mustră în tăcere, 
„dar Egiptul e deja în mâinile mele, cu toate coroanele și fastul, 
și puterea lui. Am devenit Egiptul. Am ajuns parte din divinitate. 

Păstra protector coroana grea sub braţul său și le strigă 
celorlalți: 

— Grăbiţi-vă, dușmanul ne suflă din spate pe potecă. Daţi-i 
zor! Regele nu trebuie să cadă în mâinile lor. 

Trupele de sub ei auziseră strigătele sălbatice din zorii zilei, 
iar chirurgul regimentului îi aștepta lângă roata de la carul 
faraonului. Fusese ucenicul lui Taita și, cu toate că îi lipseau 
puterile magice ale bătrânului, se dovedise un doctor bun, 
capabil să oblojească o rană, chiar și una atât de teribilă ca cea 
care zdrobise pieptul faraonului. Numai că seniorul Naja nu 
dorea să riște ca victima să i se întoarcă de pe lumea cealaltă, 
așa că, pe un ton răstit, îi porunci chirurgului să plece. 

— Dușmanul e chiar în urma noastră. Nu avem timp de 
leacurile tale băbești. Trebuie să îl ducem pe faraon la adăpost, 
în spatele liniilor noastre, înainte de a fi atacați. 

Cu un gest blând, îl ridică pe faraon din braţele bărbaţilor care 
îl transportaseră și îl așeză pe platforma propriului său car. 
Rupse coada săgeţii care străpunsese pieptul faraonului și o 
ridică deasupra capului, astfel ca toţi soldaţii să o vadă clar. 


22 


— Acest obiect afurisit l-a doborât pe faraonul nostru, pe zeul 
și regele nostru. Fie ca blestemul lui Seth să cadă asupra 
porcului hicsos care a tras cu el și să ardă în flacăra veșnică o 
mie de ani. 

Oamenii săi scoaseră un mormăit de aprobare ostășească. Cu 
mare grijă, Naja înveli săgeata într-o țesătură de in și o puse în 
coșul agăţat de aripa carului. Trebuia să o predea consiliului din 
Teba, ca probă materială care să îi susțină raportul asupra 
morţii faraonului. 

— Am nevoie de un bărbat destoinic aici, să ţină capul 
faraonului, ceru Naja. Să se poarte cu blândeţe. 

Pe când însuși purtătorul de lance al faraonului veni în faţă ca 
voluntar, Naja desfăcu cingătoarea sabiei de la mijlocul 
faraonului, vâri sabia albastră în teacă și o depuse cu grijă în 
propria ladă cu arme. 

Purtătorul de lance sări pe platforma carului și luă capul lui 
Tamose în poală. Picături strălucitoare de sânge proaspăt îi 
apăreau în colţurile gurii, pe măsură ce carul trasă un cerc, apoi 
o porni înapoi, prin albia secată, cu restul escadronului gonind 
cât îi ţineau puterile ca să ţină pasul cu el. Cu toate că era 
sprijinit de braţele puternice ale purtătorului de lance, trupul 
neputincios al faraonului era zdruncinat fără milă. 

Privind în faţă, astfel încât nimeni să nu îi vadă expresia feţei, 
Naja râse înfundat. Sunetul era acoperit de scârţăitul roţilor și 
de izbitul șasiului de bolovanii mărunți pe care nu făcea niciun 
efort să îi ocolească. leșiră din albia secată și continuară goana 
spre dune și spre lacurile de sodă cristalizată. 

Abia la câteva ore după răsărit, când soarele de un alb orbitor 
era la jumătatea călătoriei sale cerești, Naja permise coloanei să 
facă o oprire, iar chirurgului să se apropie și să îl examineze pe 
rege. Nu era nevoie de multă pricepere ca să își dea seama că 
spiritul faraonului îi părăsise de mult trupul și că își începuse 
drumul spre lumea de dincolo. 

— Faraonul e mort, șopti chirurgul, ridicându-se, cu sângele 
regal mânjindu-i mâinile până la încheieturi. 

Un urlet de jale îngrozitor se auzi din primele rânduri ale 
coloanei și fu preluat de întregul regiment. Naja îi lăsă să își 
manifeste durerea, apoi trimise după căpitanii săi de trupă. 

— Statul a rămas fără capul său, zise el. Egiptul e în primejdie 
de moarte. Zece dintre cele mai rapide care trebuie să ducă 


23 


grabnic trupul faraonului înapoi la Teba. Eu am să fiu în fruntea 
lor, pentru că s-ar putea să mi se ceară de către consiliu să 
preiau atribuţiile de regent al prințului Nefer. 

Plantase primele semințe și vedea, după expresia fețelor lor 
îngrozite, că acestea prinseseră rădăcini imediat. Continuă, cu 
aerul preocupat al cuiva care are treburi de rezolvat și care se 
potrivea cu circumstanţele tragice ale momentului: 

— Chirurgul trebuie să înfășoare corpul regal înainte ca eu să 
îl iau acasă, să-l depun în templul funerar. Dar, între timp, 
trebuie să îl găsesc pe prinţul Nefer. Trebuie informat de 
moartea Tatălui său și de succesiunea sa la tron. Aceasta este 
singura și cea mai arzătoare problemă de stat, în afară de 
regența mea. 

Işi asumase acest titlu după o pregătire pricepută a terenului 
și niciunul dintre cei prezenți nu îl pusese la îndoială, nici nu îi 
aruncase măcar vreo privire piezișă. Despături un papirus, cu o 
hartă a zonei de la Teba la Memphis și o întinse pe tăblia carului 
său, cercetând-o cu atenţie: 

— Trebuie să vă împărţiţi trupele și să cutreieraţi ţinutul în 
căutarea prințului. Cred că faraonul l-a trimis în deșert cu 
eunucul, ca să deprindă ritualurile bărbăţiei, așa că o să ne 
concentrăm eforturile aici, de la Gallala, unde l-am văzut ultima 
dată, spre sud și est. 

Cu ochiul format al unui comandant al armatelor, Naja alese 
zonele de căutare și dădu ordin ca o rețea de care să se 
răspândească în tot teritoriul, ca să îl aducă pe prinţ. 


e Capitolul 6 « 


Escadronul se întoarse la Gallala cu seniorul Naja în 
avangardă. După el sosea vehiculul ce transporta trupul parţial 
îmbălsămat al faraonului. Pe malul lacului de sodă cristalizată 
Waifra, chirurgul a așezat corpul regal și a făcut incizia 
tradiţională în partea stângă, pe unde a scos viscerele și 
organele interne. Conţinutul stomacului și intestinele au fost 
apoi spălate în apa sărată și vâscoasă a lacului, după care toate 
organele au fost puse spre conservare în vase de lut folosite la 
păstrarea vinului, împreună cu cristale albe de sodă cristalizată 
de pe marginea lacului. Cavitatea abdominală a regelui a fost 


24 


umplută cu săruri de sodă cristalizată, apoi trupul a fost 
înfășurat în feșe de in înmuiate în sare caustică. Când aveau să 
ajungă la Teba, avea să fie dus la propriul templu funerar și 
preluat de preoţi și îmbălsămători pentru ritualul de pregătire a 
înmormântării, ce avea să dureze șaptezeci de zile. Naja 
bombăni tot timpul, împotrivindu-se pierderii oricărui minut în 
plus petrecut pe drum, deoarece își dorea cu disperare să se 
înapoieze la Teba înainte ca veștile despre moartea regelui să i- 
o ia înainte. Totuși, la porţile orașului în ruină pierdu timp 
preţios ca să îi instruiască pe căpitanii trupelor care aveau 
misiunea de a-l căuta pe prinț: 

— Cercetaţi toate drumurile ce duc spre răsărit. Eunucul e un 
pișicher bătrân și, probabil, și-a șters toate urmele, dar trebuie 
să mirosiţi unde își are ascunzișul, le dădu poruncă. Sunt niște 
sate la oazele din Satam și Lakara. Interogaţi-i pe oameni; 
folosiți biciul și fierul înroșit, să fiţi siguri că nu vă ascund nimic. 
Căutaţi în toate ascunzătorile din pustiu. Găsiţi-i pe prinţ și pe 
eunuc. Nu daţi greș, că veţi plăti cu viaţa! 

Când, în sfârșit, căpitanii și-au umplut din nou burdufurile cu 
apă și erau pe punctul de a porni în fruntea diviziilor în deșert, 
seniorul le dădu un ultim ordin și, judecând după vocea sa și 
după expresia feroce a ochilor săi galbeni, își dădură seama că 
acela era cel mai important dintre toate: încălcarea lui însemna 
moartea. 

— Când îl găsiţi pe prinţul Nefer, să-l aduceţi la mine. Nu îl 
predaţi nimănui în afară de mine. 

În cadrul diviziilor erau și cercetași nubieni, sclavi negri din 
zonele înalte din sud, foarte pricepuţi în arta citirii urmelor de 
oameni și de animale. Aceștia o luară la fugă înaintea carelor ce 
se despărțeau ca un evantai în deșert, iar Naja petrecu alte 
minute preţioase privindu-i cum se îndepărtează. Triumful lui 
era umbrit de un sentiment de neliniște. Știa că bătrânul eunuc, 
Taita, era un iniţiat în magie; că stăpânea puteri stranii și 
minunate. „Dacă e cineva în stare să îmi stea în cale acum, ele 
acela. Mi-aș dori să îi pot dobori cu mâna mea pe eunuc și pe 
plod, în loc să trimit niște lachei să-și măsoare puterile cu 
vicleșugurile magului, dar destinul mă cheamă la Teba și nu pot 
să mai zăbovesc. 

Se întoarse în goană la carul său și înșfăcă frâiele. 


25 


— Înainte! dădu comanda de pornire cu pumnul strâns. 
Înainte, spre Teba! 

Mânară caii într-un ritm sălbatic, astfel că, atunci când 
goneau pe povârnișul dealurilor din est spre câmpia aluvionară 
a fluviului, spuma albă de pe coastele umflate ale animalelor se 
uscase, iar ochii le erau roșii și sălbatici. 

Naja retrăsese o legiune întreagă de gărzi Phat din armata ce 
își avea tabăra înainte de Abnub. Işi explicase acțiunea faţă de 
faraon spunând că acestea erau rezervele strategice, pe care 
urmau să le arunce în zona descoperită, prevenind astfel vreo 
posibilă breșă de-a hicsoșilor, în cazul când ofensiva ar fi dat 
greș. Oricum, garda Phat era, de fapt, regimentul său special. 
Comandanții erau legaţi prin legământ de el. Conformându-se 
ordinelor sale secrete, se îndepărtaseră de Abnub și îl așteptau 
acum în oaza de la Boss, la doar nouă mii de picioare de Teba. 

Pichetele de gardă zăriră colbul ridicat de carele ce se 
apropiau și puseră mâna pe arme. Colonelul Asmor și ofițerii săi 
apăruseră în armură și cu toate însemnele rangului lor pentru a-l 
întâmpina pe seniorul Naja. Legiunea, înarmată până-n dinţi, era 
aliniată în spatele acestora. 

— Senior Asmor! răcni Naja din carul său. Duc vești 
îngrozitoare consiliului de la Teba. Faraonul a fost răpus de o 
săgeată hicsosă. 

— Seniore Naja, sunt gata să vă urmez poruncile. 

— Egiptul e un copil orfan de Taita, începu Naja, oprind carul 
în faţa șirurilor de războinici îmbrăcaţi de gală și ridicând vocea 
pentru a putea fi auzit clar și de către cei aflaţi în ultimele 
rânduri. Prinţul Nefer e încă un copil și nu e pregătit să 
domnească. Egiptul are nevoie disperată de un regent la cârma 
lui, pentru ca hicsoșii să nu profite de dezbinarea noastră. 

Aici făcu o pauză și îi adresă o privire plină de înţelesuri 
colonelului Asmor, care își ridică ușor bărbia, în semn de 
recunoștință pentru încrederea pe care i-o acordase Naja. li 
fuseseră promise recompense mai mari decât visase vreodată. 

Naja își înălţă vocea și mai tare: 

— Dacă faraonul cade în luptă, armata are dreptul să 
numească un regent, prin aclamarea acestuia pe câmpul de 
bătălie, explică el, după care tăcu, rămânând cu un pumn strâns 
în dreptul pieptului și cu lancea în mâna cealaltă. 


26 


Asmor făcu un pas înainte și se întoarse cu faţa spre șirurile 
de soldaţi înarmaţi până-n dinţi. Îşi scoase coiful cu un gest 
teatral, descoperindu-și faţa dură și întunecată. O cicatrice 
palidă, urmă a unei tăieturi de sabie, îi strâmbase nasul, iar 
căpățâna sa rasă era acoperită cu o perucă din păr de cal 
împletit. Colonelul își îndreptă sabia spre cer și răcni cu o voce 
antrenată să acopere tumultul unei bătălii: 

— Trăiască seniorul Naja! Trăiască regentul Egiptului! 
Trăiască seniorul Naja! 

Urmă un moment lung de liniște apăsătoare, după care 
legiunea izbucni cu un răget ca al unui leu mândru la vânătoare: 

— Trăiască seniorul Naja, regentul Egiptului! 

Uralele și vacarmul ţinură până când seniorul Naja înălţă din 
nou pumnul și, în liniștea care se așternu pe câmpie, rosti 
răspicat: 

— Imi faceţi o mare onoare! Accept sarcina pe care o puneţi 
pe umerii mei. 

— Bak-her! strigară ei, bătând cu săbiile și cu lăncile în 
scuturi, până când ecoul se sparse ca un tunet îndepărtat de 
dealuri. 

— Pune pichete de pază pe toate drumurile, îi ordonă Naja lui 
Asmor, pe care îl convocase în mijlocul vacarmului general. 
Nimeni să nu părăsească locul înaintea mea. Niciun cuvinţel 
despre ce s-a întâmplat aici nu trebuie să ajungă la Teba 
înaintea mea. 

e 

Călătoria de la Gallala ţinuse trei zile de galop susţinut. Caii 
erau terminaţi, chiar și Naja era epuizat. Cu toate acestea, nu își 
îngădui mai mult de o oră de odihnă, să scape de praful 
călătoriei și să își schimbe hainele. Apoi, proaspăt bărbierit, cu 
părul uns cu uleiuri și pieptănat, se sui în carul ceremonial pe 
care Asmor îl pregătise și care îl aștepta la intrarea în cort. 
Frunza de aur ce decora tăblia strălucea în lumina soarelui. 

Naja purta o perizoma de in, iar pieptul gol, musculos îi era 
acoperit de un pieptar din aur, bătut cu pietre preţioase. La șold 
îi atârna legendara sabie albastră, în teaca sa de aur, pe care o 
luase de lângă trupul faraonului mort. Lama era bătută dintr-un 
metal nemaivăzut, mai greu, mai dur și mai ascuţit decât oricare 
alt fel de bronz. Nu mai era niciuna la fel în tot Egiptul. Arma 


27 


aceea aparținuse cândva lui Tanus, senior Harrab, și ajunsese în 
mâinile faraonului prin testament. 

Dar cel mai semnificativ element purtat de Naja era și cel mai 
puţin bătător la ochi. Pe braţul drept, fixat deasupra cotului cu 
ajutorul unei benzi simple de aur, se afla sigiliul cu vulturul 
albastru. Ca și spada, Naja îl luase și pe acesta de pe cadavrul 
regal al lui Tamose. Ca regent al Egiptului, Naja era acum 
îndreptăţit să poarte asupra sa acest important simbol al puterii 
imperiale. 

Garda sa de corp îl înconjura, iar întreaga legiune îl urma. Cu 
cinci mii de oameni în spate, noul regent al Egiptului își începu 
marșul spre Teba. 

Asmor îl însoțea pe post de purtător de lance. Era cam tânăr 
pentru a fi comandantul întregii legiuni, dar își dovedise 
destoinicia în luptele împotriva hicsoșilor și era tovarășul 
apropiat al lui Naja. Și în venele lui curgea sânge hicsos. 
Cândva, Asmor considerase că a comanda o legiune era ambiția 
sa cea mai mare, dar acum, că trecuse de poalele dealului, 
dăduse brusc cu ochii de glorioasele piscuri ale înălțării în grad, 
ale puterii descătușate, și să îndrăznească oare să se gândească 
la așa ceva? - ridicarea la rangurile nobiliare cele mai 
însemnate. Nu se dădea înapoi de la nimic, nici de la faptele 
cele mai mârșave sau temerare, săvârșite de bună-voie, dacă în 
acest mod avea să grăbească ascensiunea la tronul Egiptului a 
stăpânului său, seniorul Naja. 

— Ce ne mai stă în cale, bătrâne prieten? spuse Naja, părând 
să îi ghicească gândurile, atât de bine se potrivea întrebarea. 

— Floarea galbenă a curăţat totul în calea voastră, în afară de 
unul din prinții casei Tamose, răspunse Asmor, îndreptându-și 
lancea spre colinele îndepărtate din vest, dincolo de apele pline 
de mâl ale Nilului. Își dorm somnul de veci acolo, în mormintele 
din Valea Nobililor. 

Cu trei ani în urmă, molima florii galbene bântuise cele două 
regate. Boala fusese denumită așa datorită îngrozitoarelor 
leziuni galbene ce acopereau fața și trupurile celor pe care îi 
lovea, înainte ca aceștia să piară din cauza febrei mistuitoare. 
Nimeni nu era cruțat, victimele fiind din toate clasele, indiferent 
dacă erau hicsoși sau egipteni, bărbaţi sau femei, copii, ţărani 
sau prinți; boala îi secerase pe toți precum seceră coasa într-un 
lan de mei ghurra. 


28 


Opt prințese și șase prinți din casa Tamose muriseră. Dintre 
toţi copiii faraonului, numai două fete și prințul Nefer Memnon 
supraviețuiseră. Era ca și când zeii ar fi dorit ca Naja să aibă 
cale liberă în drumul său spre tronul Egiptului. 

Unele voci mai spuneau și acum că Nefer și surorile lui ar fi 
murit și ei, dacă nu ar fi fost bătrânul mag Taita, care să îi scape 
cu vrăjile lui. Cei trei copii mai purtau și acum cicatricele micuţe 
sus, pe braţul drept, unde vraciul le făcuse câte o incizie prin 
care le pusese în sânge magicul talisman împotriva florii 
galbene. 

Naja își încruntă sprâncenele. Chiar și în acest moment al 
triumfului, nu se putea abţine să se gândească la neobișnuitele 
puteri pe care le deţinea magul. Niciun om nu se îndoia de 
faptul că acesta descoperise secretul vieţii veșnice. Trăise deja 
atât de mult, că nimeni nu îi mai știa vârsta; unii ziceau că ar 
avea o sută de ani, alţii două sute. Cu toate acestea, mergea, 
alerga și conducea carul ca un bărbat în floarea vârstei. Nu era 
om să îl dovedească într-o discuţie polemică, fiindcă nimeni nu îl 
depășea în cunoștințe. Zeii îl iubeau, cu siguranţă, și îi dăruiseră 
secretul nemuririi. 

Când va ajunge faraon doar acest lucru îi mai lipsea lui Naja. 
Ar putea el să smulgă secretul de la magul Taita? Mai întâi de 
toate, trebuie ca gărzile să pună mâna pe el și să-l aducă în faţa 
lui, împreună cu prințul Nefer, dar fără să i se clintească un fir 
de păr. Era mult prea valoros. Carele trimise de Naja să 
cutreiere ţinuturile deșertice din est urmau să-i aducă tronul, o 
dată cu prinţul Nefer, și viața eternă, o dată cu eunucul Taita. 

— Noi, cei din garda loială Phat, suntem singurele trupe la sud 
de Abnub, îi întrerupse Asmor șirul gândurilor. Teba e apărată 
de o mână de băiețandri, invalizi și moșnegi. Nimic nu vă mai 
stă în cale, seniore regent! 

Dacă existaseră unele temeri că legiunea înarmată avea să 
fie oprită la intrarea în cetate, acestea se dovediră nefondate. 
Porţile principale se deschiseră larg imediat ce santinelele 
recunoscură stindardul albastru, iar cetățenii alergară să îi 
întâmpine pe soldaţi. Cu toţii aduceau frunze de palmier și 
ghirlande de nuferi, pentru că se zvonise în tot orașul că 
seniorul Naja aducea vești în legătură cu o mare victorie asupra 
lui Apepi, regele hicsoșilor. 


29 


Dar strigătele de bun venit și râsetele lăsară în curând loc 
țipetelor sfâșietoare de doliu, când dădură cu ochii de corpul 
regal înfășat și transportat pe platforma celui de-al doilea car și 
auziră strigătele vizitiilor aflaţi în față: 

— Faraonul e mort! A fost ucis de hicsoși. Să aibă viaţă 
veșnică! 

Mulțimea de oameni care îl jeleau pe faraon merse în urma 
carului ce ducea corpul regal spre templul funerar, împiedicând 
orice mișcare pe străzi și, în îmbulzeala care se iscase, nimeni 
nu băgă de seamă că trupele lui Asmor preluaseră comanda de 
la gărzile ce păzeau intrarea principală sau că formaseră rapid 
pichete la fiecare colț de stradă și în fiecare piață. 

Carul cu corpul lui Tamose purta după el aproape toată 
populaţia orașului. In rest, cetatea, de obicei aglomerată, era 
acum aproape pustie, permițându-i lui Naja să-și ducă trupa în 
galop pe străduțele întortocheate, spre palatul de pe malul 
fluviului. Ştia că toți membrii consiliului aveau să se reunească 
în sala de ședințe de cum aflau veștile îngrozitoare. Işi lăsară 
carele la intrarea dinspre grădină, iar Asmor, împreună cu 
cincizeci de bărbaţi din garda de corp formară un scut în jurul lui 
Naja. Mărșăluiră în grup strâns prin curtea interioară, trecură de 
heleșteiele amenajate în grădină și umplute cu zambile și pești 
aduși din fluviu, care străluceau ca nestematele de sub 
suprafaţa limpede a apelor. 

Sosirea unei astfel de trupe de bărbaţi înarmaţi luă consiliul 
pe nepregătite. Ușile încăperii nu erau păzite și doar patru 
dintre membrii consiliului se adunaseră deocamdată. Naja se 
opri în prag și aruncă o privire rapidă asupra celor prezenţi. 
Menset și Talla erau în vârstă și le lipsea forța cândva 
formidabilă; Cinka fusese dintotdeauna slab și șovăielnic. In sală 
nu se afla decât un singur bărbat în putere, de care trebuia să 
se ocupe. 

Kratas era mai în vârstă decât oricare dintre ei, dar, cu cât 
adăuga mai mulţi ani, cu atât semăna mai tare cu un vulcan. 
Hainele îi atârnau neglijent - era limpede că fusese luat direct 
din așternut, dar nu de la somn. Se spunea că mai era încă în 
stare să le satisfacă pe cele două tinere neveste și pe toate cele 
cinci concubine ale sale, lucru pe care Naja nu-l punea la 
îndoială, fiindcă poveștile faptelor sale de vitejie intraseră în 
legendă. Petele proaspete, încă umede, de pe perizoma albă din 


30 


in, și parfumul natural, dulce, emanând senzualitate feminină 
erau evidente chiar și pentru Naja, aflat la ceva distanţă de 
bărbat. Cicatricele îi împodobeau brațele și pieptul gol, ca 
mărturie a celor o sută de bătălii în care luptase și biruise de-a 
lungul anilor. Bătrânul nu se mai sinchisea să poarte 
numeroasele lanţuri de Aurul Prețuirii și Aurul Măririi cu care 
fusese recompensat în orice caz, o asemenea cantitate de metal 
preţios ar fi doborât și un bou. 

— Nobili seniori! ii salută Naja pe membrii consiliului. Vă aduc 
vești cumplite, anunţă el, înaintând cu pași mari spre mijlocul 
sălii; Menset și Talla se cutremurară, holbându-se la el ca doi 
iepuri ce privesc neputincioși apropierea sinuoasă a cobrei. 
Faraonul e mort. A fost răpus de o săgeată hicsosă, în timpul 
unui atac asupra dușmanului, în cetatea de la El Wadun. 

Membrii consiliului rămaseră cu gura căscată, toţi, în afară de 
Kratas. El fu primul care își reveni după șocul suferit la aflarea 
veștilor. Durerea sa nu își afla măsura decât în furia ce-l încerca. 
Se ridică greoi în picioare și privi încruntat la Naja și la garda sa 
de corp, ca un zimbru bătrân surprins pe propriul teren de 
semeţia unor pui de lei la vârstă adolescenţei. 

— Datorită cărui exces de nesimţire porți sigiliul vulturului pe 
braț? Naja, fiu al lui Timlat, ieșit din pântecele unei curve 
hicsose, nu ești demn să te târăști prin ţărâna pe care au pășit 
picioarele bărbatului de la care ai furat talismanul ăsta. Sabia de 
la șoldul tău a fost mânuită de mâini pe departe mai nobile 
decât labele tale moi. Kratas se făcuse purpuriu în creștetul 
capului chel, iar trăsăturile sale colţuroase tremurau din cauza 
jignirii aduse regelui mort. 

Pentru o clipă, Naja își pierdu cumpătul. De unde știa 
monstrul ăsta bătrân că mama lui avusese sânge hicsos în vine? 
Asta era un secret bine păstrat. | se aducea forțat aminte că, în 
afară de Taita, acesta rămânea singura persoană care ar fi avut 
forța și puterea să îi smulgă dubla coroană din gheare. Fără să 
vrea, se dădu un pas înapoi. 

— Eu sunt regentul prinţului Nefer. Am tot dreptul să port 
sigiliul vulturului, răspunse el. 

— Nu! tună Kratas. Nu ai acest drept. Doar bărbaţii măreți și 
nobili au dreptul să poarte sigiliul vulturului. Faraonul Tamose 
avea acest drept, ca și Tanus, seniorul Harrab, și un șir întreg de 


31 


regi puternici înaintea lor. Tu, jigodie avortată, n-ai un 
asemenea drept! 

— Legiunile m-au aclamat pe câmpul de luptă. Sunt regentul 
prinţului Nefer. 

Kratas înaintă cu pași mari spre el, traversând sala: 

— Tu nu ești soldat. La Lastra și Siva te-au bătut măr șacalii 
ăia de același sânge cu tine, hicsoșii. Nu ești om de stat, nici 
filosof. Ai căpătat ceva respect doar datorită lipsei de judecată a 
faraonului. L-am avertizat în legătură cu tine de o mie de ori. 

— Înapoi, bătrân prost! îl avertiză Naja. Îi ţin locul faraonului; 
dacă te legi de mine, aduci ofensa coroanei și demnităţii 
Egiptului. 

— Am să-ţi smulg sigiliul și sabia, nu își putu Kratas înfrâna 
pornirea. Și după asta o să-mi rezerv plăcerea să-ţi biciuiesc 
fesele. 

— Pedeapsa pentru lezmajestate e moartea, șopti Asmor în 
dreapta lui Naja. 

Numaidecât, Naja întrevăzu șansa; își înălţă bărbia și înfruntă 
privirea încă senină a bătrânului: 

— Nu ești decât un sac antic de vânturi și baligă, își începu el 
provocarea. Zilele tale s-au dus, Kratas, idiot bătrân și 
împiedicat. Să nu îndrăznești să ridici un deget împotriva 
regentului Egiptului! 

După cum se și gândise, insulta era mult prea mare pentru ca 
bătrânul soldat să o poată înghiţi. Scoase un răget și parcurse 
ultimii pași ce îl despărţțeau de Naja în fugă. Era surprinzător de 
iute pentru un bărbat de vârstă și de statura lui, și îl prinse pe 
Naja, îl ridică de la pământ, și încercă să îi smulgă pecetea 
vulturului de pe braţ. 

— Nu meriți... 

Fără să se uite în jur, Naja îi spuse lui Asmor, care se afla la 
doar un pas în spatele său, așteptând cu sabia scoasă, în mâna 
dreaptă: 

— Lovește! zise Naja încet. Lovește cu putere! 

Asmor făcu un pas în lateral, lovindu-l pe Kratas în coaste, 
deasupra centurii de la fustanelă, și căutând să pătrundă adânc, 
prin spate, la rinichi. În mâna sa experimentată, lama mușcă 
puternic și dur, alunecând în tăcere, ușor ca un ac ce pătrunde 
într-un cearșaf de mătase, până la plăsele, după care Asmor 
răsuci arma în carne, ca să lărgească rana. 


32 


Întregul corp al lui Kratas înțepeni, iar ochii îi rămaseră larg 
deschişi. Își slăbi strânsoarea, și Naja atinse din nou pământul 
cu picioarele. Asmor scoase cu dificultate sabia, care se agaţă 
de carnea lipicioasă. Bronzul strălucitor era mânjit cu sânge 
întunecat; o picătură leneșă se prelingea, udând fusta din in alb 
a lui Kratas. Asmor îl înjunghie din nou, de data aceasta mai sus, 
înfigând lama în sus, până ajunse sub coasta cea mai de jos. 
Kratas se încruntă și clătină din capul său de leu, ca și când ar fi 
fost deranjat de vreo prostie copilărească. Se întoarse și o luă 
spre ușa încăperii. Asmor alergă după el și îl înjunghie iar în 
spate, dar Kratas continuă să meargă. 

— Seniore, ajutaţi-mă să-l omor pe câinele ăsta, gâfâi Asmor, 
și Naja scoase sabia albastră și alergă să i se alăture. 

Tăișul spadei mușcă mai adânc decât orice alt bronz, când 
Naja începu să ciopârţească și să înjunghie. Kratas ieși 
clătinându-se pe ușile ce dădeau în curtea palatului, cu sângele 
ţâșnind șiroaie prin zecile de răni. În urma sa, ceilalţi membri ai 
consiliului strigau: 

— Crimă! Cruţaţi-l pe nobilul Kratas! 

— Trădare! răcni la fel de tare Asmor. A ridicat mâna asupra 
regentului Egiptului! și împunse din nou, ţintind spre inimă. 
Kratas se împletici pe lângă zidul ce împrejmuia bazinul cu pești, 
chinuindu-se să-și recapete echilibrul. Oricum, mâinile roșii îi 
alunecau din cauza propriului sânge și nu reușeau să se agaţe 
de marmura lustruită. Se prăbuși peste parapetul jos și, cu un 
pleoscăit asurzitor, dispăru sub apă. 

Cei doi urmăritori, cu spadele în mâini, se opriră o clipă, 
aplecaţi peste parapet, ca să-și tragă răsuflarea, privind cum 
sângele bătrânului colora apa în roz. Dintr-o dată, capul chel al 
victimei se ivi la suprafaţă, și Kratas trase cu zgomot aer în 
piept. 

— Pe toți zeii, nu mai moare ticălosul ăsta bătrân? Vocea lui 
Asmor trăda mirarea amestecată cu frustrare. 

Naja sări peste zid în bazinul a cărui apă îi ajungea până la 
brâu și se așeză peste corpul gigantic, prins în nămol. Puse un 
picior pe ceafa lui Kratas și îl forță pe acesta să rămână cu capul 
sub apă. Kratas se împotrivea și răsufla din greu sub greutatea 
agresorului, iar pe suprafața apei pluteau pete de sânge și 
spumă din nămolul fluviului, adus în bazin. Naja îl călcă în 
picioare cu toată puterea sa, ca să îl ţină dedesubt. 


33 


— Parcă aș călări un hipopotam, se sufocă el de râs; imediat, 
Asmor și soldaţii săi i se alăturară, înghesuindu-se la marginea 
bazinului. 

— Kratas, beţivan bătrân, bea și-acum, că e ultima oară, 
hohoteau ei și îl batjocoreau. 

— O să ajungi la Seth îmbăiat și parfumat ca un nou-născut. 
Nici măcar zeul n-o să te recunoască. 

Rezistenţa bătrânului începu să slăbească, până când bulele 
imense ce urcară la suprafaţa apei anunţară că bătrânul își 
dăduse ultima suflare. Naja își croi cu greu drum prin mâl până 
la marginea bazinului și ieși de acolo. Cadavrul lui Kratas se 
ridică greoi la suprafață și începu să plutească, cu fața în jos. 

— Pescuiţi-l de-acolo! porunci Naja. Nu lăsați să fie 
îmbălsămat, ci ciopârțiţi-l în bucățele și îngropaţi-l lângă ceilalți 
bandiți, violatori și trădători, în Valea Șacalului. Nu îi însemnați 
mormântul. 

Lui Kratas i se refuza astfel șansa de a ajunge în Paradis; era 
blestemat să rătăcească prin întuneric pentru totdeauna. 

Ud leoarcă până la brâu, Naja se întoarse cu pași mari în sala 
de consiliu. Între timp, se adunaseră acolo și ceilalţi membri ai 
consiliului; asistaseră neputincioşi la pecetluirea sorții lui Kratas, 
și acum, palizi la faţă și tulburaţi, se ghemuiseră pe băncile lor. 
Se holbau înfricoșaţi la Naja, care stătea în faţa lor, ţinând în 
mână sabia albastră, ce începuse să pută. 

— Nobili seniori, moartea a fost dintotdeauna pedeapsa 
pentru trădare. Dorește vreunul dintre dumneavoastră să pună 
la îndoială justeţea acestei execuţii? întrebă, aruncând câte o 
privire fiecăruia, iar ei își plecară ochii: gărzile Phat vegheau 
umăr la umăr de-a lungul zidurilor sălii de consiliu și, odată 
Kratas eliminat, nu mai rămăsese nimeni care să îi conducă. 

— Seniore Menset, îl provocă Naja pe președintele consiliului, 
aprobaţi acţiunea mea de executare a trădătorului Kratas? 

Pentru o clipă, se părea că Menset l-ar fi putut înfrunta, însă 
acesta suspină și își îndreptă privirea spre mâinile încrucișate în 
poală: 

— Pedeapsa a fost dreaptă, confirmă el în șoaptă. Consiliul 
aprobă acţiunile seniorului Naja. 

— Ratifică, de asemenea, consiliul, numirea seniorului Naja în 
funcția de regent al Egiptului? întrebă Naja încet, dar vocea sa 
răsună limpede în încăperea tăcută, înțesată de oameni. 


34 


Menset își ridică ochii și se uită spre ceilalți membri ai 
consiliului, dar cu toții își feriră privirile: 

— Președintele și toţi consilierii acestei adunări confirmă 
numirea noului regent al Egiptului, și Menset îi acordă, în sfârșit, 
o privire directă lui Naja; expresia feței, de obicei jovială, trăda 
însă atâta tristeţe și dispreţ, încât, înainte de următoarea lună 
plină, avea să fie găsit mort în pat. 

Deocamdată, Naja se mulțumi să aprobe cu un gest decizia: 

— Accept misiunea și greaua responsabilitate pe care le-aţi 
pus pe umerii mei; își băgă sabia în teacă și urcă treptele ce 
duceau la tron. Ca primă declaraţie oficială în calitate de regent 
în consiliu doresc să vă aduc la cunoștință modul în care a murit 
bravul, divinul nostru faraon Tamose. Făcu o pauză 
semnificativă, apoi, timp de o oră, le relată în amănunt 
versiunea proprie a campaniei fatale și a atacului de pe 
înălțimile de la El Wadun: Astfel a murit unul dintre regii cei mai 
viteji ai Egiptului. Ultimele sale cuvinte, în timp ce îl duceam pe 
braţe la carul de la poalele dealului, au fost: „Ai grijă de singurul 
fiu care mi-a mai rămas. Veghează asupra fiului meu, Nefer, 
până ce devine bărbat, în stare să poarte dubla coroană. la-le pe 
fetitele mele sub aripa ta protectoare și apără-le de orice 
primejdie le-ar paște”. 

Seniorul Naja nu încerca să își ascundă suferinţa îngrozitoare, 
așa că îi luă câteva clipe să își stăpânească emoțiile, după care 
continuă pe un ton hotărât: 

— Nu îi voi înșela așteptările zeului care mi-a fost prieten și 
faraon. Mi-am trimis deja carele în pustiu să îl caute pe prințul 
Nefer și să îl aducă înapoi la Teba. Imediat cum ajunge, îl vom 
sui pe tron și îi vom pune în mâini biciul și sceptrul. 

Se auzi primul murmur de aprobare în rândul consilierilor, iar 
Naja continuă: 

— Acum, trimiteţi după prințese! Să fie aduse aici imediat! 

Când, cu pași șovăielnici, acestea intrară pe ușă, Heseret, cea 
mai mare, o aducea de mână pe surioara ei, Merykara. Micuța 
jucase rișca împreună cu prietenele ei și era rumenă la faţă, iar 
pe trupșorul ei zvelt se zăreau încă bobiţe de sudoare. Mai avea 
niște ani buni până să ajungă la pubertate, lucru trădat și de 
picioarele lungi, de mânză, ca și de pieptul plat, precum al unui 
băiat. Purta părul strâns într-o coadă ce îi atârna pe umărul 
stâng, iar șorțuleţul de în din jurul șalelor era atât de mic, încât 


35 


îi lăsa descoperită jumătatea de jos a feselor. Fetiţa zâmbi sfios 
la vederea formidabilei întruniri de bărbaţi celebri și își strânse 
sora mai tare de mână. 

Heseret văzuse prima sa lună roșie și era îmbrăcată cu fusta 
de in și peruca femeilor de vârstă măritișului. Chiar și bărbații 
mai în vârstă îi aruncau priviri pofticioase, căci moștenise pe de- 
a-ntregul frumuseţea celebră a bunicii ei, regina Lostris. Pielea îi 
era ca laptele, mâinile și picioarele netede și bine făcute, iar 
sânii goi semănau cu două luni. Avea o expresie senină, însă 
colțurile gurii i se ridicaseră într-un zâmbet tainic, de 
ștrengăriţă, iar ochii ei verzi, imenși luceau de curiozitate. 

— Veniţi, dragele mele, le chemă Naja la el, și abia atunci cele 
două îl recunoscură pe bărbatul care era prietenul apropiat și 
îndrăgit al Tatălui lor. 

Surâseră și se îndreptară încrezătoare spre el. Naja se ridică 
de pe tron, cobori să le întâmpine și le luă după umeri. Vocea și 
expresia de pe chipul lui lăsau să se întrevadă tragedia: 

— Trebuie să fiţi curajoase acum și să vă amintiţi că sunteţi 
prințesele casei regale, pentru că vă aduc vești cumplite. 
Faraonul, Tatăl vostru, e mort. Preţ de o clipă, ele nu părură să 
înţeleagă mesajul, apoi Heseret ţipă ascuţit, începând să 
bocească, urmată imediat de Merykara. 

Naja le luă în braţe cu blândeţe și le conduse să se așeze la 
picioarele tronului, unde fetele căzură în genunchi și se agățară 
una de cealaltă, plângând neconsolate. 

— Suferinţa prinţeselor e limpede, după cum poate să vadă 
toată lumea, se adresă Naja adunării. La fel de evidente sunt și 
încrederea și misiunea cu care m-a încredinţat faraonul. Așa 
cum l-am luat pe prinţul Nefer în grija mea, la fel le voi oferi 
protecţie și celor două prințese, Heseret și Merykara. 

— Acum are în mâinile lui toată familia regală, îi șopti Talla 
vecinului său. Oriunde s-ar afla în pustietate, oricât de sănătos 
și de puternic ar părea prinţul Nefer, cred că e pe cale să se 
îmbolnăvească de moarte. Noul regent al Egiptului ne-a 
demonstrat din plin care va fi stilul său de guvernare. 


36 


e Capitolul 7 « 


Nefer stătea la umbra stâncii care se înălța ca un turn la 
Gebel Nagara. Nu se mai mișcase de când soarele începuse să- 
și arate marginea de sus pe deasupra munţilor de dincolo de 
vale. La început, efortul de a sta nemișcat îi arsese nervii și își 
simţise pielea usturându-l, de parcă ar fi fost năpădită de niște 
insecte veninoase. Totuși, știind că Taita îl urmărea cu privirea, 
se silise să-și stăpânească treptat trupul îndărătnic astfel încât, 
până la urmă, voinţa învinsese tot ce era lipsit de importanţă. 
Acum, în sfârșit, ajunsese la un grad ridicat al conștiinței, cu 
toate simţurile în armonie cu natura din jurul său. 

Putea să simtă mirosul apei ce izvora din crăpătura ascunsă a 
stâncii; picăturile se strângeau încet și cădeau în bazinul săpat 
în piatră, ce nu depășea, ca mărime, cupa făcută de cele două 
mâini ale băiatului, după care se revărsau, la fel de încet, în 
următorul bazin, decorat de verdele algelor lunecoase. De acolo, 
o lua în jos, dispărând pentru totdeauna în nisipul roșu de pe 
fundul văii. Cu toate acestea, o groază de vietăţi profitau de 
existența acestei șuvițe de apă: fluturi și gândaci, șerpi și 
șopârle, micuţele și graţioasele gazele care dansau asemenea 
adierii prafului de șofran peste câmpiile vibrând de arșiţă, 
porumbeii pestriţi cu gulerul de pene de culoarea vinului ce își 
făceau cuiburile pe înălțimile stâncilor, cu toţii beau apă de 
acolo. Tocmai din cauza acestor lacuri preţioase îl adusese Taita 
în acel loc, să aștepte venirea păsării zeului. 

Începuseră să confecţioneze plasa chiar în ziua în care 
sosiseră la Gebel Nagara. Taita cumpărase mătasea de la un 
negustor din Teba. Ghemul de aţă făcuse cât un armăsar bun, 
fiindcă fusese adus dintr-o ţară îndepărtată, aflată la est de 
fluviul Indus, iar călătoria durase câţiva ani. Taita îi arătase lui 
Nefer cum să ţeasă plasa din aţa atât de valoroasă. Ochiurile 
erau mai rezistente decât firele groase de in sau curelele de 
piele, dar aproape invizibile celui care o privea. 

Când plasa fu gata, Taita insistă ca băiatul să își prindă 
momeala de unul singur. _ 

— E pasărea ta, trebuie să o prinzi singur, îi explicase el. In 
felul acesta cererea ta va avea mai mulți sorți de izbândă 
înaintea marelui zeu Horus. 


37 


Și așa, în lumina dogoritoare a soarelui, stând pe fundul văii, 
Nefer și Taita studiaseră drumul ce ducea în vârful stâncii. La 
lăsarea întunericului, Taita se așezase lângă focul mic pe care îl 
făcuseră la poalele stâncii, și, încetișor, își rostise incantaţiile, 
aruncând, la intervale regulate, câte o mână de ierburi pe foc. 
Când luna nouă se ridică să lumineze întunericul miezului de 
noapte, Nefer își începuse urcușul primejdios spre vârful unde se 
cuibăreau porumbeii noaptea. Prinsese două păsări mari, 
agitate, profitând că erau încă dezorientate și zăpăcite din 
cauza întunericului și a vrăjilor pe care Taita le aruncase asupra 
lor. Cobori cu ele închise într-un sac de piele, pe care și-l 
aruncase pe spate. 

La instrucțiunile lui Taita, Nefer le smulsese păsărilor toate 
penele de la câte o aripă, astfel încât acestea nu își mai puteau 
lua zborul. Apoi, aleseseră un loc aproape de baza stâncii și de 
izvoraș, dar destul de expus ca păsările să poată fi văzute bine 
de sus, din cer. Legaseră porumbeii de picior, folosind câte un fir 
din păr de cal, pe care îl prinseseră de un ţăruș din lemn, înfipt 
adânc în pământul tare. După asta, întinseseră plasa ireal de 
fină deasupra lor și o proptiseră pe tulpini uscate de planta 
elefantului, ce aveau să se rupă și să se prăbușească la căderea 
păsării zeului asupra prăzii. 

— Intinde plasa ușor, îi arătase Taita, să nu fie prea întinsă, 
dar nici prea slabă. Trebuie să prindă ciocul și ghearele păsării și 
să îl facă să se încurce în ite, în așa fel încât să nu se poată 
zbate sau răni înainte de a-l elibera noi. 

Când totul fu aranjat după placul lui Taita, începu pânda cea 
lungă. Porumbeii se obișnuiră repede cu captivitatea și 
ciuguleau lacomi meiul dhurra pe care Nefer li-l arunca, după 
care făcură băi de soare și se scăldară în nisip fericiţi, sub plasa 
de mătase. Trecu încă o zi cu soare dogoritor, iar ei tot mai 
așteptau. 

In răcoarea serii, aduceau porumbeii înăuntru, strângeau 
plasa și vânau. Taita se urca în vârful stâncii, pe marginea 
căreia stătea cu picioarele încrucișate, cuprinzând toată valea 
cu privirea. Nefer stătea la pândă, niciodată în același loc, astfel 
încât vânatul să fie întotdeauna luat prin surprindere când 
venea să se adape la izvor. Din poziţia sa avantajoasă, Taita 
țesea o vrajă de ademenire a vânatului, ce rareori se întâmpla 
să nu seducă eleganta gazelă spre locul unde Nefer o aștepta, 


38 


cu săgeta trasă și cu arcul întins. În fiecare seară frigeau carne 
de gazelă la focul de la intrarea în peșteră. 

Peștera aceea fusese locul de refugiu al lui Taita, unde trăise 
ca un pustnic, mulţi ani după moartea reginei Lostris. Era locul 
de unde își trăgea puterile magice. Cu toate că Nefer era un 
novice și nu înțelegea pe deplin arta magică a bătrânului, nu 
putea să se îndoiască de ea, căci în fiecare zi i se dezvăluia câte 
ceva din ea. 

Petrecuseră multe zile la Gebel Nagara înainte ca prințul să 
înceapă să-și dea seama că nu se retrăseseră acolo doar pentru 
ca el să își prindă pasărea zeului: acest interludiu era o 
prelungire a educaţiei și a cunoștințelor pe care Taita i le oferea 
cu generozitate de când își aducea aminte Nefer. Chiar și lungile 
ore de așteptare petrecute lângă momeală erau o lecţie în sine. 
Taita îl învăța să își controleze corpul și întreaga existenţă, să își 
deschidă porțile minţii și să își privească sinele, să asculte 
tăcerea și să audă șoaptele la care ceilalţi erau surzi. 

Odată pregătit pentru tăcere, Nefer deveni mult mai 
responsabil față de înţelepciunea adâncă și învăţăturile pe care 
Taita avea să i le împărtășească. Stăteau împreună în pustiul 
nopţii, sub roiul de stele nemuritoare și totuși efemere ca vântul 
sau curenţii oceanului, iar Taita îi descria minunăţii ce păreau să 
nu aibă nicio explicaţie, dar puteau fi percepute prin 
deschiderea și lărgirea minţii. Băiatul simţea că se află abia la 
începutul obscur al acestei învățături mistice, însă în el creștea 
foamea de a afla tot mai multe taine. 

Într-o dimineaţă, când în lumina cenușie de dinaintea zorilor, 
Nefer părăsi peștera, zări o grămadă de siluete întunecate și 
tăcute stând în deșert, dincolo de izvorul de la Gebel Nagara. Se 
duse să îl anunţe pe Taita, care confirmă cu o mișcare a capului. 

— Au așteptat toată noaptea, zise și, aruncându-și o mantie 
de lână pe umeri, se duse la ei. 

Când deslușiră silueta uscăţivă a lui Taita în semiîntuneric, 
oamenii începură să implore îndurare. Erau oameni din triburile 
deșertului și își aduseseră copiii la el, să îi vindece de floarea 
galbenă; micuţii ardeau din cauza febrei și erau acoperiţi de 
rănile groaznice ale bolii. 

Taita îi îngriji, cât timp aceștia rămaseră în tabăra pe care o 
ridicaseră dincolo de izvor. Niciunul dintre copii nu muri, iar, 
după zece zile, tribul aduse daruri în mei, piei sărate și tăbăcite, 


39 


pe care le lăsară la intrarea în peșteră, apoi plecară mai departe 
în pustiu. După ei, sosiră alţii, suferind de boli și răni provocate 
de oameni sau de animale. Taita se ducea la toţi și nu refuza pe 
nimeni. Nefer lucra cot la cot cu el și învăţă multe lucruri din 
ceea ce vedea și auzea. 

Indiferent dacă aveau de îngrijit beduini bolnavi și slăbiţi sau 
trebuia să caute hrană, să se ocupe de învățătură sau de 
educaţie, în fiecare dimineaţă puneau momeala sub plasa de 
mătase și așteptau lângă ea. 

Probabil că și păsările se aflau acum sub influenţa liniștitoare 
a lui Taita, căci porumbeii, odinioară sălbatici, deveniseră docili 
și pasivi ca puișorii de găină: se lăsau atinși și mutați dintr-un 
loc în altul fără să dea vreun semn de teamă și gângureau 
ușurel în timp ce picioarele le erau legate de țăruși, după care 
se instalau comod sub plasă și își înfoiau penele. 

În cea de-a douăzecea dimineaţă de la sosirea lor acolo, Nefer 
își luă în primire misiunea de supraveghere a momaelii. Ca 
întotdeauna, chiar fără să arunce vreo privire în direcţia lui 
Taita, Nefer era pe deplin conștient de prezenţa acestuia. Ochii 
bătrânului erau închiși, iar acesta părea să fi luat exemplul 
porumbeilor și să picotească la soare. Pielea îi era brăzdată de 
nenumărate riduri fine și acoperită de pete din cauza vârstei 
înaintate; părea atât de delicată, că s-ar fi putut rupe la fel de 
ușor ca un papirus din cel mai fin. Nu avea fir de păr pe faţă, nici 
măcar urme de barbă sau de sprâncene; doar genele fine, 
transparente precum sticla, îi conturau ochii. Nefer auzise de la 
Tatăl său că, de când fusese castrat, lui Taita nu îi mai crescuse 
barba, și că trecerea anilor lăsa foarte puţine urme pe fața 
acestuia, dar era sigur că în spatele longevităţii, puterii și forţei 
de viaţă ale magului se aflau cauze învăluite în taină. În contrast 
clar cu celelalte trăsături, părul lui Taita se dovedea des și 
sănătos ca al unei tinere, dar de culoarea lucitoare a argintului. 
Bătrânul era mândru de podoaba sa capilară: și-o spăla cu grijă 
și își împletea o coadă groasă care îi flutura pe spate. In ciuda 
înțelepciunii și vârstei sale, bătrânul mag nu era deprins cu 
vanitatea. 

Această de-abia perceptibilă urmă de omenesc sporea 
dragostea pe care Nefer o simţea față de maestrul său într-o așa 
măsură, încât părea să-i străpungă pieptul cu o forță aproape 
dureroasă. Și-ar fi dorit să găsească o cale prin care să își 


40 


exprime sentimentele, dar știa că Taita înțelesese deja, căci 
Taita cunoștea totul. 

Băiatul întinse pe furiș mâna ca să atingă braţul bătrânului în 
timp ce dormea, însă Taita deschise brusc ochii, prevăzător și 
atent. Nefer știa că nu fusese nicio clipă adormit și toate puterile 
sale se concentraseră pentru a atrage pasărea zeului la 
păsările-momeală. Işi dădea seama că, într-un fel, gândurile sale 
rătăcite și mișcarea aceea afectaseră rezultatul eforturilor 
bătrânului, pentru că simţea dezaprobarea lui Taita la fel de clar 
de parcă aceasta i-ar fi spus-o cu gura lui. 

Dojenit, își recăpătă calmul și își supuse din nou mintea și 
corpul, controlându-l așa cum învățase de la Taita. Semăna cu 
trecerea printr-o intrare secretă într-un tărâm al puterii. Timpul 
se scurse pe nesimţite, fără ca vreunul din ei să ţină socoteala 
orelor sau să dea semne de nerăbdare. Soarele urcă la zenit și 
păru să stea agăţat acolo o bucată bună de timp. Deodată, 
Nefer fu binecuvântat cu un miraculos simţ al previziunii. Era ca 
și când și el s-ar fi înălțat deasupra lumii și ar fi văzut tot ce se 
întâmplă sub el: îl zări pe Taita și pe sine însuși șezând lângă 
fântâna de la Gebel Nagara, și deșertul întinzându-se de jur 
împrejurul lor. Văzu fluviul care mărginea deșertul ca o barieră 
extraordinară, marcând hotarele Egiptului. Cuprinse cu privirea 
orașele și regatele, pământurile împărțite sub dubla coroană, 
mari armate dispuse în linie de bătaie, uneltirile intriganţilor, 
strădaniile și sacrificiul celor buni și corecţi. În acel moment, era 
atât de conștient de propriul destin, încât acest lucru aproape îl 
copleși și îi înăbuși tot curajul. 

In aceeași clipă, își dădu seama că pasărea zeului va veni la el 
în ziua aceea, fiindcă era pregătit, în sfârșit, s-o primească. 

— Pasărea e aici! 

Auzise vorbele atât de clar, că, pentru o secundă, Nefer se 
gândi că Taita îi vorbise, dar apoi își dădu seama că buzele nui 
se mișcaseră. Taita îi pusese gândul în minte în acel fel 
misterios pe care Nefer nu îl putea nici înţelege, nici explica. Nu 
punea totuși la îndoială faptul că așa se întâmplase, iar în clipa 
următoare bănuiala îi fu confirmată de fâlfâitul agitat al 
porumbeilor, care simţiseră primejdia plutind în aerul de 
deasupra lor. 

Nefer nu mișcă niciun mușchi, spre a da de știre că a auzit 
sau înțeles ceva. Nu își întoarse capul, nici nu își îndreptă ochii 


41 


spre cer. Nu îndrăznea să privească în sus, de teamă să nu 
sperie pasărea sau să atragă mânia lui Taita, deși era conștient 
până la ultima fibră a fiinţei sale. 

Șoimul regal era o creatură atât de rară, că puţini oameni o 
văzuseră în pustiu. De o mie de ani încoace, faraonii își 
trimiseseră vânătorii să caute aceste păsări, să le pună capcane 
și să le prindă și, ca să-și umple cuștile regale, luaseră chiar și 
puii din cuib, înainte să le dea penele. Stăpânirea păsărilor 
constituia o dovadă că faraonul avea aprobarea zeului Horus 
pentru a domni în Egipt. 

Șoimul era un alter ego al zeului: statuile și picturile îl 
înfățișau ca având capul de șoim. Faraonul era el însuși un zeu, 
așa că avea dreptul să captureze, să posede și să vâneze 
pasărea; oricine altcineva ar fi făcut acest lucru era pedepsit cu 
moartea. 

Acum, pasărea se afla aici. Propria pasăre. Taita părea să-i fi 
invocat venirea chiar din ceruri. Nefer se simţea sufocat de 
emoție și trase atât de mult aer în plămâni, că îi trecu prin minte 
că o să-i explodeze pieptul, dar încă nu cuteză să își îndrepte 
privirea spre cer. 

Atunci auzi șoimul. Țipătul său semăna cu o tânguire slabă, 
aproape pierdută în imensitatea cerului și a deșertului, și îl făcu 
pe Nefer să se înfioare până în adâncul fiinţei sale, de parcă zeul 
i-ar fi vorbit direct lui. După câteva secunde, șoimul scoase un 
alt strigăt, chiar deasupra capului său, iar vocea păsării părea și 
mai ascuţită și mai sălbatică. 

Acum porumbeii înnebuniseră de groază, sărind ca să scape 
de legăturile ce îi ţintuiau de ţăruși, bătând din aripi cu atâta 
violenţă, că penele zburau peste tot, iar curenţii de aer ridicară 
un norișor de praf în jurul lor. 

Sus, pe cer, Nefer auzi cum șoimul își începu atacul asupra 
momelii, cu vântul șuierând ascuțit deasupra aripilor. Știu atunci 
că, în sfârșit, putea să-și ridice capul, pentru că atenţia șoimului 
era concentrată asupra prăzii sale. 

Își ridică privirea și văzu pasărea în picaj pe albastrul dureros 
al cerului pustiu. Era un lucru de o frumuseţe divină: aripile îi 
erau strânse la spate, asemenea lamelor pe jumătate în teacă, 
iar capul întins înainte. Puterea și forța acelei creaturi îl făcură 
pe Nefer să suspine. Mai văzuse șoimi de soiul acela în coliviile 
Tatălui său, dar nimic nu aducea cu acesta, cu maiestuozitatea 


42 


și graţia sa sălbatică. Pe măsură ce se apropia de locul unde 
stătea băiatul, șoimul părea să crească în mod miraculos, în 
timp ce penele sale căpătau culori din ce în ce mai intense. 

Ciocul încovoiat avea o nuanță încântătoare de galben-închis, 
iar vârful îi era ascuţit și negru ca obsidianul. Ochii sălbatici, 
aurii, formau în colţurile interioare două semne în formă de 
lacrimă, gâtul era crem, pestrit, ca hermina, aripile de un roşu- 
cafeniu amestecat cu negru, iar întreaga sa ființă emana atâta 
splendoare, încât prinţul nu se îndoi nicio clipă că era încarnarea 
zeului. Işi dorea pasărea cu o ardoare de care nu-și închipuise 
vreodată că ar fi în stare. 

Işi adună toate puterile, pregătindu-se pentru momentul 
impactului, când șoimul avea să lovească plasa de mătase și să 
se încurce în faldurile ei mari. Lângă el, simţea că și Taita 
aștepta același lucru: să se repeadă împreună cu el asupra 
păsării captive. 

Apoi se întâmplă ceva ce nu își închipuia că ar fi fost posibil. 
Șoimul se năpustea hotărât asupra prăzii, cu o viteză în picaj ce 
nu ar fi putut fi oprită decât de impactul ghearelor sale înfipte în 
trupurile moi ale porumbeilor. Și totuși, în mod neverosimil, 
pasărea se îndepărtă. Aripile își schimbară profilul, și, preţ de o 
clipă, forța vântului ameninţă să sfâșie legăturile dintre aripi și 
restul corpului. Aripile larg întinse străpunseră aerul cu un sunet 
ascuţit, semn că șoimul își schimbase direcția și zbura șuierând 
în înaltul cerului, folosindu-și avântul luat spre a se pierde, în 
doar câteva clipe, în văzduh, de unde nu se mai zărea decât ca 
un punct negru într-o mare de albastru. Țipătul său mai răsună 
o dată în înaltul cerului, tânguitor și îndepărtat, după care 
pasărea dispăru. 

— A refuzat! șopti Nefer. De ce, Taita, de ce? 

— Noi, muritorii, nu putem pătrunde tainele zeilor, comentă 
bătrânul care, deși stătuse nemișcat atâtea ore, se ridică la fel 
de vioi ca un atlet bine antrenat. 

— N-o să se întoarcă? întrebă Nefer. Era pasărea mea, am 
simţit asta cu inima. Era pasărea mea. Trebuie să se întoarcă. 

— Face parte din ordinea divină, răspunse blând Taita. Nu 
aparține ordinii firești a lucrurilor. 

— Dar de ce-a refuzat? Trebuie să existe un motiv, insistă 
Nefer. 


43 


Taita nu răspunse imediat, ci se duse să dezlege porumbeii. 
După tot acest timp, penele aripilor le crescuseră din nou, dar, 
când le eliberă picioarele din cătușele din păr de cal, păsările nu 
făcură nicio tentativă să evadeze. Una din ele fâlfâi din aripi și 
se cocoţă pe umărul bătrânului, care îl luă ușurel cu mâinile și îl 
aruncă în sus. Doar atunci își luă zborul spre stâncă, la cuibul 
din vârful crestei. 

Magul îl urmări cum se îndepărtează, după care se întoarse la 
intrarea în peșteră. Nefer îl urmă agale, cu inima și picioarele 
grele, ca de plumb. În bezna peșterii, Taita se așeză pe banca 
de piatră de sub peretele din fund și se aplecă să ațâțe focul 
înecăcios din crengi de rugi și baligă de cal, până când reuși să 
reînvie flăcările. Fără tragere de inimă și ros de presentimente, 
Nefer își reluă locul obișnuit, în faţa magului. 

Petrecură astfel mult timp în tăcere, Nefer păstrându-și cu 
greu calmul, căci dezamăgirea de a fi ratat prinderea șoimului îl 
tortura cu atâta intensitate, de parcă și-ar fi băgat mâna în 
flăcări. Ştia că Taita avea să vorbească din nou numai atunci 
când va fi pregătit să o facă. În cele din urmă, Taita oftă și spuse 
încet, cu tristețe în glas: 

— Trebuie să cercetez labirinturile lui Ammon-Ra. 

Nefer se înfricoșă; nu se așteptase la asta. De când îl știa pe 
mag, Nefer nu îl mai văzuse cercetând labirinturile decât de 
două ori. Ştia că transa divinatorie pe care și-o inducea însemna 
o moarte de scurtă durată, care îl epuiza și îl seca de puteri pe 
bătrân. Nu se încumeta să parcurgă înspăimântătoarea călătorie 
în supranatural decât dacă nu îi mai rămăsese nicio altă 
posibilitate. 

Nefer aștepta în tăcere, urmărind îngrozit cum Taita 
îndeplinea ritualul pregătirii labirinturilor. Mai întâi de toate, 
zdrobi ierburile cu un pisălog într-o piuliță cioplită din alabastru 
și le măsură într-un vas de lut. Apoi, turnă peste ele apa 
clocotită dintr-un ceainic de cupru. Norul de aburi ce se ridica 
era atât de usturător, că îl făcu pe Nefer să lăcrimeze. 

Când amestecul se răci, Taita scoase săculețul din piele 
argăsită, conţinând labirinturile, din ascunzătoarea lui din fundul 
peșterii. Aplecat deasupra focului, deșertă discurile de fildeș 
într-o mână și începu incantaţia către Ammon-Ra. 

Labirinturile conţineau zece discuri din fildeș, pe care Taita le 
cioplise cu mâna lui. Zece era numărul mistic al puterii supreme. 


44 


Fiecare sculptură reprezenta unul dintre cele zece simboluri ale 
puterii și era, fiecare în sine, câte o operă de arta în miniatură. 
In timp ce cânta, mângâia discurile, care scoteau un clinchet 
ușor între degetele sale. După fiecare vers al invocaţiei, sufla 
peste discuri, pentru a le dărui din forța sa de viață. Când 
obiectele ajunseră la căldura corpului său, le trecu în mâinile lui 
Nefer. 

— Ține-le și suflă peste ele, îl îndemnă pe Nefer, iar, când 
acesta se supuse instrucţiunilor sale, Taita începu să se legene 
în ritmul versurilor magice pe care le recita. 

Incetul cu încetul, ochii păreau să i se împăienjenească, pe 
măsură ce bătrânul se retrăgea în locurile tainice din mintea sa. 
Se afla deja în transă, când Nefer așeză labirinturile în două 
grămăjoare, în faţa sa. 

Apoi, cu un deget, Nefer testă temperatura infuziei din vasul 
de lut, după cum îl învățase Taita. Când se răci îndeajuns ca să 
nu îi opărească gura, băiatul îngenunche în faţa vârstnicului și îi 
oferi băutura cu ambele mâini. 

Taita bău licoarea până la ultima picătură și, la lumina focului, 
faţa i se făcu albă ca piatra adusă de la cariera din Syene. 
Continuă să cânte pentru o perioadă scurtă de timp, dar, încet- 
încet, vocea i se transformă în șoaptă, după care lăsă loc tăcerii. 
Singurul sunet era răsuflarea lui grea, în timp ce cădea în transa 
provocată de drog. Se lăsă în jos pe fundul peșterii și se culcă 
ghemuit, asemenea unei pisici ce doarme în fața focului. 

Nefer îl acoperi cu un șal de lână și rămase lângă el până 
când magul începu să aibă convulsii, să geamă și broboane de 
sudoare începură să-i apară pe faţă. Deschise ochii și-i dădu 
peste cap în orbite, până când doar albul lor mai luci, ca la orbi, 
în umbra adâncă a peșterii. 

Nefer știa că nu putea face nimic pentru bătrân acum. 
Parcursese o călătorie lungă spre ţinuturile îndepărtate ale 
umbrelor, acolo unde Nefer nu îl putea ajunge, și băiatul nu mai 
putu să suporte tristeţea și suferinţa îngrozitoare pe care 
labirinturile le aduseseră asupra magului. Se ridică în liniște, își 
luă arcul și tolba cu săgeți din spatele peșterii și se aplecă să 
arunce o privire afară. De partea cealaltă a dealurilor, soarele se 
zărea jos, galben, în aburul prafului. Băiatul urcă dunele dinspre 
apus și, odată ajuns în vârf, cuprinse toată valea cu privirea și 
se simţi atât de dezamăgit de pierderea păsării, de îngrijorarea 


45 


pentru Taita, aflat în agonia divinaţiei, și de presentimentele 
care îl încercau în legătură cu ce avea să descopere Taita în 
timpul transei, încât îl cuprinse o dorinţă arzătoare să fugă și să 
scape, ca și când ar fi fost urmărit de un animal feroce. Cobori 
duna în salturi, cu nisipul alunecând în cascadă și șuierându-i pe 
sub picioare. Simţi lacrimi de groază inundându-i ochii și 
revărsându-i-se pe obraji în bătaia vântului, și alergă până când 
sudoarea îi scăldă coastele, pieptul i se umflă, iar soarele ajunse 
la orizont. Apoi, în cele din urmă, se întoarse la Gebel Nagara, 
parcurgând ultimii patru mii de pași pe întuneric. 

Taita era tot ghemuit sub șal lângă foc, dar dormea mult mai 
liniștit acum. Nefer se întinse lângă el și, după un timp, căzu 
pradă unui somn agitat, cu vise, și bântuit de coşmaruri. 

Când se trezi, lumina slabă a zorilor licărea la gura peșterii. 
Taita stătea lângă foc și frigea cotlete de gazelă pe tăciuni. Incă 
mai arăta palid și bolnav, dar împunse cu vârful pumnalului său 
de bronz o bucată de carne și i-o oferi lui Nefer. Băiatului i se 
făcu brusc o poftă de lup, așa că se ridică și ronţăi osul. După ce 
devoră și cea de-a treia porţie de friptură dulce și fragedă, 
deschise discuţia. 

— Ce-ai văzut, Taita? întrebă el. De ce a refuzat pasărea să 
vină? 

— N-am văzut foarte clar, răspunse Taita, iar Nefer își dădu 
seama că previziunile erau sumbre și că Taita dorea să îl 
protejeze. 

Mâncară în tăcere un timp, numai că, acum, Nefer abia dacă 
mai gustă ceva; până la urmă, zise cu o voce ștearsă: 

— Ai dat drumul porumbeilor. Cum o să mai întindem plasa 
mâine? 

— Pasărea zeului n-o să mai vină la Gebel Nagara, spuse 
simplu Taita. 

— Și-atunci n-o să ajung niciodată faraon, în locul Tatălui 
meu? vru să știe Nefer. 

Se simţea o mare neliniște în glasul băiatului, așa că Taita își 
îndulci răspunsul: 

— Va trebui să îţi iei pasărea din cuib. 

— Nu știm unde să căutăm pasărea zeului, comentă Nefer, 
încetând să mai mănânce. 

Se uită fix la Taita, cu o privire rugătoare. Bătrânul înclină din 
cap în sens afirmativ: 


46 


— Știu unde e cuibul; mi-a fost arătat în labirinturi. Dar 
trebuie să mănânci ca să prinzi puteri. Plecăm mâine, înainte de 
primele raze ale soarelui. Avem mult de mers până acolo. 

— O să găsim și pui în cuib? 

— Da, confirmă Taita. Șoimii s-au înmulţit, și puii sunt 
aproape gata să-și ia zborul. O să găsim acolo pasărea ta. 

Și adăugă doar pentru sine: „Sau zeul o să ne mai dezvăluie 
niște taine.” 


e Capitolul 8 « 


Cu mult înainte să se crape de ziuă, încărcară burdufurile și 
desagii pe care îi agățară de șa, apoi săltară în spate, pe 
spinările goale ale cailor. Taita mergea în faţă, ocolind coasta 
stâncoasă și alegând drumul mai accesibil, peste dealuri. Când 
soarele se ridică la orizont, cei doi lăsaseră Gebel Nagara cu 
mult în urmă. La vederea priveliștii ce se desfășura dinaintea 
ochilor săi, Nefer tresări surprins: în faţa lor se contura linia 
neclară a muntelui, ca o pată albăstruie pe pânza albastră a 
cerului, aflat încă atât de departe, că părea imaterial, eteric, mai 
degrabă un amestec de ceață și aer, decât de pământ și stânci. 
Senzaţia că mai văzuse cândva acea imagine îl copleși pe Nefer, 
și, un timp, nu reuși să găsească nicio explicaţie pentru aceasta. 
Apoi, își reaminti brusc totul și zise: 

— Muntele acela, și arătă spre el. Acolo mergem, nu, Taita? 

Rostise cuvintele cu atâta siguranţă de sine, că Taita îl privi 
întrebător: 

— De unde știi? 

— L-am visat azi-noapte, replică Nefer. 

Taita întoarse capul, pentru ca băiatul să nu îi vadă expresia 
feței. „In sfârșit, ochii minţii i se deschid, ca o floare a deșertului 
în zori. Învață să străpungă vălul întunecat care ascunde viitorul 
de privirile noastre.” Încerca un profund sentiment de împlinire. 
„Lăudate fie cele o sută de nume ale lui Horus, strădania mea n- 
a fost în zadar.” 

— Acolo mergem, știu sigur, insistă Nefer, cu convingere. 

— Da, aprobă Taita, în cele din urmă. Ne îndreptăm spre Bir 
Umm Masara. 


47 


Înainte să se lase zăpușeala de la miezul zilei, Taita îl conduse 
pe băiat la adăpostul unui pâlc de acacia cu spini, răzleţiţi într-o 
râpă adâncă, ale căror rădăcini își trăgeau apa dintr-un izvor 
aflat la mare distanță în pământ. Odată poverile descărcate și 
caii adăpaţi, Nefer se apucă să inspecteze dumbrava și, în 
câteva minute, descoperi semnele lăsate de alți călători ce 
poposiseră pe acolo. Neputând să-și stăpânească emoția, îl 
chemă pe Taita și îi arătă urmele de roți ale unei mici divizii de 
care, zece, după părerea lui, cenușa rămasă de la focul unde își 
pregătiseră cina și pământul bătătorit unde se întinseseră să se 
culce bărbaţii, cu caii priponiţi de trunchiurile de acacia de lângă 
ei. 

— Hicsoși? se hazardă să presupună Nefer, cu neliniște în 
glas; baliga de cal era foarte proaspătă, de numai câteva zile 
era uscată pe dinafară, dar încă umedă în interior, după cum 
observă, când desfăcu una din bucăți. 

— De-ai noștri, recunoscu Taita urmele carelor; la urma 
urmelor, doar el proiectase primele modele ale acestor roţi cu 
spiţe, cu zeci de ani în urmă. 

Se aplecă brusc și culese de jos o rozetă ornamentală micuță, 
ce se desprinsese de pe o aripă și fusese pe jumătate îngropată 
în pământ. 

— Una din diviziile noastre de cavalerie ușoară, probabil din 
regimentul Phat. Sunt sub comanda seniorului Naja. 

— Ce caută aici, așa de departe de liniile noastre? își exprimă 
Nefer nedumerirea, însă Taita ridică din umeri și se întoarse cu 
spatele, ca să își ascundă îngrijorarea. 

Bătrânul scurtă perioada de odihnă și își continuară drumul 
cât timp soarele era încă sus pe cer. Încet-încet, Bir Umm 
Masara începu să prindă contur, părând să umple jumătate din 
orizontul dinaintea lor. Treptat, izbutiră să deslușească gravura 
și scarificarea trecătorilor, a coastelor stâncoase și a râpelor. 
Când ajunseră în coama primului șir de coline de la poalele 
muntelui, Taita opri calul și aruncă o privire în urmă. În 
depărtare, semne de mișcare îi atraseră atenţia, și magul își 
făcu mâna streașină deasupra ochilor. Reuși să zărească un 
firișor de pulbere fină ce se ridica undeva, în deșert, la mii de 
pași distanţă de ei. li urmări mersul un timp și văzu că se 
îndrepta spre est, către Marea Roșie. Ar fi putut fi o turmă de 
antilope oryx sau o coloană de care de luptă. Nu îi împărtăși 


48 


părerea sa lui Nefer, care era atât de pornit să vâneze șoimul 
regal, că nu-și putea lua ochii de la silueta muntelui din faţa sa. 
Taita înfipse călcâiele în coastele calului și se duse lângă băiat. 

În seara aceea, când așezară tabăra la mijlocul coastei de la 
Bir Umm Masara, Taita zise încet: 

— În noaptea asta nu facem focul. 

— Dar e atât de frig! protestă Nefer. 

— lar noi suntem atât de expuși aici, că focul s-ar vedea de la 
cincizeci de mii de pași. 

— Sunt inamici pe-aici? se schimbă Nefer la față și se uită cu 
atenţie și îngrijorare în jos, la priveliștea ce era treptat cuprinsă 
de întuneric. Bandiţi? Beduini ieșiţi la prădat? 

— Inamici sunt peste tot, îi spuse Taita. Mai bine să ne fie frig 
decât să murim. 

După miezul nopţii, când fu trezit de vântul îngheţat, și 
mânzul său, Ochi-de-Stele, bătea din picioare și necheza, Nefer 
ieși de sub blana de oaie ce ţinea loc de pătură și se duse să îl 
liniștească. Îl găsi pe Taita deja treaz, stând cumva stingher. 

— Uite! îi porunci bătrânul, arătând spre câmpia joasă, unde 
se distingea licărul tremurător și îndepărtat al unei lumini. Un 
foc de tabără! 

— Ar putea să fie una din diviziile noastre. Poate cei care au 
lăsat urmele pe care le-am văzut ieri. 

— Da, s-ar putea, îl aprobă Taita. Însă, iarăși, ar putea fi 
altcineva. 

— Am dormit destul, fu de părere Nefer, după ce medită 
îndelung. E prea frig, oricum. Ar trebui să încălecăm și să 
pornim iar la drum. Nu vrem să ne prindă dimineaţa aici, pe 
coasta goală a muntelui. 

Puseră din nou poverile pe spinările cailor și, la lumina lunii, 
găsiră o potecă abruptă făcută de caprele sălbatice, care îi duse 
pe partea estică a Bir Umm Masara, astfel încât, când începu să 
se lumineze, erau deja la adăpost de privirile oricăror urmăritori 
aflaţi în tabăra îndepărtată. 

Carul triumfal al lui Ammon-Ra, zeul-soare, năvăli furios 
dinspre răsărit, și muntele fu scăldat de razele aurii. Râpele erau 
întunecate de umbre, ce păreau și mai sumbre prin contrast cu 
marea de lumină, iar jos, în depărtare, deșertul se întindea 
măreț și imens. 

Nefer întoarse vesel capul și strigă: 


49 


— la uite! Uite! arătă el undeva, dincolo de vârful stâncii. 

Taita îi urmări privirea pătrunzătoare și zări și el cele două 
puncte întunecate ce se roteau în cercuri largi în văzduh. Razele 
soarelui căzură o clipă pe una din ele, făcând-o să strălucească 
precum o stea căzătoare. 

— Șoimi regali, zâmbi Taita. O pereche. 

Descărcară poverile din spatele cailor și descoperiră o poziţie 
avantajoasă de unde să urmărească păsările zburând în cerc. 
Chiar și de la o distanță atât de mare, Nefer îi găsea maiestuoși 
și de o frumusete ce nu putea fi exprimată în cuvinte. Apoi, 
brusc, masculul, șoimul mai mic, își întrerupse zborul rotat și se 
îndreptă cu viteză împotriva vântului, încetând să-și mai fluture 
calm aripile și căpătând o anume cruzime în felul în care bătea 
aerul cu ele. 

— L-a descoperit! ţipă Nefer, cu emoția și bucuria unui 
adevărat șoimar. Uită-te la el acum! 

Când începu atacul, cobori cu atâta repeziciune, că, dacă-cți 
luai ochii de la el, chiar și pentru o secundă, însemna să pierzi 
momentul vânătorii. Șoimul cădea din înălțimi asemenea unei 
sulițe. La baza coastei stâncoase stătea un singur porumbel, ce 
se plimba fără să bănuiască ceva. Nefer prinse momentul în 
care pasărea plinuță își dădu brusc seama de pericol și încercă 
să evite lovitura șoimului. Se îndreptă atât de violent spre 
siguranţa stâncii, încât se răsturnă pe spate, în zborul ei 
disperat, și își expuse burta pentru o secundă. Șoimul își înfipse 
ghearele în locul acela, iar pasărea cea mare păru să se dizolve 
într-o explozie de fum de culoare roșu-brun amestecat cu 
albastru. Penele se risipiră într-un nor lung, purtate de vântul 
dimineţii, în timp ce șoimul își întări strânsoarea, înfigându-și și 
mai tare ghearele în stomacul prăzii, cu care plonjă în defileu. 
Ucigașul și victima sa aterizară pe povârnișul stâncos, plin de 
grohotiș, la o distanță foarte mică de locul unde stătea Nefer. 
Sunetul greu, înfundat, al căderii lor se izbi de peretele de 
stâncă și răsună până jos, în trecătoarea strâmtă. 

Nefer dansa deja de fericire; chiar și Taita, care nu fusese 
niciodată un împătimit al vânătorii cu ereţi, dădu glas bucuriei 
pe care o încerca: 

— Bak-her! strigă el, când șoimul încheie ritualul vânătorii cu 
mișcarea „manta”: își desfăcu larg aripile colorate deasupra 


50 


porumbelului mort, acoperindu-l și proclamându-se stăpânul 
vânatului. 

Femela-șoim i se alătură, coborând cu o serie de spirale 
graţioase, și ateriză pe stâncă, lângă perechea ei. El își strânse 
aripile, ca să își împartă vânatul cu ea, și amândoi dezmembrară 
și devorară cadavrul porumbelului, sfâșiindu-l cu pliscurile 
ascuțite ca briciul și oprindu-se, după fiecare lovitură, să-și 
ridice capetele și să-l fixeze pe Nefer cu ochii lor de un galben 
feroce, în timp ce înghiţeau bucăţile însângerate de carne, piele 
și oase. Erau pe deplin conștienți de prezenţa oamenilor și a 
cailor, dar îi tolerau, atâta timp cât aceștia păstrau distanţa. 

Apoi, când nu mai rămase din porumbel decât o pată de 
sânge pe stâncă, lângă câteva pene ce mai pluteau în aer, iar 
burţile șoimilor, de obicei netede, erau pline până la refuz, 
perechea se lansă iar în zbor. Acum, cu aripile făcând reale 
eforturi să le transporte greutatea, șoimii zburau spre faţa 
verticală a coastei stâncoase. 

— Urmărește-i! strigă Taita, care își săltă fusta și se grăbi să 
se caţăre pe grohotișul alunecos al pantei. Să nu-i pierzi din 
ochi! 

Nefer era mai rapid și mai agil, reușind să urmărească traseul 
păsărilor ce se înălţau, în timp ce el gonea pe panta muntelui, 
sub ele. Aproape de vârf, muntele se despica în două piscuri 
gemene, îngrozitoare turnuri din piatră întunecată, ce înfricoșau 
chiar și privitorul ce se afla jos, sub ele. Urmăriră zborul șoimilor 
urcând acest monument măreț al naturii, până când Nefer își 
dădu seama încotro se îndreptau păsările. În locul unde stânca 
ieșea în afară, la jumătatea drumului ce ducea la turnul din 
răsărit, era o despicătură în formă de V, chiar în partea din față 
a pietrei. În ea se vedea o platformă din crengi și rămurele 
uscate, îndesate acolo. 

— Cuibul! urlă Nefer. Uite cuibul! 

Lăsară amândoi capetele pe spate, să vadă șoimii coborând 
din zbor, unul după celălalt, pe marginea cuibului, și începând 
să își umfle piepturile și să se forțeze să regurgiteze carnea de 
porumbel din gușă. Un alt sunet slab ajunse la Nefer, purtat de 
vântul ce adia de-a lungul suprafeţei frontale a coastei: corul 
țipetelor insistente ale puilor cerând să fie hrăniţi. Unghiul din 
care priveau nu le permitea lui sau magului să zărească puii de 
șoim, iar Nefer ţopăia frustrat. 


51 


— Dacă ne căţărăm în vârful dinspre vest, acolo, arătă el, ar 
trebui să putem vedea ce e în cuib. 

— Mai întâi dă-mi o mână de ajutor cu caii, ordonă Taita, așa 
că legară picioarele cailor, pe care îi lăsară să pască smocurile 
răzlețe de iarbă de munte ce supraviețuiau acolo datorită 
picăturilor de rouă aduse de briză tocmai din îndepărtată Mare 
Roșie. 

Urcușul pe creasta de vest le luă tot restul dimineţii, dar, cu 
toate că Taita nu greșise în alegerea căii celei mai ușoare, 
ocolind ceva mai mult, în unele locuri, prăpastia de sub ei îl 
făcea pe Nefer să respire din greu și să se uite în altă parte, de 
frică. Ajunseră, în sfârșit, la o terasă îngustă de piatră, chiar sub 
pisc. Se ghemuiră acolo un timp, ca să-și tragă sufletul și să 
admire splendoarea pământului și a mării îndepărtate. Era ca și 
cum întregul miracol al creaţiei li se desfășura în faţa ochilor, în 
timp ce vântul le gemea molcom în urechi, ciufulindu-i cârlionții 
lui Nefer și jucându-se cu fustanela lui. 

— Unde e cuibul? vru să știe prinţul; chiar și într-un loc atât de 
primejdios, aflat la foarte mare înălţime, deasupra întregii lumi, 
se gândea la un singur lucru. 

— Vino! 

Taita se ridică și merse târșindu-și picioarele de-a lungul 
terasei atât de înguste, că vârfurile sandalelor atârnau deasupra 
prăpastiei. Ocoliră colțul stâncii, și, încet-încet, le apăru în faţa 
ochilor și piscul estic. Aruncară o privire stâncii verticale din 
față, aflate la doar câţiva zeci de pași distanţă, dar de care îi 
despărţea un abis atât de adânc, că pe Nefer îl apucă ameteala 
și se clătină. 

De pe această parte a prăpastiei, erau la o înălțime ceva mai 
mare decât cea la care se afla cuibul și puteau să observe tot ce 
se întâmpla în el. Femela-șoim era cocoţată pe marginea 
cuibului, ascunzându-l vederii. Işi întoarse capul și îi fixă 
implacabil cu privirea, pe când ei se străduiau să ocolească 
piscul, și își ridică penele de pe spate, asemenea unui leu furios 
când își zburlește ameninţător coama. Apoi, scoase un țipăt 
sălbatic și se lansă deasupra prăpastiei, plutind aproape fără 
efort pe aripile vântului și privindu-i cu mare atenție. Era atât de 
aproape de ei, că îi puteau admira tot coloritul penajului. 

Plecarea ei lăsase expus interiorul despicăturii ce adăpostea 
cuibul. Două păsări tinere stăteau ghemuite în cupa de rămurele 


52 


și crenguţe, căptușită cu fulgi și cu lână de la caprele sălbatice. 
Puilor le crescuseră deja penele și aproape o ajunseseră pe 
mama lor ca mărime. Când Nefer îi fixă cu o privire plină de 
venerație, unul din pui se ridică, își desfăcu larg aripile și începu 
să bată aerul cu înverșunare. 

— Ce frumos e! suspină Nefer de dorul de a-i atinge. N-am 
mai văzut niciodată ceva atât de frumos! 

— Se antrenează pentru momentul când o să-și ia zborul, îl 
înștiință Taita. Uite ce frumos s-a făcut! O să zboare în câteva 
zile. 

— O să mă urc după ei chiar astăzi, promise Nefer, făcând un 
gest ca pentru a se duce înapoi pe terasa de piatră, însă Taita îi 
puse o mână pe umăr, ca să-l oprească. 

— Ăsta nu-i un lucru pe care să-l tratezi cu atâta ușurință. 
Trebuie să rezervăm ceva din timpul nostru preţios ca să 
plănuim totul cu mare atenţie. Hai, vino lângă mine! 

Când Nefer se sprijini de umărul său, Taita scoase în evidență 
trăsăturile caracteristice blocului de piatră din faţa lor: 

— Stânca de sub cuib e netedă ca sticla. Pe peretele vertical, 
pe o distanţă de vreo patruzeci de pași, nu ai niciun punct de 
sprijin, nici măcar un locșor pe care să sprijini piciorul. 

Nefer își luă ochii de la pasăre și aruncă o privire în jos. | se 
răzvrătise stomacul de frică, dar se sili să nu-i dea nicio atenţie. 
Era așa cum spusese Taita: nici măcar un hirax de stâncă, una 
dintre acele creaturi cu blană, asemănătoare iepurilor, ce 
pătrundeau oriunde și își făceau adăpostul la înălțimi ca 
aceasta, nu ar fi fost în stare să găsească în blocul vertical de 
piatră vreo fisură în care să pună piciorul. 

— Cum o să ajung la cuib, Taita? Vreau puișorii ăia mi-i doresc 
atât de mult... 

— Uită-te deasupra cuibului, îl povăţui Taita. Priveşte cum 
crăpătura urcă până spre vârful coastei. 

Nefer înclină din cap, nu reușea să scoată niciun sunet, 
rămânând cu ochii lipiţi de drumul plin de pericole pe care i-l 
indicase Taita. 

— Vom găsi o cale să ajungem pe culme, deasupra cuibului. O 
să luăm hamurile cu noi. De sus, o să cobor frânghia până ajungi 
la crăpătura muntelui. Dacă te sprijini desculț de peretele 
muntelui și întinzi mâinile în lateral, spre deschizătură, o să 
meargă, iar eu o să te ajut să-ţi ţii echilibrul cu frânghia. 


53 


Lui Nefer nu-i revenise încă glasul. Simţea că-i vine rău la 
auzul sugestiei lui Taita. Cu siguranţă că nicio fiinţă n-ar fi putut 
supraviețui unei asemenea încercări. Taita înțelegea ce simte, 
așa că nu insistă să primească imediat un răspuns. 

— Cred... 

Ezitând, Nefer deschise gura să refuze, după care tăcu și privi 
atent perechea de pui din cuib. Știa că ei reprezentau destinul 
lui. Unul din ei era pasărea sa, simbolul zeului, iar ăsta era 
singurul mijloc de a câștiga coroana strămoșilor săi. Dacă refuza 
să-și încerce șansele, însemna să respingă viața pe care zeii o 
aleseseră pentru el. Trebuia să meargă mai departe. 

Taita simţi momentul decisiv în care băiatul de lângă el își 
acceptă misiunea, transformându-se astfel în bărbat. Sufletul îi 
tresălta de bucurie, pentru că destinul său era strâns legat de 
cel al băiatului. 

— O să fac încercarea, zise simplu Nefer, ridicându-se în 
picioare. Să coborâm să facem pregătirile. 


e Capitolul 9 e 


În dimineaţa următoare își părăsiră tabăra rudimentară și 
porniră ascensiunea pe când nici nu se crăpase încă de ziuă. 
Într-un fel doar de el știut, Taita reușea să pășească pe o potecă 
pe care nici chiar ochii tineri ai lui Nefer nu o puteau vedea. 
Fiecare din ei căra în spate câte un colac greu de funie, 
împletită din in și păr de cal, ce folosea, de obicei, la priponitul 
cailor. Mai luaseră cu ei și unul din burdufurile mici de apă: Taita 
îl avertizase pe băiat că în vârf va fi înăbușitor de cald, o dată ce 
avea să se înalțe soarele. 

Până ajunseră ei în partea îndepărtată a piscului dinspre 
răsărit, se luminase bine, așa că vedeau peretele ce se înălța 
deasupra lor. Lui Taita îi luă o oră să studieze drumul pe care 
aveau să urce. Până la urmă, se declară mulțumit. 

— În numele marelui și atotputernicului Horus, hai să-i dăm 
drumul, spuse el, făcând semnul ochiului rănit al zeului, după 
care îl conduse pe Nefer înapoi, la locul pe care-l alesese drept 
punct de plecare în ascensiunea lor. O să merg eu în faţă, îl 
informă pe băiat, în timp ce își înnoda unul din capetele 
frânghiei în jurul taliei. Dă drumul la funie când plec. Uită-te la 


54 


ce fac eu și, când te strig, leagă-te cu frânghia și vino după 
mine. Dacă aluneci, o să te ţin eu. 

La început, Nefer urcă precaut, urmând traseul ales de Taita; 
expresia feței trăda hotărârea, iar încheieturile degetelor i se 
albiseră din cauza forței cu care strângea sfoara. De sus, Taita îl 
încuraja în șoaptă, iar încrederea băiatului creștea cu fiecare 
pas făcut. Ajuns lângă Taita, își dezveli dinţii într-un zâmbet 
larg: 

— A fost ușor. 

— O să fie mai greu de-aici încolo, îl asigură Taita pe un ton 
sec și îl duse la următoarea pantă. 

De data asta, Nefer ţopăia ca o maimuţică în urma bătrânului, 
sporovăind încântat și emoţionat. 

Stăteau sub hornul din peretele stâncii, care se îngusta spre 
vârf, într-o despicătură. 

— Pe aici va trebui să cobori la cuib, după ce ajungem în vârf. 
Uită-te la mine cum îmi fixez mâinile și picioarele în crăpătură. 

Taita intră în hornul din stâncă și începu să se caţăre de-a 
lungul lui încet, dar fără să se oprească. Deși spaţiul devenea 
tot mai îngust, bătrânul continua să urce, ca pe o scară. 
Fustanela îi flutura pe lângă picioarele bătrâne și ciolănoase, iar 
Nefer zări sub materialul de in cicatricea grotescă rămasă după 
ce acestuia îi fusese îndepărtată bărbăţia. Nu era prima dată 
când o vedea și se obișnuise destul de mult cu acel semn oribil 
de mutilare, așa că nu se mai simţea îngrozit de el. 

Taita îl strigă de sus și, de data asta, Nefer dansă până în 
vârful stâncii, în ritmul firesc al ascensiunii. „Și de ce n-ar fi 
așa?” încercă Taita să-și domolească mândria căutând explicaţii 
rezonabile pentru talentele băiatului. „În venele lui curge sânge 
de mari războinici și atleți desăvârșiţi.” După care zâmbi, iar 
ochii săi căpătară o strălucire pe care nu o mai avuseseră din 
tinereţe: „Și m-a avut pe mine dascăl - normal că e 
excepţional.” 

Soarele parcursese doar jumătate din drumul său spre înaltul 
cerului, când ajunseră, în sfârșit, pe culmea estică a muntelui. 

— O să ne odihnim puţin aici, hotărî Taita, lăsând burduful jos 
de pe umăr și prăbușindu-se. 

— Dar nu sunt obosit, Taita! 

— O să ne odihnim, oricum. Taita îi întinse burduful, din care 
băiatul înghiţi lacom câteva guri bune de apă: Coborârea spre 


55 


cuib va fi mai dificilă, îl avertiză el, când Nefer făcu o pauză ca 
să respire. N-o să fie nimeni cu tine să-ţi arate drumul, și, acolo 
unde peretele se înclină, nu mai vezi pe unde pui piciorul. 

— O să mă descurc, Taita! 

— Cu voia zeilor, fu de acord Taita și întoarse capul, ca și 
când ar fi vrut să admire măreţia muntelui, a mării și a 
deșertului ce se desfășurau sub ei; de fapt, dorise ca băiatul să 
nu-i vadă buzele mișcându-se în rugăciune. 

„Intinde-ţi aripile deasupra lui, mărite Horus, căci acesta este 
alesul tău. Ai grijă de el, stăpână Lostris, tu, cea care te-ai 
transformat în zeiță, căci acesta este rodul pântecelui tău, 
sânge din sângele tău. la mâna de pe el, puturosule Seth, și nu-l 
atinge, pentru că n-ai să-i poţi învinge pe cei care îl protejează 
pe acest copil.” Oftă, când se gândi mai bine la ceea ce 
spusese, căci nu era înțelept să provoace mânia zeului 
întunericului și al haosului, așa că își îndulci mustrarea, 
oferindu-i acestuia o recompensă neînsemnată: „Cruţă-l, bunule 
Seth, și o să sacrific un bou în templul tău din Abydos, cu prima 
ocazie când voi trece pe-acolo. Apoi, se ridică în picioare: 

— A sosit clipa să facem încercarea. 

Porni înainte și tăie culmea, oprindu-se la buza de piatră de 
unde cuprinse cu privirea tabăra și caii ce pășteau și care 
păreau atât de mici, ca niște șoricei abia născuţi. Femela-șoim 
trecea în zbor, descriind cercuri largi deasupra defileului. | se 
păru că e ceva neobișnuit în comportamentul păsării, mai ales 
atunci când aceasta scoase un țipăt straniu, disperat, așa cum 
niciodată nu îi mai fusese dat să audă la un șoim regal. 
Perechea ei nu se vedea nicăieri, cu toate că magul o căută cu 
privirea peste tot în văzduh. 

Apoi, își cobori ochii și se uită dincolo de prăpastie, spre piscul 
principal al muntelui și spre terasa pe care stătuseră cu o zi în 
urmă. Asta îl ajută să se orienteze, pentru că blocul de piatră de 
sub el ascundea cuibul de privirile lui. Se plimbă încet pe buza 
stâncii, până descoperi locul de unde începea despicătura, pe 
care o recunoscu drept aceeași care cobora și se deschidea în 
nișa în care șoimii își construiseră cuibul. 

Culese o pietricică și o aruncă peste marginea prăpastiei; 
aceasta zornăi în căderea peste zid și dispăru din raza lor 
vizuală. Magul spera ca, în felul acesta, să îl alarmeze pe șoimul- 
mascul, care să îi indice poziţia exactă a cuibului, în momentul 


56 


în care și-ar fi luat zborul. Cu toate acestea, nu se vedea nici 
urmă de el; numai femela se rotea în continuare în cerc, fără un 
scop anume și scotea ţipetele acelea stranii, ale singurătăţii. 

Taita îl chemă la el pe Nefer și îi legă capătul funiei de mijloc. 
Verifică nodul cu atenție, după care trecu toată frânghia printre 
degete, centimetru cu centimetru, în căutare de părți 
destrămate sau slăbite. 

— Ai sacul în care să aduci puii. 

Verifică nodul pe care Nefer îl făcuse când și-l pusese pe umăr 
și îl aranjă în așa fel, încât să nu îl împiedice în mișcări în timpul 
ascensiunii. 

— Nu te mai agita așa, Taita! Și Taita zice că, uneori, te porți 
ca o babă. 

— Tatăl tău ar trebui să-mi arate mai mult respect. L-am șters 
la fund când era doar un ţânc smiorcăit, așa cum te-am șters și 
pe tine, pufni Taita, și mai inspectă o dată nodul de la mijlocul 
băiatului, amânând momentul fatidic. 

Nefer însă se duse la marginea prăpastiei și rămase acolo, cu 
spatele drept, fără să dea vreun semn de șovăială. 

— Eşti gata? își aruncă el privirea peste umăr și zâmbi, 
arătându-și dinţii sclipitor de albi și trădându-și nerăbdarea în 
licărul verde-închis ce îi juca în ochi. 

Acea pereche de ochi erau pentru Taita dovada vie că băiatul 
era nepotul reginei Lostris. Cu strângere de inimă, se gândi că 
Nefer avea chiar mai mult farmec decât Tatăl său, când acesta 
fusese de vârstă lui. 

— Hai, că nu putem să ne irosim timpul aici toată ziua, folosi 
Nefer una dintre expresiile preferate ale Tatălui său, pe un ton 
semet, maimuţărind întocmai manierele regale. 

Taita se așeză și se încolăci în așa fel, încât să își ţină 
călcâiele strâns fixate în despicătura din piatră și să se lase pe 
spate, ca să ţină strâns funia pe care și-o trecuse peste umăr. 
Inclină capul spre Nefer și observă cum rânjetul fudul al acestuia 
i se topește de pe faţă, când se așeză jos, pe marginea 
prăpastiei. Incepu să dea treptat drumul frânghiei, pe măsură ce 
simţea că Nefer coboară tot mai mult. 

Nefer ajunse la protuberanţa din perete și, ținându-se hotărât 
cu ambele mâini, își lăsă picioarele în jos, bâjbâind după un 
suport dedesubtul proeminenţei cu pricina. Cu degetele, reuși să 
găsească o despicătură în care își vâri piciorul gol, răsucindu-și 


57 


glezna, ca să blocheze punctul de sprijin, după care se lăsă să 
alunece. Aruncă o ultimă privire spre Taita și încercă să schițeze 
un zâmbet, dar nu-i ieși decât o grimasă ștearsă, după care se 
răsuci în jurul părţii ce ieșea afară din perete. Inainte să dea de 
un alt punct de susținere, simţi cum îi alunecă piciorul în 
despicătura în care încercase să-l blocheze, așa că se agăță de 
frânghie. Dacă își pierdea echilibrul, s-ar fi prăbușit neajutorat. 
Nu avea mari speranţe că bătrânul aflat în vârful blocului de 
piatră ar fi găsit destulă forță ca să-l tragă înapoi. 

Se prinse disperat cu o mână de unul dintre pereţii ce formau 
nișa în stâncă și își transformă degetele în cârlige cu ajutorul 
cărora își regăsi echilibrul. Își azvârli mâna cealaltă într-o parte 
și înhăţă cel mai apropiat punct de sprijin. Se afla chiar lângă 
protuberanţa din peretele de piatră, dar inima îi bătea să-i 
spargă pieptul și toată suflarea i se strânsese în gât. 

— Ești bine? veni de sus vocea lui Taita. 

— Da, sunt bine, gâfâi băiatul. 

Se uită în jos, spre priveliștea ce se întrezărea printre 
genunchii săi, și văzu cum crăpătura din stâncă se lărgea spre 
partea ascuţită a acesteia, deasupra cuibului. Mâinile îi 
osteniseră și începuseră să-i tremure. Întinse piciorul drept în jos 
și găsi un alt loc unde să-și pună piciorul. 

Taita avea dreptate: era mai greu să cobori decât să urci. 
Când își mută mâna dreaptă ceva mai jos, observă că i se 
jupuise deja pielea de la încheietura degetului și că lăsase o 
dâră mică de sânge pe stâncă. Puțin mai jos, ajunse la locul 
unde fisura se deschidea și dădea în despicătura principală. Din 
nou, se văzu nevoit să pipăie cu mâna pe muchia stâncii ca să 
găsească un orificiu ascuns de care să se ţină. 

Cu o zi în urmă, când el și Taita discutaseră problema, de pe 
partea opusă a prăpastiei, acest punct de trecere păruse atât de 
ușor, dar acum se legăna cu amândouă picioarele atârnându-i 
deasupra marginii abisului, iar hăul părea să îl tragă spre el ca 
gura unui monstru înfometat. Băiatul lăsă să-i scape un geamăt 
și se prinse cu ambele mâini, lipindu-se de peretele de piatră. | 
se făcuse frică; ultimele rămășițe de curaj îi fuseseră spulberate 
de rafalele de vânt fierbinte care sufla zdravăn, amenințând să-l 
smulgă de pe creasta stâncoasă. Işi aruncă privirea în jos și 
lacrimile i se amestecară cu broboanele de sudoare ce i se 
prelingeau pe obraji. Adâncul îl chema, trăgea de el cu gheare 


58 


înspăimântătoare, cutremurându-l până în străfundurile fiinţei 
sale. 

— Mișcă-te! Ajunse până la el vocea lui Taita, slabă, dar 
stăruitoare. Trebuie să mergi mai departe! 

Cu un efort uriaș, Nefer își recăpătă destul curaj ca să mai 
facă o încercare. Desculţ, pipăi cu degetele sub el și dădu de o 
lespede ce părea destul de întinsă ca să îi suporte greutatea. Se 
lăsă în jos, ajutându-se de braţele ce îl înnebuneau de durere. 
Brusc, talpa îi alunecă de pe piatră, iar mâinile îi obosiseră atât 
de tare, că nu mai reușiră să îl susțină. Se prăbuși, ţipând în 
cădere. Scăpase doar funia pe care o ţinea cu mâinile și imediat 
simţi cum îi mușcă din carne, strângându-se sub coastele lui și 
forțându-l să dea afară tot aerul pe care-l avea în piept. Nu mai 
izbutea să se ridice și rămăsese spânzurat în aer, ţinut doar de 
funie și de bătrânul ce se afla undeva, deasupra. 

— Nefer, mă auzi? vocea lui Taita se înăsprise din cauza 
efortului de a-l susține; băiatul îi răspunse, scâncind ca un 
căteluș. Trebuie să găsești ceva de care să te agăți. Nu poţi să 
rămâi atârnat acolo. 

Vocea lui Taita reuși să îl calmeze. Clipi ca să scape de 
lacrimile ce-i împăienjeneau vederea și descoperi că stânca era 
la doar o întindere de braţ în faţa lui. 

— Prinde-te! îl îndemnă Taita, iar Nefer văzu că se legăna 
chiar în dreptul stâncii despicate. 

Nișa era destul de adâncă să se poată strecura înăuntru, iar 
bucata de piatră înclinată, destul de lată ca să reușească să stea 
pe ea, dacă ajungea până acolo. Întinse o mână tremurătoare și 
atinse peretele cu vârful degetelor; apoi, prinzând curaj, începu 
să se legene înapoi spre munte. 

| se păru că lupta și efortul istovitor ţinură o veșnicie, dar, 
până la urmă, ajunse în deschizătură și izbuti să se posteze cu 
ambele picioare pe marginea stâncii și să se chircească în 
crăpătura din peretele de piatră. Rămase ghemuit acolo, gâfâind 
și încercând să își tragă răsuflarea. 

De deasupra, Taita simţi cum greutatea ce trăgea funia 
dispare și strigă cuvinte de încurajare: 

— Bak-her, Nefer, bak-her! Unde ești? 

— Sunt în despicătura muntelui, chiar deasupra cuibului. 


59 


— Ce vezi? vru să știe Taita, încercând să ţină mintea 
băiatului ocupată cu alte lucruri, ca să nu se mai gândească la 
abisul ce se căsca la picioarele sale. 

Nefer își șterse cu dosul palmei transpiraţia ce îi venea în ochi 
și privi cercetător în jos: 

— Văd marginea cuibului. 

— Cât e de departe? 

— E aproape. 

— Ajungi la ea? 

— O să încerc. 

Nefer își sprijini spatele încovoiat de bolta crăpăturii înguste și 
se târî încet pe panta de piatră. Sub el, nu izbuti să distingă 
decât crenguțele uscate ce ieșeau din cuib. Pe măsură ce se 
lăsa tot mai jos, centimetru cu centimetru, începea să vadă ceva 
mai bine cuibul. Când strigă din nou, vocea îi devenise mai 
puternică și mai emoționată: 

— Văd masculul. E în cuib. 

— Ce face? strigă drept răspuns Taita. 

— Stă ghemuit, parcă doarme; vocea lui Nefer trăda 
nedumerirea ce îl încerca. li văd doar spatele. 

Masculul stătea nemișcat, întins pe partea înaltă și neînagrijită 
a cuibului. „Dar cum o putea să doarmă și să nu simtă toată 
agitația de deasupra lui?” se întrebă Nefer, uimit. Acum, când 
era atât de încântat să-și știe șoimul aproape, în cuibul său, la 
doar o palmă depărtare, își uitase propria spaimă. 

Băiatul se mișcă mai iute, cu mai multă cutezanţă, pentru că 
simțea lespedea nivelându-se treptat sub picioare și avea tot 
mai mult spaţiu la dispoziție ca să stea în capul oaselor: 

— li văd capul. 

Șoimul avea aripile întinse, de parcă s-ar fi pregătit să se 
repeadă asupra prăzii. „Ce frumos e, își spuse Nefer, și sunt atât 
de aproape să pun mâna pe el, și totuși el nu dă niciun semn că 
i-ar fi teamă!” 

iși dădu seama, dintr-o dată, că putea să înhațe pasărea 
adormită. Işi luă inima-n dinţi, hotărât să-și încerce șansele, așa 
că își strecură un umăr în spaţiul îngust, strângându-și picioarele 
desculțe sub el, într-o poziţie care îi oferea o oarecare 
stabilitate. Fără să se grăbească, se aplecă spre locul unde era 
masculul, după care rămase cu mâna suspendată în aer 
deasupra lui. 


60 


Penele cafeniu-roșcat ce îi acopereau spatele erau stropite de 
picături delicate de sânge, ce străluceau în razele soarelui 
asemenea rubinelor șlefuite. Nefer simți dintr-o dată un junghi 
în stomac și își dădu seama că șoimul era mort; senzaţia unei 
pierderi îngrozitoare îl copleși tot mai mult, ca și când ceva ce el 
prețuia foarte mult i-ar fost răpit pentru totdeauna. | se părea că 
nu era vorba doar de simpla moarte a unui șoim; pasărea regală 
reprezenta mult mai mult decât atât: era simbolul unui zeu și al 
unui rege. În timp ce se holba la cadavrul șoimului, avu impresia 
că acesta se transformă în trupul mort al faraonului însuși. Un 
suspin îl înecă pe Nefer și băiatul își trase mâna înapoi. 

Se retrăsese în ultimul moment, căci auzi un sunet sec, aspru, 
și un șuierat exploziv în aer. Ceva imens, lucios și negru se 
repezi spre locul unde, cu o clipă în urmă, fusese mâna băiatului 
și izbi salteaua de crenguțe uscate cu atâta forță, că făcu tot 
cuibul să se cutremure. 

Nefer se trase înapoi cât putu de mult, în spaţiul strâmt al 
stâncii despicate, și rămase cu privirea aţintită asupra creaturii 
grotești ce se legăna și se ondula în faţa sa. Vederea părea să i 
se ascută și să se mărească, timpul se scurgea cu încetinitorul, 
ca într-un coșmar interminabil. Zări puișorii morţi înghesuiți în 
cupa cuibului, după cadavrul șoimului-mascul, sugrumaţi de 
corpul gros și strălucitor al uriașei cobre negre. Capul șarpelui 
era ridicat, cu gluga întinsă, etalând un îndrăzneţ model în alb și 
negru. 

Limba neagră și alunecoasă se unduia printre buzele subțiri, 
ca un rictus. Reptila avea ochii de un negru de nepătruns, cu 
câte o stea de lumină reflectată în centrul fiecăruia din ei, și, cu 
ajutorul lor, îl ţinea pe Nefer într-o stare de hipnoză profundă. 
Nefer încercă să strige, să-l avertizeze pe Taita, însă nu reuși să 
scoată niciun sunet. Nu-și putea desprinde ochii de privirea 
înfiorătoare a cobrei, al cărei cap se legăna încet, în timp ce 
corpul masiv, ce umplea cuibul șoimilor, amenințând să se 
reverse peste el, pulsa și își strângea inelele. Fiecare solz șlefuit 
strălucea ca o nestemată, când se freca de crenguțele din cuib. 
Fiecare spirală era de grosimea braţului lui Nefer și, fără grabă, 
acestea se roteau una peste alta. 

Capul se balansă înapoi, gura se căscă, permițându-i lui Nefer 
să vadă interiorul palid al gâtului. Colţii aproape transparenţi se 


61 


întăriră în șanțurile membranelor moi: în vârful fiecărui ac osos 
era câte o mărgelușă de venin incolor. 

Într-o fracțiune de secundă, capul întunecat fulgeră spre băiat 
și cobra ţinti spre fața acestuia. Nefer scoase un urlet și, cu o 
mișcare rapidă, se aruncă într-o parte, își pierdu echilibrul și se 
rostogoli cu spatele de pe stâncă. 

Cu toate că Taita era pregătit pentru orice îngreunare bruscă 
a funiei, fu aproape smuls din poziţia sa de pe vârful stâncii, în 
momentul când Nefer rămase atârnat cu toată greutatea de 
frânghie. O bucată bună din sfoara din păr de cal îi alunecă 
printre degete, arzându-i carnea, însă bătrânul nu-și slăbi 
strânsoarea. Îl auzea pe băiat înșirând cuvinte fără noimă 
undeva, dedesubt, și îl simţea legănându-se la capătul frânghiei. 

Nefer pendulă departe de crăpătura muntelui, după care se 
balansă direct spre cuibul șoimului. Cobra își revenise rapid 
după lovitura nereușită și se ridicase din nou, în echilibru. și 
ațintea privirea asupra băiatului și își rotea capul în așa fel, încât 
să-l înfrunte. În același timp, un șuierat aspru ieși din gâtlejul 
reptilei. 

Nefer ţipă din nou și dădu sălbatic din picioare spre șarpe, 
când văzu că zbura drept spre el. Taita îi auzea groaza din voce 
și se prinse și mai tare de funie, trăgând de ea până ce simţi că 
îi cedează, de încordare, mușchii bătrâni. 

Cobra atacă instinctiv ochii lui Nefer, când acesta ajunse 
destul de aproape de ea, însă în aceeași clipă, Taita trase cu 
mare efort de frânghie și-l smulse pe băiat din raza mortală a 
veninului. Fălcile larg deschise ale șarpelui mușcară foarte 
aproape de ureche, la doar un deget distanță, după care, ca 
șfichiuitura unui bici, trupul greoi al reptilei îl croi peste umăr. 
Nefer răcni din nou, știind că fusese rănit de moarte. 

În timp ce se legăna încă o dată pe deasupra hăului, aruncă o 
privire spre locul unde își înfipsese șarpele colții și văzu veninul 
de un galben-stins împrăștiat pe cutele din piele groasă ale 
traistei de pe umăr. Cu o mișcare nestăpânită de ușurare, își 
smulse sacul de pe umăr și, când începu să se legene din nou 
spre locul unde cobra îl aștepta amenințătoare, ţinu obiectul în 
fața lui pe post de scut. 

În clipa când băiatul ajunse îndeajuns de aproape de ea, 
cobra atacă din nou, însă Nefer pară lovitura cu ajutorul traistei. 
Colţii bestiei pătrunseră în piele cu toată forţa, astfel că, atunci 


62 


când Nefer se balansă înapoi, șarpele fu târât după el. Era 
îndepărtat cu grijă afară din cuib, ca un ghem agitat de inele și 
solzi lucioși. În cădere, îl șfichiui pe Nefer peste picioare cu 
coada făcută bici, continuând să șuiere înspăimântător și 
împroșcând cu nori de venin ce se scurgeau pe sacul de piele, 
din fălcile larg deschise. Avea o greutate atât de mare, încă tot 
trupul lui Nefer era zgâlțâit cu violență. 

Aproape fără să se gândească la ce face, Nefer aruncă sacul 
de piele cât putu de departe, cu cobra încă încleștată cu colții în 
el; traista și șarpele căzură odată, în timp ce corpul sinuos nu 
înceta să se încolăcească și să se zbată, biciuind furios aerul. 
Șuierăturile pătrunzătoare scăzură treptat în intensitate, pe 
măsură ce reptila părăsea vârful stâncii; păru că trece o veșnicie 
până când, în sfârșit, aceasta se izbi de lespezile îndepărtate de 
la poalele muntelui. Impactul nu îl nimici, nici nu îl ameti măcar, 
și șarpele se rostogoli iute, biciuind cu coada povârnișul îngust, 
sărind peste bolovani ca o uriașă minge neagră, până când 
Nefer îi pierdu urma printre lespezile cenușii. 

Vocea lui Taita, răgușită din cauza îngrijorării și a efortului, 
străpunse vălul de teroare ce înnegura mintea băiatului: 

— Vorbește-mi! Mă auzi? 

— Sunt aici, Taita, îi răspunse o voce slabă și tremurătoare. 

— Te trag în sus. 

Încet, puţin câte puţin, Nefer fu adus până în vârf. Cu toate că 
era zguduit din cauza celor întâmplate, Nefer nu putu să nu se 
minuneze de forța de care dădea dovadă bătrânul. Când izbuti 
să ajungă la stâncă, greutatea sa nu mai atârna doar de funie, și 
treaba merse mai repede. În cele din urmă, ţinându-se bine de 
stâncă, îl zări pe Taita urmărindu-l cu privirea din vârful 
muntelui; fața îmbătrânită a magului, semănând cu cea a unui 
sfinx, era brăzdată de crăpături adânci, din cauza efortului de a 
trage frânghia. 

Cu un ultim salt, Nefer se rostogoli pe culme și se prăbuși în 
brațele bătrânului, unde rămase, gâfâind și suspinând neîncetat, 
incapabil să rostească ceva cât de cât coerent. Taita îl 
îmbrăţișă; și el tremura, emoţionat și sleit de puteri. Ușor-ușor 
își reveniră și își recăpătară suflul. Taita îi ţinu lui Nefer burduful 
la gură, iar acesta înghiţi lacom, se înecă și sorbi din nou. Apoi, 
se uită la bătrân cu o expresie ce trăda atâta deznădejde, că 
acesta simţi nevoia să îl îmbrățișeze și mai strâns. 


63 


— A fost groaznic; cuvintele lui Nefer abia dacă se înțelegeau. 
Era în cuib. A omorât șoimii, pe toți. O, Taita, a fost cumplit! 

— Ce era, Nefer? întrebă Taita pe un ton blajin. 

— Mi-a omorât pasărea zeului, masculul... 

— Ușurel, băiete. Mai ia o gură de apă și îi oferi burduful. 

Nefer se înecă din nou și fu cuprins de o criză de tuse. Când 
putu să vorbească, spuse șuierat: 

— A încercat să mă omoare și pe mine. Era uriașă și așa de 
neagră... 

— Ce era, băiete? Vorbește clar! 

— O cobră, una uriașă și neagră. Era în cuib, mă aștepta pe 
mine. Îi mușcase și-i omorâse pe pui și pe șoim, și s-a repezit la 
mine de cum m-a văzut. Nu mi-am închipuit niciodată că o cobră 
poate să crească atât de mare. 

— Ești rănit? întrebă temător Taita și îl făcu pe Nefer să se 
ridice în picioare, ca să-l examineze. 

— Nu, Taita. Am folosit traista drept scut. Nu m-a atins nici 
măcar o dată, protestă Nefer, dar Taita îi dădu fustanela jos și îl 
sili să stea dezbrăcat, în timp ce el îi cercetă tot corpul, în 
căutare de răni deschise. 

Băiatul se julise la o încheietură și la ambii genunchi, dar, în 
rest, trupul său tânăr și puternic nu era marcat decât de semnul 
faraonic ornamental de pe porţiunea cea mai fină a pielii, din 
interiorul coapsei. Taita însuși îi tatuase modelul, care era o 
capodoperă în miniatură, menită să confirme pentru totdeauna 
dreptul lui Nefer la dubla coroană a Egiptului. 

— Să mulţumim Marelui Zeu care te-a protejat, murmură 
Taita. Cu această apariţie a cobrei, Horus ţi-a trimis semnele 
prevestitoare ale unor evenimente și primejdii cumplite. 
Expresia feţei îi era gravă, purtând urmele mâhnirii fără seamăn 
și ale doliului: Acela nu era un șarpe obișnuit. 

— Ba da, Taita, l-am zărit de aproape. Era enorm, dar era un 
șarpe adevărat. 

— Și-atunci, cum a ajuns până sus, în cuib? Cobrele nu zboară 
și pe-aici nu există nicio altă modalitate de a urca pe stâncă. 

Nefer rămase ca trăsnit, cu ochii holbați la el. 

— Mi-a omorât pasărea zeului, murmură băiatul. 

— Și l-a ucis și pe șoimul regal, parte din personalitatea 
faraonului, își împărtăși Taita încruntat punctul de vedere, în 
timp ce ochii îi rămâneau îndurerați în continuare. Aici ni se 


64 


dezvăluie niște semne. Le-am văzut umbrele în viziunea mea de 
zilele trecute, însă ceea ce ţi s-a întâmplat ţie astăzi a confirmat 
adevărul lor. Acesta este un lucru care trece dincolo de ordinea 
firească a lucrurilor. 

— Explica-mi și mie de ce, Taita, insistă Nefer. 

Taita îi întinse fustanela să se acopere: 

— Întâi trebuie să coborâm de pe muntele ăsta și să ne 
îndepărtăm de primejdiile mari ce ne pândesc aici și abia atunci 
o să pot să mă gândesc la ce prevestesc toate semnele astea. 

Se opri să se uite la cer, adâncit în gânduri, după care își 
cobori privirea și se uită în ochii lui Nefer: 

— Pune-ţi hainele pe tine, fu tot ce îi spuse. 

Imediat ce Nefer se îmbrăcă, Taita îl conduse înapoi spre 
colțul îndepărtat al culmii, de unde își începură coborârea. Totul 
merse foarte repede, căci mai parcurseseră drumul o dată, iar, 
pe de altă parte, iuţeala cu care se mișca Taita era contagioasă. 
Caii erau acolo unde îi lăsaseră, dar, înainte să încalece, Nefer 
zise: 

— Locul unde s-a lovit cobra de pietre e foarte aproape de- 
aici, și arătă spre creasta pantei abrupte de sub stânca pe care 
se mai putea zări cuibul șoimilor. Să-i căutăm cadavrul. Poate 
că, dacă-i găsim rămășițele, o să poţi să faci niște vrăji să-i 
distrugi puterile. 

— Ar însemna să irosim timp preţios. N-o să găsim niciun 
cadavru, îl preveni Taita, urcând în spinarea iepei. Incalecă, 
Nefer! Cobra s-a întors pe tărâmurile întunecate de unde a 
apărut. 

Nefer se cutremură, cuprins de groază superstiţioasă, apoi 
săltă în spatele mânzului său. 

Niciunul din ei nu rupse tăcerea până când ajunseră departe 
de coastele înalte și intrară în zona accidentată de la poalele 
dealurilor dinspre răsărit. Nefer știa prea bine că, atunci când 
Taita se afla în starea aceea, orice efort de a-l face să vorbească 
era sortit eșecului; totuși, își îmboldi calul și, ajuns lângă mag, 
făcu respectuos o observație: 

— Taita, ăsta nu e drumul spre Gebel Nagara. 

— Nu ne mai întoarcem acolo. 

— De ce? 

— Beduinii știu că ne așezaserăm tabăra lângă izvor și o să le 
spună și celor care ne caută, îi explică Taita. 


65 


— Cine ne caută? își exprimă Nefer nedumerirea. 

Taita a întors capul și i-a aruncat o privire încărcată de atâta 
tristețe și milă, încât băiatul a fost redus la tăcere: 

— O să-ţi explic totul atunci când o să fim în siguranţă, 
departe de muntele ăsta blestemat. 

Taita evită crestele dealurilor, unde ar fi putut fi ușor 
observați, și, în schimb, ţesu o potecă printre defileuri și văi. Se 
îndrepta tot timpul în direcția răsăritului, spre mare, lăsând în 
urmă Egiptul și Nilul. Abia aproape de apusul soarelui, își struni 
iapa și deschise din nou gura: 

— Principalul drum de caravane se află chiar dincolo de 
următorul șir de dealuri. Trebuie să-l traversăm, însă dușmanii 
ne-ar putea descoperi acolo. 

Își lăsară caii priponiţi în albia secată, ascunsă privirilor 
indiscrete, și îi mulţțumiră cu câţiva pumni de mei dhurra 
măcinat, pus în traistele de piele pe care le legară la boturile 
animalelor; după care urcară precauţi până pe culmea dealului 
și descoperiră o poziție avantajoasă, în spatele unui colț de rocă 
șistoasă, de culoarea purpurei, de unde puteau să ţină sub 
observaţie drumul de caravane de dedesubt. 

— O să rămânem aici până la lăsarea întunericului, hotărî 
Taita. Apoi, o să trecem dincolo. 

— Nu înţeleg ce vrei să faci tu, Taita! De ce mergem spre est? 
De ce nu ne întoarcem la Teba, unde suntem sub protecția 
Tatălui meu, faraonul? 

Taita oftă încetișor și închise ochii. „Cum să-i spun? Nu pot să- 
i mai ascund lucrul ăsta pentru mult timp. Totuși e doar un copil 
încă, și ar trebui să-l crut de durerea asta.” 

Ca și când i-ar fi citit gândurile, Nefer își puse mâna pe braţul 
bătrânului și rosti încetișor: 

— Azi, pe munte, am dovedit că sunt matur, așa că poartă-te 
cu mine ca și cu un bărbat. 

— Așa e, ai dovedit-o, într-adevăr, clătină Taita aprobator din 
cap. Înainte să continue, mai aruncă o privire de-a lungul 
drumului bătătorit ce se desfășura sub ei, și lăsă imediat capul 
jos: Vine cineva, îl avertiză pe băiat. 

Nefer se făcu una cu pământul în spatele stâncii și urmăriră 
împreună coloana de praf ce se deplasa cu repeziciune pe 
drumul caravanelor, venind dinspre vest. Între timp, valea se 


66 


cufundase în umbră, iar văzduhul fu inundat de toate nuanțele 
magnifice ale apusului de soare. 

— Se deplasează rapid. Nu sunt negustori, sunt care de luptă, 
trase concluzia Nefer. Da, le văd acum. Ochii lui tineri distingeau 
conturul carului din fruntea coloanei, cu echipajele de cai 
galopând înaintea vizitiului postat în carul său înalt: Nu sunt 
hicsoși, continuă el, pe măsură ce siluetele se apropiau tot mai 
mult, și căpătau consistență. Sunt de-ai noștri. O trupă de zece 
care. Da! Uită-te la steagul arborat de primul vehicul! Flamura 
ce flutura la capătul băţului din lemn de bambus se vedea mult 
deasupra norului de praf ce se rostogolea spre ei: O cohortă a 
gărzilor Phat! Suntem salvați, Taita! 

Nefer sări în picioare și își agită mâinile deasupra capului. 

— Aici! ţipă el. Aici, Albaștrilor! Sunt aici! Sunt eu, prinţul 
Nefer! 

Taita întinse o mână osoasă și îl trase jos cu violență: 

— Stai jos, prostuţule! Aceia sunt favoriţii cobrei. 

Aruncă rapid încă o privire peste scutul de piatră și își dădu 
seama că vizitiul din fruntea coloanei îl zărise, probabil, pe 
Nefer, pentru că strunise trupele să meargă la trap mărunt, și se 
îndreptau cu toţii spre locul unde erau cei doi. 

— Vino! îl îndemnă Taita. Grăbește-te! Nu trebuie să ne 
prindă din urmă. 

Îl smulse pe băiat de pe movilă și îl târî după el în jos, pe 
coastă. Deși la început opuse ceva rezistenţă, neînțelegând ce 
se întâmplă, Nefer grăbi, în cele din urmă, pasul, forțat să ţină 
ritmul cu Taita. Se apucă să alerge, chiar, sărind din stâncă în 
stâncă, dar tot nu reuși să-l ajungă pe bătrân. Picioarele lungi și 
scheletice ale lui Taita parcă aveau aripi, iar coama argintie de 
păr i se revărsa pe spate. Acesta ajunse primul la locul unde își 
priponiseră caii și, dintr-o singură săritură, sui în spinarea iepei 
sale. 

— Nu înțeleg de ce fugim de oamenii noștri, gâfâi Nefer. Ce 
se-ntâmplă, Taita? 

— Încalecă! Nu-i timp de vorbe. Trebuie să ne pierdem urma. 

În timp ce ieșeau în galop din albia secată și ajungeau în 
câmp deschis, Nefer aruncă, cu părere de rău, o privire peste 
umăr. Carul din frunte trecea în zbor peste culmea dealului și 
vizitiul strigă ceva în direcţia lor, însă distanţa și huruitul roţilor 
îi acoperiră vocea. 


67 


Cu puţin timp în urmă, Taita alesese o cale presărată cu roci 
vulcanice, pe care niciun car nu ar fi fost în stare să o străbată; 
acum, erau în căutarea acelui drum, călărind umăr la umăr, în 
același ritm alert. 

— Dacă izbutim să ajungem la stânci, înseamnă că am scăpat 
de ei în noaptea asta. Nu a mai rămas decât un strop de lumină 
până se face întuneric de tot, observă Taita, uitându-se la 
ultimele văpăi ale soarelui, care se cufundase deja în spatele 
colinelor dinspre apus. 


e Capitolul 10 e» 


— Un singur călăreț poate întotdeauna să ţină la distanţă un 
car, declară Nefer, cu o încredere pe care nu o simţea cu 
adevărat însă, când se uită peste umăr, văzu că așa și era: se 
îndepărtau de trupa de vehicule ce săltau și se hurducau 
undeva, în urma lor. 

Înainte ca Nefer și Taita să intre în zona cu teren accidentat, 
carele rămăseseră la o distanță atât de mare în spatele lor, că 
aproape nu se mai zăreau, învăluite în norul de praf ridicat chiar 
de ele, în lumina albastră a amurgului. Cum ajunseră la 
marginea terenului acoperit de pietre, fură nevoiţi să tempereze 
galopul cailor până la un trap precaut, însă situaţia era atât de 
primejdioasă, iar lumina atât de slabă, că, foarte curând, 
încetiniră și o luară la pas. Profitând de ultimele licăriri de 
lumină, Taita se uită înapoi și văzu conturul întunecat al carului 
din fruntea escadronului oprindu-se la graniţa cu terenul 
accidentat. Recunoscu vocea vizitiului care striga după ei, chiar 
dacă abia îi distingea cuvintele: 

— Prinţe Nefer, de ce fugi? Nu trebuie să te temi de noi! 
Suntem gărzile Phat, am venit să te escortăm acasă, la Teba. 

Nefer făcu un gest ca pentru a-și întoarce calul: 

— E Hilto. Îi cunosc bine vocea. E un om bun și mă strigă pe 
nume. 

Hilto era un războinic faimos, care fusese decorat cu Aurul 
Măririi, însă Taita îi ordonă hotărât să meargă mai departe: 

— Nu te lăsa amăgit! Să nu ai încredere în nimeni! 

Ascultător, Nefer călări mai departe, în pustietatea acoperită 
de pietre sparte. Strigătele slabe din urma lor se pierdură, 


68 


înăbușite de tăcerea veșnică a deșertului. Nu ajunseră prea 
departe, căci întunericul îi forță să descalece și să meargă pe jos 
prin locurile dificile, unde poteca se îngusta, iar stâlpii ascuţiţi, 
din piatră neagră, puteau schilodi vreun cal mai puţin atent sau 
zdruncina destul de tare roţile oricărui vehicul care ar fi făcut 
tentativa să îi urmărească. Într-un sfârșit, fură nevoiţi să se 
oprească pentru a adăpa caii și a-și lua un răgaz să se 
odihnească. Stăteau aproape unul de celălalt și, cu pumnalul 
său, Taita tăie o felie de pâine din dhurra, pe care o mestecară 
în timp ce discutau încetișor. 

— Povestește-mi ce viziune ai avut, Taita. Ce ai văzut, cu 
adevărat, când ai străbătut labirinturile lui Ammon-Ra? 

— Ti-am spus, nu era ceva clar. 

— Știu că nu-i adevărat ce spui, clătină din cap Nefer. Ai spus 
asta ca să mă protejezi. Tremura, din cauza răcorii ce se lăsase 
pe timpul noptii, dar și pentru că se simțea înfricoșat tot timpul, 
de când văzuse că forțele răului vizitaseră cuibul șoimilor: Ai 
zărit ceva, o prevestire cumplită, știu că asta ai văzut. De asta 
fugim acum. Trebuie să-mi povestești toată viziunea pe care ai 
avut-o. Trebuie să înțeleg ce ni se întâmplă. 

— Da, ai dreptate, fu de acord și Taita, în sfârșit. E timpul să 
cunoști adevărul. 

Și, cu un braţ subţire, îl trase pe Nefer mai aproape, sub șalul 
său băiatul fu surprins de căldura pe care o emana silueta 
bătrânului, care era numai piele și os. Taita păru să își adune 
gândurile și apoi vorbi: 

— În viziunea mea, era un copac mare, care creştea pe 
malurile mamei noastre, Nilul. Era un copac puternic, iar bobocii 
săi era albaștri, de culoarea hiacintului; deasupra lui atârna 
dubla coroană a Regatelor de Sus și de Jos. La umbra lui trăiau 
tot felul de oameni din Egipt, bărbaţi și femei, copii și bătrâni, 
negustori, ţărani, scribi, preoţi și războinici. Copacul le oferea 
protecţie tuturor și cu toții prosperau și erau fericiți. 

— Asta era o viziune bună, traduse Nefer, dornic să înţeleagă, 
după cum îl învățase chiar Taita: copacul trebuie să fi fost 
faraonul, Tatăl meu. Culoarea Casei Regale Tamose e albastrul, 
iar Taita poartă dubla coroană. 

— Asta e sensul, după cum l-am descifrat și eu. 

— Ce-ai mai văzut, Taita? 


69 


— Am văzut un șarpe, din apele mocirloase, ce înota spre 
locul unde stătea înfipt copacul. Era un șarpe puternic. 

— O cobră? ghici Nefer, cu o voce slabă și temătoare. 

— Da, confirmă Taita, era o cobră imensă. Se târa afară din 
apele Nilului și se cățăra în copac, încolăcindu-se în jurul 
trunchiului și al ramurilor, până când păru să facă parte din el, 
să-l sprijine și să-i dea forţă. 

— Asta nu mai înțeleg ce înseamnă, șopti Nefer. 

— Apoi, cobra s-a ridicat deasupra celor mai înalte crengi ale 
copacului și a lovit, înfigându-și colții în trunchiul său. 

— Bunule Horus! se cutremură Nefer. Crezi că era același 
șarpe care a încercat să mă muște și pe mine? Nu așteptă să 
primească răspunsul, pentru că întrebările nu îi dădeau pace: Ce 
ai mai văzut dup-aia, Taita? 

— Am văzut cum copacul se veștejește și cade zdrobit. Cobra 
era în continuare în vârful lui, triumfătoare, dar acum ea purta 
dubla coroană pe fruntea ei întunecată. Copacul mort începea 
să dea naștere unor mlădițe verzi, dar, cum se iveau, șarpele le 
lovea, și ele erau otrăvite și mureau, la rândul lor. 

Nefer tăcea. Cu toate că înțelesul celor povestite era evident, 
se simţea incapabil să dea glas interpretării viziunii. 

— Și au fost toţi lăstarii distruși? vru să știe, după o pauză 
lungă. 

— Unul din ei a crescut într-un loc secret, sub pământ, până a 
prins destulă putere. Apoi, a ţâșnit la suprafaţă, asemenea unui 
lujer de viță puternic, și s-a prins în luptă pe viaţă și pe moarte 
cu cobra. Deși cobra ataca folosindu-și tot veninul și forța de 
care era în stare, totuși acest lăstar a supraviețuit și și-a croit 
singur viaţa. 

— Cum s-a terminat conflictul, Taita? Care din ei a învins? 
Cine a purtat coroană dublă, la sfârșitul luptei? 

— N-am văzut finalul încleștării, pentru că era totul ascuns în 
fumul și praful războiului. 

Nefer rămase tăcut atât de mult timp, încât Taita își imagină 
că adormise, dar, mai apoi, băiatul tresări și bătrânul își dădu 
seama că plângea. In cele din urmă, Nefer rosti, pe un ton 
trădând siguranţa și hotărârea: , 

— Faraonul e mort. Tatăl meu e mort. Asta e mesajul viziunii 
tale. Copacul otrăvit era faraonul. Același mesaj l-am găsit și în 


70 


cuibul șoimilor. Masculul mort era faraonul. Taita, e mort, ucis 
de cobră. 

Taita nu îi putu răspunde; tot ce își permise să facă fu să îl 
strângă și mai tare lângă el pe Nefer, ţinându-și braţul în jurul 
umerilor lui, și să încerce să îi transmită puţină forță și 
mângâiere. 

— Eu sunt lăstarul ce apare din copac, continuă Nefer 
tălmăcirea. Ai văzut și tu asta. Ştii că șarpele mă așteaptă ca să 
mă distrugă, așa cum a făcut și cu Taita. De-asta nu vrei să-i lași 
pe soldaţi să mă ducă înapoi la Teba, pentru că știi că acolo e 
cobra și mă așteaptă. 

— Ai dreptate, Nefer. Nu putem să ne întoarcem la Teba până 
nu devii destul de puternic să te aperi singur. Trebuie să fugim 
cât putem de repede din Egipt. În est sunt regi mari, cu ţări 
puternice. Țelul meu e să ne îndreptăm spre acele locuri și să 
căutăm un aliat care să ne ajute să stârpim cobra. 

— Dar cine este cobra’? Nu i-ai zărit faţa, în viziunea ta? 

— Știm că stătea aproape de tronul Tatălui tău, pentru că, în 
imaginea mea, era înfășurat în jurul copacului și îl susținea. 
Făcu o pauză, de parcă ar fi luat o decizie, după care continuă: 
Naja e numele cobrei. 

— Naja! repetă Nefer numele în șoaptă, făcând ochii mari. 
Naja! Acum înțeleg de ce nu ne putem întoarce la Teba. Dacă o 
să rătăcim prin ţinuturile dinspre răsărit, o să ajungem doi 
proscriși, niște cerșetori, comentă el, după o pauză. 

— Viziunea mea arăta că o să ajungi puternic. Trebuie să 
avem încredere în labirinturile lui Ammon-Ra. 

Deși era sfâșiat de durere, din cauza morții Tatălui său, Nefer 
reuși să adoarmă, însă Taita îl trezi când încă mai domnea 
întunericul. Încălecară din nou și călăriră spre est, până când 
lăsară de tot în urmă terenul accidentat, și lui Nefer i se păru că 
simte sarea mării în adierile vântului din zori. 

— La portul din Seged o să găsim o corabie care să ne ducă 
până pe tărâmurile hurienilor. Taita părea să citească ce era în 
mintea băiatului, pentru că își continuă explicaţiile: Regele 
Sargon, al Babilonului și al Asiriei, acele regate puternice, cu 
graniţele între Tigru și Euphrat, este un aliat de-al Tatălui tău. S- 
a legat, prin tratat, să lupte alături de Tatăl tău împotriva 
hicsoșilor și a tuturor dușmanilor ce l-ar putea ameninţa pe 
vreunul din ei. Cred că Sargon o să respecte acel tratat, căci e 


71 


un om de onoare. Trebuie să avem încredere că o să ne ofere un 
adăpost și că o să te susțină când o să-ţi pretinzi dreptul la 
tronul Egiptului unit. 

In faţa lor, soarele își făcea apariţia cu vâlvătaia unui cuptor 
încins, iar, când se ridică deasupra capetelor lor, zăriră sub ei 
marea, strălucind ca un scut din bronz proaspăt ieșit de sub 
ciocanul făurarului. Taita măsura din ochi distanța până acolo. 

— Vom ajunge la ţărmul mării înainte de apusul soarelui, în 
seara asta. 

Apoi, îngustându-și ochii, se întoarse să cerceteze locurile 
lăsate în spate. Atitudinea i se înăspri când descoperi nu unu, ci 
patru fuioare de colb auriu ce se ridicau pe câmpia din urma lor. 

— Din nou dăm de Hilto, exclamă el. Trebuia să îmi imaginez 
că ticălosul ăla bătrân n-o să renunţe așa de ușor să ne 
urmărească. Săltă în picioare, stând în echilibru pe spinarea 
calului, ca să vadă mai bine și mai departe, un truc știut doar de 
cavaleriști: Probabil că a ocolit zona stâncoasă în timpul nopţii și 
acum și-a împărțit carele pe o rază mai extinsă, ca să ne dibuie 
urmele. N-avea nevoie de un ghicitor să-și dea seama că, cel 
mai probabil, ne îndreptăm spre răsărit. 

Se uită repede în toate direcţiile, în căutarea unui adăpost. Cu 
toate că acel câmp deschis, acoperit cu pietre, părea lipsit de 
orice altă particularitate, el descoperi o  ridicătură 
nesemnificativă de pământ ce le-ar fi putut servi drept 
ascunzătoare, dacă ar fi reușit să ajungă acolo la timp. 

— Descalecă! îi porunci lui Nefer. Trebuie să stăm cât mai jos 
posibil și să nu ridicăm nicio dâră de praf în urma noastră, ca să 
nu ne descopere. 

Se mustră în tăcere pentru că nu avusese mai multă grijă să 
acopere toate urmele în timpul nopţii. Acum, în timp ce duceau 
caii la adăpostul movilei de pământ, avu mare grijă să evite 
peticele de sol moale și să meargă doar pe lespezile de piatră, 
pe care nu se puteau distinge urmele pașilor. Odată ajunși la 
ridicătură, își dădură seama că aceasta era prea joasă ca să 
ascundă un cal care stătea în picioare. 

Neliniștit, Nefer aruncă o privire înapoi. Cea mai apropiată 
coloană de colb mișcător era la patru mii de pași de ei și înainta 
cu repeziciune. Celelalte erau împrăștiate într-un semicerc larg, 
ce se apropia. 


72 


— Nu avem unde să ne ascundem aici și e prea târziu să mai 
fugim acum. Ne-au înconjurat deja, spuse Taita, dându-se ușor 
jos de pe iapă, vorbindu-i cu blândeţe și aplecându-se să o 
mângâie pe picioarele din faţă. 

Animalul dădea din picioare și necheza însă, când el insistă cu 
tratamentul acesta, se lăsă în jos, cu oarecare reţinere, și se 
culcă pe o parte, continuând să-și exprime, ceva mai puţin 
sonor, protestul. Taita își desfăcu fustanela și se folosi de ea ca 
să o lege pe iapă la ochi, împiedicând-o, astfel, să mai încerce 
să se ridice. 

Apoi, se duse repede la mânzul lui Nefer, pe care-l păcăli cu 
același truc. Când amândoi caii erau culcațţi la pământ, îl instrui 
pe Nefer pe un ton tăios: 

— Stai la capul lui Ochi-de-Stele și ține-l acolo, dacă încearcă 
să se ridice! 

Nefer râse pentru prima dată de când aflase de moartea 
Tatălui său, căci felul în care se purta Taita cu animalele nu 
înceta niciodată să îl fascineze. 

— Cum i-ai convins să facă asta, Taita? 

— Dacă le vorbești în așa fel încât să înţeleagă ce vrei, o să 
facă orice le ceri. Acum, stai întins lângă cal și fă-l să nu scoată 
un sunet. 

Se așezară lângă cai și priviră coloanele învăluite de praf 
măturând câmpia din jurul lor. 

— N-o să poată să ne ia urmele pe piatră, nu, Taita? întrebă 
Nefer, cu speranţă în glas. 

Taita mormăi ceva drept răspuns. Era cu ochii pe carul cel 
mai apropiat, care, datorită arșiţei ce făcea aerul să danseze 
într-un miraj, părea lipsit de substanță, vălurit și distorsionat, ca 
o imagine văzută în undele apei. Se mișca destul de lent, ţesând 
o pânză dintr-o parte în alta, în căutare de urme. Dintr-o dată, 
căpătă mai multă hotărâre, părând să știe că drept înainte era 
ceea ce căutau; Taita înţelese că vizitiul le luase urma și că se 
apropia de ei. 

Carul se apropie într-atât, că putură să distingă cu claritate 
siluetele bărbaţilor care stăteau pe platformă. Se aplecaseră 
peste tăblia carului, ca să examineze pământul, în timp ce 
treceau cu roţile peste el. 

— Pe răsuflarea puturoasă a lui Seth, mormăi nemultumit 
Taita, dintr-o dată, au un cercetaș nubian cu ei. 


73 


Negrul cel înalt părea să aibă o statură încă și mai 
impunătoare, datorită podoabei din pene de bâtlan pe care o 
purta pe cap. La aproape cinci sute de pași de locul unde se 
adăpostiseră cei doi, nubianul sări din vehiculul în mișcare și o 
luă la goană înaintea cailor. 

— Sunt în punctul unde am cotit-o noi, șopti Taita. Fie ca 
Horus să ascundă urmele noastre de ochii acestui sălbatic 
negru, se rugă el, căci se spunea că cercetașii nubieni puteau 
lua chiar și urma zborului unei rândunici prin aer. 

Nubianul opri carul făcând cu mâna un semnal de avertizare. 
Pierduse urmele acolo unde făcuseră întoarcerea pe terenul 
pietros. Aplecat cu nasul aproape de pământ, cercetașul se 
învârtea pe pământul gol. De la distanţa aceea, semăna cu o 
pasăre-secretar în căutare de șerpi sau de rozătoare. 

— Nu poţi să faci o vrajă să ne facem nevăzuţi, Taita? întrebă 
în șoaptă Nefer, care simţea ameninţarea apropiindu-se. 

Taita recursese deseori la asemenea vrăji, când vânau gazele 
în câmp deschis, și, de cele mai multe ori, ademeniseră 
gingașele și micuţele animale în raza săgeţii, fără ca acestea să 
fie conștiente de prezenţa vânătorilor. Taita nu îi răspunse, dar, 
când Nefer îi aruncă o privire pe furiș, văzu că bătrânul ţinea 
deja în mână cea mai puternică amuletă pe care o avea, o stea 
în cinci colţuri, confecţionată din aur, o adevărată operă de artă, 
numită Talismanul lui Lostris. Nefer știa că, înăuntrul ei, era 
păstrată o șuviţă din părul reginei Lostris, pe care Taita o tăiase 
atunci când aceasta se afla pe masa de îmbălsămare, înainte de 
a fi zeificată. Taita duse obiectul la buze, în timp ce rostea încet 
versurile din imnul de ascundere de ochii vrâjmașului. 

Pe câmpie, nubianul își îndreptă spatele și, cu aerul hotărât al 
cuiva care știe ce are de făcut, își îndreptă privirea chiar spre 
locul unde se aflau ascunși cei doi. 

— A descoperit pe unde o iau urmele noastre, zise Nefer, și 
văzură amândoi cum carul o lua după nubianul care o pornise 
deja spre ei, străbătând terenul pietros. g 

— ÎI cunosc pe diavolul ăsta prea bine, spuse încet Taita. ÎI 
cheamă Bay și e șamanul tribului Usbak. 

Nefer observă, tulburat, cum carul și însoţitorul său se 
apropiau vertiginos. Vizitiul se înălțase pe platformă, căutându-i 
cu privirea peste tot. Totuși, nu dădea vreun semn că i-ar fi 
descoperit. 


74 


Pe măsură ce veneau tot mai aproape, Nefer îl recunoscu pe 
Hilto drept conducătorul carului și îi distinse chiar și cicatricea 
albă, rămasă după o bătălie ca semn distinctiv pe obrazul drept. 
Preţ de o clipă, păru să-l fixeze pe Nefer cu ochii săi ageri, de 
vultur, după care își îndreptă privirea în altă parte. 

— Nu te mișca, suflă vocea lui Taita, ca adierea unei brize pe 
deasupra câmpiei luminoase. 

Acum Bay, nubianul, venise atât de aproape, încât Nefer putu 
să vadă toate amuletele din colierul ce îi atârna acestuia pe 
pieptul larg și gol. Dintr-o dată, Bay se opri, iar crestăturile feței 
sale se încreţiră într-o încruntare, pe când își mișca încet capul 
în toate direcţiile, adulmecând peste tot, asemenea unui câine 
de vânătoare care știe foarte bine ce miros are prada. 

— Stai nemișcat! șopti Taita. Ne simte. 

Bay mai făcu încet câţiva pași, după care se opri din nou și își 
ridică brațul. Carul trase chiar în spatele lui; caii fremătau, 
neliniștiți. Hilto atinse tăblia carului cu coada lăncii pe care o 
ținea în mână, iar sunetul de frecare fină fu amplificat de 
tăcerea din jurul lor. 

Acum, Bay se holba chiar la chipul lui Nefer. Băiatul încercă să 
reziste acelei priviri întunecate, implacabile, fără să clipească, 
numai că ochii i se umeziseră de atâta sforțare. Bay întinse 
mâna și luă una din amuletele pe care le purta agăţate în 
colierul său. Nefer recunoscu osul mobil din pieptul unui leu 
devorator de oameni, pentru că era identic cu cel pe care îl avea 
Taita în arsenalul său de talismane și obiecte vrăjite. 

Bay începu să rostească încet o incantaţie, cu vocea sa 
melodioasă, de bas african. Apoi, lovi pământul dur cu piciorul și 
scuipă în direcţia lui Nefer. 

— Îmi distruge cortina, spuse simplu Taita. 

Brusc, Bay etală un rânjet și arătă drept spre ei, cu amuleta 
din os de leu strânsă în pumn. In spatele său, Hilto scoase un 
strigăt de uimire și rămase apoi cu gura căscată, cu ochii la locul 
unde Taita și Nefer fuseseră descoperiţi dintr-o dată, întinși pe 
pământ, în câmp deschis, la doar câteva sute de pași depărtare. 

— Prinţe Nefer! Te-am căutat peste tot în ultimele treizeci de 
zile. Slavă marilor zei Horus și Osiris, te-am găsit, în sfârșit! 

Nefer oftă și se ridică în picioare, iar Hilto conduse carul spre 
el, sări și îi căzu la picioare. Își dădu coiful de bronz jos din cap 


75 


și strigă, cu o voce ridicată, cum făcea când împărțea ordine pe 
câmpul de bătălie: 

— Faraonul Tamose e mort! Slavă ţie, faraonule Nefer Seti! 
Fie să ai viață veșnică! 

Seti era numele divin al prinţului, unul dintre cele cinci nume 
ale puterii care îi fuseseră date la naștere, cu mult înainte ca 
succesiunea la tron să îi fie asigurată. Nimănui nu îi era permis 
să folosească numele divin, până în momentul în care era 
proclamat faraon. 

— Faraonule! Taur atotputernic! Am venit să te conducem în 
Orașul Sfânt, ca să te ridici la Teba cu toată înfățișarea ta divină, 
ca Horus de Aur. 

— Și ce se-ntâmplă dacă refuz să vă însoțesc, colonele Hilto? 
întrebă Nefer. 

— Cu toată dragostea și credinţa pe care v-o port, printe, 
răspunse Hilto abătut, acestea sunt ordinele stricte ale 
regentului Egiptului - trebuie să vă duc la Teba. Sunt obligat să 
mă supun acestei porunci, chiar cu riscul de a vă supăra. 

Nefer îi aruncă pe furiș o privire întrebătoare lui Taita și rosti 
în colțul gurii: 

— Ce trebuie să fac? 

— Trebuie să mergem cu ei. 


e Capitolul Il o 


Porniră pe drumul de întoarcere spre Teba escortați de 
cincizeci de care de luptă, aflate sub comanda lui Hilto. Aflată 
sub ordine stricte, coloana făcu mai întâi o escală la oaza de la 
Boss. Călăreţi rapizi fuseseră trimiși înainte, la Teba, iar seniorul 
Naja, regentul Egiptului, se deplasase din Teba până în oază, ca 
să-l întâmpine pe tânărul faraon Nefer Seti. 

In cea de-a cincea zi de când se aflau pe drum, carele de 
luptă alcătuind escadronul, pline de colb și aproape distruse, 
după luni de zile de cutreierat prin pustiu, intrară la trap în oază. 
Când intrară la umbra coroanelor de palmieri, un întreg 
regiment al gărzilor Phat se așezase în formaţie de paradă, ca 
să le facă primirea oficială. Soldaţii își lăsaseră armele în teci și, 
în locul lor, purtau frunze de palmier, pe care le fluturau în timp 
ce intonau imnul monarhului lor: 


76 


Seti, taur atotputernic, 

lubitorule de adevăr, 

Cel cu două doamne, Nekhbet și Wadjet. 
Sarpe aprig, cu puteri depline. 

Horus de Aur, care dă viață inimilor. 

Cel al rogozului și al albinelor. 

Seti, fiu al lui Ra, zeul soarelui, 

ce trăiește întru veșnicie. 


Nefer stătea între Hilto și Taita, pe platforma carului ce 
deschidea coloana. Hainele sale erau zdrenţuite și acoperite de 
colb, iar buclele groase erau încărcate cu praf. Soarele îi arsese 
faţa și brațele, care căpătaseră culoarea migdalelor coapte. 
Hilto conducea carul de-a lungul aleii formate din soldaţi, iar 
Nefer zâmbi timid la vederea bărbaţilor pe care îi recunoștea în 
șirurile aliniate în cinstea lui, și ei îl aclamau spontan. Cu toţii îl 
îndrăgiseră pe Tatăl lui, și acum îl iubeau și pe el. 

În mijlocul oazei, se afla o tabără de corturi în mai multe 
culori, ridicate în apropierea fântânii. În faţa cortului regal, 
seniorul Naja, înconjurat de o suită de curteni, nobili și preoți, 
aștepta să își întâmpine regele. Avea o înfățișare teribilă, 
înzestrat cu puterea și graţia regenței, strălucitor și chipeș, 
înveșmântat în aur și acoperit cu pietre preţioase, mirosind 
îmbătător a alifii dulci și a parfumuri fine. 

De o parte și de alta le avea pe Heseret și Merykara, 
prințesele casei Tamose. Feţele acestora erau albe, de nuanța 
perlei, din cauza machiajului, iar ochii le fuseseră conturaţi cu 
kohl, pentru a părea mai mari și mai întunecați. Chiar și 
sfârcurile sânilor goi le fuseseră colorate în roșu aprins, ca 
cireșele coapte. Perucile din păr de cal erau prea mari pentru 
căpșoarele lor, iar fustele erau atât de încărcate cu perle și fire 
de aur, încât erau obligate să stea nemișcate, asemenea unor 
păpuși cioplite. 

Când Hilto opri carul în faţa sa, seniorul Naja făcu un pas 
înainte și îl ridică pe băiatul murdar în braţe. Nefer nu mai 
avusese unde să se spele de când plecase din Gebel Nagara și 
puţea ca un ied. 

— În calitatea mea de regent, vă salut, Maiestate! Vă sunt 
servitor devotat și tovarăș de încredere. Fie să trăiţi o mie de 


77 


ani! intonă el, astfel ca toţi cei din rândurile apropiate să îi audă 
fiecare cuvânt. 

Seniorul Naja îl conduse pe Nefer de mână până la tronul 
consiliului, sculptat din lemn negru, preţios, adus tocmai din 
interiorul continentului african și împodobit cu fildeș și sidef. Îl 
așeză pe el, după care se așeză în genunchi și sărută tălpile 
zgâriate și murdare, fără să arate vreun semn de repulsie, deși 
unghiile de la picioarele prințului erau pline de noroi negru. 

Se ridică și îl puse și pe Nefer să stea în picioare; îi smulse 
fustanela zdrenţuită, astfel încât să se vadă semnul faraonic 
tatuat pe coapsă. Intoarse băiatul încet, ca toată lumea ce lua 
parte la acea adunare să îl vadă limpede. 

— Slavă ţie, faraon Seti, zeu și fiu de zei! Luaţi aminte la acest 
semn! Uitaţi-vă la acest sigiliu, naţiuni ale pământului, și 
cutremuraţi-vă la vederea puterii regelui! Închinaţi-vă în faţa 
măreției faraonului! 

Un strigăt răsună cu forță din piepturile soldaţilor și curtenilor 
strânși în jurul tronului: 

— Slavă faraonului! Fie ca el să trăiască veșnic, în putere și 
măreție! 

Naja le aduse în faţă pe prințese, iar ele îngenuncheară în fața 
fratelui lor, să depună legămintele de supunere. Vocile nici nu li 
se auzeau, până când Merykara, mezina, nu putu să se mai 
stăpânească, și ţâșni spre tron cu fustele fluturând de 
nestemate. Nu se opri decât lângă fratele ei: 

— Nefer, scânci ea, mi-a fost așa de dor de tine! Am crezut c- 
ai murit. 

Nefer îi răspunse stângaci la îmbrăţișare, până când ea se 
smulse din brațele lui: 

— Miroși groaznic, șopti ea, chicotind. 

Seniorul Naja făcu semn uneia dintre doici să vină să ia 
copilul, după care, unul câte unul, puternicii seniori ai Egiptului îi 
urmară pe membrii consiliului și depuseră jurământul de 
credinţă. Urmă un moment neplăcut, când faraonul cercetă 
mulțimea cu privirea și întrebă, cu glas limpede, pătrunzător: 

— Unde e bunul meu unchi Kratas? Mai ales el, dintre toţi, ar 
fi trebuit să fie aici, să mă întâmpine. 

Talia bolborosi o explicaţie împăciuitoare: 

— Seniorului Kratas i-a fost imposibil să vină. Maiestatea 
Voastră o să primească mai multe explicaţii ceva mai târziu. 


78 


Talia, bătrân și slab, ocupa acum poziţia de șef al consiliului 
de stat, și devenise supusul lui Naja. 

Ceremonia luă sfârșit în momentul când seniorul Naja bătu 
din palme: 

— Faraonul s-a întors dintr-o călătorie lungă și anevoioasă. 
Trebuie să se odihnească, înainte de a conduce procesiunea în 
oraș. 

Il luă pe Nefer de mână cu gestul unui proprietar și îl conduse 

la cortul regal, ale cărui galerii și saloane spaţioase ar fi putut 
foarte bine să adăpostească un întreg regiment de gărzi. Acolo, 
îl așteptau maestrul croitor, parfumierii, coaforii, păstrătorul 
giuvaierurilor regale, valeţii, manicuristele, maseurii și fetele 
care îl ajutau la baie. 
_ Taita era hotărât să rămână lângă băiat, ca să-l poată apăra. 
Incercă să intre discret printre cei care îl înconjurau, însă silueta 
sa uscăţivă și coama de păr argintiu îl scoteau în evidenţă, iar 
faima și reputaţia sa erau atât de mari, că nu putea trece 
neobservat nicăieri în Egipt. Aproape imediat, un chestor îl 
abordă: 

— Numai urări de bine, seniore Taita! Fie ca zeii să vă 
zâmbească întotdeauna. 

Deși faraonul Tamose îl ridicase la acest rang nobiliar, în ziua 
când îl eliberase din sclavie, Taita se simţea încă stingher, când 
cineva i se adresa cu acest titlu. 

— Regentul Egiptului m-a trimis să vă duc la el, îl anunţă, 
măsurându-l pe mag de sus până jos și privind la hainele 
împuţite și la sandalele vechi pe care acesta le purta. Ar fi bine 
să nu vă prezentaţi așa în fața sa. Seniorul Naja urăște 
mirosurile grele și oamenii nespălați. 


e Capitolul 12 e 


Cortul seniorului Naja era mai spaţios și aranjat mai luxos 
decât cel al faraonului. Seniorul stătea pe un tron sculptat din 
abanos și fildeș, ornamentat cu aur și cu argint, care era mai 
preţios și mai greu de găsit, reprezentându-i pe toţi zeii mai 
importanţi ai Egiptului. Podeaua nisipoasă era acoperită cu 
covoare din lână aduse din Hurria, ţesute în culori minunate, din 
care nu lipsea nici verdele aprins, ca simbol al câmpiilor 


79 


mănoase ce se întindeau pe ambele maluri ale Nilului. De la 
ridicarea sa în rangul de regent, Naja adoptase verdele drept 
culoare a casei sale. 

Impărtășea credinţa că aromele plăcute îi încurajau pe zei să 
se apropie de pământ, așa că punea să se ardă esențe 
parfumate în vasele din argint ce stăteau suspendate pe 
lanțurile ce se întâlneau la stâlpul ridicat în mijlocul cortului, 
pentru a sprijini acoperișul acestuia. Și vasele din sticlă, fără 
capac, de pe măsuţa joasă, aflată în faţa tronului, erau pline cu 
parfum. Regentul își dăduse jos peruca, iar un sclav ţinea un con 
de ceară de albine parfumată pe căpăţâna sa rasă. Cum se 
topea, ceara îi aluneca pe obraji și pe gât, răcorindu-l și 
liniștindu-l. 

În interior, cortul mirosea ca o grădină. Chiar și curtenii, 
ambasadorii și cei veniţi în audienţă și care se aflau în primele 
rânduri, chiar în faţa tronului, fuseseră convinși să se spele și să 
se parfumeze înainte de a se prezenta înaintea regentului. 
Asemenea lor, și Taita urmase sfatul chestorului: își spălase 
părul și și-l pieptănase într-o cascadă argintie ce i se revărsa 
peste umeri, iar materialul de in ce îi acoperea corpul fusese 
proaspăt spălat și înălbit, până ajunsese curat ca laptele. La 
intrarea în cort, îngenunche ca să prezinte omagiile sale 
tronului. Când se ridică în picioare, lumea începu să zumzăie a 
comentarii și speculaţii. Ambasadorii străini îl priveau curioși, iar 
el auzi cum numele său era purtat din gură-n gură. Până și 
războinicii și preoţii clătinau din cap și se aplecau unul spre 
celălalt, spunându-și unul altuia: 

— E magul. 

— E sfântul Taita, cunoscătorul labirinturilor. 

— Taita, Ochiul Rănit al lui Horus. 

Seniorul Naja își ridică ochii de pe papirusul pe care îl cerceta 
și trimise un surâs spre capătul celălalt al cortului. Era, într- 
adevăr, un bărbat chipeș, cu trăsături sculpturale și buze 
senzuale. Nasul său era îngust și drept, iar ochii sclipeau în 
culoarea agatelor aurii, vioi și inteligenți. Pieptul gol era lipsit de 
orice urmă de grăsime, iar braţele slabe erau acoperite de 
mușchi puternici. 

Taita cuprinse repede cu privirea șirurile de bărbați care se 
aflau cel mai aproape de tron. In timpul scurt ce se scursese de 
la moartea faraonului Tamose, se făcuse o redistribuire a puterii 


80 


și a favorurilor în rândul curtenilor și nobililor. Lipseau multe 
figuri familiare și apăruseră altele, trecând din obscuritatea în 
care se aflaseră, în raza de lumină a bunăvoinţei regentului. 
Unul dintre aceștia din urmă, dar nu cel mai neînsemnat dintre 
ei, era Asmor, din gărzile Phat. 

— Vino mai aproape, seniore Taita, îl chemă Naja, cu un glas 
plăcut și calm. 

Taita se îndreptă spre tron, în timp ce șirurile de curteni îi 
făceau loc să treacă. Regentul îi zâmbi: 

— Ştii că ai un loc special în ochii noștri. Ai îndeplinit cu mult 
simţ de răspundere sarcina pe care ţi-a pus-o pe umeri faraonul 
Tamose. l-ai oferit prinţului Nefer Memnon o educație și o 
instruire de nepreţuit. 

Taita era uluit de căldura cu care fusese întâmpinat, însă nu 
lăsă să se vadă acest lucru. 

— Acum, că prinţul a devenit faraonul Seti, el va avea și mai 
multă nevoie de mâna ta călăuzitoare. 

— Fie ca zeii să-i dea viaţă veșnică, îi ură Taita drept răspuns, 
iar adunarea din jurul său repetă ca un ecou: 

— Să aibă viaţă veșnică! 

Seniorul Naja îl îndemnă printr-un gest să ia loc: 

— Stai aici, în umbra tronului meu. Chiar și eu am mare 
nevoie de experiența și de înțelepciunea ta, când e vorba de a 
pune la punct treburile faraonului. 

— Regentul îmi face o onoare mai mare decât merit, își alese 
Taita cu grijă vorbele, arătându-și supunerea faţă de Naja, căci 
socotea că era mai prudent să nu își lase niciodată dușmanul să 
îi citească sentimentele pe faţă. 

Se așeză în locul care îi fusese oferit, însă refuză perniţa de 
mătase și preferă să stea pe covorașul de lână. Își ţinea spatele 
încordat și umerii drepţi. 

Începură treburile regenței. Se trecu la împărţirea averii 
generalului Kratas: fiind un trădător declarat și recunoscut de 
întreaga adunare, tot ceea ce fusese în posesia lui Kratas era 
confiscat și devenea parte a bunurilor Coroanei. 

— De la trădătorul Kratas, trec în posesia templului lui Hapi și 
al preoţilor tainelor, citi Naja înscrisul de pe papirus, toate 
pământurile și construcţiile de pe malurile estetice ale fluviului, 
dintre Dendera și Abnub. 


81 


În timp ce asculta, Taita își jelea cel mai vechi prieten, fără să 
lase vreo umbră de durere să îi întunece fața. Pe parcursul 
călătoriei lungi pe care o făcuseră la întoarcerea din deșert, 
Hilto îi povestise cum murise Kratas, apoi continuase să îl pună 
la curent cu restul: „Toţi oamenii, până și cei mai nobili și mai 
buni, se tem să nu îl deranjeze pe noul regent al Egiptului. 
Menset e mort, el, care a fost președintele consiliului de stat. A 
murit în somn, dar există voci care spun că a fost ajutat puţin să 
pornească în această călătorie. Cinka e mort și el, executat 
pentru trădare, cu toate că nu mai avea de mult nici măcar 
atâta putere sau minte să își înșele bătrâna nevastă. Averea sa 
a fost confiscată de regență. Încă vreo cincizeci de oameni i s-au 
alăturat lui Kratas în lumea de dincolo. Toţi membrii consiliului 
sunt câinii lui Naja.” 

Kratas fusese ultima legătură a lui Taita cu zilele de aur când 
Tanus, Lostris și cu el erau tineri. Taita îl îndrăgise foarte mult. 

— De la trădătorul Kratas, trec în posesia regentului Egiptului 
toate magaziile cu mei ţinute în numele său în grânarele de la 
Athribis, citi mai departe Naja. 

„Asta înseamnă cincizeci de barje, calculă Taita, căci Kratas s- 
a priceput să investească foarte chibzuit în piaţa de schimb a 
meiului. Seniorul Naja și-a acordat o primă generoasă pentru 
efortul de a-l fi asasinat.” 

— Aceste provizii din magazii vor fi folosite pentru binele 
comun - astfel era calificată exproprierea, și Taita se întrebă, 
fără să arate asta, cine avea să hotărască ce înseamnă binele 
public. 

Preoții și scribii înregistrau cu repeziciune împărţirea bunurilor 
pe tăblițele lor de lut, ce urmau să fie ţinute la păstrare în 
arhivele templului. În timp ce Taita asista la ședință și asculta 
judecata, avu grijă să își zăvorască mânia și durerea în adâncul 
sufletului. 

— Să trecem acum la un alt lucru important ce privește 
regatul, decise seniorul Naja, o dată ce urmașii lui Kratas 
fuseseră deposedaţi de toată moștenirea ce li se cuvenea, iar 
regentul însuși devenise mai bogat cu trei /akh-i de aur. M-am 
gândit mult timp la bunăstarea și la statutul prinţeselor regale, 
Heseret și Merykara. Am avut consultări serioase cu membrii 
consiliului de stat. Am fost cu toţii de acord că, pentru binele lor, 
ar trebui să mă căsătoresc atât cu prinţesa Heseret, cât și cu 


82 


prinţesa Merykara. În calitate de soţii ale mele, se vor afla sub 
protecția mea deplină. Zeița Isis este patroana fecioarelor 
regale, așa că le-am poruncit preoteselor zeiţei să consulte 
semnele, și răspunsul lor a fost că aceste căsătorii sunt pe 
placul zeiţei. lată de ce ceremonia va avea loc în templul lui Isis 
de la Luxor, în ziua următoarei luni pline, după înmormântarea 
faraonului Tamose și încoronarea moștenitorului său, prințul 
Nefer Seti. 

Taita rămase nemișcat, cu faţa lipsită de orice expresie, deși, 
în jurul său, se porniră un murmur și un freamăt generale la 
auzul acestei hotărâri. Consideraţiile politice ale dublei căsătorii 
erau monumentale. Toţi cei prezenţi știau că seniorul Naja 
intenţiona să devină, prin căsătorie, un membru al casei Tamose 
și să capete, în acest fel, dreptul la succesiunea tronului. 

Taita simţi cum îl trec fiorii până la oase, de parcă ar fi auzit 
pronunţându-se condamnarea la moarte a faraonului Nefer Seti, 
din vârful Turnului Alb, aflat în centrul Tebei. Mai rămâneau doar 
douăsprezece zile până la împlinirea celor șaptezeci, câte se 
cereau în cazul îmbălsămării regale a faraonului mort. Imediat 
după punerea în mormânt a lui Tamose, în cavoul său din Valea 
Regilor, pe malul de vest al Nilului, aveau să aibă loc atât 
încoronarea succesorului său, cât și nunțile fiicelor ce 
supraviețuiseră. 

După asta, cobra avea să lovească din nou, Taita nu avea 
nicio îndoială în privinţa asta. Fu întrerupt din gândurile sale 
privitoare la pericolele ce îl pândeau pe prinţ de o agitaţie 
generală a mulțimii din jurul lui, și își dădu seama că nu auzise 
când regentul declarase ședința terminată și se ridicase să iasă 
din cort prin deschizătura aflată în spatele tronului. Magul se 
alătură celorlalţi, spre ieșirea din cort. 

Colonelul Asmor păși spre el, pentru a-l opri, cu un zâmbet și 
o plecăciune curtenitoare: 

— Seniorul Naja, regentul Egiptului, vă roagă să nu plecaţi și 
vă invită la o audienţă în particular. 

Asmor era acum colonel în garda de corp a regentului și 
fusese ridicat la gradul de Cel Mai Bun dintre cei Zece Mii. Într- 
un timp foarte scurt, devenise un om cu o putere și o influență 
demne de invidiat. Taita clătină din cap aprobator, pentru că nu 
avea rost și nici nu ar fi putut să refuze convocarea. 


83 


— Sunt servitorul faraonului și al regentului său. Fie ca 
amândoi să trăiască o mie de ani. 

Asmor îl conduse spre ieșirea din spatele cortului și îi ținu 
perdeaua ce servea drept ușă, pentru ca bătrânul să treacă. 
Taita se trezi afară, în crângul de palmieri, iar Asmor merse 
înaintea lui, printre copaci, până dădură de un cort micuţ, cu o 
singură încăpere. Douăsprezece gărzi erau postate în cerc în 
jurul acestui pavilion, deoarece acesta era locul de consiliu 
secret, în care nu era admis nimeni, fără ordinele speciale ale 
regentului. La porunca lui Asmor, gărzile se îndepărtară, iar 
colonelul îl conduse pe Taita în interiorul umbros al încăperii. 

Naja își ridică ochii din vasul de bronz în care își spăla mâinile. 

— Bine ai venit, magule, îi zâmbi el cu căldură și flutură o 
mână spre grămada de perne din mijlocul podelei acoperite cu o 
carpetă. 

În timp ce Taita se așeza, Naja făcu un semn către Asmor, 
care se duse și preluă poziţia de pază la deschizătura cortului, 
cu sabia sa curbată trasă din teacă. În cort nu se aflau decât ei 
trei și nimeni altcineva nu avea cum să audă ce vorbeau. Naja 
își scosese bijuteriile și însemnele rangului; se arăta afabil și 
prietenos, venind să se așeze pe una dintre pernele din faţa lui 
Taita. Își pofti, cu un gest, musafirul să se servească cu 
dulciurile și siropul din vasele de aur ce se aflau pe tava dintre 
ei: 

— Te rog, răcorește-te! 

Primul impuls al lui Taita fu acela de a refuza invitaţia, însă 
știa că, respingând ospitalitatea regentului ar fi însemnat să își 
trădeze propriul sentiment de ostilitate față de acesta și să îl 
pună pe Naja în gardă că are în persoana sa un dușman de 
moarte. 

Pentru moment, seniorul Naja nu avea niciun motiv să 
suspecteze că Taita ar fi fost conștient de intenţiile sale faţă de 
noul faraon sau de nelegiuirile și ambițiile sale. Îi mulţumi 
înclinând din cap și alese vasul cu sirop cel mai îndepărtat, după 
care așteptă ca și Naja să ridice celălalt castron cu licoare. 
Regentul îl luă, îl ridică, bău din el și înghiţi fără pic de șovăire. 

Taita duse vasul la buze și sorbi din băutura tonică, pe care o 
tinu pe limbă. Erau oameni care se lăudau că pot să prepare o 
licoare sau mâncare al cărei gust să nu îi trădeze natura 
otrăvitoare, însă Taita studiase toate elementele corozive, și nici 


84 


chiar o tartă de fructe nu mai putea să ascundă vreo aromă 
ucigașă. Băutura era necontaminată, așa că o înghiţi cu plăcere. 

— Îţi mulţumesc pentru încrederea de care ai dat dovadă, zise 
Naja grav, iar Taita știa că se referea la mult mai mult decât la 
faptul că acceptase băutura răcoritoare. 

— Sunt servitorul regelui așadar și al regentului său. 

— Ești o persoană de o valoare inestimabilă pentru coroană, 
aprecie Naja, cu o contralovitură. Ai servit cu credinţă trei 
faraoni și toți s-au bazat, fără șovăire, pe sfaturile tale. 

— Mă supraestimaţi, seniorul meu regent. Nu sunt decât un 
moșneag slab. 

— Un moșneag? zâmbi Naja. Da, ești bătrân. Se zvonește că 
ai avea peste două sute de ani, aruncă el momeala, la care Taita 
înclină din cap, fără să confirme sau să infirme cele spuse de 
regent. Dar să spui că ești slab!? Ești la fel de bătrân și la fel de 
impunător ca un munte. Cu toţii știm că înţelepciunea ta e 
nemăsurată; deții chiar și secretul vieții veșnice. 

Lingușirea era ostentativă și nerușinată, iar Taita căută să 
descifreze motivul și înțelesul ascuns al acestui gest. Naja 
rămase tăcut, privindu-l și așteptând. Ce aștepta să audă? Taita 
îl privi drept în ochi și își crea o stare de spirit capabilă să prindă 
gândurile bărbatului de lângă el. Zburau atât de repede și 
păreau atât de efemere, ca umbrele unor lilieci de peșteră, ce 
treceau cu iuțeala unor săgeți prin văzduh, la apusul soarelui. 

Prinse un gând în întregime și, dintr-o dată, înțelese ce dorea 
Naja să audă de la el. Cunoașterea acestui lucru îi dădea puteri 
și îi deschidea drumul în față, asemenea porţilor unui oraș care 
se predă. 

— De o mie de ani încoace, toţi regii și învățații au căutat să 
afle secretul vieţii veșnice, rosti el cu glas scăzut. 

— Poate că doar unul dintre acești oameni l-a aflat, se aplecă 
Naja spre el, cu coatele pe genunchi, trădându-și nerăbdarea. 

— Seniore, întrebările voastre sunt prea profunde pentru un 
moșneag ca mine. Două sute de ani nu înseamnă viaţă veșnică, 
își desfăcu Taita mâinile în semn de dezaprobare, însă își cobori 
privirea, pentru ca Naja să citească din negarea cu jumătate de 
gură exact ceea ce își dorea să audă. 

„Dubla coroană a Egiptului și viaţă veșnică”, se gândi el, 
zâmbind în sinea sa, dar păstrându-și aparența solemnă. 
„Dorinţele acestui regent sunt puţine și simple.” 


85 


— Vom discuta despre aceste probleme serioase altă dată, își 
îndreptă Naja spatele, cu un licăr de triumf în ochii săi galbeni. 
Acum însă aș dori să îţi cer ceva. Ar fi o modalitate de a-mi 
dovedi că nu greșesc atunci când îţi acord toată încrederea mea 
și ai să vezi că răsplata mea nu cunoaște limite. 

„Se sucește și se întoarce ca un ţipar, își zise Taita, și când te 
gândești că l-am crezut, cândva, un nătărău de soldat tâmpit. A 
reușit să își ascundă luminiţa gândurilor de noi toţi”. 

— Dacă e ceva care îmi stă în puteri, rosti el cu glas tare, nu îi 
pot refuza nimic regentului faraonului. 

— Ești un cunoscător al labirinturilor lui Ammon-Ra, spuse 
Naja, cu o siguranţă ce nu permitea nicio urmă de tăgadă. 

Odată în plus, Taita întrezări adâncurile întunecate ale 
ambiţiei bărbatului. „Nu îi ajung coroana și viaţa eternă! Vrea să 
știe și ce îi rezervă viitorul”, se minună Taita, confirmând umil 
din cap. 

— Seniore Naja, replică el, toată viaţa mea am studiat 
misterele și se poate să fi învăţat câte ceva. 

— Toată viața ta, care e foarte lungă, puse Naja accentul 
acolo unde dorea să bată. Și ai învățat foarte multe lucruri. 

Taita se înclină, fără să mai spună nimic. „De ce am visat eu, 
oare, că o să mă omoare?”, se întrebă el. „O să mă apere cu 
preţul propriei vieţi, pentru ceea ce crede el că ţin în mâini cheia 
nemuririi lui.” 

— Taita, cel preaiubit de regi și de zei, doresc să îmi ghicești 
în labirinturile lui Ammon-Ra. 

— Seniore, nu am ghicit în labirinturi nici unei persoane care 
nu era regină sau faraon sau al cărui destin nu era acela de a 
sta pe tronul Egiptului. 

— S-ar putea ca o astfel de persoană să îţi ceară lucrul acesta 
acum, replică seniorul Naja, pe un ton ce ascundea multe 
înţelesuri. 

„Bunul Horus mi l-a făcut cadou, reflectă Taita. Te am în 
mâinile mele”. 

— Mă înclin în fața dorinţei regentului faraonului, își dădu el 
acordul. 

— Imi  ghicești în labirinturi chiar astăzi? Sunt foarte 
nerăbdător să aflu dorinţa zeilor, susţinu el, iar trăsăturile sale 
frumoase se însufleţiseră de emotie și de lăcomie. 


86 


— Nimeni nu trebuie să intre în labirinturi fără o pregătire 
serioasă, îi temperă Taita avântul. Sunt multe pericole cu care 
ne putem confrunta, atât eu, cât și cel care cere procesul 
divinatoriu. Va fi nevoie de timp ca să pot pregăti călătoria în 
viitor. 

— Cât de mult timp? își exprimă Naja dezamăgirea. 

Taita își luă capul în mâini, mimând un proces de meditaţie 
profundă. „Lasă să adulmece un pic momeala, își spuse el. O să- 
| facă și mai dornic să înghită cârligul.” În cele din urmă, își 
ridică privirea: 

— În prima zi a festivalului taurului Apis. 


e Capitolul 13 eo 


În dimineaţa următoare, când își făcu apariţia din cortul cel 
mare, faraonul Seti nu mai semăna cu micuțul ticălos împuţit și 
prăfuit care sosise în oaza de la Boss cu o zi înainte. 

Cu o patimă și furie demne de un rege care îi umpluse de 
consternare pe toţi cei din anturajul său, prinţul rezistase 
tentativelor frizerilor de a-i rade părul din cap. In schimb, 
cârlionţii săi închiși la culoare fuseseră șamponațţi și pieptănaţi 
până când ajunseseră să strălucească roșietici în soarele 
dimineții. Pe cap purta uraeus, cercul de aur reprezentându-i pe 
Nekhbet, zeița-vultur și pe Naja, cobra. Imaginile lor se 
împleteau pe fruntea prinţului, iar ochii le erau din sticlă 
colorată în roșu și albastru. Barba lui era acoperită cu falsa 
barbă a regalității; machiajul era aplicat cu atâta măiestrie și îi 
sporea atât de tare farmecul, încât mulțimea îngrămădită în 
așteptarea sa în fața cortului scoase un strigăt de admiraţie și 
de venerație, căzând în genunchi în semn de adorare. Unghiile 
false erau bătute cu aur, și tot din aur îi erau și sandalele din 
picioare. Pe piept purta una din nestematele cele mai preţioase 
ale Egiptului: medalionul lui Tamose, o bijuterie-portret ce îl 
reprezenta pe zeul Horus-Șoimul. Prinţul pășea cu o măreție 
nemaiîntâlnită la cineva atât de tânăr, purtând biciul și sceptrul 
încrucișate în dreptul inimii. Privea solemn în faţa sa, până când, 
cu coada ochiului, îl zări pe Taita, așezat în primul rând; atunci 
își roti ochii spre bătrân și făcu o strâmbătură maliţioasă de 
resemnare. 


87 


Învăluit într-un nor de parfum, seniorul Naja îl urma la 
distanţă de un pas, splendid împodobit cu bijuterii și insuflând 
autoritate și teamă. La șold avea atârnată sabia albastră, iar pe 
brațul drept purta pecetea vulturului. 

Apoi veneau prinţesele, cu penele aurii ale zeiţei Isis pe cap și 
cu inele de aur la degetele de la mâini și de la picioare. Nu mai 
erau încătușate în veșmintele grele și lungi pe care le avuseseră 
cu o zi în urmă: erau acoperite de la gât până la glezne cu haine 
lungi, însă inul era atât de fin și de transparent, că lăsa soarele 
să pătrundă prin el, asemenea ceţii ce se ridica în zori deasupra 
fluviului. Membrele  Merykarei erau subțiri, iar pieptul 
nedezvoltat, ca al unui băiețandru. Corpul lui Heseret era turnat 
în curbe voluptuoase, sânii împungeau cu sfârcurile trandafirii 
prin faldurile diafane, iar la baza burii, la răscrucea coapselor, 
se adăpostea triunghiul întunecat al feminităţii. 

Faraonul urcă în caleașca de procesiune și își ocupă locul pe 
tronul înălțat pentru el. Seniorul Naja stătea în dreapta sa, iar 
prinţesele i se așezară la picioare. 

Grupurile de preoţi de la fiecare din cele cincizeci de temple 
din Teba se înșirară în faţa lor și oferiră un spectacol, cântând la 
lire, bătând toba, zornăind din sistrum, suflând în corn, cântând 
incantaţii și tânguindu-se și înălțând rugăciuni zeilor. 

După ei, gărzile conduse de Asmor își ocupară poziţiile în 
cadrul procesiunii, apoi urma escadronul de care al lui Hilto, cu 
toții aranjaţi și împodobiţi cu pene sau flori. Caii fuseseră 
țesălaţi până când pielea ajunsese să le strălucească asemenea 
metalelor prețioase, iar coamele erau împletite cu panglici 
multicolore. Boii ce mergeau în urma caleștii regale erau toți de 
un alb imaculat, cu spinările masive decorate cu buchete de 
crini și de zambile de apă. Coamele largi și chiar și copitele le 
erau acoperite cu foițe de aur. 

Vizitiii erau sclavi nubieni, goi-pușcă. Nu aveau niciun fir de 
păr, căci le fusese smuls, și din cap, și de pe corp, iar lucrul 
acesta făcea ca organele genitale să pară cu mult mai mari. 
Fuseseră unși din cap până-n picioare cu uleiuri rare, astfel că 
străluceau în lumina soarelui, negri ca ochii lui Seth, contrastând 
magnific cu pieile de nea ale boilor. Mânară tot echipajul înainte, 
iar boii își târâră greoi picioarele prin colbul drumului. O mie de 
războinici din gărzile Phat erau adunaţi în urma lor și izbucniră 
în urale și în strigăte de mărire. Populaţia Tebei deschisese 


88 


porţile principale ale orașului în semn de bun venit și se înșirase 
de-a lungul zidurilor cetăţii. Pe o distanţă de un două mii de pași 
de intrarea în cetate, acoperiseră suprafața plină de praf a 
drumului cu frunze de palmier, paie și flori. 

Toate zidurile, turnurile și clădirile din Teba erau făcute din 
cărămizi de noroi uscat la soare - blocurile de piatră erau 
rezervate construirii de morminte și temple. Ploua arar în valea 
Nilului, așa că aceste construcţii nu se deteriorau niciodată; 
fuseseră toate vopsite în alb, iar pe ele fluturau pavilioanele 
albastre ca cerul, culoarea casei Tamose. Procesiunea intră pe 
poartă, în timp ce mulţimea dansa, cânta și plângea de bucurie, 
umplând străzile înguste și făcând ca trăsura regală să înainteze 
cu încetineala unei uriașe broaște țestoase. La fiecare templu 
din drumul său, caleașca regală făcea câte o oprire lungă, iar 
faraonul cobora și, cu o înfățișare foarte solemnă, aducea 
sacrificii zeilor ce își aveau sălașul acolo. 

Abia când după-amiaza era pe sfârșite, ajunseră la docul de 
pe malul fluviului, unde barja regală aștepta să îl transporte pe 
faraon, împreună cu suita sa, pe ţărmul celălalt, la palatul lui 
Memnon, aflat în partea de vest. Odată ajunși la bordul vasului, 
două sute de vâslași, strânși la galere, apucară vâslele în mâni; 
în ritmul bătăilor de tobă, ridicau și coborau ramele, ude și 
strălucitoare, ca aripile unei egrete gigantice. 

Înconjuraţi de o flotă de galere, feluci și alte ambarcaţii de 
mici dimensiuni, făcură traversarea în lumina târzie a soarelui. 
Nici chiar atunci când ajunseră pe malul vestic, sarcinile din 
prima zi de domnie a regelui nu se încheiaseră. O altă caleașcă 
regală îl duse, făcându-și loc prin mulţime, până la templul 
funerar al Tatălui său, faraonul Tamose. 

Se lăsase întunericul până să ajungă cu caleașca la drumul 
pietruit, luminat de ruguri de ambele părţi, iar populaţia 
abuzase, în acea zi, de berea și vinul puse la dispoziţie pe 
cheltuiala vistieriei regale. Vuietul străzii îl asurzi pe faraon, 
când acesta cobori din carul său la templul lui Tamose și urcă 
scările străjuite de statui din granit reprezentându-i pe Tatăl său 
și pe zeul său protector, Horus, în cele o sută de înfățișări ale 
naturii sale divine - Horus, copilul Harpocrates, cu o șuviţă într-o 
parte, și un deget în gură, sugând la sânul lui Isis, sau șezând pe 
o floare de lotus, sau cu capul de șoim, sau ca discul solar 
înaripat. Părea că regele și zeul deveniseră unul și același. 


89 


Seniorul Naja și preoţii îl conduseră pe băiatul-faraon pe 
porţile înalte, de lemn, până în Camera Durerii, locul sfânt în 
care zăcea mumia lui Tamose, pe masa de îmbălsămare din 
diorit negru. Intr-un altar separat, într-o firidă din perete, păzite 
de statuia neagră a lui Anubis, zeul cimitirelor, se aflau 
borcanele acoperite, din alabastru sidefiu, ce conţineau inima, 
plămânii și viscerele regelui. 

Intr-un al doilea altar, sprijinit de peretele opus primului, 
sarcofagul îmbrăcat în aur era pregătit să primească mumia 
regală. Capacul sicriului avea imprimat în aur portretul 
faraonului, ce semăna atât de mult cu acesta, încât inima lui 
Nefer se strânse, sfâșiată de durere și lacrimile îi inundară ochii. 
Le făcu să dispară cu un clipit de pleoape și îi urmă pe preoţi 
spre locul unde zăcea cadavrul Tatălui său, în chiar mijlocul 
încăperii. 

Seniorul Naja își ocupă locul, faţă în faţă cu el, de partea 
îndepărtată a mesei de îmbălsămare, iar Marele Preot rămase la 
creștetul faraonului mort. Când totul fu pregătit pentru 
ceremonia Deschiderii Gurii regelui, doi preoţi îndepărtară 
cearșaful din in cu care era acoperit cadavrul, și, fără să vrea, 
Nefer se trase înapoi de spaimă, când își văzu Tatăl. 

In săptămânile ce se scurseseră de la moartea sa, în timp ce 
Nefer și Taita fuseseră în pustiu, îmbălsămătorii lucraseră la 
pregătirea corpului regelui. Mai întâi îi introduseseră pe nări o 
lingură de argint, cu coada lungă și, fără să lase vreo urmă, îi 
extrăseseră pasta moale a creierului. Îi scoseseră ochii, care ar 
fi putrezit rapid și îi umpluseră orbitele cu săruri de sodă 
cristalizată și ierburi aromatice. După asta, introduseseră 
cadavrul într-o baie cu săruri concentrate, lăsând afară doar 
capul, și îl lăsaseră acolo timp de treizeci de zile, schimbând în 
fiecare zi lichidul alcalin pătrunzător. Grăsimile corpului se 
topiseră, iar pielea i se jupuise; doar părul și pielea capului nu 
fuseseră afectate. 

Când, în sfârșit, cadavrul fusese scos din baia de sare și 
așezat pe masa de îmbălsămare din diorit, a fost tratat cu 
uleiuri și tincturi din ierburi. Cavitatea goală a stomacului a fost 
umplută cu cârpe din in, înmuiate în rășini și ceară. Rana 
provocată de săgeată, în piept, a fost cusută cu grijă, iar 
deasupra ei se așezară amulete din aur și pietre preţioase. 
Coada săgeţii care îl omorâse pe rege, ruptă și șlefuită, fusese 


90 


scoasă din corpul acestuia de către îmbălsămători. După o 
examinare atentă, membrii consiliului de stat hotărâseră ca 
bucata aceea să fie pusă într-o cutie de aur, pecetluită, care să 
îl însoțească pe faraon pe tărâmul celălalt, drept talisman 
puternic împotriva oricăror altor spirite ale răului care i-ar fi 
apărut în cale, de-a lungul călătoriei în lumea cealaltă. 

Apoi, de-a lungul celor patruzeci de zile rămase până la 
terminarea operaţiunii de îmbălsămare, cadavrul fusese lăsat să 
se usuce complet, în adierea vântului fierbinte al deșertului, 
care intra pe ușile deschise în acest scop. 

Odată deshidratat și uscat ca un lemn de foc, putea fi legat. 
Bandajele din in erau înfășurate pe el cu un model complicat, și, 
în tot acest timp, corurile de preoți rosteau incantaţii către zei. 
Sub bandaje erau ascunse alte talismane și amulete, și fiecare 
strat era acoperit cu rășini ce se uscau, conferind pânzei o 
duritate și o strălucire de metal. Numai capul fusese lăsat 
neacoperit, și apoi, timp de patru săptămâni înainte de 
Deschiderea Gurii, patru dintre cei mai pricepuţi artiști într-ale 
machiajului din breasla îmbălsămătorilor folosiseră ceară și 
cosmetice pentru a reda trăsăturilor regelui frumuseţea și 
naturaleţea pe care le avusese în timpul vieții. 

Inlocuiseră ochii cu replici perfecte ale acestora, 
confecţionate din cristal de stâncă și obsidian. Albul ochilor era 
translucid, în timp ce irisul și pupilele aveau exact aceeași 
culoare cu cele ale ochilor adevăraţi ai regelui. Orbitele de sticlă 
păreau înzestrate cu viaţă și inteligenţă, așa că, acum, Nefer se 
holba la ele cuprins de venerație, așteptând ca, dintr-un 
moment în altul, pleoapele să se miște, iar pupilele Tatălui său 
să se mărească, semn că acesta îl recunoaște. Buzele erau 
conturate și vopsite cu roșu, astfel încât să pară că mortul 
zâmbește tot timpul, iar pielea sa pictată dădea impresia că, 
sub aspectul său mătăsos, sângele încă mai curge, cald. Părul îi 
fusese spălat și aranjat în buclele întunecate, atât de familiare și 
pe care Nefer și le amintea prea bine. 

Seniorul Naja, înaltul preot și corul începură incantaţia 
împotriva celei de-a doua morți, dar Nefer nu izbutea să-și 
desprindă privirea de pe faţa Tatălui său. 


El e reflectia, și nu oglinda, 
El e muzica, și nu lira. 


91 


El e stânca, și nu dalta, 
EI va trăi veşnic. 


Marele Preot veni alături de Nefer și îi puse lingura de aur în 
mână. Nefer fusese instruit în legătură cu ce trebuia să facă în 
cadrul acestui ritual, numai că mâna îi tremura foarte tare 
atunci când așeză lingura pe buzele Tatălui său, recitând: 

— Îţi deschid buzele, ca să poţi vorbi din nou. Îi atinse nasul 
cu lingura și zise: Îţi deschid nările, ca să poţi să respiri din nou, 
continuă el. Îi atinse amândoi ochii magnifici și spuse mai 
departe: Îți deschid ochii, ca să cuprinzi încă o dată cu privirea 
măreţia acestei lumi, și slava lumii ce va să vie. 

Când tot ritualul luă sfârșit, suita regală aşteptă ca 
îmbălsămătorii să înfășoare capul în bandaje și să îl înmoaie în 
rășini aromate, după care așezară masca de aur pe faţa oarbă, 
care căpătă din nou strălucirea avută în timpul vieții. Impotriva 
tradiţiei și a uzanței, nu erau decât o singură mască de aur și un 
singur sarcofag îmbrăcat în foiţă de aur pentru faraonul Tamose. 
Tatăl acestuia coborâse în mormânt acoperit de șapte măști și 
în interiorul a șapte sarcofage, băgate unul în celălalt, unul mai 
mare și mai bogat împodobit decât celălalt. 

Tot restul nopţii, Nefer rămase lângă sarcofagul de aur, 
rugându-se și arzând esențe parfumate, rugându-i pe zei să îl 
primească pe Tatăl său în rândul lor și să îl așeze în mijlocul 
panteonului. În zori, ieși împreună cu preoţii pe terasa templului, 
acolo unde aștepta șoimarul Tatălui său. Acesta purta pe 
pumnul strâns un șoim regal. 

— Nefertem! șopti Nefer numele păsării. Floare de lotus. 

Luă magnifica pasăre de la șoimar și o ridică pe pumnuii, 
pentru ca oamenii adunaţi sub terasa templului să o poată 
vedea limpede. În jurul piciorului drept, șoimul avea agățată o 
etichetă micuță din aur, legată cu un lanţ de aur, pe care era 
gravată emblema regală a Tatălui său. 

— Aceasta este pasărea zeului ce a aparţinut faraonului 
Tamose Mamose. Este spiritul Tatălui meu, spuse el, după care 
făcu o pauză, ca să își recapete stăpânirea de sine, căci era pe 
punctul de a izbucni în lacrimi. Îi redau acestei păsări a Tatălui 
meu libertatea, continuă el, și îndepărtă capișonul de piele cu 
care era acoperit capul șoimului. 


92 


Ochii cutezători clipiră în lumina zorilor și pasărea își înfoie 
aripile. Nefer dezlegă piedicile de la picioarele șoimului, iar 
pasărea își întinse aripile. 

— Zboară, spirit divin, strigă Nefer, zboară în înaltul cerului 
pentru mine și pentru Tatăl meu! 

Aruncă pasărea cât putu de sus; aceasta plană în direcţia 
vântului și se înălță în văzduh; dădu ocol pe deasupra lor de 
două ori, după care, scoțând un țipăt sălbatic, obsedant, se 
îndreptă cu repeziciune spre Nil. 

— Pasărea zeului zboară spre vest! strigă Marele Preot. Toţi 
membrii adunării, aflaţi pe treptele templului, știau că acest 
semn prevestea mari pericole. 

Nefer era atât de istovit fizic și psihic, încât, în timp ce 
urmărea zborul păsării, se clătină pe picioare. Taita îl sprijini să 
nu cadă și îl scoase de-acolo. 

Întors în camera lui Nefer din palatul lui Memnon, Taita îi 
prepară o licoare și se aplecă deasupra patului unde zăcea 
băiatul, ca să i-o ofere. Nefer luă o înghiţitură zdravănă, apoi 
lăsă cupa deoparte și întrebă: 

— De ce are Taita un singur coșciug, când tu mi-ai spus că 
bunicul a fost înmormântat în șapte sarcofage grele și că a fost 
nevoie de douăzeci de tauri puternici ca să îi tragă carul 
funerar? 

— Bunicul tău a avut parte de cele mai fastuoase funeralii din 
istoria ţării noastre și a luat cu el pe lumea cealaltă o mulţime 
de lucruri, Nefer, fu de acord Taita. Numai că cele șapte 
coșciuge au luat treizeci de /akh-i de aur pur și au dus țara la 
sapă de lemn. 

Nefer se uită gânditor în ceașca sa, după care sorbi și ultimele 
picături de licoare. 

— Tata merita o asemenea înmormântare, pentru că a fost un 
om puternic. 

— Bunicul tău se gândea foarte mult la viaţa de pe lumea 
cealaltă, îi explică Taita, cu multă răbdare. Tatăl tău s-a gândit 
mai mult la poporul său și la bunăstarea Egiptului. 

Nefer medită un timp la spusele magului, după care oftă, se 
întinse pe salteaua din piele de oaie și închise ochii. li deschise 
din nou: 

— Sunt mândru de Tatăl meu, spuse el, simplu. 


93 


Taita îl binecuvântă, punându-și mâna pe fruntea lui, și îl 
asigură, în șoaptă: 

— Știu că, într-o bună zi, și Tatăl tău va avea de ce să fie 
mândru de tine. 


e Capitolul 14 o 


Taita nu avea nevoie de semnele rău-prevestitoare ale 
zborului șoimului ca să fie avertizat asupra cumplitei perioade 
ce se pregătea, în mod inevitabil, să îi încerce pe locuitorii 
Egiptului. Când ieși din camera în care dormea Nefer și își 
îndreptă pașii spre deșert, avu senzaţia că stelele își 
îngheţaseră călătoria pe cer și că toţi zeii străbuni se 
retrăseseră și îi părăsiseră, îi abandonaseră chiar atunci când 
pericolele se înmulţiseră și pândeau la tot pasul. 

— Bunule Horus, avem nevoie de tine, să ne călăuzești. Tu ţii 
acest 7a-meri, pământul acesta preţios, în cupa mâinilor tale. 
Nu îl lăsa să îţi alunece printre degete și să se spargă, 
asemenea unui cristal. Nu îţi întoarce spatele spre noi tocmai 
acum, când suntem în agonie. Ajută-mă, mărite șoim! Invaţă- 
mă! Fă să înţeleg limpede care îţi este dorința, ca să ţi-o pot 
duce la îndeplinire. 

Rugându-se în timp ce mergea mai departe, el urcă dealurile 
de la marginea întinsului deșert. Clinchetul toiagului său lung, 
când se lovi de o piatră, alarmă un șacal galben și îl făcu să o ia 
la goană în jos, pe povârnișul luminat de razele lunii. Când se 
asigură că nimeni nu îl vede, bătrânul o luă pe calea paralelă cu 
fluviul și grăbi pasul. 

— Horus, știi prea bine că stăm pe muchie de cuţit între 
război și înfrângere. Faraonul Tamose a fost doborât mișelește și 
nu mai avem niciun alt războinic să ne apere. În partea de nord, 
Apepi și hicsoșii lui au devenit atât de puternici, că sunt aproape 
imposibil de învins. Dușmanii se adună împotriva noastră, și nu 
le putem face faţă. Dubla coroană a Egiptului e putredă și roasă 
de viermele trădării, și nu vom putea supravieţui noii tiranii. 
Deschide-mi ochii, mărite zeu, arată-mi calea pe care trebuie să 
o apucăm, ca să triumfăm asupra hoardelor de hicsoși care ne 
invadează din nord, ca și a otravei ce ne distruge sângele. 


94 


Taita își petrecu tot restul zilei rătăcind printre dealurile 
stâncoase și locurile tăcerii, rugându-se și căutând să descopere 
calea ce ducea înainte. Seara, târziu, se întoarse în direcţia 
fluviului, ajungând, în sfârșit, la destinaţie. Ar fi putut să meargă 
până acolo în mod direct, dacă ar fi ales călătoria cu o felucă, 
numai că trecerea sa ar fi fost observată de prea mulţi ochi; pe 
lângă toate astea, avusese nevoie de timpul petrecut singur, în 
deșert. 

În întunericul de smoală, când majoritatea oamenilor 
dormeau, el se apropie de templul lui Bes, aflat pe malul 
fluviului. O torță în care se topea ceara ardea în nișa sa, de 
deasupra porții, luminând figura zeului Bes, care stătea de pază 
la intrare. Bes era zeul pitic și diform al beţiei și al bunei 
dispoziții. Limba îi atârna printre buzele pofticioase. In lumina 
tremurătoare a torţei, zeul îi aruncă magului un zâmbet pieziș, 
de beţiv. 

Unul din ucenicii templului îl aștepta pe mag, ca să îi facă 
primirea cuvenită, după care îl conduse pe acesta într-o 
încăpere din piatră, aflată în subsolul templului; acolo, pe masă, 
îl așteptau un urcior din piatră, plin cu lapte de capră, o farfurie 
cu pâine de ahurra și un fagure cu miere. Știau că una din 
slăbiciunile magului era mierea din polen de floare de mimoză. 

— Trei persoane așteaptă deja sosirea voastră, seniore, îl 
anunţă tânărul preot. 

— Adu-mi-l mai întâi pe Bastet, îl instrui Taita. 

Bastet era șeful scribilor din noma de la Memphis și se 
dovedise una dintre cele mai valoroase surse de informații pe 
care le avea Taita. Nu era un bărbat bogat, dar purta povara a 
două neveste drăguţe, dar cheltuitoare și a unei liote de 
puradei. Taita îi scăpase copiii de la moarte, atunci când floarea 
galbenă devastase ţinutul. Cu toate că nu deţinea un post de 
mare importanță și nu avea perspective prea mari, se afla totuși 
în anturajul celor de la putere și își folosea urechile și memoria 
fenomenală cu cele mai bune rezultate. Avea multe de povestit 
lui Taita în legătură cu ce se auzea prin nomă, de la ascensiunea 
noului regent, și, la sfârșit, primi răsplata magului cu 
recunoștință nedisimulată. 

— Binecuvântarea voastră ar fi fost o recompensă îndeajuns 
de mare, mărite mag! 


95 


— Copiii nu se fac mari din binecuvântări, comentă Taita, 
făcându-i semn să plece. 

Apoi veni rândul lui Obos, Marele Preot al templului lui Horus 
de la Teba. Acesta îi datora numirea în acest post înalt lui Taita, 
care intervenise în favoarea sa pe lângă faraonul Tamose. 
Majoritatea nobililor veneau la acest mare templu al lui Horus ca 
să se închine și să aducă sacrificii, și cu toţii își împărtășeau 
secretele Marelui Preot. Al treilea bărbat care aștepta să dea 
raportul era Nolro, secretarul armatei de nord. Acesta era și el 
eunuc, asemenea lui Taita, așa că între cei doi se stabilise o 
legătură datorată suferinţei provocate de mutilare. 

Din vremea tinereţii sale, când Taita descoperise, pentru 
prima dată, că putea să influențeze afaceri de stat din umbra 
tronului, devenise conștient de necesitatea de a avea o rețea de 
spionaj pe care să se bazeze înainte de a lua vreo decizie. Tot 
restul nopţii, la fel ca și în cea mai mare parte a zilei următoare, 
ascultă rapoartele prezentate de oamenii săi de legătură, pe 
care îi chestionă în cele mai mici amănunte, astfel că, la 
întoarcerea în palatul lui Memnon, era informat despre toate 
evenimentele importante ce avuseseră loc, de dedesubturile lor 
și de învrăjbirile politice semnificative ce apăruseră sau se 
consumaseră de la plecarea sa în pustiul de la Gebel Nagara. 

Seara, porni înapoi spre palat, alegând calea directă, de-a 
lungul fluviului. Țăranii care se întorceau de la muncile câmpului 
îl recunoșteau, îi făceau semnul prin care îi urau noroc și viață 
lungă și îi strigau: „Roagă-te la Horus pentru noi, magule!”, căci 
toți știau că era omul lui Horus. Mulţi îi aduseră mici daruri, iar 
un plugar îl invită să i se alăture la cina la care îl servi cu 
prăjituri de mei, lăcuste fripte și lapte cald, atunci muls din 
ugerul caprei. 


e Capitolul I5 e 


Când se lăsă noaptea, Taita îi mulţumi pentru ospitalitate 
plugarului, își luă rămas-bun și îl lăsă așezat lângă foc. Grăbi 
pasul în noapte, îngrijorat că ar putea să piardă ceremonia 
trezirii regelui. Se crăpase de ziuă până ajunse el la palat și de- 
abia avu timp să se îmbăieze și să se schimbe de straie, înainte 


96 


să dea fuga la apartamentele regale. La ușă, accesul îi fu blocat 
de două gărzi, care își încrucișară sulițele în dreptul intrării. 

Taita rămase încremenit de uimire; așa ceva nu se mai 
întâmplase niciodată. El era tutorele regal, numit de faraonul 
Tamose cu treisprezece ani în urmă. Îi aruncă sergentului de 
gardă o privire din care ţâșneau flăcări; bărbatul își lăsă ochii în 
jos, dar rămase neclintit în hotărârea de a-i interzice să intre: 

— Nu vreau să vă supăr, mărite mag. Acestea sunt ordinele 
clare ale comandantului gărzilor de pază, colonelul Asmor, și ale 
șambelanului palatului. Nicio persoană nu poate avea acces la 
rege, fără aprobarea regentului. 

Sergentul era de neclintit, așa că Taita îl părăsi și se îndreptă 
cu pași mari spre terasa unde Naja își lua micul dejun, înconjurat 
de un mic cerc de favoriţi și de lingușitori. 

— Seniore Naja, știți prea bine că am fost numit de însuși 
Tatăl faraonului drept tutorele și mentorul său. Mi-a fost permis 
accesul la acesta la orice oră din zi și din noapte. 

— Asta a fost cu mulţi ani în urmă, bunule mag, răspunse 
calm Naja, în timp ce accepta un bob de strugure decojit de la 
sclava care ședea în spatele scaunului său, și îl aruncă rapid în 
gură. Acel lucru era necesar atunci, însă acum, faraonul Nefer 
Seti nu mai este un copil și nu mai are nevoie de dădacă, îi 
aduse magului o insultă spusă pe un ton degajat, dar care nu o 
făcea mai puţin usturătoare. Eu sunt regentul său; pe viitor, la 
mine va veni când va avea nevoie de sfaturi. 

— Vă recunosc drepturile și îndatoririle faţă de rege, dar să 
mă îndepărtați de lângă Nefer e un gest inutil și crud, protestă 
Taita, însă Naja își flutură maiestuos mâna pentru a-l reduce la 
tăcere. 

— Siguranţa regelui e de o importanţă crucială, comentă el, și 
se ridică de la masă, pentru a da de înţeles că atât micul dejun, 
cât și audiența luaseră sfârșit. Garda sa de corp se apropie de 
el, așa că lui Taita nu îi rămase altceva de făcut decât să se 
retragă. 

Bătrânul urmări cum toată suita lui Naja porni spre peristil și, 
de acolo, în camera de consiliu. Nu îi urmă imediat pe ceilalţi, ci 
se trase într-o parte și se așeză pe parapetul uneia dintre 
piscine ca să analizeze starea actuală a lucrurilor. 

Naja îl izolase pe Nefer, care ajunsese prizonier în propriul 
palat. Când va veni vremea, prinţul avea să fie singur, 


97 


înconjurat numai de dușmani. Taita căuta un mijloc să-l 
protejeze și îi trecu din nou prin minte ideea fugii din Egipt și a 
traversării deșertului, având ca ţintă protecția unei puteri 
străine, până când Nefer avea să ajungă la vârsta și puterea 
necesare ca să se întoarcă și să-și reclame dreptul la tron. 
Oricum, putea fi sigur că Naja nu zăvorâse doar ușa ce dădea în 
apartamentele regale, dar și orice cale de evadare din Teba și 
din Egipt fusese deja închisă. 

Părea să nu existe nicio soluţie la îndemână, așa că, după o 
oră de meditaţie profundă, Taita se ridică în capul oaselor. 
Gărzile de la ușa sălii de consiliu se dădură la o parte, pentru a-l 
lăsa să treacă, iar Taita parcurse culoarul din mijlocul sălii și se 
așeză la locul său obișnuit, pe primul șir de bănci. 

Nefer stătea pe tron, lângă regentul său. Avea pe cap coroana 
ușoară a Egiptului de Sus, hedjet, și arăta palid și tras la față. 
Taita simţi cum îl arde sufletul, de teamă ca nu cumva prințul să 
fie deja victima vreunor otrăvuri cu efect lent, dar nu detectă 
aura morții în jurul băiatului. Se concentră să-i trimită un curent 
de forţă și curaj, însă Nefer îl ţintui cu o privire rece, acuzatoare, 
drept pedeapsă pentru că lipsise de la ceremonia trezirii regale. 

Taita își îndreptă atenţia către treburile consiliului. Se 
discutau rapoartele recente de pe frontul din nord, unde regele 
Apepi recapturase orașul Abnub, în urma unui asediu ce durase 
trei ani. Acea cetate lipsită de noroc încăpuse pe mâinile a opt 
regi diferiţi, de la prima invazie hicsosă încoace, din timpul 
faraonului Mamose, Tatăl lui Tamose. 

Dacă faraonul Tamose nu ar fi fost doborât de acea săgeată 
hicsosă, strategia sa îndrăzneață ar fi putut schimba din temelii 
situaţia în care se aflau acum. |n loc să fie forțate să facă 
pregătiri pentru a răspunde următorului atac hicsos asupra 
Tebei, armatele Egiptului ar fi putut să se afle în marș spre 
capitala inamică, Avaris. 

Taita observă că membrii consiliului aveau păreri foarte 
diferite în ceea ce privește analizarea crizei în care se găseau. 
Căutau să dea vina pe cineva pentru această înfrângere 
recentă, când orice prost ar fi putut să vadă că moartea înainte 
de vreme a faraonului era cauza principală a acesteia. Armata 
sa rămăsese fără mintea și inima sa, iar Apepi profitase imediat 
de avantajul oferit de moartea faraonului. 


98 


Ascultându-i cum se certau, Taita simţi mai mult ca niciodată 
că acest război era o rană purulentă în trupul Egiptului. 
Exasperat, se ridică în liniște de pe scaunul său și părăsi sala de 
consiliu. Nu mai avea nimic de făcut acolo, căci se ciorovăiau cu 
toţii în legătură cu cine să primească comanda armatelor din 
nord și să-l înlocuiască pe faraonul Tamose. „Acum, că el nu mai 
e, n-a mai rămas nimeni care să fie pe potriva lui Apepi, nici 
Asmor, nici Teron, și nici chiar Naja”, mormăi Taita, în timp ce se 
îndepărta. „Țara și armatele noastre sunt secătuite de 
războaiele care se ţin lanţ de șaizeci de ani încoace. Trebuie să 
câștigăm timp pentru a ne reface forţele și pentru ca un mare 
comandant militar să apară din rândurile noastre. „Se gândi la 
Nefer, deși aveau să treacă ani buni până când flăcăul să poată 
intra în rolul de care vorbea Taita; asta văzuse și în labirinturile 
lui Ammon-Ra, când citise semnele destinului lui Nefer. 

„Va trebui să obţin cumva acest răgaz și să îl apăr până când 
va fi pregătit de luptă”, decise magul. 

Următorul popas îl făcu în apartamentele femeilor din palat. 
Fiind eunuc, putea să treacă de porțile ce rămâneau închise 
pentru ceilalți bărbaţi. De trei zile, prințesele aflaseră că urmau 
să devină foarte curând mirese, și Taita știa că ar fi trebuit să le 
facă o vizită mai demult. Erau, probabil, tulburate și agitate, 
având o mare nevoie de mângâiere și de sfaturi. 

Merykara îl zări prima, când intră în curte, și sări din locul 
unde o preoteasă a lui Isis o învăţa să scrie, cu tăblița și 
pensula, zburând spre el ca și cum ar fi avut aripi la picioarele 
lungi, cu părul prins în coadă într-o parte și fluturându-i pe 
umăr. Își aruncă braţele în jurul mijlocului lui și îl îmbrăţișă cu 
toată puterea: 

— O, Taita, unde-ai fost? Te-am căutat peste tot zilele astea. 

Când își ridică privirea spre el, Taita văzu că plânsese, pentru 
că ochii îi erau roșii pe margini, și marcați de cearcăne 
întunecate. Acum, se pornise iar pe plâns, cu suspine ce-i 
zguduiau umerii plăpânzi. Taita o ridică în braţe și o ţinu acolo 
până se mai liniști puţin. 

— Ce e, maimuţico? Cine te-a supărat așa de tare? 

— Seniorul Naja o să mă ducă într-un loc secret și o să-mi facă 
niște lucruri oribile. O să bage ceva uriaș și ascuţit în mine, care 
o să mă facă să sufăr și-o să-mi curgă sânge. 

— Cine ţi-a spus așa ceva? își stăpâni Taita cu greu furia. 


99 


— Magara și Saak, suspină Merykara. O, Taita, nu poţi să-l 
împiedici să-mi facă lucrurile astea? Te rog eu, te rog! 

Taita trebuia să-și imagineze că cele două sclave nubiene 
erau responsabile pentru groaza ce o cuprinsese pe fetiță. De 
obicei, poveștile lor erau despre drăcușori și vârcolaci africani, 
dar acum găsiseră altceva cu care să o înspăimânte pe micuța 
aflată sub supravegherea lor. Inverșunat, Taita jură să le-o 
plătească  micuţelor târâturi, după care se ocupă cu 
îndepărtarea temerilor prinţesei. Avu nevoie de tot tactul și 
blândeţea de care era în stare, pentru că Merykara era de-a 
dreptul îngrozită. O duse la un umbrar, într-un colț liniștit al 
grădinii, unde se așeză și o lăsă pe fetiţă să se facă ghem la el 
în poală, cu obrazul lipit de pieptul lui. 

Firește că temerile ei nu aveau nicio bază. Chiar și după 
căsătorie, era împotriva firii, a legii și a tradiţiei ca Naja să o 
ducă pe Merykara în patul nupţial înainte ca aceasta să vadă 
prima ei lună roșie, iar acest eveniment nu avea să aibă loc încă 
vreo câţiva ani de-acum încolo. Izbuti să o liniștească, în cele din 
urmă, după care o duse să-i admire și să mângâie mânzul care 
se născuse în dimineaţa aceea. 

Când fetiţei îi reveni zâmbetul pe buze și cheful să 
pălăvrăgească, Taita o duse înapoi în zenana și făcu niște 
trucuri minore ca să o distreze. Transformă apa de Nil dintr-un 
urcior în sirop delicios, prin simpla cufundare a degetului în ea și 
apoi băură amândoi din licoarea răcoritoare. După asta, aruncă 
o pietricică în aer, iar aceasta se prefăcu într-un canar și zbură 
pe crengile din vârful unui smochin, unde ţopăi și scoase triluri 
minunate, în timp ce copila dansa și țipa de bucurie sub el. 

O lăsă acolo și se duse să le caute pe cele două sclave, 
Magara și Saak, pe care le săpuni cu un limbaj atât de 
vehement, că, în curând, cele două se agăţară una de cealaltă, 
jelind cu lacrimi amare. Magul știa că Magara era întotdeauna 
maestrul de ceremonii, când era vorba de glume proaste, așa că 
scoase un scorpion viu din urechea ei și i-l ținu la câţiva 
centimetri de faţă, lucru care o îngrozi în asemenea măsură, 
încât picături de urină îi stropiră picioarele. 

Multțumit de rezultat, Taita porni în căutarea lui Heseret. Așa 
cum își închipuise, aceasta stătea pe malul fluviului, cântând la 
liră. ÎI văzu venind, însă îi trimise un surâs trist și continuă să 
atingă corzile instrumentului. Se așeză lângă ea, pe peticul de 


100 


iarbă de sub crengile pletoase ale salciei. Melodia pe care o 
cânta prințesa fusese preferata bunicii ei; Taita o învățase 
cântecul, ale cărui versuri le rostea acum fecioara: 


Inima mea palpită ca aripile unei prepelite rănite, 

La vederea feței iubitului meu. 

Obrajii mi se aprind asemenea cerului în lumina dimineții 
La strălucirea soarelui din surâsul său. 


Vocea ei era sinceră și dulce, iar Taita simţi cum îi dau 
lacrimile; era ca și când ar fi ascultat-o pe Lostris cântând din 
nou. Își uni și el vocea cu a ei la refren; avea glasul încă limpede 
și sigur, neafectat de tremurul bătrâneţii. Pe apele fluviului, 
vâslașii unei galere aflate în trecere își lăsară ramele, ascultând 
vrăjiți melodia cântată de cei doi, în timp ce curentul îi purta 
mai departe. 

Când se termină cântecul, Heseret puse lira deoparte și se 
întoarse spre bătrân: 

— Scumpul meu Taita, cât sunt de bucuroasă că ai venit! 

— Îmi pare rău că te-am făcut să aștepți atât, lună a nopţilor 
mele, își ceru el iertare, folosind numele cu care obișnuia să o 
alinte, la care ea zâmbi palid, căci avusese întotdeauna o fire 
romantică. Ce dorești să fac pentru tine? 

— Trebuie să te duci la seniorul Naja și să îi prezinţi scuzele 
mele cele mai sincere, însă nu mă pot mărita cu el. 

Semăna atât de mult cu bunica ei, când era de aceeași vârstă 
cu ea! Și Lostris îi punea în cârcă misiuni imposibile, cu aceeași 
siguranţă și încredere în puterea lui de a le duce până la capăt. 
Heseret își întoarse acum spre el acei ochi verzi, enormi. 

— Vezi tu, i-am promis deja lui Meren că o să fiu soţia lui. 
Meren era nepotul lui Kratas și prieten de șotii cu Nefer. 

Taita observase că flăcăiașului i se scurgeau ochii după 
Heseret, însă nu ar fi bănuit niciodată că ea îi răspundea la 
sentimente. Se întrebă într-o doară cât de departe ajunseseră în 
consumarea pasiunii lor, însă își îndepărtă acest gând. 

— Heseret, ţi-am explicat de multe ori că tu nu ești ca 
celelalte fete. Tu ești o prinţesă, aparţii unei case regale. 
Căsătoria ta nu se poate face sub impulsul unor sentimente 
nebunești din tinereţe, ci în urma unor considerente strict 
politice. 


101 


— Nu înţelegi, Taita, spuse Heseret cu glas șoptit, dar pătruns 
de încăpăţânarea de care se temea el. Il iubesc pe Meren. L-am 
iubit de când eram mică. Vreau să mă mărit cu el, nu cu seniorul 
Naja. 

— Nu stă în puterea mea să anulez decizia regentului 
Egiptului, încercă el să-i explice, însă ea clătină din cap și îi 
trimise un surâs. 

— Tu ești atât de înțelept, Taita! O să găsești tu un mijloc, 
întotdeauna reușești să faci asta, comentă ea, iar el simţi că i se 
rupe inima. 


e Capitolul 16 o 


— Seniore Taita, refuz să discut despre accesul dumitale la 
faraon sau despre apropiata mea căsătorie cu prinţesele regale. 
In ambele situaţii, hotărârea mea e luată și e de nestrămutat și, 
ca să accentueze faptul că subiectul era încheiat, Naja își 
îndreptă toată atenţia către pergamentul de pe masă, din faţa 
lui. 

În timpul care se scurse fără ca regentul să mai spună ceva, 
un cârd de gâște se ridică din mlaștinile de pe malul de est, 
traversă în zbor greoi apele cenușii ale Nilului și trecu pe 
deasupra grădinilor palatului, unde se aflau ei. Până la urmă, 
Taita își cobori ochii din văzduh și se ridică să plece. Se înclină 
în faţa regentului și vru să se retragă, când Naja își îndreptă 
privirea spre el: 

— Nu ţi-am dat permisiunea să te retragi. 

— Seniore, am crezut că nu mai aveţi nevoie de mine. 

— Ba din contră, am cea mai mare nevoie de tine, îl asigură 
el, cu o privire severă și îi făcu semn să se așeze din nou. Imi 
pui răbdarea și bunăvoința la încercare. Știu că obișnuiai să îi 
ghicești faraonului Tamose în labirinturi ori de câte ori te punea 
să faci asta. De ce tărăgănezi lucrurile cu mine? In calitate de 
regent al acestei ţări, nu mai sunt dispus să accept nicio 
amânare. lţi cer asta nu pentru binele meu, ci pentru 
supraviețuirea naţiunii noastre, încercate de războiul din nord. 
Am nevoie să fiu călăuzit de zei, iar tu ești singurul care poate 
să facă asta pentru mine. 


102 


Naja se ridică atât de brusc, încât răsturnă măsuţa din fața 
lui, făcând să cadă papirusurile, pensulele și cernelurile pe 
lespezile de teracotă. Nu le acordă nicio atenţie, în schimb, își 
înălță vocea într-un strigăt: 

— lţi poruncesc, cu autoritatea pe care mi-o dă pecetea 
vulturului - și puse mâna pe amuleta de pe braţul drept - îţi 
poruncesc să îmi ghicești în labirinturile lui Ammon-Ra. 

Taita își lăsă capul în jos, mimând teatral resemnarea: de 
săptămâni în șir se pregătise pentru acest ultimatum și 
amânase doar ca să lungească perioada de graţie în care Nefer 
ar fi fost, oarecum, în siguranţă faţă de ambițiile regentului. Încă 
mai nutrea convingerea că Naja nu avea să facă nicio mișcare 
fatală în direcția lui Nefer până în momentul în care ar fi primit 
consimţământul labirinturilor. 

— Noaptea cu lună plină este vremea cea mai propice pentru 
cercetarea  labirinturilor, îl informă Taita. Am făcut deja 
pregătirile necesare. 

— O să ghicești aici, în apartamentele mele, zise Naja, 
lăsându-se să cadă înapoi pe taburet. 

— Ba nu, seniore regent, nu acesta este locul ideal pentru 
ritual, se opuse Taita, știind că, dacă dorea să câștige împotriva 
lui Naja, trebuia să îl facă pe acesta să îi accepte condiţiile. Cu 
cât suntem mai aproape de zei, cu atât mai multă precizie vor 
avea previziunile. Am aranjat totul cu preoţii de la templul lui 
Osiris, din Busiris. Acolo voi cerceta labirinturile, la miezul nopții, 
când luna plină e deasupra noastră. Voi îndeplini ritualul în 
sanctuarul interior al templului, acolo unde este ţinută șira 
spinării zeului, stâlpul-adjed, scoasă de fratele său, Seth. Această 
relicvă sfântă va amplifica forța deciziilor, îl asigură Taita, cu un 
glas plin de înţelesuri tainice. Doar domnia voastră și cu mine 
vom fi prezenţi în acel sanctuar; niciun alt muritor nu trebuie să 
audă mesajul pe care au să vi-l transmită zeii. Unul din 
regimentele lui Asmor va sta de pază în apropierea sanctuarului. 

Naja era un adept al lui Osiris, iar expresia de pe fața lui era 
solemnă. Taita știa că îl impresionase cu alegerea locului și a 
momentului pentru ceremonie. 

— Va fi așa cum ai spus, încuviinţă Naja. 


103 


e Capitolul 17 e» 


Călătoria cu barja regală până la Busiris ţinu două zile; 
regimentul lui Asmor îi urma în patru galere. Acostară pe plaja 
galbenă de sub zidurile templului, unde preoţii îl întâmpinară pe 
regent cântând psalmi și aducându-i ofrande de gumă arabică și 
rășini mirositoare. Pasiunea regentului pentru substanţe frumos 
mirositoare era deja cunoscută în toată ţara. _ 

Li se arătară camerele care le fuseseră pregătite. In timp ce 
Naja se îmbăia, se parfuma și se răcorea cu fructe și sirop, Taita 
vizită sanctuarul, în compania Marelui Preot, și aduse sacrificii 
marelui zeu Osiris, după care, la subtila sugestie a lui Taita, 
preotul se retrase și îl lăsă singur să facă pregătirile pentru acea 
seară. Seniorul Naja nu fusese prezent niciodată la nicio 
cercetare a labirinturilor - foarte puţini dintre cei încă în viață 
fuseseră. Taita avea să îi prezinte un spectacol impresionant, 
dar nu avea nici cea mai mică intenţie să se supună caznelor 
istovitoare și sfâșietoare ale ritualului autentic. 

După apusul soarelui, Marele Preot dădu un banchet în 
cinstea regentului. În onoarea sa, se serviră vinuri faimoase din 
viile ce împrejmuiau templul. La Busiris venise marele zeu Osiris 
să planteze, pentru prima dată în Egipt, viţa dătătoare de 
struguri. Când vinul savuros îi ameţi pe regent și pe ceilalți 
participanţi, preoţii le oferiră o serie de spectacole teatrale 
reprezentând istoria vieții marelui zeu. In fiecare dintre acestea, 
Osiris era înfățișat ca având pielea de diverse culori: albă ca 
giulgiul unei mumii, neagră pentru tărâmul morţilor, roșie ca 
zeul răzbunării. Purtase întotdeauna toiagul și biciul, ca însemne 
ale conducătorului, iar picioarele îi erau unite, ca ale unui 
cadavru. În actul final, faţa sa era pictată în verde, simbolizând 
aspectul vegetal al zeului. Ca și meiul ahurra, care semnifica 
viața și hrănirea, Osiris era îngropat în pământul care simboliza 
moartea. În întunericul lumii de dincolo, el germină ca o 
sămânță de mei, după care se ridică spre ciclul glorios al vieţii 
eterne. 

În timpul desfășurării tablourilor, Marele Preot recita numele 
puterii zeului: „Ochiul Nopţii”, „Fiinţa Veșnic Bună”, „Fiul lui 
Geb” și „Wennefer, Perfect în Măreţie”. 


104 


După aceea, învăluiţi în fumul parfumat ce ardea în vase, în 
ritmul gongului și al tobelor, preoţii cântară poemul epic al 
luptei dintre bine și rău. Legenda spunea că Seth, invidios pe 
virtuosul său frate, îl zăvorâse pe Osiris într-un coșciug și îl 
aruncase în Nil, ca să-l înece. Când trupul mort al acestuia 
fusese purtat de ape spre țărm, Seth îl ciopâărţise și îl ascunsese 
în diverse locuri. Aici, la Busiris, se afla stâlpul-ajeg, șira spinării. 
Isis, sora lor, căutase și găsise toate bucățile cadavrului, le 
pusese laolaltă, după care se împreunase cu Osiris. In timp ce 
stăteau strânși unul în celălalt, ea îi insuflă din nou suflul vieții, 
cu ajutorul aripilor. 

Cu mult înainte de miezul nopţii, regentul Egiptului băuse deja 
o sticlă de vin bogat și îmbătător, iar acum se afla într-o stare 
de nervozitate și suspiciune cu toate superstiţiile sale religioase 
trezite de spectacolul preoţilor. Când raza argintie a lunii pline 
își făcu apariţia prin fereastra perfect tăiată în acoperișul 
templului și se îndreptă încet pe deasupra steagurilor naosului 
spre ușa închisă a sanctuarului, Marele Preot dădu un semnal, și 
toți ceilalți preoți se ridicară și ieșiră, lăsându-i singuri pe 
seniorul Naja și pe Taita. 

Când incantaţiile preoţilor ce se îndepărtau se auziră din ce în 
ce mai slab, făcând loc unei tăceri apăsătoare, Taita îl luă de 
mână pe regent și îl duse dincolo de naosul scăldat în razele 
lunii, la ușile sanctuarului. Când ajunseră destul de aproape de 
ușile acoperite în bronz, acestea se dădură singure de perete. 
Seniorul Naja tresări, cu mâna tremurând în mâna lui Taita; s-ar 
fi tras înapoi, însă magul îl trase înainte. 

Sanctuarul era luminat de patru vase pentru jăratic, câte unul 
în fiecare colț al încăperii micuţe. In mijlocul podelei acoperite 
cu plăci de ceramică se afla un scăunel, către care Taita îl 
conduse pe Naja, făcându-i semn să se așeze. Pe când acesta se 
supunea, ușile se trântiră în urma lor, și regentul se uită la ele 
cu teamă. Ar fi vrut să se ridice din nou, însă Taita puse o mână 
pe umărul lui, ca să îl împiedice: 

— Indiferent ce veţi vedea sau veţi auzi, să nu vă mișcaţi! Să 
nu scoateţi o vorbă. Dacă ţineţi la viaţă, nu faceţi și nu spuneţi 
nimic. 

Taita îl lăsă așezat acolo și, cu pas maiestuos, se apropie de 
statuia zeului. Își ridică braţele și, dintr-o dată, îi apăru în mâini 
un pocal de aur. Il ridică, cerându-i lui Osiris să îi binecuvânteze 


105 


conținutul, apoi i-l duse lui Naja și îl îndemnă să bea. Lichidul, de 
vâscozitatea mierii, avea gust de migdale măcinate, petale de 
trandafir și ciuperci. Taita bătu apoi din palme și pocalul 
dispăru. 

Cu mâinile acum goale făcu un gest magic înaintea ochilor lui 
Naja și, cât ai clipi din ochi, labirinturile lui Ammon-Ra îi 
umpleau palmele făcute cupă. Naja recunoștea aceste discuri 
sidefii din povestirile fanteziste pe care le auzise despre ritual. 
Taita îl invită să acopere jetoanele cu propriile mâini, timp în 
care el recită invocaţiile către Ammon-Ra și către gazda 
panteonului. 

— Tu, cel măreț în lumină și foc, furios în Maiestatea ta divină, 
apropie-te și ascultă-ne ruga! 

Naja se foia pe scăunel, în timp ce labirinturile se încingeau 
tot mai tare, și fu ușurat când veni momentul să i le înapoieze 
magului. Transpira din greu când îl urmărea pe bătrân 
traversând sanctuarul și așezându-le la picioarele statuii 
gigantice a lui Osiris. Magul îngenunche acolo, aplecat asupra 
lor. Un timp, nu se mai auzi niciun sunet în toată încăperea, în 
afară de șuieratul flăcărilor, și nicio mișcare, în afara umbrelor 
proiectate de lumina jucăușă a vaselor cu jăratic, dansând pe 
pereţii de piatră. 

Apoi, brusc, un țipăt ascuţit se auzi în sanctuar, ca și când, 
încă o dată, organele vitale ale zeului ar fi fost sfâșiate de 
fratele său cel întunecat. Naja gemu încet și își acoperi capul cu 
șalul. 

Se lăsă din nou tăcerea, până când, dintr-o dată, flăcările din 
vase se înălţară până în tavan și își schimbară culoarea, din 
galben, în nuanţe înspăimântătoare de verde și violet, purpuriu 
și albastru. Nori grei de fum fierbeau din ele, umplând camera. 
Naja se înecă și tuși; simţea că se sufocă și îl ia ameţeala. Işi 
auzea propria respiraţie reverberându-i în cap. 

Taita se întoarse încet, cu fața la el, și Naja se cutremură de 
groază, pentru că magul se transformase: fața îi lucea într-o 
lumină verde, asemănătoare celei a zeului înviat. O spumă 
verzuie îi ieșea din gura căscată și îi curgea pe piept în jos, iar 
ochii nu erau altceva decât orbite albe, oarbe, ce sclipeau ca 
argintul în lumina flăcărilor. Fără să-și miște picioarele, pluti 
spre Naja și, din gura-i căscată și plină de bale se auziră vocile 
înspăimântătoare ale unei hoarde sălbatice de demoni și djini, 


106 


un cor înfiorător de ţipete și gemete, șuierături și grohăituri, de 
râs nebun și zgomote de greață. 

Seniorul Naja încercă să se ridice, însă zgomotele și fumul 
păreau să îi fi umplut capul, și totul i se întunecă înaintea 
ochilor. Picioarele îi cedară și alunecă de pe scaun, leșinând pe 
plăcile de ceramică. 


e Capitolul 18 e» 


A 


Când regentul Egiptului își recăpătă cunoștința, soarele se 
înălțase de mult, iar acum își reflecta razele strălucitoare în 
apele fluviului. Se trezi întins pe salteaua de mătase de la pupa 
barjei regale, sub tenda galbenă. 

Cu ochii împăienjeniţi, aruncă o privire în jurul său și zări 
velele galerelor ce îl escortau înălțându-se albe, ca aripile unei 
egrete, pe verdele luxuriant al pajiștii de pe malul fluviului. 
Lumina soarelui îl amețea, așa că închise din nou ochii. Suferea 
de o sete mistuitoare, își simţea gâtul de parcă ar fi înghiţit un 
pumn de pietre mici și ascuţite, iar creierul parcă îi zvâcnea în 
cap, de parcă toţi diavolii din viziunea pe care o avusese ar fi 
fost închiși acolo. Gemu, se cutremură și vomă o cantitate 
considerabilă într-o găleată pe care i-o ţinea un sclav. 

Taita veni lângă el, îi înălță capul și îi dădu să soarbă o gură 
răcoritoare dintr-o licoare miraculoasă, care făcu să-i dispară 
destul de rapid bubuitul din cap, și ajută gazele prizoniere în 
burta sa umflată să erupă prin anus, în rafale zgomotoase de 
vânturi rău-mirositoare. Când își reveni îndeajuns ca să poată 
vorbi, șopti: 

— Spune-mi totul, Taita! Eu nu-mi amintesc nimic. Ce-au 
arătat labirinturile? 

Înainte să-i răspundă, Taita îi trimise pe toţi membrii 
echipajului și pe sclavi departe, unde să nu poată trage cu 
urechea. Apoi, îngenunche lângă saltea. Naja îi puse o mână 
tremurătoare pe braţ și se tângui încet: 

— Nu-mi aduc aminte de nimic din ce s-a întâmplat după ce... 
- ezită, căci îi reveniră în minte imaginile de coșmar din noaptea 
care trecuse, și îl făcură să se cutremure. 

— Aproape am ajuns la Sebennytos, Maiestate, îl anunţă 
Taita. Vom fi înapoi la Teba înainte de căderea nopţii. 


107 


— Ce s-a întâmplat, Taita? îi zgâlțâi Naja braţul magului. Ce ți- 
au arătat labirinturile? 

— Lucruri mari și minunate, Maiestate, mărturisi Taita, cu un 
glas sugrumat de emoție. 

— Minunate? Interesul lui Naja crescu și bărbatul se strădui să 
se ridice. De ce mi te adresezi cu „Maiestate”? Nu sunt faraon. 

— Face parte din ce mi-a fost revelat. 

— Povestește-mi! Spune-mi totul! 

— Nu vă amintiţi cum acoperișul templului s-a deschis, ca 
petalele unui lotus, și ni s-a înfățișat drumul cel mare, coborând 
din văzduhul nopţii? 

Naja clătină din cap, după care schimbă semnul într-unul de 
aprobare slabă. 

— Ba da, cred că da. Drumul acela era o scară de aur? 

— Așa e, vă amintiţi, îl lăudă Taita. 

— Am urcat pe scara de aur, se uită Naja spre mag, căutând 
confirmarea. 

— Am fost purtaţi în înalturi pe spinările a doi lei înaripaţi, 
aprobă Taita. 

— Da, îmi amintesc leii, dar, după asta, totul e vag, învăluit în 
umbre. 

— Aceste taine paralizează mintea și orbesc ochii neobișnuiţi 
cu ele. Chiar și eu, adept al celui de-al șaptelea, și cel din urmă 
grad, am fost uimit de ce ne-a fost dat să îndurăm, îi explică 
blând Taita. Dar nu disperaţi, pentru că zeii mi-au poruncit să vă 
explic totul. 

— Vorbește, bunule mag, și nu lăsa deoparte niciun amănunt. 

— Purtati de leii înaripaţi, am zburat peste oceanul întunecat 
și peste piscurile munţilor acoperiţi de zăpadă, iar toate 
împărăţiile de pe pământ și din ceruri se întindeau sub noi. 

— Continuă! îl îndemnă Naja, nerăbdător. 

— Am ajuns, în sfârșit, la citadela în care își au zeii sălașul. 
Temeliile ei ajungeau până în adâncurile lumii de dincolo, iar 
stâlpii ei sprijineau cerul și stelele. Ammon-Ra zbura deasupra 
noastră în splendoarea sa înflăcărată, și toți ceilalţi zei ședeau 
pe tronuri din aur și argint, din foc, safire și cristale. 

Naja clipi spre mag, nereușind să se concentreze prea bine: 

— Da, acum, când îmi povestești, îmi amintesc. Tronuri din 
safire și diamante, repetă el, ars de nevoia disperată de a da 


108 


crezare poveștii. Şi-apoi, zeul a vorbit? aruncă el întrebarea, la 
noroc. Mi-a spus ceva, nu-i așa? 

— Da, cu un glas puternic, asemenea unui munte care se 
prăbușește, marele zeu Osiris a spus așa: „Dragul meu Naja, mi- 
ai fost întotdeauna un servitor credincios. Am să te răsplătesc 
pentru devotamentul tău”. 

— Ce-a vrut să spună? Mi-a explicat, Taita? 

— Da, Maiestate, aprobă magul solemn din cap. 

— lar foloseşti titlul acela. Spune-mi de ce. 

— Cum porunciţi, Maiestate. Am să spun totul, cuvânt cu 
cuvânt. Măreţul Osiris s-a ridicat, în toată gloria și strălucirea sa, 
și v-a ridicat de pe spinarea leului înaripat, ca să vă așeze lângă 
el, pe tronul de aur și foc. V-a atins gura și inima și vi s-a 
adresat cu titlul de Frate Divin. 

— M-a numit pe mine Frate Divin? Ce-a vrut să spună cu asta? 

Taita își înăbuși un acces de iritare. Naja fusese întotdeauna 
un om isteț, receptiv, cu mintea ascuţită; nu avea nevoie să i se 
explice, cuvânt cu cuvânt, toate detaliile. Efectele esenței de 
ciupercă magică, pe care Taita i-o administrase noaptea trecută, 
combinată cu drogul din fumul esenţelor arse în vase, nu 
trecuseră încă. „S-ar putea să mai dureze câteva zile până să 
poată să gândească limpede din nou. O să am ceva de furcă cu 
el”, își spuse, după care continuă: 

— Și eu am rămas buimăcit de cuvintele sale. Sensul lor nu 
îmi era limpede însă apoi, zeul a glăsuit din nou: „Fii binevenit în 
panteonul cerurilor, Frate Divin!” 

Naja se lumină la faţă, iar expresia îi deveni mândră și 
triumfătoare. 

— Nu-i așa că mă zeifica, Taita? Cu siguranţă, nu mai poate fi 
niciun alt înțeles, în afară de acesta. 

— Dacă ar mai fi fost vreo umbră de îndoială, aceasta ar fi 
fost înlăturată pe dată, pentru că Osiris a luat dubla coroană a 
Egiptului de Sus și a celui de Jos, v-a pus-o pe cap și a vorbit din 
nou: „Slavă ţie, Frate Divin! Slavă ţie, care vei fi faraon!” 

Naja rămase tăcut de această dată privindu-l doar pe Taita cu 
ochi lucioși. După o pauză lungă, Taita continuă: 

— Cu coroana așezată pe frunte, sfinţenia voastră era 
limpede pentru toți. Am îngenuncheat și v-am venerat, alături 
de ceilalţi zei. 


109 


Naja nu făcea niciun efort să-și ascundă emoția; era în al 
nouălea cer. Era atât de vulnerabil, ca și când ar fi avut un 
orgasm. Taita profită de acel moment: 

— Apoi, Osiris a vorbit iarăși: „În aceste lucruri minunate, 
călăuza ta va fi magul Taita, căci el este un cunoscător al 
misterelor și maestru al labirinturilor. Urmează cu strășnicie 
instrucțiunile lui și toate recompensele pe care ţi le-am promis 
vor fi ale tale.” 

Căută să citească reacţia lui Naja; se temea că nu fusese 
destul de subtil, însă regentul părea să accepte condiţia fără 
vreo obiecție: 

— Ce altceva s-a mai întâmplat, Taita? Ce mi-a mai spus 
mărețul zeu? 

— Domniei voastre, nimic, seniore, dar acum mi-a vorbit mie. 
Cuvintele sale mi-au pătruns până în adâncul sufletului, căci mi- 
a pus pe umeri o sarcină grea. Acestea sunt vorbele sale, scrise 
cu foc în inima mea: „Taita, maestru al labirinturilor, de acum 
înainte nu mai porţi dragoste, credinţă sau datorie nimănui 
altcuiva. Ești slujitorul fratelui meu regal și divin, Naja. Singura 
ta grijă e să îl ajuţi să își împlinească destinul. Nu vei avea 
odihnă până nu vei vedea dubla coroană a Egiptului de Sus și de 
Jos pe fruntea sa.” 

— Nicio altă dragoste sau credință, repetă încet Naja, care 
părea să fi scăpat de majoritatea efectelor negative ale 
încercării prin care trecuse. Îi revenea forţa, iar sclipirile 
familiare de șiretenie îi apăruseră din nou în ochii galbeni: Și ai 
acceptat sarcina pe care ţi-a dat-o marele Osiris, magule? 
Spune-mi adevăru-n faţa, ești omul meu, acum, sau nesocotești 
cuvântul marelui părinte? 

— Cum aș putea nesocoti porunca marelui zeu? întrebă Taita 
simplu și își lăsă capul în jos și își lipi fruntea de scândurile 
punţii, cu ambele mâini, luă piciorul drept, desculț, al lui Naja și 
și-l puse pe cap: Accept însărcinarea pe care zeii mi-au dat-o. 
Sunt servitorul vostru, Maiestate divina. Cu mintea și inima, vă 
aparţin pe deplin. 

— Și ce faci cu celelalte îndatoriri ale tale? Ce se-ntâmplă cu 
jurământul de loialitate făcut faraonului Nefer Seti, la naștere și, 
chiar și mai recent, la încoronare? 


110 


— Maiestate, marele zeu Osiris m-a absolvit de orice alt lucru 
care mi-a fost dat înainte. Niciun alt jurământ nu mai contează 
acum pentru mine, în afară de cel pe care vi-l fac aici. 

Naja îl ridică și se uită în ochii lui, în căutarea vreunei urme de 
înșelătorie sau de viclenie. Taita îi răspunse cu o privire senină. 
Simţea cum îndoielile, speranțele și suspiciunile regentului 
mișunau ca un coș plin cu șobolani vii, în așteptarea momentului 
când vor fi daţi drept hrană șoimilor din cuștile regale. „Dorinţa 
e mama faptei, medită Taita. O să-și îngăduie să creadă, pentru 
că își dorește să fie așa.” 

Văzu cum îndoielile dispar din ochii aceia galbeni și Naja îl 
îmbrățișă: 

— Te cred. Când voi avea pe cap dubla coroană, vei primi 
recompense ce-ţi vor depăși orice așteptare sau închipuire. 


e Capitolul 19 o 


În zilele care urmară, Naja îl ţinu pe Taita aproape de el, iar 
bătrânul se folosi de acest nou post de încredere ca să schimbe 
câteva din intenţiile nedeclarate ale regentului. La insistențele 
lui Naja, Taita făcu încă o cercetare a semnelor prevestitoare ale 
destinului. Tăie o oaie și îi examină măruntaiele, eliberă un șoim 
din crescătoriile regale și îi urmări zborul în văzduh; din toate 
aceste semne, magul fu în stare să tragă concluzia că zeul nu 
avea să aprobe căsătoria lui Naja cu cele două prințese până, 
cel mai curând, la următoarea revărsare a Nilului, altfel, 
inundația va eșua cu siguranţă. Acesta ar fi fost un dezastru pe 
care nici măcar Naja nu putea risca să îl provoace, căci viaţa 
întregului Egipt depindea de revărsarea marelui fluviu. Cu 
această profeție, Taita amânase pericolul ce îl pândea pe Nefer, 
ca și agonia celor două prințese. 

Naja protestă și se împotrivi când auzi de această amânare, 
numai că, din acea noapte îngrozitoare de la Busiris, îi era 
aproape imposibil să se mai opună prevestirilor lui Taita. În 
această privinţă, deveni mai răspunzător, datorită veștilor de 
rău augur ce soseau de pe frontul din nord. La ordinele lui Naja 
și împotriva sfatului lui Taita, egiptenii lansaseră un contraatac 
disperat în încercarea de a recupera Abnub. Dăduseră greș, 
pierzând trei sute de care și aproape un regiment de infanterie, 


111 


în luptele sângeroase de la porțile cetăţii. Acum, Apepi părea să 
cumpănească o lovitură care să zdrobească regimentele slăbite 
și demoralizate ale Egiptului, urmând ca apoi să se abată ca o 
furtună asupra Tebei. Nu era momentul potrivit pentru nuntă, 
lucru cu care fu de acord și Naja; siguranța lui Nefer era 
asigurată pentru încă ceva vreme. 

Un flux continuu de refugiaţi fugea deja din Teba, pe uscat 
sau pe apă, îndreptându-se spre sud. Numărul de caravane de 
negoţ dinspre răsărit scăzu în mod alarmant, pentru că 
negustorii așteptau să vadă rezultatul iminentului atac hicsos. 
Toate mărfurile se  împuţinaseră cantitativ, iar preţurile 
explodaseră. 

— Singura cale prin care puteţi să opriţi dezastrul unei 
înfrângeri devastatoare, care să ne facă să cădem în mâinile lui 
Apepi, e să negociaţi un armistițiu, îl sfătui Taita pe regent. 

Era pregătit să își susțină punctul de vedere adăugând că 
armistițiul nu avea, în niciun caz, să fie o capitulare, că aveau să 
se folosească de amânare ca să își întărească poziţia militară, 
însă Naja nu îi dădu răgazul să-și dezvolte argumentaţia: 

— Sunt de aceeași părere cu tine, magule, se grăbi el să-l 
aprobe. De multe ori am încercat să-l conving pe dragul meu 
tovarăș, faraonul Tamose, de înțelepciunea acestui demers, dar 
nu voia deloc să mă asculte. 

— Avem nevoie de timp, explică Taita, dar Naja își flutură 
mâna ca să-i facă semn să tacă. 

— Sigur că ai dreptate, își arătă Naja încântarea faţă de acest 
sprijin neașteptat. 

Incercase fără succes să îi convingă pe membrii consiliului să 
aprobe o pace cu hicsoșii, însă niciunul dintre aceștia, nici 
măcar Cinka, nu îl susținuseră. Până și credinciosul Asmor 
riscase să îi trezească mânia, jurând că mai degrabă se va 
arunca în tăișul propriei săbii, decât să i se predea lui Apepi. 
Avusese o revelaţie descoperind că onoarea putea să 
înflorească pe un teren atât de puţin fertil și aflând că, deși era 
regent, existau unele limite a căror depășire nu o putea impune 
consiliului. 

Pacea cu hicsoșii era piatra de temelie a visului lui Naja, visul 
a două regate reunite sub comanda unui singur faraon. Numai 
un faraon care era pe jumătate egiptean și pe jumătate hicsos 
putea spera să înfăptuiască asta, iar el știa, dincolo de orice 


112 


umbră de îndoială, că aceasta era promisiunea pe care i-o 
făcuseră zeii, prin intermediul labirinturilor. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, Taita, că tu ești singura 
persoană care nu se lasă orbită de prejudecăţi, rosti el, cu toată 
seriozitatea. Toţi ceilalţi strigă: „Nu ne predăm!” și „Mai bine 
murim, decât să trăim în dezonoare!” comentă el, clătinând din 
cap. Tu și cu mine înţelegem că ceea ce nu putem obține prin 
forța armelor putem realiza într-o manieră ceva mai blândă. Pe 
parcursul celor șaizeci de ani de când se află în valea Nilului, 
hicsoșii au ajuns să fie mai degrabă egipteni, decât asiatici. Au 
fost seduși de zeii noștri, de filosofia și de femeile noastre. 
Sângele lor sălbatic a fost domesticit și îndulcit de al nostru. 
Modul lor barbar de a fi a fost temperat de manierele noastre 
civilizate. 

Răspunsul regentului la tentativa sa de sugestie era atât de 
copleșitor, că îl luă pe nepregătite pe Taita. Aici se ascundea 
mult mai mult decât își imaginase el. Ca să mai câștige ceva 
timp de reflecţie și să miroasă cam unde băteau intenţiile lui 
Naja, murmură: 

— Aţi rostit vorbe pline de înţelepciune. Cum putem spera să 
ajungem la încheierea acestui armistițiu, seniore regent? 

— Știu că în rândul hicsoșilor sunt mulţi cei care ne-ar 
împărtăși sentimentele, se arătă Naja dornic să-i explice. Nu ar 
fi un efort prea greu să-i aducem de partea noastră. Apoi, am 
putea aduce pace și unitate între cele două regate. 

Vălul începea să se dea la o parte. Taita își aminti brusc de o 
suspiciune pe care o auzise exprimată cândva, dar pe care o 
respinsese la vremea aceea. 

— Cine sunt simpatizanţii din rândul hicsoșilor? vru el să știe. 
Ocupă poziţii înalte? Sunt apropiaţi de-ai lui Apepi? 

— Firește că sunt nobili. Unul dintre ei face parte din consiliul 
de război al lui Apepi, păru Naja să intre în amănunte, dar făcu 
un efort evident să se oprească. 

Atât era de ajuns pentru Taita. Puținele zvonuri despre 
legăturile hicsose din viaţa lui Naja aveau, probabil, o bază 
solidă, și, dacă așa stăteau lucrurile, restul se potrivea de 
minune. Bătrânul se minună încă o dată de măreţia și 
profunzimea planurilor lui Naja. 

— Ar fi, oare, posibil să-i întâlnim pe acești nobili și să stăm 
de vorbă cu ei? întrebă prudent Taita. 


113 


— Da, confirmă Naja. Am putea ajunge la ei în câteva zile. 

Pentru Taita, această simplă declaraţie avea implicații 
enorme: regentul Egiptului avea aliaţi de taină în rândurile 
dușmanilor tradiţionali. Ce alte secrete mai ascundea? Ce 
altceva mai atinseseră degetele sale nesăţioase? Bătrânul fu 
străbătut de un fior rece pe șira spinării, iar firele argintii de păr 
de pe ceafă i se zburliră. 

„Acesta este prietenul iubitor care s-a aflat lângă faraon, când 
a fost doborât. lată-l pe singurul martor al modului în care 
faraonul și-a pierdut viaţa. Această creatură, de o ambiţie și o 
cruzime ce nu cunosc limite, recunoaște că este prieten și 
confident al nobililor hicsoși, iar săgeata trasă asupra faraonului 
era una hicsosă. Cât de departe mergea, oare, complotul?” 

Nu lăsă să i se citească nimic pe faţă, ci dădu gânditor din 
cap, iar Naja continuă repede: 

— Sunt sigur că putem ajunge la o înţelegere cu hicsoșii și 
prevăd o coregenţă între mine și Apepi, cu un consiliu de stat 
reunit. Apoi, îţi vei folosi influenţa ca să îi convingi pe consilierii 
noștri să ratifice pactul. Poate că ar trebui să consuli din nou 
labirinturile și să faci cunoscută voinţa zeilor. 

Naja îi sugera să facă o divinaţie frauduloasă. Suspecta, 
poate, că așa ceva avusese loc la Busiris? Taita nu credea că era 
posibil, dar, oricum, trebuia să înăbușe ideea imediat, așa că 
adoptă o figură gravă. 

— In orice chestiune referitoare la labirinturi, a lua cuvântul 
sau numele lui Ammon-Ra în deșert sau a interpreta greșit 
oracolul său ar atrage după sine o pedeapsă cumplită. 

— Nu am sugerat o astfel de impietate, își luă Naja iute 
cuvântul înapoi, dar, prin intermediul labirinturilor, zeii au 
hotărât deja în favoarea mea. 

— Mai întâi, trebuie să vedem dacă tratatul e realizabil, 
mormăi Taita. Apepi ar putea să considere că poziţia sa militară 
e imposibil de atacat și să refuze să se întâlnească cu noi. În 
pofida oricăror propuneri de pace ale noastre, ar putea hotărî să 
meargă cu acest război până-n pânzele albe. 

— Nu cred că se va ajunge la asta. Îți voi da numele aliaţilor 
noștri din tabăra adversă. Trebuie să îi contactezi în mare taină, 
Taita. Ești bine cunoscut și respectat chiar și în rândurile 
hicsoșilor, și am să-ţi dau un talisman cu care să dovedești că vii 


114 


din partea mea. Tu ești cel mai bun emisar pentru cauza 
noastră. O să te asculte. 

Taita rămase să mai mediteze un timp. Se străduia să vadă 
cum ar mai putea stoarce vreun avantaj pentru Nefer sau 
prințese, în situația dată. Indiferent de ce se întâmpla, Nefer 
avea să fie, în continuare, în pericol de moarte. Rămânea o 
singură portiţă deschisă lui Taita, dacă dorea să îi asigure 
supraviețuirea lui Nefer, iar aceasta era să îl scoată din Egipt cât 
timp Naja era încă la putere. Avea, oare, ocazia să facă asta 
acum? Naja îi oferea un drum deschis spre graniţă. Ar putea să 
se folosească de asta și să-l ia pe Nefer cu el? Nu-i trebuiră 
decât câteva secunde să-și dea seama că nu; contactele sale cu 
băiatul-faraon erau încă strict limitate de Naja. Nu avea voie să 
fie singur cu el niciodată. Nu i se permitea nici măcar să stea 
aproape de acesta, la sesiunile consiliului, sau să schimbe cele 
mai nevinovate mesaje cu el. Sigura dată, în ultimele câteva 
săptămâni, când bătrânului i se îngăduise să se apropie de prinţ 
fusese când Nefer suferise de o infecție în gât care-l făcuse să 
delireze. Doar atunci îi fusese permis lui Taita să intre în 
apartamentele regale, ca să îl îngrijească pe Nefer, însă și atunci 
asistat atât de Naja, cât și de Asmor, care urmăriseră cu atenţie 
toate mișcările și ascultaseră fiecare cuvinţel rostit. Din cauza 
bolii, Nefer nu fusese în stare să vorbească decât în șoaptă, însă 
nu-și desprinsese ochii de la fața lui Taita și se agăţase de mâna 
lui, când sosise timpul să se despartă. Asta se întâmplase cu 
zece zile în urmă. 

Taita aflase că Naja alesese tutori care să îi ţină locul, iar 
Asmor adusese instructori din Gărzile Albastre care să continue 
exerciţiile de călărie și de condus carul de luptă, de mânuire a 
sabiei și de tras cu arcul. Niciunul dintre vechii săi prieteni nu 
aveau voie să îl viziteze; chiar și prietenul său la cataramă, 
Meren, fusese îndepărtat din apartamentele faraonului. Dacă 
făcea vreo tentativă să îl scoată din ţară pe Nefer și dădea greș, 
ar fi însemnat nu numai să piardă încrederea lui Naja, ci l-ar fi 
pus și pe prinţ într-un pericol de moarte. Nu, ar putea să se 
folosească de această ieșire dincolo de granițe, în teritoriul 
hicsos, doar ca să facă pregătiri pentru a se asigura de 
securitatea tânărului faraon. 

— E de datoria mea, o datorie cu care m-au însărcinat zeii, să 
vă ajut prin orice mijloc. Îmi voi îndeplini această misiune, îl 


115 


asigură Taita pe regent. Care este cea mai sigură cale să trec 
printre liniile hicsoșilor? Spuneţi că sunt bine cunoscut printre ei 
și că mă vor recunoaște. 

Naja prevăzuse această întrebare: 

— Trebuie să o apuci pe vechiul drum de care, printre dune, și 
s-o iei în jos, prin albia secată de la Gebel Wadun. Prietenii mei 
din tabăra cealaltă ţin drumul acela sub observație. 

Taita clătină din cap: 

— Acela e drumul pe care faraonul Tamose și-a întâlnit 
moartea. Eu nu am călătorit niciodată dincolo de Gallala; o să 
am nevoie de un ghid care să mă călăuzească restul drumului. 

— Am să-l trimit chiar pe purtătorul meu de lance, împreună 
cu un escadron al Albaștrilor ca să te însoţească și să te ajute, 
promise Naja. Însă ai o cale lungă și grea de străbătut; trebuie 
să pleci de îndată. Fiecare zi, fiecare ceas contează. 


e Capitolul 20 e 


Taita condusese carul pe drumul de la orașul ruinat Gallala 
făcând doar patru opriri. Goana lor durase cu o jumătate de zi 
mai puţin decât le luase lui Naja și Tamose să acopere aceeași 
rută și, în plus, fusese mai puţin obositoare pentru animale. 
Soldaţii ce îl urmau în cele nouă care erau înfricoșaţi de 
reputaţia magului. ÎI știau drept părintele corpurilor de 
cavalerie, pentru că el fusese primul egiptean care construise 
vreodată un car și înhămase un atelaj de cai la el. Celebrul său 
tur de forță de la Teba la Elephantina, ca să ducă vestea 
victoriei faraonului Tamose asupra hicsoșilor intrase deja în 
legendă. Acum, în timp ce se ţineau după carul său printre 
dune, aflau că legenda era bine fondată. Rezistenţa bătrânului 
era uluitoare, iar puterea sa de concentrare nu-i slăbea nicio 
clipă. Mâinile blânde, dar hotărâte cu care ţinea hăţurile nu-i 
oboseau niciodată, și, ceas după ceas, convingea caii să dea ce-i 
mai bun din ei. Făcuse o impresie puternică asupra tuturor 
oamenilor din escadron, și nu în ultimul rând, asupra celui care 
se afla lângă el, în car. 

Gil era purtătorul de lance al lui Naja. Avea o faţă aspră, arsă 
de soare și avea o constituţie ușoară, ceea ce era de dorit la un 
vizitiu, însă dovedea o forţă considerabilă și o fire plăcută și 


116 


veselă. Era, probabil, unul dintre cei mai buni vizitii, dacă fusese 
ales să meargă în carul comandantului. 

Cu luna în creștere și vremea în perioada sa de arșiţă 
puternică, ei profitaseră de răcoarea nopţii ca să își continue 
călătoria. Acum, în zorii zilei, se opriseră să se odihnească. După 
ce adăpară caii, Gil veni la Taita, care ședea pe un bolovan, 
privind spre valea secată de la Gebel Wadun, și îi întinse un 
urcior din lut, plin cu apă. Taita își apropie buzele de gâtul 
vasului și luă o înghiţitură bună din apa amară pe care o 
căraseră cu ei de la Gallala, fără să dea vreun semn de repulsie. 
Era prima dată când bea apă, de la ultima lor oprire, de la 
miezul nopţii. 

„Bătrânul vrăjitor e rezistent, ca un călăreț beduin”, își zise Gil 
în gând, cu admiraţie, și se lăsă jos, la o distanţă respectuoasă, 
în așteptarea ordinelor pe care le-ar fi putut da Taita. 

— Unde se află locul în care a fost doborât faraonul? întrebă, 
în cele din urmă, Taita. 

Gil își puse mâna streașină la ochi, ca să se apere de lumina 
orbitoare a soarelui care tocmai se înălța, și arătă către valea 
seacă spre care albia pustie a râului ieșea în câmpie: 

— Acolo jos, seniore, lângă șirul acela de dealuri din 
depărtare. 

Taita îl interogase pentru prima dată pe Gil înaintea consiliului 
reunit, când purtătorul de lance depusese mărturie în legătură 
cu împrejurările în care murise faraonul. Membrii consiliului îi 
chemaseră pe toţi cei care ar fi putut avea cunoștință de acest 
lucru să depună mărturie la ancheta care se făcuse. Taita își 
aducea aminte că mărturia lui Gil fusese coerentă și credibilă. 
Bărbatul nu fusese impresionat de pompa afișată de consiliu sau 
de membrii săi iluștri, și vorbise ca un soldat onest și simplu ce 
era. Recunoscuse, când îi fusese arătată, săgeata hicsosă ca 
fiind cea care îl rănise mortal pe faraonul Tamose. Coada săgeţii 
fusese ruptă în două; seniorul Naja făcuse acest lucru, ca să-i 
ușureze victimei durerea provocată de rană. 

Atunci se întâlniseră pentru prima dată. Schimbaseră câteva 
vorbe de la plecarea din Teba însă, până acum, nu avuseseră 
ocazia să poarte o discuție mai lungă. 

— Mai sunt și alţii aici dintre cei care se aflau cu tine în ziua 
aceea? se interesă acum Taita. 


117 


— Doar Samos, dar el aștepta jos, la carele din albia secată, 
când am fost atacați, răspunse Gil. 

— Vreau să-mi arăţi unde e locul ăsta, cu exactitate, și să mă 
conduci pe câmpul unde s-a dat bătălia, îi ceru Taita. 

— N-a fost nicio bătălie, ridică Gil din umeri, doar o 
ambuscadă. Nu e mai nimic de văzut acolo, e un loc pustiu. Dar 
vom merge acolo, dacă asta e porunca măritului mag. 

Soldaţii urcară în care și coborâră povârnișul abrupt în șir unul 
după celălalt. Nu mai plouase în acea zonă de o sută de ani și 
nici chiar vântul deșertului nu ștersese urmele lăsate de carele 
faraonului, ce puteau fi citite cu ușurință, datorită liniilor adânci 
lăsate în nisip. Când ajunseră pe fundul albiei secate, Taita 
continuă să se ţină după ele, având grijă ca roţile propriului car 
să meargă pe exact aceleași urme lăsate cu luni în urmă. 

Stăteau cu ochii-n patru, să nu fie prinși într-o ambuscadă de 
către hicsoși, și erau atenţi la ambele maluri ale albiei însă, în 
afară de pietrele ce dansau în mirajul arșiţei, nu zăriră nici urmă 
de picior inamic. 

— Acolo e turnul de veghe, arată Gil în sus și Taita îi zări 
silueta noduroasă aplecată ca figura unui om beat pe fundalul 
de un albastru-pal, fără pată, al cerului. 

Făcură încă o cotitură în albia râului și, de la o distanţă de 
două sute de pași, Taita reuși să distingă zona de urme 
amestecate de care, unde escadronul faraonului se oprise în 
cerc și unde mulţi bărbaţi coborâseră și urcaseră din nou, pe 
nisipul moale de pe fundul albiei. Taita făcu semn micii sale 
trupe să încetinească și înaintară la trap. 

— Aici a coborât faraonul și am pornit cu toţii după seniorul 
Naja să iscodim tabăra lui Apepi, indică Gil peste tăblia 
vehiculului. 

Taita opri carul și le făcu semn celorlalţi să facă la fel: 

— Așteptaţi-mă aici, îi ordonă sergentului din vehiculul 
următor, după care se întoarse spre Gil. Vino cu mine, să-mi 
arătaţi locul luptei. 

Gil îl conduse pe poteca rudimentară în sus. La început, merse 
încet, din respect față de bătrân, dar își dădu repede seama că 
Taita mergea în același ritm cu el și grăbi pasul. Unghiul pantei 
începu să crească, iar suprafața să devină tot mai denivelată, pe 
măsură ce înaintau. Chiar și Gil respira greu, când ajunseră, în 


118 


sfârșit, la blocurile mari de piatră căzute la mijlocul drumului ce 
ducea în vârful dealului și care blocau aproape toată poteca. 

— Până aici am mers eu, explică Gil. 

— Atunci, unde a căzut faraonul? întrebă Taita uitându-se de 
jur împrejur, la coasta abruptă, dar complet expusă a dealului. 
Unde se ascundeau trupele hicsose? Din ce parte a fost trasă 
săgeata fatală? 

— N-aș putea să vă spun, seniore, clătină Gil din cap. Eu și 
restul oamenilor am primit ordin să așteptăm aici, în timp ce 
seniorul Naja a luat-o înainte, dincolo de blocul de piatră răsărit 
aici. 

— Unde era faraonul? A plecat înainte, cu Naja? 

— Nu, la început, nu. Regele a rămas să aștepte cu noi. 
Seniorul Naja a auzit ceva, undeva, mai sus, s-a dus să 
cerceteze ce se întâmplă, și nu l-am mai văzut. 

— Nu înţeleg. În ce moment aţi fost atacați? 

— Noi aşteptam aici; vedeam cum faraonul devine din ce în 
ce mai neliniștit. După un timp, seniorul Naja a fluierat spre noi 
din spatele stâncilor, iar faraonul a sărit imediat. „Haideţi, 
flăcăi!” ne-a zis și a început să urce pe potecă. 

— Erai aproape de el? 

— Nu, eram în coada șirului. 

— Ai văzut ce s-a întâmplat după asta? 

— Faraonul a dispărut după peretele de stâncă, după care s- 
au auzit strigăte și zgomote de luptă. Am auzit voci de hicsoși și 
săgeți și sulițe lovindu-se de stânci. Am alergat în faţă, dar 
poteca era înțesată de oamenii noștri, care încercau să ajungă 
de partea cealaltă a zidului, ca să ia parte la luptă. 

Gil alergă înainte, ca să îi arate magului cum se îngusta 
cărarea și se împletea după cea mai înaltă stâncă: 

— Eu am ajuns doar până aici. Apoi, l-am auzit pe seniorul 
Naja strigând că faraonul fusese răpus. Cei dinaintea mea s-au 
îmbulzit și l-au adus foarte repede pe rege până în locul unde 
stăteam eu. Cred că era deja mort. 

— Cât de aproape erau hicsoșii? Câţi erau? Erau trupe de 
cavalerie sau de infanterie? Ai recunoscut regimentele din care 
făceau parte? Vru să știe Taita, pentru că hicsoșii purtau cu toţii 
însemne distincte, pe care trupele egiptene ajunseseră să le 
cunoască foarte bine. 


119 


— Erau foarte aproape, zise Gil, și erau o mulţime, cel puţin 
un escadron. 

— Din ce regiment erau? insistă Taita. Le-ai văzut panașul? 

Pentru prima dată, Gil se arătă nesigur și puţin rușinat: 

— Seniore, nu pot să spun că am dat ochii cu dușmanii. 
Vedeţi, erau ascunși în spatele stâncilor de-acolo. 

— Și-atunci, de unde le știi forța și numărul? se încruntă la el 
Taita. 

— Seniorul Naja striga, Gil se opri și lăsă ochii în jos. 

— În afară de Naja, au mai fost și alţii care au văzut inamicul? 

— Nu știu, preacinstite mag. Seniorul Naja ne-a ordonat să ne 
îndepărtăm și să coborâm la care. Am văzut că regele era grav 
rănit, poate chiar mort, și ne-a pierit curajul. 

— Probabil că, mai târziu, ai discutat cu tovarășii tăi ce s-a 
întâmplat. Ţi-a spus vreunul că s-a luptat cu unul dintre 
dușmani? Că a rănit vreun hicsos cu săgeata sau cu lancea? 

— Nu-mi amintesc să fi făcut așa ceva, clătină Gil din cap, a 
îndoială. Nu, nu cred să fi fost vreunul. 

— În afară de rege, a mai fost careva rănit? 

— Nimeni. 

— Și de ce n-ai spus toate astea consiliului? De ce nu le-ai 
spus că n-aţi văzut niciun dușman? se înfurie de-a binelea Taita. 

— Seniorul Naja ne-a cerut să răspundem la întrebări pe scurt 
și să nu irosim timpul consiliului cu laude și înflorituri despre 
rolul nostru în luptă - și Gil își lăsă umerii să cadă, stânjenit. 
Presupun că niciunul dintre noi nu a vrut să recunoască faptul 
că am fugit fără să ne luptăm. 

— Nu ai de ce să te rușinezi, Gil. V-aţi supus ordinelor primite, 
spuse Taita, pe un ton mai blajin. Acum, urcă-te pe stâncile de- 
acolo și fii cu ochii-n patru. Suntem încă în inima teritoriului 
hicsos. N-o să întârzii mult. 

Taita o luă încet pe potecă și ajunse în spatele blocului de 
piatră ce bloca drumul. Acolo, se opri și aruncă o privire spre ce 
îl aștepta mai sus. Unghiul din care privea nu îi permitea să 
vadă decât vârful turnului de veghe aflat în ruină. Poteca urca 
într-o serie de trepte mărunte, după care dispărea după creasta 
unui povârniș, care era destul de expus, neputând să ofere o 
ascunzătoare prea grozavă pentru o ambuscadă hicsosă: erau 
doar câţiva bulgări de piatră și, împrăștiați ici-colo, niște arbori 
spinoși, arși de soare. Apoi, își aminti că totul se întâmplase 


120 


noaptea. Totuși, ceva îl deranja; simţea vag o prezenţă malefică, 
de parcă ar fi fost urmărit de o forță diabolică puternică. 

Senzaţia deveni atât de limpede, încât magul rămase 
nemișcat în lumina soarelui și își închise ochii. Işi deschise 
mintea și sufletul, transformându-se într-un burete uscat, ce 
absorbea toate influenţele prezente în aerul din jurul său. 
Aproape instantaneu, acea senzaţie crescu și mai mult în 
intensitate: lucruri teribile se întâmplaseră aici, dar focarul 
răului emana de undeva, nu departe de el. Deschise ochii și păși 
încet spre locul acela. Nu se vedea nimic altceva, în afară de 
piatra și copacul crăpate de căldură, dar acum reușea chiar să 
miroasă răul în aerul fierbinte, un iz slab, dar putred, ca 
răsuflarea unei sălbăticiuni ce se hrănește cu cadavre. 

Rămase locului să adulmece, asemenea unui câine de 
vânătoare, și, imediat, simţi aerul uscat și încărcat de praf, dar 
curat. Asta îi dovedea că duhoarea insesizabilă era ceva ce nu 
făcea parte din ordinea firească a lucrurilor. Prinse firul slab al 
răului care fusese săvârșit în acel loc însă când încercă să 
ajungă la sursa lui, acesta dispăru. Magul făcu un pas înainte, și 
încă unul, și, din nou, putoarea greţoasă plutea în jurul lui. Incă 
un pas, iar acum mirosul era însoţit de o senzaţie de imensă 
tristețe, de parcă ar fi pierdut ceva de o valoare inestimabilă, un 
lucru care nu putea fi înlocuit niciodată. 

Se forţă pentru a izbuti să facă următorul pas pe cărarea 
pietroasă și, în clipa aceea, ceva îl izbi cu atâta forţă, încât îl 
lăsă fără aer în plămâni. Urlă, cuprins de o durere cumplită, și 
căzu în genunchi, ţinându-se de piept și neputând să respire. 
Era durere dusă până la extrem, durerea morţii, și se lupta cu 
ea, ca și când ar fi fost un șarpe ce-și încolăcise inelele în jurul 
lui. Izbuti să se arunce înapoi, pe cărare, și, imediat, durerea 
dispăru. i 

Gil îi auzise urletul de durere și venea sărind pe potecă. Il 
prinse pe Taita și îl ajută să se ridice în picioare. 

— Ce e? Ce vă doare, seniore? 

Taita îl alungă: : 

— Du-te! Pleacă de lângă mine! Eşti în pericol aici. Asta nu-i 
un lucru făcut de oameni, ci de zei și demoni. Du-te! Așteaptă- 
mă jos, la poalele dealului! 

Gil ezită, dar, apoi, zări privirea din ochii aceia strălucitori și 
se dădu înapoi, de parcă ar fi văzut o stafie. 


121 


— Du-te! îi spuse Taita cu o voce pe care Gil nu-și dorea să o 
mai audă vreodată, așa că o luă la fugă. 

Lui Taita îi trebui mult timp, după plecarea soldatului, ca să-și 
recapete controlul asupra corpului și minţii, ca să fie în stare să 
răspundă la loviturile forţelor dispuse împotriva sa. Căută în 
săculețul pe care-l purta la brâu și scoase de-acolo Talismanul 
lui Lostris; îl luă în mâna dreaptă și porni iarăși înainte. 

Când ajunse în exact același loc de pe potecă, durerea îl izbi 
din nou, cu și mai mare intensitate, ca o săgeată cu vârful de 
cremene înfiptă în pieptul său, și abia se putu abţine să nu ţipe; 
în timp ce se dădea înapoi, la fel cum se întâmplase mai 
devreme, suferința dispăru ca prin farmec. 

Respirând cu mare greutate, cercetă cu atenţie pământul 
pietros. La început, nu observă niciun semn deosebit de 
celelalte pe lângă care trecuse pe cărarea accidentală. Apoi, o 
umbră slabă, ireală, își făcu apariţia pe sol și, sub ochii magului, 
se transformă într-o băltoacă cu reflexe de un purpuriu- 
întunecat. Taita se lăsă încet în genunchi. „Sângele inimii unui 
rege-zeu, murmură el. Aici, chiar în acest loc, a murit faraonul 
Tamose.” 

Își adună forţele și, cu glas șoptit, însă hotărât, rosti invocaţia 
către Horus, care era atât de puternică, încât numai un adept de 
gradul al șaptelea îndrăznea să o recite. Când o repetă pentru a 
șaptea oară, auzi fâlfâitul unor aripi nevăzute, care puneau în 
mișcare aerul deșertului din jurul magului. „Zeul e aici”, șopti el, 
și începu să se roage. Se rugă pentru faraonul și prietenul său, 
implorându-l pe Horus să îi ușureze suferinţa și să îi curme 
chinul. 

— Dă-i voie să scape din acest loc cumplit, își înălță el ruga 
către zeu. Trebuie să fi avut loc o crimă, pentru ca sufletul său 
să rămână prins aici, în capcană. 

În timp ce se ruga, făcu semnele de exorcizare a răului și, sub 
ochii lui, băltoaca de sânge începu să se micșoreze, ca și când 
ar fi fost absorbită de pământul uscat. Când dispăru și ultima 
picătură, Taita auzi un sunet slab, nedefinit, asemenea plânsului 
unui copil adormit, iar greutatea teribilă de durere și de pierdere 
care-l strivise căzu de pe umerii săi. Când se ridică, avu un 
sentiment extraordinar de ușurare. Făcu un pas înainte, pe locul 
unde fusese balta de sânge; nici chiar atunci când rămase cu 


122 


picioarele deasupra acelui loc, nu mai simţi niciun fel de durere, 
iar senzaţia sa de bine rămase întreagă. 

— Mergi cu bine, prietenul și regele meu, și fie să trăiești în 
veci, îi ură el cu voce tare, făcând semnul pentru viață lungă și 
fericire. 

Se întoarse și ar fi coborât dealul spre locul unde îl așteptau 
carele, însă ceva îl făcu să se oprească din drum. Își înălţă capul 
și testă din nou aerul: se mai simţea o adiere slabă a acelei 
putori malefice, o urmă aproape imperceptibilă. Prudent, o porni 
din nou pe potecă în sus, trecând de locul unde murise faraonul 
și mergând mai departe. Cu fiecare pas, duhoarea răului 
devenea tot mai puternică, până când îi ajunse în gât și i se făcu 
greață. Işi dădu seama, o dată în plus, că avea de-a face cu un 
fenomen ce depășea limitele naturalului. Merse mai departe, 
până când, după ce măsură douăzeci de pași, mirosul începu să 
se estompeze. Se opri și porni înapoi, refăcând drumul pe care 
venise; imediat, duhoarea crescu în intensitate. Se mișcă într-o 
parte și-n alta, până descoperi punctul în care aceasta se 
manifesta cel mai puternic; apoi, părăsi poteca și descoperi că 
mirosul creștea din ce în ce mai tare în intensitate, devenind 
aproape sufocant. 

Stătea sub crengile strâmbe ale copacului cu spini care 
creștea lângă potecă. Se uită în sus și văzu că ramurile aveau o 
formă ciudată, de parcă o mână omenească le-ar fi dat o formă 
de cruce ușor de distins pe fundalul albastru al cerului. Își cobori 
privirea și atenţia îi fu atrasă de o stâncă, de mărimea și forma 
unui cap de cal, care fusese desprinsă din locul ei de curând și 
apoi reașezată în poziţia iniţială. Taita o ridică din scobitura în 
care stătea și observă că aceasta acoperea o nișă făcută între 
rădăcinile copacului. Puse bolovanul deoparte și examină nișa 
cu privirea; în ea se afla ceva, și bătrânul își vâri mâna înăuntru 
cu mare grijă căci acolo se putea ascunde un scorpion sau un 
șarpe. 

Scoase la iveală un obiect sculptat și împodobit cu mare 
măiestrie. Se holbă la el preţ de o secundă, înainte să-și dea 
seama că era vorba de o tolbă cu săgeți. Nu exista nicio îndoială 
cu privire la originea sa, fiindcă modelul era în stil hicsos, iar 
imaginea gravată pe învelitoarea de piele era cea a lui Seuth, 
zeul războiului, adorat de războinicii hicsoși, înfățișat sub formă 
de crocodil. 


123 


Taita desfăcu capacul și descoperi că tolba mai avea cinci 
săgeți înăuntru, colorate în verde și roșu. Scoase una din ele și 
inima începu să-i bată cu putere, când o recunoscu. Nu putea fi 
nicio greșeală; examinase cu cea mai mare atenţie coada ruptă, 
cu sânge închegat pe ea, a săgeții prezentate de Naja în faţa 
consiliului, iar aceasta era identică cu cea care îl ucisese pe 
faraon. 

O ridică la lumină și inspectă de aproape pecetea gravată pe 
coada vopsită; descoperi capul stilizat al unui leopard, care 
ținea în fălcile larg deschise litera T. Acesta era semnul pe care 
îl văzuse și pe săgeata fatală, geamănă cu aceasta. Taita o 
răsuci pe toate părțile, ca și când ar fi încercat să extragă din ea 
și ultimul strop de informaţii. O ţinu la nas și o adulmecă: nu 
simţi decât mirosul amestecat de lemn, vopsea și pene. Izul 
scârbos, care îl condusese la ascunzătoare dispăruse. 

„De ce și-ar fi ascuns asasinul faraonului tolba cu săgeți? 
După luptă, hicsoșii rămăseseră stăpâni pe poziţie. Ar fi avut tot 
timpul să își recupereze armele. Acesta e un obiect meșteșugit 
făcut și de valoare; niciun războinic nu l-ar fi abandonat, decât 
dacă ar fi fost nevoit să o facă”, reflectă Taita. 

Cercetă colina preţ de încă o oră, dar nu mai găsi niciun 
obiect demn să-i stârnească interesul, nici nu mai detectă 
mirosul supranatural de putrefacție și malefic. Când cobori la 
locul unde carele îl așteptau, în nisipul din albie, purta tolba 
ascunsă sub șorț. 


e Capitolul 21 o» 


Așteptară ascunși în albie până la căderea nopții. Apoi, cu 
butucii de la roţi proaspăt unși cu seu de oaie, ca să nu scârțâie, 
cu copitele cailor învelite în bucăți de piele, și cu toate armele și 
țintele acoperite cu grijă, pătrunseră în inima teritoriului hicsos, 
avându-l pe Gil drept călăuză. 

Purtătorul de lance cunoștea bine zona și, cu toate că nu făcu 
niciun comentariu, Taita se întrebă de câte ori mai parcursese 
bărbatul drumul acela, întovărășindu-și stăpânul, și ce alte 
întâlniri mai avuseseră cu dușmanul. 

Până acum, coborau pe câmpia aluvionară a Nilului. Fuseseră 
nevoiți să părăsească drumul de două ori și să aștepte în timp 


124 


ce alte grupuri de bărbați înarmaţi, imposibil de identificat, din 
cauza întunericului, treceau pe lângă ascunzătoarea lor. După 
miezul nopții, ajunseră la templul abandonat al unui zeu uitat, 
ce fusese săpat pe o parte a colinei joase, de lut. Peștera era 
destul de încăpătoare ca să adăpostească un escadron, cu tot 
cu vehicule, cai și oameni. Se vedea imediat că fusese folosit 
chiar în acest scop și mai înainte. Câteva lămpi și o amforă cu 
ulei erau ascunse în spatele altarului în ruină, iar o cantitate 
mare de hrană pentru animale era stivuită în sanctuar. 

După ce deshămară și hrăniră caii, soldaţii își mâncară 
merindele, apoi se așezară pe saltelele din paie uscate și, foarte 
curând, începură să sforăie. Între timp, Gil se dezbrăcase de 
uniforma de cavalerie și își pusese straie obișnuite de ţăran. 

— Nu pot să mă folosesc de cal, îi explică el lui Taita. Ar 
atrage prea multă atenţie. Pe jos, o să-mi ia o jumătate de zi să 
ajung în tabăra de la Bubasti. Nu așteptați să mă întorc mai 
devreme de mâine-seară, îl avertiză el pe mag, după care ieși 
din peșteră și se făcu nevăzut în noapte. 

„Credinciosul Gil nu e chiar un simplu soldat prost, așa cum 
vrea să pară, la prima vedere”, își spuse Taita, în timp ce se 
așeza să aștepte răspunsul aliaţilor lui Naja la mesajul pe care li- 
| transmitea Gil. 

Cum se crăpă de ziuă, postă o santinelă în vârful dealului, în 
locul unde ieșea la suprafață puţul de aeraj al templului 
subteran. Chiar înainte de amiază, un fluierat încet prin puţul de 
aeraj îi avertiză de pericolul ce se apropia, și Taita urcă pe 
culme, lângă sentinelă. Dinspre răsărit, o caravană cu măgari 
încărcaţi cu poveri grele se îndrepta ţintă spre intrarea în 
templu, iar Taita bănui că aceia erau negustorii care se foloseau 
de locul acela pe post de caravanserai. Era aproape sigur că ei 
erau cei care lăsaseră nutreţul pentru animale în sanctuar. Se 
strecură în jos, ferindu-se să fie văzut de cei din caravană. Ajuns 
în mijlocul drumului, aranjă pietrele din cuarț alb într-o anumită 
formă, în timp ce recită trei versuri din Cartea Asiriană a 
Muntelui Diavolului, după care se retrase să aștepte sosirea 
caravanei. 

Măgarul din fruntea caravanei era la o depărtare de vreo 
patruzeci de pași de restul coloanei; era limpede că animalul 
știa unde e templul și ce bunătăţi sunt ascunse acolo, pentru că 
nu avea nevoie să fie încurajat de stăpân ca să o ia la trap. 


125 


Ajuns la grămăjoara de pietre albe de cuarț, micuțul animal 
tresări atât de violent, încât povara din spate îi alunecă sub 
burtă. Începu să dea din picioare și să o ia la galop, în același 
timp, îndreptându-se spre câmpie, cât mai departe de templu, 
cu copitele arzându-i parcă picioarele. Zbieretele sale răgușite le 
alertară și pe celelalte animale din coloană, care, în curând, 
săltau în două picioare, smuceau de hățuri, își loveau cu copitele 
vizitiii și alergau în cerc, de parcă ar fi fost atacate de un roi de 
albine. 

Vizitiilor le luă tot restul după-amiezei ca să îi prindă și să îi 
adune la un loc pe fugari, să liniștească animalele îngrozite și s- 
o pornească din nou pe drumul ce ducea la templu. De această 
dată, vizitiul trupeș, îmbrăcat în veșminte bogate, putea fi văzut 
mergând în căruță, trăgând după sine, cu un hăţ lung, măgarul 
încăpățânat. Când zări pietrele așezate în mijlocul drumului, se 
opri. Coloana se strânse în urma lui, iar ceilalți vizitii veniră în 
fruntea caravanei și, în mijlocul drumului, ţinură o conferinţă 
improvizată, gesticulând. Glasurile lor ridicate se auzeau până la 
Taita, care stătea ascuns printre măslinii de pe coasta dealului. 

În cele din urmă, conducătorul caravanei plecă de lângă 
ceilalți vizitii și înaintă singur pe șosea. Pașii îi erau cutezători și 
siguri la început însă, în curând, deveniră mai șovăitori și mai 
înceţi, până când omul se opri, stânjenit și, de la depărtare, 
studie tiparul pietrelor de cuarţ. După ce făcu asta, scuipă spre 
pietre și sări înapoi, ca și când s-ar fi așteptat ca acestea să îi 
întoarcă insulta. În final, făcu semnul împotriva ochiului celui 
rău, făcu stânga-mprejur și alergă sprinten spre tovarășii săi, 
strigând și fluturând din mâini ca să îi facă să se îndepărteze. 
Ceilalţi nu aveau nevoie de prea multe explicaţii ca să fie 
convinși de asta, așa că, puţin după aceea, întreaga caravană se 
retrăgea pe drumul pe care venise. Taita cobori dealul și 
împrăștie pietrele, permiţând influențelor pe care le conţineau 
să se împrăștie și lăsând drumul liber celorlalți musafiri pe care 
îi aștepta. 

Aceștia sosiră la apusul soarelui: erau douăzeci de bărbați 
înarmaţi, ce călăreau în forță, conduși de Gil, în spinarea unui 
armăsar împrumutat. Trecură ca vântul de pietrele împrăștiate 
și pătrunseră prin intrarea în templu, unde descălecară, 
zdrăngănindu-și armele. Conducătorul lor era un bărbat înalt, lat 
în umeri, cu sprâncene stufoase și amenințătoare și cu un nas 


126 


cărnos și coroiat. Mustăţile grele și negre erau aranjate astfel 
încât să îi coboare pe piept, iar în barbă avea împletite panglici 
colorate. 

— Tu ești magul, nu? spuse el, cu un accent puternic. 

Taita nu crezu de cuviință să îi arate că știe să vorbească 
limba hicsosă la fel de bine ca oricare dintre ei, așa că răspunse 
modest, în egipteană, fără să își asume sau să își nege puterile 
magice: 

— Numele meu e Taita și sunt servitor al marelui zeu Horus. 
Fie ca el să vă binecuvânteze. Văd că sunteți un bărbat ales, 
însă nu vă cunosc numele. 

— Numele meu e Trok, Șeful Suprem al Clanului Leopardului 
și comandant al armatei de nord a regelui Apepi. Ai un semn de 
recunoaștere pentru mine, magule? 

Taita desfăcu palma dreaptă și îi arătă fragmentul de porțelan 
smălțuit, de culoare albastră, reprezentând jumătatea de sus a 
unei mici statuete votive a zeului Seuth. Trok o examină în 
grabă, apoi scoase un alt fragment de porțelan din săculețul 
agăţat la cingătoarea sabiei și potrivi cele două bucăţi. Marginile 
sparte se îmbinau perfect, motiv pentru care Trok mormăi 
satisfăcut. 

— Urmează-mă, magule! 

Trok ieși din peșteră, în noaptea care se lăsa, întovărășit de 
Taita. Urcară dealul în tăcere și se așezară unul cu fața la 
celălalt, la lumina lunii. Trok își ţinea teaca între genunchi și 
mâna pe plăselele iataganului său greu. „Face asta mai mult din 
obișnuință, decât din lipsă de încredere, își zise Taita, dar, cu 
toate acestea, șeful războinicilor e un bărbat pe care nu poţi să-l 
ignori.” 

— Îmi aduci vești din sud, rosti Trok vorbele ca pe o afirmaţie, 
nu ca pe o întrebare. 

— Seniore, aţi auzit de moartea faraonului Tamose? 

— Știm de moartea pretinsului faraon de la Teba de la 
prizonierii capturați când am cucerit cetatea de la Abnub, 
confirmă Trok, având grijă să nu recunoască prin cuvinte sau 
aluzii autoritatea faraonului egiptean; pentru hicsoși, singurul 
domnitor de drept al celor două regate era Apepi. Am mai auzit 
și că un copil pretinde acum tronul Egiptului de Sus. 

— Faraonul Nefer Seti are doar paisprezece ani, fu de acord 
Taita, cu la fel de multă grijă să insiste asupra titlului faraonului, 


127 


atunci când vorbea de el. Nu va ajunge la vârstă majoratului 
decât peste câţiva ani. Până atunci, seniorul Naja are rolul de 
regent al său. 

Trok se aplecă în faţă, brusc interesat de noutăţi, iar Taita își 
permise un zâmbet în sinea sa. „Probabil că rețeaua hicsosă de 
spionaj era, într-adevăr, foarte proastă, dacă ei nu aflaseră nici 
măcar atâta despre treburile din Regatul de Jos.” Apoi își aduse 
aminte de campania pe care, chiar înainte de moartea 
faraonului, o duseseră împotriva spionilor și informatorilor 
hicsoși din Teba. Dibuiseră și arestaseră peste cincizeci. După 
ce îi interogaseră sub tortură, îi executaseră pe toți, fără 
excepţie. Taita simţi o satisfacție deplină confirmându-i-se că 
tăiaseră firul scurgerii de informaţii către inamic. 

— Așadar, ai venit la noi din autoritatea regentului din sud, 
afirmă Trok, iar Taita detectă un aer ciudat de triumf în vocea 
acestuia. Ce mesaj aduci de la Naja? 

— Seniorul Naja dorește să prezint propunerea sa direct lui 
Apepi, se apără Taita, care nu dorea să-i furnizeze lui Trok mai 
multe informaţii decât era strict necesar. 

Trok se simţi imediat ofensat de răspuns: 

— Naja e vărul meu, afirmă el, cu răceală. Ar dori să aud 
fiecare cuvânt din mesajul pe care l-a trimis. 

Taita își stăpâni atât de tare emoţiile, încât nu se arătă deloc 
surprins de veste, deși fusese o mare indiscreţie din partea lui 
Trok. Suspiciunile sale în legătură cu antecedentele lui Naja erau 
confirmate, însă bătrânul își controlă vocea, când spuse: 

— Da, seniore, știam acest lucru. Totuși, veștile pe care le am 
pentru Apepi, în acest moment... 

— Mă subestimezi, magule. Am încrederea deplină a 
regentului tău, se înăspri glasul lui Trok, trădând exasperarea. 
Știu prea bine că ai venit să îi oferi lui Apepi un armistițiu și să 
negociezi o pace durabilă cu el. 

— Nu vă pot spune nimic, seniore, se scuză Taita, spunându-și 
în gând: „O fi Trok ăsta un războinic mare, dar nu e un 
conspirator” - însă vocea și purtarea nu i se schimbară, când 
vorbi din nou. Nu pot să-i transmit mesajul decât Marelui Păstor, 
Apepi - acesta era titlul pe care era îl foloseau în Egiptul de Jos 
când se refereau la conducătorul hicsos. Puteţi să mă duceţi la 
el? 


128 


— Fie precum dorești, magule. Ține-ţi gura ferecată, dacă 
vrei, deși nu are niciun rost. Trok se ridică mânios, în semn că 
discuţia se încheiase: Regele Apepi e la Bubasti. Vom porni într- 
acolo imediat. 

Și, într-o tăcere ostentativă, se întoarseră la templul subteran, 
unde Taita îi chemă la el pe Gil și pe sergentul corpului de pază. 

— V-aţi îndeplinit cu bine misiunea, îi lăudă el, dar acum 
trebuie să vă întoarceţi la Teba într-o taină la fel de mare cum 
aţi plecat de-acolo. 

— Vă întoarceți cu noi? întrebă Gil îngrijorat; în mod clar, se 
simţea responsabil pentru bătrân. 

— Nu, clătină Taita din cap. Voi rămâne aici. Când o să-i dați 
raportul regentului, să-i spuneţi că sunt în drum spre Apepi. 

Înhămară caii la care, în lumina slabă a lămpilor cu ulei, și, în 
scurt timp, erau gata de plecare. Gil îi aduse lui Taita sacul de 
piele și i-l dădu, după care îl salută cu respect: 

— A fost o mare onoare să călătoresc în același car cu 
dumneavoastră, seniore. Când eram copil, Taita îmi spunea o 
mulțime de povești despre faptele dumneavoastră. A făcut parte 
din regimentul dumneavoastră de la Asyut; era căpitan pe 
flancul stâng. 

— Cum îl chema? întrebă Taita. 

— Lasro, seniore. 

— Da, aprobă Taita. MIi-l aduc bine aminte. Și-a pierdut ochiul 
stâng într-una din bătălii. 

— Asta a fost acum patruzeci de ani și încă vă mai amintiţi! se 
minună Gil, privindu-l cu venerație. 

— Acum treizeci și șapte, îl corectă Taita. Mergi cu bine, 
tinere Gil. Ti-am făcut horoscopul azi-noapte: vei avea o viaţă 
lungă și vei fi acoperit de multe onoruri. 

Purtătorul de lance luă hățţurile în mâini și se topi în noapte, 
rămas mut de mândrie și recunoștință. _ 

Între timp, și trupa lui Trok urcase pe cai, gata de drum. Îi 
dăduseră lui Taita armăsarul pe care îl călărise Gil, la 
întoarcerea la templu. Taita își aruncă desagii peste greabănul 
calului, apoi sări în spatele lui. Hicsoșii nu aveau scrupulele 
egiptenilor, în ceea ce privește călăritul cu picioarele desfăcute, 
și ieșiră în tropot din peșteră, după care o luară spre vest, în 
direcţia opusă celei urmate de coloana de care. 


129 


Taita călărea în mijlocul grupului de hicsoși înarmaţi până-n 
dinți. Trok era în frunte și nu îl invitase pe Taita să i se alăture, 
arătându-se distant și rezervat, de când Taita refuzase să îi 
transmită lui, în mod direct, mesajul. Taita era mulţumit să fie 
ignorat, căci avea multe lucruri la care să mediteze; revelaţia 
amestecului de sânge din venele lui Naja, mai ales, deschidea o 
mulţime de posibilităţi fascinante. 

Călăriră toată noaptea, îndreptându-se spre vest, în direcția 
fluviului și a principalei baze inamice, de la Bubasti. Deși era 
încă noapte, drumul era din ce în ce mai aglomerat. Şiruri lungi 
de care și căruțe, toate supraîncărcate cu provizii pentru 
militari, mergeau în aceeași direcţie ca și ei. Spre Avaris și 
Memphis se întorceau la fel de multe vehicule goale, care își 
descărcaseră marfa. 

Când se apropiară de fluviu, Taita zări focurile trupelor 
hicsose ce-și făcuseră tabăra în jurul cetății Bubasti. Era un 
câmp de luminiţe ce pâlpâiau pe o întindere de mai multe mii de 
pași de-a lungul malului fluviului, o aglomerare uriașă de 
oameni și animale ce nu se vedeau din cauza întunericului. 

Nu există pe pământ nimic asemănător cu mirosul unei tabere 
armate; și devenea din ce în ce mai pătrunzător, pe măsură ce 
se apropiau, până când ajunse insuportabil. Era un amestec de 
multe miasme: a liniilor de cavalerie, a fecalelor și a fumului de 
focuri de baligă, a piele și a cereale mucegăite. Deasupra 
tuturor se ridica duhoarea de bărbaţi nespălaţi, cu răni în 
putrefacție, gătind mâncare și fermentând bere, putoarea de 
gunoi neîngropat și mizerie, emanaţiile amoniacale de la gropile 
folosite ca latrine, și mirosul și mai pregnant de cadavre 
neîngropate. 

Deasupra acestui amestec înăbușitor de miasme, Taita 
identifică și un iz de boală. Crezu că recunoaște molima, însă 
acest lucru se întâmplă numai când unul dintre bolnavi se 
clătină cu un mers de bețiv în fața calului său, forțându-l să-și 
oprească din scurt animalul și să dea cu ochii de petele 
trandafirii de pe faţa palidă a bărbatului. Și mai înţelese și de ce 
Apepi nu reușise, până în acel moment, să profite de victoria sa 
de la Abnub, de ce încă nu își trimisese carele de luptă în sud, 
spre Teba, acolo unde armata egipteană era dezorganizată și i- 
ar fi căzut la picioare. Taita dădu pinteni calului și îl ajunse pe 
Trok: 


130 


— Seniore, când a început molima să lovească trupele 
voastre? întrebă el încet. 

Trok struni calul cu atâta forță, că animalul dansă în cerc sub 
greutatea lui: 

— Cine ţi-a spus asta, magule? vru el să știe. E boala asta 
blestemată adusă de una din vrăjile tale? Tu ai adus ciuma asta 
pe capetele noastre? Și își îmboldi calul mai departe, fără să mai 
aștepte infirmarea supoziţiilor sale. 

Taita îl urmă, păstrând o distanţă prudentă între ei, însă ochii 
săi culegeau toate amănuntele a ceea ce se întâmpla în jurul lor. 


e Capitolul 22 « 


Între timp, începuse să se mai lumineze și un soare palid și 
nesigur își făcea cu greu apariţia prin norul gros de ceaţă și de 
fum ce acoperea pământul, ascunzând cerul în dimineaţa aceea 
și dând tabloului un aer nepământesc și straniu, ca o viziune a 
infernului. Oameni și animale erau transformați în figuri 
întunecate, demonice, iar, sub copitele cailor, noroiul rămas 
după recenta inundație a Nilului era negru și năclăios. 

Trecură pe lângă primele căruţe de îngropăciune, și bărbații 
din jurul lui Taita își acoperiră gura și nasul cu mantiile, să se 
protejeze împotriva putorii și a umorilor nesănătoase ce pluteau 
peste grămada de cadavre goale, acoperite de pete, aruncate 
claie peste grămadă în căruță. Trok dădu pinteni calului, ca să o 
depășească mai repede, însă în faţa acesteia se aflau multe alte 
vehicule cu poveri asemănătoare, ce amenințau să blocheze 
drumul. 

Ceva mai departe, dădură de unul dintre câmpurile de 
incinerare, unde mai multe căruţe își goleau încărcăturile 
dezgustătoare. Lemnele de foc se găseau mai rar prin aceste 
părţi, iar focurile nu aveau destulă putere ca să ardă în 
întregime mormanele de cadavre. Corpurile sfârâiau și pâlpâiau 
în timp ce grăsimea se scurgea încet din carnea în 
descompunere, înălțând nori uleioși și negri de fum, căptușind 
gâturile și gurile celor încă în viaţă, care îl respirau. 

„Câţi dintre morţi sunt victime ale epidemiei, se întrebă Taita 
și câţi dintre ei au murit luptând împotriva armatei noastre?” 


131 


Molima era ca un spectru întunecat care ţinea pasul cu orice 
armată. Apepi stătuse aici, în tabăra de la Bubasti, ani de zile, în 
taberele în care mișunau șobolani, stoluri de vulturi și de păsări 
marabu, mâncătoare de cadavre. Soldaţii săi trăiau laolaltă în 
mizerie, cu purici și păduchi acoperindu-i din cap până-n 
picioare, mâncau putreziciuni și beau apa din canalele de 
irigație în care se scurgeau apele reziduale ce treceau prin 
cimitire și maldăre de baligă. Acestea erau condiţiile în care 
înflorise ciuma. 

În apropiere de Bubasti, taberele se înmulţeau: corturi, colibe 
și șandramale se îngrămădeau până la zidurile și șanțurile ce 
împrejmuiau orașul-garnizoană. Cei mai norocoși dintre cei loviți 
de molimă zăceau sub acoperișuri zdrenţuite din frunze de 
palmier, ce le ofereau o protecţie prea săracă împotriva soarelui 
arzător al dimineţii. Alţii zăceau în mocirla frământată a 
câmpurilor, lăsaţi pradă setei și stihiilor. Morţii erau amestecați 
cu viii, cei răniţi în luptă zăceau lângă cei devastaţi de dizenteria 
ce le seca măruntaiele. 

Cu toate că instinctele lui îl îndemnau să caute să-i vindece, 
Taita nu dorea să facă nimic pentru a-i ajuta. Erau condamnați 
de numărul lor impresionant, și ce-ar fi putut face un singur om, 
ca să vină în sprijinul atâtora? In plus, aceștia erau dușmanii 
Egiptului, și lui îi era limpede că molima era trimisă de zei. Dacă 
ar fi vindecat chiar și un singur hicsos ar fi însemnat că armata 
inamică ar fi avut un om mai mult în marș spre Teba, ca să 
treacă prin foc și sabie iubita sa cetate. 

Intrară în fortăreață și descoperiră că, nici aici, între zidurile 
cetăţii, lucrurile nu stăteau cu mult mai bine. Victimele molimei 
zăceau acolo unde îi lovise boala, iar șobolanii și câinii 
vagabonzi le rodeau trupurile, chiar și acelora care mai suflau 
încă, dar erau prea slăbiţi ca să se mai apere. 

Cartierul general al lui Apepi era în clădirea principală din 
Bubasti, un palat masiv, din cărămizi din paie și noroi, care se 
întindea pe o suprafaţă destul de mare, în centrul orașului. 
Grăjdarii le luară caii la poartă și unul dintre ei îi cără desagii lui 
Taita. Seniorul Trok îl purtă pe Taita prin curţi interioare și 
coridoare întunecate de obloane, unde se ardeau esențe 
parfumate și lemn de santal pentru a ascunde duhoarea ciumei 
ce era adusă dinspre oraș și din taberele din jur, însă flăcările ce 
se topeau de-abia dacă făceau aerul încins cât de cât suportabil. 


132 


Până și aici, în clădirea principală, vaietele bolnavilor răsunau 
lugubru prin încăperi și siluete ghemuite se ascundeau pe la 
colţuri întunecoase. 

Santinelele îi opriră în faţa unei uși din bronz, zăvorâte, în 
cotlonul cel mai retras al palatului însă, când dădură cu ochii de 
figura mătăhăloasă a lui Trok, le permiseră să intre. În locul 
acela erau apartamentele personale ale lui Apepi: pe pereţi erau 
agăţate carpete magnifice, iar piesele de mobilier erau din lemn 
preţios, fildeș și sidef, majoritatea jefuite din palatele și templele 
Egiptului. 

Trok îl introduse pe Taita într-o anticameră mică, însă luxos 
mobilată, și îl lăsă singur. Sclavele îi aduseră o cană cu sirop și 
un platou cu rodii și curmale coapte. Taita sorbi băutura 
răcoritoare, însă gustă doar din fructe; era întotdeauna foarte 
cumpătat la mâncare. 

Avu foarte mult de așteptat; o rază de soare, ce pătrundea 
prin singura fereastră din încăpere, aflată undeva, sus, se 
deplasa lent pe peretele din fața magului, ajutându-l să măsoare 
trecerea timpului. Se așeză pe unul dintre covoare și, cu desagii 
sub cap, pe post de pernă, aţipi, însă fără să cadă într-un somn 
profund, ci trezindu-se brusc, la orice zgomot. Când și când, îi 
mai treceau pe la ureche sunete îndepărtate de femei plângând 
și glasuri ascuţite ce jeleau undeva, dincolo de pereţii masivi. 

În cele din urmă, pe coridor se auzi tropăitul greu al unor pași 
ce se îndreptau spre cămăruţă, iar perdelele fură date la o 
parte, lăsând să apară în prag silueta unui zdrahon. Bărbatul nu 
purta nimic în afara unei fustanele din in, de culoarea 
carminului, prinsă cu un lanţ din aur sub burdihan. Pieptul îi era 
acoperit cu cârlionţi sârmoși, cărunţi, aspri ca firele din blana 
unui urs. În picioare purta sandale greoaie și jambiere din piele 
rezistentă, lustruită, îi acopereau tibia. Ce era ciudat era că nu 
purta nici sabie, nicio altă armă. Braţele și picioarele păreau 
masive ca și stâlpii templului și purtau semnele multor bătălii: 
unele albe și mătăsoase, vindecate de mult timp; altele, mai 
recente, erau purpurii, înfricoșătoare. Barba și claia deasă aveau 
aceeași culoare sură ca și restul părului însă, spre deosebire de 
alţi hicsoși, nu purta deloc panglici sau cosițe. Nu-și pieptănase 
părul, și nici nu și-l unsese cu ulei, așa că era într-o stare de 
nedescris. Ochii sălbatici aveau o căutătură rătăcită, iar buzele 


133 


groase, din umbra nasului mare și coroiat se strâmbau, ca de 
durere. 

— Tu ești Taita, medicul, zise cu glas puternic, dar fără 
accent, căci se născuse în Avaris și adoptase mult din cultura și 
felul de viaţă ale egiptenilor. 

Taita îl cunoștea prea bine: pentru el, Apepi era invadatorul, 
barbarul sângeros, dușmanul de moarte al ţării sale și al 
faraonului. Avu nevoie de multă stăpânire de sine ca să nu-și 
arate sentimentele și să-și păstreze tonul calm când răspunse: 

— Sunt Taita. 

— Am auzit de priceperea ta, îl informă Apepi, și am trebuinţă 
de ea acum. Vino cu mine! 

Taita își aruncă desagii pe umeri și îl urmă. La gangurile 
boltite aștepta Trok, împreună cu o escortă de bărbaţi înarmați, 
care intrară în formaţie de semicerc în jurul lui Taita, 
pătrunzând, alături de regele hicsos, în zona cea mai izolată a 
palatului. Pe măsură ce înaintau, tânguielile se auzeau din ce în 
ce mai tare, până când ajunseră în faţa altor perdele ce ţineau 
loc de ușă și pe care Apepi le dădu la o parte, luându-l pe Taita 
de braţ și împingându-l înăuntru. 

Camera aglomerată era dominată de un mare contingent de 
preoţi de la templul lui Isis din Avaris. Taita strâmbă din gură cu 
dispreț când îi recunoscu, datorită coifurilor din pene de egretă. 
Aceștia rosteau incantaţii în ritmuri de sistrum într-un colț al 
încăperii, deasupra unui vas în care încingeau clești pentru 
cauterizarea rănilor. Conflictul profesional pe care-l avea Taita 
cu acești șarlatani dura de două generaţii. 

În afară de vraci, alte douăzeci de persoane se găseau în jurul 
patului din mijlocul încăperii: curteni și ofițeri, scribi și alți 
funcționari, toţi purtând o morgă solemnă, de înmormântare. 
Majoritatea femeilor stăteau în genunchi, bocind și tânguindu- 
se. Dintre toate, una singură făcea eforturi disperate să îl 
îngrijească pe băieţelul care zăcea acolo; avea, probabil, 
treisprezece-paisprezece ani, nu cu mult mai mult decât 
pacientul ei, pe care îl spăla cu o cârpă înmuiată în apa caldă și 
parfumată dintr-un vas de cupru. 

Lui Taita îi fu de-ajuns o singură privire ca să observe că era o 
fată a cărei înfățișare îți tăia respiraţia, cu o față inteligentă și 
hotărâtă. Grija pe care i-o purta pacientului se citea limpede din 


134 


expresia plină de dragoste a chipului ei, în timp ce îl trata, cu 
gesturi iuți și pricepute. 

Taita își îndreptă atenţia spre băiat, al cărui trup gol era bine 
făcut, dar devastat de boală. Pielea îi era însemnată de 
stigmatul caracteristic bolii și acoperită de roua transpiraţiei. Pe 
piept se zăreau rănile jupuite și inflamate care sângeraseră și 
fuseseră cauterizate de preoții lui Isis. Taita își dădu seama că 
băiatul era în ultima fază a bolii: părul des și negru era leoarcă 
de transpiraţie și îi cădea peste ochii înfundaţi în orbitele vineţii, 
larg deschişi și lucind de febră, ce priveau în gol. 

— El e fiul meu cel mic, Khyan, zise Apepi, ducându-se la 
căpătâiul patului și privindu-și neajutorat copilul. O să mi-l ia 
ciuma, dacă nu poţi să-l salvezi, magule! 

Khyan gemu și se rostogoli într-o parte, în agonie, cu 
genunchii strânși la pieptul sfâșiat de boală, și, din fesele 
încordate, împroșcă cu zgomot un amestec de materii fecale și 
sânge aprins, pe așternutul pătat. Îngrijitoarea sa îl curăţă 
imediat pe spate cu cârpa, după care îndepărtă mizeria de pe 
cearșaf, fără să dea vreun semn că munca asta i-ar provoca silă. 
In ungherul lor, vracii își reîncepură incantaţiile, iar Marele Preot 
luă un clește înroșit din vasul cu tăciuni și se îndreptă spre pat. 

Taita făcu un pas înainte, barându-i drumul cu toiagul său 
lung. 

— Afară! îi spuse calm. Tu și măcelarii tăi ați produs destule 
stricăciuni aici. 

— Trebuie să-i ard febra din corp, protestă vraciul. 

— Afară! repetă încruntat Taita, întorcându-se spre ceilalţi, 
care umpleau încăperea până la refuz. Afară cu toţii! 

— Te cunosc prea bine, Taita. Ești un blasfemiator, în cârdășie 
cu demonii și cu spiritele răului, își apără preotul teritoriul, 
agitând amenințător instrumentul strălucitor din bronz. Nu mi-e 
frică de vrăjile tale. Nu ai nicio autoritate aici. Prinţul se află în 
grija mea. 

Taita se dădu înapoi și lăsă toiagul să cadă la picioarele 
preotului, care ţipă și sări în spate, când băţul din lemn de 
tambuti începu să se răsucească, să șuiere și să șerpuiască spre 
el pe plăcile de ceramică. Se ridică dintr-o dată, ameninţător, cu 
limba bifurcată săgetând printre buzele ce rânjeau subţire și 
aruncând scântei din ochii ca două mărgele negre. 


Pe dată, se buluciră cu toţii spre ușă, ţipând ca loviți de 
streche: curtenii, preoţii, soldaţii și servitorii intrară în panică, 
dându-și coate și lovindu-se în dorinţa de a ajunge primii pe ușă 
afară. În isteria fugii, Marele Preot răsturnă vasul cu tăciuni și se 
puse pe urlat, în timp ce dansa desculț pe cărbunii împrăștiați. 

În câteva clipe, în cameră nu mai rămaseră decât Apepi, care 
nu se clintise din loc, și fata ce îngrijea bolnavul. Taita se aplecă 
și apucă șarpele de coada, care, în mâna lui, se transformă la 
loc într-un băț din lemn, rigid și drept. Arătă cu toiagul spre fată: 

— Tu cine ești? vru el să știe. 

— Sunt Mintaka. El e fratele meu, explică ea, punând o mână 
protectoare pe buclele ude de sudoare ale băiatului, după care 
își înălță fruntea cu un aer sfidător. Poţi să faci cele mai rele 
vrăji, magule, că tot nu mă mișc de-aici, îl asigură ea, deși 
buzele îi tremurau, iar ochii i se măriseră de groază. Era, în mod 
clar, înspăimântată de reputaţia lui, ca și de toiagul-șarpe 
îndreptat spre ea. Nu mi-e frică de tine, îl anunţă, înconjurând 
patul, până când ajunse să îl folosească drept barieră între ei. 

— Bun, se învioră Taita, așa o să-mi fii de mai mare ajutor. 
Când a băut băiatul apă ultima oară? 

Fetei îi trebui o clipă să-și revină: 

— Azi-dimineaţă. 

— Șarlatanii ăștia nu văd că setea îl ucide într-o măsură la fel 
de mare ca și boala? A transpirat și a dat afară cea mai mare 
parte din apa din corp, mormăi Taita, și culese cana de cupru de 
lângă pat ca să-i miroasă conținutul. 

— Apa asta e infectă, de la otrăvurile preoţilor și umorile bolii, 
aprecie el, aruncând apa pe pereţi. Du-te la bucătărie și adu-mi 
o altă cană. Asigură-te că e curată și umple-o cu apă din 
fântână, nu din fluviu. Grăbește-te, fetițo, îi mai spuse și își 
desfăcu desagii. 

Mintaka se înapoie aproape imediat, cu un urcior plin până 
sus cu apă limpede, cu care Taita prepară o poţiune din ierburi, 
deasupra tăciunilor. 

— Ajută-mă să i-o dau, îi ordonă fetei, când leacul dădu în 
clocot. 

Îi arătă cum să ţină capul fratelui ei și să-și treacă palma ușor 
peste gâtul acestuia, în timp ce el îi turna apa în gură. Peste 
puţin timp, Khyan înghiţea singur. 

— Cu ce pot să-ţi fiu de ajutor? întrebă regele. 


— Seniore, nu aveţi ce să faceţi aici. Sunteţi mai priceput să 
distrugeţi, decât să vindecaţi, îl alungă Taita, fără să-și ridice 
ochii de la pacient. 

După o tăcere lungă, tropăitul sandalelor de bronz ale lui 
Apepi anunţă că acesta părăsea încăperea. 

Mintaka uită foarte repede de groaza ei faţă de mag și se 
dovedi un ajutor îndemânatic și prompt. Părea chiar în stare să 
anticipeze dorinţele lui Taita. ÎI forţă pe fratele ei să bea, în timp 
ce Taita fierbea o altă ceașcă din leacul său. Amândoi reușiră să 
îi toarne leacul pe gât, fără să irosească nicio picătură. Il ajută 
pe mag să ungă cu o alifie pieptul ars și să-i calmeze durerile. 
Apoi, împreună îl înfășurară pe Khyan în cearșafuri de in, pe 
care le înmuiară cu apă din belșug, ca să răcorească trupul 
fierbinte al băiatului. 

Când veni și se așeză lângă el, ca să se odihnească preţ de o 
clipă, Taita îi luă mâna și se uită în palma fetei. Îi examină 
umflăturile roșii de la încheieturi, însă Mintaka vru să-și tragă 
mâna. 

— Astea nu sunt pete de boală, se făcu ea rumenă la faţă, de 
rușine. Sunt doar pișcături de purici. Sunt peste tot în palat. 

— Pișcăturile de purici aduc molima, îi spuse Taita. Dă-ţi jos 
cămașa. 

Copila se ridică fără să ezite și-și lăsă haina să cadă la 
picioare. Trupul ei gol, deși subţire și nubil, era atletic și 
puternic. Sânii de-abia îi îmboboceau, cu sfârcurile ascuţite, ca 
dudele ce încep să se coacă. Un triunghi de puf moale se 
adăpostea între picioarele lungi și bine proporţionate. 

Un purice sări de pe burta ei palidă. Indemânatic, Taita îl 
prinse din zbor și îl zdrobi între unghii. Insecta lăsase un lanţ de 
pete roz în jurul buricului ei zbârcit. 

— Intoarce-te, îi porunci, iar ea se supuse. Altă insectă 
scârboasă se plimba iute pe spatele ei, coborând spre 
adâncitura dintre fesele rotunde și tari. Taita îl prinse între 
degete și îi zdrobi carapacea neagră și strălucitoare, făcând-o să 
explodeze într-o pată de sânge: Tu o să fii pacienta următoare, 
dacă nu scapi de prietenii ăștia mititei, o avertiză și-o trimise să- 
i aducă un vas cu apă de la bucătărie. 

Fierse pe cărbuni florile uscate de pyrethrum și, cu infuzia, o 
spălă din cap până-n picioare. Plesni vreo câţiva purici care 
încercau să scape de dușul caustic sărind de pe pielea ei udă. 


137 


După aceea, Mintaka șezu lângă el în timp ce se usca și 
sporovăi nestingherită, în timp ce se îndeletniceau împreună cu 
îndepărtarea ultimilor purici și a ouălor acestora din cusăturile și 
cutele cămășii; în scurt timp, deveniră buni prieteni. 

Înainte de căderea nopţii, măruntaiele lui Khyan se mai goliră 
o dată, însă destul de puţin și fără sânge în scaun. Taita mirosi 
fecalele, observând că semnele bolii mai scăzuseră din 
intensitate. Îi administră o infuzie mai puternică de ierburi, și 
amândoi îl forţară să mai bea un urcior cu apă din fântână. 
Dimineaţa următoare îl găsi pe Khyan odihnindu-se ceva mai 
bine, iar febra îi scăzuse. Băiatul urină, în sfârșit, lucru declarat 
de Taita drept benefic, deși lichidul era galben-închis și 
înțepător. După încă o oră, mai elimină niște apă, de culoare 
ceva mai deschisă și mai puţin rău-mirositoare. 

— Priviţi, seniore, exclamă Mintaka, mângâindu-și fratele pe 
obraji, petele roșii încep să pălească, și pielea e mai rece. 

— Atingerea mâinilor tale are puterea vindecătoare a unei 
nimfe din paradis, îi spuse Taita, însă nu uita de urciorul cu apă. 
E gol. 

Fata dădu fuga la bucătărie și aduse urciorul plin ochi cu apă. 
În timp ce-i dădea să bea bolnavului, se apucă să cânte un 
cântec de leagăn hicsos, iar Taita fu încântat să-i asculte vocea 
dulce și limpede: 


Ascultă vântul care mângâie iarba, scumpul meu, 
Si dormi, dormi, dormi. 

Auzi șopotitul fluviului, copilul meu, 

Visează, visează. 


Taita studie fața copilei: era puţin cam prea largă, ca a tuturor 
celor din neamul ei, și avea pomeţii prea ieșiţi în afară. Gura era 
mare, cu buze pline, iar rădăcina nasului puternică. Niciuna 
dintre aceste trăsături, în parte, nu era perfectă, însă toate se 
îmbinau armonios unele cu celelalte, iar gâtul era lung și 
grațios. Ochii migdalaţi se dovedeau cu adevărat magnifici, sub 
sprâncenele negre și arcuite. Expresia feţei trăda vioiciune și 
istețime. „Are un alt tip de frumuseţe, își zise el, însă e foarte 
frumoasă, în felul ei.” 

— Priviţi! își întrerupse ea cântecul, râzând. S-a trezit. 

Khyan deschisese ochii și o privea. 


— Te-ai întors printre noi, bestie mică și nesuferită. Când 
râdea, i se vedeau dinții drepţi, de un alb imaculat, în lumina 
făcliei. Am tras o sperietură... Să nu mai faci așa ceva niciodată, 
îl apostrofă ea, îmbrăţișându-l ca să-și ascundă lacrimile de 
bucurie și ușurare ce-i inundaseră ochii. 

Taita își aruncă privirea dincolo de perechea de pe pat și zări 
silueta trupeșă a lui Apepi stând în prag. Nu știa de cât timp îi 
urmărea de-acolo însă când îi surprinse privirea magului, regele 
îi făcu semn din cap, fără să zâmbească, după care se întoarse 
pe călcâie și dispăru. 

Până seara, Khyan reuși, cu puţin ajutor de la sora sa, să stea 
în capul oaselor și să bea puţină supă din castronul pe care i-l 
ținea ea la buze; peste alte două zile, toată iritaţia de pe corp îi 
dispăruse. 

Apepi veni în vizită de trei sau patru ori. Khyan era încă prea 
slăbit ca să se ridice însă, de cum apărea Tatăl său, își atingea 
inima și buzele în semn de respect. 

In cea de-a cincea zi, se dădu jos din pat clătinându-se și 
încercă să se prosterneze dinaintea regelui, dar Apepi îl opri și îl 
așeză din nou pe perne. Cu toate că era clar ce simțea pentru 
micut, Apepi nu găsi prea multe să-i spună și plecă aproape 
imediat; în prag, se opri și, cu un gest scurt din cap, îi ordonă lui 
Taita să îl urmeze. 


e Capitolul 23 e 


Stăteau singuri, în cel mai înalt turn al palatului. Urcaseră 
două sute de trepte ca să ajungă până acolo, de unde 
cuprindeau cu privirea zona din susul fluviului, până la cetatea 
recent capturată, Abnub, care se întindea la douăzeci de mii de 
picioare depărtare de ei. Teba era la o distanţă de zeci de ori 
mai mare. 

Apepi le poruncise santinelelor să coboare și să-i lase singuri 
în locul acela impunător, ca să nu le spioneze nimeni gesturile 
sau vorbele. Privea atent tabloul ce se întindea de-a lungul 
marelui fluviul cenușiu, în partea de sud. Era îmbrăcat în 
uniforma de război, cu jambiere din piele groasă și platoșă, 
centiron bătut cu rozete din aur, iar în barbă avea împletite 
panglici purpurii, care se asortau cu șorțul său ceremonial. În 


139 


mod absurd, purta coroana de aur uraeus, reprezentând cobra și 
vulturul, deasupra buclelor argintii. Pe Taita îl scotea din sărite 
ideea că acest invadator și jefuitor se considera faraon al 
întregului Egipt și purta însemnele sacre, dar adoptă masca 
seninătăţii. Se strădui, în schimb, să-i prindă gândurile lui Apepi; 
formau o țesătură încâlcită, atât de profundă și de 
întortocheată, încât nici chiar Taita nu izbuti să le dea de capăt, 
însă simţi forța interioară ce făcea din rege un adversar atât de 
redutabil. 

— Văd că cel puţin unul dintre lucrurile care se spun despre 
tine e adevărat, magule, rupse tăcerea Apepi. Ești un medic 
înzestrat, aprecie el, la care Taita nu răspunse. Poţi să faci o 
vrajă să vindeci molima ce bântuie în armată, așa cum mi-ai 
vindecat fiul? întrebă Apepi. Te-aș plăti cu un /akh de aur, adică 
atâta aur cât ar putea să ducă zece cai zdraveni. 

Taita zâmbi șters: 

— Seniore, dacă aș putea face o vrajă așa, aș putea la fel de 
bine să fac să apară de nicăieri o sută de /akh-i de aur, fără 
efortul de-a-ţi mai vindeca bandiții. 

Apepi întoarse capul spre mag și îi răspunse cu un zâmbet 
lipsit de orice bunăvoință sau căldură: 

— Câţi ani ai, vrăjitorule? Trok susţine că ai avea peste două 
sute de ani. E adevărat? 

Cum Taita nu dădu niciun semn că ar fi auzit întrebarea, 
regele continuă interogatoriul: 

— Care-i preţul tău, magule? Dacă nu vrei aur, ce pot să-ţi 
ofer? 

Era o întrebare retorică, la care nu așteptă răspuns, ci se- 
ndreptă cu pași grei spre parapetul din partea de nord a 
turnului, unde se postă cu mâinile-n șold. Privi în jos, la taberele 
armatei sale și la câmpurile de incinerare de dincolo de acestea. 
Focurile ardeau încă, iar fumul se împrăștia la joasă altitudine, 
pe deasupra apelor verzi, în drumul lor spre deșert. 

— Aţi câștigat o bătălie, seniore, spuse încet Taita, dar bine 
faceţi când contemplaţi rugurile pe care sunt arşi morții. 
Faraonul își va fi întărit și regrupat armata, înainte ca ciuma să 
se ducă și soldaţii voștri să fie din nou în stare să ţină o armă-n 
mână. 

Apepi se scutură enervat, asemenea unui leu care vrea să 
scape de muște: 


140 


— Stăruinţa ta mă obosește, magule. 

— Ba nu, seniore, nu eu, ci adevărul și logica mea vă obosesc. 

— Nefer Seti e doar un copil. L-am învins o dată și am s-o mai 
fac. 

— Elementul cel mai important e că armata sa nu e devastată 
de molimă. Spionii v-au spus, probabil, că faraonul a mai trimis 
cinci legiuni la Syene și două la Asyut, și deja se îndreaptă toate 
spre nord. Vor fi aici înainte de apariţia lunii noi. 

Apepi mormăi încet, dar nu comentă. Taita continuă 
neîndurător: 

— Șaizeci de ani de război au secat ambele regate de sânge. 
O să lăsaţi aceeași moștenire ca și Tatăl vostru, Salitis, adică 
șaizeci de ani de vărsare de sânge? Asta o să primească fiii 
voștri? 

Apepi îl înfruntă, ameninţător: 

— Nu-mi pune răbdarea la încercare, moșnege! Nu-l insulta 
pe Tatăl meu, divinul zeu Salitis. După o pauză destul de mare, 
ca să-și exprime dezaprobarea, Apepi reveni cu o întrebare: Cât 
ţi-ar lua să aranjezi discutarea unor tratative cu așa-zisul regent 
al Regatului de Sus, acest Naja? 

— Dacă-mi asiguraţi trecerea nestingherită prin liniile voastre 
și-mi daţi o galeră rapidă, în trei zile sunt la Teba. Curentul o să 
mă aducă înapoi chiar mai repede. 

— Am să-l trimit pe Trok cu tine ca să te ajute să treci cu bine. 
Spune-i lui Naja că o să mă întâlnesc cu el la templul lui Hathor, 
pe malul vestic, la Perra, lângă Abnub. Știi unde vine? 

— Îl cunosc foarte bine, seniore, îl asigură Taita. 

— O să discutăm acolo. Dar spune-i să nu se aștepte la prea 
multe concesii din partea mea. Eu sunt învingătorul, el e 
învinsul. Poţi să pleci acum. Taita rămase pe loc. Poţi să pleci, 
magule, repetă Apepi. 

— Faraonul Nefer Seti e cam de aceeași vârstă cu fiica 
voastră, Mintaka, se încăpăţână Taita să își spună punctul de 
vedere. Aţi putea s-o luaţi la Perra. 

— În ce scop? întrebă regele suspicios. 

— O alianţă între dinastia voastră și cea a faraonilor Tamose 
ar putea pecetlui o pace durabilă între cele două regate. 

Apepi își mângâie panglicile din barbă ca să-și ascundă 
zâmbetul. 


141 


— Pe Seth, ești la fel de priceput la ţesut intrigi ca și la 
amestecat poţiuni. Acum, dispari, înainte să mă obosești prea 
tare. 


e Capitolul 24 « 


Templul lui Hathor fusese ridicat pe coasta stâncoasă de 
deasupra fluviului cu sute de ani în urmă, pe vremea faraonului 
Sehertawy, dar fiecare faraon care domnise de atunci încoace îi 
mai adăugase câte ceva. Preotesele formau o comunitate 
bogată și influentă, care reușise, nu se știe cum, să 
supravieţuiască de-a lungul războaielor civile dintre regate și 
chiar să prospere, în vremuri atât de potrivnice. 

Imbrăcate în veșmintele lor tradiţionale, galbene, se 
adunaseră toate în curtea templului, între două statui masive 
ale zeiței. Una dintre acestea o înfățișa pe Hathor ca pe o vacă 
bălțată, cu coarne de aur, iar cealaltă o reprezenta în forma ei 
umană, ca pe o tânără frumoasă ce purta coroana de coarne și 
discul de aur al soarelui pe frunte. 

Preotesele rostiră incantaţii acompaniate de sistrum, când 
suita faraonului Nefer Seti umplu curtea venind dinspre aripa de 
est, iar curtenii regelui Apepi sosiră prin colonada de vest. 
Ordinea intrării la conferinţă fusese o chestiune asupra căreia se 
dezbătuse atât de aprins, că negocierile păruseră sortite 
eșecului, chiar înainte de a fi început. Primul sosit ar fi avut 
avantajul psihologic al celui aflat în poziţia de învingător, în timp 
ce al doilea venit ar fi părut învinsul care cerșește pacea; 
niciuna din părți nu dorise să renunţe la avantajul primei poziţii. 

Taita fusese cel care sugerase calea de mijloc a intrării 
simultane. Tot el rezolvase, cu mult tact, problema la fel de 
spinoasă a coroanelor ce urmau să fie purtate de către cei doi 
protagoniști. Amândoi aveau să renunțe la purtarea coroanei 
duble: Apepi urma să poarte desnret, coroana roșie a Egiptului 
de Jos, în timp ce Nefer Seti avea să se mulţumească cu hedjet, 
coroana albă a Egiptului de Sus. 

Suitele celor doi conducători umplură până la refuz curtea 
spațioasă, așezându-se faţă în faţă pe două șiruri, cu chipurile 
încruntate. li despărțeau doar câţiva pași, însă amărăciunea și 


142 


ura înfruntării de șaizeci de ani ridicaseră o barieră de netrecut 
între ei. 

Tăcerea ostilă fu zguduită de fanfara bubuitoare de cornuri și 
de tunetul gongurilor din bronz; acesta era semnalul apariţiei 
grupurilor regale, prin aripile opuse ale templului. 

Seniorul Naja și faraonul Nefer Seti parcurseră drumul cu pași 
solemni și își ocupară locurile pe tronurile cu spetează înaltă, iar 
cele două prințese, Heseret și Merykara, care veneau supuse în 
urma lor, se așezară la picioarele tronului lui Naja, ca logodnice 
ale acestuia. Amândouă erau atât de fardate, încât feţele le erau 
inexpresive, asemenea statuii lui Hathor, în umbra căreia se 
aflau. 

În același timp, familia regală hicsosă ieșea din aripa opusă a 
templului, cu Apepi în frunte, purtând armura de război și 
aruncându-i băiatului-faraon din colţul opus o privire sfidătoare. 
În urma sa veneau opt dintre fiii săi; dintre toţi, doar Khyan, 
mezinul, nu fusese în stare să li se alăture în călătoria pe fluviu, 
pentru că nu își revenise pe deplin după boală. Ca și Tatăl lor, 
erau înarmați și acoperiţi cu armuri și aveau același mers ţanţoș 
și aceeași ţinută ostentativă. 

„O adevărată clică de ticăloși însetaţi de sânge”, își zise Taita, 
cercetându-i din locul unde se afla, aproape de tronul lui Nefer. 

Apepi își adusese doar una din numeroasele sale fiice. 
Asemenea unei flori a deșertului într-o tufă de cactuși cu ţepi, 
contrastul cu fraţii săi făcea ca frumusețea Mintakăi să 
strălucească și mai tare. Desluși silueta înaltă, uscăţivă, și părul 
argintiu ale lui Taita în mulţimea dinaintea ei și faţa i se lumină 
într-un zâmbet atât de radios, că, pentru o clipă, păru că soarele 
pătrunsese prin tendele întinse deasupra curții interioare. Nici 
unui egiptean nu-i fusese dat să o vadă până acum, așa că în 
rândurile acestora se stârni un murmur și un freamăt înăbușit. 
Nu erau pregătiţi pentru apariţia ei; legenda spunea că toate 
femeile hicsose erau la fel de mătăhăloase ca și bărbaţii lor și îi 
întreceau în urâțenie de două ori. 

Faraonul Nefer Seti se aplecă ușor înainte și, ignorând 
inconștient momentul solemn, băgă mâna sub coroana albă și 
se trase de ureche. Era un obicei de care Taita se străduise să-l 
dezbare și pe care Nefer îl avea numai când ceva îi capta foarte 
tare atenţia sau când era tulburat. Taita nu mai dăduse ochii cu 
prinţul de peste două luni - Naja avusese grijă să îi ţină departe 


143 


unul de celălalt, de la întoarcerea magului din tabăra lui Apepi 
de la Bubasti - însă era atât de obișnuit cu băiatul și cu mintea 
lui, încât reușea să îi citească gândurile cu aceeași ușurință de 
altădată. Simţi că Nefer fierbea de exaltare și de emoție, trăind 
cu aceeași intensitate ca atunci când zărea o gazelă intrându-i 
în raza săgeții, sau urma să încalece un mânz nestrunit, sau își 
trimitea șoimul după un bâtlan și îl privea cum avea să coboare 
în picaj. 

Taita nu îl mai văzuse reacționând așa în prezenţa cuiva de 
sex opus; Nefer le acordase tuturor femeilor, inclusiv surorilor 
sale, un dispreţ regal. Oricum, trecuse mai puţin de un an de 
când apăruseră primele semne ale pubertăţii și cea mai mare 
parte a timpului și-o petrecuse sechestrat cu Taita în pustietatea 
de la Gebel Nagara, unde nu avusese nicio ispită care să-i 
atragă atenţia, așa cum făcea acum Mintaka. 


e Capitolul 25 e 


Taita se simţi mândru de ceea ce înfăptuise cu atât de puţin 
efort. Planul său s-ar fi complicat și amândoi s-ar fi aflat într-un 
pericol și mai mare decât acum, dacă Nefer n-ar fi plăcut-o 
deloc pe fata hicsosă. În cazul unei căsătorii între cei doi, Nefer 
ar deveni ginerele lui Apepi și s-ar afla sub protecţia acestuia. 
Până și Naja ar fi nevoit să se gândească de două ori, înainte să 
jignească pe cineva atât de puternic și de primejdios. Fără să 
știe, Mintaka ar putea să-l salveze pe Nefer de comploturile și de 
ambițiile regentului; cel puţin, acesta era planul lui Taita, de a 
încuraja unirea celor doi. 

In scurta perioadă în care avuseseră grijă de Khyan, Mintaka 
și Taita legaseră o prietenie strânsă. Acum, el clătină aproape 
imperceptibil din cap și îi întoarse zâmbetul. Apoi, privirea fetei 
căută mai departe, fixându-se cu interes asupra nobilelor 
egiptene, despre a căror frumusețe auzise atât de multe, dar pe 
care nu avusese ocazia să le studieze. O remarcă rapid pe 
Heseret; cu un instinct feminin sigur, recunoscu în ea o femeie 
la fel de atrăgătoare ca și ea și o posibilă viitoare rivală. Heseret 
avu o reacţie identică faţă de ea, și fetele schimbară o privire 
scurtă, însă trufașă și plină de dușmănie. Mintaka își ridică apoi 


144 


capul spre figura impresionantă a seniorului Naja și rămase cu 
ochii ațintiţi asupra lui, fascinată. 

Era o priveliște atât de splendidă, așa de diferită de cea 
oferită de Tatăl sau de fraţii ei. Strălucea încărcat cu aur și 
pietre preţioase, iar inul care-l înveșmânta era uimitor de pur. Îi 
simțea parfumul chiar de la distanţa aceea, ca un câmp de flori 
sălbatice. Chipul îi era acoperit de machiaj, pielea radia lumină, 
și ochii erau conturaţi și puși în evidență cu kohl. Cu toate 
acestea, îi trecu prin minte că frumuseţea bărbatului avea ceva 
din atracţia unui șarpe sau a unei insecte ucigașe. Se cutremură 
și își îndreptă atenţia către silueta de pe tron, de lângă regent. 

Faraonul Nefer Seti o fixa cu atâta intensitate, că îi tăie 
respiraţia. Ochii lui erau așa de verzi - era primul lucru care îi 
atrase atenţia, și fata vru să se uite în altă parte, dar nu izbuti; 
în schimb, începu să se înroșească. 

Faraonul Nefer Seti avea o figură atât de demnă, divină sub 
coroana albă și cu ciocul fals lipit de bărbie, încât prinţesa simţi 
cum o inundă un val de căldură. Apoi, dintr-o dată, faraonul îi 
trimise un surâs cald, complice, care îi dădu feţei un aer 
băiețesc și atrăgător; în mod inexplicabil, respiraţia fetei se 
acceleră și se înroși și mai tare. Cu multă greutate, reuși să-și ia 
ochii de la el și se apucă să studieze cu mare atenție statuia 
înfăţișând-o pe zeița Hathor în postura de vacă. 

li trebui mult timp ca să își recapete stăpânirea de sine, și, 
între timp, seniorul Naja, regentul Egiptului de Sus, își începuse 
discursul. Cu o voce măsurată, îi ură bun-venit lui Apepi, pe 
care, ca un bun diplomat, îl numi regele hicsoșilor, evitând însă 
orice referire la pretenţiile acestuia asupra teritoriului egiptean. 
Mintaka îi urmărea cu atenție buzele și, deși era conștientă că 
Nefer nu o slăbea din ochi, era hotărâtă să nu se mai uite la el. 

Vocea lui Naja era sonoră și plictisitoare, și, în cele din urmă, 
fata nu putu să mai reziste: se uită pe furiș la Nefer, 
intenţionând să nu-i acorde mai mult de o clipă, însă observă că 
acesta o fixa în continuare și că-n ochi îi pâlpâia o luminiţă de 
amuzament, care o fascina. Prințesa nu era timidă din fire, însă, 
de această dată, zâmbetul său era rușinat și ezitant, iar obrajii 
începuseră să i se împurpureze iar. Își plecă ochii și se 
concentră asupra mâinilor, pe care le ţinea în poală, împletindu- 
și degetele, până când își dădu seama că își trăda agitația și se 
opri. Incetă să-și mai frământe mâinile, numai că acum era 


145 


furioasă pe Nefer pentru că o zgândărise și-o făcuse să-și iasă 
din fire. „E doar un măscărici egiptean”, încercă să se calmeze. 
„Oricare dintre fraţii mei îl întrece în bărbăţie și în frumusețe. 
Încearcă doar să mă facă să par caraghioasă, cu holbatul ăsta al 
lui. N-o să mă mai uit la el. O să-l ignor întru totul”, hotărî ea și 
își tinu promisiunea până în momentul când Naja își termină 
discursul, și veni rândul Tatălui ei să îi răspundă. 

Îl săgetă pe Nefer pe sub genele dese și întunecate. Acesta îl 
urmărea pe Tatăl ei însă, când simţi privirea fetei asupra sa, își 
schimbă punctul de interes. Ea încercă să își pună o mască 
severă și respingătoare, dar, în momentul când el îi zâmbi, își 
ridică, involuntar, buzele, în semn de simpatie. „E, într-adevăr, 
la fel de chipeș ca unii dintre fraţii mei”, se înduplecă ea să 
recunoască, după care îl iscodi din nou. „Sau, poate, cu oricare 
dintre ei”, își îndreptă ea privirea în poală, meditând. Apoi, mai 
aruncă o privire pe furiș, ca să se asigure. „Poate chiar mai 
chipeș decât oricare dintre ei, chiar decât Ruga”. Imediat, 
simțind că și-a trădat fratele cel mai mare, își mai îndulci 
părerea, specificând: „Dar, firește, într-un alt fel”. 

Îi aruncă o privire piezișă lui Ruga: cu panglici împletite în 
barbă și cu figura încruntată, era un războinic adevărat. „Ruga e 
un bărbat foarte atrăgător”, decise ea, cu loialitate. 

Aflat în șirul opus, Taita nu părea s-o urmărească, însă nu 
pierdu nicio frântură din schimbul clandestin de priviri dintre ea 
și Nefer. Observă chiar mai mult decât atât: seniorul Trok, vărul 
lui Naja, stătea chiar în spatele tronului lui Apepi, la un pas de 
Mintaka. La încheieturile braţelor încrucișate la piept purta 
brățări din aur masiv, meșteșugit lucrate cu modele în relief. 
Avea agăţat pe un umăr arcul greu, dublu curbat, iar pe celălalt, 
o tolbă cu săgeți, acoperită cu o foiţă de aur. La gât purta 
lanţurile de aur ale vitejiei și ale slavei. Hicsoșii adoptaseră 
onorurile și decoraţiile militare de la egipteni, la fel ca și 
credințele și obiceiurile acestora. Trok o urmărea pe prințesa sa 
cu o privire impenetrabilă. 

Urmă o altă serie de priviri schimbate în fugă de Mintaka și 
Nefer, interceptată și ea de ochii întunecaţi și cercetători ai lui 
Trok. Taita simţea că acesta clocotea de furie și de gelozie; era 
ca și când norul fierbinte și ameninţător al khamsin-ului, teribila 
furtună de nisip din Sahara, s-ar fi strâns la orizontul deșertului. 
„Asta n-am bănuit-o. E interesul lui Trok pentru Mintaka 


146 


romantic sau politic?” se întrebă el. „Tânjește să o aibă sau o 
vede pur și simplu ca pe o scară pe care să urce la putere? In 
orice caz, e periculos și trebuie să ţinem seama de asta.” 

Discursurile de deschidere erau pe sfârșite și nu se spusese 
nimic important: negocierea armistițiului avea să înceapă a 
doua zi, în sesiune secretă. Ambele părţi se ridicară de pe 
tronuri și, schimbând plecăciuni și saluturi, se retraseră, 
acompaniaţi de sunetele de gong și de corn care marcau 
momentul. 

Taita mai aruncă o privire spre șirurile de hicsoși. Apepi și fiii 
săi dispărură pe poarta încadrată de stâlpi înalţi din granit, în 
vârful cărora erau capetele gemene de vacă ale zeiței. După o 
ultimă căutătură în spate, Mintaka păși în urma Tatălui și fraţilor 
săi. Seniorul Trok mergea chiar în spatele ei și aruncă și el o 
privire peste umăr în direcţia faraonului Nefer Seti; după asta, 
se pierdu și el între stâlpii porţii. În timp ce făcea asta, săgețile 
din tolbă scoaseră un zornăit ușor, iar penele lor colorate îi 
atraseră atenţia lui Taita. Spre deosebire de tolbele obișnuite, 
de război, care aveau un capac ce împiedica risipirea armelor, 
aceasta era una purtată doar la ceremonii, învelită într-o foiţă 
de aur, și nu avea capac, astfel încât se puteau zări fulgii din 
vârful săgețţilor, care depășeau nivelul umerilor. Penele erau 
roșii și verzi, trezind în mintea lui Taita o amintire malefică. Trok 
ieși în pas de marș, lăsându-l pe mag uitându-se lung în urma 
sa. 


e Capitolul 26 «e 


Taita se întoarse în chilia de piatră care-i fusese rezervată pe 
timpul conferinţei de pace, într-una din aripile templului. Bău 
puţin sirop, pentru că fusese zăpușeală în curte, după care se 
îndreptă spre fereastra cioplită în peretele gros de piatră. Un 
stol de păsări-țesător și de piţigoi ţopăiau și ciripeau pe pervaz 
și pe terasa pavată cu dale de dedesubt. În timp ce le hrănea cu 
mei dhurra zdrobit și ele i se așezau pe umeri, ciugulindu-i din 
palmă, Taita reflectă la întâmplările ce avuseseră loc în 
dimineaţa aceea și puse cap la cap impresiile disparate pe care 
le adunase în timpul ceremoniei. 


147 


Amuzamentul și plăcerea pe care le încercase în legătură cu 
povestea dintre Nefer și Mintaka îi dispărură, când ajunse să se 
gândească la Trok. Medită la relația bărbatului cu prințesa 
hicsosă și la complicațiile la care aceasta ar putea da naștere, 
dacă încerca să-și impună planurile ce-i priveau pe cei doi tineri. 

Șirul gândurilor i-a fost întrerupt de o umbră ce se furișa pe 
marginea terasei, pe sub fereastră. Era una dintre pisicile 
templului, leșinată, cu cicatrice, și cu pielea jupuită pe alocuri de 
râie. Pândea păsările care ţopăiau pe dalele de sub fereastră și 
ciuguleau grăunțele de mei ahurra. 

Ochii palizi ai lui Taita se îngustară, în timp ce acesta se 
concentra asupra pisicii. Bătrânul motan se opri și privi împrejur 
cu precauție. Dintr-o dată, își arcui spinarea și își zbârli blana, 
fixând un punct invizibil pe pietrele dinaintea sa. Scoase un țipăt 
ascuţit, scuipă, după care se răsuci și o luă la goană până 
ajunse la primul palmier care-i ieși în cale. Zbură pur și simplu 
pe trunchiul acestuia și nu se opri decât în coroana copacului, 
de care se prinse, disperat, cu ghearele. Taita mai aruncă un 
pumn de grăunţe păsărilor și își reluă șirul gândurilor. 

Chiar și pe parcursul lungii lor călătorii împreună, Trok își 
păstrase tolba bine închisă, iar lui Taita nu-i trecuse prin minte 
să compare vreuna dintre săgețile acestuia cu cea găsită la locul 
asasinării faraonului. Putea doar să băânuiască numărul ofiţerilor 
din armata hicsosă care aveau aceleași culori în coada săgeţilor, 
iar acesta ar fi fost foarte mare, deși însemnele de pe ele ar fi 
fost diferite. Avea un singur mod de a dovedi amestecul lui Trok 
în asasinarea faraonului Tamose și, astfel, să îl implice și pe 
vărul său, Naja: să-i studieze una dintre săgeți. „Dar cum să fac 
asta, fără să dau de bănuit?” se întrebă el. 

Gândurile îi fură din nou întrerupte de glasuri ce se certau pe 
coridor: una era tânără și limpede, și magul o recunoscu pe 
dată; celelalte aspre, protestau și implorau. 

— Seniorul Asmor ne-a dat ordine clare... 

— Nu sunt eu faraonul? Nu sunteţi obligaţi să vă supuneți 
voinţei mele? Doresc să îl vizitez pe mag și să nu cutezați să mă 
împiedicaţi. Daţi-vă amândoi la o parte, sună vocea lui Nefer, 
puternică și impunătoare. 

Işi pierduse timbrul nesigur al pubertăţii și căpătase glasul 
unui bărbat. 


148 


„Șoimuleţul își întinde aripile și își arată ghearele”, își zise 
Taita, plecând din dreptul ferestrei și scuturându-și praful de 
mei de pe mâini, ca să-și întâmpine stăpânul. 

Nefer smuci draperia care acoperea pragul și păși înăuntru. 
Doi soldați îl urmau neputincioși, înghesuindu-se în spaţiul 
strâmt din cadrul ușii. Nefer nu le acordă nicio atenţie și, 
punându-și mâinile în șolduri, îl înfruntă pe Taita: 

— Taita, sunt foarte nemulţumit de tine. 

— Sunt consternat să aud așa ceva, făcu Taita o plecăciune 
adâncă. Cu ce am putut să vă supăr? 

— Mă eviţi încontinuu. Ori de câte ori trimit după tine, mi se 
spune fie că ești într-o misiune secretă la hicsoși, fie că te-ai 
întors în deșert, ori o altă poveste de adormit copiii, se încruntă 
Nefer, ca să-și ascundă încântarea de a fi din nou împreună cu 
bătrânul. Apoi, apari ca din pământ, de parcă n-ai fi fost plecat 
nicăieri și mă ignori pe mai departe. Nici măcar nu te-ai uitat 
spre mine în timpul ceremoniei. Unde-ai fost? 

— Maiestate, pereţii au urechi, aruncă Taita o privire spre 
gărzile ce-l însoțeau pe prinţ. 

În clipa următoare, Nefer se întoarse mânios spre acestea; 

— Nu e prima dată când vă spun să pieriţi din calea mea. 
Dacă nu dispareţi imediat, o să pun să fiţi sugrumați. 

Cei doi se retraseră, nefericiţi, însă nu foarte departe. Taita le 
putea încă auzi clinchetul armelor și glasurile murmurând, în 
timp ce așteptau pe coridorul de dincolo de perdea. Făcu un 
semn din cap spre fereastră și spuse în șoaptă: 

— Am o bărcuţă la ponton. N-ar vrea Maiestatea Voastră să 
meargă la pescuit? 

Și, fără să aștepte niciun răspuns, Taita își ridică fustele 
Chiton și sări pe pervaz, după care aruncă o privire peste umăr. 
Nefer își uitase supărarea și arboră un zâmbet de încântare, 
traversând în fugă celula ca să i se alăture. Dintr-un salt, Taita 
ajunse pe terasă și Nefer îl urmă sprinten. Ca doi copii care 
chiulesc de la ore, se furișară printre curmali și ajunseră la 
fluviu. 

Și la ponton erau gărzi, dar care nu primiseră niciun fel de 
ordine să îl rețină pe tânărul lor faraon, așa că îl salutară și se 
dădură la o parte, cu respect, în timp ce perechea se strecura în 
bărcuţa strâmtă. Puse fiecare mâna pe câte o vâslă și plecară. 
Taita cârmi pe unul din canalele înguste de trecere dintre 


149 


bancurile de nisip cu papirus unduitor, și, în câteva minute, 
rămaseră singuri pe mlaștină, ascunși de cei de pe mal în 
labirintul apelor. 

— Unde-ai fost, Taita? renunţă Nefer la aerul maiestuos. Mi-a 
fost așa dor de tine! 

— O să-ţi povestesc tot, îl asigură magul, dar, mai întâi, 
trebuie să-mi spui ce se-ntâmplă cu tine. 

Găsiră un loc liniștit unde să ancoreze, într-o lagună micuță, 
străjuită de papirus, și Nefer îi povesti tot ce se întâmplase cu el 
de la ultima lor conversaţie fără martori. La ordinele lui Naja, 
fusese ţinut într-o temniță aurită, fără să-și poată vedea 
prietenii, nici măcar pe Meren sau pe propriile surori. Singurele 
distracţii fuseseră studierea pergamentelor din biblioteca 
palatului, manevrele cu carul și antrenamentele de luptă pe 
care le făcea sub supravegherea unui războinic încercat, Hilto. 

— Naja nu mă lasă nici măcar la pescuit sau la vânătoare de 
păsări fără ca Asmor să mă dădăcească, își plânse el amarul. 

Nu aflase că Taita avea să asiste la ceremonia de bun venit 
din curtea templului până când nu-l văzuse acolo - crezuse că 
era la Gebel Nagara. Cu prima ocazie, când Naja și Asmor se 
retrăseseră în încăperile unde avea loc acea consfătuire secretă 
cu Apepi, Trok și ceilalți comandanţi hicsoși, își terorizase 
paznicii și, proferând ameninţări la adresa acestora, evadase din 
apartamentele în care fusese închis și venise să-l vadă pe Taita. 

— Viaţa n-are niciun pic de sare și piper fără tine, Taita. Cred 
că aș putea să mor de plictiseală. Naja trebuie să ne lase să fim 
iar împreună. Ar trebui să arunci o vrajă asupra lui. 

— Merită să ne gândim la asta, evită magul sugestia cu 
dibăcie, dar acum avem prea puţin timp la dispoziţie. Naja o să 
trimită toată armata să ne caute, când o să afle că nu suntem în 
templu. Trebuie să-ţi spun ce vești am eu. 

Repede, în câteva cuvinte, îi povesti lui Nefer prin ce trecuse 
de la ultima lor întâlnire. Îi explică natura relaţiei dintre Naja și 
Trok și îi descrise vizita pe care o făcuse la scena morții 
faraonului Tamose și ce descoperiri făcuse cu acea ocazie. 

Nefer ascultă fără să-l întrerupă, dar, când Taita pomeni de 
moartea Tatălui său, i se umplură ochii de lacrimi. Se uită în altă 
parte, tuși și își șterse lacrimile cu dosul palmei. 

— Acum poţi să-ți dai seama în ce pericol te afli, îl avertiză 
Taita. Sunt sigur că Naja e băgat până-n gât în complotul pentru 


150 


asasinarea faraonului și, cu cât strângem mai multe dovezi 
împotriva lui, cu atât crește și riscul. 

— Într-o bună zi, am să-mi răzbun Tatăl, jură Nefer, pe un ton 
rece și dur. 

— lar eu am să te ajut s-o faci, promise Taita, dar acum 
trebuie să te ţinem cât mai departe de răutatea lui Naja. 

— Cum plănuiești să procedăm, Taita? Putem să fugim din 
Egipt, așa cum ne gândisem noi? 

— Nu, clătină din cap Taita. Firește că m-am gândit la asta, 
însă Naja ne păzește prea îndeaproape. Dacă am încerca să 
fugim spre graniţă, o sută de care ne-ar sufla din spate. 

— Și-atunci, ce putem face? Și tu ești în pericol, ca și mine. 

— Nu. L-am convins pe Naja că nu o să reușească fără 
sprijinul meu; și magul îi descrise ceremonia falsei divinaţii de la 
templul lui Bes, și cum ajunsese Naja să creadă că Taita avea 
să-i împărtășească secretul vieții veșnice. 

Nefer zâmbi auzind șiretlicul la care recursese magul: 

— Și care e planul? 

— Trebuie să așteptăm până vine vremea fie să fugim, fie să 
scăpăm lumea de prezenţa blestemată a lui Naja. Intre timp, o 
să te apăr cât de bine am să pot. 

— Și cum o să reușești așa ceva? 

— Naja m-a trimis la Apepi să pun la cale conferinţa asta de 
pace. 

— Da, știu că te-ai dus la Avaris. Mi-au spus când am cerut să 
te văd. 

— Nu la Avaris, ci la cartierul general al lui Apepi, la Bubasti. 
O dată ce a fost de acord să se întâlnească cu Naja, am reușit 
să-l conving că ar trebui să pecetluiască tratatul printr-o 
căsătorie între tine și fiica lui Apepi. Odată aflat sub protecţia 
regelui hicsos, Naja n-o să te mai poată ataca; nu ar risca să 
arunce din nou ţara într-un război civil, ignorând înțelegerea 
încheiată. 

— Apepi o să mi-o dea pe fiica lui de soţie? nu-și putu stăpâni 
Nefer uimirea. Cea îmbrăcată într-o rochie roșie la ceremonia de 
azi-dimineaţă? 

— Da, confirmă Taita. O cheamă Mintaka. 

— Știu cum o cheamă, se grăbi să îl asigure Nefer. Poartă 
numele steluței din centura constelaţiei Orion. 


151 


— Da, chiar pe aceea, aprobă Taita. Pe Mintaka, cea urâtă, cu 
nasul mare și gura caraghioasă. 

— Nu e urâtă! se înfurie Nefer, ţâșnind în picioare atât de 
brusc, încât fu gata-gata să răstoarne barca și să îi arunce pe 
amândoi în mâlul lagunei. E cea mai frumoasă... continuă el, dar 
se potoli imediat, când văzu expresia de pe chipul lui Taita. Am 
vrut să spun că e foarte drăguță. Mă prinzi întotdeauna, surâse 
el cu o undă de mâhnire. Dar trebuie să recunoști că e 
frumoasă, Taita. 

— Dacă te dai în vânt după nasuri mari și guri caraghioase. 

Nefer culese un pește mort de pe fundul bărcii și ţinti spre 
capul magului, însă acesta se feri. 

— Când pot să vorbesc cu ea? se interesă prinţul, străduindu- 
se să pară că era o cerere care nu avea nicio importanţă pentru 
el. Vorbește egipteana, nu? 

— Vorbește la fel de fluent ca și tine, îl asigură Taita. 

— Și-atunci, când pot s-o întâlnesc? Poţi să aranjezi tu asta? 

Taita se așteptase să i se ceară așa ceva. 

— Poţi să o inviţi pe prințesă împreună cu întreaga sa suită, la 
vânătoare aici, în mlaștini, și, poate, la un prânz, în aer liber, 
după aceea. 

— O să-l trimit pe Asmor să facă invitaţia chiar în după- 
amiaza asta, decise Nefer, însă Taita clătină din cap a 
dezaprobare. 

— O să se ducă mai întâi la regent, și Naja o să simtă imediat 
pericolul. N-o să îngăduie asta niciodată, și, odată alertat, va 
face tot ce-i stă în puteri să vă împiedice să vă mai vedeţi 
vreodată. 

— Și-atunci, ce-i de făcut? se tulbură Nefer. 

— O să mă duc chiar eu la ea, promise Taita, și, în clipa 
aceea, se auziră strigăte încă îndepărtate, apropiindu-se de ei 
din mai multe direcţii, și plescăit de vâsle. Asmor a descoperit 
că ai plecat și și-a trimis copoii să te aducă înapoi, zise Taita. 
Asta-i o dovadă de cât ne va fi de greu să trecem peste el. 
Acum, ascultă cu atenţie, pentru că mai avem puţin timp la 
dispoziţie. 

Puseră iute la punct ultimele detalii, stabilind un sistem de a- 
și trimite mesaje în caz de urgență, când planurile necesitau 
modificări, dar strigătele și zgomotele ramelor în apă se auzeau 
tot mai aproape. În câteva minute, o galeră de luptă ușoară, la 


152 


care vâsleau douăzeci de sclavi și înţesată cu bărbaţi înarmaţi 
străpunse paravanul de papirus. Un strigăt se auzi de la puntea 
principală: 

— lată-l pe faraon! Cârmiţi spre barcă! 


e Capitolul 27 e 


Hicsoșii aranjaseră o tabără de antrenament pe câmpia 
aluvionară din vecinătatea mlaștinii în care creștea papirus. 
Când Taita cobori dinspre templu, două batalioane din gărzile lui 
Apepi exersau sub cerul fără pic de nori, din care soarele 
dimineţii își trimitea dogoarea. Două sute de soldați înarmaţi 
până-n dinţi făceau curse de ștafetă prin mlaștină, înglodaţi în 
noroi până la brâu, în timp ce escadroane de care repetau 
scheme complicate pe câmpie, de la coloane de patru care, 
înșirate unul în spatele celuilalt, la trecerea în evantai, pe o 
singură linie. Praful se ridica în urma roților aflate în cursă, 
vârfurile lăncilor aruncau raze în lumina soarelui, iar penele viu 
colorate dansau pe muzica vântului. 

Taita se opri la poligonul de tragere, urmărind un timp cum 
cincizeci de arcași aliniaţi pe un șir trăgeau la o distanţă de o 
sută de pași, fiecare dintre ei lansând câte cinci săgeți rapide. 
Apoi, alergau la ţintele din paie, aranjate să semene cu o formă 
umană, își culegeau săgețile și trăgeau din nou, de data 
aceasta, de la două sute de pași depărtare. Biciul instructorului 
cădea greu pe spinarea celui care nu se mișca destul de repede 
pe teren descoperit sau nu nimerea ţinta. Cuiele din bronz 
atașate de bicele din piele lăsau urme de sânge aprins în 
locurile unde mușcau din tunicile de in. 

Taita a fost lăsat să treacă fără nicio problemă: perechile de 
lăncieri care exersau împunsăturile și parările răcnind ca la 
război, își întrerupeau luptele și tăceau. Cu toții îl petreceau cu 
priviri pline de respect, căci bătrânul avea o reputaţie 
extraordinară. Numai după ce acesta trecu, își reîncepură 
încleștarea. 

În capătul cel mai îndepărtat al câmpului, pe iarba nu prea 
mare și verde din vecinătatea mlaștinii, un singur car parcurgea 
în viteză un traseu cu marcaje și ţinte. Era unul din vehiculele de 
cercetași, cu roți cu spiţe și corpul din tulpini împletite din 


153 


bambus, foarte rapid și destul de ușor pentru a fi ridicat și 
transportat de doi oameni peste un obstacol. 

Carul era tras de o pereche de iepe murge absolut splendide, 
din herghelia personală a lui Apepi. Copitele animalelor aruncau 
în spate bucăţi de gazon, în timp ce ocoleau marcajele de la 
capătul traseului și se întorceau în galop, cu carul ușor săltând și 
clătinându-se în urma lor. 

Seniorul Trok era pe post de vizitiu, aplecat înainte, cu frâiele 
înfășurate în jurul încheieturilor. Barba îi flutura în vânt, 
mustăţile și panglicile colorate îi zburau peste umeri, în timp ce 
el îmboldea caii cu strigăte sălbatice. Taita a fost nevoit să-i 
recunoască meritele: chiar și la viteza aceea, își controla iepele 
în totalitate, trecând foarte aproape de semnele de pe traseu și 
oferindu-i arcașului de lângă el ocazia și poziția de a nimeri din 
plin ţintele. 

Taita se sprijini în toiag când văzu cum carul se îndrepta spre 
el în plin galop. Nu avea cum să confunde silueta subţire și 
dreaptă sau înfățișarea regală. Mintaka purta o fustă plisată, 
purpurie, care îi lăsa genunchii dezgoliți. Curelușele sandalelor 
ei se împleteau pe pulpele ei bine făcute. La mâna stângă purta 
o apărătoare și o platoșă din piele groasă i se modela după 
formele rotunde ale sânilor ei micuţi. Materialul îi proteja 
sfârcurile fragede de plesniturile coardei de arc, atunci când 
trăgea în ţintele către care se îndrepta în viteză. 

Mintaka îl recunoscu pe Taita, căruia îi strigă un salut și îi făcu 
semn cu arcul ridicat deasupra capului. Părul ei negru era 
acoperit cu o plasă fină și îi flutura pe umeri la fiecare smucitură 
a carului. Nu era machiată, însă vântul și efortul îi rumeniseră 
obrajii și îi aduseseră un licăr vioi în priviri. Taita nu și-o putea 
imagina pe Heseret pe post de purtător de lance, într-un car de 
război, însă atitudinea hicsoșilor faţă de femei era diferită. 

— Hathor să-ţi zâmbească, magule! râse ea, când Trok opri 
brusc vehiculul în fața acestuia. 

Ştia că Mintaka o adoptase pe zeița cea blândă ca protectoare 
a sa, în locul uneia dintre zeitățile monstruoase din panteonul 
hicsos. 

— Fie ca Horus să te iubească mereu, prințesă Mintaka, îi 
întoarse Taita urarea. Ca semn al afecțiunii pe care i-o purta, îi 
acorda titlul regal, deși Tatălui ei nu îi recunoștea dreptul de a 
se numi rege. 


154 


Fata sări într-un nor de praf și alergă să îl îmbrăţișeze, apoi își 
aruncă braţele în jurul gâtului magului, astfel încât partea dură a 
platoșei ei îi intră acestuia în coaste. Simţindu-l cum se 
crispează, se dădu înapoi. 

— Am nimerit cinci capete, unul după altul, se mânari ea. 

— Talentele tale de războinic nu sunt întrecute decât de 
frumuseţea ta, zâmbi el. 

— Nu mă crezi, îl provocă ea. Crezi că, dacă sunt fată, nu pot 
să trag cu arcul, observă ea și, fără să aștepte ca el să 
tăgăduiască, goni înapoi la car. Mână mai departe, seniore Trok, 
porunci ea. Mai facem un tur, cât poţi de repede! Vreau viteza 
maximă. 

Trok scutură hățurile și întoarse carul dintr-o mișcare atât de 
scurtă, încât roata dinspre interior rămase nemișcată. Apoi, în 
timp ce se apropia de ţinte, strigă ca să-și îndemne caii, care 
măriră viteza. 

Fiecare ţintă era plasată în vârful câte unui ţăruș scurt, la 
nivelul ochiului arcașului. Toate aveau forma unor capete 
umane, cioplite din lemn. Nu exista nicio îndoială cu privire la 
naționalitatea  manechinelor: capetele erau caricaturi ale 
războinicilor egipteni, ale căror coifuri și însemne de 
înregimentare le purtau, iar trăsăturile pictate erau grotești, ca 
ale unor căpcăuni. 

„E destul de clar ce crede artistul despre noi”, simţi Taita un 
gust amar. 

Mintaka scoase o săgeată din coșul agăţat de tăblia carului, 
întinse coarda și trase de ea, ţinând săgeata atât de aproape, că 
fulgii galbeni păreau că îi sărută buzele strânse. Trok îndreptă 
carul spre prima ţintă, încercând să îi ușureze misiunea, însă 
goneau pe teren accidentat. Cu toate că își îndoise genunchii, ca 
să amortizeze efectul salturilor peste denivelări, se legăna în 
ritmul mișcărilor carului. 

Când zări prima ţintă, Mintaka slobozi săgeata, iar Taita 
descoperi că avea emoţii pentru ea. Nu avea de ce să îi poarte 
de grijă, căci fata mânuia arma ușoară cu o îndemânare 
perfectă. Săgeata pătrunse în ochiul stâng al păpușii de paie și 
rămase  înfiptă acolo, cu penele de un galben strălucitor 
tremurând în razele soarelui. 

— Bak-her! o aplaudă el și ea râse, gonind mai departe. 


Trase de încă două ori: o săgeată intră adânc în fruntea, iar 
cealaltă în gura manechinului. Era o performanţă chiar și pentru 
un războinic cu experienţă, darmite pentru o fâșneaţă de fată. 

Trok ocoli marcajul îndepărtat și se întoarseră la mag; caii își 
lăsaseră urechile pe spate, iar coamele le fluturau în vânt. 
Mintaka trase din nou, ţintind, de data aceasta, vârful 
proeminent al nasului. 

— Pe Horus! exclamă Taita surprins. Trage ca un dfin! 

Ultima ţintă îi apăru rapid în faţa ochilor și Mintaka își ţinu 
echilibrul cu graţie; obrajii îi ardeau și dinţii îi sclipeau, în timp 
ce își mușca buzele din cauza concentrării. Trase, iar săgeata se 
înălţă și trecu la o distanţă de o palmă de capul de paie. 

— Trok, nătărăule! Ai trecut prin groapa aia chiar când am dat 
eu drumul la săgeată! urlă la el. Ai făcut-o intenţionat, ca să mă 
fac eu de râs în fața magului! 

— Înălţimea voastră, sunt îngrozit de propria incompetenţă, 
se scuză măreţul Trok, comportându-se la fel stângaci ca un 
băieţel în fața furiei ei. 

Taita vedea că, după cum își imaginase, sentimentele lui față 
de ea erau mistuitoare. 

— Nu te-am iertat! N-o să-ţi mai acord privilegiul de a-mi mai 
conduce carul! Niciodată! 

Taita n-o mai văzuse niciodată atât de hotărâtă, și asta, 
împreună cu proaspăta demonstraţie de tras la ţintă, făcu să-i 
crească și mai mult respectul față de ea. „E o nevastă bună 
pentru orice bărbat, chiar și pentru un faraon din dinastia 
Tamose”, decise el, însă avu grijă să nu arate niciun semn de 
neseriozitate, ca nu cumva Mintaka să-și întoarcă mânia asupra 
lui. Nu avea de ce să se teamă, căci, în momentul în care se 
întoarse spre el, surâsul înflorise din nou pe buzele prințesei: 

— Patru din cinci e destul de bine și pentru un războinic ce a 
străbătut Drumul Roșu, Înălţimea Voastră, o asigură Taita, și 
groapa aceea a fost, într-adevăr, ascunsă. 

— Poate ţi-e sete, Taita! Știu că mie îmi e, spuse și îl luă de 
mână cu un gest simplu, conducându-l în locul unde servitoarele 
întinseseră un covor din lână, pe malul fluviului, și aduseseră 
platouri cu dulciuri și urcioare cu sucuri de fructe. Am atâtea 
întrebări să-ţi pun, Taita, spuse, în timp ce se așeza pe blana de 
oaie, alături de el. Nu te-am mai văzut de când ai plecat din 
Bubasti. 


156 


— Cum se simte fratele tău, Khyan? amână el momentul 
întrebărilor. 

— E la fel de neastâmpărat ca de obicei, dacă nu și mai și. 
Taita i-a poruncit să vină și el aici de îndată ce o să se facă bine 
de tot. Vrea să aibă toată familia în jurul lui când semnează 
armistițiul. Mai discutară un timp despre alte nimicuri, dar 
Mintaka era cu gândurile în altă parte; el așteptă ca ea să aducă 
vorba despre subiectul care o frământa. Il surprinse din nou 
când se întoarse brusc spre Trok, aflat foarte aproape de ei și 
care avea aerul unui cățeluș pedepsit: 

— Puteți să plecaţi acum, seniore, i se adresă ea cu răceală. 

— Mă veţi lua din nou în carul dumneavoastră mâine 
dimineaţă, prințesă? o imploră, aproape. 

— Mâine voi avea, probabil, altceva de făcut. 

— Poimâine, atunci? 

Până și mustaţța părea să i se încline, cerșind milă. 

— Adu-mi arcul și tolba, înainte să pleci, ordonă ea, ignorând 
întrebarea. El le aduse, ca un lacheu, și i le puse la îndemână: 
Adio, seniore, mai spuse ea, după care își îndreptă atenţia către 
Taita. 

Trok mai zăbovi câteva minute și se târî la carul lui. 

— De cât timp e Trok îndrăgostit de tine? întrebă Taita în 
șoaptă, când acesta plecă. 

Prinţesa păru surprinsă și izbucni într-un râs încântător: 

— Trok, îndrăgostit de mine? Da' asta-i absurd! Trok e la fel 
de bătrân ca piramidele din Gizeh - are, probabil, aproape 
treizeci de ani! Și mai are trei neveste, și doar Hathor știe câte 
concubine! 

Taita scoase din tolba splendid decorată o săgeată, pe care o 
inspectă, aparent, fără un interes anume. Fulgii erau albaștri și 
galbeni; magul atinse pecetea micuță, gravată pe coadă. 

— Cele trei stele din centura lui Orion, remarcă el, iar Mintaka 
e cea mai strălucitoare dintre ele. 

— Albastru și galben sunt culorile mele preferate, încuviință 
ea. Grippa îmi face săgețile e cel mai priceput din Avaris. Toate 
săgețile făcute de el sunt perfect drepte și proporţionate, ca să 
zboare cum trebuie. Ornamentele și însemnele lui sunt o 
adevărată operă de artă. Uite cum mi-a gravat și mi-a pictat 
steaua. 


157 


A 


Taita răsuci săgeata între degete și o admiră în întregime, 
înainte să o pună înapoi în tolbă: 

— Ce simbol are Trok pe săgeți? întrebă, pe un ton degajat. 

— Nu știu, gesticulă ea enervată. După mine, trebuie să fie 
vreun mistreţ sau un taur. Am încheiat cu Trok pe ziua de azi, și 
nu vreau să mai aud de el câteva zile hotărî ea, turnând sirop în 
castronul lui Taita. Știu că îţi place cu miere, schimbă ea 
subiectul, ostentativ, iar Taita o lasă să aleagă subiectul. Am 
unele chestiuni delicate de discutat cu tine, mărturisi ea timid, 
culegând o floare din iarba pe care stăteau, și începând să 
împletească o ghirlandă, și evitând să ridice ochii spre mag; 
obrajii ei, care își pierduseră roșeaţa de după efort, căpătară iar 
nuanţe trandafirii. 

— Faraonul Nefer Seti are paisprezece ani și cinci luni, adică e 
cu aproape un an mai mare decât tine. S-a născut sub zodia 
caprei-sălbatice, care se înţelege foarte bine cu semnul tău, 
pisica. 

Taita îi răspunsese la întrebarea nerostită, așa că fata îl privi 
uimită: 

— De unde-ai știut ce-o să te-ntreb? vru să afle, după care 
bătu din palme. Normal c-ai știut, doar ești mag. 

— Că tot vorbim de faraon, îţi aduc un mesaj din partea 
Maiestăţii Sale, o puse la curent. 

Cu aceste cuvinte, îi captă toată atenţia. 

— Mesaj? Adevărat, știe că exist? 

— E chiar foarte conștient de lucrul acesta, o asigură el, 
sorbind din sirop. Mai are nevoie de puţină miere, aprecie el, 
turnându-și puţină și amestecând. 

— Nu mă ţine pe jar, magule! se răsti ea. Zi-mi imediat 
mesajul! 

— Faraonul vă invită pe tine și suita ta la o vânătoare de rațe 
în baltă, mâine în zori și, după aceea, la o masă în aer liber pe 
Insula Turturelei. 


e Capitolul 28 e 


În zori, cerul era incandescent, ca lama unei săbii abia scoase 
de sub forja meșterului. Vârfurile trestiilor de papirus formau o 
friză complet neagră sub acest tablou. Inainte de răsăritul 


158 


soarelui, nu adia nicio briză, care să-i ajute să pornească, și 
niciun sunet nu spărgea tăcerea. 

Cele două bărci de vânătoare se aflau ancorate la capetele 
opuse ale micuţei lagune și ascunse de cei de pe mal de un zid 
de trestii; le despărţeau mai puţin de cinci sute de pași. Gonacii 
regali îndoiseră tulpinile înalte de papirus, ca să formeze un 
acoperiș protector deasupra vânătorilor. 

Suprafaţa lagunei era netedă, netulburată, ca o oglindă 
șlefuită din bronz, în care se reflecta cerul. La lumina aceea, 
Nefer reuși să discearnă, în cealaltă barcă, silueta graţioasă a 
Mintakăi. Prinţesa își ţinea arcul în poală și stătea nemișcată, ca 
statueta zeiței Hathor. Orice altă fată la care s-ar fi putut gândi 
și, în mod special, propriile surori, Heseret și Merykara, ar fi 
țopăit ca niște canari pe-o stinghie și-ar fi ciripit de două ori mai 
tare decât aceștia. 

Zăbovi cu gândul asupra scurtei lor întâlniri din acea 
dimineaţă. Era întuneric și nicio urmă cât de slabă a zorilor nu 
se întrezărea ca să micșoreze splendoarea panopliei de stele ce 
domnea peste lume, iar astrele păreau atât de rotunde și de 
coapte, că avea senzaţia c-ar putea să întindă mâna și să le 
culeagă, ca pe smochine. Mintaka coborâse poteca dinspre 
templu, la lumina tortelor purtate de servitori și urmată 
îndeaproape de suita de fecioare. Purta o glugă din lână, care să 
o ferească de răcoarea fluviului, așa că, oricât de tare și-ar fi 
ascutit privirea, nu reușea să-i vadă faţa. 

— Fie ca faraonul să trăiască o mie de ani! 

Acelea erau primele vorbe pe care i le adresase vreodată și 
vocea ei îi încântă auzul, părându-i-se mai dulce decât orice 
lăută. Avu senzaţia că niște degete invizibile îl mângâiau pe 
ceafă și dură câteva clipe până să-și recapete glasul. 

— Fie ca dragostea lui Hathor pentru tine să dureze o 
veșnicie! 

Se consultase cu Taita asupra formei de salut pe care să o 
adopte și exersase până o învățase pe de rost. | se păru că 
zărește pe sub glugă fulgerul alb al dinţilor ei într-un zâmbet și 
prinse curaj să spună ceva ce nu îi fusese sugerat de Taita. li 
trecuse prin cap într-un moment de inspiraţie: 

— Privește! arătă el spre cerul luminat de stele. Acolo e 
steaua ta. 


Ea-și ridică ochii să caute constelația vânătorului, Orion; 
stelele îi luminară fața și prinţul o văzu pentru prima dată de 
când coborâse din templu. | se tăie respiraţia: chipul fetei era 
solemn, însă lui i se părea că nu mai văzuse niciodată ceva atât 
de încântător. 

— Zeii au pus-o acolo special pentru tine, scăpă el un 
compliment involuntar. 

Ea se împurpură imediat la faţă și se făcu și mai frumoasă: 

— Faraonul e la fel de curtenitor pe cât e de îngăduitor, făcu 
ea o plecăciune mică și ușor batjocoritoare. 

Apoi, păși în bărcuţa care o aștepta și porni spre mlaștină, 
fără să arunce nici măcar o privire în urmă. 

Acum, el repeta cuvintele ca și când ar fi fost o rugăciune: 
„Faraonul e la fel de curtenitor pe cât e de îngăduitor”. 

Un bâtlan își luă avânt pe deasupra bălții. Ca și când acesta ar 
fi fost un semnal, aerul se umplu brusc de zgomot de aripi. 
Nefer aproape că uitase de ce erau pe apă, lucru care spunea 
clar în ce măsură era uluit, căci vânătoarea era pasiunea sa cea 
mai mare. Işi desprinse privirea de la silueta elegantă din 
cealaltă barcă și întinse mâna după sulițe. 

Hotărâse să folosească sulițe, în loc de arcul cu săgeți, fiind 
sigur că ea nu avea forţa sau îndemânarea să mânuiască armele 
grele, ceea ce i-ar fi oferit lui un avantaj. Dacă era bine lansată, 
sulița se înfigea mai bine decât săgeata, iar greutatea ei, ca de 
măciucă, avea să doboare mai rapid pasărea decât săgeata cu 
vârful bont, care putea să fie deviată de penajul des al păsărilor 
de apă. Nefer era hotărât să o impresioneze pe Mintaka cu 
talentul său de vânător. 

Primul stol de rațe sosi în zori, zburând jos; aveau penele 
lucioase, albe cu negru, și fiecare pasăre avea câte un semn 
distinctiv în vârful ciocului. Rața din frunte făcu un ocol, 
ducându-le pe celelalte în afara bătăii armelor. În acel moment, 
trădătoarele își începură chemarea seducătoare; erau rațe 
capturate și domesticite, pe care îngrijitorii le lăsaseră pe apele 
deschise ale lagunei și le ţineau acolo legate de picior cu o aţă 
de care atârna o piatră ancorată pe fundul plin cu mâl. 

Rațele sălbatice descriseră un cerc larg în văzduh și începură 
să coboare, aliniate, ca să se alăture trădătoarelor. Își 
întinseseră aripile și plonjau, pierzând rapid din înălţime și 
trecând chiar peste barca lui Nefer. Faraonul își calculă bine 


160 


momentul, se ridică în picioare, cu sulița înălțată, gata să o 
arunce. Așteptă să vadă lucind penele păsării conducătoare și 
apoi ţinti, trimițând sulița cu o mișcare de rotaţie. Rața o zări și 
cobori cu o aripă, ca să o evite. Preţ de o clipă, păru să fi reușit, 
dar apoi se auzi o bufnitură, într-un nor de fulgi, iar rața intră 
într-un picaj necontrolat, trăgând după ea aripa ruptă. Căzu cu 
un plescăit în apă, dar, aproape în același moment, își reveni și 
se scufundă. 

— Repede! Duceţi-vă după ea! răcni Nefer. 

Patru sclavi negri așteptau în apă, de unde nu li se vedeau 
decât capetele. Stăteau agăţaţi cu degetele de marginea bărcii 
și dinţii începuseră deja să le clănţăne de frig. 

Doi dintre ei înotară să aducă pasărea căzută, dar Nefer știa 
că efortul lor era zadarnic. Fără nicio altă rană în afară de aripa 
ruptă, rața putea să se scufunde și să înoate mai iute decât 
orice om. 

„O pasăre pierdută”, își zise el, cu amărăciune, și, înainte să 
poată arunca a doua oară, stolul de păsări se îndepărtă, 
ajungând deasupra bărcii Mintakăi. Spre deosebire de lișițe, care 
s-ar fi înălţat, acestea zburau tot jos, deși nu foarte repede, și le 
puteau auzi penele ca niște lame șuierând în vânt. 

Nefer ajunsese aproape să-l ignore pe vânătorul din cealaltă 
ambarcaţiune. La viteza și la înălțimea aceea, numai arcașii 
foarte experimentați ar fi avut vreo șansă. Una după alta, două 
săgeți se ridicară să întâmpine grupul de rațe răzlețe, și sunetul 
dublului impact răsună limpede în toată laguna. Imediat după 
aceea, două păsări căzură inerte, cu aripile libere și capetele 
atârnând, ucise curat, în aer, în momentul în care le atinsese 
săgeata. Făcură pleosc! în apă și rămaseră acolo, plutind 
nemișcate. Înotătorii le culeseră cu ușurință și le aduseră în dinţi 
la barca prinţesei. 

— Două săgeți norocoase, își dădu Nefer cu părerea. 

La prova, Taita adăugă, fără urmă de zâmbet: 

— Două rațe fără de noroc. 

Acum, văzduhul era plin de păsări, care se ridicau în nori 
întunecați, de la primele raze ce începuseră să mângâie apele. 
Erau în grupuri atât de compacte, încât, de la depărtare, dădeau 
impresia că trestia ardea la foc mocnit și scotea nori de fum 
negru. 


161 


Nefer dăduse ordin ca douăzeci de galere ușoare și tot atâtea 
bărci să patruleze toate apele pe o distanţă de zece mii de pași 
de templul lui Hathor și să gonească toate păsările pe care le 
găseau. Grupurile de înaripate nu scădeau niciodată. Erau în 
zbor nu doar câteva specii de rațe și gâște, ci și ibiși, bâtlani, 
egrete și lopătari. La orice nivel, de la înălțimi mari, coborând 
până deasupra vârfurilor unduitoare ale trestiilor de papirus, se 
roteau în cohorte întunecate sau goneau la joasă altitudine, în 
stoluri în formă de V, bătând iute din aripi. Măcăneau, ţipau, 
cârâiau, ciripeau și se tânguiau. 

La intervale regulate, printre sunetele orchestrei de păsări 
răsuna câte un hohot de râs cristalin și se auzeau strigătele de 
bucurie ale sclavelor care o încurajau pe Mintaka. 

Arcul ei ușor era foarte potrivit cu sarcina pe care și-o 
asumase: se ţintea și se trăgea ușor cu el, fără să fie nevoie de 
eforturi inutile. Prinţesa nu trăgea cu săgeți obișnuite, cu 
capetele boante, ci folosea unele cu capete ascuţite, de metal, 
confecționate special pentru ea de către Grippa, faimosul 
armurier. Acele lor pătrundeau prin învelișul dens al penelor și 
se opreau drept în os. Mintaka își dăduse seama, fără să fi vorbit 
despre asta cu Nefer, că acesta intenţiona să transforme partida 
de vânătoare într-o întrecere, așa că ea îi dovedea că își dorea 
cu la fel de multă pasiune să câștige ca și el. 

Nefer fusese buimăcit cu totul, mai întâi de prima sa ratare și 
apoi de neașteptată îndemânare dovedită de Mintaka la tras cu 
arcul. In loc să se concentreze asupra propriei performante, 
trăgea tot timpul cu ochiul la ce se întâmpla în cealaltă barcă. 
De fiecare dată când își îndrepta privirea într-acolo, avea 
impresia că ploua cu păsări moarte, iar acest lucru îl irita și mai 
tare. Işi pierdu simţul măsurii și începu să arunce sulițele prea 
devreme sau prea târziu. Ca să compenseze, se încordă și 
începu să arunce doar din braţ, fără să-și mai folosească și 
corpul în lansarea proiectilului. Mâna stângă îi obosi foarte 
repede, așa că, instinctiv, își scurtă arcul braţului și îl îndoi din 
cot, ceea ce aproape îl făcu să fie cât pe ce să-și luxeze 
încheietura. 

De obicei, omora cam șase din zece păsări cu sulița, iar acum 
nu reușea nici măcar cinci. Deveni tot mai frustrat. Multe din 
păsările doborâte erau doar ameţite sau rănite ușor și scăpau de 
sclavi scufundându-se sau înotând până la pâlcurile de papirus, 


162 


unde se ascundeau sub covorul de rădăcini și de tulpini ale 
acestora. Numărul de păsări moarte adunate pe fundul bărcii lui 
creștea foarte încet, în timp ce de pe celălalt vas se auzeau fără 
încetare strigăte de bucurie. 

De disperare, Nefer renunţă la sulițele îndoite și înșfăcă arcul 
greu de război, însă era prea târziu. Braţul drept era aproape 
epuizat din cauza efortului cu sulițele. li lua mult să tragă și 
trimitea săgețile după ce trecuseră păsările rapide, și prea 
devreme, ca să le nimerească pe cele mai încete. Taita îl 
urmărea cum se afundă tot mai adânc în capcana pe care și-o 
întinsese singur. „Puţină umilinţă n-o să-i strice”, își spuse. 

Ar fi putut să-i corecteze greșelile lui Nefer cu doar câteva 
sfaturi; cu cincizeci de ani în urmă, Taita scrisese manuale nu 
doar de conducere a carelor, ci și de mânuire a arcului. O dată-n 
viață, nu împărtășea pe deplin sentimentele băiatului și zâmbea 
în sinea sa când îl vedea ratând încă o dată, iar pe Mintaka 
doborând două păsări din același stol care-i trecea pe deasupra 
capului. 

Cu toate acestea, simţi cum îl cuprinde mila pentru regele său 
când una dintre sclavele Mintakăi sosi înot și se agăță de barca 
lui Nefer. 

— Înălţimea Sa, prinţesa Mintaka, speră ca prea-puternicul 
faraon să aibă parte de zile cu parfum de iasomie și de nopţi 
înstelate, pline de triluri de privighetori. Totuși, barca domniei 
sale începe să se scufunde sub greutatea vânatului, iar 
Înălțimea Sa ar dori să știe când ar putea lua micul dejun care i 
s-a promis de câteva ore, căci îi e foame. 

„Ce ieșire nechibzuită!” își zise Taita, când Nefer se răţoi 
furios la auzul cererii impertinente. 

— Să-i mulțumești zeului ăluia al maimutelor sau al potăilor la 
care te închini, sclavo, că sunt un om milos, altfel ţi-aș tăia capul 
cu mâna mea și i l-aș trimite stăpânei tale drept răspuns la 
gluma ei proastă. 

Era momentul ca Taita să intervină cu blândetțe: 

— Faraonul își cere scuze pentru neatenţie, însă era atât de 
preocupat de sportul acesta, că n-a simţit cum trece timpul. Te 
rog să-i spui stăpânei tale că vom lua cu toţii micul dejun 
imediat. 

Nefer îi aruncă o căutătură cruntă, însă puse deoparte arcul și 
nu făcu niciun efort să revoce decizia lui Taita. Cele două bărci 


163 


se întoarseră pe insuliţă în formaţie strânsă, astfel că grămezile 
de rațe ce le încărcau erau ușor de comparat. Niciunul dintre 
membrii celor două echipaje nu făcu vreo remarcă, însă toți 
erau conștienți de rezultatul partidei de vânătoare. 

— Maiestatea  Voastră, strigă Mintaka, trebuie să vă 
mulțumesc pentru această dimineaţă cu adevărat minunată. Nu- 
mi amintesc să mă mai fi distrat atâta de mult timp, spuse ea cu 
o voce încântătoare și cu un surâs angelic. 

— Sunteţi prea blândă și iertătoare, făcu Nefer, fără să 
zâmbească, un gest regal de refuzare a laudelor. Mie mi s-a 
părut doar un sport. 

Și, întorcându-se pe jumătate cu spatele la ea, examină 
gânditor tabloul cu trestii și apă din faţa sa. Mintaka nu arătă 
niciun semn că s-ar fi supărat din cauza purtării lui 
disprețuitoare, ci se întoarse spre sclavele ei: 

— Haideţi să-i cântăm faraonului câteva versuri din Maimuta 
și măgarul. 

Una din fete îi aduse lăuta și prințesa zdrăngăni prima 
măsură, după care începu să cânte versurile neghioabe pentru 
copii. Fetele o acompaniau la refren imitând pe voci răgușite 
animalele și hohotind necontrolat. 

Buzele lui Nefer se mișcau a zâmbet, însă el adoptase o 
poziție de demnitate înghețată, de la care nu mai putea da 
înapoi. Taita vedea cât și-ar fi dorit să ia parte la petrecerea lor, 
dar se prinsese din nou în propria capcană. 

„Prima dragoste e un izvor nesecat de bucurie”, își zise Taita, 
cu ironie plină de înțelegere, și, spre încântarea tuturor fetelor 
din barca vecină, improviză o nouă versiune la ce i-a spus 
maimuța măgarului, mult mai hazlie decât oricare dintre cele 
dinainte. Acestea se prăpădiră de râs și aplaudară fericite, în 
timp ce Nefer se simţi și mai exclus și se îmbufnă ostentativ. 

Tot mai cântau când ajunseră la locul de debarcare. Malul era 
abrupt, și noroiul de dedesubt negru și vâscos. Văslașii săriră în 
nămolul înalt până la genunchi și ţinură prima barcă nemișcată, 
în timp ce sclavii le trecură pe prinţesă și pe însoţitoarele ei, în 
siguranţă, pe mal. 

Imediat ce acestea ajunseră cu bine la țărm, sosi și barca 
regală, iar sclavii se pregătiră să îl treacă pe Nefer, în același fel, 
ca să ajungă lângă Mintaka. El flutură din mână a refuz; suferise 
destule umilinţe pentru o singură dimineaţă și nu avea de gând 


164 


să se coboare într-atât, încât să se sprijine de doi sclavi uzi și pe 
jumătate goi. Se ţinu în echilibru cu ușurință pe cadrul prorei, în 
timp ce toată lumea îl urmărea cu respect, pentru că era o 
priveliște minunată. Mintaka încerca să nu-și arate emoția, însă 
îl considera cea mai frumoasă ființă pe care o văzuse în viaţa ei, 
suplu și neted, cu corpul de băieţandru care abia începe să 
capete contururile dure ale unui bărbat. O fermeca până și 
expresia lui morocănoasă și superioară. 

„E făcut din aluatul din care sunt modelaţi eroii și marii 
faraoni”, se gândi ea, cuprinsă de pasiune romantică. „Cât aș 
vrea să nu-l fi înfuriat așa de tare! N-a fost frumos din partea 
mea, dar, până la apusul soarelui, o să-l fac să râdă din nou. 
Hathor mi-e martoră că așa o să fie.” 

Nefer își luă avânt și sări peste spaţiul gol dintre barcă și mal 
și ateriză grațios, asemenea unui leopard care-și dă drumul din 
crengile unui arbore de acacia, ajungând foarte aproape de locul 
unde era prințesa. Acolo se opri, conștient că toţi ochii erau 
aţintiţi asupra lui. 

Apoi, malul cedă sub greutatea lui. Bucata de lut uscat și 
friabil pe care stătea se surpă sub picioarele lui. Timp de câteva 
clipe îngrozitoare, bătu aerul cu mâinile ca o morișcă, 
străduindu-se să își ţină echilibrul, după care se prăbuși pe 
spate, în mocirlă. 

Cu toţii rămaseră îngroziţi, cu ochii aţintiţi asupra lui, șocați 
de scena în care Egiptul regal stătea înglodat până la brâu în 
nămolul Nilului și cu uimirea întipărită pe faţă. 

Timp de câteva secunde bune, nimeni nu făcu nicio mișcare și 
nu rosti niciun cuvintel; apoi, Mintaka izbucni în râs. Nu 
intenţionase să facă asta, însă era prea mult pentru ea, și, o 
dată ce începu să râdă, nu se mai putu opri. Avea un râs 
încântător, contagios, căruia nu îi rezistă niciuna dintre fete: se 
puseră pe chicotit și ţipat, și îi făcură și pe îngrijitori și pe vâslași 
să li se alăture. Până și Taita le urmă exemplul, hlizindu-se fără 
să se abţină. 

Preţ de o clipă, Nefer dădu impresia că o să izbucnească în 
lacrimi, dar, după aceea, furia sa, ţinută atâta timp în frâu, 
rupse lanţurile. Apucă un pumn de nămol gros și negru și îl 
azvârli cu putere în prinţesa care râdea. Umilinţa îi întărise 
brațul și îi îmbunătăţise ţinta, încât Mintaka, luată pe 
nepregătite din cauza ilarităţii, nu putu să se ferească în vreun 


165 


fel și primi noroiul drept în faţă. Râsul i se stinse pe buze și 
rămase cu ochii mari aţintiţi la Nefer, în timp ce masca neagră i 
se prelingea pe faţă. 

Acum era rândul lui Nefer să râdă. Așezat în aceeași poziție, 
în mlaștină, își dădu capul pe spate și toată frustrarea și 
umilința lui răbufniră într-un hohot de râs batjocoritor. Când 
râde faraonul, toată lumea râde cu el, așa că sclavii, vâslașii și 
îngrijitorii reizbucniră în strigăte și mai tari de veselie. 

Mintaka își reveni repede din șoc și, fără niciun avertisment, 
se lansă într-un atac, făcând o săritură și căzând peste Nefer cu 
toată greutatea. Acesta fu luat complet prin surprindere și nu 
apucă nici să tragă o gură de aer, când ea îl băgă cu capul la 
fund și se așeză peste el. 

Nefer se bălăci sub apă, încercând să găsească un punct de 
sprijin pe fundul mâălos, însă corpul ei îl ţintuia. Fata își 
încleștase ambele brațe în jurul gâtului lui. Incercă să o arunce 
de pe el, însă era sprintenă și alunecoasă ca un ţipar, din cauza 
stratului de nămol. Cu un efort uriaș, reuși să o ridice îndeajuns, 
încât să scoată capul și să tragă o gură de aer, după care fata îl 
băgă iar cu capul sub apă. El izbuti să ajungă deasupra ei, însă 
avu nevoie de toată forţa ca să o imobilizeze. Se zbătea și 
dădea din picioare cu o putere uluitoare. Tunica i se ridicase în 
jurul taliei, iar picioarele îi erau goale și netede. Işi încolăci 
picioarele în jurul lui și rămase așa. Acum, erau față în faţă și 
Nefer îi simţea trupul cald prin noroiul alunecos. 

Feţele lor murdare erau la o distanţă de doar câţiva centimetri 
una de cealaltă; părul ei îi intra în ochi și el își dădu seama cu 
uimire că fata îi zâmbea sub stratul de noroi. li zâmbi și el și 
izbucniră amândoi în râs; numai că niciunul din ei nu voia să se 
declare învins, așa că își continuară lupta. 

Pieptul lui era gol, iar cămășuța ei ușoară se udase atât de 
tare, că părea să nu mai existe. Picioarele ei le ţineau încă pe 
ale lui în strânsoare, iar el întinse o mână în jos, ca să elibereze. 
Fără să vrea, dădu cu mâna dreaptă de o fesă rotundă și tare, 
care se zbătea cu multă energie. 

Nefer deveni conștient de senzaţia stranie și plăcută care 
părea să îi inunde corpul și nu mai simţi necesitatea de ao 
supune. Se mulțumi să o ţină și să o lase să i se împotrivească, 
în timp ce el savura acea senzaţie nouă și extraordinară. 


Brusc, încetă și ea să mai râdă, pentru că făcuse, la rândul ei, 
o descoperire importantă. Între ei, mai jos de talie, crescuse o 
protuberanţă care, cu câteva clipe înainte, nu existase. Era atât 
de mare și de umflată, că i-ar fi fost imposibil să o treacă cu 
vederea până atunci. Își împinse șoldurile înainte, ca să testeze 
natura acesteia, dar, de fiecare dată când făcea astfel, 
umflătura se mărea și se întărea mai mult. Nu mai 
experimentase așa ceva și, ca să vadă ce mai descoperă, repetă 
mișcarea. 

Nu băgase de seamă că el renunţase la eforturile violente de 
a scăpa de ea și că brațul lui stâng era înfășurat în jurul părţii de 
sus a corpului ei. Mâna dreaptă i se făcuse cupă în jurul 
posteriorului ei și, când își împinse încă o dată șoldurile să 
examineze umflătura, el îi imită mișcarea, împungând ca să vină 
în întâmpinarea ei și ajutându-se de dreapta ca să o apropie și 
mai mult. Excrescenţa o înțepa, ca și când ar fi fost un animal 
micuţ, cu viață proprie. 

Nu se gândise niciodată că ar putea să trăiască o senzaţie ca 
aceea pe care o simţea în acel moment. Dintr-o dată, acea fiinţă 
misterioasă căpătă o importanţă ce depășea orice altceva 
visase ea până atunci. Tot corpul îi era inundat de o căldură 
plăcută, de vis. Fără să conștientizeze ce face, cobori mâna să o 
apuce, să o prindă, ca și când ar fi avut de-a face cu un pisoi sau 
cu un cățeluș. 

Apoi, cu un șoc ce o izbi drept în stomac, își aduse-aminte de 
poveștile nebunești pe care sclavele i le spuseseră despre acel 
lucru și despre ce făceau bărbaţii cu el. Nu o dată i se descrisese 
totul cu lux de amănunte. Până în acel moment, socotise toate 
acele descrieri drept pure invenții, fiindcă lucrul acela nu 
semăna deloc cu chestiunile micuţe ce atârnau în zona aceea, la 
frăţiorii ei. 

Își aminti mai ales vorbele lui Saak, sclava numidiană: „N-o 
să-ţi mai pierzi vremea cu rugăciunile către Hathor, o dată ce ai 
văzut zeul-cu-un-singur-ochi când e supărat.” 

Mintaka se smuci din îmbrăţișarea lui Nefer și rămase în noroi, 
fixându-l cu o privire consternată. Nefer se strădui să ajungă în 
poziţie șezând și îi întoarse privirea, uimit. Amândoi gâfâiau, ca 
după o cursă istovitoare. 

Hohotele și chiotele de pe malul înalt se stinseră încet, când 
spectatorii își dădură seama că se întâmplase ceva neplăcut, și 


167 


se lăsă o tăcere stânjenitoare; Taita îi scoase cu delicateţe din 
încurcătură: 

— Maiestate, dacă vă mai prelungiţi mult scăldatul, veţi oferi 
o masă bună oricărui crocodil care va trece pe-acolo. 

Nefer sări în picioare și patină până la Mintaka, pe care o 
ajută să se ridice; se purta cu ea cu atâta grijă, de parcă ar fi 
fost făcută din cea mai fină sticlă de Hurria. Cu șiroaiele de mâl 
și de apă de Nil curgându-i din cap până-n picioare și cu părul 
încâlcit căzându-i pe față și umeri, prinţesa fu dusă de sclave la 
un ochi de apă curată ca să se spele. Fetele aduseseră cu ele 
haine de schimb, așa că Mintaka era splendidă, într-un şort 
curat, brodat cu mătase și cu perle de cultură, cu brățări de aur 
la mâini și un colier de turcoaze și sticlă colorată în jurul gâtului. 
Părul, deși ud, era pieptănat și împletit cu grijă. 

Nefer se grăbi s-o întâmpine și s-o conducă la uriașul arbore 
de kigelia, sub ale cărui ramuri enorme fusese pregătit micul 
dejun, ferit de razele soarelui. La început, cei doi tineri se 
arătară destul de rezervaţi și timizi, copleșiți încă de acea 
descoperire importantă pe care o împărtășiseră; totuși, foarte 
curând, firile lor deschise și vesele învinseră, și îi făcură să ia 
parte la hazul și la pălăvrăgeala celorlalţi, cu toate că mai tot 
timpul se căutau din priviri și făceau glume unul pe seama 
celuilalt. 

Mintaka era pasionată de ghicitori, așa că îl provocă la o 
întrecere, și îi îngreună sarcina lui Nefer formulându-le în limba 
hicsosă. 

— Am un ochi și un nas ascuţit. Trec prin tot corpul victimei, 
dar nu vărs niciun strop e sânge. Ce sunt? 

— Asta-i ușoară! exclamă Nefer triumfător. Ești un ac de 
cusut, veni răspunsul, la care Mintaka ridică mâinile în semn că 
se predă. 

— Pedeapsă!  strigară  sclavele. Faraonul are dreptate. 
Pedeapsă! 

— Un cântec! ceru Nefer. Dar nu cel cu maimuța. L-am 
ascultat destul pe ziua de azi. 

— O să ascultați Cântecul Nilului, se învoi ea, și, după ce 
termină, Nefer o rugă să mai cânte unul. Numai dacă mă ajutaţi, 
Maiestate, puse ea condiţia. 


Vocea lui era de tenor spre bariton, dar, de fiecare dată când 
falsa, prințesa îi acoperea greșeala și îl făcea să pară mult mai 
bun decât era în realitate. 

Firește că Nefer își adusese tabla și pietrele de bao; Taita îl 
făcuse să îndrăgească acel joc și devenise deja un expert. Când 
obosi de atâta cântat, o ispiti pe Mintaka să joace cu el. 

— Va trebui să ai răbdare cu mine, sunt începătoare, îl 
avertiză ea, în timp ce pregătea tabla. 

Bao era un joc egiptean și, de această dată, era sigur că o să 
câștige în faţa ei. 

— Nu trebuie să-ţi fie rușine, o încurajă, o să-ţi arăt eu cum să 
faci. 

Taita zâmbi, căci el și Mintaka își omorâseră câteva ore bune 
cu bao, în palatul de la Bubasti, pe când aveau grijă de frăţiorul 
ei. Din optsprezece mutări, pietrele ei roșii dominau castelul din 
vest și îi amenințau poziția din centru. 

— Am jucat cum trebuie? se interesă ea, cu o voce suavă. 

Nefer fu salvat de un strigăt, și, când își ridică ochii, văzu o 
galeră pe care flutura steagul regentului apropiindu-se rapid pe 
canal. 

— Ce păcat! Tocmai când devenise mai interesant, spuse el și 
începu să strângă repede piesele de joc. 

— Nu putem să ne ascundem de ei? încercă Mintaka să 
propună, însă Nefer clătină din cap. 

— Ne-au văzut deja, o asigură el; așteptase vizita aceasta 
toată dimineaţa. Mai devreme sau mai târziu, regentul avea să 
afle de ieșirea aceasta ilicită și să-l trimită pe Asmor să-l aducă 
înapoi pe hoinar. 

Galera se opri undeva, mai jos de locul unde se aflau ei, iar 
Asmor sări pe mal și se îndreptă cu pași mari spre participanţii 
la picnic. 

— Regentul e foarte nemulţumit din cauza absenței voastre. 
Vă poftește să vă întoarceţi imediat la templu, unde vă așteaptă 
treburi de stat. 

— lar eu, seniore Asmor, sunt foarte nemulțumit de proasta 
dumitale creștere, încercă Nefer să mai cârpească din 
demnitatea rănită. Nu sunt un rândaș sau un servitor, ca să mi 
te adresezi în acest fel, și nu i-ai arătat respectul cuvenit nici 
prinţesei Mintaka, se înfurie el, însă fără să poată schimba 


169 


imaginea deja formată: era tratat ca un elev care-a fost prins 
chiulind de la școală. 

Totuși, ca să mai salveze aparențele, o invită pe Mintaka să 
facă drumul de întoarcere în barca lui, în timp ce fetele 
călătoreau în celălalt vas. Cu mult tact, Taita rămase la prora, 
pentru că era prima lor discuţie particulară. Neștiind prea bine la 
ce să se aștepte de la ea, Nefer rămase surprins când, în loc să 
se obosească cu politeţuri, fata se lansă imediat într-o discuţie 
asupra șanselor de reușită a conferinței de pace dintre cele 
două părţi. Ajunse foarte repede să-l impresioneze cu 
cunoștințele ei politice și cu tăria cu care își susținea punctele 
de vedere. 

— Dacă noi, femeile, am fi lăsate să conducem lumea, atunci 
războiul ăsta stupid nici măcar n-ar fi izbucnit, trase ea 
concluzia, însă el nu putea să lase lucrurile așa. 

Discutară cu însufleţire tot drumul înapoi spre templu. 
Călătoria dură prea puţin, după părerea lui Nefer, care o luă de 
mână pe prinţesă când ajunseră la mal: 

— Mi-ar plăcea să ne mai întâlnim și-altă dată. 

— Și mie mi-ar face plăcere, îl asigură ea, fără să-și ia mâna 
dintr-a lui. 

— Curând, insistă el. 

— Destul de curând, surâse ea și își retrase ușor mâna; în 
timp ce o privea mergând spre templu, Nefer avu senzaţia 
ciudată că ceva preţios îi fusese luat. 


e Capitolul 29 e 


— Seniore, doar aţi fost martor la citirea labirinturilor lui 
Ammon-Ra. Cunoașteţi sarcina grozavă pe care mi-au dat-o zeii. 
Ştiţi că n-aş putea niciodată să îmi bat joc de dorinţele lor și că 
sunt supus interesului vostru. Am avut motive puternice să îl 
însoțesc pe băiat în ceea ce a fost, la urma urmei, o escapadă 
nevinovată. 

Numai că nu era așa de ușor să-i închidă gura lui Naja, care 
era încă furios că Nefer reușise să scape de Asmor și să-și 
petreacă dimineaţa pe baltă, împreună cu prinţesa hicsosă. 

— Cum pot să mai cred așa ceva când l-ai ajutat pe Nefer? Tu 
ai pus la cale nebunia asta. 


170 


— Seniore regent, trebuie să vă daţi seama cât de important 
e pentru noi să mă bucur pe mai departe de încrederea 
neștirbită a tânărului faraon. Dacă par că iau în derâdere 
ordinele și autoritatea voastră, asta o să-l facă pe băiat să 
creadă că sunt încă omul lui, și o să-mi ușureze foarte mult 
misiunea pe care am primit-o. 

În mod diplomatic, Taita desfiinţase toate acuzaţiile pe care i 
le adusese regentul, care nu mai putu decât să adauge cu 
amărăciune: 

— Să nu se mai întâmple, magule! Sigur că am încredere în 
tine. Ar fi, într-adevăr, o nebunie să acționezi împotriva ordinelor 
stricte ale zeilor. Totuși, pe viitor, Nefer nu trebuie să mai iasă 
din cameră fără Asmor și o escortă a oamenilor lui. Nu pot risca 
să dispară. 

— Seniore, cum merg negocierile cu Marele Păstor? Aș putea 
să vă ajut cu ceva, ca să ajungeţi la un rezultat pozitiv? îl 
îndreptă abil Taita pe o altă pistă, iar Naja o urmă. 

— Apepi e indispus. Azi-dimineaţă a avut o criză de tuse atât 
de violentă, că a scuipat sânge și a trebuit să părăsească sala. 
Chiar, dacă el nu e în stare să participe, nu vrea să lase pe 
nimeni să vorbească în numele lui, nici măcar pe seniorul Trok, 
în care are încredere, de obicei. Doar zeii știu cât o să mai 
dureze până când marele urs o să se întoarcă la tratative. S-ar 
putea să fim obligaţi să pierdem zile sau chiar săptămâni. 

— Cu ce se tratează Apepi? vru să știe Taita. 

— Habar n-am se întrerupse Naja, pentru că-i venise o idee. 
Cum de nu m-am gândit la asta mai-nainte? Cu priceperea ta, o 
să poţi să îl vindeci de orice ar avea. Du-te imediat la el, 
magule, și fă tot ce-ţi stă-n puteri să-l pui pe picioare. 

Apropiindu-se de apartamentele regelui, Taita putu să-l audă 
pe acesta chiar de la capătul celălalt al curţii. Era ca un leu cu 
coamă neagră prins în capcană, iar răgetele deveniră și mai 
puternice în clipa când intră în cameră. Cum păși pragul, era să 
fie dărâmat de trei preoți ai lui Osiris care fugeau îngroziţi de 
prezența regală, urmaţi îndeaproape de un vas greu de bronz, 
care se izbi de tocul ușii. Obiectul fusese aruncat din colţul 
celălalt al încăperii de către regele hicsos, care ședea gol într-un 
maldăr de blănuri și de așternuturi învălmășite în mijlocul 
camerei. 


171 


— Unde-ai fost, vrăjitorule? mugi el, văzându-l pe Taita. L-am 
trimis pe Trok să te găsească dis-de-dimineaţă. De ce apari abia 
la mijlocul zilei, ca să mă scapi de preoţii ăștia infernali, cu 
otrăvurile lor împuţite și cleștii lor încinși? 

— Nu l-am văzut pe Trok, îi explică Taita, dar am venit de 
îndată ce seniorul Naja mi-a spus că sunteţi bolnav. 

— Bolnav? Nu sunt bolnav, vrăjitorule. Sunt pe patul de 
moarte. 

— Haideţi să vedem ce putem face ca să vă salvăm. 

Apepi se rostogoli pe burta lui păroasă, și Taita dădu cu ochii 
de umflătura grotescă, purpurie, de pe spatele acestuia; era de 
mărimea celor doi pumni ai regelui, luaţi împreună. Când o 
atinse ușor, cu vârful degetelor, Apepi urlă din nou și începu să 
asude din greu. 

— Ușor, Taita! Ești la fel de dur ca toţi preoţii din Egipt la un 
loc. 

— Cum s-a întâmplat? se retrase Taita. Care au fost 
simptomele? 

— La început am simţit o durere mare în piept, și Apepi atinse 
locul respectiv. Apoi, am început să tușesc și durerea a devenit 
mai ascuțită. Simţeam că se mișcă ceva aici, înăuntru, dup-aia 
durerea a început să se deplaseze spre spate și a apărut 
umflătura, explică el, întinzând mâna peste umăr să atingă 
umflătura, și gemu din nou. 

Inainte de a merge mai departe cu investigația, Taita îi 
administră o porţie de șepen roșu, floarea somnului; cantitatea 
ar fi fost de ajuns ca să taie picioarele unui pui de elefant însă, 
cu toate că începu să se uite cruciș și să bolborosească 
nedeslușit, regele rămase lucid. Taita mai pipăi o dată 
excrescența, iar regele gemu, însă nu mai protestă. 

— Aveţi un obiect străin înfipt adânc în carne, seniore, se 
pronunţă el, în cele din urmă. 

— Nici nu mă miră, magule. Oameni răi, în special egipteni, 
mi-au vârât obiecte străine în carne de când sugeam la ţâţa 
doicii. 

— AȘ fi zis că e un cap de săgeată sau o lamă, dar nu există 
nicio rană cicatrizată pe unde să fi intrat, medită Taita. 

— Folosește-ţi ochii, sunt acoperit de cicatrice din cap până-n 
picioare, își arătă regele trupul înţesat cu urme de răni vechi. 

— O să vă tai, îl avertiză Taita. 


172 


— Da’ taie odată și nu mai flecări atâta! se răsti Apepi. 

În timp ce Taita alegea un bisturiu de bronz din trusă, Apepi 
își luă de jos centura groasă de piele și o puse în două, își înfipse 
dinţii în ea și se pregăti pentru cuţit. 

— Veniţi încoace! strigă Taita la gărzile de la ușă. Haideţi să-l 
ţineţi pe rege! 

— leșiţi afară, idioţilor! contramandă ordinul Apepi. N-am 
nevoie să mă ţină nimeni. 

Taita se aplecă să calculeze unghiul și adâncimea tăieturii, 
apoi făcu o incizie rapidă și profundă. Apepi lăsă să-i scape un 
urlet înăbușit printre dinţii încleștaţi, însă nu se mișcă. Taita se 
dădu înapoi, în timp ce o fântână de sânge întunecat amestecat 
cu puroi gros și galben curgea din rană. O duhoare care-ţi 
întorcea mațele pe dos umplu încăperea. Taita lăsă deoparte 
bisturiul și vâri arătătorul în tăietură; sângele ţâșni bolborosind, 
iar magul simţi un corp dur și ascuţit la capătul inciziei. Luă 
forcepsul de fildeș pe care și-l pusese la îndemână și sondă cu el 
rana, până ce vârful se izbi de ceva tare. 

Apepi încetase să mai răcnească și zăcea nemișcat; doar 
mușchii spatelui îi tresăltau, involuntar, iar pe nas scotea 
fornăituri porcine și zgomotoase. La cea de-a treia încercare, 
Taita apucă obiectul cu cleștii forcepsului și trase zdravăn, până 
simţi că cedează și începe să se ridice la suprafață. leşi, în 
sfârșit, însoţit de o cascadă de puroi amestecat cu resturi de 
piatră sfărâmată, și Taita îl ridică la lumină, să-l cerceteze. 

— Vârful unei săgeți, anunţă el rezultatul. Și stătea acolo de 
ceva timp. Mă mir că nu a dat în cangrenă acum câţiva ani. 

Apepi scuipă cureaua și se ridică în capul oaselor, chicotind cu 
voce tremurătoare: 

— Pe fuduliile păroase ale lui Seth, recunosc jucărioara asta. 
Unul dintre bandiții voştri a trimis-o, la Abnub, acum zece ani. 
Pe-atunci, chirurgii mi-au spus că e prea aproape de inimă și nu 
ajung la ea, așa că au lăsat-o înăuntru și de-atunci am purtat-o 
cu mine. 

Luă triunghiul de cremene ascuțită din mâna plină de sânge a 
lui Taita și o privi cu ochi strălucind de mândria de-a-i fi 
aparținut. 

— Mă simt ca o mamă cu primul ei născut. O să pun să mi se 
facă o amuletă din bucata asta și-o s-o port la gât, agățată de 


173 


un lanţ de aur. Poţi să-i faci o vrajă. Așa o să mă ocolească orice 
altă armă. Ce zici, magule? 

— Sunt sigur că s-ar dovedi foarte eficace, seniore, aprobă 
Taita, după care își umplu gura cu vin fierbinte, amestecat cu 
miere, și, folosindu-se de un tub de aramă, injectă compoziţia ca 
să curețe rana de puroi și de sânge închegat. 

— Ce risipă de vin bun, regretă Apepi, ridicând castronul cu 
ambele mâini și golind ce mai rămăsese. Apoi, azvârli vasul de 
pereţi și râgâi: Acum, ca răsplată pentru serviciile tale, am să-ţi 
spun o poveste care se leagă de ce-am discutat noi ultima oară, 
în vârful turnului, la Bubasti. 

— Seniore, sunt numai urechi, îl asigură Taita și se aplecă să-i 
bandajeze rana deschisă cu feșe de in, murmurând, în tot acest 
timp, incantaţii pentru legarea rănilor: 


Te leg, lucrătură a lui Seth, 
Iti cos gura roșie, lucru al diavolului. 


Apepi îl întrerupse grosolan: 

— Trok mi-a oferit un /akh de aur ca să se însoare cu Mintaka. 

Mâinile lui Taita își încetară lucrul, după ce bandajaseră doar 
jumătate din pieptul ca un butoi al lui Apepi. 

— Ce răspuns i-aţi dat, Maiestate? 

Era atât de tulburat, că îi acordă titlul regal fără să se mai 
controleze, lucru primejdios și pe care nu îl prevăzuse. 

— l-am spus că preţul ei e de cinci /akh-i, rânji Apepi. Câinele 
e așa de înfierbântat după cățelușa mea, că i s-a ridicat 
mădularul la ochi și l-a orbit, da’, chiar dacă m-a jefuit de o 
căruţă de bani în tot timpul ăsta, nici chiar el n-are de unde să 
scoată cinci /akh-i, şi râgâi iar. Nu te teme, magule, Mintaka e 
prea valoroasă ca s-o dau unuia ca Trok, atunci când pot să mă 
folosesc de ea ca să-l atrag pe micuțul vostru faraon. 

Se ridică și încercă să ajungă cu braţul gros și musculos la 
bandajul din spate, ca un cocoș bătrân care-și bagă capul sub 
aripă. 

— M-ai transformat în mumie înainte de vreme, râse el, dar ai 
făcut o treabă bună. Du-te și spune-i regentului tău că sunt gata 
să-i mai suport un pic parfumul și că ne vedem în sala de 
conferinţe într-o oră. 


174 


e Capitolul 30 e 


Naja se calmă, când auzi de succesul lui Taita și de mesajul 
trimis de Apepi, și, dacă mai avea vreo urmă de îndoială cu 
privire la loialitatea magului, fu și aceasta spulberată de 
succesul repurtat. 

— Ticălosul ăla bătrân o să joace cum îi cânt eu, se făli Naja. 
O să-mi facă mai multe concesii decât își dă seama, și ăsta era 
unul din motivele supărării mele, când a plecat de la conferință, 
mărturisi el, nemaiputând sta locului de bucurie și măsurând cu 
pași mari podeaua de piatră. Cum se simte, magule? l-ai dat 
vreo băutură care să-i înceţoșeze mintea? 

— l-am vărsat pe gâtlej o porţie care ar fi venit de hac și unui 
taur, îl asigură Taita. Naja se duse la cutia cu cosmetice, luă o 
sticluţă verde cu parfum, își turnă în mâini și apoi și-l aplică pe 
ceafă: Ei bine, o să profit cât pot, hotărî și se îndreptă spre ușă, 
după care aruncă o privire peste umăr. Vino cu mine! porunci el. 
S-ar putea să am nevoie de puterile tale, ca să termin cu Apepi. 

Regele hicsos nu putea fi convins chiar așa de ușor să 
semneze tratatul, cum își imaginase Naja. Apepi nu arăta deloc 
afectat nici de rană, nici de medicament, și, chiar și după ce 
santinela templului anunţă miezul nopții, el tot mai răcnea și 
mai bătea cu pumnul în masă. Nicio variantă de compromis 
propusă de Naja nu părea să-i fie pe plac, și, în cele din urmă, 
până și Taita se simţi epuizat de intransigenţa lui. Naja 
suspendă ședința și, pe la cântatul cocoșilor, se duse 
clătinându-se la culcare. 

A doua zi la amiază, când reluară tratativele, Apepi se arătă la 
fel de puţin dornic să ajungă la un rezultat rezonabil și 
negocierile decurseră chiar ceva mai furtunos decât până 
atunci. Taita se folosi de toată puterea sa de influenţă ca să îl 
calmeze, însă Apepi se lăsă curtat multă vreme, până să 
cedeze. În cea de-a cincea zi, începură și scribii să pună 
termenii tratatului pe tăblițe de lut, în scriere hieratică și în 
hieroglife, traduse în limbile hicsosă și egipteană; treaba dură 
până târziu în noapte. 

Până în acel moment, Naja îl exclusese pe faraonul Nefer Seti 
de la consfătuiri. Îl ţinuse ocupat cu treburi mărunte, lecţii cu 
tutorii, antrenamente, întâlniri cu ambasadorii și cu delegaţiile 


175 


de negustori și de preoţi care cereau diverse concesii și donații, 
în cele din urmă, Nefer se revoltă, așa că Naja îl trimise la 
vânătoare de șoimi cu fiii mezini ai lui Apepi. Aceste ieșiri nu se 
dovediră însă cele mai fericite ocazii, așa că prima zi se 
încheiase cu o dispută asupra vânatului, care era să se termine 
cu un schimb sănătos de lovituri. 

In ziua a doua, la sugestia lui Taita, prinţesa Mintaka se 
alătură grupului de vânători, pentru a juca rolul de împăciuitor 
între cele două facţiuni. Chiar și fraţilor ei mai mari le era 
îngrozitor de frică de ea și se supuneau voinței ei, când, cu orice 
altă ocazie, ar fi dat fuga să se încaiere cu partea egipteană. În 
mod similar, când Mintaka mergea alături de el în carul de 
vânătoare, instinctele de războinic ale lui Nefer adormeau; 
prinţul nu mai lua seama la comportamentul ameninţător și 
sfidător al fraţilor ei celor neciopliţi și se bucura de inteligența și 
de erudiţia ei, fără a mai pune la socoteală prezenţa ei fizică. În 
spaţiul strâmt al carului, erau aruncaţi adesea unul peste altul 
atunci când vehiculul sălta pe terenul accidentat, urmărind 
turmele de gazele. Apoi, Mintaka îl lua de mână și îl ţinea strâns, 
chiar și după ce pericolul trecuse. 

Când Nefer se întoarse la templu, după prima plimbare, 
trimise după Taita, pretinzând că vrea să-i descrie cum 
decursese vânătoarea, dar fu destul de confuz și de distras. Nici 
chiar atunci când Taita îl întrebă cum se descurcase șoimul său 
preferat, băiatul nu se arătă prea entuziasmat. Deodată, 
remarcă visător: 

— Nu ţi se pare uimitor ce moi și calde sunt fetele? 

In dimineaţa celei de-a șasea zile, scribii își terminaseră 
treaba, iar cele cincizeci de table ale tratatului erau gata pentru 
a fi ratificate. Acum, Naja trimise după faraon ca să ia parte la 
ceremonia la care participau și toate odraslele lui Apepi, inclusiv 
Mintaka. 

Curtea templului era încă o dată plină de mulţimea 
strălucitoare a suitelor regale și a nobililor, când, cu glas 
puternic, crainicul regal începu să dea citire textului convenției. 
Imediat, Nefer fu absorbit de conţinutul acesteia. Discutase 
tratatul în amănunt cu Mintaka, în decursul zilelor petrecute 
împreună, și acum își trimiteau ocheade pline de semnificaţii ori 
de câte ori credeau că au descoperit o greșeală sau o scăpare în 
formulare. Totuși, erau doar câteva asemenea omisiuni, iar 


176 


Nefer era aproape sigur că recunoaște influența din umbră a lui 
Taita în multe părţi ale documentului de o lungime 
considerabilă. 

Sosi, în sfârșit, momentul să pecetluiască înțelegerea. 
Acompaniat de sunetul cornului de berbec, Nefer își puse 
cartușul regal pe lutul umed, iar Apepi făcu la fel. Pe Nefer îl 
înfuria să vadă că regele hicsos uzurpase prerogativul faraonic 
prin adoptarea sigiliului sacru. 

În timp ce Naja urmărea desfășurarea spectacolului cu o 
expresie enigmatică dedesubtul stratului gros de fard, noii aliaţi, 
conducători ai celor două regate se îmbrăţișară. Apepi cuprinse 
silueta slabă a lui Nefer în strânsoarea sa de urs și toată 
adunarea izbucni în strigăte de „Bak-heri Bak-hen” Bărbaţii își 
loviră armele de scuturi sau bătură cu sulițele și lăncile pe 
dalele de piatră. 

Nefer se trezi aproape doborât de mirosul puternic degajat de 
Apepi. Unul dintre obiceiurile egiptene pe care hicsoșii nu le 
adoptaseră era cel al igienei personale. Nefer se consolă la 
gândul că, dacă lui i se părea respingător, atunci Naja avea să 
aibă un adevărat șoc, în clipa în care regele îl va copleși cu 
afecțiunea lui. Se desprinse ușurel din brațele co-faraonului, 
însă Apepi îi trimise un zâmbet de unchi și îi puse o labă păroasă 
pe umăr, după care se întoarse spre mulţimea strânsă în curtea 
neîncăpătoare: 

— Cetăţeni ai acestui măreț pământ, reunit încă o dată, vă 
aduc drept chezășie datoria și dragostea mea patriotică. Ca 
dovadă a acestora, ofer mâna fiicei mele, prinţesa Mintaka, 
faraonului Nefer Seti, care conduce alături de mine destinul 
Egiptului. Faraonul Nefer Seti, care împarte cu mine dubla 
coroană a Regatelor de Sus și de Jos, va fi fiul meu, și fiii săi vor 
fi nepoţii mei! 

Urmă un moment lung de tăcere deplină, în care adunarea 
ajunse să înțeleagă senzaţionalul anunţ, după care izbucniră cu 
toţii în urale și mai entuziaste, iar zdrăngănitul armelor și 
tropăitul sandalelor deveniră asurzitoare. 

Faraonul Nefer Seti avea o expresie care, în cazul oricărui alt 
muritor, de condiţie inferioară lui, ar fi fost catalogată drept 
rânjet idiot. Se uita fix la Mintaka; aceasta îngheţase, cu mâna 
la gură, ca și când ar fi vrut să nu ţipe sau să chiuie, și privea cu 
ochii măriţi de uimire la Tatăl ei. O roșeaţă profundă îi urcă în 


177 


obraji, și fata își îndreptă privirea spre Nefer. Cei doi se uitară 
unul la altul, de parcă ar fi fost singuri în toată curtea aceea. 

Taita, care urmărea spectacolul de la picioarele tronului 
faraonului, își dădu seama că Apepi își alesese în mod magistral 
momentul în care să facă anunţul. Acum, nu mai exista nicio 
cale prin care cineva - Naja, Trok, oricare altul - să se opună 
căsătoriei. 

Aflat chiar lângă tronul lui Naja, magul observă cum, îndărătul 
măștii de fard, regentul căzuse într-o stare de profundă 
consternare, conștient, mai ales, de poziţia primejdioasă în care 
se afla. Dacă Nefer se însura cu prințesa, scăpa din mâinile lui 
Naja, care vedea cum dubla coroană îi alunecă printre degete. 
Probabil că regentul simţise privirea lui Taita aţintită asupra lui, 
pentru că își îndreptă ochii înspre el. Pentru o fracțiune de 
secundă, magul reuși să-i pătrundă în suflet și avu senzaţia că 
vede o fântână secată, în care colcăiau cobrele al căror nume îl 
purta regentul. Apoi, Naja își cobori vălul peste ochii galbeni și 
cruzi, zâmbi cu răceală și aprobă din cap, însă Taita știa că 
acesta gândea cu furie. Oricum, gândurile regentului erau atât 
de complexe și se derulau cu atâta repeziciune, încât lui Taita îi 
era imposibil să le mai urmărească. 

Magul căută silueta mătăhăloasă a lui Trok în șirurile de 
hicsoși din faţa sa. Spre deosebire de regent, vărul său nici nu 
se sinchisea să-și ascundă sentimentele și se învineţise de 
ciudă. Barba i se zbărlise și sângele îi urcase în obraji. Deschise 
gura ca pentru a striga o insultă sau un protest, apoi renunță și 
își puse mâna pe mânerul sabiei. Încheieturile degetelor i se 
albiseră din cauza strânsorii și, un moment, Taita se gândi că 
avea să tragă sabia și să se repeadă la silueta zveltă a lui Nefer. 
Cu un efort uriaș, matahala își recăpătă controlul, își netezi 
barba, se întoarse și ieși din curte, îmbrâncindu-i pe cei care-i 
stăteau în drum. Vânzoleala era atât de mare, că aproape 
nimeni nu îi observă absenţa; doar Apepi îl petrecu cu privirea și 
cu un zâmbet cinic. 

În timp ce Trok dispărea printre stâlpii înalţi de granit ai 
statuilor lui Hathor, Apepi îl lăsă pe Nefer și se îndreptă spre 
tronul lui Naja. Îl ridică ușor pe regent de pe perne și îl îmbrăţișă 
cu și mai multă vigoare decât pe faraon. Cu buzele lipite de 
urechea lui Naja, șopti: 


178 


— Gata cu trucurile tale egiptene, floricica mea parfumată, 
altfel o să te trezești că ţi le înfig în dos. 

Îl lăsă pe Naja să cadă înapoi pe perne, apoi se așeză pe 
tronul care fusese pus acolo pentru el. Naja se făcu alb ca varul 
și își ţinu la nas o bucată de in înmuiată în parfum, cât să-și vină 
în fire. Aplauze după aplauze răsunară în curte. Când încetară, 
Apepi lovi braţele tronului cu labele sale enorme, ca să-i 
încurajeze, și uralele reîncepură. Regele se distra de minune și 
continuă jocul până când mulţimea obosi. 

Cu coroana Egiptului de Jos, deshret, pe cap, Apepi avea o 
figură impunătoare. Pe lângă el, Nefer, chiar purtând înalta 
coroană hedjet, părea un ţânc. În sfârșit, după un ultim ropot de 
aplauze, Naja se ridică și făcu semn mulţimii să înceteze și se 
lăsă o tăcere recunoscătoare: 

— Să vină fecioara sfântă! 

Condusă la procesiune de ajutoarele sale, Marea Preoteasă 
ieși de după amvonul sculptat al altarului și se îndreptă spre 
tronul dublu. Înaintea sa mergeau două preotese ce duceau 
coroanele pshent ale regatului dublu. In timp ce corul templului 
înălța imnuri de preamărire zeiței, venerabila preoteasă luă 
coroanele simple de pe frunţile celor doi conducători și le înlocui 
cu coroana dublă, ce simboliza reunificarea Egiptului. Apoi, cu 
voce tremurătoare, îi binecuvântă pe cei doi faraoni și pământul 
înnoit, și se retrase în adâncurile templului. Urmă un scurt 
moment de nehotărâre, pentru că era pentru prima dată în 
lunga istorie a Egiptului când avea loc o ceremonie de 
reunificare și nu exista niciun protocol legat de aceasta. 

Abil, Naja profită de ocazie și se ridică din nou, pășind în fața 
lui Apepi: 

— În această zi de sărbătoare, ne bucurăm nu doar de unirea 
celor două regate, ci și de logodna faraonului Nefer Seti cu 
frumoasa prinţesă Mintaka. De aceea, să fie cunoscut în ambele 
regate că această căsătorie va avea loc în acest templu, în ziua 
în care faraonul Nefer Seti își va sărbători majoratul sau când va 
îndeplini una dintre condiţiile cerute ca să își proclame dreptul 
la coroană și să domnească fără ajutorul unui regent care să îl 
protejeze și să-l sfătuiască. 

Apepi se încruntă, iar Nefer făcu un gest imperceptibil de 
consternare, numai că era prea târziu. Vestea fusese făcută 
publică în sesiune deschisă, și, în calitate de regent, Naja vorbea 


179 


cu autoritatea ambelor capete încoronate. Dacă Nefer nu-și 
captura șoimul sau nu reușea să alerge pe Drumul Roșu ca să 
aibă dreptul de ocupare a tronului, Naja amânase cu ani buni 
nunta acestuia. 

„A fost o lovitură de maestru”, se gândi cu amărăciune Taita, 
deși admira manevra politică ce se ascundea în spatele ei. Naja 
evitase dezastrul printr-o gândire rapidă și o intervenţie 
oportună. Acum, cât opoziţia era în stare de șoc, regentul merse 
și mai departe: 

— Pe o notă la fel de veselă, îi invit pe faraonii Apepi și Nefer 
Seti să ia parte la căsătoria mea cu prințesele Heseret și 
Merykara. Fericitul eveniment va avea loc peste zece zile, în 
prima zi a festivalului înălțării lui Isis, la templul zeiței din Teba. 

„Așadar, peste zece zile, seniorul Naja va deveni membru al 
familiei regale Tamose și îi va urma la tron faraonului Nefer 
Seti”, medită întunecat Taita. „Acum nu mai există nicio îndoială 
cine era cobra din cuibul șoimilor de pe stâncile de la Bir Umm 
Masara.” 


e Capitolul 31 e 


În conformitate cu acordul de la Hathor, scaunul lui Apepi 
rămânea la Avaris, iar al lui Nefer Seti la Teba. Fiecare avea să 
își guverneze țara, ca și până atunci, însă sub numele de 
biumvirat. De două ori pe an, la începutul și la sfârșitul revărsării 
Nilului, cei doi regi urmau să se întâlnească pentru o perioadă 
de conducere comună la Memphis, unde să discute toate 
problemele referitoare la cele două regate, legi noi sau 
rejudecări de cazuri. 

Totuși, înainte ca cei doi să se despartă, pentru a-și lua locul 
pe tronul care i se cuvenea fiecăruia, Apepi și suita sa aveau să 
însoțească flota lui Nefer Seti la Teba și să participe la nunta 
dublă a seniorului Naja. 

Îmbarcarea simultană a celor două suite de la debarcaderul 
aflat mai jos de templu se desfășură haotic și le luă aproape 
toată dimineaţa. Taita se amestecă prin gloata de vâslași, 
docheri, sclavi și pasageri însemnați. Chiar și el era uimit de 
munții de bagaje și de echipament ridicaţi pe plajă, așteptând să 
fie încărcați pe șlepuri, feluci și galere. Decât să mai parcurgă 


180 


lungul și anevoiosul drum pe uscat înapoi la Teba, ambele 
regimente își desfăcuseră carele și le încărcau, împreună cu caii, 
pe șalupe - lucru care contribuia în mare măsură la nebunia de 
pe mal. 

O dată-n viaţă, Taita nu mai era în centrul atenţiei; toată 
lumea era prea ocupată cu încărcatul. Din când în când cineva 
mai ridica ochii de la ceea ce făcea, îl recunoștea și-i cerea să-l 
binecuvânteze sau vreo femeie mai venea cu câte un copil 
bolnav. Totuși, reuși să își croiască drum pe plajă, căutând 
carele sau echipamentul regimentului lui Trok. li recunoscu după 
panașele colorate în verde și roșu și, în timp ce se apropia, 
distinse silueta inconfundabilă a acestuia printre oamenii săi. 
Taita se trase mai aproape și îl văzu stând pe un maldăr de 
echipamente și arme și ţinându-i o predică purtătorului de 
lance: 

— Babuin fără creier, cum mi-ai împachetat lucrurile? Uite 
cum zace aici arcul meu preferat; sigur o să treacă vreun 
prostănac peste el cu caii. 

Starea sa de spirit nu suferise nicio îmbunătăţire, așa că Trok 
mergea țanţoș pe ponton, plesnind cu biciul pe orice nefericit 
care-i stătea în cale. Taita îl urmări cum se oprește să schimbe o 
vorbă cu unul dintre sergenţi, după care urcă poteca spre 
templu. 

De cum dispăru Trok, magul se apropie de purtătorul de 
lance. Oșteanul purta doar un șorț în jurul șalelor și sandale, și, 
când se aplecă să ridice unul din cuferele lui Trok și se clătină cu 
el spre șalupă, Taita observă pe spatele acestuia semnele clare, 
circulare, de impetigo. Purtătorul de lance înmână cufărul 
vâslașului de pe puntea șalupei, după care se întoarse. Atunci îl 
zări pentru prima dată pe Taita și îl salută respectuos, 
atingându-și pieptul cu pumnul strâns. 

— Vino-ncoace, soldat, îl chemă Taita. De cât timp ai 
mâncărimea aia pe spate? 

Omul își duse instinctiv mâna la spate și se scărpină între 
umeri cu atâta forță, că îi dădu sângele. 

— Blestemăţia asta mă chinuie de când am capturat cetatea 
Abnub. Cred că e un dar de la mizerabilele alea de târfe 
egiptene dar se opri brusc, cu un sentiment de vinovăţie, și 
Taita își dădu seama că era vorba de vreo femeie pe care o 


181 


violase în timpul ocupării cetăţii. lartă-mă, magule, suntem aliați 
și concetăţeni acum. 

— De aceea am să-ţi îngrijesc rana, soldat. Du-te la templu și 
cere la bucătărie să-ţi dea un borcan cu untură pentru mine. O 
să-ţi prepar un unguent. 

Taita se așeză pe mormanul de bagaje ale lui Trok, iar 
purtătorul de lance se grăbi să se îndepărteze pe plajă. Printre 
lucruri se găseau trei arcuri de război - Trok fusese nedrept cu 
acuzaţiile, căci fiecare arc avea coarda destinsă și fusese 
ambalat cu grijă în suportul de piele. 

Taita se așezase pe o stivă de cufere din lemn și asta nu 
întâmplător, ci pentru că observase că lada de deasupra purta 
sigiliul lui Grippa, meșterul din Avaris care confecţiona săgețile 
tuturor ofițerilor hicsoși de rang înalt. Taita își aminti că 
discutase despre respectivul meșter cu Mintaka. Acum, scoase 
din teaca de sub chiton pumnalul micuţ, tăie sfoara care fixa 
capacul și deschise cufărul. Un strat de paie uscate proteja 
săgețile, care erau așezate în straturi alternative, cu vârfurile lor 
de cremene și penele vopsite ţipător în roșu și verde. Taita luă 
una și o răsuci între degete. 

Pecetea gravată îi sări în ochi: înfățișa, stilizat, capul unui 
leopard care ţinea în fălcile căscate litera hieratică T. Săgeata 
era identică cu cea pe care o găsise în tolba de la scena 
asasinării faraonului. Era ultima cusătură din țesătura de trădări 
ale lui Naja și Trok, dintr-un complot sângeros ale cărui proporții 
nu putea deocamdată decât să le bănuiască. 

Taita strecură săgeata incriminatorie sub cutele chiton-ului. 
Puse capacul cufărului, îl legă din nou cu grijă și aşteptă 
întoarcerea purtătorului de lance. 

Bătrânul soldat nu făcu economie de cuvinte când își arătă 
recunoștinţa față de îngrijirile lui Taita și îndrăzni să-l mai roage 
ceva: 

— Un prieten de-al meu are sifilis egiptean, magule. Ce-ar 
trebui să facă? 

Pe Taita îl amuza întotdeauna să audă cum hicsoșii îl numeau 
„Sifilis egiptean”, iar egiptenii le răspundeau cu același 
compliment. Se pare că niciun bărbat nu contracta el însuși 
boala, ci întotdeauna avea un prieten care se căptușise cu ea. 


182 


e Capitolul 32 « 


Ceremonia și ospăţul prin care se serba căsătoria seniorului 
Naja cu cele două prințese ale casei Tamose se dovedi a fi cea 
mai somptuoasă din istorie. Din câte-și amintea Taita, nici 
faraonul Tamose, nici Tatăl său, nu avuseseră nunţi atât de 
luxoase, și erau amândoi fiii divini ai lui Ra, fie-le viața veșnică. 

Cetăţenilor de rând ai Tebei, seniorul Naja le dădu cinci sute 
de boi grași, două șlepuri de mei din grânarele statului și cinci 
mii de vase mari cu bere din cea mai bună calitate. Ospăţul se 
întinse pe o săptămână întreagă, însă nici chiar gurile hămesite 
ale Tebei nu izbutiră să devoreze cantităţile uriașe într-un timp 
atât de scurt. Resturile de mei și de carne, care fusese afumată, 
ca să nu se strice, hrăniră cetatea luni de zile după aceea. 
Totuși, cu berea nu se jucară: o băură în prima săptămână. 

Nunta a fost celebrată în templul lui Isis, în prezenţa ambilor 
faraoni, a șase sute de preoți și a patru mii de invitaţi. La 
intrarea în templu, fiecare invitat primea câte o bijuterie 
sculptată, din fildeș, ametist, coral sau din altă piatră prețioasă, 
pe care era gravat numele respectivei persoane, între cele ale 
regentului și ale mireselor sale. 

Cele două mirese sosiră să-și întâmpine mirele într-o caleașcă 
trasă de boul sacru, alb, cu o cocoașă, condus de vizitii nubieni, 
goi. Drumul era presărat cu flori și cu frunze de palmier, iar din 
carul care mergea înaintea caleștii regale se aruncau inele de 
argint și de cupru gloatelor aflate pe marginea drumului și 
cuprinse de o bucurie delirantă. Entuziasmul lor se datora totuși 
nu în mică măsură, mărinimiei cu care seniorul Naja împărțise 
berea. 

Fetele erau înveșmântate în haine de in dintre cele mai fine, 
albe ca spuma laptelui, iar micuța Merykara abia putea să 
meargă sub povara aurului și a bijuteriilor. Lacrimile îi 
brăzdaseră pârâiașe prin stratul de kohl și de farduri. Heseret o 
strângea cu putere de mână, încercând să o consoleze. 

Când au ajuns la templu, au coborât din caleașca regală și au 
fost întâmpinate de cei doi faraoni. In timp ce o conducea spre 
naos, Nefer îi șopti Merykarei: 

— Nu mai plânge, pisicuţo, nimeni n-o să-ţi facă niciun rău. O 
să fii înapoi la tine-n pătuţ înainte de ora de culcare. 


Ca să-și arate public protestul faţă de căsătoria surorilor lui, 
Nefer încercase să evite sarcina de a o conduce la altar, însă 
Taita îl convinsese. „Nu putem să împiedicăm nunta, deși știi 
bine că am încercat. Naja e hotărât. Ai da dovadă de cruzime 
dacă nu ai fi alături de surioara ta în încercarea cea mai 
cumplită din scurta ei viaţă.” Fără tragere de inimă, Nefer se 
conformase. 

Imediat în urma lor pășeau Apepi cu Heseret, care era 
încântătoare ca o nimfă a paradisului, în hainele ca neaua și cu 
bijuteriile strălucitoare. Se împăcase cu soarta pe care i-o 
hărăziseră zeii cu câteva luni în urmă, iar disperarea și groaza 
de la început lăsaseră loc curiozităţii și unei presimţiri tainice. 
Seniorul Naja era un bărbat superb. Doicile, servitoarele și 
tovarășele ei de joacă discutaseră amănunțit despre el, 
scoțându-i în evidenţă calităţile vizibile și, chicotind, speculaseră 
în detalii deochiate, calităţile sale ascunse. 

Probabil că aceste discuţii erau de vină pentru visele pe care 
Heseret le avea în ultimul timp și care îi stârniseră interesul. 
Intr-unul din ele, alerga goală într-o grădină exotică, de pe malul 
fluviului, și regentul o urmărea. Când se uită peste umăr, văzu 
că și el era gol, numai că nu avea înfățișare umană decât până 
la talie; de acolo în jos, avea corp de cal, exact ca armăsarul 
preferat al lui Nefer, Ochi-de-Stele. Când era cu iepele, îl văzuse 
adesea pe cal în aceeași situație uluitoare în care îl vedea acum 
pe regent și descoperi că imaginea aceea o impresionase 
întotdeauna. Totuși, în momentul în care regentul o ajungea din 
urmă și întindea mâna plină de inele să o prindă, visul se curma 
brusc și ea se trezea ca trăsnită de fulger, în picioare pe saltea. 
Fără să conștientizeze ce face, își duse mâna jos și se atinse; își 
scoase degetele de-acolo ude și lunecoase. Era atât de 
tulburată, că nu mai reușea să adoarmă și să reia visul de unde 
se întrerupsese, oricât de tare ar fi încercat. Dorea să afle finalul 
acelei experienţe captivante. A doua zi dimineaţă se simțea 
neliniștită și iritabilă și își descărca nervii pe cine-i ieșea în cale. 
De atunci încolo, interesul ei de copilă pentru Meren începu să 
se stingă. Îl zărea, oricum, destul de rar în ultimul timp: de la 
moartea la care îl osândise seniorul Naja pe bunicul său, îl 
părăsise norocul, iar familia lui căzuse în dizgrație. Heseret 
ajunsese să-și dea seama că era un puști sărac, un simplu 
soldat fără perspective; pe de altă parte, seniorul Naja avea un 


184 


rang foarte apropiat de al ei, iar averea lui o depășea cu mult pe 
a ei. 

Acum, își păstra o ţinută sobră și castă, în timp ce Apepi o 
conducea de-a lungul culoarului din templu la altar. Acolo, 
seniorul Naja își aștepta miresele și, deși era înconjurat de 
curteni și de ofițeri în costume frumoase și uniforme magnifice, 
Heseret nu avea ochi decât pentru el. 

Naja purta un coif din pene de struţ, ca să imite imaginea 
zeului Osiris și îi întrecea în înălţime chiar și pe Trok și pe 
Asmor, aflaţi de-o parte și de alta a sa. Apropiindu-se de el, 
Heseret îi simţi parfumul: era o combinaţie de esențe florale de 
undeva de dincolo de Indus și de ambră prețioasă, ce se găsea 
foarte rar pe malul mării, un cadou mărinimos al zeilor din 
adâncurile mării. Aroma îi trezi simţurile și Heseret luă fără să 
șovăie mâna întinsă de Naja, privindu-l în ochii aceia galbeni ce 
o fascinau. 

Când Naja întinse mâna cealaltă spre Merykara, fetița izbucni 
în suspine amare, și Nefer nu putu decât să o mângăie; 
continuă, din când în când, să suspine pe tot parcursul 
ceremoniei. 

Când, în cele din urmă, seniorul Naja sparse vasele cu apă din 
Nil ca să marcheze punctul culminant al ceremoniei, mulţimea 
căscă ochii mari de uimire: apa marelui fluviu, pe malul căruia 
se afla templul, se transformase într-un albastru strălucitor. 
După primul cot al apei, Naja aranjase o linie de barje din care, 
la semnalul dat de pe acoperișul templului, aruncaseră vase cu 
vopsea. Efectul tăie respiraţia tuturor, căci albastrul era 
culoarea casei regale Tamose; astfel, Naja își declara în faţa 
întregii lumi noile sale legături faraonice. 

Privind de pe acoperișul din partea de vest, Taita văzu cum 
fluviul își schimbă culoarea și tresări, presimţind ceva cumplit. 
Preţ de o clipă, cerul păru să se întunece deasupra Egiptului, iar 
apele să ia culoarea sângelui. Însă, când se uită în sus, nu zări 
pic de nor, nici măcar un stol de păsări care să umbrească 
strălucirea soarelui, iar jos, apele erau din nou albastre ca cerul. 

„Acum, Naja a devenit os regesc, iar Nefer a fost prădat până 
și de această ultimă protecţie. Sunt ultimul scut pe care-l mai 
are, iar eu sunt singur și bătrân. Vor fi puterile mele destul de 
mari, ca să ţină cobra la distanţă de șoimuleţul căruia îi dau 


185 


aripile? Dă-mi forța ta, divine Horus. Tu mi-ai fost și pavăză, și 
lance, în toți acești ani. Nu mă lăsa acum, mărite zeu!” 


e Capitolul 33 e 


Seniorul Naja și noile sale soţii se întoarseră în carul splendid 
pe drumul sacru, la marginea căruia stăteau de pază lei de 
granit, până ajunseră la porţile palatului, unde coborâră și se 
îndreptară spre grădinile unde se ţinea petrecerea. Majoritatea 
participanţilor sosiseră înaintea lor și degustaseră vinul din viile 
de la templul lui Osiris. La venirea lui Naja, care își ţinea 
miresele de mână, agitația deveni asurzitoare. Cei trei înaintară 
cu demnitate prin mulţime, inspectară în trecere mormanele de 
cadouri din centrul sălii care erau pe măsura unei ocazii atât de 
importante. Apepi trimisese un car îmbrăcat în foiţă de aur, atât 
de strălucitor, încât îţi era greu să îl privești direct, chiar și în 
sala slab luminată. Regele Sargon al Babilonului trimisese o sută 
de sclavi, fiecare purtând câte un sipet din lemn de santal, plin 
cu bijuterii, nestemate sau vase din aur. Sclavii îngenuncheară 
dinaintea regentului și îi oferiră poverile prețioase, pe care Naja 
le atinse în semn că le acceptă. La sugestia seniorului Naja, 
faraonul Nefer Seti își înzestrase proaspătul cumnat cu cinci 
proprietăţi întinse, pe malul fluviului. Scribii calculaseră că toate 
aceste comori valorau mai mult de trei /akh-i de aur pur, 
făcându-l pe regent aproape la fel de bogat ca și faraonul său. 

Când trioul marital își ocupă locurile în capul mesei, bucătarii 
palatului puseră pe mesele tuturor cele patruzeci de feluri 
diferite de mâncare, servite de o mie de sclavi. Erau aduse 
trompe de elefant, limbi de bivol și fileuri de capră de munte din 
Nubia, carne de porc mistreţ și de porc ethiopian, gazele și 
capre sălbatice nubiene, carne de șopârlă-monitor și de piton, 
de crocodil și de hipopotam, de bou și de oaie. Nu lipsi niciun soi 
de pește de Nil, de la mreană, a cărei carne plutea în grăsime 
galbenă, până la plătică și biban. Din marea de la nord fuseseră 
pescuiţi toni, rechini, diverse specii de biban, languste și crabi și 
trimiși cu o galeră rapidă tocmai din Deltă. Păsările cerului, 
incluzând aici lebedele mute, trei feluri de gâște, numeroase 
varietăți de rațe, ciocârlii, dropii, potârnichi și gaiţe, erau fripte, 
preparate la cuptor sau la grătar, marinate în vin ori în miere de 


186 


pădure, umplute cu ierburi și condimente orientale... Fumul 
aromat scos prin arderea esenţelor și mirosul mâncărurilor erau 
savurate de gloatele de cerșetori și de oameni de rând care 
priveau de la porţile palatului, ca și de cei care se înșirau pe 
malul îndepărtat al fluviului sau umpleau până la refuz felucile 
de pe apă, cu toţii jinduind să vadă cât mai bine spectacolul. 

Pentru distrarea invitaţilor fuseseră aduși muzicanți și 
jongleri, acrobaţi și îmblânzitori de animale. Înnebunit de 
vacarm, unul dintre uriașii urși bruni își rupse lanțurile și evadă; 
un grup de nobili hicsoși, în frunte cu seniorul Trok, îl urmări prin 
grădini, răcnind beţi morți, și înjunghiară animalul speriat pe 
malul fluviului. 

Regele Apepi a fost atât de excitat de supleţea și 
demonstrațiile atletice a două acrobate asiriene, încât le luă pe 
fiecare într-o mână și le duse, cu toate zbaterile și chirăiturile 
lor, în apartamentele personale din palat. Când se întoarse, îi 
făcu confidente lui Taita: 

— Una din ele, cea drăguță, cu părul lung și creţ, era băiat. 
Am fost așa de surprins când am văzut ce are între picioare, că 
era să-l las să-mi scape, hohoti el. Din fericire, n-am făcut-o, 
căci s-a dovedit pe departe mult mai desfătător decât fata. 

La căderea nopţii, majoritatea nuntașilor erau atât de beţi sau 
de îndopaţi cu bunătăţi, că puţini se mai puteau ţine pe picioare, 
când Naja se retrase cu miresele. Ajunși în apartamentele 
private, Naja chemă doicile să o ia pe Merykara la culcare: 

— Purtaţi-vă blând cu ea, le avertiză, biata copilă doarme de- 
a-n-picioarelea. 

Apoi, o luă pe Heseret de mână și o conduse în propriile 
apartamente luxoase, cu vedere la fluviu. Apele întunecate ale 
Nilului erau presărate cu luminiţele reflectate de stelele aurii. 

Cum intrară în dormitor, servitoarele lui Heseret o traseră 
după paravanul din bambus, ca să-i scoată rochia de mireasă și 
bijuteriile. 

Pe patul nupţial era așezată o piele de oaie, de un alb 
strălucitor. Seniorul Naja o inspectă atent și, când se asigură că 
totul era perfect, ieși pe terasă și trase adânc în piept aerul 
răcoros. Un sclav îi aduse un bol cu vin aromat, iar el sorbi 
recunoscător. Era prima gură pe care își permitea s-o bea în 
seara aceea. Naja știa că unul dintre secretele vitale ale 
supravieţuirii era să-și menţină simțurile treze în prezența 


187 


dușmanului. Privise cum toţi ceilalți își băuseră minţile. Până și 
Trok, în care își pusese toată încrederea, își arătase partea 
animalică - când îl văzuse Naja ultima dată, voma într-un vas pe 
care i-l ţinea o sclavă libiană drăguță. După ce terminase, Trok 
se ștersese la gură cu fusta fetei, apoi i-o ridicase în cap și o 
încălecase pe la spate. Firea pretențioasă a lui Naja fusese 
ofensată de spectacol. 

Se întoarse în cameră și două sclave intrară clătinându-se și 
ducând un cazan cu apă fiartă, în care pluteau petale de lotus. 
Naja lăsă vasul cu vin și se duse să se îmbăieze. Una din sclave 
îi uscă și împleti părul, în timp ce cealaltă îi aduse o haină albă 
și curată. Le făcu semn să plece și se culcă pe patul nuptial, își 
întinse membrele lungi, elegante și își lăsă capul ras de 
rezemătoarea din fildeș, încrustată cu aur. 

Din colţul celălalt al încăperii se auzeau foșnet de haine și 
șoapte de femei. La un moment dat, recunoscu chicotitul lui 
Heseret și sunetul acela îl excită. Se sprijini într-un cot și încercă 
să zărească prin paravanul de bambus; prin găurile lui reușea să 
distingă doar frânturi ațăţătoare de piele netedă și palidă. 

Motivele principale ale acestei căsătorii erau setea de putere 
și ambiția politică, însă nu erau singurele, căci, deși era 
războinic de meserie și aventurier prin natura sa, Naja avea o 
fire voluptuoasă și senzuală. De ani buni, trăgea pe furiș cu 
ochiul la Heseret și interesul său crescuse cu fiecare etapă 
parcursă de aceasta pe drumul spre împlinirea ca femeie; de la 
copilărie, la pubertatea timidă și apoi la perioada ispititoare 
când îi îmbobociseră sânii, iar grăsimea de copil i se topise, 
lăsându-i corpul delicat și grațios. Și mirosul i se schimbase: ori 
de câte ori era lângă ea, detecta parfumul dulce, de mosc, al 
feminităţii, care îl tulbura. 

Odată, pe când era la vânătoare cu șoimi, Naja dăduse peste 
Heseret, care, împreună cu două prietene, culegea flori de lotus 
pe care le împleteau în ghirlande. Ea-și ridicase ochii spre el, 
aflat pe mal, deasupra ei, și atunci observase și el cum fusta 
fetei se lipise de coapse, iar soarele pătrundea prin țesătura 
fină. Ea-și îndepărtase părul ce-i acoperea obrajii cu un gest 
nevinovat, dar cu toate acestea teribil de erotic. Deși expresia 
feței îi rămăsese serioasă și castă, ochii migdalaţi trădaseră un 
licăr tainic, lasciv, care îl fascinase. Acea revelaţie durase doar o 
clipă, înainte ca ea să își cheme prietenele și să iasă lipăind din 


188 


apă, și să o ia apoi la fugă prin iarbă, până la palat. Naja 
rămăsese cu ochii ţintă la picioarele ei lungi și ude sclipind în 
soare, la fesele rotunde, care se balansau și își schimbau forma 
sub fusta de in, și se trezise că respiră greu și iute. 

Amintindu-și de întâmplare, simţi cum coapsele i se 
încordează, ațâțate. Dorea ca Heseret să iasă din spatele 
paravanului însă, în mod pervers, voia să amâne puţin 
momentul, ca să poată savura din plin perioada de anticipare a 
plăcerii. In sfârșit, își făcu apariţia, condusă de două servitoare, 
care se furișară afară în liniște, lăsând-o singură, în mijlocul 
încăperii. 

Cămașa de noapte o acoperea de la gât până la glezne. Era 
confecționată dintr-o mătase rară și prețioasă, adusă din 
ținuturile îndepărtate dinspre răsărit, crem la culoare și atât de 
subțire, încât părea să plutească în jurul ei ca o ceață, 
fremătând la fiecare suflare a fetei. In spatele ei, pe un tripod, 
era o lampă cu ulei, care-și trimitea razele aurii prin mătasea 
fină, scoțând în evidenţă rotunjimile șoldurilor și ale umerilor și 
făcându-le să strălucească, asemenea fildeșului șlefuit. 
Picioarele goale și mâinile îi erau vopsite cu henna; își spălase 
fardul de pe față, astfel că sângele ei tânăr îi rumenea delicat 
obrajii, iar buzele tremurau, de parcă fata ar fi fost pe punctul 
de a izbucni în lacrimi. Înclină capul copilăreşte și îl privi pe sub 
genele plecate. Naja simţi cum sângele începe să-i fiarbă din 
nou când descoperi în ochii verzi același licăr ispititor care îl 
pusese pe jar de la început. 

— Intoarce-te, îi zise blând, însă își simțea gâtul uscat, de 
parcă ar fi supt suc de prună verde. 

Ea se supuse, dar se mișcă încet, ca în vis, rotindu-și șoldurile 
și făcând ca pântecul să-i sclipească prin țesătura de mătase. 
Fesele i se ondulară, rotunde și lucioase, ca ouăle de struț, iar 
cosițele strălucitoare se legănau. 

— Eşti frumoasă, rosti el. 

Acum, o urmă de zâmbet îi răsări miresei la colțurile buzelor, 
pe care le umezi cu vârful limbii roz ca al unei pisicuțe: 

— Mă bucur că seniorul regent mă place. 

Naja se ridică din pat și se duse la ea, o luă de mâna caldă și 
moale și o conduse spre pat, fără ca ea să șovăie vreo clipă. Ea 
îngenunche pe pielea de oaie și lăsă capul în jos, astfel încât 
părul îi acoperi faţa, ca un văl. El se aplecă spre ea, până ajunse 


189 


să-i atingă părul cu buzele; mirosea ca o fecioară în care 
înmugurea pentru prima dată floarea pasiunii. O mângâie pe 
păr, iar ea îl privi de sub perdeaua întunecată. El îi dădu șuvițele 
la o parte și-i luă bărbia în mână, înălțându-i, fără grabă, fața. 

— Ai ochii ca Ikona, șopti ea; Ikona era leopardul lui îmblânzit, 
iar fiara o înspăimântase și o fascinase dintotdeauna. 

Trăia aceleași emoţii acum, fiindcă el era la fel de făţarnic și 
de agil ca și felina, cu ochii galbeni și necruțători. Intuiţia ei 
feminină o făcea să-i simtă cruzimea și duritatea, care trezeau 
în ea simţăminte pe care nu știa că le are. 

— Ești atât de frumos, suspină ea, și era adevărat. 

În acel moment, își dădea seama că era cea mai frumoasă 
făptură pe care o întâlnise în viaţa ei. 

O sărută, și gura lui o făcu să se-nfioare; avea gustul unui 
fruct copt, necunoscut și, în mod firesc, ea deschise gura ca să-l 
savureze. Limba lui se unduia cu repeziciune, ca a unui șarpe, 
însă asta nu o revoltă. Închise ochii și i-o atinse cu a ei. El îi puse 
o mână sub cap și o trase spre el, sărutând-o mai apăsat. Ea fu 
atât de copleșită de senzațiile acelui sărut, că mâna lui o luă pe 
nepregătite, când îi cuprinse sânul. Deschise ochii și respiră cu 
greutate. Încercă să se desprindă din strânsoare, însă el o ţinea 
cu putere și o mângâia cu blândeţe și pricepere, reușind să îi 
alunge temerile. Se jucă cu sfârcul, și fiorul îi inundă tot corpul, 
făcând-o să freamăte până în vârful degetelor; încercă o mare 
dezamăgire când el încetă jocul. O ridică în picioare pe blăniţă, 
așa că acum era deasupra, cu sânii la nivelul feţei lui. 

Dintr-o singură mișcare, îi desfăcu cămașa de mătase și o lăsă 
să cadă pe podea. Apoi, îi luă sânul și începu să-l devoreze, 
făcând-o să ţipe; în același timp, îi desfăcu coapsele cu mâna și 
cuprinse cuibul de pufușor întunecat în palmă. 

Nu făcu nici cea mai slabă mișcare să i se împotrivească, ci se 
lăsă pradă mâinilor lui. După tot ce-i povestiseră sclavele, 
fusese îngrozită că o să-i facă ceva rău, însă mâinile lui, deși se 
mișcau iute și hotărât, erau blânde. Părea că el îi cunoaște 
corpul mai bine decât ea însăși și îl făcea să cânte cu atâta 
virtuozitate, încât o făcea să se afunde tot mai tare și mai 
repede, până ajunse să se scufunde și să se înece într-o mare 
de senzaţii noi. 

Se mai ridică o singură dată la suprafaţă, când deschise brusc 
ochii și descoperi că veșmântul lui nu mai era și că el stătea gol 


190 


deasupra ei. Își aduse aminte de visul în care avea același lucru 
acolo, jos, ca și Ochi-de-Stele, armăsarul. Se uită îngrijorată, dar 
nu era deloc așa ca în vis: era neted și trandafiriu, și totuși tare 
ca un os, cu o formă perfectă și curată precum coloana unui 
templu. Temerile îi dispărură ca prin farmec și se predă din nou 
mâinilor și gurii bărbatului. Simţi, preţ de o clipă, o durere 
ascuţită, însă mult mai târziu, și aceasta trecu atât de repede, 
fiind înlocuită imediat de senzaţia minunată, necunoscută, de 
împlinire. Și mai târziu, încă, îl auzi strigând deasupra ei. 
Sunetul  declanșă ceva, transformând plăcerea aproape 
insuportabilă într-o formă de durere, apoi ea își încolăci cu toată 
forța braţele și picioarele în jurul lui și strigă o dată cu el. 

În noaptea aceea fermecată, ce păru prea scurtă, o forţă să 
mai strige de două ori în delirul pasiunii, iar când zorii umplură 
camera cu raze trandafirii și argintii, zăcea nemișcată în brațele 
lui. Se simţea secată de forță și de viaţă, ca și când oasele i s-ar 
fi înmuiat și-ar fi devenit maleabile, asemenea lutului de pe 
malul fluviului, și savura durerea molcomă din pântece. 

El i se desprinse din braţele, și ea nu mai găsi putere decât să 
protesteze încet: 

— Nu pleca. O, te rog, nu pleca, stăpâne! Frumosul meu 
stăpân. 

— Nu lipsesc mult, o asigură în șoaptă și trase ușor de sub ea 
pielea de oaie pe blăniţa căreia se vedeau câteva pete de sânge 
aprins ca petalele de trandafir. Nu trăise decât câteva clipe de 
durere când intrase în lumea femeilor. 

El duse blăniţa pe terasă, și, prin spaţiul ușii, ea văzu cum 
atârna obiectul peste zidul parapetului. De jos se auzi sunetul 
slab al celor de jos, care izbucniră în urale văzând dovada 
virginităţii ei. Puțin îi păsa ei de aprobarea gloatelor de ţărani 
însă, privindu-și soțul întorcându-se gol la ea, simţi cum pieptul 
și pântecele ce o durea se umpleau de dragoste pentru el. Când 
ajunse la ea, îl primi cu brațele deschise. 

— Ești magnific, șopti și adormi în brațele lui. 

Mult mai târziu, își veni treptat în fire și descoperi că tot 
trupul îi era plin de o ușurare și o bucurie pe care nu le mai 
simţise niciodată. La început, nu-și dădu seama care era motivul 
bunei sale dispoziţii; apoi, îi simţi trupul cald în braţele ei. 

Când deschise ochii, văzu că el o privea cu căutătura aceea 
galbenă și îi zâmbea blând: 


191 


— Ai fi o regină splendidă, îi spuse el încet, lucru pe care îl 
credea cu toată sinceritatea, căci, în timpul nopţii, descoperise 
la ea calităţi pe care nici măcar nu le bănuise. Simţise că găsise 
în ea o persoană ale cărei dorințe și instincte erau în perfectă 
armonie cu ale sale. 

— Și tu ai fi un faraon magnific, îi surâse și ea, întinzându-se 
voluptuos, după care râse ușor și îl atinse pe obraz. Dar asta nu 
se va putea întâmpla niciodată. Incetă brusc să mai zâmbească 
și întrebă încet, cu toată seriozitatea: sau s-ar putea? 

— Nu ne stă în cale decât un singur obstacol, răspunse el. 

Nu trebuia să mai spună nimic, pentru că văzuse expresia 
șireată și lacomă care-i înflorise în priviri. Mergea în același ritm 
cu el. 

— Tu ești pumnalul, iar eu voi fi teaca. Indiferent ce-ai să-mi 
ceri, n-am să te dezamăgesc niciodată, frumosul meu stăpân. 

El îi puse un deget pe buzele umflate și înroșite de sărutările 
lui: 

— Văd limpede că nu e nevoie de prea multe cuvinte între 
noi, fiindcă inimile ne bat la unison. 


e Capitolul 34 e 


Suita regelui Apepi mai rămase la Teba aproape o lună după 
nuntă. Erau musafirii faraonului Nefer Seti și ai regentului său și 
erau trataţi regește. Taita încurajă această amânare a plecării, 
deoarece era sigur că Naja nu avea să facă nicio mișcare 
împotriva lui Nefer atâta timp cât Apepi și fiica sa erau încă la 
Teba. 

Musafirii regali își omorau timpul cu vânătoarea, vizitând 
numeroasele temple de pe ambele maluri ale fluviului închinate 
zeilor Egiptului sau în turniruri între regimentele regatelor de 
sud și de nord. Aveau loc curse de care, concursuri de tras cu 
arcul și alergări, ba chiar și întreceri de înot, de la un mal la 
celălalt al Nilului, al căror premiu era o statuetă din aur, 
reprezentându-l pe Horus. 

Departe, în deșert, vânau gazele și antilope oryx, din goana 
carelor, sau dropii uriașe, cu rapizii șoimi saker. Nu mai 
rămăsese niciun șoim regal în crescătoriile palatului, pentru că 
fuseseră cu toţii eliberați în timpul funeraliilor părintelui lui 


192 


Nefer. Pe mal, invitaţii vânau bâtlani și rațe și străpungeau cu 
sulița mrenele din apele puţin adânci. De pe flota de galere de 
război, vânară și calul de-apă, puternicul hipopotam, iar Nefer 
se aflase la fusul cârmei propriei galere, botezate Ochiul lui 
Horus. Prinţesa Mintaka stătea lângă el ţipând de bucurie ori de 
câte ori animalele uriașe țâșneau la suprafaţă, cu spinările 
acoperite cu sulițe și colorând apele fluviului în roz cu sângele 
lor. 

În perioada aceea, Mintaka era mai tot timpul lângă Nefer. 
Mergea în carul lui la vânătoare și îi dădea lancea, când treceau 
pe lângă turmele de antilope oryx. Işi purta singură șoimul pe 
braţ când rătăceau prin stufăriș în căutare de bâtlani. La mesele 
de vânătoare din deșert, stătea lângă el și îi pregătea mici 
trataţii: îi alegea strugurii cei mai dulci, îi curăța de coajă cu 
degetele sale lungi și ascuţite și i-i băga în gură. 

In fiecare seară, la banchetele de la palat, ea era tot în stânga 
lui, locul tradițional pentru o femeie, ca să nu-i blocheze 
niciodată bărbatului mâna cu care trăgea sabia. Il făcea să râdă, 
cu spiritul ei acid și era un mim excelent: o imita foarte bine pe 
Heseret, cu gesturi afectate, dându-și ochii peste cap și vorbind 
de „soţul meu, regentul Egiptului” cu tonul de piază-rea pe care- 
| căpătase Heseret în ultimul timp. 

Oricât s-ar fi străduit, nu reușeau niciodată să rămână 
complet singuri; Naja și Apepi aveau grijă de asta. Nici măcar 
Taita, la care Nefer apelase în disperare de cauză, nu putu să le 
înlesnească o întâlnire tainică. Lui Nefer nu i-ar fi trecut 
niciodată prin cap că Taita nu ar fi încercat să-l ajute sau că 
acesta era la fel de pornit să le păstreze inocenţa ca și ceilalți. 
Cu foarte mult timp în urmă, Taita aranjase o întâlnire între 
Tanus și iubita lui, Lostris, iar consecinţele își trimiteau încă 
ecourile peste ani. Când Nefer juca bao cu Mintaka, erau 
întotdeauna asistați de un grup de sclave, în timp ce curtenii și 
nelipsitul senior Asmor dădeau târcoale prin apropiere. Nefer își 
însușise lecţia și nu o mai subestima pe Mintaka; juca împotriva 
ei ca și când ar fi făcut-o împotriva lui Taita. Ajunsese să-i 
cunoască forța și să-i depisteze cele câteva slăbiciuni: își apăra 
cu prea multă îndârjire castelul și, dacă exercita destulă 
presiune în zona descrisă de acel arc de cerc, reușea să o 
surprindă cu unul din flancuri descoperit. li exploata slăbiciunea 
de două ori, dar a treia oară își dădu seama prea târziu că ea 


193 


anticipase tactica lui și îi întinsese o cursă. Când el își lăsă 
flancul vestic descoperit, atacă prin gaura respectivă cu 
falangele și râse cu atâta poftă când el se văzu silit să 
capituleze, că aproape o iertă, însă nu de tot. Incleștările 
deveneau din ce în ce mai aprinse, atingând în final, proporții 
epopeice, așa că până și Taita petrecea ore în șir urmărindu-le 
jocul și clătinând, din când în când, din cap, aprobator sau 
zâmbind subţire, după vechiul său obicei. 

Se vedea atât de tare că se iubesc, încât aruncau o vrajă 
asupra tuturor celor din jur și, oriunde s-ar fi dus, îi înveseleau și 
pe ceilalţi. Când carul lui Nefer gonea pe străzile Tebei, cu 
Mintaka pe post de purtător de lance și cu părul ei negru 
fluturând în vânt ca un drapel, gospodinele ieșeau în fugă din 
casă, iar bărbaţii se opreau din treburi ca să le facă urari și să-i 
salute. Până și Naja le surâdea blajin, și nimeni nu și-ar fi 
închipuit că detesta atenţia arătată de populaţia care uitase de 
nunta și de miresele sale. 

Seniorul Trok era singura prezenţă sobră de la partidele de 
vânătoare, mesele în aer liber de la ţară sau banchetele de la 
palat. 

Timpul celor doi împreună zbura pe nesimţite. 

— Întotdeauna e atâta lume în jurul nostru, șopti Nefer, pe 
deasupra tablei de bao. Imi doresc să rămân măcar câteva clipe 
singur cu tine. Mai sunt doar trei zile și te întorci la Avaris cu 
Tatăl tău. S-ar putea să treacă luni, poate chiar ani, înainte să 
ne revedem, și am atâtea să-ţi spun, dar nu cu toate urechile 
astea ciulite pe lângă noi. 

Ea îl aprobă ușor din cap, se întinse și mută o piatră pe care el 
o trecuse cu vederea, pentru că nu-i stătea mintea la asta. El se 
uită la tablă distrat și își dădu deodată seama că partea de vest 
a castelului se afla sub asediu. Era consternat. După alte trei 
mutări, Mintaka îi spărsese frontul. El continuă un timp lupta 
aceea fără sorţi de izbândă, însă forțele sale erau împrăștiate, 
iar sfârșitul era inevitabil. 

— M-ai prins când eram preocupat cu alte lucruri, bombăni el. 
Exact ca o femeie. 

— Maiestate, nici nu pretind că sunt altceva decât o femeie, 
folosi ea titlul cu o ironie la fel de înțepătoare ca și pumnalul 
bătut cu nestemate pe care-l purta la cingătoare. Apoi, se 


194 


aplecă spre el ca să-l întrebe ceva în șoaptă: Dacă aș fi singură 
cu tine, promiţi că mi-ai respecta castitatea? 

— Jur pe ochiul rănit al lui Horus că n-am să te fac de rușine 
niciodată în viaţă, promise el cu sinceritate. 

— Fraţii mei n-o să fie prea bucuroși să audă asta, zâmbi ea. 
S-ar mulțumi cu orice le-ar putea servi drept scuză să-ţi taie 
gâtul, îl asigură ea, și îl privi pieziș cu ochii aceia negri și 
minunaţi. Sau, dacă n-ar nimeri gâtul, le-ar ajunge și o altă 
bucăţică din tine. 

Ocazia se ivi a doua zi. Unul dintre vânătorii regali veni de pe 
colinele de deasupra satului Dabba să raporteze că un leu 
ajunsese acolo tocmai din pustiul dinspre răsărit și dăduse iama 
prin cirezi în timpul nopţii; sărise peste gardul ţarcului și ucisese 
opt animale îngrozite. În zorii zilei, o hoardă de săteni, agitând 
torţe, suflând din corn, bătând din tobe și răcnind ca sălbaticii, îl 
alungaseră. 

— Când s-a întâmplat asta? vru să știe Naja. 

— Acum trei nopţi, luminăţia ta, și bărbatul se prosternă 
înaintea tronului. Am luat-o pe fluviu în sus cât am putut de 
repede, dar curentul a fost puternic și vântul abia adia. 

— Ce s-a întâmplat cu fiara? îi întrerupse regele Apepi, 
nerăbdător. 

— S-a întors pe dealuri, dar am trimis doi dintre cei mai buni 
cercetași nubieni pe uimele lui. 

— L-a văzut cineva? Cât e de mare? E leu sau leoaică? 

— Sătenii spun că e un mascul mare, cu o coamă stufoasă și 
neagră. 

Cu șaizeci de ani în urmă, nici nu se auzise de lei în ţinuturile 
de pe malurile fluviului. Aceștia constituiau o pradă regală și 
fuseseră vânaţi fără milă de toţi faraonii care se succedaseră de 
atunci, nu doar datorită pagubelor pe care le aduceau ţăranilor, 
cărora le nimiceau cirezile, ci și pentru că erau cel mai căutat 
trofeu de vânătoare. 

Pe parcursul lungilor și încrâncenatelor războaie, faraonii din 
ambele regate fuseseră preocupați cu altceva, iar vânătoarea 
de lei avusese loc foarte rar. În afară de asta, cadavrele umane 
părăsite pe câmpurile de bătălie oferiseră mese bogate 
animalelor, care, în ultimii zeci de ani, își sporiseră numărul în 
mod considerabil și căpătaseră mai mult curaj. 


— Am să pun să se încarce carele pe vase chiar acum, hotări 
Apepi. După cum se prezintă fluviul, mâine dis-de-dimineaţă 
suntem la Dabba. Rânji și își izbi cu pumnul palma bătătorită cu 
care obișnuia să ţină sabia. Pe Seuth, abia aştept să-mi încerc 
puterile cu bătrânul coamă-neagră. De când am fost obligat să 
renunţ să mai omor egipteni, tânjesc după un sport adevărat. 

Naja se încruntă auzind planul: 

— Maiestate, corăbiile vă așteaptă să vă întoarceţi la Avaris 
poimâine dimineaţă. 

— Ai dreptate, regentule! Totuși, o mare parte din bagajele 
noastre sunt deja încărcate, iar flota e gata de plecare. In plus, 
Dabba e chiar în drumul meu spre casă, așa că pot să-mi permit 
o zi sau două de vânătoare. 

Naja ezită. Nu era atât de împătimit de vânătoare, ca să 
dorească să neglijeze numeroasele afaceri de stat de care 
trebuia să se ocupe. Așteptase cu nerăbdare plecarea lui Apepi, 
a cărui prezenţă grosolană și îngâmfată își pierduse de mult 
farmecul. În afară de asta, avea unele planuri pe care le putea 
pune în practică doar după ce Apepi părăsea Teba. Cu toate 
acestea, nu îl putea lăsa pe faraonul hicsos să meargă singur la 
vânătoare în Regatul de Sus; nu ar fi fost doar o mojicie, dar și 
din punct de vedere politic ar fi fost greșit să îl lase pe Apepi să 
se comporte în regatul acesta ca și când ar fi fost singurul 
îndreptăţit la coroană. 

— Maiestate, interveni Nefer, înainte ca Naja să poată formula 
un refuz potrivit; vă vom însoţi la vânătoare cu cea mai mare 
plăcere. 

Văzuse ocazia unui sport splendid, pentru că nu vânase 
niciodată un leu din carul său, ca să-și testeze curajul de a-l 
ataca, însă, de o sută de ori mai important, vânătoarea însemna 
și că momentul cumplit al plecării Mintakăi se mai amâna puţin. 
Intâmplarea aceasta fericită putea chiar să le ofere șansa de 
care nu avuseseră încă parte, de a petrece puţin timp singuri. 
Înainte ca Naja să-l poată opri, Nefer se întoarse spre vânător, 
care aștepta cu fruntea lipită de dalele de piatră: 

— Foarte bine, omule. Șambelanul o să-ţi dea un inel de aur 
pentru efortul tău. Întoarce-te pe dată la Teba, în cea mai rapidă 
felucă și fă pregătirile pentru sosirea noastră. Vom veni la 
Dabba cu tot alaiul. 


Singurul regret al lui Nefer era că nu putea fi și Taita cu el, ca 
să-l sfătuiască la prima lui vânătoare de lei. Bătrânul dispăruse 
în pustiu, într-o altă incursiune temporară și misterioasă și 
nimeni nu știa când avea să se întoarcă. 


e Capitolul 35 e 


A doua zi în zori, vânătorii debarcară pe malul fluviului, mai 
jos de satul Dabba, apoi toți caii, împreună cu douăzeci de care 
fură coborâţi din convoiul mic de șlepuri și galere. În timpul 
acesta, purtătorii de lance ascuţeau sulițele, reacordau arcurile 
de vânătoare și verificau săgețile să aibă balansul bun și să fie 
drepte. În timp ce caii erau adăpaţi, hrăniţi și ţesălaţi, vânătorii 
luară micul dejun copios pe care i-l pregătiseră sătenii. 

Cu toţii ardeau de nerăbdare să pornească, iar Apepi trimise 
după cercetașul care se întorsese de pe dealuri ca să le dea 
raportul. 

— E un leu foarte mare, cel mai mare pe care l-am văzut la 
est de fluviu, le povesti bărbatul, înfierbântând și mai tare 
atmosfera. 

— L-ai văzut tu, cu ochii tăi? vru să știe Nefer. Sau i-ai văzut 
doar urmele? 

— L-am văzut cu ochii mei, dar numai de la distanţă. E înalt 
cât un cal și pășește cu demnitatea unui monarh. Coama îi 
flutură ca un lan de mei dhurra în vânt. 

— Pe Seth, individul e și poet, făcu Naja batjocoritor. 
Povestește-ne pe scurt și lasă înfloriturile, omule! 

Vânătorul își atinse inima cu pumnul, în semn de căință, și 
continuă descrierea cu glas supus: 

— leri, s-a întins într-o albie secată, unde mai erau câţiva 
copaci, la vreo douăzeci de mii de pași de-aici, dar a plecat la 
vânătoare în toiul nopţii. N-a mai mâncat de patru zile, e 
înfometat și vânează din nou. Azi-noapte, a încercat să doboare 
un oryx, dar antilopa a dat cu copitele și a scăpat. 

— Unde crezi c-o să-l găsim azi? întrebă Nefer pe un ton mai 
blând decât al lui Naja. Dacă a ieșit la vânătoare înseamnă că îi 
e și sete, nu doar foame. Unde poate să se adape? 


197 


Vânătorul îl privi cu respect, nu doar pentru poziţia sa regală, 
ci și pentru cunoștințele pe care le avea despre viaţa în 
sălbăticie: 

— După tentativa de prindere a antilopei, s-a dus pe teren 
stâncos, acolo unde nu-i mai putem lua urmele. Apepi făcu un 
gest de enervare, dar omul continuă: Da’ cred că s-a adăpat lao 
oază mică, azi-dimineaţă. E un locșor cunoscut doar de beduini. 

— Cât ne ia să ajungem acolo? se interesă Nefer, și bărbatul 
descrise în aer un arc de cerc indicând unde va ajunge soarele 
peste trei ore. 

— Atunci, n-avem timp de pierdut, îi zâmbi Nefer, și strigă 
spre căpitanul trupei de care: Cât mai durează, soldat? 

— Suntem gata, Maiestate! 

— Sună adunarea, porunci Nefer, și cornurile de berbec 
răsunară asurzitor, în timp ce vânătorii se îmbulzeau la care. 
Mintaka se duse lângă Nefer; în ocazii neprotocolare, uitau de 
demnitatea regală și se purtau ca un băiat și o fată într-o 
incursiune plină de peripeții. Seniorul Trok le strică iluzia: chiar 
când sărea în carul său și înhăţța hamurile, acesta îi strigă 
regelui Apepi: 

— Maiestate, nu e înţelept s-o lăsaţi pe prinţesă în car cu un 
băiat neexperimentat. Nu mai vânăm gazele astăzi. 

Nefer îngheță și îl fixă pe Trok cu o privire ofensată. Mintaka 
puse mânuţa pe braţul lui gol: 

— Nu-l provoca! E un luptător formidabil, cu o fire cumplită, 
și, dacă-l provoci, nici chiar rangul tău n-o să te mai poată 
proteja. 

Nefer își smuci braţul furios: 

— Onoarea nu-mi permite să trec cu vederea o așa insultă. 

— Te rog, inima mea, fă-o, de dragul meu! 

Era prima dată când îl alinta; o făcuse în mod deliberat, știind 
ce efect va avea asupra lui: începea să învețe cum să-i 
tempereze firea aprinsă, cu instinctul ei de femeie îndrăgostită, 
în ciuda vârstei fragede și a lipsei de experienţă. Pe dată, Nefer 
uită de Trok și de onoarea sa călcată în picioare. 

— Cum mi-ai spus? o întrebă cu glas răgușit. 

— Doar nu ești surd, dragul meu! El clipi la auzul celei de-a 
doua dezmierdări: Ai auzit foarte bine, îi râse ea în faţă. 

Apepi zbieră în tăcerea care se lăsase: 


— Stai fără grijă, Trok! Îmi trimit fiica să aibă grijă de faraon. 
N-o să păţească nimic și, râzând zgomotos, dădu bice, pornind o 
dată cu echipajele sale. Am pierdut jumătate din dimineaţă aici. 
Vânători, haideţi să luăm urma prăzii! 

Nefer intră imediat în spatele lui Apepi, tăind-o chiar pe sub 
nasul celor din carul lui Trok. Trecând pe lângă el, îi aruncă o 
privire îngheţată și îi zise: 

— Ești obraznic. Fii sigur că lucrurile nu s-au sfârșit aici. O să 
mai vorbim noi despre asta, seniore Trok. 

— Mă tem că ţi l-ai făcut dușman, Nefer, murmură Mintaka. 
Trok are o reputaţie groaznică și o fire și mai cumplită. 

Călăuzită de cercetașul regal, care călărea pe spinarea goală 
a unui ponei scund, dar rezistent, coloana de vânători urcă 
dealurile stâncoase, lipsite de vegetaţie. Merseră la trap, 
cruțând caii și lăsându-i să răsufle după fiecare povârniș mai 
abrupt. După o oră, dădură peste unul dintre nubienii care-i 
aștepta în vârful dealului și care alerga spre cercetașul regal să-i 
dea raportul. Vorbiră amândoi foarte serios, după care călăuza 
alergă să transmită veștile alaiului regal: 

— Nubienii au cercetat dealurile, dar fără să dea de urma 
vânatului. Sunt siguri că o să vină să bea apă din baltă, dar n-au 
vrut să-l deranjeze, așa că ne-au așteptat pe noi. 

— Du-ne la apă! ordonă Apepi, și o luară din loc. 

Inainte de amiază, coborâră într-o vale puţin adâncă. Nu se 
aflau prea departe de fluviu, însă peisajul dădea impresia de 
deșert, secetos și ameninţător. Călăuza ajunse lângă carul lui 
Apepi. 

— Ochiul de apă e în capătul văii, spuse. Probabil că fiara e 
prin apropiere. 

Firește că Apepi, bătrânul războinic, preluă comanda, iar 
Nefer nu se opuse: 

— Ne vom împărţi în trei escadroane și-o să înconjurăm oaza. 
Dacă prada iese din ascunzătoare, o să-l înconjurăm. Seniore 
regent, ia aripa stângă! Faraonul Nefer Seti va merge în centru, 
iar eu o să acopăr flancul drept. Își agită arcul greu de război 
deasupra capului: Cine îl rănește primul câștigă trofeul. 

Erau cu toţii vizitii experimentați și noua formaţie înaintă 
repede și fără opriri. Se răspândiră într-o reţea întinsă, ca să 
încercuiască ochiul de apă. Nefer avea arcul pe umăr și, cu 
frâiele desfăcute din jurul încheieturilor, era gata să le lase 


199 


imediat și să-și elibereze mâinile ca să tragă. Mintaka se strânse 
lângă el, ţinând lancea lungă la îndemână, ca să i-o dea repede. 
Işi perfecţionaseră manevra de schimbare a armelor în ultimele 
săptămâni, iar el știa că se poate baza pe ea să-i pună-n palmă 
lancea, în clipa când va avea nevoie de ea. 

Se apropiară la pas de oază, înaintând încetișor. Caii simțeau 
tensiunea vizitiilor și poate că adulmecaseră și mirosul leului, 
pentru că smuceau de hățuri, își roteau ochii peste tot și 
pufneau zgomotos, sărind cu pași înalți și agitați. 

Șirul vehiculelor se strânse încet în jurul peticului de lăstăriș 
jos, năpădit de ierburi ce ascundeau ochiul de apă. Când cercul 
se închise complet, Apepi ridică mâna ca să dea semnalul de 
oprire. Cercetașul regal descălecă și înaintă pe jos, ţinând 
poneiul de frâu, apropiindu-se prudent de tufele maronii, 
răzlețe. 

— Dacă leul era aici, sigur până acum am fi văzut un animal 
aşa de mare, observă Mintaka, cu voce tremurătoare, iar Nefer 
o iubi și mai mult simțind că-i era puțin teamă. 

— Leul poate să se facă una cu pământul, și-am putea ajunge 
să-l atingem, până să ne dăm seama că e aici, o avertiză el. 

Cercetașul înainta doar câţiva pași o dată, oprindu-se să 
asculte și să cerceteze fiecare tufă și smoc de iarbă din cale. La 
marginea lăstărișului, se opri, culese un pumn de pietricele și 
începu să le arunce sistematic spre fiecare ascunzătoare 
posibilă. 

— Ce face? șopti Mintaka. _ 

— Leul rage înainte să atace. Incearcă să-l provoace și să-l 
facă să se arate. 

Tăcerea nu era întreruptă decât de zgomotul căderii 
pietricelelor, de nechezatul cailor și de loviturile lor neliniștite cu 
copitele. Fiecare vânător avea o săgeată pregătită, gata să 
tragă. Dintr-o dată, se auziră un cârâit și un hărâit în iarbă. 
Toate arcurile se ridicară ca la un semnal, iar purtătorii de lance 
își înălțară armele. Se liniștiră și-și uitară teama prostească 
atunci când o barză cap-de-ciocan ciocolatie părăsi în zbor 
valea, în direcţia fluviului. 

Cercetașul avu nevoie de un minut ca să-și revină, apoi își 
reluă munca, înaintând câte un pas prin lăstăriș, până când 
ajunse aproape de baltă. Apa sălcie picura leneș, umplând un 
bazin puţin adânc în pământul stâncos, prea mic pentru a potoli 


200 


setea unei fiare de mărimea aceleia. Omul se lăsă într-un 
genunchi, să caute urme pe marginea bazinului, apoi clătină din 
cap și se ridică. Ajunse înapoi în lăstăriș mult mai iute decât 
coborâse și încălecă în cele din urmă poneiul, pornind la trap 
spre carul lui Apepi. Ceilalţi vânători veniră să audă ce avea de 
zis, însă cercetașul era abătut: 

— Maiestate, am greșit, îi mărturisi lui Apepi. Leul nu a trecut 
pe-aici. 

— Cum adică, băiete? nu încercă regele să-și ascundă 
dezamăgirea și iritarea. 

— Acesta era locul cel mai promiţător, însă mai sunt și altele. 
De acolo unde se afla, când l-am văzut noi, putea să traverseze 
valea, sau putea să aștepte până la căderea întunericului înainte 
să vină să se adape. Mai sunt și alte tufișuri ceva mai jos, și 
arătă spre pantele stâncoase. 

— Și unde altundeva? vru să știe Apepi. 

— Mai e un alt ochi de apă în valea următoare, dar acolo eo 
tabără de beduini; poate că ei au speriat fiara. Mai e un firicel de 
apă la vest, dincolo de dealuri, indică el spre șirul jos de piscuri 
purpurii ce se profilau la orizont. Leul ar putea fi în oricare dintre 
acele locuri sau în niciunul, recunoscu omul. S-ar mai putea să fi 
fugit înapoi, pe propriile urme, și să fie la marginea câmpiei, 
unde găsește apă din abundență. Poate c-a fost atras de mirosul 
vitelor și al caprelor, ca și de sete. 

— N-ai nici cea mai vagă idee unde se află, nu-i așa? întrebă 
Naja. Ar trebui să încheiem vânătoarea aici și să ne întoarcem 
pe vase. 

— Nu! i-o tăie Nefer. Vânătoarea abia a început. Cum să 
renunțăm așa de ușor? 

— Băiatul are dreptate, aprobă Apepi. Trebuie să mergem mai 
departe, însă avem o zonă mare de acoperit. Se gândi un 
moment, după care le comunică celorlalţi concluzia la care 
ajunsese. Va trebui să ne despărțim și să inspectăm fiecare 
zonă separat. Se uită spre Naja: Seniore regent, o să-ţi conduci 
escadronul spre tabăra beduinilor. Dac-au văzut fiara, o să-ți 
arate în ce direcţie a luat-o. Eu am să mă-ndrept spre pârâiașul 
de după dealuri. Apoi, se întoarse spre Trok: la trei care și 
coboară-n vale! Unul dintre copoi să vină cu voi să citească 
urmele. Se ocupă apoi de Asmor: la trei care și pornește înapoi 
pe marginea câmpiei, spre Dabba, în caz că s-a întors la locul 


201 


unde a vânat ultima oară. lar tu, i se adresă lui Nefer, o să mergi 
în direcţia opusă, spre Achmim, în nord. 

Nefer își dădea seama că i se dăduse zona cu cele mai puţine 
șanse, însă nu se plânse. Planul cel nou făcea ca, pentru prima 
dată, el și Mintaka să scape de sub supravegherea gardienilor 
săi, fiindcă Naja, Asmor și Trok fuseseră trimiși în direcţii 
complet diferite. Se aștepta să observe cineva acest lucru, însă 
erau cu toții atât de prinși în vâltoarea evenimentelor, încât nu 
păreau să realizeze importanţa acelei manevre; Naja era totuși 
pe poziţie. 

Il fixă pe Nefer cu privirea. Se gândea, probabil, la cât de bine 
ar fi fost să contramandeze ordinele lui Apepi, dar, într-un final, 
trebui să accepte că ar fi fost o mișcare lipsită de înțelepciune 
și, oricum, Nefer era păzit de deșert la fel de eficient cum ar fi 
fost păzit de câtre Asmor: nu avea unde să fugă și, dacă o lua 
pe Mintaka după el într-o aventură nebunească, s-ar fi trezit cu 
armatele ambelor regate pe urmele lui, urmărindu-l ca un roi de 
albine sălbatice. 

Naja își desprinse privirea de la băiat, în timp ce Apepi 
continua cu stabilirea unui punct de întâlnire și cu datul 
ultimelor porunci. În cele din urmă, cornurile de berbec vestiră 
urcarea în care și pornirea, iar cele cinci coloane părăsiră valea. 
Ajunse la șes, se despărțţiră și fiecare escadron o luă în direcţia 
ce îi fusese indicată. 

Când ultimul car din celelalte coloane dispăru după colinele 
golașe, Mintaka se dădu și mai aproape de Nefer, șoptind: 

— În sfârșit, Hathor s-a milostivit de noi. 

— Cred că Horus ne-a acordat acest favor, rânji Nefer spre ea, 
dar accept bunăvoința oricui, în momentul ăsta. 

In escadronul lui Nefer mai erau două care, sub comanda 
colonelului Hilto, bătrânul soldat care-i descoperise pe el și pe 
Taita când încercau să fugă din Egipt. Îl servise pe Tatăl lui 
Nefer cu credinţă până la moartea acestuia. Nefer știa că poate 
să aibă încredere în el, fără rezerve. 

Nefer îi conduse repede, pentru că dorea să profite cât mai 
mult de timpul rămas până la apusul soarelui, și, într-o oră, 
priveliștea vastă a câmpiei li se deschidea în faţa ochilor. Smuci 
de hățuri, ca să admire peisajul câteva minute. Fluviul era un 
smarald montat în verdele luxuriant al câmpurilor și plantațiilor 
care-l înconjurau. 


202 


— Ce frumos e, Nefer! Mintaka vorbea ca în vis: Chiar și când 
vom fi căsătoriţi, trebuie să ne amintim întotdeauna că 
pământul e stăpânul nostru, nu noi al lui. 

Uneori, el uita că ea se născuse la Avaris și că avea la fel de 
multe drepturi asupra pământului ca și el. Își simţea inima 
bătându-i mai repede de mândrie că și ea îl iubea la fel de mult 
cum o iubea el și că încerca același sentiment de datorie 
patriotică. 

— N-o să uit asta niciodată, atâta timp cât ești lângă mine, o 
asigură. 

Ea-și înălţă faţa spre el, cu buzele ușor întredeschise, iar el îi 
simţea respiraţia dulce; ispita de a-i atinge buzele cu gura era 
aproape irezistibilă. Simţi însă privirile lui Hilto și ale celorlalţi 
ațintite asupra lor și, cu coada ochiului, îl zări pe unul dintre ei 
zâmbind îngăduitor. Se trase înapoi și se uită la Hilto cu răceală. 
Işi tot repeta porunca cea nouă de când se despărţiseră de 
ceilalţi: 

— Colonele, dacă leul e aici, probabil că stă întins pe undeva 
pe coastele dealurilor, și le indică zona cu o mișcare amplă a 
mâinii. Eu o să merg drept înainte. Flancul din stânga trebuie să 
ajungă la marginea câmpiei, iar cel din dreapta undeva, sus, pe 
creasta dealurilor. Vom goni spre nord, făcu el un gest hotărât, 
însă Hilto își scărpină cicatricea de pe obraz. 

— E o porţiune cam mare, Maiestate. Sunt mai mult de două 
mii de picioare până la fundul văii. Din când în când, n-o să ne 
mai vedem unii pe alții. 

Nefer înțelegea că instinctul de militar al acestuia îi spunea să 
nu fărâmiţeze prea tare trupa și continuă în grabă, ca să-i 
liniștească temerile: 

— Dacă ne despărțim, o să ne reunim la șirul al treilea de 
dealuri din fața noastră, sub dâmbul de-acolo. Acela o să fie 
locul de întâlnire, și arătă spre o grămadă de pietre la douăzeci 
de mii de picioare depărtare de ei. Dacă cineva întârzie, ceilalți 
o să aștepte până când soarele ajunge în unghiul acela, înainte 
să pornească în căutarea carului lipsă. 

Făcuse rost de câteva ore bune înainte ca ceilalți să vină să-i 
caute. Totuși, Hilto ezita încă: 

— O rog pe Maiestatea Voastră să fie înţelegătoare, seniorul 
Naja mi-a dat ordine stricte... 

Nefer îi tăie vorba pe un ton rece: 


203 


— Vrei să te cerți cu faraonul tău? 

— Niciodată, Maiestate, fu șocat Hilto de acuzaţie. 

— Atunci, fă-ţi datoria! 

Hilto salută cu respectul cuvenit și se înapoie în fugă la carul 
său, răcnind ordinele din alergare. Pe când escadronul cobora 
povârnișul, Mintaka îl înghionti pe Nefer, zâmbind: 

— Atunci, fă-ţi datoria! îi imită ea aerul trufaș și se puse pe 
râs. Vă rog să nu mă priviţi sau să-mi vorbiţi așa niciodată, 
Maiestate. Sunt sigură că aș muri de groază. 

— Avem foarte puţin timp la dispoziţie, replică el. Trebuie să 
profităm cât putem și să găsim un loc unde să fim singuri. 

Mână carul în așa fel încât să nu mai poată fi văzuţi nici 
dinspre valea fluviului, nici de pe coasta joasă, și, în timp ce 
mergeau la pas mărunt, își întinseră gâturile în faţă să cerceteze 
împrejurimile. 

— Uite, acolo, arătă Mintaka în dreapta. 

Un pâlc micut de arbuști spinoși stătea ascuns după o 
moviliţă de pământ, de unde nu se vedeau decât vârfurile 
înverzite. Nefer se îndreptă într-acolo și descoperiră o râpă 
îngustă care fusese tăiată în coasta dealului, în mii de ani, de 
vânt și vreme, ca și de rarele furtuni care avuseseră loc. 
Probabil că exista un curs de apă subterană, pentru că arborii 
erau puternici; coroana lor bogată le oferea umbră și intimitate, 
în miezul fierbinte al zilei. Nefer duse carul pe bancul de nisip, la 
adăpost de razele soarelui. Cum opri, Mintaka sări de pe 
platformă: 

— Deshamă caii și lasă-i să se odihnească, îi sugeră ea. 

Nefer ezită, apoi clătină din cap; era contrar instrucției pe 
care o primise: într-o poziţie izolată și fără sprijinul nimănui, 
precum cea în care se găseau ei, trebuia să aibă vehiculul 
pregătit în caz de pericol. Sări jos și se duse să umple găleata cu 
apă din burdufuri, ca să adape caii. Mintaka veni să-l ajute și 
munciră cot la cot în tăcere. 

Acum, că sosise momentul mult așteptat de amândoi, erau 
timizi și aveau limbile legate. Deodată, se întoarseră unul spre 
celălalt și începură în același timp: 

— Voiam să-ţi spun... zise Nefer. 

— Cred că ar trebui... spuse Mintaka. 


204 


Se opriră și râseră sfios, așezați unul lângă celălalt, la umbră. 
Mintaka se înroși și se uită în jos, iar Nefer se apucă să mângâie 
armăsarul: 

— Ce voiai să spui? 

— Nimic. N-are nicio importanţă, clătină ea din cap, și el văzu 
că se îmbujorase. 

II încânta să vadă cum i se urcă sângele în obraji. Tot nu se 
uita la el, și vocea îi era atât de slabă, că abia auzi când îi puse 
aceeași întrebare. 

— Tu ce voiai să zici? 

— Când știu că peste câteva zile o să pleci, mă simt de parcă 
mi s-ar tăia mâna dreaptă, și-mi vine să mor. 

— Nefer! își ridică ochii mari spre el, înecaţi în senzațiile 
confuze de încântare și tulburare ale primei iubiri. Te iubesc. Te 
iubesc cu adevărat. 

In aceeași clipă, se aruncară unul în brațele celuilalt, iar dinţii 
li se loviră unii de ceilalţi, prinzând buza de jos a lui Nefer în 
încleștarea lor și făcând ca primul lor sărut să fie sărat, de la 
picătura de sânge care apăruse în acel loc. Imbrăţișarea lor era 
una stângace, neexperimentată, dar frenetică, și le trezea 
senzaţii nebunești, imposibil de controlat. Rămaseră agăţaţi 
unul de celălalt, gemând de forța acestor noi senzaţii. Cu toate 
că trupul ei era strâns lipit de al lui, el încerca să o tragă și mai 
aproape, în timp ce ea se lipea tot mai tare de el, ca și când ar fi 
încercat să-și modeleze trupurile lor separate într-o singură 
ființă, asemenea lutului olarului. Se înălţă și își încolăci degetele 
în jurul buclelor lui groase și pline de colb, gemând încetișor. 

— Nu vreau să te pierd, se desprinse el din sărut. Nu vreau să 
te pierd niciodată. 

— Nu vreau să te părăsesc niciodată, niciodată! suspină ea, și 
se sărutară și mai aprins decât înainte, dacă așa ceva era cu 
putinţă. 

Din acel punct încolo, se aflau pe un tărâm neexplorat 
niciodată. Goneau într-un car care le scăpase de sub control, 
tras de sălbaticii cai ai iubirii și ai dorinței. 

Încă încleștaţi, se prăbușiră pe nisipul moale și alb, 
strângându-se în braţe ca și când ar fi fost doi dușmani. 
Expresia ochilor era dezlănțuită, însă oarbă. Țesătura fină a 
fustei ei se rupse ca o bucată de papirus în mâinile lui, care 
pătrunseră prin deschizătură. Ea gemea ca în agonia morţii, dar 


205 


coapsele i se desfăcură și tot corpul i se înmuie și deveni 
mlădios. Niciunul nu avea nici cea mai mică idee unde aveau să 
ducă toate astea; tot ce-și dorea Nefer era să-i simtă netezimea 
cu propriul corp dezgolit - era o nevoie profundă, de care părea 
să atârne viaţa lui. Își smulse șorţul și rămaseră încleștaţi, 
absorbiți de senzaţia extatică dată de trupul ei tânăr și cald 
lângă al lui, încrâncenat și dur. Apoi, fără să conștientizeze ce 
face, începu să se miște spre ea, în mod ritmic, iar ea îi venea în 
întâmpinarea mișcărilor, ca și când ar fi zburat cu carul peste un 
teren accidentat. 

Dintr-o dată, simţi că ceva tare bătea cu putere la porţile 
feminităţii ei și fu copleșită de dorinţa de a-i veni în întâmpinare, 
de a-l ajuta să intre, să-i exploreze locurile moi și secrete. 

Apoi, se trezi la realitate. Lovi sălbatic cu picioarele, 
încordându-și spatele și zbătându-se cu forțe noi, ca o gazelă în 
colții unui ghepard. Își desprinse buzele de ale lui și strigă: 

— Nu, Nefer! Mi-ai promis! Ai promis pe ochiul rănit al lui 
Horus! 

El sări cât colo, înfricoșat, ca și când ar fi fost croit cu biciul. 
Se holbă la ea, îngrozit, iar vocea îi răgușise, ca după o goană 
nebună: 

— Mintaka, iubirea mea, scumpa mea, nu știu ce s-a 
întâmplat cu mine. A fost o nebunie. N-am vrut să fac asta. Aș 
muri, mai degrabă, decât să-mi calc legământul și să te 
dezonorez, făcu el un gest disperat. p 

Ea respira atât de greu, că nu-i putu răspunde imediat. Işi 
dezlipi ochii de la trupul lui gol, în timp ce el continua pe un ton 
demn de milă: 

— Te rog să nu mă urâăști. Nu știu ce s-a întâmplat. 

— Nu te urăsc, Nefer. Nu te-aș putea urî niciodată. 

Nu putea suporta să-l vadă așa de tulburat și-și dorea să se 
arunce înapoi în braţele lui să-l liniștească, însă știa ce periculos 
ar fi fost să facă asta. Se ridică, sprijinindu-se de roata carului. 

— Și eu sunt la fel de vinovată ca și tine. N-ar fi trebuit să 
permit să ajungem la așa ceva. 

Picioarele îi tremurau și încerca să își înlăture părul din ochi 
cu ambele mâini. 

El se ridică vinovat, făcu un pas spre ea, dar, când văzu că ea 
se retrage speriată, se opri imediat: 

— Ti-am rupt fusta, spuse. N-am vrut. 


206 


Ea se uită în jos și observă cât de mult era expusă - ajunsese 
aproape la fel de goală ca și el. Trase de capetele rupte la 
repezeală și se îndepărtă de el. 

— Trebuie să te îmbraci, șopti și, fără să vrea, își îndreptă 
ochii spre partea de jos a trupului lui. 

Era atât de atrăgător, că simţi cum i se trezește iar dorința. 
Se sili să se uite în altă parte; el se aplecă, își ridică chiton-ul și 
și-l prinse în jurul taliei. 

Rămaseră tăcuți într-o liniște vinovată și stranie. Disperată, 
Mintaka rostea cuvinte care să le distragă atenţia de la acel 
moment cumplit; propriul trup îi veni în ajutor, pentru că-și dădu 
seama că vezica îi era plină, gata să se spargă. 

— Trebuie să plec! 

— Nu, o rugă el. N-am vrut. lartă-mă. N-o să se mai întâmple. 
Stai cu mine, nu mă părăsi. 

— Nu, zâmbi ea tremurat. N-ai înţeles. O să lipsesc doar puţin, 
îl asigură ea, făcând un gest clar cu mâinile care strângeau 
capetele fustei. Nu lipsesc mult. 

— O, înţeleg, zise el cu o ușurare aproape patetică. Eu o să 
pregătesc carul, și se întoarse spre cai, în timp ce ea se ducea 
spre pâlcul de arbori spinoși. 


e Capitolul 36 « 


Leul o urmări venind printre copaci, spre locul unde era întins, 
își lăsă urechile pe spate și se lipi și mai tare de terenul stâncos. 

Era o fiară bătrână, trecută de floarea vârstei. Avea peri 
cenușii în tufa întunecată și aspră a coamei. Spinarea sa 
avusese cândva o strălucire albăstruie, numai că acum era 
brumată de vârstă. Dinţii erau tociți și pătaţi, iar unul din colții 
lungi fusese rupt chiar deasupra gingiei. Cu toate că încă mai 
putea să doboare și să ucidă un bou cu o singură lovitură de 
labă, ghearele îi erau roase și boante, și îi era greu să ţină o 
pradă ceva mai agilă cu ele. Noaptea trecută scăpase o antilopă 
oryx, și-acum foamea îi rodea cu insistență măruntaiele. 

Urmarea fata cu ochii galbeni și cu buza superioară ridicată 
într-un rânjet mut. Ca pui, mama îl învățase să se hrănească cu 
cadavrele de pe câmpurile de luptă, așa că nu avea acea 
repulsie față de carnea de om pe care o aveau celelalte 


207 


carnivore. De-a lungul anilor, ucisese și se ospătase cu astfel de 
carne ori de câte ori avusese ocazia; vedea în fiinţa care se- 
ndrepta spre el prin tufișul jos o pradă normală. 

Mintaka se opri la cincizeci de pași de locul unde era fiara și 
se uită de jur împrejur. Instinctul leului aflat la pândă era să 
evite contactul vizual direct cu prada, așa că ţinea capul jos și 
ochii abia mijiţi. Nu era momentul potrivit să atace și-și ţinea 
coada jos, nemișcată. 

Mintaka se trase sub trunchiul unui copac, se lăsă pe vine și-și 
deșertă vezica. Botul leului fremătă, când animalul simţi izul 
pătrunzător de urină, care îi ațâța și mai tare interesul. Mintaka 
se ridică și-și lăsă fusta ruptă să-i cadă în jurul coapselor. Se 
îndepărtă de leu, pornind spre locul unde o aștepta Nefer. 

Leul plesni din coadă, ca preludiu al atacului, ridicându-și 
capul și lovindu-și coastele cu smocul negru din vârful cozii. 

Mintaka auzi șfichiuitul și lovitura surdă, și se opri să se uite 
înapoi, nedumerită; în clipa aceea, privirea ei se lovi de cea a 
fiarei, care o fixa cu ochii ei galbeni. Fata scoase un țipăt 
ascuţit, care-l străpunse pe Nefer până în străfundurile 
sufletului. Acesta se răsuci și, într-o clipă, văzu cum stătea 
situaţia: fata și fiara la pândă faţă în faţă. 

— Nu fugi! strigă el, căci știa că, dacă ar fi făcut-o, ar fi stârnit 
reflexul felinei de-a o vâna. Vin acum! 

Înșfăcă arcul și tolba din suportul carului și o luă la goană spre 
ea, potrivindu-și o săgeată în timp ce alerga. 

— Nu fugi! repetă disperat, dar, în acel moment, leul se porni 
să ragă. 

Era un sunet cumplit, ce părea să vibreze în oasele Mintakăi și 
făcea ca pământul să-i tremure sub picioare. Fata nu-și mai 
putut controla groaza care o cuprinsese: se răsuci pe călcâie și 
fugi de nebună spre Nefer, suspinând la fiecare pas. 

În aceeași clipă, coama leului se înălţă ca o aură întunecată în 
jurul capului și animalul își lansă atacul, ţâșnind drept spre ea, 
ca un fulger roșiatic printre copaci. Se apropia atât de repede, 
ca și când ea ar fi fost ţintuită locului. 

Nefer se opri brusc, lăsă tolba să cadă, ca să-și elibereze 
ambele mâini și înălță arcul; penele îi ajungeau la buze, și el își 
fixă ţinta pe pieptul masiv, care se umflase de efort. Cu toate că 
distanţa era mică, era o ţintă dificilă. Fiara venea în unghi, astfel 
că deflexiunea era critică, iar Mintaka se afla în linia directă a 


208 


țintei. Mai mult decât atât, știa că, rănind leul, nu avea s-o 
salveze pe Mintaka, ci trebuia să trimită săgeata în organele 
vitale ale fiarei, ca s-o ţintuiască la pământ și să-i dea 
posibilitatea fetei să scape. Totuși, nu era vreme pentru calcule 
precise: leul ajunsese aproape deasupra ei. 

Venea gâfâind la fiecare salt și aruncând bulgării de pământ și 
pietrele din calea sa cu labele uriașe. Ochii galbeni erau teribili. 
Nefer mai înaintă foarte puţin, ca să permită săgeţii să zboare, 
și strigă cu toată forța de care era în stare: 

— Jos, Mintaka! Lasă-mi cale liberă să trag! 

Ajunseseră să își armonizeze foarte bine mișcările în 
săptămânile în care vânaseră împreună, iar ea ajunsese să aibă 
încredere oarbă în el. Chiar și copleșită de groază, tot înţelese 
mesajul; nu ezită niciun moment, ci, din goană, se aruncă pe 
pământul stâncos și se făcu una cu el, chiar sub fălcile leului 
care gonea. 

In clipa când fata se aruncă, Nefer dădu drumul săgeţii, care 
zbură din arc. Ochilor înnebuniţi de groază ai lui Nefer li se 
părea că totul se petrece cu încetinitorul și că săgeata seamănă 
mai degrabă cu o pasăre de pradă suprasolicitată de povară. 
Trecu de Mintaka, începând deja să coboare și pălind minusculă, 
lentă și ineficientă împotriva unui animal atât de masiv. 

Apoi, săgeata lovi fără zgomot și Nefer se așteptă ca firava 
coadă să se frângă, să fie aruncată cât colo dispreţuitor de 
animalul care sălta și mârâia. 

Chiar în clipa când botul leului se căscă larg, arătând șirul 
complet de colţi tociţi și pătaţi, capul din cremene al săgetii 
dispăru în șalul de păr negru care-i acoperea pieptul. Nu se auzi 
niciun sunet la impact, ci se vedea doar coada subţire a săgeţii 
pătrunzând în carne, până când nu mai rămase afară decât o 
palmă din ea, în capătul căreia fluturau penele. 

Nefer crezu că nimerise inima. Leul făcu un salt înalt, într-o 
convulsie monumentală, și gâfâitul i se transformă într-o serie 
de răgete interminabile, care făcură un nor de frunze din 
copacul de deasupra capului său să se cutremure și să cadă. 
Apoi, fiara se roti în cerc, înfigându-și colții în propriul piept și 
rozând capătul săgeţii, făcându-l arșice. Mintaka zăcea chiar 
aproape sub labele din care leul bătea cu putere. 

— Pleacă de-acolo! răcni Nefer. Fugi! 


209 


Se aplecă și luă o altă săgeată din tolba de la picioarele sale 
și alergă înainte, potrivindu-și o săgeată, pe măsură ce se 
apropia de leu. Mintaka sări în picioare; își recăpătase destulă 
judecată ca să nu stea în calea țintei, fugind spre el ca s-o 
protejeze, ci se piti după trunchiul celui mai apropiat copac cu 
ţepi. Asta fu de-ajuns să îi atragă atenţia leului rănit. Acum 
suferind și furios mai degrabă decât flămând, se repezi la ea și 
sfâșie cu ghearele ca niște cârlige galbene o bucată de scoarță 
umedă de pe trunchiul copacului după care se ascundea 
Mintaka. 

— Vino! Uite-mă aici! Vino la mine! urla Nefer sălbatic, 
încercând să-i distragă atenţia leului, care își clătină coama 
stufoasă și întunecată către el. 

Atunci, Nefer încordă arcul și trase cu o mișcare disperată. 
Braţele îi tremurau, iar ţinta era luată la nimereală. Capul săgeţii 
pătrunse prea jos, în burtă, făcând fiara să tușească în clipa în 
care simţi înțepătura. O lăsă pe Mintaka și se năpusti spre Nefer. 

Cu toate că era rănit mortal și încetinise deja, nu-i lăsa nici o 
șansă lui Nefer să scape de atacul său. Băiatul trăsese ultima 
săgeată, iar tolba era mult prea departe, așa că nu putu decât 
să tragă pumnalul din teaca de la brâu. 

Arma era un instrument prea firav împotriva fiarei furioase. 
Lama subţire din bronz nu era destul de lungă ca s-o înjunghie 
în inimă, dar băiatul îi auzise pe vânătorii regali spunând povești 
despre ieșiri miraculoase din asemenea primejdii mortale. Când 
leul se lansă în săritura morţii, Nefer se lăsă pe spate, fără să 
încerce să reziste greutății sau avântului acestuia. Stătea întins 
între labele din față ale acestuia, iar leul căscă fălcile cât putu 
de tare și lăsă capul în jos, ca să-i zdrobească lui Nefer craniul 
între incisivii teribili. Răsuflarea îi duhnea atât de tare, de la 
carnea putredă și găurile din dinţi, că lui Nefer îi veni să vomite. 
Se întări în așteptarea momentului potrivit, și-și vâri mâna 
dreaptă, cu care ţinea pumnalul, adânc în gura deschisă; leul 
închise fălcile instinctiv. 

Nefer strângea arma dreaptă în pumn, cu tăișul în sus și, când 
fiara își încleștă botul, vârful de bronz îi pătrunse adânc în cerul 
gurii. Nefer își trase mâna înainte ca incisivii să-i zdrobească 
oasele încheieturii, însă fălcile nu se mai puteau închide din 
cauza pumnalului înfipt între ele, așa că fiara nu mai putea 
mușca. 


210 


ÎI sfâșia, în schimb, cu labele, cu ghearele extinse în totalitate. 
Băiatul se zbătea și se zvârcolea sub greutatea uriașă, reușind 
să evite unele lovituri, însă șorțul îi era sfâșiat, și simțea colții 
osoși cum îi rup din carne. Ştia că nu poate să mai reziste prea 
mult și urlă involuntar la leul de deasupra lui: 

— Lasă-mă, creatură scârboasă! Dă-mi drumul! 

Leul răgea și sângele din gura rănită-i se scurgea o cascadă 
purpurie, amestecată cu duhoarea îngrozitoare și cu saliva 
fierbinte, care cădea pe faţa lui Nefer. 


e Capitolul 37 e 


Urletele lui o treziră din apatie pe Mintaka, făcând-o să-și uite 
teama și, când aceasta aruncă o privire din spatele copacului, îl 
văzu pe Nefer într-o baltă de sânge, căzut sub greutatea leului, 
aproape mort. 

Arcul lui Nefer era prins sub el și, fără el, tolba cu săgeți nu-i 
era de niciun folos. Fata sări de după copac și alergă spre car; 
tipetele și răgetele din urma ei o îmboldeau tot înainte, și goni 
până simţi că inima îi e gata să-i sară din piept. 

Înaintea ei, caii erau îngroziţi de mirosul și de răgetele fiarei; 
se ridicau în două picioare și smuceau de hamuri, încercând să 
scape. Ar fi luat-o de mult la sănătoasa dacă Nefer nu ar fi 
blocat o roată, astfel încât caii nu puteau decât să descrie un 
cerc, spre dreapta. Mintaka trecu ca săgeata pe sub copitele 
ridicate, sări pe platformă, înșfăcă hăţurile și îndemnă caii: 

— Dii, Ochi-de-Stele! Hai, Ciocan! 

De multe ori, când ieșeau împreună, Nefer o lăsa pe ea să 
mâne caii, așa că animalele îi cunoșteau vocea și felul de a 
conduce. Ajunse să controleze repede caii, dar i se păru că 
durează o veșnicie, pentru că auzea tot timpul urletele lui Nefer 
și răgetele asurzitoare ale fiarei. În clipa în care reuși să 
potolească animalele, se aplecă într-o parte și îndepărtă piedica, 
făcu un cerc spre stânga și îmboldi caii în direcţia leului și a 
victimei sale. 

Ciocan se proțăpi locului, însă Ochi-de-Stele trase. Fata apucă 
biciul pe care Nefer nu-l folosise pe ei niciodată și îl croi pe 
Ciocan peste coapsele lucioase, de-i făcu o umflătură cât 
degetul ei de mare. 


211 


— Hai! răcni ea. Trage, Ciocan, fir-ai tu să fii! 

Speriat, calul se aruncă înainte și carul ţâșni spre leu, care își 
concentrase toată atenţia asupra băiatului care ţipa și se 
zvârcolea între labele sale, și nu văzu atelajul care se năpustea 
asupra lui. 

Mintaka aruncă biciul și înhaţă lancea lungă. O cărase de- 
atâtea ori pentru Nefer în timpul orelor de vânătoare, că acum i 
se părea ușoară, ca și când ar fi fost o prelungire a mâinii ei 
drepte. Mânând caii cu stânga, se aplecă peste tăblia laterală și 
înălță arma. Când trecură pe lângă leul așezat în patru labe, 
acesta avea capul aplecat, astfel că ceafa îi era complet expusă. 
Punctul de legătură dintre șira spinării și craniu era acoperit de 
coama deasă și întunecată, dar fata ghici locul exact și înfipse 
lancea cu toată puterea pe care i-o dădeau spaima și dragostea 
ei pentru Nefer. 

Mâna cu care mânuia arma avea forţa carului zburător în care 
gonea. Spre uimirea Mintakăi, tăișul alunecă rapid, în toată 
lungimea lui, prin pielea întinsă, pătrunzând adânc în ceafa 
animalului. Simţi în mână un tremur ușor, când descoperi 
punctul de legătură dintre vertebrele șirei spinării și continuă să 
sfâșie coloana fiarei. 

Când carul trecu de fiară, fata scăpă coada lăncii din mână, 
însă leul se prăbuși într-o masă inertă de carne peste Nefer și nu 
mai mișcă: murise pe loc. 

Mintaka avu nevoie de cinci sute de pași ca să oprească 
atelajul și să convingă caii să se întoarcă în locul unde Nefer 
zăcea sub cadavrul uriaș. Avu prezenţa de spirit să arunce 
piedica sub roată, înainte să sară din car. 

Era limpede că Nefer fusese grav rănit; după cantitatea de 
sânge care-l acoperea, îi trecu prin cap că ar putea fi mort. 
Îngenunche lângă el și îl strigă: 

— Nefer, spune ceva. Mă auzi? 

| se luă o piatră de pe inimă când văzu că el își întoarce capul 
spre ea, că deschide ochii și o recunoaște: 

— Te-ai întors, răsuflă el. Bak-her, Mintaka, bak-heri 

— O să-l dau jos de pe tine. 

Vedea că greutatea imensă a fiarei moarte îi tăia răsuflarea și 
sări să tragă de cap: 

— Coada, șopti Nefer, în agonie, prin masca de sânge care-i 
curgea pe faţă. Intoarce-l de coadă. 


212 


Fata se grăbi să-l asculte și apucă de coada lungă și stufoasă, 
ridicând cu toată puterea. Incet-încet, partea din spate începu 
să se legene, apoi tot cadavrul se prăbuși într-o parte și Nefer fu 
eliberat. 

Mintaka se lăsa în genunchi lângă el și îl ajută să se ridice în 
capul oaselor, dar el se clătină ca un om beat și căută să se 
sprijine de ea: 

— Hathor, ajută-mă! își imploră ea zeița protectoare. Eşti rănit 
rău de tot. E atât de mult sânge! 

— Nu e tot de la mine, îi scăpară vorbele din gură, însă din 
coapsa dreaptă ţâșni un șuvoi purpuriu, în locul unde ghearele îi 
spărseseră un vas de sânge. 

Taita îl instruise timp îndelungat și cu toată seriozitatea 
asupra tratamentului rănilor de război, așa că Nefer își vârî 
degetul mare în carnea sfâșiată și apăsă până când jetul de 
sânge se micșoră. 

— Adu-mi burduful de apă, zise, și Mintaka dădu fuga la car și 
i-l aduse. 

l-I ţinu să bea, după care îi spălă cu grijă faţa de sânge și 
mizerie, descoperind, ușurată, că nu avea nicio zgărietură. 
Totuși, când se apucă să cerceteze celelalte răni, îi fu greu să își 
ascundă șocul: erau cumplite. 

— Ruloul pe care-l pun sub cap e în car, indică el, cu glas 
slăbit; când i-l aduse, îi spuse să desfacă legătura, în care găsi 
instrumentele de care avea nevoie. 

Luă un ac și un fir de mătase, iar el îi arătă cum să-i coasă 
vasul spart din care șiroia sângele. Era o treabă ușoară pentru 
ea și de la care nu dădu înapoi, nici nu ezită. Mâinile îi erau 
năclăite de sânge până la încheieturi, în timp ce degetele 
pricepute trudeau să înfășoare aţa în jurul arterei deschise și 
apoi să coasă fâșiile de carne din profunzime. Tot sub 
îndrumarea lui, folosi bucăţi din chiton-ul lui sfâșiat ca să-i lege 
rănile. Ce făcea ea era chirurgie rudimentară, însă era de ajuns 
ca să oprească sângerările mai puternice. 

— Asta-i tot ce putem face acum. Trebuie să te ajut să urci în 
car și să te duc la un chirurg, care să facă restul. Of, dac-ar fi 
Taita aici! 

Alergă la Ochi-de-Stele, îl apucă de frâu și duse carul acolo 
unde zăcea Nefer. Acesta se ridicase într-un cot și privea cu 
părere de rău la cadavrul leului întins lângă el. 


213 


— Primul meu leu, murmură pe un ton jalnic. Dacă nu-l 
jupuim, se duce trofeul. Părul o să se desprindă și-o să-i cadă. 

Din cauza emoțiilor copleșitoare și a îngrijorării teribile pentru 
el, Mintaka își ieși din fire: 

— Asta-i cea mai mare dovadă de prostie bărbătească pe care 
mi-a fost dat s-o aud vreodată. Ti-ai pune viața în primejdie 
pentru o bucată de blană puturoasă? 

Furioasă, veni să-l ajute să se ridice și făcură amândoi eforturi 
uriașe ca să poată sta pe picioare. Se sprijini de ea cu toată 
greutatea, în timp ce șchiopăta spre car, și, ajuns acolo, se 
prăbuși pe platformă. 

Mintaka se folosi de blana de oaie a ruloului ca să-l facă să se 
simtă cât de cât confortabil, după care se urcă și apucă hăţurile. 

— Încotro? întrebă ea. 

— Restul escadronului a ajuns, probabil, departe în vale, și 
merg prea repede ca să-i mai prindem din urmă. Oricum, merg 
într-o direcție greșită, adăugă el. Ceilalți vânători sunt 
împrăștiați prin tot deșertul. Putem să-i căutăm o zi întreagă și 
să nu dăm de ei. 

— Trebuie să ne întoarcem unde e flota, la Dabba. E un 
chirurg pe corabie, ajunse ea la singura concluzie posibilă, iar el 
o aprobă. 

Indemnă caii să o ia la pas și părăsiră crângul ca să urce din 
nou culmea ce ducea spre sud. 

— O să ne ia pe puţin trei ore să ajungem la Dabba, comentă 
ea. 

— Nu și dacă traversăm cotul fluviului, răspunse el. Putem să 
scurtăm drumul cu cel puţin douăzeci de mii de picioare. 

Mintaka ezită, apoi se uită spre răsărit, la deșertul pe unde 
voia el să o ia. 

— S-ar putea să mă rătăcesc, murmură temătoare. 

— O să te ghidez eu, o încurajă el, încrezător în instrucțiunile 
primite de la Taita în legătură cu călătoriile prin deșert. E cea 
mai bună soluţie. 

Ea întoarse carul spre stânga, cu ochii ţintă la o moviliţă 
albastră, de piatră șistoasă, în direcţia indicată de Nefer. 

Când erau amândoi sănătoși și puternici, se distrau când carul 
trecea în goană peste terenul accidentat și înfruntau gropile și 
movilițele cu picioarele lor tinere. Acum însă, cu toate că 
mergeau cu caii la pas sau la trap, orice piatră sau ridicătură de 


214 


pământ de care se loveau și orice groapă, cât de mică, 
transmitea vibrații prin șasiul rigid în tot corpul sfâșiat al lui 
Nefer. Acesta se strâmba de durere și asuda, dar încerca să-și 
ascundă durerea și starea de disconfort. Totuși, pe măsură ce 
orele treceau, starea i se înrăutăţea, până când suferința deveni 
insuportabilă; la un impact mai dur, Nefer urlă și își pierdu 
cunoștința. 

Imediat, Mintaka opri carul și încercă să-l trezească pe Nefer. 
Înmuie o bucată de pânză de in în apă și îi stoarse câteva 
picături pe buze, apoi îi șterse fața palidă și asudată. Când însă 
încercă să-i bandajeze din nou rănile, descoperi că vasul spart 
din coapsă sângera din nou. Se strădui să oprească scurgerea, 
dar nu izbuti decât să-i mai reducă debitul. 

— O să te faci bine, iubitule, îi spuse, cu o încredere pe care 
nu o simţea, apoi îl îmbrăţișă cu blândețe, îi sărută creștetul plin 
de praf și de sânge închegat, și luă iar hăţurile-n mâini. 

Peste încă o oră, împărți ultimele resurse de apă între Nefer și 
cai, fără să-și oprească deloc pentru sine. După aceea, se înălță 
cât putu pe tăblia carului și aruncă o privire în jur, la prundișul și 
la colinele șistoase care dansau în mirajul arșiţei. Ştia că se 
rătăcise. „M-am dus, oare, prea spre est?” se întrebă, uitându-se 
la soare și încercând să-i calculeze unghiul. La picioarele ei, 
Nefer se agita și gemea, și-atunci fata îi aruncă un surâs 
curajos: 

— Nu mai avem mult, inima mea. După următoarea creastă, 
ar trebui să vedem fluviul. 

Îi aranjă din nou ruloul sub cap, apoi se ridică, apucă frâiele și 
se-mbărbătă. Brusc, își dădu seama cât de istovită era: toţi 
mușchii o dureau, iar ochii îi ardeau, înroșiţi de soare și de praf. 
Totuși, se forță, și-i obligă și pe cai să meargă mai departe. 

În curând, animalele începură să dea semne de epuizare; nu 
mai transpirau și bruma albă de sare li se uscase pe spinare. 
Fata încercă să-i îndemne la trap, dar nu primi niciun răspuns, 
așa că se dădu jos, luă capul armăsarului și așa îi făcu să 
meargă. Acum, chiar și ea se clătina; în sfârșit, descoperi urmele 
unui car pe fundul nisipos al văii și își mai veni în fire. 

— Se-ndreaptă spre vest, șopti, simțind cum buzele 
începuseră să i se umfle și să i se crape. Sigur ne conduc înapoi 
la fluviu. 


215 


Continua să meargă pe urmele roţilor, pentru un timp, până 
când își descoperi propriile urme; îi luă ceva timp să-și dea 
seama că, probabil, se învârtise în cerc, mergând pe urmele 
lăsate chiar de carul ei. 

În cele din urmă, o copleși disperarea; se prăbuși în genunchi, 
pierdută și neajutorată și îi șopti lui Nefer, care zăcea în 
continuare fără cunoștință: 

— lartă-mă, scumpule, te-am dezamăgit; și îi dădu la o parte 
părul încâlcit de pe faţă. 

Apoi, își ridică privirea către movilița dinspre est și clipi; își 
scutură capul, ca să își limpezească ochii arși și orbiți de soare și 
se mai uită o dată. Simţea cum începe să-i vină inima la loc și 
totuși nu era sigură dacă ceea ce vede e o iluzie sau e 
realitatea. 

Pe creasta dealului de deasupra lor, o siluetă deșirată, 
sprijinită într-un toiag lung, se zărea la orizont. Părul argintiu îi 
flutura ca un nor, iar adierea blândă și fierbinte dinspre deșert 
făcea ca fustanela să i se lipească de picioroangele subţiri, ca de 
bâtlan. Omul privea drept spre ei. 

— Slavă ţie, Hathor, și tuturor zeiţelor, așa ceva nu e cu 
putinţă, murmură ea. 

Lângă ea, Nefer deschise ochii: 

— Taita e pe-aproape, șopti el. II simt lângă mine. 

— Da, Taita e aici, confirmă ea, cu voce slabă și gâtuită de 
șoc. Dar cum de-a știut unde să ne caute? 

— Ştie, răspunse Nefer. Taita știe întotdeauna, după care 
băiatul închise ochii și leșină din nou. 

Bătrânul cobora acum cu pași mari povârnișul colţuros, 
îndreptându-se spre ei, iar Mintaka se sili să se ridice în picioare 
și să alerge în întâmpinarea lui. Curând, oboseala îi dispăru și 
fata începu să-și agite mâinile și să strige, aproape nebună de 
bucurie. 


e Capitolul 38 e 


Taita conduse pe povârnișul ce ducea spre fluviu, la Dabba. 
Caii reacțţionau bine la atingerea lui, deplasându-se lent și 
legănându-l pe băiatul rănit din car. Taita părea să fi știut, 
printr-o intuiţie tainică, de ce leacuri avea nevoie Nefer, și le 


216 


adusese cu el. După ce-i bandajase iarăși rănile, dusese caii la 
un ochi de apă ascuns, din apropiere, unde apa amară îl 
readusese la viaţă. Apoi o luase pe Mintaka pe platformă și 
întorsese caii fără greș în direcţia satului Dabba și a fluviului. 

Lângă el, Mintaka îl implorase, aproape cu lacrimi în ochi, să-i 
explice de unde știuse că aveau nevoie de el și cum de-i găsise! 
Taita zâmbise blajin și le strigase cailor: 

— Ușor, Ciocan! Incet, Ochi-de-Stele! 

Pe platforma carului, Nefer se cufundase în somnul profund 
dat de șepenul roșu, iar rănile nu-i mai sângerau, fiindcă 
fuseseră curățate și pansate cu bandaje de in. 

Un apus roșu și neliniștitor se lăsa peste Nil, asemenea unui 
tufiș care moare în flăcări. Vasele flotei erau încă ancorate în 
port, pălind niște jucării luminate de razele ce păleau. 

Apepi și Naja îi întâmpinară călare la ieșirea din sat; seniorul 
Naja era extrem de agitat, iar Apepi răcni la fiică-sa imediat ce 
aceasta ajunse destul de aproape să îi audă glasul ca de taur: 

— Unde-aţi fost, copilă proastă? Jumătate din armată a plecat 
în căutarea voastră. 

Agitaţia lui Naja se mai domoli, când dădu cu ochii de Nefer, 
zăcând bandajat și inconștient în car. Regentul deveni aproape 
optimist, când află de la Taita starea gravă în care se aflau 
rănile faraonului. 

Nefer de-abia dacă era conștient, în timp ce era transportat 
cu o litieră și dus cu grijă de către vâslași la bordul unei galere. 

— Vreau ca faraonul să fie dus la Teba cu cea mai mare viteză 
posibilă, îi ceru Taita lui Naja, chiar dacă asta înseamnă să 
călătorească noaptea. Există pericolul ca rănile să i se infecteze; 
asta se întâmplă, de obicei, când avem de-a face cu feline mari. 
E ca și când colții și ghearele lor ar fi înmuiate într-o otravă 
puternică. 

— Poţi da ordin ca galera să pornească imediat, zise Naja, de 
faţă cu toată lumea, dar, apoi, îl apucă de braţ pe Taita și îl luă 
la o scurtă plimbare pe malul fluviului, unde nu puteau fi auziţi 
de nimeni: Adu-ţi aminte, magule, de sarcina pe care ţi-au dat-o 
zeii. Văd limpede că această întâmplare extraordinară e parte 
din intervenţia divină. Dacă faraonul ar muri din cauza rănilor, 
nicio persoană, din niciunul din regate, nu ar considera-o ca pe 
ceva ieșit din comun. 


217 


Naja nu mai spuse nimic altceva, însă îl fixă pe Taita cu ochii 
aceia galbeni și sfredelitori. 

— Se va împlini voinţa zeilor, înainte de toate, îl aprobă Taita 
încet, dar enigmatic. 

Naja descifră în vorbele lui ce își dorea să audă: 

— Atunci, ne-am înțeles, Taita. Am toată încrederea în tine. 
Mergi cu bine. O să vin și eu la Teba după ce termin cu Apepi. 
Ultima remarcă i se păru ciudată lui Taita, însă era prea 
preocupat ca să reflecteze asupra ei sau să se întrebe de ce 
Naja surâdea misterios în timp ce continua supoziţiile: Cine știe? 
Poate, când ne întâlnim, o să avem vești importante unul pentru 
celălalt. 

Când Taita se grăbi să se întoarcă la bordul galerei și să 
verifice în ce stare era Nefer, care fusese dus într-o cabină 
micuță, o găsi pe Mintaka în genunchi lângă el, cu ochii în 
lacrimi. 

— Ce s-a-ntâmplat, draga mea? o întrebă blând. Ai fost 
vitează ca o leoaică. Te-ai luptat ca un războinic din gărzile 
regale. Cum poți să cazi pradă disperării tocmai acum? 

— Taita mă ia înapoi la Avaris mâine dimineaţă, dar eu ar 
trebui să fiu cu Nefer. Sunt logodnica lui. Are nevoie de mine. 
Avem nevoie unul de altul. 

Fata se uită la el cu o expresie atât de vrednică de milă, că 
bătrânul își dădu seama că era epuizată fizic și emoţional. 
Mintaka îl apucă de braţ. 

— Magule! Nu te duci la Taita să-l rogi să mă lase să vin cu 
tine la Teba, să te ajut să-l îngrijești pe Nefer? Taita o să te 
asculte. 

Apepi însă râse în hohote când Taita făcu o tentativă de a-l 
convinge: 

— Să-mi las mielușica în ţarcul lui Naja? clătină din cap 
amuzat. N-am încredere în el nici cât aș avea într-un scorpion. 
Cine știe ce manevre ar mai face, dacă i-aș oferi o monedă de 
schimb cu care să negocieze? Cât despre cățelușul ăla, Nefer, s- 
ar repezi asupra ei ca un șoim asupra dropiei, dacă nu cumva a 
și făcut-o. Râse din nou: Nu vreau să-i scadă prețul virginităţii. 
Nu, vrăjitorule, Mintaka se-ntoarce sub aripa mea, la Avaris, 
până-n ziua nunţii ei. Fii sigur că niciuna din vrăjile tale n-o să 
mă facă să mă răzgândesc. 


Tristă, Mintaka se duse să-și ia rămas-bun de la Nefer, care 
era aproape inconștient, slăbit de medicament și de cât sânge 
pierduse. Când îl sărută însă băiatul deschise ochii. Fata îi vorbi 
încet, asigurându-l de dragostea ei, iar el o privi drept în ochi în 
timp ce o asculta. Înainte să se ridice și să-l părăsească, Mintaka 
scoase de la gât un medalion: 

— Înăuntru e o șuviţă din părul meu. E sufletul meu, pe care 
ţi-l dau ţie, spuse și i-l puse în mână, iar el își strânse degetele 
în jurul obiectului. 

Mintaka rămase singură pe malul Nilului, privind cum galera 
rapidă ce îi purta pe Nefer și pe Taita era dusă de curent. Cu 
douăzeci de vâslași pe fiecare latură și cu valuri mici, albe, 
unduindu-se sub ea, corabia urca spre Teba. Mintaka nu făcu cu 
mâna spre silueta înaltă a lui Taita, aflat la pupa, ci îl petrecu cu 
o expresie abandonată în priviri. 


e Capitolul 39 e 


În dimineaţa următoare, avu loc și ultima întrevedere dintre 
Apepi și seniorul Naja, regentul Egiptului, la bordul barjei 
hicsose. Toţi cei nouă fii ai lui Apepi erau prezenţi, iar Mintaka 
stătea chiar lângă Tatăl său. Apepi o ţinuse sub supraveghere 
strictă din momentul plecării vasului care-l purta pe faraonul 
Nefer Seti, cu o seară înainte. Dintr-o îndelungată experiență, își 
cunoștea destul de bine fiica cea încăpăţânată ca să nu se 
încreadă nici în judecata, nici în simţul ei de datorie filială sau de 
supunere, atunci când își punea ceva în minte. 

Ceremonia de rămas-bun avea loc la bordul galerei lui Apepi, 
cu declaraţii solemne de încredere reciprocă și de proslăvire a 
păcii. 

— Fie ca aceasta să dureze o mie de ani! intonă Naja, în timp 
ce îi acorda lui Apepi Aurul Veșniciei, o decorație creată de el 
special pentru această ocazie. 

— De o mie de ori o mie, întări Apepi, la fel de grav, când 
lanţul ordinului, încrustat cu pietre prețioase și semiprețioase, îi 
era așezat pe umeri. 

Regentul și regele se îmbrăţișară afectuos, ca doi frați, după 
care Naja fu condus la bordul propriei galere. In momentul 
despărțirii celor două flote, una pentru a se întoarce la Teba, iar 


219 


cealaltă pentru a cobori pe fluviu cele câteva sute de mii de 
picioare până la Memphis și Avaris, echipajele izbucniră în urale, 
ce ținură până când oamenii nu se mai văzură. Ghirlande și 
cununi împletite din frunze de palmier și flori aruncate de pe 
cele două vase împestrițau suprafaţa lată a fluviului. 

Regele Apepi nu avea treburi atât de importante, care să 
impună călătoria pe timpul nopţii fără lună, așa că, în seara 
aceea, aruncară ancora la Balasfura, la o aruncătură de băț de 
templul lui Hapi, hermafroditul zeu al Nilului, înfățișat ca 
hipopotam. Regele și familia sa coborâră pe țărm și aduseră ca 
ofrandă un taur de un alb imaculat pe altarul sanctuarului. 
Marele Preot despică burta vitei și îi cercetă intestinele, cât timp 
animalul încă mai era în viaţă, cu scopul de a citi viitorul regelui. 
Fu îngrozit să descopere că măruntaiele erau infestate de viermi 
împuţiţi, care se împrăștiară pe podeaua templului într-o masă 
în clocot. Încercă să ascundă acest fenomen hidos de ochii 
regelui, desfășurându-și pelerina și începând să înșire prostii 
inventate, însă Apepi îl dădu la o parte și rămase cu ochii aţintiţi 
asupra spectacolului îngrozitor. Până și el era vizibil șocat și, 
pentru prima dată, fu văzut abătut, când părăsi templul și cobori 
pe mal, unde Trok și ofiţerii de sub comanda sa aranjaseră o 
petrecere ca să-l distreze. 

Nici măcar cocoșii negri sacri ai templului nu vrură să se 
atingă de măruntaiele infestate ale animalului sacrificat. Preoţii 
aruncară mizeria înfiorătoare în focul templului însă, în loc să 
mistuie intestinele, fu stinsă flacăra ce ardea din timpuri 
străvechi către acestea. Semnele n-ar fi putut fi mai îngrozitoare 
de-atât, dar Marele Preot porunci ca măruntaiele să fie 
îngropate, iar focul reaprins. 

— N-am mai văzut semne atât de cumplite, le spuse 
ucenicilor. Atunci când Hapi ne dă un astfel de semn, nu poate 
decât să anunţe un eveniment teribil, cum ar fi moartea 
faraonului sau războiul. Trebuie să ne rugăm toată noaptea 
pentru ca faraonul Nefer Seti să se însănătoșească. 

Pe mal, seniorul Trok ridicase corturi cu draperii viu colorate 
în roșu, galben și verde, pentru a întâmpina familia regală. Boi 
întregi erau fripţi deasupra gropilor cu cenușă scânteietoare și 
amfore pline cu cel mai bun vin se aflau la răcoare, în apele 
fluviului. Sclavii se clătinau sub greutatea lor, când le aduceau 


220 


pe mal, și vasele se goleau unul după altul în gâturile celor 
prezenţi, așa că Apepi răcnea tot timpul să fie aduse altele. 

Starea de spirit a regelui devenea din ce în ce mai bună, pe 
măsură ce deșerta urcioarele de vin; curând, își încuraja fiii să 
cânte marșurile deșănțate ale armatei sale. Unele erau atât de 
triviale, încât Mintaka declară că e epuizată și o doare capul. Se 
ridică și plecă împreună cu sclavele sale, pe barja ancorată la 
țărm. Încercă să-l ia și pe frăţiorul ei, Khyan, însă Apepi 
interveni, căci vinul bun îl făcuse să se lepede de prezicerile 
proaste ale divinaţiei din templu: 

— Lasă băiatul la locul lui, vulpe mică ce ești! Trebuie să 
înveţe să aprecieze muzica bună, spuse și își îmbrăţișă fiul, într- 
un acces de afecțiune, și-i duse cana la buze. la o gură. O să te 
facă să cânţi mai dulce, prinţișorul meu. 

Khyan își adora Tatăl, și asemenea demonstraţii publice de 
camaraderie îl făceau să se simtă mândru, ca un erou. In sfârșit, 
Tatăl său îl trata ca pe un bărbat, ca pe un războinic. Cu toate 
că se îneca, nu se lăsă până nu goli urciorul și toată compania, 
în frunte cu Trok, îl ovaționă, ca și când ar fi omorât primul 
dușman în luptă. 

Mintaka ezita. Simţea un soi de protecție aproape maternă 

față de frăţiorul ei, dar își dădea seama că Tatăl lor nu mai era 
în stare să judece. Cu toată demnitatea, își luă sclavele și urcară 
în barjă, în uralele ironice ale beţivilor. 
_ Mintaka se întinse pe saltea și ascultă zgomotele chefiiilor. 
Incerca să adoarmă, dar toate gândurile ei erau la Nefer. 
Senzaţia de pierdere pe care o încercase toată ziua, în golf, și 
îngrijorarea pentru starea în care se aflau rănile lui Nefer îi 
inundară mintea și, deși se strădui să le oprească, lacrimile 
sparseră zăgazul. Işi înăbuși suspinele în pernă. 

In cele din urmă, căzu într-un somn adânc, fără vise, din care 
se trezi cu mare greutate. De-abia dacă sorbise puţin vin, însă 
se simțea ametțită și o durea capul. Se întreba ce o trezise oare; 
apoi, auzi glasuri aspre prin coca navei și barja se zgudui sub 
greutatea bărbaţilor care urcau la bord. Se auzeau voci și 
hohote de oameni beţi, și pași grei ce bocăneau pe puntea de 
deasupra ei. Din vorbele lor, înţelese că Tatăl și fraţii ei erau 
căraţi la bordul navei. Nu era ceva ieșit din comun ca bărbaţii 
din familia ei să bea până nu mai știau de ei, însă ea era 
îngrijorată din cauza micuţului Khyan. 


221 


Se târî din pat și începu să se îmbrace, deși se simţea ciudat 
de moale și de buimacă, apoi urcă scările clătinându-se. 

Prima persoană întâlnită a fost seniorul Trok; acesta le indica 
bărbaţilor unde să-l ducă pe rege. Fusese nevoie de șase bărbaţi 
ca să se descurce cu trupul imens al acestuia. Nici fraţii mai 
mari nu erau într-o stare mai bună, și fata se simţi rușinată de 
comportamentul lor. 

Apoi, îl văzu pe Khyan dus pe braţe de un vâslaș și alergă la 
el. „Acum, i-au făcut-o și lui Khyan”, se gândi, cu amărăciune. 
„N-o să se potolească până n-o să-l transforme și pe el într-un 
betiv.” Îi spuse vâslașului să-l ducă pe Khyan pe salteaua din 
cabina Tatălui său, unde îl dezbrăcă și îl forță să bea o licoare 
din ierburi ca să îl mai învioreze. Poţiunea era un leac universal 
pe care i-l făcuse Taita, și părea să își facă efectul. In cele din 
urmă, Khyan murmură ceva și deschise ochii, apoi se afundă 
imediat într-un somn adânc, firesc. „Sper că o să-i fie învăţătură 
de minte”, își spuse ea. Nu mai avea ce face, decât să-l lase să 
doarmă, și, oricum, se simţea în continuare moleșită, iar durerea 
de cap era insuportabilă. Se duse la ea în cabină și, fără să se 
mai dezbrace, căzu pe saltea și se prăbuși din nou pradă 
somnului. 

Când se trezi pentru a doua oară, crezu că are un coșmar, 
căci auzea ţipete și se îneca în nori de fum gros care o sufocau. 
Înainte să-și dea prea bine seama ce se întâmplă, se trezi luată 
de pe saltea, înfășurată într-o blană și transportată pe punte. Se 
zbătea, dar era la fel de neajutorată ca un bebeluș, în brațele 
puternice. 

Pe punte, văzu cum noaptea fără lună era luminată de flăcări 
ce țâșneau de peste tot: urlau dinspre puntea din faţă a barjei 
regale, urcau pe catarge și cădeau ca un torent portocaliu, 
infernal. Nu mai asistase niciodată la spectacolul unui vas 
mistuit de flăcări, iar viteza și ferocitatea acestora o îngrozeau. 

Nu putu să se uite prea mult, pentru că-și dădu seama că e 
transportată rapid pe punte în jos, unde se trezi depusă într-o 
felucă. Își reveni iute în simţiri și începu să se zbată și să tipe. 

— Taita! Fraţii mei! Khyan! Unde sunt cu toţii? 

Feluca porni pe cursul apei, iar fata se luptă cu toată puterea 
să se elibereze, însă mâinile care o ţineau erau neîndurătoare. 
Ilzbuti totuși să întoarcă puţin capul și să zărească chipul 
bărbatului care o ţinea. 


222 


— Trok! ţipă ea, furioasă din cauza impertinenţei lui și a 
felului în care o ţinea, ignorându-i strigătele. Lasă-mă! ți 
poruncesc! 

Bărbatul nu răspunse. O ţinea cu ușurință și privea corabia 
care ardea cu o expresie calmă și detașată: 

— Du-te înapoi! răcni la el. Familia mea! Du-te înapoi și adu-i 
aici! 

Singurul lui răspuns a fost un ordin răstit către vâslași: 

— Opriţi-vă din vâăslit! la care oamenii așezară ramele și 
feluca se legănă mai departe, dusă de curent. 

Echipajul privea fascinat cum arde corabia mare și greoaie. 
De pe punte se mai auzeau strigătele agoniei celor rămași sub 
punte. 

Dintr-odată, o parte din dunetă se prăbuși ca un turn de 
flăcări și scântei. Cablurile de ancorare ale vasului ardeau, iar 
galera se rotea încet, în voia valurilor, deplasându-se în aval. 

— Te rog! schimbă Mintaka tonul. Te rog, seniore Trok, familia 
mea! Nu poți să-i lași să ardă. 

Acum, urletele din interiorul carenei se stinseseră, fiind 
înlocuite de tunetul jos al flăcărilor. Lacrimile se scurgeau pe 
obrajii Mintakăi, coborând spre bărbie, dar nu putea face nimic, 
imobilizată de strânsoarea lui Trok. 

Dintr-o dată, ușa principală a punţii în flăcări se trânti de-o 
parte, iar echipajul de pe felucă rămase mut de groază, când o 
figură își făcu apariţia. Seniorul Trok își strânse și mai tare 
mâinile în jurul Mintakăi, până când păru că o să-i zdrobească 
toate coastele. 

— Nu se poate! scrâșni el. 

Zărită prin perdeaua de fum și de flăcări, silueta părea o 
apariţie din lumea umbrelor subpământene. Gol și acoperit cu 
păr, cu burta mare ieșind mult în faţă, Apepi se clătina spre 
marginea barjei; în braţe îl purta pe fiul mezin, și ţinea gura larg 
deschisă, încercând să respire prin perdeaua de flăcări. 

— Monstrul e greu de ucis, comentă Trok, cu furie amestecată 
cu teamă. 

Chiar și în stare de disperare în care se afla, Mintaka citi 
sensul real al cuvintelor: 

— Tu ai fost, Trok, murmură ea. Tu le-ai făcut asta, dar 
bărbatul ignoră acuzația. 


223 


Părul de pe trupul lui Apepi se pârli și dispăru într-o clipă, 
lăsându-l, pe moment, înnegrit și gol. Apoi, pielea începu să se 
umple de bășici și să cadă în bucăţi. Claia de păr din barbă și de 
pe cap fu cuprinsă de flăcări, precum o torţă înmuiată în smoală. 
Regele nu mai înainta, însă rămase cu picioarele desfăcute și îl 
ridică pe Khyan mult deasupra capului. Băiatul nu era atât de 
pârlit ca Tatăl său, iar acolo unde pielea fusese arsă, se vedea 
carnea vie, roșie și umedă. Probabil că Apepi încerca să-l arunce 
peste bord, în fluviu, ca să-l salveze de flăcări, numai că puterile 
îi slăbiseră, în cele din urmă, și rămase ca un colos cu capul în 
flăcări, incapabil să-și adune ultimele forțe ca să-și arunce fiul în 
siguranţa apelor răcoroase ale Nilului. 

Mintaka nu se putea mișca, redusă la tăcere de oroarea 
spectacolului. | se păru că durează o veșnicie, până când, dintr-o 
dată, puntea de sub Apepi cedă, iar el și fiul său se prăbușiră, în 
timp ce o fântână înaltă de flăcări, scântei și fum ţâșni din 
măruntaiele corăbiei. 

— S-a terminat, rosti Trok, cu un glas detașat și rece. O 
eliberă pe Mintaka atât de brusc, încât aceasta căzu pe fundul 
felucii; apoi, se uită la echipajul îngrozit: Vâsliți spre galera mea! 
ordonă. 

— Tu ai făcut asta familiei mele, repetă Mintaka, de la 
picioarele lui. O să plătești pentru asta, ţi-o jur. O să te fac să 
mi-o plătești. 

Numai că se simţea paralizată și învineţită, ca și când ar fi 
fost bătută cu un bici făcut din bucăţi de piele împletite cu 
noduri. Tatăl ei era mort, figura aceea monumentală din viața ei 
pe care o urâse puţin și o iubise atât de mult. Toată familia ei se 
dusese, chiar și micuțul Khyan, care-i fusese mai mult un fiu, 
decât un frate. Îl privise arzând și știa că imaginea aceea 
cumplită avea să-i rămână întipărită în minte toată viaţa. 

Feluca ajunse lângă galera lui Trok, și fata nu făcu niciun gest 
de protest, când acesta o ridică de parcă ar fi fost o păpușă și o 
duse la bord, după care cobori cu ea în cabina principală. O lăsă 
pe saltea cu o blândeţe care nu-i stătea în fire. 

— Sclavele tale sunt în siguranţă. O să ţi le trimit, zise, după 
care ieși. 

Il auzi punând zăvorul la ușă, pe dinafară, urcând scara și 
traversând puntea de deasupra capului ei. 


224 


— Atunci, sunt prizonieră? șopti, însă acest lucru părea să 
aibă prea puţină importanţă, după tot spectacolul la care fusese 
martoră. 

Își ascunse faţa în pernele ce purtau mirosul transpiraţiei lui 
Trok și plânse până îi secă izvorul lacrimilor. Abia atunci adormi. 


e Capitolul 40 e 


Scheletul arzând al barjei regale a lui Apepi plutea în derivă 
pe lângă ţărmul opus celui pe care se afla templul lui Hapi. În 
zori, fumul se ridica în înaltul văzduhului, impregnat de 
duhoarea de care arsă. Când se trezi Mintaka, mirosul 
pătrunsese în cabină și o îngreţoșă. Fumul părea să acționeze ca 
un semnal, căci nu se înălțase bine soarele deasupra colinelor 
estice, când flota seniorului Naja își făcu apariţia de după cotul 
fluviului. 

Sclavele veniră să îi aducă veștile Mintakăi: 

— Seniorul Naja e aici cu tot alaiul, îi spuseră agitate. leri ne- 
am despărțit de el și se întorcea la Teba. Nu e ciudat cum a 
ajuns aici atât de repede, când ar fi trebuit să fie la o sută de mii 
de picioare în susul fluviului? 

— Extraordinar de ciudat, fu de acord Mintaka, încruntându- 
se. Trebuie să mă îmbrac și să mă pregătesc pentru cine știe ce 
atrocități mă mai așteaptă. 

Bagajul ei fusese tot mistuit de flăcările care distruseseră 
barja regală, însă sclavele împrumutară niște haine de la 
doamnele de pe corabie. Îi spălară și pieptănară părul Mintakăi, 
apoi o îmbrăcară într-o cămășuță simplă din in, cu o cingătoare 
din aur și cu sandale. 

Înainte de prânz, o escortă de soldaţi sosi la bordul galerei, iar 
fata îi urmă pe punte. Prima dată, privi bucăţile înnegrite de 
lemn care mai rămăseseră din barja regală de lângă malul 
celălalt, și care arsese până la linia de plutire a vasului. Nu se 
făcea niciun efort să se recupereze vreun corp din epavă. 
Acesta era rugul funerar al familiei sale. Tradiţia hicsosă 
impunea incinerarea, nu îmbălsămarea și procedurile și 
ritualurile complicate ale acesteia. 

Mintaka știa că Tatăl său ar fi fost de acord cu felul în care își 
găsise sfârșitul, iar asta o mai liniștea puţin. Apoi, se gândi la 


225 


Khyan și își îndepărtă privirea; cu mari eforturi, izbuti să își 
stăpânească lacrimile și cobori în feluca ce o aștepta și care o 
transportă pe malul de sub templul lui Hapi. 

Seniorul Naja, împreună cu întreaga suită, așteptau să o 
întâmpine, însă ea rămase distantă și palidă la îmbrăţișările lui. 

— E un moment de mare durere pentru noi toţi, prinţesă, 
cuvântă el. Tatăl vostru, regele Apepi, a fost un mare războinic 
și un mare om de stat. Având în vedere recentul tratat dintre 
cele două regate și unificarea Egiptului într-un întreg sacru și 
istoric, credem că dispariţia regelui lasă în urmă un gol 
primejdios. Spre binele tuturor, acesta trebuie umplut imediat. 

O luă de mână și o conduse spre cortul unde, cu o seară 
înainte, avuseseră loc ospăţul și distracţia, dar unde, acum, era 
o întrunire solemnă a majorităţii nobililor și oficialilor celor două 
regate. 

Il zări pe Trok stând în faţa acestei gloate: era o figură 
impunătoare, îmbrăcat în mare ţinută. Purta la centură sabia 
bătută cu aur și își ţinea arcul de război pe umăr. In spatele lui, 
în șiruri compacte, stăteau toți ofițerii săi, încruntaţi, cu ochi 
dușmănoși și ameninţători, contrastând cu panglicile în culori 
vesele împletite în bărbi. Se holbau toţi la ea, fără să schițeze 
nici cea mai mică urmă de zâmbet, și fata își dădu seama, cu 
amărăciune, că era ultima din spiţa lui Apepi, abandonată și 
lipsită de orice apărare. 

Se întreba la cine ar putea apela și pe a cui credinţă se putea 
baza. Căută fețe familiare în mulțimea de oameni; erau toți 
acolo, consilierii și ajutoarele Tatălui său, generalii și 
comandanții de armată. Apoi, văzu cum nicio privire nu se 
îndrepta spre ea; niciunul dintre ei nu îi zâmbea și nu o privea în 
faţă. Se simțea mai singură ca niciodată. 

Naja o conduse la un taburet acoperit cu perne, într-un colț al 
cortului imens. Când luă loc, Naja și oamenii lui formară un 
paravan în jurul ei, ascunzând-o vederii celorlalţi, iar fata era 
încredințată că mișcare fusese aranjată dinainte. 

Seniorul Naja deschise adunarea deplângând moartea tragică 
a regelui Apepi și a fiilor săi, după care se lansă într-un elogiu al 
faraonului mort. Reaminti nenumăratele victorii militare ale 
acestuia, ca și marile fapte de stat, ce culminaseră cu 
participarea la tratatul de la Hathor, care adusese pacea celor 
două regate sfâșiate de ură și de războaie de exterminare. 


226 


— În lipsa regelui Apepi sau a unui faraon a cărui putere să fie 
îndeajuns de mare, încât să rezolve problemele Regatului de Jos 
și să domnească împreună cu faraonul Nefer Seti și cu regentul 
său de la Teba, tratatul de la Hathor e în primejdie. Nici nu ne 
putem gândi ce ar însemna să ne întoarcem la ororile și 
războaiele ce au durat șaizeci de ani, până au fost curmate de 
acest tratat. 

Seniorul Trok bătu cu teaca sabiei în scutul de bronz, 
strigând: „Bak-heri Bak-hen”; aplauzele fură preluate de toți 
comandanții militari din spatele său și se întinseră încet în toată 
adunarea, până când deveni un tunet asurzitor. 

Naja îi lăsă să continue un timp, după care ridică ambele 
mâini. Când se făcu liniște, continuă: 

— Din cauza circumstanțelor tragice ale morţii sale, regele 
Apepi nu a lăsat moștenitori de parte bărbătească care să-i 
urmeze la tron. Trecu abil mai departe, fără să pomenească 
nimic de Mintaka: Fiind o chestiune extrem de importantă și de 
urgentă, m-am consultat cu consilierii superiori și cu 
guvernatorii nomelor din cele două regate. Alegerea lor pentru 
noul faraon a fost unanimă. Într-un singur glas, au cerut ca 
seniorul Trok din Memphis să preia frâiele puterii, să poarte 
coroana dublă și să îndrepte națiunea în nobila tradiţie 
împământenită de regele Apepi. 

Anunţul fu urmat de o tăcere adâncă și prelungită. Bărbaţii se 
uitau unii la alţii cu uimirea întipărită pe chipuri și abia apoi 
deveniră conștienți că, în timp ce fuseseră absorbiți de 
cuvântarea seniorului Naja, două regimente ale armatei de nord, 
sub comanda seniorului Trok și loiale acestuia apăruseră tiptil 
dinspre pâlcurile de palmieri și înconjuraseră mulțimea. Soldații 
aveau săbiile în teacă, dar mâinile înmănușate se aflau pe 
mânere, gata în orice moment să tragă săbiile de bronz. Un aer 
de groază și de consternare se lăsase peste întreaga adunare. 
Mintaka profită de moment și sări de pe taburetul unde fusese 
ascunsă, începând să strige: 

— Seniori și cetățeni loiali ai Egiptului... 

Nu reuși să mai spună nimic; patru dintre cei mai înalţi 
războinici hicsoși o înconjurară și o ascunseră iar. Apoi, își 
zdrăngăniră săbiile scoase din teacă de scuturi și răcniră într-un 
singur glas: 

— Trăiască faraonul Trok Uruk! 


Strigătul fu preluat și de restul armatei. În vacarmul de urale, 
niște braţe puternice o luară pe Mintaka și o ridicară deasupra 
gloatei care ovaţiona în continuare. Fata se zbătea zadarnic, 
pentru că mișcările îi erau domolite, iar strigătele înăbușite de 
furtuna de aplauze. Abia pe malul fluviului reuși să se 
răsucească în mâinile celor care o ţineau captivă și să arunce o 
privire în urmă. Pe deasupra capetelor celor din mulţime, prinse 
cu coada ochiului scena în care seniorul Naja ridica dubla 
coroană și o așeza pe capul noului faraon. 

Apoi a fost dusă cu forța spre mal unde aștepta feluca 
seniorului Trok, urcată la bord, închisă într-o cabină și păzită. 


e Capitolul 41 e 


Mintaka se afla împreună cu sclavele ei în cabina mică și 
înghesuită, așteptând să vadă ce soartă îi va hărăzi noul faraon, 
în momentul întoarcerii la bordul vasului. Fetele erau îngrozite și 
la fel de derutate ca și ea, așa că prinţesa se strădui să le ridice 
moralul. Când se mai calmară, începură să joace jocurile 
preferate; curând, acestea își pierdură farmecul, așa că Mintaka 
ceru o lăută. Cum a ei fusese pierdută o dată cu barja Tatălui ei, 
împrumutară una de la un paznic. 

Mintaka organiză un concurs, la care fiecare trebuia să 
danseze în spaţiul strâmt al cabinei. Râdeau cu poftă și băteau 
din palme, când îl auziră pe noul faraon urcând pe punte; fetele 
tăcură, însă prințesa le îndemnă să continue, și, destul de 
repede, ajunseră să facă la fel de multă gălăgie ca mai înainte. 

Mintaka nu lua parte la distracţie. Ceva mai devreme, 
explorase cu atenţie împrejurimile. Chiar lângă cabina ei se afla 
una mai mică, ce depășea cu puţin mărimea unui bufet, ce 
servea pe post de latrină. Înăuntru erau o oală mare de noapte, 
prevăzută cu un capac și, lângă ea, un urcior cu apă pentru 
spălat. Peretele ce despărțea latrina de cabina cealaltă era 
subţire și firav, pentru că cei care construiseră corabia, 
preocupaţi de greutatea acesteia, economisiseră material. 
Prinţesa mai fusese la bordul acestei galere în vremuri mai 
bune, când ea și Tatăl ei fuseseră musafirii seniorului Trok, așa 
că știa că de partea cealaltă a peretelui era cabina principală. 


228 


Mintaka se strecură în latrină. În ciuda gălăgiei pe care o 
făceau fetele, reușea să audă voci de bărbaţi de partea cealaltă 
a despărțţiturii. Recunoscu tonul clar și poruncitor al lui Naja și 
răspunsurile morocănoase ale lui Trok. Cu mare grijă, își lipi 
urechea de scândura peretelui și, imediat, vocile se limpeziră, 
iar cuvintele se auziră cu claritate. 

Naja le spunea gărzilor care îi însoţiseră să plece și fata auzi 
pașii acestora bocănind, după care se lăsă tăcerea. Liniștea dură 
atât de mult, că îi trecu prin cap că Naja rămăsese singur în 
încăpere. Se auzi vinul gâlgâind într-un pocal, după care veni 
vocea lui Naja, plină de sarcasm: 

— Maiestate, nu v-aţi răcorit prea tare deja? 

Apoi sunetul inconfundabil al râsului lui Trok, și Mintaka își 
dădu seama, din greutatea cu care răspundea la zeflemeaua lui 
Naja, că acesta era, într-adevăr, afumat binișor. 

— Hai, vere, nu fi așa de aspru! Inchină un pahar cu mine! Să 
bem pentru reușita tuturor eforturilor noastre. Bea pentru 
coroana de pe capul meu și pentru cea cu care vei fi în curând 
binecuvântat. 

Tonul lui Naja se mai înmuie un pic: 

— Acum un an, când am început să plănuim, totul părea 
aproape imposibil, atât de îndepărtat. Pe-atunci, eram 
dispreţuiţi și neînsemnaţți, și atât de departe de tron, ca luna de 
soare, și totuși, iată-ne acum, doi faraoni care ţin în mâinile lor 
tot Egiptul. 

— Și cu doi faraoni îndepărtați din calea noastră, completă 
Trok. Tamose cu săgeata ta în inimă și Apepi, marele porc, fript 
în propria-i osânză, împreună cu purcelușii lui, izbucni el într-un 
râs triumfător. 

— Mai încet. Ești indiscret, chiar dacă suntem singuri, îl dojeni 
Naja cu blândeţe. Ar fi mai bine să nu mai spui niciodată așa 
ceva. Lasă secretul nostru să fie îngropat cu Tamose, în 
mormântul din Valea Regilor, și cu Apepi, pe fundul fluviului. 

— Haide! insistă Trok. Bea cu mine pentru tot ce-am realizat. 

— Pentru tot ce-am realizat, fu de acord Naja. Și pentru tot ce 
va urma. 

— Astăzi Egiptul, iar mâine comorile și bogăţiile Asiriei, ale 
Babilonului și ale restului lumii! Nimic n-o să ne stea în cale. 

Mintaka îl auzi pe Trok înghițind cu zgomot, după care urmă o 
izbitură în peretele despărțitor, chiar la nivelul urechii ei. Se 


229 


sperie și făcu un salt înapoi, apoi își dădu seama că Trok dăduse 
cu vasul de perete și îl spărsese în fărâme. Bărbatul scoase un 
râgâit răsunător, după care continuă: 

— Mai e un mic amănunt. Căţelușul lui Tamose încă mai 
poartă coroana pe cap. 

În timp ce asculta, Mintaka era cuprinsă de un vârtej de 
emoții care o făceau să se învârtă când într-o parte, când în alta, 
apoi o amețeau până când nu mai știa ce simte. Ascultase cu 
groază cum, foarte detașaţi, discutaseră despre uciderea Tatălui 
și a fraţilor săi, despre asasinarea faraonului Tamose, însă nu 
era pregătită pentru ceea ce aveau să spună despre Nefer. 

— Nu pentru mult timp, îl asigură Naja. Am să mă ocup de 
asta imediat ce ajung la Teba. Am totul aranjat. 

Mintaka își acoperi gura cu mâinile, ca să nu ţipe. Urmau să-l 
omoare pe Nefer cu sânge rece, cum făcuseră și cu ceilalți. 
Inima i se făcuse cât un purice în piept și se simţi neajutorată. 
Era prizonieră și n-avea prieteni. Încercă să găsească o 
modalitate de a-i trimite un avertisment lui Nefer, pentru că abia 
acum își dăduse seama cât de mult îl iubea: ar fi făcut orice i-ar 
fi stat în puteri ca să-l salveze. 

— Păcat că leul nu a făcut treaba în locul tău, zise Trok, în loc 
să-l zgârie doar. 

— Fiara a pregătit foarte bine terenul. Nefer nu mai are 
nevoie decât de un ghiont și o să-i fac niște funeralii chiar mai 
măreţe decât lui taică-su. 

— Ai fost întotdeauna un om generos, chicoti Trok beat. 

— Că tot vorbim de plodul lui Tamose, să discutăm un pic și 
de fătuca lui Apepi, sugeră mieros Naja. Prinţesica trebuia să 
ardă o dată cu ceilalţi, nu așa ne-nțelesesem? 

— Am hotărât să schimb asta, replică Trok îmbufnat și fata 
auzi cum își mai toarnă o cană cu vin. 

— E primejdios să lași vreo sămânţa de-a lui Apepi neculeasă, 
îl avertiză Naja. Mintaka ar putea foarte ușor să devină, peste 
câţiva ani, figura în jurul căreia să se ţeasă pânza răscoalei și a 
insurecției. Scapă de ea, vere, și asta cât mai curând. 

— Tu de ce n-ai făcut așa cu fetele lui Tamose? Ele de ce mai 
trăiesc? îl provocă Trok, defensiv. 

— Eu m-am însurat cu ele, îi explică Naja, și Heseret mă 
iubește la nebunie deja. Ar face orice i-aș cere. Avem aceleași 
ambiţii. E la fel de nerăbdătoare să-și vadă fratele îngropat ca și 


230 


mine. Tânjește după coroană aproape la fel de mult ca după 
sceptrul meu regal. 

— După ce o să simtă gustul albinei mele în floarea ei de lotus 
roz, și Mintaka va fi la fel, declară Trok. 

Pielea Mintakăi fu cuprinsă de furnicături și fata simţi cum e 
aruncată din nou în vârtejul ameţitor. Era atât de îngrozită de 
imaginea sugerată de lăudăroșenia lui Trok, încât aproape că 
pierdu ultima remarcă a lui Naja: 

— Așadar, ţi s-a aprins sămânţa după ea, vere, comentă Naja, 
dar fără nicio nuanţă de amuzament în glas. E prea îndrăzneață 
și rebelă pentru gustul meu, dar îţi doresc să te bucuri de ea. Ai 
grijă cu fata asta, Trok, e sălbatică. S-ar putea să fie nevoie de 
mai mult efort decât ţi-ai imaginat. 

— O să mă însor cu ea imediat și o să-i torn câţiva copii, îl 
asigură Trok. Cu burta la gură, o să fie mai ușor de manipulat. 
De câţiva ani, mi-a aprins un foc în șale care nu poate fi stins 
decât cu sucurile ei dulci. 

— Ar trebui să-ţi foloseşti capul mai mult, vere, nu mădularul, 
sună resemnată vocea lui Naja. Să sperăm că n-o să ajungem să 
regretăm pasiunea asta a ta. Mintaka auzi puntea scârțâind sub 
picioarele lui Naja, când acesta se ridică: Atunci, fie ca zeii să te 
iubească și să te ţină sub ocrotirea lor, vere, își luă regentul 
rămas-bun. Amândoi avem probleme serioase de rezolvat. O să 
ne despărțim în zori, însă ne revedem la Memphis, cum am 
plănuit, la sfârșitul revărsării Nilului. 


e Capitolul 42 « 


Tot restul călătoriei de la Balasfura, Mintaka a rămas captivă 
pe galera lui Trok. Cât timp navigau, era liberă să se plimbe pe 
punte, dar când ancorau sau amarau, era încuiată în cabină și 
un paznic se posta în faţa ușii. 

Acest lucru se întâmpla deseori, căci Trok se oprea la fiecare 
templu din drum ca să aducă jertfe și să aducă mulțumiri zeului 
sau zeiței care patrona lăcașul pentru ridicarea sa pe tronul 
Egiptului. Cu toate că nimeni altcineva nu știa acest lucru, el îi 
anunţa pe acei zei că în curând avea să li se alăture ca egal în 
panteonul divinităţilor. 


În afară de restricţiile impuse Mintakăi, tentativele lui Trok de 
a-i intra în graţii erau pe cât de perseverente, pe atât de lipsite 
de orice subtilitate. In fiecare zi, îi aducea cel puţin un dar 
minunat. Odată, i-a dat o pereche de armăsari albi, pe care ea i- 
a făcut cadou căpitanului galerei. In ziua următoare, un car 
aurit, bătut cu pietre scumpe, ce fusese capturat de Tatăl ei de 
la regele Libiei. Ea i-l dădu colonelului gărzii de la palat, care 
fusese un om de nădejde al Tatălui ei. Altă dată, se prezentă cu 
un sul de mătase absolut splendidă adusă din Orient, iar cu altă 
ocazie cu o lădiţă din argint, plină cu pietre preţioase pe care ea 
le împărţi sclavelor. Când acestea se împodobiră cu toate 
zorzoanele, Mintaka le puse să defileze prin fața lui Trok. 

— Podoabele astea de prost-gust arată destul de bine pe 
sclave, comentă ea, dar nu sunt pentru o doamnă din înalta 
societate. 

Noul faraon nu se descurajă și, cum intrară în Regatul de Jos, 
pe la Asyut, îi arătă o proprietate fertilă și cu vegetaţie 
abundentă, ce se întindea pe vreo cinci mii de picioare de-a 
lungul malului de la răsărit. 

— E al vostru acum, Maiestate, dar din partea mea. Poftiţi 
actul de proprietate, i-l înmână Trok, cu o fluturare a mâinii și un 
zâmbet afectat. 

Ea trimise după scribi chiar în aceeași zi și îi puse să 
întocmească un act de eliberare a tuturor sclavilor de pe acea 
proprietate și un alt document prin care transfera întreaga 
avere preoteselor templului lui Hathor din Memphis. 

Când Mintaka încercă să își alunge tristețea și doliul 
relaxându-se cu fetele pe dunetă, cu cântece și dansuri, jocuri 
de bao sau ghicitori, Trok făcu eforturi să li se alăture. Le puse 
pe două dintre sclave să danseze „Zborul celor trei rândunici” 
cu el, după care se întoarse spre Mintaka. 

— Spuneţi-mi o ghicitoare, prinţesă, o rugă. 

— Ce miroase ca un bivol, arată ca un bivol și, când zburdă 
după gazele, o face cu toată graţia de care e în stare un bivol ca 
el? întrebă ea dulce. 

Fetele se puseră pe chicotit, în timp ce Trok se încruntă și se 
făcu roșu ca un rac: 

— lertaţi-mă, lnălţimea Voastră, e o ghicitoare prea grea 
pentru mine, răspunse el și se grăbi să se alăture ofițerilor săi. 


232 


A doua zi îi iertase insulta, deși nu o uitase. Când aruncară 
ancora lângă satul Samalut, porunci unei trupe de artiști 
ambulanți, acrobați și muzicanți să urce la bordul galerei și să o 
distreze pe Mintaka. Unul dintre ei era un flăcău chipeș, căruia-i 
mergea gura ca o moară neferecată. Cu toate că repertoriul său 
de trucuri era vechi și execuţiei îi lipsea fineţea, de cum află că 
trupa avea să profite de pacea care fusese încheiată prin 
tratatul de la Hathor și urca fluviul spre Teba, unde sperau să 
joace în faţa faraonului din sud, Mintaka deveni entuziasmată de 
spectacolele lor, în special de cel al unui magician pe nume 
Laso. După reprezentație, îi invită pe toţi să se răcorească cu 
sirop de fructe și curmale date prin miere. Îi făcu semn 
magicianului să se așeze pe pernele de la picioarele ei. Foarte 
repede, acesta își învinse teama pe care i-o inspira prinţesa și îi 
încântă auzul cu câteva povești la care ea râse din toată inima. 

La adăpostul pălăvrăgelilor și chicotelilor sclavelor, Mintaka îl 
rugă pe Laso ca, ajuns la Teba, să îi transmită un mesaj 
faimosului mag, Taita. Aproape copleșit de bunăvoința ei, Laso 
acceptă imediat misiunea. Mai întâi de toate, prințesa îi atrase 
atenția asupra caracterului confidenţial și delicat al sarcinii, 
după care îi strecură un pergament micuţ, pe care el îl băgă sub 
chiton. 

Fata simţi că i s-a luat o piatră de pe inimă când îi văzu pe 
trubaduri plecând pe țărm. Căutase cu disperare o modalitate 
de-a le transmite un mesaj de avertizare lui Taita și lui Nefer. 
Scrisoarea conţinea declaraţiile ei de iubire față de Nefer, și îi 
prevenea de intenţiile criminale ale lui Naja, ca și asupra 
faptului că nu se mai puteau încrede în Heseret, deoarece 
trecuse de partea dușmanilor. Continuă prin a le povesti 
adevăratele circumstanţe în care își aflaseră moartea Tatăl și 
fraţii ei; în final, le spunea cum Trok își pusese în cap să o ia de 
soție, în ciuda logodnei ei cu Nefer și îi cerea lui Nefer să 
intervină cu toată autoritatea pentru a împiedica acest lucru. 

După estimările ei, avea să-i ia cam zece zile trupei să ajungă 
la Teba și căzu în genunchi pe punte să se roage la Hathor ca 
mesajul ei să nu ajungă prea târziu. În noaptea aceea, dormi 
mai bine ca niciodată, de la cumplitele întâmplări ce avuseseră 
loc la Balasfura. A doua zi de dimineață era aproape veselă, iar 
fetele remarcară ce frumoasă se făcuse peste noapte. 


233 


Trok insistă ca ea să ia micul dejun cu el, pe puntea de la 
prora; bucătarii săi pregătiseră un ospăț în toată regula. Mai 
erau încă douăzeci de persoane invitate, iar Trok se așeză lângă 
Mintaka. Ea își impuse ca nici măcar acest neajuns să nu-i strice 
buna dispoziție, așa că îl ignoră pe Trok și îi copleși pe ceilalţi 
ofiţeri de la acea masă cu farmecul și spiritul ei. 

La sfârșit, Trok bătu din palme, ca să capteze atenţia 
invitaţilor, și fu răsplătit cu o tăcere servila. 

— Am un cadou pentru prințesa Mintaka. 

— O, nu! protestă Mintaka. Ce-o să mai fac și cu ăsta? 

— Cred că Maiestatea Voastră îl va găsi pe acesta mult mai 
pe gustul său decât pe celelalte sărmane daruri, se arătă Trok 
atât de mulțumit de sine, încât prinţesa începu să nu se simtă în 
largul ei. 

— Generozitatea voastră nu își are rostul, seniore, spuse ea, 
evitând să i se adreseze cu vreunul din numeroasele titluri pe 
care le căpătase de curând. Mii de supuși de-ai voștri, victime 
ale războiului și ale molimei, mor de foame și sunt mai nevoiași 
decât mine. 

— Acesta e un cadou special, care nu are valoare decât 
pentru domnia voastră, o asigură el. 

Ea-și ridică mâinile a resemnare: 

— Nu sunt decât unul dintre supușii voștri credincioși, nu făcu 
ea niciun efort să-și ascundă sarcasmul. Dacă insistați, nu am 
cum să vă refuz nimic. 

Trok mai bătu o dată din palme și două dintre gărzi coborâră 
de la prora pe punte, ducând între ei un sac mare, din piele 
neargăsită, din care se simțea un miros puternic și neplăcut. 
Câteva fete își exprimară dezgustul, însă Mintaka rămase calmă, 
când cei doi soldați se opriră în faţa ei. Trok le făcu un semn din 
cap, Și cei doi dezlegară legătura de la gura sacului, și-i vărsară 
conţinutul pe punte. Fetele ţipară de groază și chiar și câţiva 
bărbaţi tresăriră și exclamară scârbiţi. 

Capul tăiat al unui om se rostogoli pe scânduri până la 
picioarele Mintakăi și rămase acolo, cu ochii mirați ațintiți 
asupra ei. Buclele lungi și întunecate erau năclăite cu sânge 
negru închegat. 

— Laso! șopti Mintaka numele magicianului nepriceput, 
căruia-i încredințase mesajul de dus la Teba. 


234 


— Aha! Îţi amintești numele lui, zâmbi Trok. Trucurile lui 
trebuie să te fi impresionat la fel de mult ca și pe mine. 

Din cauza căldurii, capul începuse să se descompună, iar 
duhoarea era din ce în ce mai puternică. Muștele veniră rapid și 
începură să se îmbulzească pe globii larg deschiși ai ochilor. 
Mintaka simţi cum i se întoarce stomacul pe dos și înghiţi cu 
greutate, zărind o bucăţică de papirus cum ieșea dintre buzele 
vinete ale lui Laso. 

— Din păcate, se pare că abia ultimul truc a fost cu adevărat 
amuzant, se aplecă Trok și scoase sulul mânjit de sânge. ÎI ţinu 
în așa fel, încât Mintaka să își vadă pecetea și să fie sigură că 
era mesajul ei, apoi îl lăsa să cadă în vasul cu cărbuni deasupra 
căruia se făcea friptura de miel. Scrisoarea a fost imediat 
mistuită de flăcări, transformându-se într-o pulbere cenușie. 

Trok făcu un semn și capul fu luat de-acolo. Un soldat îl apucă 
de păr, îl băgă la loc în sac și îl duse. Toţi mesenii rămaseră un 
timp într-o tăcere deplină, din cauza șocului, cu excepţia unei 
fete, care suspina încetișor. 

— Inălțimea voastră regală, divinul și ilustrul vostru Taita a 
avut, probabil, o premoniţie a sorții care-l așteaptă, i se adresă 
Trok grav, însă Mintaka era prea tulburată ca să-i răspundă, 
înainte de tragica sa moarte, mi-a încredințat misiunea de a vă 
lua sub protecția mea. l-am dat cuvântul meu și am acceptat 
această misiune sacră. Nu va trebui să mai apelaţi la nimeni 
altcineva pentru protecție. Eu, faraonul Trok Uruk, sunt omul 
vostru. Își puse dreapta pe capul plecat al prinţesei, iar în 
cealaltă mână ridică un pergament. Aceasta este proclamația 
mea regală, prin care desfac logodna dintre prinţesa Mintaka, 
aparţinând casei regale a lui Apepi cu faraonul Nefer Seti, din 
casa lui Tamose. Mai mult, proclam căsătoria dintre prinţesa 
Mintaka și faraonul Trok Uruk. Această proclamaţie a fost 
ratificată, prin pecetea sa, de seniorul Naja, care acceptă și 
confirmă cele de mai sus în numele faraonului Nefer Seti, citi 
Trok, după care înmână papirusul șambelanului, cu instrucțiuni 
precise. Să se facă o sută de copii după această proclamaţie și 
să fie puse în văzul tuturor în toate orașele și nomele Egiptului. 

Apoi, cu ambele mâini, o ridică pe Mintaka în picioare: 

— N-o să mai fii singură mult timp. Tu și cu mine o să fim soţ 
și soţie înainte de răsăritul lunii lui Osiris. 


e Capitolul 43 e 


În trei zile, faraonul Trok Uruk ajunse la Avaris, capitala sa 
militară din Regatul de Jos, și se adânci cu o energie 
inepuizabilă în preluarea tuturor afacerilor de stat și a frâielor 
puterii. 

Populaţia era într-un delir de bucurie la aflarea veștilor 
semnării tratatului de la Hathor și a promisiunilor de pace și 
prosperitate din anii ce aveau să vină. Cu toate acestea, 
oamenii rămaseră destul de nedumeriţi și de consternaţi că una 
dintre primele măsuri luate de noul faraon a fost să întărească 
efectivele armate. Deveni în curând limpede că era hotărât să 
dubleze numărul regimentelor de infanterie și să mai 
construiască două mii de care de luptă. 

Se puse întrebarea, deși nu direct lui Trok, unde se aștepta să 
găsească un alt dușman acum, când Egiptul era, în sfârșit, unit, 
și își aflase pacea. Luarea oamenilor de la munca câmpurilor de 
mei și a pășunilor pentru a fi înrolați în armată duse la scăderea 
producţiei de provizii și la o creștere alarmantă a preţurilor pe 
piaţă. Cheltuielile pentru noile care, arme și echipamente 
militare necesitară o creștere a taxelor. Începură să se audă 
voci care bombăneau că Apepi, în ciuda pasiunii sale pentru 
războaie, a taxelor impuse și a dispreţului faţă de zei, nu fusese 
un conducător atât de rău pe cât avea să fie Trok. 

În câteva săptămâni, Trok porunci să se înceapă mărirea și 
renovarea palatului de la Avaris, în care intenţiona să se mute 
cu mireasa sa, prințesa Mintaka. Arhitecţii estimară costul 
lucrărilor la peste doi /akh-i de aur. Murmurele se întețiră. 

Conștient de nemulţumirile crescânde, Trok răspunse prin 
proclamarea propriei divinităţi și înălţarea sa în panteon. Într-o 
săptămână urma să se înceapă construirea propriului templu, 
lângă acela magnific al lui Seuth din Avaris. Trok era hotărât să 
ridice un templu care să îl întreacă în splendoare pe cel al 
fratelui său întru divinitate. Arhitecţii estimară că ducerea la bun 
sfârșit a acestei munci aceea să necesite cel puţin cinci mii de 
lucrători, cinci ani de trudă și încă doi /akh-i de aur. 

Revolta izbucni în deltă, unde un regiment de infanterie, care 
nu mai fusese plătit de mai mult de un an, își ucise ofiţerii și 
porni în marș spre Avaris chemând populaţia să se ridice și să li 


236 


se alăture în lupta împotriva tiranului. Trok le ieși în întâmpinare 
cu trei sute de care lângă Manashi și îi zdrobi din prima șarjă. 

Castră și trase în țeapă cinci sute de rebeli, care, asemenea 
unei păduri macabre, decorau ambele părţi ale drumului pe o 
distanţă de două mii de picioare depărtare de satul Manashi. 
Capii revoltei fură legați cu frânghii în spatele carelor și târâţi 
până la Avaris, ca să-și prezinte doleanţțele. Din nefericire, 
niciunul dintre prizonieri nu rezistă călătoriei: până să ajungă la 
destinaţie, abia dacă mai puteau fi considerați ființe umane - 
pielea și mare parte din carne le fuseseră sfâșiate în timp ce 
fuseseră târâţi pe terenul plin de pietre colțuroase. Fâșii de 
carne și așchii din oase rămaseră împrăștiate pe o sută de 
kilometri, spre deliciul câinilor, al șacalilor și al ciorilor. 

Câteva sute de răsculați scăpară masacrului și dispărură în 
deșert. Trok nu se obosi să-i urmărească, pentru că trebușoara 
aceea minoră îi răpise deja prea multă atenţie și făcuse ca 
nunta să se amâne cu câteva luni. Se grăbi să se întoarcă la 
Avaris, și schimbă trei perechi de cai în nerăbdarea lui furioasă. 

Cât timp Trok fusese plecat, Mintaka mai făcuse două 
încercări să-i trimită un mesaj lui Taita, la Teba. Primul mesager 
fusese unul dintre eunucii haremului, un negru rotofei și blajin 
pe care prințesa îl cunoștea dintotdeauna. Intre eunucii din 
ambele regate exista o legătură specială, care trecea peste 
barierele rasei sau ale ţării. Chiar și în decursul anilor când cele 
două regate fuseseră despărțite, Soth, căci acesta era numele 
eunucului, onorase această legătură specială cu Taita, căruia îi 
fusese prieten și confident. 

Cu toate acestea, spionii lui Trok erau peste tot și aveau 
atenția mereu trează. Soth nu a ajuns niciodată la Asyut, și, 
când a fost adus înapoi într-un sac de piele, cu greu mai putea fi 
considerat viu. A murit când i s-a cufundat capul într-un cazan 
plin cu apă clocotită. Craniul său, de pe care carnea fusese 
îndepărtată prin fierbere, a fost prezentat drept cadou special 
de la faraonul Trok pentru prinţesa Mintaka, după ce oasele 
capului fuseseră albite și lustruite, iar orbitele umplute cu 
lapislazuli. 

După acest eșec, Mintaka nu avu inima să mai recruteze 
vreun mesager, pe care să-l condamne la o moarte groaznică. 
Totuși, una dintre sclavele libiene, Thana, care cunoștea 
profunzimea iubirii din sufletul stăpânei sale, se oferi voluntară 


237 


să ducă mesajul. Nu era una dintre cele mai drăguţe fete, 
pentru că era sașie și avea un nas mare, însă era loială și 
sinceră. La sugestia ei, Mintaka o vându unui negustor care 
pleca la Teba a doua zi și care o luă pe Thana cu el. Trei zile mai 
târziu însă fata era înapoi în Avaris, legată de mâini și de 
picioare de tăblia laterală a unui car aparţinând gărzilor de 
frontieră. 

Trok se ocupă de Thana când se întoarse de la Manashi: o 
condamnă la moarte prin dragoste, și fu încredinţată 
regimentului care luptase la Manashi. Mai mult de patru sute de 
bărbaţi își făcură poftele cu ea până când, la apusul celei de-a 
treia zile, se scurse și ultima picătură de sânge din ea și muri. 

Mintaka jeli trei zile în șir. 


e Capitolul 44 « 


Nunta faraonului Trok Uruk cu prinţesa Mintaka Apepi avu loc 
după tradiţia hicsosă străveche ce continua de o mie de ani și 
care-și avea originile în stepa vastă și lipsită de copaci de 
dincolo de munţii Asiriei, de unde strămoșii lor veniseră călare 
să cucerească Egiptul. 

Chiar în zorii acelei zile, un grup de două sute de rude și 
membri ai tribului prinţesei Mintaka năvăliră în apartamentele 
regale unde mireasa era ţinută captivă, de la întoarcerea la 
Avaris. Gărzile, care se așteptau la acest atac, nu opuseră nicio 
rezistență. Membrii facțiunii o luară pe Mintaka și se îndreptară 
spre est cu prinţesa în mijlocul lor, răcnind și agitând măciuci și 
stinghii. Niciun fel de arme ascuţite nu erau permise în cadrul 
festivităților. 

După ce grupului miresei i se acordă un avans, mirele porni în 
fruntea propriului grup reprezentând tribul său, al leoparzilor, 
pentru a captura mireasa. Fugarii nu se grăbiseră să se 
îndepărteze prea tare, așa că, destul de repede, văzând că 
urmăritorii se apropie, se întoarseră și se aruncară cu toată 
veselia în încăierare. Cu toate că săbiile și pumnalele nu erau 
permise, doi bărbaţi suferiră fracturi ale membrelor și alți câţiva 
ajunseră cu capetele sparte. Nici măcar mirele nu scăpă fără 
tăieturi și vânătăi. La sfârșit, Trok își pretinse premiul: o ridică 
pe Mintaka de talie și o luă în carul lui. 


238 


Rezistenţa Mintakăi nu era câtuși de puţin prefăcută și, cu 
unghiile, îi brăzdă adânc obrazul drept, fiind cât pe ce să-i 
scoată ochiul, iar sângele care țâșnea îi strică mirelui frumuseţe 
de costum în culori țipătoare. 

— O să-ţi dăruiască mulţi fii războinici! Urlară admirativ 
suporterii săi, încântați de ferocitatea cu care se apăra Mintaka. 

Rânjind încântat de spiritul beligerant dovedit de mireasa sa, 
Trok mână triumfător carul spre templul închinat sieși, unde 
preoții nou-numiţi așteptau să celebreze ceremonia finală. 

Templul nu era deocamdată decât un șir de tranșee săpate 
pentru fundaţie și mormane înalte de blocuri de pietre de 
construcţie, însă acest lucru nu micșoră cu nimic plăcerea 
nuntașilor sau entuziasmul mirelui, în timp ce stăteau sub un 
acoperiș de stuf împletit, iar Marele Preot o lega pe Mintaka de 
Trok cu o frânghie. 

În punctul culminant al ceremoniei, Trok tăie gâtul calului său 
favorit, un armăsar splendid, castaniu, ca semn că pune mai 
mare preţ pe mireasa sa, decât pe celălalt lucru de preţ al său. 
În timp ce animalul se prăbuși dând din picioare, cu sângele 
țâșnindu-i din carotida deschisă, mulţimea izbucni în ovaţii și îi 
ridică pe cei doi în carul împodobit cu flori. 

Trok mână caii până la palat cu o singură mână, cu cealaltă 
strânsă în jurul taliei miresei, ca să nu mai riște o a doua 
evadare. Armata era înșirată de-a lungul întregului drum, 
îmbulzindu-se în jurul vehiculului și aruncând în car drept 
cadouri amulete și talismane purtătoare de noroc. Alţii îi ținură 
urcioare cu vin lui Trok să bea, când trecu pe lângă ei, iar el 
sorbi cu nesaţ, vărsând destul și pe tunică, unde se amestecă cu 
sângele de pe obrazul zgâriat. 

Când ajunse la palat, Trok era ud de sânge și de vin roșu, 
asudat și plin de colbul de pe drum și de la lupta pentru 
revendicarea miresei, ameţit de vin și cu ochii aprinși de 
dorință. 

O târî pe Mintaka prin gloata de la palat până în noile lor 
apartamente, iar gărzile de la ușă îi îndepărtară pe nuntași cu 
săbiile trase din teacă. Totuși, aceștia nu se împrăștiară, ci 
înconjurară palatul, urlând cuvinte de încurajare mirelui și 
sfaturi obscene miresei. 

În dormitor, Trok o trânti pe Mintaka pe blana albă de oaie 
care acoperea salteaua și se folosi de ambele mâini ca să se 


239 


lupte cu centura la care avea sabia, încercând să-i desfacă 
încheietoarea și proferând un potop de înjurături, pentru că 
aceasta nu voia să cedeze. Mintaka ateriză pe pat, de unde sări 
ca un iepure alungat din vizuina sa de un dihor. 

Alergă până la ușa ce dădea spre terasă și încercă să o 
deschidă, numai că descoperi zăbrelele ce fuseseră puse pe 
dinafară din ordinul lui Trok. Disperată, se chinui să rupă tăblia 
cu unghiile, însă ușile erau solide și groase, și nici măcar nu se 
clintiră la tentativa ei de atac. 

În spatele ei, Trok izbutise, în sfârșit, să se debaraseze de 
centură, și teaca sabiei căzu cu zgomot pe dalele de mozaic. 
Bărbatul se îndreptă cu mișcări greoaie și nesigure spre ea. 

— Poţi să te zbaţi cât vrei, drăguţo, bolborosi el. Mă-ncingi și 
mai tare când dai din picioare și țipi. 

Își puse o mână în jurul taliei ei și cu cealaltă îi căută sânul. 

— Pe Seuth, ce fruct copt și zemos e ăsta? și-l strânse cu 
degetele bătătorite de mânerul sabiei și de hamurile carului. 

De durere, Mintaka urlă și se răsuci în braţele lui, căutând să-i 
grebleze iar ochii, numai că el o prinse de încheietură: 

— N-o să mă mai prinzi cu figura asta a doua oară, o asigură 
el, și o târî înapoi în pat. 

— Maimuţoiule! strigă ea. Gorilă păroasă și împuţită! Bestie 
puturoasă! 

— Cânţi o melodie dulce de dragoste, micuțo. Inima și 
mădularul mi se umflă când aud cât de mult mă dorești. 

O aruncă din nou pe saltea și, de data aceasta, o ţintui acolo 
cu un braţ uriaș și musculos peste piept. Fața îi era doar la 
câţiva centimetri de a ei. Barba îi înţepa obrazul și răsuflarea îi 
mirosea a vin acru; ea întoarse capul ca să nu-l mai vadă. EI 
râse și, cu un deget îi rupse cămașa de mătase de la gât până 
sub talie. 

Îi scoase sânii și îi strânse cu putere, pe rând, până lăsă urme 
roșii pe carnea fragedă, apoi o trase de sfârcuri până ce acestea 
își schimbară culoarea într-una mai întunecată, după care își 
trecu mâna peste pântecele ei. Işi introduse în joacă un deget 
gros în buric, apoi încercă să-și bage cu forța mâna între 
coapsele ei, numai că Mintaka își împletise picioarele unul peste 
celălalt, ca să nu-i dea voie. 

Brusc, bărbatul se ridică, i se așeză peste picioare cu toată 
greutatea, ca să o împiedice să se mai zbată. Işi sfâșie tunica; 


240 


nu mai avea nimic pe dedesubt. Avea corpul călit în război, 
vânătoare și antrenamente dure și, cu toate că vederea ei era 
împăienjenită de durere, lacrimi și teroare, îi zări umerii largi, 
mușchii umflaţi și membrele groase și viguroase ca ramurile 
unui cedru de Liban. 

Ținând-o încă sub el, se răsuci până când burta lui ajunse să o 
preseze pe a ei, iar părul aspru ce-i acoperea pieptul îi zgârie 
sânii. Cu groază crescândă, simţi cum penisul lui masiv o 
împungea. 

Se lupta nu doar pentru demnitatea și decenţța ei, ci, parcă, 
pentru propria viaţă. Se strădui să îl muște de faţă, însă 
dinţișorii ei ascuţiţi îi apucară barba. Îl zgârie pe spate până 
când pielea jupuită i se adună sub unghiile ei, însă bărbatul nu 
părea să simtă nimic. 

El încercă să-și bage un genunchi printre picioarele ei, dar ea 
le închisese strâns; toți mușchii din partea de jos a corpului 
îngheţaseră într-o încleștare de frică amestecată cu repulsie și 
rămăseseră tari și impenetrabile, ca statuia de granit a zeiţei. 

Amândoi transpiraseră, el din greu, chiar, iar picăturile de pe 
pielea lui unsuroasă cădeau pe pântecele ei și făceau ca 
membrul lui uriaș să alunece mai ușor spre punctul de întâlnire 
a coapselor ei. 

Brusc, se ridică de la brâu în sus și îi plesni o palmă grea 
peste față, care făcu să-i clănţăne fălcile încleștate, zdrobindu-i 
buzele și nasul. Mintaka simţi cum sângele îi inundă gura și în 
cap, se face întuneric. 

— Deschide picioarele, târfo! gâfâi el deasupra ei. Deschide-ţi 
crapătura aia mică și fierbinte și lasă-mă să intru! 

Împungea din greu cu șoldurile și ea simţi lucrul acela 
dezgustător alunecând peste ea. În ciuda durerii și a 
întunericului care se lăsase după groaznica lovitură, izbuti să-l 
împiedice să intre, dar știa că nu mai putea face asta mult timp. 
Era prea greu și puternic. 

— Hathor, ajută-mă! strigă ea, apoi închise ochii și începu să 
se roage. Zeiţă dulce, nu lăsa să se întâmple una ca asta! 

Îl auzi gemând deasupra ei și deschise ochii ca să-i vadă fața 
umflată și vânătă de la sângele congestionat. Il simţi cum își 
arcuiește spatele și se tânguie, de parcă ar fi suferit. Ochii îi 
erau larg deschişi, ficși și injectaţi cu sânge, iar gura deschisă 
într-o strâmbătură groaznică. 


241 


Mintaka nu înţelegea ce se întâmplă. Preţ de o clipă, îi trecu 
prin cap că zeiţa i-a ascultat rugăciunea și l-a străpuns cu o 
săgeată divină. Apoi, simţi cum un lichid i se împrăștie pe 
pântec, atât de fierbinte, încât părea să-i opărească pielea. 
Încercă să se sucească, să îl evite, dar bărbatul era prea greu și 
puternic. În cele din urmă, șuvoiul scârbos se micșoră și se uscă, 
iar Trok gemu încă o dată și se prăbuși peste ea. Zăcu așa 
pasiv, iar ea nu îndrăzni să facă nicio mișcare, ca să nu îl incite 
la eforturi suplimentare. Rămaseră așa o bună perioadă de timp, 
până când, în liniștea camerei, deveniră conștienți de strigătele 
deșănţate ale mulţimii care aștepta dincolo de zidurile palatului. 
Trok se ridică și se uită la ea cu dispreț. 

— M-ai făcut de rușine, târfă mică. M-ai făcut să-mi risipesc 
sămânța. 

Înainte să se dumirească ce se-ntâmplă, el o apucă de ceafă 
și o forţă să stea cu fața la blana albă de oaie. 

— Nu-ţi fie teamă, o să mă folosesc de sângele din nasul tău, 
dacă nu îl pot avea pe cel din fagurele tău. 

O dădu la o parte și inspectă cu satisfacţie sălbatică pata 
purpurie lăsată de faţa ei plină de sânge pe lâna pură de oaie. 
După asta, sări în picioare și se duse gol pușcă la obloane, pe 
care le deschise cu o lovitură de picior care făcu lemnul să 
zdrăngăne, și dispăru în lumina puternică a zilei. 

Mintaka se folosi de un colț al cearșafului ca să șteargă 
mizeria înfiorătoare care se coagulase pe pântecele ei neted, de 
culoarea fildeșului. Pe sâni și pe membre avea urme roșii, 
umflate; atunci, teama i se transformă în furie. A 

Centura cu sabia lui erau acolo unde le aruncase. Incetișor, ea 
se strecură din pat și trase lama lucioasă de bronz din teacă, 
apoi se furișă până la ușa ce dădea spre terasă și se lipi de 
pervaz. 

Afară, Trok primea aplauzele mulțimii și flutura blana de oaie 
ca să o vadă toată lumea. 

— l-a plăcut la nebunie! răspunse el la un comentariu. Când 
am terminat cu ea, era atât de largă și de umedă, ca mlaștinile 
din Deltă, și fierbinte ca Sahara. 

Mintaka strânse și mai tare mânerul sabiei grele și se pregăti 
să lovească. 

— La revedere, prieteni, răcni Trok. Mă întorc să mai mușc o 
dată din smochina aceea dulce. 


242 


Ea îi auzi tălpile desculţe lipăind pe dale când se înapoie și-l 
zări umbra căzând la intrare. Cu ambele mâini, trase sabia și o 
fixă la înălțimea burții. 

Când bărbatul păși în încăpere, ea își făcu curaj și atacă cu 
toată forța, ţintind la jumătatea distanţei dintre buric și tufa de 
păr des și negru din care se bălângănea excrescenţa grea a 
organului genital. 

Cândva, cu mult timp în urmă, pe când îl însoțea pe Tatăl ei la 
vânătoare, îl văzuse cum ţintește un leopard cât un monstru, 
care nu le simţise prezenţa. Felina fusese alertată de zbârnâitul 
corzii și de zumzetul săgeţii și sărise imediat într-o parte, înainte 
să fie atinsă. Trok poseda același instinct sălbatic al pericolului 
și al supravieţuirii. 

Lovitura ei era încă în aer, când bărbatul se feri de lama 
ascuțită a bronzului, care zbură la distanţă de un deget de 
stomacul lui păros, fără să-i atingă pielea sau să verse vreun 
strop de sânge. Apoi, el îi prinse amândouă încheieturile într-una 
din labele lui uriașe și strânse până când ea simți că îi zdrobește 
oasele, și trebui să lase arma să cadă zângănind pe podea. 

O târî prin încăpere râzând înfiorător și o azvârli înapoi pe 
patul șifonat și impregnat de sudoare acră. 

— Eşti nevasta mea acum, îi spuse, așezându-se peste ea. Îmi 
aparții, ca o iapă sau ca o căţea. Trebuie să înveţi să mi te supui 
și să mă respecţi. 

Ea rămăsese cu faţa în jos, cu nasul în așternuturile murdare, 
refuzând să îl privească. El luă teaca de lângă pat. 

— Lecţia asta de supunere e spre binele tău. Puţină durere 
acum o să ne scutească de multă nefericire și de suferință mai 
târziu. 

Cântări teaca în mâna dreaptă; obiectul era din piele lustruită, 
legat cu benzi din aur și e/ectrum, bătut cu rozete metalice. O 
plesni peste partea din spate a picioarelor, și pe pielea albă 
rămaseră urmele vineţii și umflate ale modelului rozetelor. 
Mintaka fu luată prin surprindere și nu se putu abţine să nu urle 
de durere. 

El râse de suferinţa ei și ridică din nou teaca. Ea încercă să 
scape printr-o rostogolire, însă următoarea lovitură o prinse 
peste mâna dreaptă, iar cea de-a treia peste umăr. Încetase să 
mai ţipe și se străduia să-și ascundă durerea forțându-se să 


243 


zâmbească răutăcios și scuipându-l asemenea unui linx; asta îl 
înfuria și mai tare și o croia cu și mai mult venin. 

O răsturnă din pat și o urmări cum se târăște pe podea. Îi mai 
trase una peste spate și, când se făcu ghem, o lovi cu o ploaie 
de lovituri peste spate, umeri și fese. Vorbea cu ea în timp ce 
păstra ritmul constant al plesniturilor, punctând cuvintele și 
trăgând cu greu aer în piept, din cauza efortului: 

— N-ai să mai ridici niciodată mâna asupra mea, ha! Data 
viitoare când vin la tine, ha! O să te porți ca o nevastă iubitoare, 
ha! Sau o să pun patru oameni să te ţină, ha! In timp ce o să te 
încalec, ha! Și când o să termin, ha! O să te bat din nou, ha! 
Uite-așa, ha! 

Ea își încleștă fălcile în timp ce loviturile plouau cu nemiluita, 
până când, în cele din urmă, nu mai putu opune nicio rezistenţă, 
și-atunci, îndurător, el se dădu la o parte, gâfâind. 

Bărbatul își trase tunica pătată și plină de praf, își încinse 
cingătoarea la șold și vâri sabia în teaca mânijită de sângele ei, 
după care păși maiestuos spre ușa camerei. Acolo, se opri și îi 
aruncă o ultimă privire: 

— Să ţii minte un lucru, nevastă, eu ori îmi stăpânesc iepele, 
ori, pe Seuth, mor sub mine, o asigură el, după care se întoarse 
și ieși. 

Mintaka își ridică încet capul și privi lung în urma lui. Nu era în 
stare să vorbească; în schimb, își umplu gura cu salivă și scuipă 
după el, umplând dalele cu sânge de la buzele umflate. 


e Capitolul 45 e 


Se scurse mult timp de la descreșterea lunii lui Isis până când 
să cadă crustele de pe rănile Mintakăi și vânătăile să capete o 
culoare galben-verzuie ce îi păta pielea netedă și albă ca 
laptele. Fie că așa dorise Trok, fie că avusese un noroc chior, nu 
avea niciun dinte spart, os rupt sau cicatrice pe faţă. 

Din ziua cumplită a nunţii, o lăsase în pace, și cea mai mare 
parte a timpului era în campanie în sud. Chiar și când, pentru 
scurte perioade de timp, se întorcea la Avaris, continua să o 
evite. Poate că era dezgustat de rănile ei urâte sau poate că era 
rușinat de propria neputinţă de a consuma căsătoria. Mintaka nu 


244 


căută prea mult motivele, ci se bucură să fie un timp liberă de 
atenţiile lui brutale. 

Avuseseră loc alte revolte serioase în sudul regatului, la care 
Trok răspunsese cu o cruzime extremă. Se năpustise asupra 
insurgenților și îi măcelărise pe aceia care i se ridicaseră 
împotrivă, le confiscase proprietăţile și le vânduse membrii 
familiei ca sclavi. Seniorul Naja trimisese două regimente să 
participe la aceste operaţiuni împotriva rebelilor, sprijinindu-și 
vărul, faraonul, și însușindu-și, în același timp, partea cuvenită 
din pradă. 

Mintaka știa că se făcuseră trei zile de când Trok se întorsese 
triumfător la Avaris, însă nu dăduse ochii cu el, lucru pentru care 
îi mulțumea zeiţei; era însă prea devreme. In cea de-a patra zi, 
faraonul o convocă să ia parte la o sesiune extraordinară a 
consiliului de stat. Chestiunea era atât de urgentă, că nu i se 
îngăduise decât o oră ca să se pregătească. Mesajul o avertiza 
că, dacă ignoră cumva convocarea de urgență, Trok își va 
trimite gărzile de corp să o aducă târâș la consfătuire. Prinţesa 
nu avea de ales, așa că le puse pe sclave să o ajute să se 
îmbrace. 

Era pentru prima dată după nuntă când Mintaka apărea în 
public. Machiată cu grijă, părea la fel de drăgălașă ca 
întotdeauna, când luă loc pe tronul reginei, aflat ceva mai jos 
decât cel al faraonului, în sala de ședințe a palatului, ce fusese 
somptuos redecorată. Prinţesa se străduia să afișeze o mască 
de răceală și să se ţină departe de dezbateri, însă rezerva i se 
șterse de pe chip și se aplecă și ciuli urechile când îl recunoscu 
pe crainicul regal, care intră și se prosternă în fața tronurilor 
gemene. 

Trok îi mulțumi, apoi îi ceru să se ridice și să își prezinte 
veștile consiliului. Când acesta se ridică, Mintaka observă că era 
cuprins de o emoție profundă. Mesagerul trebui să-și dreagă 
glasul de câteva ori, până să fie în stare să rostească vreun 
cuvânt, iar când, în cele din urmă, reuși s-o facă, vocea îi 
tremura în așa hal, încât, la început, Mintaka nu înțelese nimic. 
Auzea vorbele, dar nu izbutea să le accepte semnificația: 

— Maiestatea Voastră sfântă, faraonule Trok Uruk, regină 
Mintaka Apepi Uruk, distinși membri ai consiliului de stat, 
cetățeni din Avaris, fraţi și concetăţeni ai Egiptului reunit, aduc 
vești triste din sud. Mi-aș fi dorit să mor lovit de o sută de săbii, 


245 


decât să fiu nevoit să vă aduc la cunoștință așa ceva, zise, după 
care făcu o pauză și tuși încă o dată. Apoi, glasul îi deveni mai 
puternic și mai limpede: Am venit cu o galeră rapidă de sus, de 
la Teba. Am călătorit zi și noapte, și tot mi-a luat douăsprezece 
zile să ajung la Avaris. 

Se opri din nou, și-și desfăcu braţele într-un gest de disperare: 

— Luna trecută, în ajunul festivalului lui Hapi, tânărul faraon 
Nefer Seti, pe care l-am iubit cu toţii și în care ne-am pus toată 
nădejdea și speranţele, a murit din cauza rănilor îngrozitoare pe 
care le-a căpătat la Dabba, în timpul vânătorii leului care 
nimicea vitele și aici urmă un oftat unanim de disperare. 

Unul dintre consilieri își acoperi ochii și începu să plângă 
încetișor. 

Crainicul își reluă vorba în tăcerea care se lăsase: 

— Regentul Regatului de Sus, seniorul Naja, care, prin alianţă, 
a devenit membru al casei regale Tamose și care e succesorul la 
tron, a preluat locul faraonului defunct și purifică ţara sub 
numele de Kiafan, dăinuind în eternitate sub numele de Naja; 
este temut pretutindeni ca faraonul Naja Kiafan. 

Bocetele pentru faraonul mort și aclamaţiile adresate 
succesorului său umplură încăperea. 

În vacarmul creat, Mintaka își pironi ochii asupra mesagerului. 
Sub masca de fard, faţa i se făcuse albă ca moartea, iar ochii nu 
aveau nevoie de kohl ca să pară imenși și tragici. Totul se 
întunecă în faţa ochilor ei și se clătină pe scaun. Cu toate că 
auzise complotul și planurile privitoare la uciderea lui Nefer, se 
convinsese că așa ceva n-o să aibă loc. Se forțase să creadă că, 
și fără mesajele ei de avertizare, Nefer avea să reușească, 
ajutat de Taita, să evite pânza perfidă țesută de Naja și de Trok. 

Acesta din urmă o urmărea cu un zâmbet șiret de satisfacție, 
iar ea știu că se bucura de suferinţa ei, numai că nu-i mai păsa. 
Nefer se dusese și luase cu el voinţa și raţiunea ei de a mai 
rezista și de a-și continua viaţa. Se ridică de pe tron și, cu 
mișcările unui somnambul, părăsi sala. Se aștepta ca soţul ei să 
îi poruncească să se întoarcă, dar el n-o făcu. Cuprinși cu toţii de 
consternare și ocupați cu tânguirile, puţini oameni băgară de 
seamă că ea a plecat, însă cei care observară, își dădură seama 
de durerea ei teribilă. Își aduseră aminte că, odată, fusese 
logodită cu faraonul care acum murise, și îi iertară absenţa și 
încălcarea protocolului. 


246 


Mintaka rămase închisă în cameră trei zile și trei nopţi, fără să 
mănânce nimic; bău doar puţin vin amestecat cu apă. Porunci 
tuturor să o lase în pace, chiar și fetelor, și nu vru să vadă pe 
nimeni, nici măcar pe medicii trimiși de Trok. 

În cea de-a patra zi, ceru să i se înfăţișeze Marea Preoteasă a 
templului lui Hathor. Își petrecură toată dimineaţa împreună, iar 
când plecă, bătrâna își acoperi capul ras cu basmaua albă în 
semn de doliu. 

În dimineaţa următoare, preoteasa se întoarse cu două 
ucenice de-ale ei, care duceau un coș mare, din frunze de 
palmier împletite. Așezară coșul dinaintea Mintakăi, apoi își 
acoperiră creștetele și se retraseră. 

Preoteasa îngenunche lângă Mintaka și o întrebă în șoaptă: 

— Fiica mea, ești sigură că vrei să urmezi calea zeiței? 

— Nu mai am pentru ce să trăiesc, răspunse simplu Mintaka. 

În ziua precedentă, preoteasa se străduise timp de câteva ore 
să o facă să se răzgândească, însă fără succes; totuși, făcu o 
ultimă încercare: 

— Ești încă tânără... 

Mintaka ridică o mână slabă: 

— Maică, poate că nu am trăit prea mulţi ani, dar, în timpul 
acesta scurt mi-a fost dată mai multă durere decât altora într-o 
viaţă întreagă. 

Preoteasa își plecă fruntea și zise: 

— Hai să ne rugăm zeiţei. 

Mintaka închise ochii, în timp ce asculta rugăciunea. 

— Doamnă binecuvântată, puternică vacă a cerului, patroană 
a muzicii și a dragostei, tu, care ești atoatevăzătoare și 
atotputernică, ascultă ruga fiicelor tale iubitoare! 

Ceva se mișcă în coșul din faţa lor și se auzi un susur slab, ca 
atunci când briza suflă peste trestiile de pe fluviu. Mintaka simţi 
o un fior rece în stomac și știu că acela era primul semn al 
morţii. Ascultă rugăciunea, însă gândurile îi fugeau la Nefer. 
Toate amintirile legate de el erau atât de vii, și, în mintea ei, el 
apărea ca și când ar fi trăit. Îi văzu iar zâmbetul și felul acela în 
care își ţinea capul într-o poziţie perfectă pe gâtul drept. Se 
întrebă unde ajunsese oare în călătoria spre lumea de dincolo. 
Se rugă pentru siguranţa lui și să ajungă și ea pe câmpiile verzi 
ale paradisului, unde dorea să i se alăture cât mai curând. „Am 
să te urmez în curând, inima mea”, îi promise ea. 


247 


— Fiica ta preaiubită, Mintaka, soţia divinului faraon Trok 
Uruk, imploră favoarea pe care le-ai promis-o celor care au 
suferit prea mult în lumea aceasta. Acordă-i permisiunea să-ţi 
întâlnească mesagerul întunecat și, prin el, să-și găsească 
pacea în sânul tău, preaputernică Hathor! 

Preoteasa încheie rugăciunea și așteptă. Următorul pas 
trebuia făcut numai de către Mintaka. Aceasta din urmă 
deschise ochii și studie coșul, ca și când atunci l-ar fi văzut 
pentru întâia dată. Întinse încet ambele mâini și înălțţă capacul. 
Înăuntru era întuneric, dar se simţea o mișcare în interior, ceva 
greoi, care se încolăcea și se desfășura lent, cu un licăr de negru 
pe negru, precum uleiul răsturnat în apa unei fântâni adânci. 

Mintaka se aplecă să se uite înăuntru și, fără să se grăbească, 
un cap acoperit de solzi se ridică în întâmpinarea ei. Când își 
făcu apariţia la lumină, gluga i se întinse, ajungând de mărimea 
unui evantai, cu un model de negru cu ivoriu. Ochii îi luceau ca 
două mărgele de sticlă, buzele subţiri se strâmbau într-un rânjet 
sardonic, iar limba ușoară și neagră ieșea unduitoare printre ele, 
savurând aerul și parfumul fetei care se afla în fața sa. 

Fata și cobra rămaseră cu ochii pironiţi una la cealaltă o 
perioadă, marcată de cel puţin o sută de bătăi rare ale inimii. O 
dată, șarpele se arcui înapoi, ca pentru a se pregăti de atac, 
după care se îndreptă ușor, dând impresia unei flori funeste cu o 
tulpină lungă. 

— De ce nu-și duce treaba la bun sfârșit? vru să știe Mintaka, 
ce își apropiase buzele atât de mult de cele ale cobrei, încât ar fi 
putut să o sărute. 

Întinse mâna, iar șarpele întoarse capul să-i vadă degetele 
cum vin spre el. Mintaka nu dădu niciun semn că i-ar fi frică, ci 
mângâie blând gluga umflată a cobrei. În loc să atace, cobra se 
îndepărtă de ea, într-un gest semănând cu cel al unei pisici care 
își oferă capul spre a fi mângâiat. 

— Fă-o să-și îndeplinească misiunea, o rugă Mintaka pe 
preoteasă, dar bătrâna clătină din cap uluită. 

— Așa ceva nu mi-a mai fost dat să văd, șopti ea. Trebuie să 
lovești mesagerul cu mâna. Asta sigur o să-l facă să-ţi transmită 
darul zeiţei. 

Mintaka își retrase mâna, cu palma deschisă și degetele 
răsfirate. Ținti spre capul ofidian al șarpelui și era cât pe ce să 
lovească, atunci când tresări surprinsă și lăsă mâna jos. 


248 


Tulburată, se uită de jur împrejur în cameră, căutând cu ochii 
înspre ungherele întunecate, apoi își îndreptă privirea către 
preoteasă. 

— Ai mai spus ceva? întrebă. 

— N-am zis nimic. 

Mintaka înălță din nou mâna însă de data aceasta, vocea se 
auzea din ce în ce mai limpede. Recunoscu vocea și fu cuprinsă 
de o teamă superstițioasă, care o făcu să simtă cum i se face 
părul măciucă: 

— Taita? murmură ea, privind împrejur; se aștepta să-l 
găsească lângă ea, însă în încăpere nu mai era nimeni în afara 
lor, îngenuncheate în fața coșului. 

— Da, confirmă Mintaka, de parcă ar fi răspuns unei întrebări 
sau unei porunci. 

Ascultă tăcerea, dând aprobator din cap de două ori, după 
care mai spuse o dată, încet: „O, da!” 

Preoteasa nu auzea nimic, însă știa și înțelegea că o 
intervenţie divină le întrerupsese ceremonia, așa că nu rămase 
prea surprinsă când cobra se cufundă din nou în coș. Preoteasa 
puse capacul la loc și se ridică. 

— lartă-mă, maică, se scuză încet Mintaka. Nu am să urmez 
calea zeiţei. Mai am multe de făcut pe lumea aceasta. 

Preoteasa luă coșul și îi spuse fetei: 

— Fie ca zeiţa să te binecuvânteze și să-ți dea viaţă veșnică! 

Porni spre ușă, lăsând-o pe Mintaka singură în bezna camerei, 
unde părea să asculte în continuare vocea aceea pe care 
preoteasa nu o putea auzi. 


e Capitolul 46 «e 


Taita îl aduse pe Nefer de la Dabba la Teba adâncit în somnul 
profund al șepenului roșu. Imediat ce galera care îi transporta 
ancoră la pontonul stâncos de sub palat, Taita puse ca băiatul 
să fie dus la țărm cu o litieră, cu perdelele trase, ferit de privirile 
oamenilor de rând. Nu ar fi fost înţelept ca orașul să afle de 
starea critică în care se afla faraonul. Se întâmplase mai demult 
ca moartea unui rege să ducă cetatea și întregul stat la 
disperare cruntă și să se ajungă la speculații devastatoare pe 


249 


piaţa  meiului, la revolte, jafuri și la prăbușirea tuturor 
obiceiurilor și convențiilor din societate. 

O dată ce Nefer fu instalat la loc sigur în apartamentele 
regale ale palatului, Taita reuși să se ocupe de el în liniște, la 
adăpost de curiozitatea celorlalți. Prima sa grijă fu să examineze 
încă o dată îngrozitoarele răni sfâșiate de pe picioarele și 
abdomenul băiatului și să observe dacă starea acestora se 
agravase. 

Teama sa cea mai mare era că băiatul să nu aibă măruntaiele 
găurite și conţinutul acestora să nu se fi scurs în cavitatea 
abdominală. Dacă se întâmplase așa ceva, atunci toată 
priceperea magului nu avea să folosească la mare lucru. 
Desfăcu bandajele, cercetă tăieturile cu blândeţe, mirosi lichidul 
ce se scurgea ca să-și dea seama dacă are iz de fecale și fu 
extrem de ușurat că nu observă nici cea mai mică urmă de 
contaminare. Injectă în rănile cele mai profunde un amestec de 
oțet și condimente orientale, după care le cusu cu catgut și le 
bandajă cu toată priceperea sa, atingându-le cu talismanul auriu 
al lui Lostris, încredințându-l pe nepot în grija zeiţei cu fiecare 
înfășurare a feșelor de in. 

In zilele care urmară, Taita reduse treptat doza de șepen roșu 
și se simţi răsplătit când Nefer își recăpătă cunoștința și îi 
adresă un zâmbet: 

— Taita, am știut că ești lângă mine, zise și se uită în jur, încă 
ameţit de drog. Unde e Mintaka? 

Când Taita îi explică de ce lipsește, dezamăgirea lui Nefer fu 
aproape palpabilă, și, fiind prea slăbit, nu izbuti să și-o ascundă. 
Taita încercă să îl consoleze asigurându-l că despărţirea era 
doar una temporară și că va fi, în curând, destul de întremat ca 
să călătorească în nord, să viziteze cetatea Avaris. 

— Vom găsi noi o modalitate să-l facem pe Naja să te lase să 
pleci, îl asigură Taita. 

Un timp, însănătoșirea lui Nefer decurse într-un ritm 
încurajator. In ziua următoare, stătea în capul oaselor și mânca 
zdravăn pâine dhurra și supă de năut, iar a doua zi făcu câţiva 
pași cu ajutorul cârjelor pe care Taita le cioplise pentru el și ceru 
să i se dea carne la masă. Ca să nu îi înfierbânte sângele, Taita 
îi interzise carnea roșie, însă îl lăsă să mănânce pasăre și pește. 

A treia zi, Merykara veni să-și viziteze fratele și-și petrecu cea 
mai mare parte a zilei cu el. Râsul vesel și flecăritul ei copilăresc 


250 


îl mai înveseliră. Nefer întrebă de Heseret și vru să știe de ce nu 
venise și ea. Merykara îi dădu un răspuns evaziv și-l invită să 
mai joace o partidă de bao; de data aceasta, el își lăsă 
intenţionat castelul din centru descoperit, ca s-o lase să câștige. 

Ziua care urmă aduse cu sine veștile îngrozitoare despre 
tragedia de la Balasfura; primele informaţii spuneau că Apepi și 
întreaga sa familie, inclusiv Mintaka, pieriseră în flăcări. Nefer fu 
doborât din nou, de data aceasta, de durere. Taita se văzu 
nevoit să-i administreze încă o porţie de șepen roșu însă, în 
câteva ore, rănile de la picior se redeschiseră. Starea i se agravă 
în zilele următoare și, în curând, băiatul ajunse la hotarul dintre 
viaţă și moarte. Taita rămase lângă el și îl veghe în timp ce 
bolnavul se agita și delira, iar membrele și abdomenul i se 
acopereau treptat de linii de un violet livid, ca niște râuri de foc 
ale morții. 

Din Regatul de Jos sosiră vești cum că Mintaka supraviețuise 
tragediei care îi nimicise întreaga familie. Când Taita îi șopti la 
ureche aceste vorbe minunate, Nefer păru să înţeleagă și să 
reacționeze. A doua zi era slăbit, însă lucid și încerca să-l 
convingă pe Taita că era destul de puternic să pornească în 
lunga călătorie spre Mintaka, pentru a fi alături de ea în greaua 
încercare. Cu multă răbdare, Taita izbuti să-l abată de la acea 
hotărâre, însă îi promise că, în momentul când o să-și recapete 
forțele, o să se folosească de toată puterea sa de influenţă 
asupra lui Naja ca să-l facă să aprobe călătoria. Având acest ţel 
în minte, Nefer își reveni încă o dată și Taita îl văzu supunând 
febra și umorile rele din sânge prin simpla forță a voinței. 

Abia se întoarse seniorul Naja din campania din nord, că, în 
câteva ore, Heseret și sosi în vizită la fratele său, prima pe care 
i-o făcea de când fusese aproape stâlcit de leu. Aduse cu ea, în 
dar, dulciuri, un vas cu miere de albine sălbatice în fagure și o 
minunată tablă de bao, meșteșugit făcută din agate colorate, cu 
piesele sculptate din coral ivoriu și negru. Se arătă într-o 
dispoziţie foarte plăcută, dovedind o_ blândeţe infinită și 
îngrijorare pentru suferinţa fratelui său. Incercă și să se scuze 
pentru că îl neglijase până atunci. 

— Scumpul meu soț, regentul Regatului de Sus, ilustrul senior 
Naja, a fost plecat toate săptămânile acestea, îi oferi ea 
explicaţia, și am tânjit atât de tare să se întoarcă, încât nu m-am 
simţit în stare să fiu o companie plăcută pentru nimeni, în starea 


251 


proastă în care mă aflam. Mi-a fost teamă ca nefericirea mea să 
nu te afecteze și pe tine și să îţi facă mai rău, dragul meu Nefer. 

Rămase cu el o oră, timp în care îi cântă și îi povesti câteva 
întâmplări de la Curte, multe dintre ele scandaloase. In cele din 
urmă, se scuză că nu mai poate rămâne. 

— Soțului meu, regentul Regatului de Sus, nu îi place să îl las 
singur prea mult timp. Suntem atât de îndrăgostiţi unul de 
celălalt, Nefer! E un om minunat, dedicat trup și suflet ţie și 
Egiptului. Trebuie să înveți să ai încredere deplină în el, așa cum 
am și eu. 


e Capitolul 47 e 


Se ridică să plece, după care, de parcă atunci și-ar fi adus 
aminte, spuse pe un ton nepăsător: 

— Trebuie să te fi simţit ușurat când ai auzit că faraonul Trok 
Uruk și scumpul meu soț, regentul Regatului de Sus, au fost de 
acord ca, din raţiuni de stat, să rupă logodna ta cu micuta 
barbară hicsosă, Mintaka. Mi-a părut tare rău pentru tine când 
am auzit că ţi-au pus în cârcă o căsătorie atât de înjositoare. 
Soțul meu, regentul Regatului de Sus, s-a opus de la bun 
început, așa cum am făcut și eu. 

După plecarea ei, Nefer se prăbuși sfârșit pe pernă și închise 
ochii. Când Taita veni să-l vadă, ceva mai târziu, rămase șocat 
de felul în care recidivase boala. Desfăcu bandajele și descoperi 
că infecția se aprinsese din nou și că puroiul rău mirositor ce 
țâșnea din cea mai profundă rană era gros și galben. Rămase cu 
el toată noaptea, apelând la toată îndemânarea și la toate 
puterile pe care le avea ca să alunge umbrele răului ce îl 
împresuraseră pe tânărul faraon. 

Zorii zilei îl găsiră pe Nefer în comă, iar Taita era de-a dreptul 
alarmat de starea aceea, care nu putea fi explicată doar ca 
efect al durerii băiatului. Dintr-o dată, fu deranjat și enervat de 
mișcarea care se auzea de partea cealaltă a ușii. Era cât pe ce 
să ceară să se facă liniște, când desluși glasul poruncitor al lui 
Naja ordonând gărzilor să se dea la o parte. Regentul intră cu 
pași mari în încăpere și, fără să-i adreseze niciun cuvânt lui 
Taita, se aplecă deasupra siluetei nemișcate a lui Nefer și 
inspectă cu atenţie chipul palid și tras al acestuia. Se scurseră 


252 


așa câteva clipe bune, până când Naja să se îndrepte de spate 
și să-i facă semn lui Taita să-l urmeze. 

Când Taita îl ajunse din urmă, regentul contempla priveliștea 
de dincolo de fluviu. Pe malul îndepărtat, un escadron de care 
se antrena, schimbându-și formaţia în plin galop. Era destul de 
ciudat câte pregătiri de război se făceau acum, după tratatul de 
la Hathor. 

— Aţi dorit să vorbiţi cu mine, seniore? întrebă Taita. 

Naja se întoarse spre el, cu o expresie mohorâtă pe chip: 

— M-ai dezamăgit, bătrâne, spuse el, însă Taita plecă doar 
capul, fără să-i răspundă. Am sperat că evoluţia mea către 
destinul pe care mi l-au prezis zeii a fost deja ajutată prin 
îndepărtarea oricărui impediment aflat în cale, spuse și îl privi 
sever în ochi pe Taita. Totuși, se pare că, departe de a lăsa 
acest lucru să se petreacă, ai făcut tot ce ţi-a stat în puteri să îl 
împiedici. 

— M-am prefăcut doar. Am mimat că am grijă de pacientul 
meu, dar, în realitate, v-am avut în vedere interesele. După cum 
vedeți cu ochii voştri, viaţa faraonului atârnă de un fir de păr, și 
Taita făcu un gest spre camera în care zăcea Nefer. Simţiţi cu 
siguranţă cum umbrele se strâng tot mai aproape în jurul lui. În 
câteva zile, drumul vă va fi eliberat. 

Naja nu se arătă foarte convins: 

— Am ajuns la capătul răbdării, îl avertiză el pe mag și părăsi 
terasa; traversă încăperea pacientului fără să-i mai arunce 
acestuia nici măcar o privire. 

In ziua aceea, starea lui Nefer fluctuă între comă profundă cu 
transpiraţie abundentă și agitaţie delirantă. Când deveni 
limpede că piciorul îi producea o durere agonizantă, Taita 
îndepărtă feșele și descoperi că toată coapsa băiatului se 
umflase îngrozitor. Cusăturile care ţineau rana închisă erau 
întinse, tăind adânc în carnea de culoare roșu-aprins. Taita își 
dădea seama că n-ar fi îndrăznit să miște băiatul atâta vreme 
cât viața acestuia atârna de un fir de păr. Planurile pe care le 
țesuse cu atâta grijă în ultimele săptămâni nu aveau să fie duse 
la îndeplinire dacă nu lua măsuri drastice. Să mai umble acum la 
rană, în starea în care se găsea, însemna să riște otrăvirea 
fatală a sângelui, însă nu mai avea nicio altă alternativă. Își 
scoase instrumentele și îmbăie tot piciorul într-o soluţie de oţet. 
După asta, strecură cu forța încă o doză zdravănă de șepen roșu 


253 


printre buzele lui Nefer și, în tot timpul cât așteptă ca drogul să- 
și facă efectul, se rugă la Horus și la zeiţa Lostris să îl protejeze 
pe băiat. Apoi, luă bisturiul și tăie una dintre copcile care ţineau 
marginile rănii. 

A fost luat prin surprindere de felul în care se desfăcu carnea 
și de șuvoiul de stricăciune galbenă care se revărsa din interior. 
Se folosi de o lingură de aur ca să curețe rana și, când simţi că 
metalul se lovește de ceva tare, aflat în adâncul acesteia, sondă 
cu forcepsul de fildeș și apucă obiectul între cleștii acestuia. 
Reuși, în cele din urmă, să îl elibereze. Il duse la lumină, în 
pragul ușii, și descoperi că era o bucată grunţuroasă dintr-o 
gheară de-a leului, cam cât jumătate din degetul său mic, ce se 
rupsese, probabil, în timp ce fiara îl ataca sălbatic pe Nefer. 

Introduse un tub de aur în rană, ca să-i permită să se dreneze, 
apoi bandajă din nou piciorul. Până seara, Nefer își reveni în 
mod miraculos. Dimineaţă, se simţea slăbit, însă febra se mai 
domolise. Taita îi dădu un tonic să-l întărească și îi puse 
talismanul lui Lostris pe picior. În miezul zilei, pe când stătea să- 
| supravegheze și să-și adune forţele, auzi cum obloanele sunt 
zgâriate ușor; când le întredeschise, Merykara se strecură în 
încăpere. Era tulburată și se vedea că plânsese. Porni cu avânt 
spre Taita și îi îmbrăţișă picioarele. 

— Ei mi-au interzis să vin aici, șopti ea, și nu trebui să explice 
cine erau „ei”, dar eu îi cunosc pe paznicii de pe terasă și m-au 
lăsat să trec. 

— Ușurel, copilă, o mângâie Taita pe păr. Nu te mai agita 
atâta. 

— Taita, o să-l omoare! 

— Cine? 

— Ei doi, se puse Merykara pe plâns, iar vorbele ei abia dacă 
aveau vreo noimă. Credeau că dorm sau că nu înţeleg despre ce 
discută. Nu i-au rostit numele niciodată, dar știu că vorbeau 
despre Nefer. 

— Și ce spuneau? 

— O să trimită după tine. Când o să-l lași singur, au zis că n-o 
să mai dureze mult, și fetița se înecă în lacrimi. E atât de oribil, 
Taita! Sora noastră și omul acela îngrozitor - monstrul ăla! 

— Când? o scutură Taita ușor, ca să o întărească. 

— În curând. Foarte curând, răspunse fetița, cu o voce mai 
calmă. 


254 


— Au spus cum, prinţesă? 

— Noom, chirurgul din Babilon. Naja zice că o să bage un ac 
subțire prin nara lui Nefer și o să-i străpungă creierul. N-o să fie 
pic de sânge, niciun alt semn. 

Taita îl cunoștea pe Noom prea bine: avuseseră o controversă 
în biblioteca din Teba, privitoare la tratamentul corect al 
membrelor fracturate. Noom ieșise cam șifonat după discursul 
usturător al lui Taita, ce dăduse dovadă de elocvenţă și de 
cunoștințe temeinice. Era extrem de gelos pe reputaţia și pe 
puterile lui Taita și se comporta ca un rival și ca un dușman 
înverșunat. 

— Zeii o să te răsplătească, Merykara, că ai avut curaj să ne 
previi. Acum însă trebuie să pleci, înainte să-și dea seama că ai 
fost pe-aici. Dacă o să bănuiască ceva, o să îţi facă același lucru 
ca și lui Nefer. 

Când fata plecă, Taita rămase un timp să-și adune gândurile 
și să-și revizuiască planurile. Nu le putea aduce la îndeplinire de 
unul singur și avea nevoie de sprijinul altora, însă îi alesese pe 
cei mai pricepuţi și mai de nădejde. Erau cu toții pregătiți și nu 
așteptau decât un semn de la el. Nu putea să mai aștepte. 


e Capitolul 48 « 


La rugămintea sa, sclavii aduseră ceainice cu apă fierbinte, cu 
care Taita îl spălă pe Nefer cu grijă, din cap până-n picioare, 
după care îi rebandajă rănile, punând un pansament din lână de 
miel peste rana deschisă din coapsă, care nu se drenase 
complet. 

Când termină, avertiză gărzile să nu lase pe nimeni să treacă 
și zăvori toate intrările în încăpere. Se mai rugă un timp, după 
care aruncă esențe parfumate în vasul cu jăratic și, în fumul 
aromatic, de culoare albastră, făcu incantaţia străveche și 
puternică catre Anubis, zeul morţii și al cimitirelor. 

Abia după acest ritual se apucă să prepare elixirul lui Anubis, 
într-o lampă de ulei nouă, nefolosită. Incălzi amestecul deasupra 
vasului cu tăciuni, până când ajunse la temperatura sângelui și 
se duse cu el la patul în care Nefer dormea liniștit. Cu blândețe, 
îi întoarse capul într-o parte și lipi gura lămpii de urechea 
băiatului, turnând elixirul în timpan, picătură cu picătură. 


255 


Îndepărtă cu grijă excesul, asigurându-se că nu a luat contact cu 
propria piele. Apoi, îndesă puţină lână în urechea lui Nefer, până 
se asigură că nu putea fi detectată decât la o examinare 
amănunţită. 

Vărsă ce mai rămăsese din elixir pe tăciunii din vas, de unde 
se înălță un norișor de abur acid. După asta, umplu lampa cu 
ulei, aprinse fitilul și așeză obiectul printre celelalte lămpi, într- 
un colț al încăperii. 

Se întoarse la pat și se lăsă pe vine lângă el, urmărind cum 
pieptul lui Nefer se ridică și coboară din ce în ce mai încet, cu 
fiecare suflare, și la intervale tot mai mari. În cele din urmă, 
mișcarea încetă cu totul. Bătrânul puse două degete pe gâtul lui 
Nefer, în spatele urechii, și simţi pulsaţia slabă a vieţii din corpul 
băiatului. Treptat, și acest semn scăzu în intensitate, până când 
ajunse asemenea fâlfâitului de aripi al unei insecte micuţe; ca 
să-și dea seama de acea bătaie slabă avu nevoie de toată 
priceperea și experienţa sa. Cu degetele de la mâna stângă 
numără bătăile din propriul gât, și le compară cu celelalte. 

Ajunse, în sfârșit, să numere trei sute de bătăi de-ale sale la o 
singură pâlpâire a vieţii în gâtul lui Nefer. Încet, închise ochii 
băiatului și puse câte o amuletă pe pleoape, după cum cerea 
pregătirea tradiţională a cadavrelor. Apoi, aplică o fâșie de in 
peste ele și încă una sub maxilar, ca să împiedice deschiderea 
gurii. Lucra cu repeziciune, căci, în orice moment, exista 
pericolul ca Nefer să rămână sub influenţa elixirului. În cele din 
urmă, se duse la ușă și îndepărtă bara cu care se zăvorise 
înăuntru. 

— Du un mesaj regentului Regatului de Sus. Trebuie să vină 
neîntârziat să afle vești teribile despre faraon. 

Seniorul Naja sosi cu o promptitudine surprinzătoare. Prinţesa 
Heseret îl însoțea și erau urmaţi de o suită de prieteni apropiaţi, 
ce îi includea pe seniorul Asmor, pe doctorul asirian Noom și pe 
majoritatea membrilor consiliului. 

Naja le ordonă celorlalți să aștepte pe coridorul ce dădea în 
apartamentele regale, iar el și Heseret intrară în cameră. Taita 
se ridică de lângă pat și se duse să-i întâmpine. 

Heseret jelea ostentativ, acoperindu-și ochii cu un șal din in 
brodat. Naja aruncă o privire înspre corpul bandajat ce zăcea 
țeapăn pe saltea, apoi își îndreptă privirea spre Taita, cu o 
întrebare nerostită în ochi. Taita aprobă ușor din cap, drept 


256 


răspuns. Naja își ascunse sclipirea de triumf din ochi, apoi 
îngenunche lângă pat. Puse o mână pe pieptul lui Nefer și simţi 
cum căldura se micșorează încet, pentru a fi înlocuită de răceala 
ce se împrăștia în tot corpul. Naja înălţă cu voce tare rugăciuni 
către Horus, zeul-patron al faraonului mort. Când se ridică în 
picioare, îl apucă pe Taita de braţ și îl strânse cu putere: 

— Consolează-te, magule, ai făcut tot ce am fi putut să-ți 
cerem. |ți vei primi răsplata binemeritată, îl asigură, și bătu din 
palme, ca să-l cheme pe unul dintre paznici. Convoacă adunarea 
membrilor consiliului! 

Aceștia se înșirară pe trei rânduri în jurul patului, umplând 
camera într-o procesiune solemnă. 

— Să vină în față bunul doctor Noom, porunci Naja. Să ne 
confirme declaraţia magului că faraonul e mort. 

Șirurile se desfăcură, lăsându-l pe asirian să ajungă la pat. 
Doctorul își ondulase părul cu clești înroșiţi și purta șuvițele 
desfăcute pe umeri. Barba fusese și ea încreţită după obiceiul 
celor din Babilon, iar haina sa, împodobită cu simboluri brodate 
reprezentând zei ciudati și inscripţii magice, mătura podeaua. 
Noom îngenunche lângă pat și începu examinarea corpului. 
Adulmecă buzele lui Nefer cu nasul său imens, coroiat, din nările 
căruia ieșeau smocuri de păr negru. Apoi, își așeză urechea la 
pieptul lui Nefer și ascultă, pe durata a o sută de bătăi ale inimii 
neliniștite a lui Taita, care își pusese mari speranţe în 
incapacitatea asirianului. 

Apoi, Noom luă un ac lung, de argint, din tivul hainei, și 
deschise palma moale a lui Nefer. Îl înţepă tare sub unghie și 
așteptă să vadă vreo reacţie musculară sau vreun strop de 
sânge curgând. 

In cele din urmă, se ridică încet, și Taita se gândi că buza 
întoarsă și expresia lugubră de pe chip, când clătină din cap, 
trădau o dezamăgire profundă. Taita reflectă că doctorului i se 
oferiseră, fără îndoială, bogății nenumărate pentru a-și folosi 
acul din argint în alte scopuri. 

— Faraonul e mort, anunță el, iar toţi cei din jurul patului 
făcură semnul împotriva ochiului rău și al mâniei zeilor. 

Seniorul Naja își lăsă capul pe spate și scoase primul strigăt 
de jale, iar Heseret, care stătea în spatele lui, preluă lamentaţia 
cu vocea ei plăcută de soprană. 


257 


Taita își ascunse nerăbdarea în timp ce aștepta ca cei 
îndureraţi să defileze prin fața patului și, pe rând, să părăsească 
încăperea. Când nu mai rămăseseră decât Naja, Heseret, Noom 
și vizirii nomelor din Regatul de Sus, Taita făcu din nou un pas 
înainte: 

— Seniore Naja, apelez la înţelegerea voastră. Știţi prea bine 
că am fost tutorele și servitorul faraonului Nefer Seti chiar de la 
nașterea sa. li datorez respect și supunere chiar și acum. Vă rog 
să-mi acordaţi o mare favoare. Îmi permiteţi să fiu eu cel care să 
transporte cadavrul la Camera Tristeţii și acolo să fac incizia prin 
care să îi scot inima și viscerele? Aceasta ar fi cea mai mare 
onoare pe care mi-aţi putea-o face. 

Seniorul Naja rămase pe gânduri un timp, după care aprobă: 

— Ţi-ai câștigat această onoare. Te însărcinez cu misiunea de 
a duce corpul sacru al faraonului la templul funerar și de a 
începe procesul de îmbălsămare, făcând prima incizie. 


e Capitolul 49 e 


Bătrânul războinic, Hilto, se prezentă neîntârziat la chemarea 
lui Taita. Așteptase în camera gărzilor de la porţile palatului. Îi 
adusese cu sine pe șamanul nubian, Bay, și pe patru dintre 
oamenii săi cei mai de încredere. Unul dintre aceștia era Meren, 
prietenul și tovarășul din copilărie al lui Nefer. Acesta era acum 
un sublocotenent chipeș în regimentul gărzilor, înalt și cu 
privirea limpede. Taita ceruse în mod special ca el să ia parte la 
aceste ceremonii. 

Duceau între ei coșul lung, împletit, pe care îmbălsămătorii îl 
foloseau la transportatul cadavrelor până la templul funerar. 
Coșul gol părea mai greu decât ar fi fost de așteptat. 

Taita îi conduse în camera mortuară și îi spuse lui Hilto în 
șoaptă: 

— Să ne grăbim! Fiecare secundă e prețioasă. 

II înfășurase deja pe Nefer într-un giulgiu lung și alb și îi 
acoperise faţa cu o bucată de pânză de in. Purtătorii coșciugului 
lăsară coșul lângă pat și îl ridicară respectuoși pe Nefer și îl 
așezară înăuntru. Taita puse perne mari și lungi în jurul corpului, 
ca să îl protejeze în timpul mersului, apoi puse capacul și le făcu 
un semn din cap. 


258 


— Spre templu, zise. Totul e pregătit. 

Taita își încredinţă sacul lui Meren și porniră repede să 
traverseze pasajele și curțile interioare ale palatului. Ecourile 
bocetelor și lamentaţiilor îi urmăreau peste tot. Gărzile lăsară 
vârfurile armelor în jos și îngenuncheară când convoiul 
purtându-l pe faraonul mort trecu pe lângă ei. Femeile își 
acoperiră feţele și se puseră pe jelit. Toate lămpile fură stinse, 
iar focurile din cămine răscolite, astfel încât să nu iasă niciun pic 
de fum pe coșuri. 

În curtea de la intrare, un escadron de care aflat sub comanda 
lui Hilto era tras, cu caii înhămaţi. Cei care purtau coșul cel lung 
îl așezară pe platforma carului din fruntea coloanei și îl legară cu 
curele de piele. Meren puse desaga din piele cu instrumentele 
lui Taita în car, iar Taita se sui și apucă hăţurile. Cornurile de 
berbec ale regimentului intonară un cântec de jale și coloana 
ieși la pas pe porţile palatului. 

Vestea morţii faraonului se răspândise în tot orașul, precum o 
molimă. Cetăţenii se îmbulzeau la porţi, bocind și scoțând 
strigăte de durere la trecerea coloanei. Mulțimea se înșirase de- 
a lungul drumului ce mergea paralel cu fluviul. Femeile urlau 
îndurerate, alergau spre convoi și aruncau flori sacre de lotus 
peste coș. 

Taita mână caii la trap, apoi la galop mic, căci trebuia să 
ajungă cât mai curând la sanctuarul templului funerar. Templul 
Tatălui lui Nefer nu fusese încă demolat, cu toate că trecuseră 
câteva luni bune de când faraonul Tamose fusese dus în 
mormântul său, pe dealurile sterpe din vest. Nu se ridicase 
niciun templu pentru Nefer: era atât de tânăr, încât speranţa de 
viață era mare în cazul său. Moartea sa survenise prematur și 
nu le lăsase nicio alternativă, în afara celei de a folosi 
construcţia ridicată pentru Tatăl său. 

Pereţii înalţi, din granit trandafiriu, și porticul templului erau 
amplasați pe o movilă joasă, ce dădea spre fluviul verde. Preoţii, 
adunați în grabă, așteptau să întâmpine coloana; aveau cu toții 
capetele rase și unse cu ulei. In tobe și în sistrum se bătea în 
ritm lent, când Taita traversă poteca largă și opri carul în fața 
scărilor ce duceau spre Camera Tristeţii. 

Hilto și războinicii săi ridicară coșul și urcară treptele cu el pe 
umeri. Preoţii îi urmară în ordine, intonând cântece de 
înmormântare. Dinaintea ușilor de lemn deschise ale Camerei 


259 


Tristeţii, purtătorii coșciugului se opriră, iar Taita se uită înapoi, 
spre preoţi: 

— Prin bunăvoința și autoritatea regentului Egiptului, eu, 
Taita, am fost însărcinat cu ridicarea viscerelor faraonului, 
spuse, fixându-l pe Marele Preot cu o privire hipnotică. Toţi 
ceilalți vor aștepta afară, cât timp voi duce la îndeplinire 
această îndatorire sacră. 

Un zumzet de consternare se auzi printre cei aparţinând 
frăţiei lui Anubis. Aceasta era o necuviință, împotriva tradiţiei și 
a propriei autorităţi. Taita însă își fixă ochii în cei ai preotului, 
apoi ridică încet mâna dreaptă, în care ţinea talismanul lui 
Lostris. Preotul cunoștea reputaţia de temut pe care o avea 
acea relicvă. 

— Facă-se voia regentului Egiptului, se învoi el. Ne vom ruga 
afară, în timp ce magul își va duce sarcina la bun sfârșit. 

Taita îi conduse pe Hilto și pe cei care purtau coșul în 
încăpere, iar aceștia așezară cu un gest solemn obiectul pe 
podea, lângă lespedea din diorit negru aflată în centrul Camerei 
Tristeţii. Taita îi aruncă o privire lui Hilto, iar bătrânul 
comandant cu păr grizonat ajunse din câţiva pași făcuţi cu mare 
demnitate la uși, pe care le închise înainte ca adunarea preoţilor 
să poată intra. După ce făcu asta, se grăbi să se întoarcă la 
Taita și împreună deschiseră coșul și ridicară corpul înfășurat în 
bandaje al lui Nefer, pe care îl așezară pe lespedea neagră. 

Taita dădu la o parte pânza care acoperea fața lui Nefer. 
Băiatul arăta palid și fermecător, ca o sculptură de fildeș a 
tânărului zeu Horus. Cu multă grijă, Taita îi întoarse capul într-o 
parte și îi făcu un semn lui Bay, care îi aduse sacul cu 
instrumente la îndemână și îl deschise. Taita alese forcepsul de 
fildeș, pe care îl introduse ușor în urechea băiatului și scoase 
bucata de lână ce servise ca dop. Işi umplu gura cu un lichid de 
culoare rubiniu-închis dintr-un borcan de sticlă și, cu ajutorul 
unui tub din aur, îndepărtă resturile elixirului lui Anubis din 
timpanul lui Nefer. Când inspectă urechea, fu ușurat să vadă că 
nu suferea nicio inflamație. Apoi, aplică o alifie calmantă în 
orificiile urechii și puse din nou dopul de lână. Bay avea 
antidotul elixirului pregătit într-o altă sticluţă, din care se simţea 
un miros înţepător de camfor și sulf. Hilto îi ajută să îl ridice pe 
Nefer în capul oaselor, iar Taita îi administră întregul conţinut al 
sticluței. 


260 


Meren și ceilalţi priveau toate acestea cu nedumerirea 
întipărită pe fețe. Dintr-o dată, Nefer tuși aspru și, cu o teamă 
superstițioasă, săriră departe de lespede, făcând semnul de 
îndepărtare a forţelor malefice. Taita masă spatele gol al lui 
Nefer, iar acesta tuși din nou, vomitând puţină bilă galbenă. În 
timp ce Taita își continua eforturile de a-l aduce la viață pe 
băiat, Hilto își puse oamenii să îngenuncheze și să depună un 
jurământ cumplit de păstrare a tainei la care erau martori. 
Ingroziți și palizi, aceștia își puseră viaţa chezășie că vor păstra 
secretul. 

Taita își puse urechea la spatele lui Nefer și ascultă un timp, 
după care dădu aprobator din cap. ÎI mai masă puţin și ascultă 
încă o dată. li făcu un semn lui Bay, care luă din săculeț un 
bețișor împletit din ierburi uscate și îl aprinse la un capăt, cu 
ajutorul unei lămpi, apoi îl puse sub nasul lui Nefer. Băiatul 
strănută și încercă să își sucească într-o parte capul. În sfârșit, 
multumit, Taita îl înfășură într-un cearșaf de in și făcu încă un 
semn către Bay și Hilto. 

Cei trei se înapoiară la coș. Ceilalţi rămaseră cu gurile 
căscate, când Taita ridică fundul fals și scoase la iveală un 
cadavru care zăcea în compartimentul de dedesubt. Și acest 
corp era înfășurat într-un giulgiu alb. 

— Veniţi! porunci Hilto. Ridicaţi-l! 

Sub ochii ageri ai lui Taita și la instrucțiunile severe ale lui 
Hilto, schimbară cele două corpuri. Îl așezară pe Nefer în 
compartimentul ascuns, însă nu puseră încă fundul fals la loc. 
Bay se lăsă pe vine lângă coș să îl supravegheze pe Nefer și să 
verifice în ce stare se afla. Ceilalţi așezară cadavrul 
necunoscutului pe lespedea de diorit. 

Taita dădu la o parte giulgiul, sub care zăcea un tânăr cu 
vârstă și forma corpului apropiate celor ale lui Nefer. Avea 
același păr des și închis la culoare ca și faraonul. Hilto avusese 
sarcina să procure cadavrul. Având în vedere condiţiile actuale 
din ţară, nu fusese o treabă prea grea. Molima era încă în floare 
în zonele mărginașe și sărăcăcioase ale nomei. În afară de asta, 
existau recoltele nocturne de pe străzile și aleile cetății, victime 
ale încăierărilor, omorurilor sau tâlharilor la drumul mare. 

Hilto avusese în vedere toate aceste surse. În cele din urmă, 
descoperise, datorită unor circumstanţe ce nu puteau fi o simplă 
coincidență, substitutul ideal pentru tânărul faraon. Oamenii de 


261 


ordine ai orașului îl arestaseră pe acest tânăr chiar când tăia 
punga unuia dintre cei mai influenţi negustori de mei din Teba, 
iar magistraţii nu ezitaseră să îl condamne la moarte prin 
strangulare. Condamnatul semăna destul de mult la corp și în 
ansamblu cu Nefer, ca să treacă drept fratele său; în plus, era 
bine clădit și sănătos, nu ca vagabonzii înfometați sau ca 
victimele ciumei. Hilto vorbise cu comandantul gărzilor orașului, 
care fusese însărcinat cu executarea sentinței și, în timpul 
acestui schimb de politețuri, trei inele grele de aur găsiseră 
calea spre punga acestui vrednic bărbat. Rămaseră înţeleși ca 
strangularea să fie amânată până când avea să dea Hilto 
semnalul și să fie făcută cu grijă, ca urmele asupra victimei să 
fie cât mai puţine. Prizonierul fusese executat chiar în dimineaţa 
aceea, iar corpul nu se răcise încă. 

Borcanele de îmbălsămare erau aranjate în micul altar din 
capătul camerei. Taita îi porunci lui Meren să i le aducă și să 
ridice capacele, ca să le fie totul pregătit. În timp ce Meren îi 
îndeplinea ordinele, Taita răsuci cadavrul și făcu o incizie în 
partea stângă. Nu avea timp de fineţuri chirurgicale, așa că 
băgă mâna în tăietură și scoase viscerele, după care, cu ambele 
mâini, tăie cu bisturiul adânc în interiorul cadavrului. Mai întâi 
secţionă diafragma, ca să aibă acces la cavitatea toracică, apoi 
trecu de plămâni, ficat și splină, până ajunse la trahee, deasupra 
punctului de legătură cu plămânii. În cele din urmă, răsuci 
corpul, ordonându-i lui Meren să ţină fesele depărtate și, cu 
mișcări sigure, eliberă mușchii sfincterului de la anus. Acum, 
nimic nu mai ţinea conţinutul din interiorul pieptului și al 
abdomenului. 

Scoase toată punga de măruntaie și o așeză pe lespedea de 
diorit într-un singur morman. Meren se albi la faţă, se clătină și 
își acoperi gura cu ambele mâini. 

— Nu pe podea, în lighean, porunci Taita răstit. 

Meren luptase împotriva rebelilor în nord, cu regimentele 
faraonului Trok. Ucisese un om și nu fusese afectat de măcelul 
de pe câmpul de luptă, însă acum alergă la bazinul de piatră din 
colțul camerei și vărsă zgomotos. 

Năclăit de sânge până la coate, Taita se apucă să separe 
ficatul, plămânii, stomacul și intestinele, și să le împartă pe 
grămăjoare. Când termină această treabă, duse intestinele și 
stomacul la lighean, unde vomitase Meren. Curăţă stomacul și 


262 


intestinele de orice conţinut și le depuse în borcanele lor. Umplu 
fiecare vas cu săruri de sodă cristalizată și sigilă capacele, după 
care își spălă mâinile și braţele în ligheanele de bronz umplute 
special cu apă în acest scop. 

Îi adresă lui Bay o privire întrebătoare, iar nubianul dădu din 
capul său chel și plin de cicatrice, liniștindu-l pe Taita în legătură 
cu starea lui Nefer. Lucrând cu o grabă controlată, Taita cusu 
incizia abdominală, după care bandajă capul, până când acoperi 
toate trăsăturile. Când termină aceste operațiuni, el și Hilto 
duseră cadavrul în soluţia de sodă cristalizată și îl scufundară în 
mixtura caustică, alcalină, până nu mai rămase la suprafaţă 
decât capul bandajat. Corpul, cu capul bandajat, urma să 
rămână în baia aceea timp de șaizeci de zile. La sfârșitul acelei 
perioade, preoţii aveau să dea feșele jos și să descopere 
substituirea. Totuși, până atunci, Taita și Nefer se vor fi aflat 
departe. 

Mai dură foarte puţin să arunce câteva găleți de apă pe 
lespede și să strângă instrumentele lui Taita, și se pregătiră de 
plecare. Taita îngenunche lângă coșul în care stătea întins Nefer 
și puse mâna pe pieptul gol al acestuia să verifice căldura 
corpului și răsuflarea. Respira încet și regulat. Trase o pleoapă și 
văzu că pupila reacţionează la lumină. Mulțumit, se ridică și făcu 
un gest către Hilto și Bay să acopere compartimentul fals. Când 
și acest lucru luă sfârșit și voiră să tragă capacul coșului, Taita îi 
opri: 

— Lăsaţi-l descoperit, porunci el. Să vadă preoţii că e gol. 

Bărbaţii ridicară coșul de mânere, iar Taita îi conduse spre 
ieșire. Când se apropiară, Hilto deschise ușile, iar mulţimea de 
preoţi, se îmbulzi înăuntru. Aruncară coșului gol doar o privire 
fugitivă, în timp ce acesta era luat de-acolo, după care se 
năpustiră cu o grabă aproape indecentă în Camera Tristeţii, ca 
să-și preia sarcinile ce le fuseseră uzurpate. 

Ignoraţi de gloata care se strânsese deja în afara templului, 
oamenii lui Taita încărcară coșul în carul principal și porniră în 
coloană înapoi spre oraș. 

Când intrară pe porțile principale, descoperiră că străzile 
înguste erau aproape pustii. Populaţia fie se îmbulzise la templul 
funerar, să se roage pentru tânărul faraon, fie se grăbise spre 
palat, să aștepte anunţarea succesorului acestuia, deși nu se 


263 


îndoia nimeni cine avea să fie următorul faraon al Regatului de 
Sus. 

Hilto mână carul la barăcile gărzilor de lângă poarta de est, 
iar coșul fu dus prin intrarea din spate în apartamentele sale, 
unde totul era pregătit să îl primească pe Nefer. Il ridicară din 
compartimentul de jos și, ajutat de Bay, Taita se apucă să îl 
trezească de-a binelea la viață pe Nefer. În câteva ore, era în 
stare să mănânce puţină pâine de mei și să bea o cană cu lapte 
cald de iapă, amestecat cu miere. 

In cele din urmă, Taita ajunse la concluzia că era în siguranţă 
în grija lui Bay și mână carul pe ulițele goale. Undeva, în faţa lui, 
se auzi dintr-o dată vacarmul făcut de oamenii care aclamau 
înnebuniţi. Când ajunse în apropierea palatului, se trezi în 
mijlocul unei mulţimi dese de cetăţeni care sărbătoreau 
ascensiunea noului faraon. 

— Viaţă eternă maiestăţii sale sacre, faraonul Naja Kiafan! 
urlară ei, cu fervoare loială, trecând urciorul cu vin din mână-n 
mână. 

Gloata era atât de compactă, încât Taita se văzu nevoit să 
lase carul în grija lui Meren și să parcurgă restul drumului pe jos. 
Gărzile de la poarta palatului îl recunoscură și se folosiră de 
capetele neascuţite ale sulițelor ca să îi elibereze drumul. Odată 
ajuns înăuntru, se grăbi spre sala de ceremonii, unde dădu de o 
altă aglomerare de oameni cu atitudini slugarnice. Toţi ofițerii 
militari, curtenii și demnitarii de stat așteptau să depună 
jurământul de onoare și credinţă către noul faraon, însă 
reputaţia lui Taita și privirea sa obosită făcură ca mulţimea să se 
dea la o parte și să-i facă loc în rândurile din față. 

Faraonul Naja Kiafan și regina sa se aflau în cabinetul privat 
de după ușile din capătul coridorului, însă Taita nu trebui să 
aștepte prea mult ca să i se acorde permisiunea să se prezinte 
dinaintea fețelor regale. 

Spre marea sa uimire, văzu că Naja purta deja dubla coroană 
și ţinea flagellum și cârja încrucișate la piept. Lângă el, regina 
Heseret părea să fi înflorit, asemenea unei flori a deșertului sub 
mângâierea ploii. Era la fel de drăgălașă cum o știa Taita, palidă 
și senină sub stratul de fard, și cu ochii măriţi prin aplicarea 
meșteșugită de kohl. 

La intrarea lui Taita, Naja îi îndepărtă pe cei din jurul său, așa 
că cei trei rămaseră repede singuri. Lucrul în sine era un semn 


264 


de înaltă favoare. Apoi, Naja lăsă deoparte cârja și flage//lum-ul 
și veni să-l îmbrăţișeze pe Taita: 

— Magule, n-ar fi trebuit să mă îndoiesc niciodată de tine, 
declamă el, cu un glas mai sonor și mai poruncitor decât înainte. 
Ai câștigat recunoștința mea, îl asigură, scoțând de la mâna 
dreaptă un inel magnific din aur cu diamante și punându-l pe 
degetul lui Taita. Acesta nu e decât un semn neînsemnat al 
mulțumirii mele. 

Taita se miră că îi fusese dat pe mână un talisman atât de 
puternic: doar o buclă din părul lui Naja sau unghiile tăiate ale 
acestuia ar fi întrecut în putere inelul. 

Heseret înaintă și îl sărută: 

— Scumpul meu Taita, ai fost dintotdeauna credincios familiei 
mele. Vei avea aur, pământuri și influenţă mai mari decât ai 
visat. 

După toţi acești ani, îl cunoștea atât de puţin! 

— Generozitatea voastră nu e întrecută decât de frumusețea 
voastră, zise el, iar ea zâmbi afectat. Apoi, se întoarse spre 
Naja: Am făcut ceea ce mi-au cerut zeii, lnălțimea Voastră, însă 
m-a costat foarte scump. Nu mi-a fost ușor să acţionez 
împotriva simțului datoriei și a celui dictat de propria inimă. Știţi 
că l-am iubit pe Nefer. Acum, vă datorez aceeași considerație și 
dragoste. Totuși, pentru un timp, trebuie să îl plâng pe Nefer și 
să fac pace cu umbra lui. 

— Ar fi ciudat, într-adevăr, să nu ai sentimente faţă de 
faraonul mort, fu de acord Naja. Ce dorești de la mine, magule? 
Nu trebuie decât să rostești cuvintele. 

— Înălţimea voastră, aş dori să mă lăsaţi să merg în pustiu și 
să fiu singur un timp. 

— Cât de mult timp? vru să știe Naja, iar Taita văzu că era 
alarmat de gândul că ar putea pierde cheia vieții veșnice, pe 
care credea sincer că o deţine Taita. 

— Nu foarte mult, Maiestate, îl asigură Taita. E 

Naja se gândi câteva clipe. Nu lua niciodată decizii pripite. In 
cele din urmă, oftă și se îndreptă spre măsuţa joasă pe care se 
aflau o bucată de papirus și o pană. Scrise rapid un bilet de 
liberă trecere pe care îl sigilă cu pecetea sa regală. In timp ce 
Naja aștepta ca cerneala să se usuce, zise: 

— Poţi să lipsești până la începutul următoarei revărsări a 
Nilului, dar apoi trebuie să te întorci la mine. Acest permis îţi va 


265 


asigura libera trecere, hrana și echipamentele de care vei avea 
nevoie din orice magazie regală, pe oriunde vei trece, pe 
domeniile mele. 

Taita se prosternă în semn de mulțumire, însă Naja îl făcu să 
se ridice, cu un gest extraordinar de condescendență: 

— Du-te, magule! Dar să te întorci la noi în ziua desemnată, 
ca să-ți primeşti răsplata pe care o meriţi cu prisosinţă. 

Strângând pergamentul în mână, Taita se îndreptă spre ușă, 
făcând semne de binecuvântare. 


e Capitolul 50 e 


Părăsiră Teba în primele ore ale dimineţii, când majoritatea 
locuitorilor cetăţii încă dormeau; până și gărzile de la poarta de 
est căscau și aveau pleoapele lipite. 

Nefer se afla în spatele căruţei trase de un atelaj de patru cai. 
Aceste animale de tracţiune fuseseră alese cu grijă de către 
Hilto: erau puternice și sănătoase, însă nu excelau în nicio 
privință, pentru a nu trezi invidia sau suspiciunea. Căruţa era 
încărcată cu proviziile de bază și echipamentul care aveau să le 
fie de trebuinţă după ce vor fi traversat valea fluviului. Hilto era 
îmbrăcat ca fermier înstărit, Meren juca rolul fiului său, iar Bay 
pe cel al sclavului. 

Nefer era așezat pe salteaua de paie de pe patul din căruţă, 
sub un paravan de piele argăsită. Își recăpătase pe deplin 
cunoștința și reușea să înțeleagă tot ce îi spunea Taita. Cu toate 
că i se prezentă biletul de liberă trecere, sergentul de gardă 
dădu dovadă de exces de zel. Nu îl recunoscu pe Taita sub gluga 
trasă pe ochi, așa că urcă în spatele căruței să-i verifice 
conţinutul. Când trase paravanul, iar Nefer îl privi atent, cu 
trăsăturile colțuroase și palide pătate de stigmatul purpuriu, 
inconfundabil, al molimei aplicat de Taita, sergentul trase 
îngrozit o înjurătură și sări din căruţă făcând semnul împotriva 
răului cu atâta vehemenţă, că scăpă lampa, ce căzu cu zgomot 
la picioarele sale. 

— Pleacă de-aici! Urlă el ca turbat la Hilto, care ţinea hăţurile. 
Scoate-l pe nefericitul ăla din oraș! 

De încă două ori mai fură opriţi de patrulele militare în 
decursul zilelor în care traversară câmpia scăldată de fluviu 


266 


până să ajungă la dealurile care marcau frontierele dintre 
terenurile cultivate și pustiu. De fiecare dată, pergamentul regal 
și victima molimei erau de-ajuns să fie lăsaţi să treacă în cea 
mai mare grabă. 

Din atitudinea patrulelor se vedea limpede că substituirea 
corpurilor nu fusese descoperită și că nu se dăduse nicio alarmă. 
Cu toate acestea, Taita răsuflă ușurat când, trecând dealurile 
spre deșert, o luară pe vechiul drum comercial ce ducea spre 
est, către Marea Roșie. 

Acum, Nefer era în stare să coboare din patul din căruţă și, 
pentru scurte perioade, să șchiopăteze pe lângă ea. Era evident 
la început că, în ciuda tăgăduielii sale, îl durea piciorul însă, 
foarte curând, ajunse să pășească mai ușor și să reziste mai 
mult timp. 

Rămaseră să se odihnească trei zile la ruinele străvechiului 
oraș Gallala. Işi umplură burdufurile de la puţul cu apă puţină și 
amară și le îngăduiră cailor să se refacă după un drum atât de 
lung și de obositor. Bay și Taita le îngrijiră jaretele și copitele. 
Când își reveniră îndeajuns ca să poată relua călătoria, evitară 
calea cunoscută de toţi; mergeau mai ales noaptea, pe răcoare, 
pe o potecă știută numai de Taita, ce ducea la Gebel Nagara. 
Bay și Hilto măturară urmele lăsate și șterseră orice semn al 
trecerii lor pe-acolo. 

Ajunseră la peșteră în miezul unei nopţi luminate de stele 
strălucitoare. Izvorașul nu avea destulă apă să sature atâţia 
oameni și cai, așa că, după ce descărcară proviziile din căruță, 
Hilto și Bay o luară pe drumul de întoarcere, lăsându-l doar pe 
Meren să îi slujească pe Taita și pe Nefer. Hilto demisionase din 
regiment, pe motiv de sănătate, așa că era liber să vină cu Bay, 
la fiecare lună plină, să le aducă alimente, leacuri și vești de la 
Teba. 

Prima lună la Gebel Nagara trecu repede. Aerul curat și uscat 
al deșertului grăbi vindecarea rănilor lui Nefer, care se închiseră 
fără nicio problemă, așa încât, foarte repede, băiatul șchiopăta 
prin deșert la vânătoare cu Meren. Speriau iepurii deșertului și îi 
doborau cu suliţele de lemn sau, uneori, Taita se urca pe un colț 
de stâncă, pe deal, și făcea o vrajă care atrăgea turmele de 
gazele până în bătaia săgeţii. 

La sfârșitul lunii, Hilto și Bay se întoarseră de la Teba. Aduseră 
cu ei vestea că subterfugiul lui Taita nu fusese descoperit încă și 


267 


că faraonul Naja Kiafan, împreună cu întreaga populaţie, credea 
în continuare că în baia de sodă din Camera Tristeţii se afla 
cadavrul lui Nefer, pus în saramură. 

Aduseră, de asemenea, vești în legătură cu insurecția din 
Regatul de Jos și despre represaliile cumplite ale lui Trok de la 
Manashi. Nici Regatul de Sus nu era foarte liniștit, fiindcă Naja, 
asemenea lui Trok, mărise impozitele și ordonase ca bărbaţii să 
fie înrolați în armată. 

— Oamenii sunt nemulţumiţi din cauza măririi forțelor armate, 
când peste tot în ţară e pace, raportă Hilto. Cred că insurecția 
armată se va răspândi în curând în Regatul de Sus, unde Naja o 
să aibă grijă s-o înăbușe cu la fel de multă blândeţțe cum s-a 
întâmplat și în nord. Aceia care s-au bucurat de ascensiunea la 
tron a celor doi faraoni vor avea în curând toate motivele s-o 
regrete. 

— Ce alte vești mai ai din Regatul de Jos? Se arătă interesat 
Nefer, iar Hilto se lansă într-un recital nesfârșit al noutăţilor 
despre negoț, despre prețul meiului și despre vizita trimisului 
special asirian la curtea faraonului Trok. 

Nefer ascultă cu nerăbdare și, când Hilto sfârși discursul, 
întrebă: 

— Ce se mai aude despre prinţesa Mintaka? 

Hilto se arătă încurcat: 

— Eu n-am auzit mai nimic. Cred că se află la Avaris, dar n-aș 
putea să spun cu siguranță. 

In drumul său, Hilto dăduse de urmele unei cirezi mari de 
antilope oryx și îi ceru permisiunea lui Taita să le găsească și să 
le vâneze. Vânatul uscat ar fi sporit proviziile, așa că Taita își 
dădu repede încuviințarea, însă hotărî că Nefer nu era destul de 
întremat ca să îi însoţească. În mod bizar, interdicţia nu păru să 
îl afecteze prea mult pe Nefer, care, în schimb, sugeră ca Taita 
să se alăture vânătorilor și să-și folosească puterile la găsirea 
vânatului și la ascunderea vânătorilor, când se apropiau de 
pradă. 

Cum rămase singur în peșteră, Nefer desfăcu lădiţa din lemn 
de cedru cu pergamente din papirus proaspăt și unelte de scris 
pe care i-o adusese Hilto și începu să-i scrie o scrisoare 
Mintakăi. Ştia cu certitudine că vestea morţii lui ajunsese până 
la Avaris. Își amintea cât de tare suferise când auzise știrea 
falsă despre moartea Mintakăi și a familiei ei la Balasfura și 


268 


dorea să o scutească de agonia aceea. Mai voia să-i explice că 
Naja și Trok erau cei care anulaseră logodna lor, dar că, în ceea 
ce-l privea, el o iubea încă, mai mult decât speranţa în viaţa 
veșnică, și că nu avea să-și găsească odihna până nu o va lua 
de soţie. 

Toate acestea trebui să le formuleze astfel încât, dacă 
mesajul cădea în alte mâini, să pară că nu are nicio noimă 
pentru nimeni, în afară de Mintaka. 

O salută cu apelativul „prima stea”. Ea avea să-și amintească 
cum, atunci când discutaseră despre numele ei, ea îi spusese: 
„Mi-au pus numele după cea de-a treia stea din Centura 
Vânătorului ceresc”. El îi răspunsese: „Nu, nu e a treia. E chiar 
prima de pe firmament”. 

Desenă simbolurile hieratice cu mare grijă - excelase 
întotdeauna la caligrafie. Semnă drept „prostul de la Dabba”, 
sigur că ea va recunoaște aluzia la proasta sa purtare de atunci, 
când fuseseră singuri în deșert. 

In seara aceea, când vânătorii se întoarseră și pregătiră un 
ospăț cu fripturi de oryx proaspete, Nefer pândi ocazia să 
vorbească cu Hilto între patru ochi. Momentul sosi când Taita 
părăsi focul de tabără ca să se plimbe puţin prin noaptea 
deșertului. Hilto adusese câteva vase cu bere, printre proviziile 
de la Teba, iar Taita se bucurase de vreo două căni, dar unul 
dintre puţinele semne care-i trădau vârsta era iuțeala cu care 
băutura trecea prin el. 

Cum trecu pericolul de a fi auzit, Nefer se trase aproape de 
Hilto și îi spuse în șoaptă: 

— Am o misiune specială pentru tine. 

— AȘ fi foarte onorat, Maiestate. 

Nefer îi întinse micuțul sul de papirus: 

— Ai grijă de el cu preţul vieţii, îi porunci, și, în timp ce Hilto 
ascundea obiectul în șalul său, Nefer îi dădu ordinele privitoare 
la transmiterea lui prinţesei din Avaris. 

Incheie instrucţiunile cu o precauţie suplimentară, aceea de a- 
| pune să jure că nu va spune nimănui despre asta, nici măcar 
magului. 

In seara următoare, Hilto și Bay părăsiră Gebel Nagara o dată 
cu apusul soarelui, când aerul începea să se mai răcorească. Il 
asigurară pe Nefer de loialitatea lor, îl rugară pe Taita să îi 
binecuvânteze și să le dea un talisman ca să-i protejeze, apoi 


269 


porniră în pustietatea luminată de razele stelelor. Caii urcară 
primul povârniș al dunelor de nisip, pășind pe pietrele argintate 
de lună, ce se sfărâmau pe măsură ce se răceau în aerul nopţii. 

Bay, care mergea înaintea cailor, se dădu dintr-odată înapoi, 
scoțând o exclamaţie în limba sa sălbatică, și-și duse mâna la 
amuleta din os de leu pe care o avea în șiragul de la gât. Arătă 
spre silueta ciudată care se ivise din umbrele stâncilor. 

Hilto era chiar mai neliniștit: 

— La o parte, umbră a râului, răcni el, pocnind din bici și 
făcând seninul de înlăturare a forțelor malefice, după care 
bâigui o  incantaţie de îndepărtare a tuturor stafiilor și 
drăcușorilor. 

— Pace ţie, Hilto, vorbi arătarea, în cele din urmă. 

Luna strălucea atât de tare, încât arunca o umbră alungită pe 
pământul acoperit cu rocă șistoasă și făcea capul creaturii să 
lucească asemenea argintului topit în creuzet. 

— Sunt eu, Taita, magul. 

— Nu se poate una ca asta! urlă Hilto. L-am lăsat pe Taita la 
Gebel Nagara, la apusul soarelui. Te cunosc. Ești o umbră 
înspăimântătoare din lumea de dincolo, care pretinde că e 
magul. 

Taita ajunse din câţiva pași lângă Hilto și îl apucă de braţul 
care ţinea biciul: 

— Simte căldura mâinii mele, îl îndemnă, după care duse 
mâna lui Hilto la faţă. Pipăie-mi faţa și ascultă-mi vocea! 

Totuși, abia după ce Bay atinse pieptul lui Taita cu osul de 
leu, îi mirosi gura să adulmece duhoarea mormântului și declară 
că era cine pretindea că este, se lăsă convins, cu greu, și 
bătrânul războinic. 

— Dar cum ai ajuns aici înaintea noastră? îl chestionă el 
rugător. 

— Acestea sunt căile unui iniţiat, îi spuse Bay pe un ton 
misterios. E mai bine să nu întrebi așa ceva. 

— Hilto, ai asupra ta ceva care ne pune pe toţi într-un pericol 
de moarte, le tăie Taita șirul vorbelor de prea mică însemnătate. 
Răspândește duhoarea morții și a haosului. 

— Nu-mi dau seama despre ce vorbeşti, declară Hilto 
încurcat. 

— E ceva ce ţi-a fost încredinţat de măreţul Egipt, insistă 
Taita. Și știi foarte bine despre ce vorbesc. 


270 


— De către măreţul Egipt, se scărpină Hilto în barbă, clătinând 
din cap. 

Taita întinse mâna, și Hilto oftă și se supuse fără să mai 
opună rezistență. Duse mâna la săculeţul din piele de la 
cingătoare, de unde scoase un sul de papirus, pe care i-l predă 
lui Taita. 

— Să nu sufli o vorbă despre asta, îl avertiză Taita, nimănui, 
nici măcar faraonului. Mă auzi, Hilto? 

— Te aud, magule. 

Taita ţinu papirusul în mâna dreaptă și își pironi privirea 
asupra lui. După câteva clipe, pe acesta apăru, lucitoare, o pată 
micuță, un fir de fum se încolăci în aer, după care pergamentul 
fu cuprins de flăcări. 

Magul îl lăsă să ardă între degetele sale, fără să tresară din 
cauza căldurii, apoi fărâmiţă cenușa și o transformă în praf. 

— E vrăjitorie, suspină Hilto. 

— E doar artă, murmură Bay, asta ar putea s-o facă până și 
un ucenic. 

Taita își ridică mâna dreaptă să-i binecuvânteze: 

— Fie ca zeii să aibă grijă de voi, le ură, și privi cum căruța se 
îndepărtează și se pierde în întuneric. 


e Capitolul 5l e 


Așezat din nou lângă micul foc din peștera de la Gebel 
Nagara, încălzindu-și oasele bătrâne și reci de la răcoarea ce se 
lăsase noaptea, Taita studie trupul lui Nefer, care dormea 
acoperit cu o piele de oaie, cu faţa la peretele din fund. 

Nu era supărat de încercarea patetică a băiatului de a-l păcăli. 
Vârsta nu îi afectase firea, nici nu îi ștersese amintirile chinurilor 
pasiunii, și era alături de Nefer în dorinţa acestuia de a alina 
suferinţa și temerile Mintakăi. La acestea se adăuga și 
sentimentul de afecţiune profundă, dacă nu chiar de dragoste, 
pe care îl încerca faţă de tânăr. 

Nu avea să-l oblige niciodată pe Nefer să înfrunte urmările 
gestului său de compasiune. Avea să-l lase să creadă că Mintaka 
urma să afle în curând că el trăiește. 

Se lăsă pe vine lângă Nefer și, fără să-l atingă, își croi drum în 
fiinţa lăuntrică a băiatului. Exersase acest lucru de atâtea ori, 


271 


încât izbuti rapid să-l realizeze. Nefer se agită, gemu și bolborosi 
ceva ce nu avea nicio noimă. Chiar și în somnul profund în care 
se afla, puterea lui Taita, ce îl învăluia ca o pânză de păianjen, îl 
ajunse și aproape că-l trezi. 

Corpul traversase cu bine calea spre vindecarea totală. Taita 
sondă mai în adânc. „Spiritul lui e puternic și nu și-a pierdut 
nimic din forţă pe parcursul grelelor încercări prin care a trecut. 
Nu mai avem mult și putem trece la următoarea etapă.” 

Se întoarse la foc și mai puse câteva vreascuri de acacia. Apoi 
se culcă, dar nu ca să adoarmă, căci la vârsta lui avea nevoie 
doar de câteva ore de odihnă pe noapte, ci ca să își deschidă 
mintea spre curenţii generaţi de evenimentele mai apropiate 
sau mai îndepărtate. Le lăsa să se rotească în jurul său ca și 
când el ar fi fost o stâncă în șuvoiul vieţii. 


e Capitolul 52 e 


Luna care urmă trecu și mai repede decât cea precedentă, iar 
Nefer devenea din ce în ce mai agitat. În fiecare zi, șchiopătatul 
se observa din ce în ce mai slab, până când dispăru cu totul, și 
Nefer putu să se ia la întrecere cu Meren în curse, pornind din 
fundul văii și până pe creasta dealului. Aceste concursuri 
deveniră o parte nelipsită a vieţii lor în oază. La început, Meren 
câștiga cu ușurință, dar, pe parcurs, lucrurile se schimbară. 

În zorii celei de-a douăzecea zile de la plecarea lui Hilto, 
porniră de la gura peșterii și traversară în goană fundul pietros 
al văii, umăr la umăr, când începură însă să se caţăre pe panta 
dunei, Nefer ţâșni în față. La jumătatea drumului, prinse parcă 
aripi la picioare și îl lăsă pe Meren să se zbată în urma sa. Ajuns 
în vârful dealului, se întoarse și râse de Meren, punându-și 
mâinile în șold, într-un gest de triumf. Vântul dimineții îi făcea 
pletele lungi și dese să-i fluture pe umeri. Primele raze ale 
soarelui apăreau din spatele lui, așezând în jurul capului său o 
aură de lumină. 

Taita urmărise totul de jos și era cât pe ce să se întoarcă în 
peșteră, când un sunet straniu venit din pustietatea tăcută îl 
făcu să se oprească. Își ridică faţa spre cer și zări un punct 
întunecat descriind un cerc înalt pe albastrul văzduhului, apoi 
simţi prezenţa divină a zeului apropiindu-se. Țipătul se auzi din 


272 


nou, slab și îndepărtat, dar pătrunzând până la inimă: era 
strigătul de neuitat al unui șoim regal. 

Pe creasta dunei, Nefer auzise și el strigătul și întorsese capul 
să caute sursa. Descoperi forma micuță și întinse mâinile spre 
ea. Ca și când gestul ar fi fost o comandă, șoimul porni în picaj, 
părând să crească din ce în ce mai mult. Vântul șuiera lovindu-i- 
se de aripi, în timp ce pasărea plutea drept spre Nefer. Dacă ar 
fi lovit, la viteza aceea, ar fi putut să sfâșie carnea și să sfărâme 
oasele prăzii, însă Nefer nu se clinti, ci îl aşteptă cu faţa întoarsă 
în sus. 

In ultima clipă, șoimul își întrerupse căderea și zbură peste 
creștetul băiatului. Nefer înălță mâna și aproape că atinse 
penajul lucios, absolut splendid de pe pieptul păsării. Pentru 
câteva secunde, Taita crezu că pasărea ar putea să se lase 
prinsă, însă aceasta își schimbă direcţia și se înălţă din nou. 
Scoase încă o dată acel strigăt sfâșietor și minunat, după care 
se îndreptă în viteză spre soare și păru să dispară în mingea de 
foc. 


e Capitolul 53 e 


Ultima dată când venise în vizită la Gebel Nagara, Hilto 
adusese cu el un arc de război de greutate maximă. Sub 
supravegherea lui Taita, Nefer exersă cu el în fiecare zi, 
fortificându-și mușchii spatelui și ai umerilor până când ajunse 
destul de puternic să arunce arma, să întindă coarda până la 
refuz și să fixeze ținta fără ca braţele să-i obosească și să-i 
tremure. Apoi, la comanda lui Taita, trimitea o săgeată cu boltă, 
ca să nimerească o ţintă aflată la o distanță de două sute de 
pași. 

Nefer își tăie un băț greu din lemn de acacia, dintr-un crâng 
ascuns la poalele dealului și îi dădu o formă, îl râcâi și îl lustrui 
până când ajunse să se potrivească perfect ca echilibru și ca 
lungime cu braţul său. In răcoarea dimineţii, el și Taita exersau 
luptele tradiționale. La început, Nefer se feri să lovească prea 
tare, din consideraţie pentru vârsta înaintată a lui Taita însă 
magul îl lovi tare, de-l făcu să-i sângereze fluierul piciorului și să 
i se înalțe un ditamai cucuiul în cap. Furios și umilit, Nefer atacă 
serios, dar bătrânul se dovedi rapid și agil. Sărea și evita băţul 


273 


necruţător al lui Nefer, după care se năpustea să împartă 
lovituri dureroase asupra vreunui cot sau genunchi neprotejat. 

Taita își pierduse foarte puţin din îndemânarea de a mânui 
sabia. Hilto le adusese un rastel de iatagane grele, iar, când 
Taita hotări că se antrenaseră îndeajuns cu beţele, scoase 
săbiile și îi initie pe Nefer și pe Meren în întregul repertoriu de 
lovituri, străpungeri și parări. Îi puse să repete de câte cincizeci 
de ori fiecare manevră, și-apoi s-o ia de la capăt. Când se opriră 
ca să ia masa, atât Nefer, cât și Meren erau îmbujorațţi la față și 
curgeau apele de pe ei, de parcă s-ar fi scăldat în Nil. Pielea lui 
Taita însă era uscată și rece. Când Meren dădu glas, cu mâhnire, 
acestei remarci, magul chicoti: 

— Mi-am vărsat ultimul strop de zeamă înainte ca tu să te fi 
născut măcar. 

În alte seri, Nefer și Meren își dădeau jos toate hainele, își 
ungeau trupurile cu ulei și se luptau corp la corp, iar Taita făcea 
pe arbitrul și le dădea sfaturi și instrucţiuni. Cu toate că Meren 
era mai înalt cu o palmă decât Nefer, mai lat în umeri și cu 
membre mai puternice, acesta din urmă avea un echilibru 
natural, și Taita îl învățase cum să folosească greutatea 
adversarului în favoarea sa, așa că lupta celor doi era egală. 

De obicei, serile, până târziu în noapte, Taita și Nefer stăteau 
lângă foc și dezbăteau orice subiect, de la medicină și politică 
până la război și religie. De multe ori, Taita prezenta o teorie, 
apoi îi cerea lui Nefer să descopere toate greșelile din 
postulatele și argumentele sale. Ascundea capcane și mici 
afirmaţii lipsite de logică, și, din ce în ce mai des, și cu mai 
multă promptitudine, Nefer le descoperea și le punea sub 
semnul întrebării. Apoi, mai era nelipsitul joc de bao, ale cărui 
legi și posibilităţi infinite de mutări și aranjări ale pietrelor îi 
puneau mintea la contribuţie, în tentativele sale de a le dezlega 
tainele. 

— Dacă ai înţelege toate mișcările ce se pot face cu pietrele 
de bao, ai afla tot ceea ce trebuie să știi despre viaţă în general, 
îi spuse Taita. Subtilităţile și nuanțele jocului îţi limpezesc și îţi 
ascut mintea ca să înţelegi tainele cele mari. 

Luna aceea trecu atât de repede, încât Nefer avu un mic șoc 
atunci când, alergând după o gazelă pe care o rănise mortal, 
zări brusc la orizont forma distorsionată de miraj a unui norișor 
de colb gălbui, și, sub ea, umbra îndepărtată a unei căruţe care 


274 


se întorcea dinspre valea fluviului. Uită pe loc de gazela pe care 
o urmărea și o luă la goană în întâmpinarea lui Hilto. Cu toate că 
acesta din urmă era obișnuit cu actele de bravură fizică ale 
oamenilor săi, rămase impresionat de viteza cu care Nefer 
parcurse distanța ce-i despărțea, în arșiţa ce făcea să pară că 
totul pâlpâie și lucește. 

— Hilto! strigă Nefer de la depărtare, fără să dea vreun semn 
că ar răsufla din greu. Să te iubească zeii și să-ţi dea viaţă 
veșnică! Ce vești ai? Ce vești? 

Hilto se purtă de parcă n-ar fi înţeles întrebarea, și, în timp ce 
Nefer mergea la pas cu el, se apucă să-i recite o listă lungă și 
întortocheată de evenimente sociale și politice care avuseseră 
loc în cele două regate. 

— În nord a mai avut loc o rebeliune. De data asta, Trok a 
avut ceva probleme până să reușească s-o înăbușe. A pierdut 
patru sute de oameni în trei zile de bătălii crâncene, iar 
jumătate din rebeli au scăpat de mânia lui. 

— Hilto, știi că nu asta vreau să aud! 

— Poate că nu e cel mai bun moment să discutăm asemenea 
chestiuni, sugeră Hilto plin de tact, făcând un gest cu capul spre 
Bay. Maiestate, nu ar fi mai bine să discutăm ceva mai târziu, 
între patru ochi? 

Nefer se văzu obligat să-și stăpânească nerăbdarea. 

În seara aceea, timpul petrecut în peșteră, în jurul focului, îl 
aduse pe Nefer aproape de agonie, căci fu nevoit să asculte cum 
bătrânul soldat îi făcea un alt raport detaliat lui Taita, din care 
partea cea mai importantă o constituia descoperirea substituirii 
corpurilor, făcută atunci când preoţii lui Anubis desfăcuseră 
bandajele cu care era înfășurat capul cadavrului din Camera 
Tristeţii. Faraonul Naja Kiafan făcuse tot posibilul să 
mușamalizeze lucrurile și să împiedice publicul să afle ce se 
întâmplase, căci, dacă s-ar fi aflat că Nefer e încă în viaţă, ar fi 
însemnat să i se submineze legitimitatea ocupării tronului. 
Totuși, era imposibil să țină o astfel de știre secretă, din 
moment ce atâta lume, preoți și curteni, fuseseră părtași la 
descoperire. Hilto îi înștiință că zvonurile se răspândiseră deja 
pe străzile și prin pieţele din Teba, ca și prin orașele și satele de 
la frontieră. 

Și datorită acestor zvonuri, tulburările din ambele regate 
crescuseră în întindere și în intensitate. Rebelii se autointitulau 


275 


Facţiunea Albastră. Albastrul era culoarea dinastiei Tamose; 
Naja își alesese verdele drept culoare regală, iar Trok, roșul. 

În plus, și în est lucrurile începuseră să fiarbă. Faraonii 
egipteni îl trimiseseră pe ambasadorul hurian înapoi la stăpânul 
său, regele Sargon al Babilonului, acel regat puternic dintre 
Tigru și Eufrat, cu pretenţia de a mări tributul anual al acestei 
ţări la douăzeci de /akh-i de aur. Era o sumă zdrobitoare, cu care 
Sargon nu avea cum să fie de acord niciodată. 

— Deci, așa se explică întărirea armatelor din ambele regate, 
comentă Taita, când Hilto își încheie darea de seamă. In sfârșit, 
e limpede pentru toată lumea că cei doi faraoni tânjesc după 
bogăţiile din Mesopotamia, pe care sunt hotărâți s-o cucerească. 
După Babilon, se vor îndrepta spre Libia și Caldeea. Nu-și vor 
găsi liniștea până nu vor pune stăpânire pe întreaga lume. 

Hilto păru uimit: 

— Nu m-am gândit la una ca asta, dar probabil că ai dreptate. 

— Sunt vicleni, ca doi babuini bătrâni care pradă câmpurile 
fermierilor de pe malul fluviului. Știu că războiul e un factor de 
unitate. Dacă mărșăluiesc spre Mesopotamia, populaţia se va 
ralia în urma lor, cuprinsă de frenezie patriotică. Armata adoră 
perspectiva prăzilor de război și a gloriei. Negustorilor le surâde 
ideea creșterii comerțului și a profitului. E o modalitate 
extraordinară de a suci minţile oamenilor și a-i face să-și uite 
suferințele. 

— Da, zise Hilto, acum înţeleg. 

— Firește că asta vine în sprijinul nostru, medită Taita. Am 
căutat un adăpost pentru noi. Dacă e în război cu Trok și Naja, 
Sargon o să ne primească cu braţele deschise. 

— Plecăm din Egipt? exclamă surprins Hilto. 

— Acum, că Naja și Trok știu că Nefer e încă în viaţă, o să vină 
pe urmele noastre, le explică Taita. Drumul spre răsărit e 
singurul rămas deschis. Nu va dura mult timp până să alcătuim 
o armată, cu ajutor din cele două regate și să devenim aliați 
puternici. Apoi, ne întoarcem să revendicăm dreptul din naștere 
al faraonului Nefer. 

Ramaseră cu toţii tăcuţi, cu ochii aţintiţi asupra lui, revenindu- 
și cu greu din șocul suferit din cauza perspectivei ce îi aștepta. 
Nu se gândiseră atât de departe și nu le trecuse prin cap că vor 
fi vreodată nevoiţi să își părăsească ţara. 

Nefer fu cel care rupse tăcerea: 


— Nu putem face asta, se opuse el. Eu nu pot să plec din 
Egipt. 

Taita își aruncă privirea spre ceilalți și le făcu semn din cap să 
îi lase singuri. Hilto, Bay și Meren se ridicară supuși și ieșiră pe 
rând din peșteră. 

Taita anticipase această situaţie. Știa că va trebui să apeleze 
la toată șiretenia de care era în stare ca să o rezolve, pentru că 
Nefer își luase o expresie hotărâtă și făcuse declaraţia pe tonul 
acela încăpățânat, bine cunoscut lui. Ştia că avea să fie dificil să 
îl clintească de pe poziţia pe care o alesese. Băiatul se uita la 
foc, iar Taita își dădea seama că trebuie să îl forțeze să spargă 
tăcerea. Dacă reușea asta, Taita își întărea poziția. 

— Ar fi trebuit să discuți planul ăsta cu mine, vorbi în cele din 
urmă Nefer. Nu mai sunt un copil, Taita. Sunt bărbat și faraon. 

— Te-am anunţat care sunt intenţiile mele, îi aminti calm 
Taita. 

Se lăsă din nou liniște și rămaseră amândoi să contemple 
flăcările; Taita simţea cum încep să apară fisuri în hotărârea 
până atunci de nestrămutat a lui Nefer. 

— Vezi, e vorba de Mintaka, își explică Nefer gestul, în cele 
din urmă. 

Taita nu făcu niciun comentariu; înțelegea, intuitiv, că se 
apropia o criză în relaţia lor. Trebuia să apară la un moment dat, 
așa că nu făcu niciun efort să o evite. 

— l-am trimis un mesaj Mintakăi, spuse Nefer. l-am spus că o 
iubesc și i-am jurat pe viaţa mea și pe sufletul meu etern că nu 
am s-o părăsesc. 

Venise momentul ca Taita să rupă tăcerea: 

— Ești sigur că Mintaka a primit jurământul ăsta prostesc al 
tău, care ne pune pe toţi cei din jurul tău, ca și pe ea, în pericol 
de moarte? 

— Da, firește! Hilto... Nefer se opri și expresia de pe chipul lui 
se schimbă când își pironi ochii asupra lui Taita, peste flăcările 
focului de tabără. 

Sări dintr-o dată de la locul lui și se îndreptă cu pași mari spre 
gura peșterii. Nu se mai mișca precum un băiat, ci ca un bărbat, 
și încă unul furios. „În ultimele luni s-a schimbat în totalitate”, 
remarcă satisfăcut Taita. Îi aștepta un drum anevoios, iar Nefer 
va avea nevoie de toată această forţă nou descoperită, ca și de 
multă hotărâre. 


277 


— Hilto! strigă Nefer în întuneric. Vino la mine! 

Probabil că Hilto sesizase autoritatea din glasul său, căci veni 
rapid și se lăsă într-un genunchi în faţa lui Nefer: 

— Maiestate? întrebă el. 

— Ai transmis mesajul pe care ţi l-am încredințat? vru să știe 
Nefer. 

Hilto se uită la Taita, aflat lângă foc. 

— Nu te uita la el, se răsti Nefer. Eu te-am întrebat ceva. 
Răspunde! 

— Nu am transmis mesajul, recunoscu Hilto. Doriţi să știți 
motivul pentru care nu am făcut-o? 

— Știu prea bine care a fost motivul, îl asigură Nefer pe un ton 
ameninţător. Însă ascultă aici. Dacă vreodată, pe viitor, îmi mai 
ignori cu bună știință ordinele, o să primeşti pedeapsa cuvenită. 

— Am înţeles, răspunse apatic Hilto. 

— Dacă mai ai vreodată de ales între faraon și un bătrân care- 
și bagă coada, o să-l asculţi pe faraon. E clar? 

— Clar ca lumina zilei, lasă Hilto capul în jos în semn de 
căinţă, dar zâmbind în barbă. 

— Mi-ai tot evitat întrebarea, Hilto. Spune-mi, acum, ce vești 
mai ai despre prinţesă? 

Lui Hilto îi pieri zâmbetul de pe buze și bărbatul deschise și 
închise gura, încercând să-și adune curajul să-i dea veștile 
proaste. 

— Vorbește! porunci Nefer. Ţi-ai uitat îndatoririle așa de 
repede? 

— Maiestatea Voastră, veștile n-o să vă fie pe plac. Cu șase 
săptămâni în urmă, prinţesa Mintaka s-a căsătorit la Avaris cu 
faraonul Trok Uruk. 

Nefer rămase împietrit, de parcă s-ar fi prefăcut într-o statuie 
de granit. Un timp, în peșteră nu se mai auzi niciun sunet, în 
afara buturugilor de acacia care trosneau pe foc. Apoi, fără să 
mai spună o vorbă, Nefer trecu pe lângă Hilto și dispăru în 
noapte. 

Când se întoarse, dinspre răsărit se mijea promisiunea 
roșiatică, slabă a soarelui. Hilto și Meren erau înfășuraţi în pieile 
de oaie, în fundul peșterii, însă Taita ședea în exact aceeași 
poziție în care îl lăsase Nefer. Preţ de o clipă, se gândi că 
bătrânul doarme și el, dar Taita înălţă capul și se uită la el cu 
ochi strălucitori și vioi în lumina împrăștiată de flăcări. 


278 


— M-am înșelat, iar tu ai avut dreptate. Am nevoie de tine, 
acum mai mult ca niciodată, bătrânul meu prieten, spuse Nefer. 
N-ai să mă părăsești? 

— Nu e nevoie să mă-ntrebi, îl asigură Taita încet. 

— Nu pot s-o las cu Trok, explică Nefer. 

— Nu. 

Nefer se așeză în faţa lui Taita, care răsuflă rar, ușurat. 
Furtuna trecuse; erau tot împreună. 

Nefer culese un ciot carbonizat și îl împinse în foc, după care 
se uită iar la Taita: 

— Ai încercat să mă înveţi să văd la distanţă, zise el. Nu mi- 
am însușit lecţia, până în noaptea asta. Acolo, în întuneric și în 
liniștea pustiului, am încercat din nou să ajung la Mintaka. De 
data asta, am văzut ceva, Taita, dar era întunecat și n-am 
înţeles ce era. 

— Dragostea pentru ea te-a făcut sensibil la aura ei, îi explică 
Taita. Ce-ai văzut? 

— Numai umbre, însă am simţit o tristeţe și-o durere 
devastatoare. Am încercat un sentiment insuportabil de 
disperare, care m-a făcut să-mi doresc și eu moartea. Știu că 
astea sunt senzațiile Mintakăi, nu ale mele. 

Taita își fixă ochii asupra focului, privind în gol, iar Nefer 
continuă: 

— Trebuie să ajungi la ea cu gândul pentru mine. Se întâmplă 
ceva îngrozitor și doar tu poţi s-o ajuţi, Taita! 

— Ai ceva care i-a aparținut Mintakăi? vru să știe magul. Un 
cadou sau o amintire pe care ţi-a lăsat-o? 

Nefer duse mâna la colierul de la gât și atinse medalionul 
micuţ ce atârna în centrul lanţului. 

— E cel mai preţios obiect pe care-l am. 

Taita întinse mâna pe deasupra focului: 

— Dă-mi-l! 

Nefer ezită o clipă, apoi deschise încheietoarea și ţinu în 
pumnul său amuleta. 

— In afară de mine, nimeni nu l-a mai atins. Conţine o șuviță 
din părul ei. 

— Atunci este foarte puternic. Are în el esența Mintakăi. Dă- 
mi-l, dacă vrei să o ajut, spuse Taita, iar Nefer se supuse. 

— Așteaptă-mă aici, adăugă, și se ridică. 


Deși șezuse cu picioarele încrucișate pe întuneric în tot acel 
timp, mișcările sale nu erau deloc amorțite, ci aduceau cu cele 
ale unui tânăr. leși din peșteră în lumina zorilor și urcă pe 
creasta dunei, apoi își strânse poalele chitonului în jurul 
picioarelor ciolănoase și se așeză pe nisip, cu faţa la răsărit. 

Își lipi amuleta Mintakăi de frunte și închise ochii, începând să 
se legene dintr-o parte în alta. Soarele apăru în toată 
splendoarea la orizont și îl lovi drept în față. 

Amuleta, pe care o ţinea cu mâna dreaptă, părea, în mod 
straniu, să prindă viaţă. Taita o simţea pulsând lent, în ritmul 
propriilor bătăi ale inimii. Își deschise mintea și lăsă un flux de 
energie să intre în voie, unduindu-se în jurul său asemenea unui 
fluviu. Propriul spirit se eliberă de constrângerile trupului și se 
înălţă. Ca și când ar fi fost purtat pe aripile unei păsări uriașe, îi 
trecură pe dinaintea ochilor imagini fugitive, tulburi, de ţinuturi 
și orașe, păduri, pământuri și pustietăţi ce se întindeau pe sub 
el. Văzu armate mărșăluind, escadroane lăsând în urmă nori 
furtunoși de colb, în care luceau vârfurile sulițelor. Cuprinse cu 
privirea corăbii pe mare, clătinându-se în bătaia vânturilor și 
valurilor puternice, cetăţi arzând pe măsură ce erau cucerite, 
auzi voci ciudate răsunându-i în cap, și înțelese că acestea 
veneau din trecut și din viitor. Întâlni feţele celor duși de mult de 
pe pământ și ale celor cărora nu le venise vremea să se nască. 

Spiritul său continua să hoinărească pe distanţe tot mai mari, 
având întotdeauna amuleta drept călăuză. O chema în minte: 
„Mintaka!” până simţi că talismanul se încălzește, ajungând să îi 
ardă mâna. 

Treptat, imaginile deveniră din ce în ce mai clare și auzi vocea 
ei suavă răspunzând: 

— Sunt aici! Cine mă strigă? 

— Mintaka, sunt eu, Taita, zise el, însă simţi cum ceva malefic 
intervine și întrerupe fluxul dintre ei. 

Mintaka dispăru și, în locul ei, apăru o prezenţă fatidică. Își 
concentră toate puterile asupra ei, străduindu-se să risipească 
norii întunecați. Aceștia părură să se întrepătrundă și să ia 
forma unei cobre în poziţie de atac, aceeași influenţă veninoasă 
pe care o întâlnise cu Nefer în cuibul șoimilor regali de pe 
stâncile de la Bir Umm Masara. 

În minte, se luptă cu cobra, mărindu-și puterile, ca să o 
alunge, însă, în loc să o alunge, imaginea șarpelui devenea din 


280 


ce în ce mai limpede și mai amenințătoare. Deodată, își dădu 
seama că nu era vorba de o manifestare în formă fizică, ci de un 
pericol direct, mortal, la adresa Mintakăi. Își spori eforturile ca 
să străpungă perdeaua răului și să ajungă la fată, dar între ei 
era atâta durere și tristeţe, încât părea o barieră de netrecut. 

Apoi, brusc, văzu o mână subţirică și graţioasă ce se apropia 
de capul sinistru, acoperit de solzi. Știu că e mâna Mintakăi, 
pentru că inelul de pe degetul arătător era gravat cu cartușul 
numelui ei. Apelă la toată forța sa ca să ţină șarpele veninos în 
șah și să-l împiedice să muște mâna Mintakăi, ce îl mângâia pe 
glugă. Cobra se retrase pe jumătate, precum o pisică ce își oferă 
capul spre a fi mângâiat. 

— Fă-o să-și ducă treaba până la capăt, distinse el vocea 
Mintakăi, și o altă voce, pe care o recunoscu, răspunse: „N-am 
mai văzut așa ceva. Trebuie să lovești mesagerul cu mâna. Asta 
sigur o să-l facă să-ți dea darul zeiţei.” 

Era vocea Marii Preotese de la templul lui Hathor din Avaris, 
iar Taita înțelese, în sfârșit: Mintaka, copleșită de durere, era pe 
cale de a urma calea zeiţei. 

— Mintaka! se strădui el să ajungă la ea și a fost, în cele din 
urmă, răsplătit. 

— Taita, șopti ea, și, fiindcă Mintaka era, în sfârșit, conștientă 
de prezenţa lui, viziunea lui Taita se extinse, permițându-i să 
vadă totul clar. 

Mintaka se afla într-o încăpere cu pereți de piatră și stătea în 
genunchi în faţa unui coș. Marea Preoteasă era lângă ea, iar în 
fața ei se înălța șarpele mortal. 

— Nu trebuie să o iei pe drumul ăsta, îi porunci el. Nu e 
drumul tău. Zeii ţi-au pregătit un alt destin. Mă auzi? 

— Da, își întoarse Mintaka fața spre el, ca și când ar fi reușit 
să-l vadă. 

— Nefer trăiește. Nefer e în viață. Mă auzi? 

— Da! O, da. 

— Fii puternică, Mintaka! Venim după tine. Nefer și cu mine 
venim să te luăm. 

Era atât de concentrat, încât își înfipsese unghiile adânc în 
palme până când ţâșnise sângele, dar nu putea să o mai ţină. 
Fata începu să îi scape din mână, imaginea deveni neclară și tot 
mai ștearsă, însă, înainte să dispară, Taita izbuti să-i vadă 
zâmbetul, frumos, plin de dragoste și de speranţă renăscută. 


281 


— Fii puternică! O încurajă. Fii puternică, Mintaka! 
Ecoul propriei voci i se întorcea în urechi, ca și când ar fi venit 
de la o distanţă uriașă. 


e Capitolul 54 e 


Nefer îl aștepta la poalele dunei. Când Taita ajunse la 
jumătatea pantei, băiatul realiză că se întâmplase ceva 
important. 

— Ai văzut-o! răcni el, și nu era o întrebare. Ce s-a întâmplat 
cu ea? Vru să știe și alergă în întâmpinarea lui Taita. 

— Are nevoie de noi, spuse Taita și puse o mână pe umărul lui 
Nefer. 

N-ar fi fost în stare să-i povestească niciodată în ce stare de 
disperare și nefericire o găsise pe Mintaka, nici de soarta pe 
care și-o pregătise. Nefer nu ar fi putut îndura una ca asta. Ar fi 
încercat să facă vreo nebunie care i-ar fi distrus pe amândoi 
îndrăgostiţii. 

— Ai avut dreptate, continuă Taita. Toate planurile mele de a 
părăsi ţara și de a căuta adăpost înspre răsărit trebuie lăsate 
deoparte. Trebuie să mergem la Mintaka. l-am promis asta. 

— Da! aprobă Nefer. Când putem pleca la Avaris? 

— Trebuie să ne grăbim, replică Taita. Vom pleca deîndată. 


e Capitolul 55 e 


Le luă cincisprezece zile de mers neîntrerupt ca să ajungă la 
micuța garnizoană de la Thane, la o zi distanţă la sud de Avaris, 
și unde schimbară caii. Mai făcuseră această operaţiune de 
patru ori pe drum - Taita se folosise de ordinul de rechiziţie de 
la Naja, ca să înlocuiască animalele epuizate și să facă provizii 
de la garnizoanele și taberele militare din calea lor. 

De când plecaseră de la Gebel Nagara, discutaseră la 
nesfârșit despre planurile de acţiune, știind că aveau să-și 
măsoare forţele cu puterea faraonului Trok Uruk. Ofițerii cu care 
vorbiseră la garnizoană estimau că Trok ar avea la dispoziţie 
cam douăzeci și șapte de regimente bine antrenate și echipate 
până-n dinţi, și aproape trei mii de care de luptă. Impotriva 


282 


acestei mulţimi, ei aveau o căruță ce trăda semne de folosință 
îndelungată, în condiţii grele, cu o roată la spate care părea a fi 
pe cale de a-i părăsi în cele mai nepotrivite momente și al cărei 
corp era oprit de la dezmembrare de sfoară și fâșii de piele. Și 
erau doar patru: Nefer și Meren, Hilto și Bay. Însă mai era și 
Taita. 

— Magul face cât douăzeci și șapte de regimente, pe puţin, 
aprecie Hilto, așa că suntem o forță egală cu cea a lui Trok. 

Hilto îl cunoștea pe căpitanul însărcinat cu tabăra de la 
Thane, un bătrân războinic cu părul cărunt și plin de cicatrice, 
pe nume Socco. Cu mulți ani în urmă alergaseră împreună pe 
Drumul Roșu. Se luptaseră, participaseră la scandaluri și 
merseseră la femei împreună. După ce depănară amintiri preţ 
de o oră, la o cană cu bere amară, Hilto îi arătă actul de 
rechiziție. Socco îl desfășură invers, ţinându-l la o lungime de 
braţ în faţa sa și se uită cu un aer cunoscător. 

— Vezi cartușul faraonului, atinse Hilto sigiliul. 

— După cum te cunosc eu pe tine, Hilto, și, martor mi-e 
Horus, te cunosc bine, probabil ai desenat chiar tu inscripţia aia, 
zise Socco, și îi înapoie pergamentul. De ce ai nevoie, ticălos 
bătrân? 

Aleseră cai odihniţi din herghelia de câteva sute de la 
garnizoană, apoi Taita inspectă șirurile de care din rezerva ce 
tocmai le fusese trimisă de la constructorii din Avaris. Alese trei 
vehicule la care înhămară caii cei noi. 

Când plecară din Thane, Taita era singur în căruţa veche. 
Meren, Hilto și Nefer conduceau, fiecare, câte un car, în timp ce 
Bay venea în urma lor, cu douăzeci de cai. Nu se îndreptară 
direct spre Avaris, ci făcură un ocol înspre partea de est a 
orașului. 

La marginea deșertului era o mică oază folosită de beduini și 
de micile caravane de negustori în drumul spre și dinspre 
Orient. 

Pe când ceilalţi descărcau hrana pentru animale pe care o 
căraseră în căruţă de la Thane, împiedicau caii și ungeau butucii 
roților de la carele cele noi, Taita se duse să facă troc cu 
stăpânul asirian al caravanei care făcuse tabără lângă ei. 
Cumpără de la acesta un braţ de haine murdare și zdrenţuite și 
douăzeci de carpete de lână, ţesute într-un ţinut de pe lângă 
Marea îndepărtată. Erau tesute prost, și materialul era de 


283 


calitate inferioară, însă se văzu obligat să plătească un preţ 
exorbitant pentru ele. 

— Asirianul ăla e un tâlhar la drumul mare, bombăni el, în 
timp ce încărcau covoarele în căruţă. 

— Da' la ce ne trebuie? vru să știe Nefer, dar Taita pretinse că 
nu a auzit întrebarea. 

În seara aceea, Taita își vopsi coama argintie cu un extract 
din scoarță de mimoză, lucru care îi schimbă complet 
înfățișarea. Nu se luminase de ziua când îl lăsară pe Bay să aibă 
grijă de cai și de care, se urcară în căruţa dărăpănată și, 
cocoțaţi pe maldărul de covoare, luară drumul ce ducea la 
Avaris. Se îmbrăcaseră în zdrenţele procurate de Taita. Acesta 
purta o haină lungă și o centură de stofă, iar jumătatea 
inferioară a feţei și-o acoperise, după tradiţia locuitorilor cetăţii 
Ur, din Caldeea. Deghizat astfel și cu părul vopsit, nimeni nu-l 
putea recunoaște ca fiind marele mag. 

Spre seară, ajunseră în partea de nord a orașului regal. Acolo 
era o tabără permanentă de câteva mii de suflete ce rătăceau 
pe lângă zidurile cetăţii; majoritatea erau cerșetori, actori 
ambulanți, comercianţi străini și alte lepădături. Işi ridicară 
tabăra printre ei și a doua zi dis-de-dimineaţă îl lăsară pe Meren 
să supravegheze căruța și merseră să se alăture gloatei ce 
aștepta ca porțile cetăţii să se deschidă la răsăritul soarelui. 

Odată trecuţi de garda cetăţii, Hilto făcu un tur al tavernelor 
și bordelurilor de pe ulițele vechiului cartier, unde spera să dea 
peste cunoștințe de demult sau peste foști camarazi, de la care 
să obţină vești proaspete. Taita îl luă cu el pe Nefer și își făcură 
loc pe străzile aglomerate ale orașului care se trezea, până 
ajunseră la porţile palatului. Acolo, se alăturară cerșetorilor, 
negustorilor și petiţionarilor. Taita nu făcu niciun efort să intre în 
palat, ci își petrecură toată dimineaţa ascultând bârfele celor din 
jurul lor și pălăvrăgind cu ceilalţi pierde-vară. 

În cele din urmă, Taita legă o conversaţie cu un comerciant 
din Babilon, îmbrăcat într-o manieră similară cu a lui; numele 
acestuia era Nintura. Taita vorbea limba acadiană ca unul 
născut și crescut în Mesopotamia, motiv pentru care alesese 
acea deghizare. Cei doi se delectară cu un urcior cu cafea făcută 
din boabe rare și scumpe importate din Ethiopia, iar Taita făcu 
uz de toate tertipurile pe care le știa ca să îl vrăjească pe 
Nintura, care își pierdea vremea pe lângă palat de vreo zece 


284 


zile, așteptând să-i vină rândul să-și expună marfa dinaintea 
miresei celei noi a lui Trok. Plătise deja bacșișul exorbitant cerut 
de vizirul palatului ca să i se permită accesul la tânăra 
consoartă, dar mai erau mulţi înaintea lui. 

— Se spune că Trok a fost tratat cu cruzime de către tânăra 
sa soţie. Nu îl lasă în patul ei, chicoti Nintura. E nebun după ea, 
ca un taur în călduri, da' ea își ţine picioarele încrucișate și ușa 
zăvorâtă. Trok încearcă să îi câștige favorurile cu cadouri 
scumpe. Se zice că nu-i refuză nimic. Ea cumpără tot ce i se 
oferă și apoi, ca să-i facă în ciudă, revinde totul la un preţ de 
câteva ori mai mic decât cel pe care a fost el silit să-l plătească 
și împarte banii săracilor. Negustorul se plesni peste genunchi, 
râzând în hohote: Se zvonește că ar cumpăra același lucru de 
mai multe ori și Trok l-ar plăti în continuare. 

— Unde e Trok? vru să știe Taita. 

— E în campanie, în sud, răspunse Nintura. Înăbușă flăcările 
răscoalei, dar nu se întoarce bine, că se aprind din nou în urma 
lui. 

— Cu cine trebuie să vorbesc dacă vreau să ajung în prezența 
reginei Mintaka? 

— Cu vizirul palatului. Soleth îl cheamă, un individ castrat și 
gras, explică Nintura, care nu-și dăduse seama de defectul fizic 
al lui Taita. 

Taita nu îl cunoștea pe Soleth decât după nume și după 
apartenenţa sa la frăţia eunucilor. 

— Unde pot să dau de el? se interesă Taita. 

— O să te coste un inel de aur doar ca să ajungi în faţa lui, îl 
avertiză Nintura. 

Soleth stătea lângă lacul cu lotuși din grădina sa împrejmuită 
cu un zid. Nu se ridică, atunci când unul dintre paznicii 
haremului îl aduse pe Taita. 

Hicsoșii își uitaseră de mult obiceiurile străvechi și se 
obișnuiseră atât de tare cu cele egiptene, încât nu își mai ţineau 
nevestele sechestrate în zenana. Eunucii exercitau în continuare 
destul din vechea lor putere asupra femeilor regale, însă, când 
erau supravegheate corespunzător, îndatoririle lor le îngăduiau 
multă libertate. Puteau să călătorească peste hotare, să 
navigheze cu barjele lor de plăcere pe fluviu, să aducă negustori 
care să își etaleze marfa înaintea lor, să ia masa, să cânte, să 
danseze și să joace diverse jocuri cu prietenele lor. 


285 


Taita salută demn și se prezentă lui Soleth sub un nume fals; 
apoi, făcu semnul de recunoaștere al frăţiei, îndoindu-și cele 
două degete mici și alipindu-le. Soleth clipi surprins și își trecu 
privirea peste silueta uscăţivă a lui Taita: nu avea nici forma, 
nici figura unui eunuc. Cu toate acestea, îi făcu semn să se 
așeze pe pernele de dinaintea sa. Taita acceptă vasul cu sirop 
oferit de un sclav și discutară un timp despre chestiuni lipsite de 
importanță; curând însă stabiliră apartenenţa și cunoștințele 
comune ale lui Taita în cadrul frăţiei. Fără să pară evident, 
Soleth studia gânditor trăsăturile lui Taita, privind dincolo de 
vălul ce-i acoperea gura și de părul vopsit. Incet-încet, semnele 
că îl recunoaște îi înfloriră în ochi și, în cele din urmă, eunucul 
puse o întrebare șoptită: 

— În călătoriile tale, se poate să-l fi întâlnit pe faimosul mag, 
cunoscut în ambele regate și dincolo de ele drept Taita? 

— Îl cunosc bine pe Taita, confirmă acesta. 

— Poate la fel de bine cum te cunoști pe tine însuţi? întrebă 
Soleth. 

— Cel puţin la fel de bine cum mă cunosc pe mine, afirmă 
Taita, iar fața rotofeie a lui Soleth se încreți într-un zâmbet. 

— Nu e nevoie să-mi mai spui nimic. Ce serviciu pot să-ţi fac? 
Nu trebuie decât să ceri. 


e Capitolul 56 e 


În seara aceea, Nefer, Meren și Hilto stăteau pe grămada de 
covoare, iar Taita mâna căruța care scârțţâia din toate 
încheieturile, cu roata din spate clătinându-se, spre una dintre 
porţile secundare ale palatului, unde o ceată de prichindei în 
zdrenţe se pitulau pe poteca îngustă și prăpădită. Taita îi dădu 
unuia dintre ei un inel de cupru ca să păzească căruţa, apoi bătu 
în poartă cu măciulia bastonului. Poarta se deschise pe dată, 
însă fură întâmpinați de un șir de sulițe ridicate. Intrarea dinspre 
zenana era păzită serios: Trok avea mare grijă de căprioara lui. 

Soleth nu era acolo să îl întâmpine - evident, își păzea spatele 
- dar îl trimisese pe unul dintre subalterni, un negru bătrân, să îl 
ajute pe Taita să treacă de gărzi și să facă pe călăuza. Deși Taita 
era înarmat cu documentul dat de Soleth, căpitanul gărzii insistă 
să îi percheziţioneze pe toţi înainte de a-i lăsa să treacă. li 


286 


porunci lui Hilto să desfășoare covoarele și străpunse fiecare 
cută cu vârful suliței. Se declară satisfăcut, în final, și le făcu 
semn să intre. 

Bătrânul sclav mergea poticnindu-se înaintea lor, călăuzindu-i 
printr-un labirint de pasaje înguste. Pe măsură ce înaintau, totul 
în jurul lor devenea tot mai somptuos, până când ajunseră la o 
ușă din lemn de santal, sculptată cu măiestrie și păzită de doi 
eunuci uriași. Aceștia și sclavul cel vârstnic schimbară câteva 
cuvinte în șoaptă, după care santinelele se dădură la o parte și 
Taita îi conduse pe ceilalţi într-o încăpere înmiresmată de flori, 
parfumuri și aromă aţâţătoare de femeie tânără. Ușa cealaltă 
dădea spre o terasă întinsă, din care veneau sunetele unei lăute 
și se auzeau voci feminine. 

Sclavul ieși pe terasă. 

— Maiestatea Voastră, zise el cu glas tremurător, un negustor 
cu covoare fine de mătase din Samarkand așteaptă să fie primit 
de Înălţimea Voastră. 

— Am văzut destule gunoaie pe ziua de azi, replică un glas de 
femeie, iar Nefer se înfioră la auzul vocii familiare și atât de 
îndrăgite, încât i se tăie răsuflarea. Trimite-l la plimbare. 

Călăuza îi aruncă o privire lui Taita și făcu o faţă nedumerită, 
ridicând neajutorat din umeri. Nefer lăsă covorul de pe umăr să 
cadă pe dalele de piatră, făcând un zgomot puternic și se 
îndreptă spre ușa ce dădea pe terasă, unde se opri. Era 
îmbrăcat în zdrenţe, iar în jurul capului avea înfășurată o cârpă 
murdară, ce îi acoperea partea inferioară a feţei. Doar ochii i se 
mai vedeau. 

Mintaka era așezată pe zidul parapetului, iar la picioarele ei 
stăteau două sclave. Nici măcar nu se uită înspre el, ci începu să 
cânte din nou. Era cântecul cu maimuța și cu măgarul, iar Nefer 
simțea cum fiecare cuvânt i se răsucea în inimă, când studie 
curba dulce a obrazului ei întors pe jumătate și buclele 
întunecate, ce îi atârnau pe spate. 

Prinţesa își întrerupse cântecul și îi aruncă o privire enervată: 

— Nu sta acolo să te holbezi la mine, neghiob insolent, se 
rasti la el. la-ţi boarfele și pleacă! 

— lertaţi-mă, Maiestate, întinse el brațele rugător. Nu sunt 
decât un biet prost din Dabba. 

Mintaka ţipă și scăpă lăuta, acoperindu-și imediat gura cu 
ambele mâini. Pete de roșu-închis îi răsăriră în obraji și fata îl 


287 


privi ţintă în ochii verzi. Bătrânul sclav își scoase pumnalul și 
înaintă clătinându-se să îl atace pe Nefer, dar Mintaka își reveni 
pe dată: 

— Nu, lasă-l, ridică ea mâna dreaptă ca să dea mai multă 
autoritate poruncii. Lasă-ne! O să vorbesc cu prostul ăsta, zise 
ea, însă sclavul păru încurcat și ezită, ţinând în continuare 
pumnalul îndreptat nesigur spre burta lui Nefer. Fă cum îţi spun, 
răcni Mintaka, precum o femelă leopard. Du-te, prostule, du-te! 

Tulburat, bătrânul își băgă arma în teacă și se retrase. 
Mintaka avea în continuare ochii mari și negri pironiţi asupra lui 
Nefer. Fetele nu-și dădeau seama ce o apucase; știau doar că la 
mijloc era ceva straniu. Perdelele de la intrare căzură, după ce 
sclavele părăsiră încăperea. Nefer își dădu jos cârpele care-i 
acopereau capul și buclele i se revărsară pe umeri. 

— O, slavă lui Hathor, ești chiar tu! ţipă din nou Mintaka. Eşti 
tu! Credeam că n-o să mai vii niciodată, zise și zbură spre el, iar 
el alergă în întâmpinarea ei, învăluind-o în îmbrăţișarea lui. 

Se agăţară unul de celălalt, vorbind în același timp, încercând, 
în fraze incoerente, să își spună ce mult se iubeau și cât de dor 
le fusese unuia de celălalt. Sclavele își reveniseră din uluire și 
dansau în jurul lor, bătând din palme și plângând de bucurie și 
emoție, până când Taita le potoli cu câteva lovituri bine aplicate 
cu toiagul. 

— Terminaţi cu schelălăitul ăsta fără noimă. O să atrageţi 
santinelele aici într-o clipă. Cum le aduse la realitate, se întoarse 
spre Hilto și Meren, care, la semnul lui, desfășurară covorul cel 
mai mare pe dale. 

— Mintaka, ascultă-mă! O să aveți timp de asta mai târziu. 

Fata se întoarse cu faţa spre el, însă continuă să-și ţină 
braţele în jurul gâtului lui Nefer: 

— Tu m-ai chemat, nu-i așa, Taita? Ti-am auzit vocea atât de 
limpede. Dacă nu m-ai fi oprit tu, aș fi... 

— Te credeam mai deşteaptă decât să stai la palavre, cât 
sunt atâtea la mijloc, i-o tăie Taita. O să te ascundem în covorul 
ăsta, ca să te scoatem din palat. Grăbește-te. 

— Am timp să-mi iau... 

— Nu, spuse Taita. Nu ai timp de nimic, decât să mă asculți. 

Prinţesa îl mai sărută și-l mai îmbrăţișă încă o dată pe Nefer, 
apoi se duse și se întinse pe covor. Se uită în sus la sclavele ei, 
care rămăseseră buimace în pragul ușii. 


288 


— Faceţi ce vă spune Taita. 

— Nu poţi să ne lași aici, stăpână, se jeli favorita ei, Tinia. 
Fără tine nu suntem nimic. 

— N-o să vă părăsesc pentru mult timp, o asigură Mintaka. 
Promit să trimit după voi, Tinia, dar, până atunci, fiți curajoase și 
nu mă dezamăgiţi. 

Nefer îi ajută pe Hilto și pe Meren să o înfășoare pe Mintaka în 
covorul roșu, cu desene, și îi așeză capătul unei tulpini goale de 
trestie între buze. Celălalt capăt, care ieșea vreo câţiva 
centimetri din cutele grele, o ajuta să respire. 

Între timp, Taita le făcea instructajul sclavelor care boceau: 

— Tinia, tu te duci în dormitor și tragi zăvorul. Te acoperi cu 
cearșaful, ca și când ai fi stăpâna ta. Celelalte o să staţi în 
vestibul. Nu deschideţi ușa, indiferent cine e. Spuneţi oricui 
întreabă că stăpâna voastră suferă de boala lunii sale și nu 
poate să primească pe nimeni. Aţi înțeles? Tinia dădu din cap, 
cu inima sfâșiată, neavând curaj să deschidă gura. Amânaţi-i cât 
de mult puteţi, dar când o să fiți descoperite și n-o să mai puteţi 
să vă ascundetți, spuneţi-le tot ce vor să știe. Nu încercaţi să 
rezistaţi sub tortură. Moartea sau infirmitatea voastră n-o să 
ajute la nimic, în afară de încărcarea conștiinței stăpânei 
voastre. 

— Nu pot să merg și eu cu regina? izbucni Tinia. Nu pot să 
trăiesc fără ea. 

— Ai auzit promisiunea stăpânei tale. Când o să fie în 
siguranţă, o să trimită după voi. Acum, trage zăvorul în urma 
noastră. 

Sclavul cel vârstnic îi aștepta pe coridor, când ei ieșiră cărând 
covorul pe umeri. 

— Îmi pare rău. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să vă ajut, 
după cum mi-a poruncit Soleth. Regina Mintaka era cândva o 
fată drăguță și fericită, le povesti el, dar nu mai e așa. De când 
s-a măritat, a devenit tristă și furioasă, le explică, și le făcu 
semn să îl urmeze, conducându-i prin întortocheatele culoare 
din zenan, până când ajunseră, în sfârșit, la portiţa laterală unde 
se ciocniră din nou de sergentul gărzii. 

— Desfaceţi covoarele! ordonă acesta brusc. 

Taita se apropie de el și îl fixă cu privirea. Expresia ostilă de 
pe fața sergentului se topi și omul păru ușor buimac. 


289 


— Văd că te simţi mulțumit și fericit, zise încet Taita, și un 
rânjet se lăbărță încet pe trăsăturile urâte și ridate ale 
sergentului. Foarte fericit, adăugă Taita, și-și puse ușor mâna pe 
umărul bărbatului. 

— Foarte fericit, repetă acesta. 

— Ai verificat deja covoarele. Sigur nu vrei să mai pierzi timp 
preţios. Nu-i așa? 

— Nu vreau să-mi mai pierd timpul, declară omul, ca și când 
ar fi fost ideea sa. 

— Vrei să trecem. 

— Treceţi! strigă sergentul și se dădu la o parte. 

Unul dintre subordonați ridică zăvorul și îi lăsă să iasă pe 
potecă. Când îl zăriră pentru ultima dată pe sergent, acesta se 
uita după ei cu un zâmbet larg, până la urechi. 

Căruţa era în locul unde o lăsaseră, cu băiețanarii stând să o 
păzească. Suiră cu grijă covorul în car, iar Nefer întrebă încet 
prin capătul de sus: 

— Mintaka, iubito, stai bine? 

— E zăpușeală și aer închis, dar e un preț mic dacă știu că ești 
lângă mine, se auzi vocea ei înăbușită și Nefer băgă mâna prin 
tubul format de sulul de material și îi atinse vârful capului. 

— Ești curajoasă ca o leoaică, o lăudă el, și se strecură în 
spatele lui Taita, pe capra căruței, în timp ce bătrânul îndemna 
caii. 

Taita plesni din bici, ca să grăbească animalele. 

— İn curând, porţile orașului se vor închide până dimineaţă. 
Când se va descoperi fuga Mintakăi, primul lucru pe care îl vor 
face va fi să închidă toate căile de acces, să percheziționeze 
fiecare casă și vehicul și să-i interogheze pe toţi străinii. 

Trecură în galop pe drumul larg ce ducea la poarta dinspre 
răsărit. Pe măsură ce se apropiau, vedeau că drumul era blocat 
de alte căruțe și care înșirate în faţa porţii. Ceva mai devreme 
avuseseră loc un festival și o procesiune religioasă, iar aceștia 
erau credincioșii și cheflii care se întorceau în satele de la 
marginea orașului Avaris. Înaintau îngrozitor de încet. 

Soarele coborâse deja în spatele zidurilor, iar lumina slăbea 
tot mai mult, însă în faţa lor mai erau două vehicule, când 
căpitanul gărzilor ieși din casa gărzii și răcni la oamenii săi: 

— Ajunge! A apus soarele. Închideţi porţile! 


290 


Se auziră strigătele de protest ale celor care încă încercau să 
iasă: 

— Am o copilă bolnavă. Trebuie să ajung acasă. 

— Am plătit taxa, lasă-mă să trec. O să mi se strice peștele. 

Una dintre căruțele mai mici înaintă în mod deliberat și blocă 
eforturile gărzilor de a închide forțat porţile. Se iscă o mică 
răscoală, cu paznicii care răcneau și agitau bâte, cu cetățeni 
revoltați care urlau la primii, și cu cai speriaţi care se cabrau și 
nechezau neliniștiți. Deodată, se auzi larmă din afara cetății și 
agitația crescu. Glasuri mai puternice le înăbușiră pe cele ale 
călătorilor care protestau, ca și pe cele ale gărzilor. 

— Trece faraonul! Daţi-vă la o parte din drumul faraonului 
Trok Uruk! 

Bătăile tobei de război dădeau și mai multă forță ordinului. 
Gărzile își încetară eforturile de a închide porţile și, în schimb, se 
călcau pe picioare în graba lor de a le deschide iar larg, ca să 
descopere afară un escadron de care de luptă. Deasupra 
vehiculului din frunte flutura flamura purtând imaginea 
leopardului roșu. În picioare în car, cu coiful strălucitor și cu 
barba împodobită cu panglici, aruncată peste umăr, stătea 
faraonul Trok Uruk, care ţinea biciul și hățurile în mâinile 
înmănușate. 

Cum se deschiseră porțile, faraonul își îndreptă carul tras de 
cei patru cai direct în masa de oameni și căruțe din drum, 
împărțind lovituri de bici în dreapta și-n stânga, fără să se uite. 
Oamenii săi goneau în față, întorcând orice vehicul care bloca 
drumul și trăgându-l pe margine, împrăștiind grămezi de pește 
alunecos și legume prin rigole. 

— Faceţi loc faraonului! răcneau ei, acoperind ţipetele celor 
prinși în îmbulzeală. 

Soldaţii ajunseră la căruța lui Taita și încercară să o răstoarne, 
ca să elibereze calea lui Trok. Taita se ridică și îi plesni cu biciul, 
însă loviturile lui cădeau peste coifurile și epoleţii lor de bronz. 
Soldaţii râseră de el și se opintiră împreună, făcând căruța să 
cadă într-o parte. Covorul făcut sul alunecă într-o parte și s-ar fi 
putut zdrobi sub vehiculul care se răsturna. 

— Ajutaţi-mă! urlă Nefer, sărind să prindă covorul și să îi 
amortizeze căderea. 

Hilto apucă de un capăt, Meren de celălalt. Căruţa se prăbuși 
într-o parte, cu un pârâit de lemne crăpate, însă ei o cărară pe 


291 


Mintaka, ascunsă ca un cocon în sul, la adăpostul zidului celei 
mai apropiate case. 

Faraonul Trok își făcea intrarea în forță prin dezastrul 
căruțelor și încărcăturilor vărsate pe jos, plesnind din bici pe 
deasupra capetelor animalelor sale, răcnind comenzi către caii 
de luptă: 

— Loviţi! Loviţi! urlă și, la comanda lui, caii, antrenați pentru 
luptă, se ridicară în două picioare și izbiră în oricine le stătea în 
cale cu copitele încălțate în bronz. 

Nefer văzu o bătrână luând-o la fugă chiar pe sub copitele 
zburătoare: una o prinse în plină faţă. Capul femeii se deschise, 
iar dinţii îi zburară din gură ca pietricelele albe de grindină, 
zornăind pe pietrele pavajului, în timp ce femeia rămase întinsă 
în faţa carului lui Trok. 

Obezile de bronz ale roţilor trecură peste corpul ei, în timp ce 
Trok își vedea de drum, trecând atât de aproape de locul unde 
Nefer se ghemuise protector peste covorul în care se afla 
Mintaka, încât, pentru o clipă, se priviră drept în ochi, Trok nu-l 
recunoscu în zdrențe și cu cârpele pe care și le înfășurase în 
jurul capului, dar, cu cruzimea-i obișnuită, îl croi pe Nefer cu 
biciul peste umăr. Vârfurile de metal ale acestuia tăiară țesătura 
și făcură să apară o linie de stropi de sânge strălucitor. 

— La o parte, ţărane! răcni Trok, iar Nefer se pregăti să se 
arunce pe platformă și să-l tragă de barbă jos din car. 

Asta era bestia care o pângărise pe Mintaka, și, de furie, Nefer 
vedea negru înaintea ochilor. 

Taita îl apucă de mână ca să-l oprească: 

— Lasă-l să treacă. Scoateţi covorul pe poartă, neghiobilor! 
Rămânem blocaţi aici. Nefer se zbătu să scape din strânsoare, 
dat Taita îl scutură: Vrei s-o pierzi din nou așa de repede? 

Nefer își reveni în fire. Se aplecă să apuce de un capăt al 
covorului, iar ceilalţi îl ajutară. Alergară cu el spre poartă, însă 
escadronul de care trecuse și gărzile se luptau să închidă 
porţile. Taita se grăbi să ajungă în faţă și să împrăștie gărzile cu 
toiagul. Când una dintre santinele ridică o bâtă deasupra capului 
să lovească, Taita se întoarse spre acesta și îl fixă cu privirea 
aceea hipnotică. Omul se dădu înapoi, de parcă ar fi fost 
confruntat cu un mâncător de oameni. 

Cu covorul între ei, reușiră să se strecoare printre porțile pe 
cale să se închidă, apoi o luară la goană spre tabăra de sub 


292 


zidurile cetăţii. Cu toate că se auzeau strigăte furioase în urma 
lor, bărbaţii dispărură de sub privirile paznicilor, în întunericul ce 
se lăsa, printre colibe și corturi din piele. În spatele gardului unui 
tarc pentru capre, descărcară povara și o desfășurară. Ciufulită 
și topită de căldură, Mintaka se ridică în capul oaselor și surâse 
când îl văzu pe Nefer îngenunchind dinaintea ei. Întinseră 
mâinile unul spre celălalt și se îmbrăţișară, sub privirile 
celorlalți. 

Taita îi readuse cu picioarele pe pământ: 

— Trok s-a întors pe neașteptate, o înștiință pe Mintaka. Nu va 
trece mult până să descopere că lipsești, zise și o ridică în 
picioare. Am pierdut căruţa, așa că ne așteaptă o călătorie lungă 
pe jos. Dacă nu pornim acum, o să ajungem la oaza unde am 
lăsat carele abia mâine-seară. 

Mintaka deveni imediat serioasă: 

— Sunt gata, anunţă ea. 

Taita aruncă o privire spre săndăluţele ei din aur, decorate cu 
turcoaze, și se îndreptă spre colibe. Se întoarse în câteva 
minute cu o femeie bătrână și șleampătă care-l urma 
îndeaproape. Magul ducea o pereche de sandale țărănești 
uzate, dar zdravene. 

— Le-am schimbat cu ale tale, îi spuse. 

Mintaka nu șovăi nicio clipă, ci își scoase sandalele splendide 
și i le dădu bătrânei, care o tuli rapid, de teamă să nu i le ceară 
înapoi. Mintaka se îndreptă: 

— Sunt gata. Pe unde o luăm, magule? 

Nefer o luă de mână și îl urmară pe Taita, care pornise cu pași 
mari în întinderea deșertului. 


e Capitolul 57 e 


Trok intră cu carul pe porţile palatului și struni caii acoperiţi 
de colb și de spumă spre curtea din faţa apartamentelor sale 
magnifice. Doi colonei ai cavaleriei sale, membri ai clanului 
leopardului și prieteni la cataramă cu el, pășiră după el în sala 
de  ospete, cu armele și scuturile zăngănind. Sclavele 
pregătiseră un ospăț de bun venit. Trok goli o cană cu vin roșu și 
dulce și înșfăcă o ciozvârtă fiartă de porc mistreț. 


293 


— Am nevoie de altceva mai mult decât am de mâncare sau 
de băutură, le făcu el cu ochiul tovarășilor săi, care izbucniră în 
hohote de râs și își dădură coate. 

Trok știa prea bine că eșecurile căsătoriei sale făceau deliciul 
bârfelor printre soldaţi și că modul în care îl trata noua lui soţie îi 
slăbea reputaţia. În ciuda victoriilor asupra rebelilor din sud și a 
pedepselor aspre pe care le dăduse, prestigiul lui de bărbat 
avea de suferit. Hotărâse să schimbe lucrurile chiar în acea 
noapte: 

— Aveţi aici mai multă mâncare decât ar putea să înfulece 
chiar și doi boi ca voi și destul vin să înecaţi un hipopotam, arătă 
Trok spre masa ce gemea sub greutatea bucatelor. Faceţi-vă de 
cap, da’ nu vă așteptați să apar înainte de zori. Am un câmp de 
arat și de supus o mânză neînvățată cu căpăstrul. 

leși maiestuos din încăpere, înfulecând cu toată gura carne 
grasă de porc în timp ce mergea. Doi sclavi cu torţe aprinse 
alergau înaintea lui, ca să-i lumineze drumul de-a lungul 
coridoarelor întunecate ce duceau la zenana. Eunucii care 
stăteau de strajă în fața ușilor ce dădeau spre camerele 
Mintakăi îl auziră venind; își învârtiră armele în aer și le 
încrucișară deasupra piepturilor grase, în semn de salut. 

— Deschideţi! porunci Trok, aruncând osul de porc și 
ștergându-și mâinile de grăsime pe poalele tunicii. 

— Maiestatea Voastră, salută din nou nervos una din 
santinele. Ușile sunt încuiate. 

— Din ordinele cui? se înfurie Trok. 

— Din ordinele Maiestății Sale, regina Mintaka. 

— Pe Seuth, n-am să înghit așa ceva! Obrăznicătura asta 
arogantă știe că sunt aici, se dezlănțui Trok, scoțând sabia și 
bătând în ușă cu măciulia de bronz. 

Nu primi niciun răspuns, așa că mai bătu o dată. Zgomotul 
loviturilor își făcea auzit ecoul de-a lungul coridoarelor tăcute și 
totuși nu se arăta niciun semn de viaţă de dincolo de uși. Se 
dădu înapoi, după care atacă ușa cu umărul; aceasta se clătină, 
însă nu cedă. Atunci, luă sulița din mâinile celui mai apropiat 
străjer și crestă tăblia ușii. 

Așchiile zburau de sub lama sa, și, din câteva lovituri, ciopli o 
gaură destul de largă ca să vâre mâna și să desfacă zăvorul. 
Dădu un picior ușii și se năpusti în camera de dincolo de 


294 


aceasta. Sclavele erau lipite de peretele îndepărtat, strânse 
una-n alta de groază. 

— Unde-i stăpâna voastră? 

Ele bâiguiră și cotcodăciră ceva lipsit de înţeles, dar nu putură 
să își împiedice ochii să se îndrepte spre ușa dormitorului. Trok 
o pomi într-acolo și fu urmat imediat de strigătele fetelor: 

— E bolnavă. 

— Nu poate să vă vadă. 

— l-a răsărit luna. 

Trok râse: 

— A folosit scuza asta prea des, comentă, și lovi în ușă. Dacă 
e sânge, ar fi bine să curgă în șuvoaie mai mult decât am vărsat 
eu pe câmpul de la Manashi. Pe Seuth, o să înot în el ca să ajung 
la porţile fericirii. 

Și se porni să bată cu picioarele în ușă: 

— Deschide, vrăjitoare mică! Ţi-a sosit bărbatul, să te înveţe 
ce înseamnă datoria și respectul. 

La următorul șut, ușa cedă, pentru că balamalele din piele se 
rupseseră, iar Trok intră cu un aer fudul. Patul era sculptat din 
abanos african, incrustat cu argint și cu sidef. Silueta feminină 
din el era ascunsă sub un maldăr de cearșafuri de in, din care 
nu ieșea decât un picioruș. Trok lăsă centura să-i cadă pe podea 
și strigă: 

— Ţi-a fost dor de mine, crinul meu? Ai tânjit după brațele 
mele iubitoare? 

Apucă piciorul desculţ și o trase pe fată de sub așternuturi: 

— Vino, mielușica mea. Mai am un cadou pentru tine, așa de 
lung și de tare, că n-ai să poţi să-l vinzi sau să scapi de el se opri 
și făcu ochii mari la fata îngrozită, care se smiorcăia. Tinia, 
stricată mică, ce cauţi în patul stăpânei tale? Nu așteptă 
răspunsul, ci o aruncă pe podea și se apucă să dea înconjur 
camerei ca apucat, smulgând perdelele și draperiile de pe 
pereţi: Unde ești? Dădu cu piciorul în ușile toaletei: Vino afară! 
Copilăria asta n-o să-ţi folosească la nimic. 

li luă doar un minut să se asigure că Mintaka nu se ascundea, 
apoi se grăbi înapoi la Tinia și o apucă de păr, măturând 
podeaua cu ea. 

— Unde e? urlă el și îi aplică o lovitură în stomac. Sclava ţipă 
și încercă să se rostogolească departe de picioarele lui încălţate 


295 


în metal: O să te bat până spui tot, o să-ţi jupoi pielea de pe 
corpul ăsta nenorocit bucată cu bucată. 

— Nu-i aici, ţipă Tinia. A plecat! 

— Unde? o pocni Trok din nou. Sandalele de război erau 
bătute cu cuie de bronz, care pătrundeau în carnea fragedă a 
fetei ca niște cuțitașe: Unde? 

— Nu știu, urlă ea. Bărbaţii au venit și au luat-o. 

— Care bărbaţi? O lovi din nou, iar ea se ghemui ca o 
mingiuță, suspinând și tremurând. 

— Nu știu. În ciuda instrucţiunilor lui Taita, nu dorea să își 
trădeze iubita stăpână: Bărbaţi străini. Nu i-am mai văzut. Au 
învelit-o într-un covor și au luat-o. 

Trok îi administră o ultimă lovitură, apoi se duse la ușă și 
strigă la eunucii de pază: 

— Găsiţi-l pe Soleth! Aduceţi-mi-l imediat pe viermele ăsta 
gras! 

Soleth sosi umil, frângându-și mâinile netede și rotofeie: 

— Divine faraon! Mai-mare al tuturor zeilor! Măreţ stăpân al 
Egiptului! exclamă el, aruncându-se la picioarele lui Trok. 

Acesta își luă avânt și îi trase un picior zdravăn în burtă: 

— Cine erau bărbaţii care au primit aprobare să intre în 
Zenana? 

— La ordinele voastre, graţioase faraon, am permis tuturor 
vânzătorilor de mărfuri fine să și le prezinte dinaintea reginei. 

— Cine era vânzătorul de covoare? Ultimul care a intrat aici. 

— Vânzător de covoare? Păru Soleth să  cântărească 
întrebarea, și Trok îl lovi din nou. 

— Da, Soleth, covoare! Cum îl chema? 

— Îmi aduc aminte acum. Negustorul de covoare din Ur. l-am 
uitat numele. 

— O să te ajut să-ţi amintești, îi promise Trok și chemă la el 
santinelele. Ţineţi-l pe pat! 

ÎI târâră pe Soleth pe salteaua boţită și îl așezară cu faţa în 
jos. Trok își luă de jos centura și scoase sabia din teacă. 

— Ridicaţi-i hainele, porunci, și unul din paznici îi ridică 
fustanela lui Soleth și expuse privirilor fesele rotunde. Știu că 
jumătate din gărzile palatului au trecut pe-aici, îi atinse Trok 
anusul cu vârful sabiei, dar niciunul nu era atât de tare sau de 
ascuțit cum o să fie asta. Acum, spune-mi cine era negustorul 
de covoare. 


296 


— Jur pe pâine și pe apa Nilului că nu l-am mai văzut 
niciodată. 

— Mare păcat pentru tine, îl compătimi Trok, și înfipse vârful 
sabiei, cam cât degetul arătător, în rectul lui Soleth. Acesta 
scoase un strigăt ascuţit, cutremurător, de agonie. Asta a fost 
doar vârful! îl avertiză Trok. Dacă îţi place atât de tare, îți mai 
servesc vreo câţiva centimetri de bronz, până ajung în gâtlej. 

— A fost Taita, urlă Soleth, cu sângele ţâșnind în valuri din el. 
Taita a luat-o. 

— Taita! exclamă Trok uluit și scoase sabia. Taita, magul, 
repetă, cu o teamă superstiţioasă în glas. Apoi, rămase tăcut un 
timp destul de îndelungat: Daţi-i drumul, le ordonă, în cele din 
urmă, eunucilor. 

Soleth se ridică gemând; mișcarea eliberă gazele din 
măruntaie, care se grăbiră să se evacueze prin deschizătura 
mărită într-o rafală lungă și zgomotoasă. 

— Unde a dus-o? ignoră Trok sunetul și putoarea de fecale 
care se lăbărțase în toată încăperea. 

— Nu mi-a spus, pretinse Soleth, îndesându-și cearșafuri între 
picioare, ca să oprească sângerarea. Trok ridică sabia și atinse 
cu vârful pieptul gol, care atârna, al eunucului. 

Soleth scânci și mai trase un vânt: 

— Nu mi-a spus, însă am vorbit despre pământul dintre cele 
două fluvii, Tigru și Eufrat. Poate că acolo intenţionează să o 
ducă pe regină. 

Trok se gândi rapid la asta. Era logic. Probabil că Taita auzise 
până acum de relaţiile încordate dintre Egipt și regatele din est. 
Știa că ar putea găsi adăpost și protecţie acolo, dacă ar ajunge 
așa departe. 

Dar care era motivul pentru care să o răpească pe Mintaka? 
Sigur nu o făcuse pentru recompensă. Taita era celebru pentru 
disprețul arătat faţă de aur și bogății. Nu putea fi vorba nici de 
dorinţă carnală. Ca eunuc bătrân, Taita nu era capabil de pofte 
fizice. Să fie prietenia care se ţesuse între moșneag și fată 
motivul? Apelase oare la el ca să o ajute să scape din Avaris și 
de căsătoria pe care o detesta? Cu siguranţă că plecase cu el de 
bună voie și, foarte probabil, bucuroasă să o facă. Maniera în 
care sclavele încercaseră să o acopere dovedea asta și sigur nu 
strigase după ajutor, pentru că santinelele ar fi auzit-o. 


Amână consideraţiile pentru moment; grija cea mare acum 
era să înceapă urmărirea și să o recaptureze, împreună cu 
vrăjitorul, înainte să ajungă pe țărmurile Mării Roșii și să intre pe 
teritoriile loiale lui Sargon al Babilonului. li aruncă un zâmbet lui 
Soleth: 

— Sper că iubiții tăi o să găsească pe placul lor modificările pe 
care ţi le-am făcut pe coridorul plăcerii. O să mă socotesc cu 
tine după ce mă întorc. Am hiene flămânde și vulturi de săturat. 

Cei doi colonei se aflau încă în sala de ospețe, înfulecând și 
stropind mâncarea cu vin din belșug, cu toate că nu ajunseseră 
să își bea minţile. 

— Câte care putem echipa și trimite spre răsărit înainte de 
miezul nopţii? vru să știe Trok. 

Cei doi tresăriră, dar erau războinici și răspunseră cu 
repeziciune la furia lui. 

Colonelul Tolma scuipă gura de vin pe care era gata s-o 
înghită și sări în picioare, clătinându-se doar puţin: 

— În două ore, cincizeci de care au și plecat, bolborosi el. 

— Am nevoie de o sută, ceru Trok. 

— Vor fi o sută la comanda voastră până la miezul nopţii, sări 
colonelul Zander, dornic să își arate zelul. Și încă o sută vor goni 
spre est înainte de apariţia zorilor. 


e Capitolul 58 e 


Taita îi conducea prin noaptea luminată de o lună care doar 
peste câteva zile avea să fie plină. Vârful toiagului răsuna pe 
poteca plină de pietre, iar umbra i se profila înaintea sa, precum 
un liliac negru și monstruos. Ceilalţi fură nevoiţi să mărească 
pasul ca să nu-l piardă din ochi. 

După miezul nopţii, Mintaka începu să dea semne de 
epuizare. Șchiopăta din greu și rămânea rău în urmă. Nefer slăbi 
ritmul, ca să rămână lângă ea. Nu se așteptase la asta din 
partea ei; de obicei era puternică, asemenea unui băiat, și putea 
să-l întreacă la fugă pe aproape oricare dintre ei. li spunea încet 
cuvinte de încurajare, neîndrăznind să vorbească prea tare, ca 
să nu-l audă Taita. Nu voia ca magul să-și dea seama de 
slăbiciunea Mintakăi și să o facă de râs de faţă cu ceilalți. 


298 


— Nu mai e mult de mers, îi spuse și o luă de mână ca să o 
facă să meargă mai repede. Bay o să ne aștepte cu caii 
pregătiţi. O să călătorim până la Babilon ca niște altețe regale, 
spuse, făcând-o să râdă, dar râsul sună chinuit și îndurerat. 

Abia atunci își dădu el seama că ceva nu era în regulă cu ea. 

— Ce te doare? 

— Nimic, răspunse ea. Am stat închisă în palat prea mult și mi 
s-au dezobișnuit picioarele să mai meargă. 

El nu acceptă răspunsul acela. O luă de mână și o sili să se 
așeze pe o piatră de lângă potecă; îi ridică piciorușul și îi 
desfăcu catarama, îngrozindu-se de ce văzu când îi scoase 
sandala. 

— Pe scumpul Horus, cum ai reușit să faci și un singur pas în 
astea? 

Sandala aspră, nepotrivită pentru piciorul ei, o rosese cumplit, 
iar sângele negru lucea în lumina lunii. Îi ridică celălalt picior și îl 
eliberă cu grijă din sandală. Fâșii de piele și de carne se 
desprinseră o dată cu ea. 

— Imi pare rău, șopti ea, dar nu-ţi face griji, pot să merg și 
desculță. 

Furios, Nefer aruncă încălțările însângerate printre stânci. 

— Trebuia să-mi spui mai devreme de asta, zise și se ridică, o 
ajută să stea în picioare și se întoarse cu spatele la ea, 
pregătindu-se să o ducă în spate. Pune-ţi braţele în jurul gâtului 
meu și urcă-te, o încurajă, după aceea porni pe urmele celorlalți, 
care, între timp, abia se mai vedeau, ca niște umbre întunecate 
ce se îndepărtau în deșertul luminat de razele lunii. 

Buzele ei ajungeau aproape de urechea lui, și, în timp ce el se 
străduia să înainteze, ea îi șoptea vorbe de încurajare, încercând 
să-i distragă atenţia. li mărturisi ce dor îi fusese de el și cum 
dorise să-și pună capăt zilelor, atunci când auzise de presupusa 
lui moarte. 

— Am vrut să mor, ca să fiu din nou alături de tine, îi explică, 
povestindu-i de preoteasa lui Hathor și de cum adusese șarpele 
la ea. 

Nefer fu atât de îngrozit, că o lăsă jos și o mustră cu asprime: 

— Asta a fost o prostie, o scutură furios, din cauza tulburării. 
Să nu-ţi mai treacă niciodată prin cap așa ceva, indiferent de ce 
se va întâmpla pe viitor! 


299 


— Nu poţi să-ți dai seama cât de mult te iubesc, dragul meu! 
Nu poți să-ţi închipui cât de distrusă am fost când am crezut că 
te-am pierdut. 

— Trebuie să facem un pact. Trebuie să trăim unul pentru 
celălalt de acum înainte. Nu trebuie să ne mai gândim la 
moarte, până în clipa în care vine să ne viziteze neinvitată. Jură 
că așa vei face! 

— Jur! De-acum încolo, o să trăiesc numai pentru tine, 
promise ea și îl sărută, ca să pecetluiască înţelegerea. 

El o ridică iar în spate și continuară drumul. Fata părea să 
atârne tot mai greu, cu fiecare pas pe care îl făcea. Când drumul 
era mai moale și acoperit de nisip, o lăsa jos, iar ea se sprijinea 
de el, șontâcăind pe picioarele zdrobite și sângerânde. Când 
terenul se înăsprea și se înmulţeau pietrele, o ridica iar în cârcă 
și se târa mai departe. Ea îi povesti cum Taita dăduse de ea șio 
salvase de la moarte: 

— A fost o senzaţie nemaiîntâlnită, mărturisi ea. Îl auzeam ca 
și când ar fi stat lângă mine și mi-ar fi vorbit cu o voce limpede 
și puternică. Mi-a spus că ești încă în viață. Cât de departe eraţi 
când a ajuns cu spiritul la mine? 

— Eram la Gebel Nagara, în sud, la o distanţă de 
cincisprezece zile de mers până la Avaris. 

— Poate să ajungă atât de departe? întrebă neîncrezătoare. 
Puterile lui chiar nu au nicio limită? 

Se mai opriră o dată să se odihnească pe întuneric și ea se 
sprijini de umărul lui, murmurând: 

— Trebuie să-ţi spun ceva în legătură cu noaptea nunții... 

— Nu! Se împotrivi el cu vehemenţă. Nu vreau să aud nimic. 
Crezi că nu m-a chinuit în fiecare zi gândul ăsta? 

— Trebuie să mă asculţi, inima mea. N-am fost niciodată soția 
lui. Deși a încercat să mă forțeze, am reușit să-i rezist. 
Dragostea pentru tine mi-a dat putere să-i rezist. 

— Am auzit că a expus blana de oaie pătată de sânge pe 
pereţii palatului, reuși să scoată cu greu cuvintele din gură și 
întoarse capul, îndurerat. 

— Da, era sângele meu, confirmă ea; el încercă să se 
desprindă din îmbrăţișarea ei, însă ea îl ţinu strâns. Nu era 
sângele meu de fecioară. Era sângele care-mi ţâșnise din nas și 
din gură când m-a bătut, ca să mă silească să-i fac pe voie. |ţi 
jur pe dragostea pe care o am pentru zeiţă și pe speranța că, 


300 


într-o bună zi, o să-ţi nasc fiii, că sunt încă virgină și că o să fiu 
așa până când o să-mi accepţi fecioria ca pe o dovadă a 
dragostei mele. 

O luă în brațe, o sărută și plânse de ușurare și de bucurie, și 
ea împreună cu el. 

După un timp, se ridică în picioare și o luă în spate. 
Făgăduiala ei părea să îi fi dat forțe noi și porni mai departe cu 
mai multă hotărâre. 

Abia după miezul nopţii își dădură seama ceilalţi că li se 
întâmplase ceva, și se întoarseră să-i caute. Taita bandajă 
piciorul Mintakăi, și, apoi, Hilto și Meren o cărară cu rândul. 
Înaintară mai rapid, însă stelele începeau să pălească, iar 
lumina devenea tot mai clară când ajunseră, în sfârșit, la oaza 
unde-i aștepta Bay cu caii. 

Erau cu toţii epuizați, însă Taita nu le dădu voie să se 
odihnească. Adăpară caii pentru ultima dată și umplură 
burdufurile, până când pielea acestora se întinse și lucea, iar 
picăturile de umezeală se scurgeau din ele. 

În timp ce ei se îndeletniceau cu asta, Taita umplu jumătate 
de găleată cu apă din fântână și, folosind o alifie ce făcea 
spumă, își îndepărtă vopseaua de pe păr, până când acesta 
ajunse să strălucească din nou ca argintul. 

— De ce-și spală părul tocmai acum? întrebă nedumerit 
Meren. 

— Poate că așa își recapătă din forța pe care a pierdut-o când 
s-o vopsit, sugeră Mintaka, și nimeni nu mai puse vreo 
întrebare. 

Când erau gata de plecare, Taita îi obligă să bea din fântână, 
până când își umplură burțţile, fără să vomite. Pe când făceau 
asta, Taita i se adresă încet lui Bay: 

— Simţi? 

Bay se încruntă și dădu din cap: 

— E în aer și simt cum răsună prin tălpi. Vin după noi. 

În ciuda faptului că se grăbeau și a amenințării dușmanului ce 
se apropia cu pași repezi, Taita profită de ocazie ca să-i 
îngrijească Mintakăi piciorul pentru ultima oară. Unse locurile 
roase și învinețite cu salvie și le bandajă din nou. Apoi, în sfârșit, 
le ordonă să urce în care. 

Taita îl luă pe Meren ca purtător de lance în carul din frunte; 
Nefer îi urma, cu Mintaka atârnată de aripă, ca să nu forţeze 


301 


greutatea pe picioare. Hilto și Bay, în ultimul car, formau 
ariergarda. 

Negustorul asirian care le vânduse covoarele își supraveghea 
sclavii și servitorii care încărcau căruțele și animalele de povară. 
Se întoarse să îi privească îndepărtându-se și să își ia rămas-bun 
de la Taita, însă interesul său crescu brusc atunci când văzu fata 
din al doilea car. Nici măcar veșmintele prăfuite și părul în 
dezordine nu îi puteau ascunde trăsăturile remarcabile. Rămase 
cu ochii la ei până când aceștia ajunseră în vârful ultimei movile 
și dispărură în pustiu, îndreptându-se spre est de-a lungul 
drumului caravanelor, ce ducea, în cele din urmă, spre țărmurile 
Mării Roșii. 


e Capitolul 59 e 


În timp ce Trok aștepta nerăbdător ca escadroanele sale să se 
adune în faţa porților orașului, îi porunci colonelului Tolma să își 
trimită oamenii să caute în tabăra de dincolo de zidurile cetăţii 
Avaris orice fel de cerșetori și străini. 

— Răscoliţi toate  șandramalele. Asiguraţi-vă că regina 
Mintaka nu se ascunde în vreuna dintre ele. Căutaţi-l pe 
vrăjitorul Taita. Aduceţi-mi orice moșneag slab și înalt pe care îl 
găsiţi. O să-l interoghez personal. 

Se auziră răcnete și plânsete printre șandramale, zgomote de 
uși sparte și de pereţi șubrezi dărâmaţi, ce arătau că oamenii lui 
Tolma îi duceau la îndeplinire ordinele. Într-un timp destul de 
scurt, doi soldaţi se întoarseră târând după ei o zgripţuroaică 
beduină, bătrână și mizerabilă, pe care o cărară până la carul lui 
Trok. Femeia îi ocăra pe cei care o capturaseră și dădea din 
picioare și se zbătea să scape din strânsoare. 

— Ce e, soldat? îl chestionă Trok pe unul dintre ei, când 
femeia îi fu aruncată la picioare. 

Oșteanul ţinea în mână o pereche de sandale delicate din aur, 
împodobite cu turcoaze care străluceau în lumina torțelor: 

— Maiestate, am găsit astea în coliba ei. 

Trok se înnegri la față când le recunoscu și îi trase femeii un 
picior în burtă: 

— De unde le-ai furat, maimuţă bătrână? 

— N-am furat nimic, divine faraon, scheună ea. El mi le-a dat. 


302 


— Care el? Spune drept sau o să-ţi vâr capul între propriile 
picioare, să te îneci în zeama aia împuţită. 

— Moșneagul, el mi le-a dat. 

— Cum arăta? 

— Înalt și uscat. 

— Ce vârstă avea? 

— Era bătrân ca stâncile deșertului. El mi le-a dat. 

— Era și-o fată cu el? 

— Erau trei bărbaţi și-o târfuliță drăguță, îmbrăcată în haine 
scumpe, vopsită pe faţă și cu panglici în păr. 

Trok o smuci în picioare și-i urlă în faţă, îngrozind-o și mai 
tare: 

— Unde s-au dus? Pe ce drum au luat-o? 

Cu un deget tremurător, femeia îi arătă drumul care ducea 
spre coline și spre deșertul de dincolo de ele. 

— Când? vru să știe Trok. 

— Cam atât din călătoria lunii, indică ea, descriind un arc în 
văzduh ce corespundea cu patru sau cinci ore din orbita lunară. 

— Câţi cai aveau? răcni Trok. Care? Căruţe? Cu ce călătoreau? 

— N-aveau cai, răspunse femeia. Erau pe jos, dar se grăbeau 
foarte tare. 

Trok îi făcu vânt cât colo și rânji la Tolma, care stătea lângă 
el: 

— N-o să ajungă prea departe. O să punem mâna pe ei de 
cum o să-ți scoli ticăloșii ăia leneși din pat și o să-i pui să 
încalece. 


e Capitolul 60 « 


Soarele arzător parcursese jumătate din drumul său prin 
văzduh când Trok ajunse în vârful colinelor de deasupra oazei, la 
graniţa cu deșertul. Două sute de care îl urmau în coloană de 
câte patru. La opt mii de picioare în urmă venea Zander, cu încă 
două sute. Fiecare vehicul purta câte doi soldaţi înarmaţi până-n 
dinți și era încărcat cu burdufuri cu apă și teci cu sulițe și săgeți. 

Undeva, sub ei, îl zăriră pe negustorul asirian care urca panta 
dinspre fântână, în fruntea caravanei sale. Trok mână caii să-i 
iasă în întâmpinare și îl salută de la depărtare: 

— Noroc, străine! De unde vii și cu ce treburi pe-aici? 


Negustorul se uită neliniștit spre oșteanul ce făcea pe gazda, 
neștiind la ce să se aștepte din partea lui. Urarea prietenoasă a 
lui Trok nu însemna mare lucru. În lunga sa călătorie din 
Mesopotamia, întâlnise tâlhari, bandiți și comandanţi militari. 

Trok își mână carul spre el: 

— Sunt Maiestatea Sa divină, faraonul Trok Uruk. Bun venit în 
Regatul de Jos. Nu te teme, te afli sub protecţia mea. 

Negustorul căzu în genunchi și făcu o plecăciune adâncă. De 
data aceasta, Trok nu avea răbdare să i se aducă omagii și 
scurtă ceremonia: 

— Ridică-te și vorbește, bravul meu prieten. Dacă ești cinstit 
cu mine şi-mi spui ce vreau să aflu, o să-ţi dau o licenţă de 
comerț liber de orice taxe în tot regatul și te trimit cu zece care 
escortă până la porţile cetăţii Avaris. 

Negustorul sări în picioare și se porni să-și exprime profunda 
recunoștință, cu toate că știa, din lunga sa experienţă, că 
asemenea favoruri regale erau, de regulă, costisitoare. Trok îi 
tăie discursul: 

— Sunt pe urmele unei bande de fugari nelegiuiţi. l-ai văzut? 

— Am întâlnit o mulțime de oameni în drumul meu, răspunse 
asirianul. Ar putea Maiestatea Voastră să mi-i descrie pe acești 
ticăloși, iar eu voi face tot posibilul să vă pun pe urmele lor? 

— Sunt probabil cinci sau șase și se îndreaptă spre răsărit. E o 
tânără cu ei, iar restul sunt bărbaţi. Îi conduce un escroc bătrân, 
înalt și slab. Probabil că și-a vopsit părul în negru sau roșcat. 

Trok nu avu nevoie să meargă mai departe cu descrierea, că 
asirianul îl întrerupse agitat: 

— Maiestate, îi cunosc prea bine. Acum câteva zile, un 
moșneag cu părul vopsit a cumpărat niște covoare și niște haine 
vechi de la mine. Atunci, femeia nu era cu el. A lăsat caii și trei 
care în oaza de-acolo de jos, în grija unui bandit urât și negru. A 
încărcat covoarele într-o căruță veche și, împreună cu ceilalți, a 
pornit pe drumul spre Avaris, pe care suntem și noi acum. 

Trok rânji triumfător: 

— Ăsta-i omul pe care-l caut. L-ai mai văzut de-atunci? S-a 
mai întors după care? 

— El și ceilalţi trei s-au întors azi, dis-de-dimineaţă, pe jos, 
dinspre Avaris. Era cu ei și tânăra de care întrebaţi. Părea să 
sufere de ceva, căci era dusă în spate de ceilalți. 


304 


— Unde s-au dus, prietene? Încotro se îndreptau? vru să afle 
Trok, ce ardea de nerăbdare, însă asirianul nu se lăsa zorit. 

— Femeia era tânără. Cu toate că era rănită și mergea foarte 
greu, purta haine scumpe. Era clar o persoană de rang înalt, 
frumoasă, și avea părul lung și negru. 

— Ajunge. O cunosc prea bine pe femeie și fără să mi-o 
descrii tu. După ce au plecat din oază, în ce direcţie au luat-o? 

— Au înhămat caii la cele trei care și au plecat imediat. 

— Unde, omule? In ce direcție? 

— Spre răsărit, pe drumul caravanelor, zise, arătând spre 
drumul șerpuit care urca dealurile joase înspre ţinutul dunelor. 
Însă părul bătrânului nu mai era vopsit. Când l-am văzut ultima 
oară, strălucea ca un nor alb pe cerul verii. 

— Când au plecat? 

— La o oră după răsăritul soarelui, Maiestate. 

— In ce stare erau caii? 

— Hrăniţi și bine adăpaţi. Se odihniseră în oază trei zile și, 
când veniseră, bărbaţii aduseseră cu ei o groază de nutreţ. Când 
au plecat, de dimineaţă, burdufurile erau pline ochi și ei păreau 
să se fi pregătit pentru lunga călătorie spre mare. 

— Atunci, au doar câteva ore avans faţă de noi, jubilă Trok. 
Foarte bine, prietene. Ţi-ai câștigat recunoștința mea. Scribii 
mei o să-ți scrie licenţa de comerț, iar colonelul Tolma o să-ți 
dea o escortă până la Avaris. O să mai primești, drept răsplată, 
un loc în față la spectacolul execuţiei bandiţilor, când o să mă 
întorc cu ei în lanţuri. Până atunci, îţi urez o călătorie plăcută și 
un profit bun în regatul meu. 

li întoarse spatele și se apucă să îi dea ordine colonelului 
Tolma, care îl urma îndeaproape în cel de-al doilea car al 
coloanei. 

— Dă-i individului o licenţă de comerț și o escortă până la 
Avaris. Umpleţi burdufurile la fântână și adăpaţi bine caii. Dar 
repede, Tolma! Pregătește-te să plecăm înainte de prânz. Între 
timp, trimite-ți vrăjitorii și preoţii regimentului la mine. 

Oștenii duseră caii la fântână în grupuri de câte douăzeci o 
dată. Cei care nu aveau nimic de făcut se întinseră la umbra 
propriilor care și luară o masă frugală, pâine de mei și carne 
uscată, hrana obișnuită a cavaleriei. 

Trok găsi un petic de umbră sub un tamarin noduros de lângă 
fântână. Vrăjitorii și preoţii sosiră și se așezară în cerc în jurul 


305 


lui. Erau patru cu toţii, doi preoţi ai lui Seuth, rași în cap și 
purtând veșminte lungi și negre, un șaman nubian împodobit cu 
lanţuri și brățări cu talismane și oase, și un vrăjitor din est 
cunoscut sub numele de Ishtar Medul. Acesta din urmă avea 
cataractă la un ochi și tatuaje pe faţă, în formă de spirale și 
cercuri purpurii și roșii. 

— Cel pe care-l căutăm este un adept al artelor oculte, îi 
preveni Trok. O să facă tot ce-i stă în puteri să ne împiedice să-i 
găsim. Se zice că ar fi în stare să facă o vrajă de camuflare și că 
poate să creeze imagini care să înfricoșeze legiunile noastre. Va 
trebui să faceţi vrăji care să le nimicească pe ale lui. 

— Cine e șarlatanul ăsta? vru să știe Ishtar Medul. Puteți fi 
sigur că nu o să învingă forțele noastre reunite. 

— Numele lui e Taita, răspunse Trok, și, dintre toţi, numai 
Ishtar nu se arătă îngrozit de identitatea adversarului lor. 

— ÎI știu pe Taita doar după nume, zise vrăjitorul, dar de mult 
îmi doresc o ocazie să-mi măsor puterile cu el. 

— Începeţi să ţeseţi vrăjile, le porunci Trok. 

Preoţii lui Seuth s-au tras într-o parte, la mică distanţă de 
care, și își desfășurară echipamentul și capcanele magice pe 
nisip, apoi își începură incantaţiile încet, zornăindu-și moriștile 
deasupra lor. 

Nubianul căută printre pietrele de lângă puț până găsi o 
viperă cu corn sub una dintre ele. Îi tăie capul și lăsă sângele să 
i se scurgă pe cap. Cu sângele curgându-i pe obraji și pe vârful 
nasului, se porni să ţopăie în cerc, precum o broască râioasă 
uriașă. După ce sfârși ritualul, scuipă cu poftă spre răsărit, în 
direcţia lui Taita. 

Ishtar ridică un foc mic lângă fântână și se lăsă pe vine lângă 
el, legănându-se pe călcâie și bolborosind incantaţii către 
Marduk, cel mai puternic dintre cei două mii zece zei ai 
Mesopotamiei. 

După ce îi dădu ordinele lui Tolma, Trok se îndreptă spre 
vrăjitor, să îl urmărească la lucru: 

— Ce vrajă faci aici? întrebă în cele din urmă, când văzu că 
Ishtar se taie la încheietura uneia din mâini și lasă câteva 
picături de sânge să cadă sfârâind peste flăcări. 

— Acesta e un blestem de foc și sânge. Așez obstacole și 
greutăți în calea lui Taita, explică Ishtar, fără să ridice privirea. 
Le întunec și le tulbur minţile celor care-l însoțesc. 


306 


Trok mormăi sceptic, însă, în sinea sa, era impresionat. Îl mai 
văzuse și altădată pe Ishtar la lucru. Se plimbă puţin pe drum şi- 
și îndreptă ameninţător ochii spre șirul de coline de la est. Îi 
ardeau călcâiele să pornească urmărirea și detesta să aștepte. 
Pe de altă parte, era conștient că era absolut necesar să lase 
caii să se odihnească și să se adape după goana de peste 
noapte. 

Cunoștea prea bine terenul. Când era căpitan de care, 
patrulase adesea pe-acolo. Traversase zona acoperită cu roci 
șistoase, care tăiau copitele și jaretele asemenea cuţitelor de 
cremene, și îndurase arșiţa teribilă și seceta dunelor. 

Porni spre locul unde-și lăsase carul, însă fu nevoit să se 
oprească și să întoarcă spatele unui diavol de praf care venea 
învăluind câmpia galbenă, învârtindu-se și ridicând nisipul în 
aerul sufocant. Vârtejul îl prinse în mijlocul lui. Aerul era atât de 
fierbinte, de parcă ar fi ieșit dintr-un cuptor de bronz, și Trok 
trebui să își acopere nasul și ochii cu materialul care îi proteja 
capul și să respire prin el ca să nu înghită nisipul zburător. 
Vârtejul trecu mai departe, rotindu-se cu graţia unei dansatoare 
din harem, și lăsându-l pe bărbat tușind și frecându-se la ochi. 

Cu puţin înainte de ora prânzului, când terminară de adăpat 
caii, cea de-a doua coloană, sub comanda colonelului Zander, îi 
ajunsese din urmă și se îndreptă spre fântână. Avea la fel de 
multă nevoie de apă ca și prima coloană și exista pericolul de 
aglomerare a oazei. Apa aproape se terminase și era tulbure. 
Aveau să fie nevoiţi să apeleze la preţioasele burdufuri ca să 
acopere necesitățile. 

Trok ţinu o conferință scurtă cu Zander și Tolma, explicându- 
le planul de bătaie și măsurile pe care dorea să le ia pentru ca 
Taita să nu poată găsi vreo portiţă de scăpare din plasa pe care 
o ţeseau în jurul lui. 

— Avertizaţi-i pe comandanții regimentelor să fie pregătiţi 
pentru orice capcană magică pe care Taita ne-ar fi putut-o 
întinde ca să ne zăpăcească, zise el în încheiere. Ishtar din 
Media a făcut o vrajă puternică și eu am mare încredere în el. 
Nu m-a dezamăgit niciodată până acum. Dacă suntem pregătiţi 
să ne confruntăm cu vicleșugurile magului, o să reușim. La urma 
urmelor, cum ar putea să câștige, cu așa o armată pe urmele 
lui? Și arătă spre adunarea imensă de care, cai și trupe de elită. 
Nu! Pe suflarea lui Seuth, mâine, la ora asta, o să-i târăsc pe 


307 


Taita și pe Mintaka legaţi de carul meu, în drumul de întoarcere 
la Avaris. 

Comandă coloanei din frunte să încalece. În șiruri de câte 
patru care, într-o coloană de aproape două mii de pași, porniră 
spre întinderea pustiului. Pe pământul acoperit de nisip moale 
rămăseseră gravate adânc urmele roţilor celor pe care îi 
hăituiau. 


e Capitolul 6l o» 


Taita făcu semn celor două vehicule care îl urmau să 
oprească. Făcură un popas la umbra roșiatică pe care o arunca 
pe nisip duna înaltă, modelată în forma elegantă a unei cochilii 
de scoică uriașă. 

Caii dădeau deja semne de oboseală; își ţineau capetele jos și 
își umflau piepturile când respirau. Sudoarea se uscase ca o 
brumă albă și sărată pe coapsele acoperite de praf. 

Măsurară cu grijă o porţie de apă din burdufuri în găleţile de 
piele, iar caii băură cu poftă. Taita îngriji piciorul Mintakăi și fu 
ușurat când nu găsi niciun semn care să arate că rănile s-ar 
putea infecta. După ce legă la loc bandajele, îl luă deoparte pe 
Bay, ca să nu îi audă ceilalți: 

— Suntem supravegheați, îi zise simplu. E o influenţă obscură 
și primejdioasă care ne cuprinde încetul cu încetul. 

— Am simţit-o și eu, confirmă Bay, și am început să-i rezist, 
însă e una puternică. 

— Cel mai bine putem s-o oprim dacă ne unim forțele 
împotriva ei. 

— Trebuie să avem grijă de ceilalţi. Ei sunt mai vulnerabili. 

— O să-i avertizez să fie pregătiţi. 

Taita se duse înapoi la ceilalţi, care tocmai terminau de 
adăpat caii: 

— Pregătiţi-vă să mergem mai departe, îi zise lui Nefer. Bay și 
cu mine ne ducem să cercetăm zona în care intrăm. Ne 
întoarcem repede. 

Cei doi adepţi ai magiei porniră pe jos și dispărură după 
peretele ondulat al dunei. Odată ieșiţi din raza vizuală a celor 
din care, se opriră: 


— Ştii pe vreunul dintre oamenii lui Trok în stare să facă o 
vrajă atât de puternică? 

— Are preoți și vrăjitori în toate regimentele, dar cel mai 
priceput e Ishtar Medul. 

— Am auzit de el, confirmă Taita. Face vrăji cu foc și sânge. 
Trebuie să încercăm să îi întoarcem blestemul asupra lui. 

Bay aprinse un foc mic cu baligă uscată de cal și, când acesta 
ajunse să ardă constant, cei doi se înţepară la câte un deget și 
lăsară câteva picături roșii să cadă peste flăcări. Cu mirosul de 
sânge ars plutind în aer, se așezară cu faţa la dușman, căci 
simțeau că influenţa venea dinspre apus, de acolo de unde 
veniseră și ei. Își uniră forţele și, după un timp, simţiră că 
influența malefică începe să scadă și că se împrăștie ca fumul 
focului aproape stins. 

După ce sfârșiră ritualul și acopereau focul cu nisip, Bay spuse 
cu glas scăzut: 

— E încă aici. 

— Da, răspunse Taita. Am slăbit vraja, dar e încă 
primejdioasă, mai ales pentru cei care nu au învăţat cum să-i 
reziste. 

— Tinerii vor fi primii vizaţi, fu de părere Bay. Cei doi băieţi, 
faraonul și Meren, și fata. 

Se întoarseră la care. Înainte de a urca în ele, Taita le vorbi 
celorlalţi. Ştia că ar fi fost înfricoșaţi dacă le împărtășea 
adevăratul motiv al îngrijorării sale, așa că le spuse: 

— Intrăm în zona cea mai inospitalieră și periculoasă a 
dunelor. Știu că sunteţi cu toții obosiţi și însetaţi, secătuiţi de 
greutățile acestei călătorii, însă ar putea fi fatal oricăruia dintre 
voi să deveniți imprudenți. Fiţi cu ochii-n patru la cai și la 
terenul din faţa voastră. Nu lăsaţi nimic să vă distragă atenţia, 
chiar dacă auziţi zgomote ciudate sau vedeţi lucruri bizare, fie 
ele păsări sau animale. Făcu o pauză și se uită drept spre Nefer: 
Asta e valabil în special pentru tine, Maiestate. Fii cu ochii-n 
patru tot timpul! 

Nefer dădu din cap și, de astă dată, nu avu nicio obiecţie. Și 
ceilalți arătau la fel de grav, dându-și seama că Taita avea 
motivele sale ca să îi pună în gardă. 

Când porniră din nou la drum, prin văile dintre dunele înalte, 
arșița părea să se întețească cu fiecare mișcare făcută de roţile 
carelor. Pereţii instabili de nisip ce se ridicau de-o parte și de 


309 


alta a dunelor căpătară un potpuriu de culori vii, de la galben ca 
lămâia, la auriu, vineţiu, purpuriu și albastru la roșu ca de vulpe 
și brun-roșcat ca blana leului. Din loc în loc, dunele erau 
învârstate cu talc glacial sau împestriţate cu modele de nisip 
negru, asemenea funinginii dintr-o lampă cu ulei. 

Deasupra lor, cerul devenea înfricoșător, ca de bronz. Lumina 
suferea și ea schimbări, devenind galbenă și eterică. Distanţele 
erau redate neclar și distorsionat. Nefer își îngustă ochii, ca să 
se apere de lumina orbitoare a cerului de bronz. Văzduhul părea 
atât de aproape, că ar fi putut să îl atingă cu vârful biciului. In 
același timp, contururile carului lui Taita, aflat la o oarecare 
depărtare, păreau să se îndepărteze către cerul tulbure. 

Arșiţa îi pârlise pielea de pe faţă și de pe corp, acolo unde nu 
era protejată de haine. Nefer simțea cum o spaimă fără seamăn 
punea stăpânire pe el; nu avea niciun motiv să se teamă, însă 
nu putea să scape de senzaţia aceea. 

Când Mintaka începu să tremure lângă el și îl prinse de braţul 
în care ţinea biciul, își dădu seama că și ea simţea același lucru. 
Ceva malefic, uriaș, plutea în aer. Vru să îl strige pe Taita, să îi 
ceară sfatul și să fie încurajat de acesta, însă descoperi că nu 
poate deschide gura din cauza prafului și a arșiței. Nu reuși să 
scoată niciun sunet. 

Dintr-o dată, lângă el, simţi cum Mintaka înlemnește și își 
înfige unghiile în bicepșii lui. Se uită la fața ei și văzu că era 
îngrozită. Cu mâna liberă arăta înnebunită spre creasta unei 
dune care părea să atârne suspendată deasupra lor. 

Ceva colosal și întunecat se desprinse din înălţimi și începu să 
se rostogolească înspre ei. Nefer nu mai văzuse așa ceva în 
viaţa lui. Avea aceeași formă amorfă și greoaie precum un 
burduf de apă monstruos, însă era atât de mare, că acoperea 
întreaga coastă a dunei și ar fi fost în stare să înghită și să 
zdrobească sub el nu doar cele trei care ale lor, ci un întreg 
regiment. În timp ce se rostogolea pe coasta aproape verticală, 
căpătă viteză, ondulându-se, bălăbănindu-se și săltând tăcut, 
îndreptându-se spre ei cu o asemenea iuțeală, că ascundea 
cerul galben al deșertului. În zăpușeala pustiului, împrăștia o 
răceală atât de năprasnică, încât simţiră cum plămânii li se 
golesc de aer, de parcă s-ar fi scufundat într-o baltă îngheţată 
de pe un vârf de munte. 


Și caii văzuseră obiectul gigantic; se cabrară sălbatic și 
azvârliră din picioare, întorcându-se pe drumul nisipos și luând-o 
la goană pe fundul văii, în încercarea de a scăpa de apariţia 
terifiantă. Chiar în faţa lor era un câmp plin cu pietre vulcanice 
colțuroase și negre, și ei se îndreptau direct spre el. Nefer își 
dădu seama de pericol și încercă să îi facă să se întoarcă, însă îi 
scăpase de sub control. In timp ce se lupta cu hăţurile, Mintaka 
tipa lângă el. 

Convins că aveau să fie doborâţi de monstruozitatea 
întunecată, Nefer aruncă o privire peste umăr. Se aștepta să 
vadă obiectul apropiindu-se ameninţător de ei, fiindcă simţea 
emanaţia înghețată în ceafă, însă nu zări nimic. Coasta dunei 
era goală, netedă și tăcută. Cerul galben de deasupra era gol și 
strălucitor. Celelalte două care poposeau la poalele povârnișului, 
cu caii liniștiți și sub control. Taita și ceilalți îi urmăreau uluiți. 

— Ho! răcni Nefer la atelajul ce gonea și își aruncă toată 
greutatea asupra hăţurilor, însă caii nu putură fi opriți. 

In plin galop, cei doi fură aruncaţi de-a dreptul în câmpul de 
pietre vulcanice, cu carul zdruncinându-se sub ei. 

— Ho! mai strigă o dată. Opriţi-vă, blestemaţilor, opriţi-vă! 

Caii erau înnebuniţi de groază și nu puteau fi stăpâniţi. Își 
arcuiau gâturile să scape de frâu, zburând cât îi ţineau 
picioarele și răsuflând din greu la fiecare pas. 

— Ține-te bine, Mintaka! strigă Nefer și își aruncă un braţ 
peste umerii ei ca să o protejeze. O să ne izbim! 

Stâncile negre erau tocite și sculptate de vânt în cele mai 
ciudate forme: unele erau de mărimea unui cap de om, iar altele 
cât carul de sub ei. Nefer izbuti să mâne caii ca să evite prima 
stâncă, dar aceștia o luară printre două dintre cele mai mari. 
Spaţiul era prea îngust ca să le permită să treacă: roata se izbi 
cu un trosnet ce anunţa ruptura și se dezmembră. Spiţe frânte și 
bucăți din obadă erau azvărlite în aer. Carul se prăbuși pe osie, 
dărâmând și calul, care a fost aruncat pe stânca următoare. 
Nefer auzi cum picioarele din față ale animalului se frâng ca 
niște vreascuri, cu toate că el și Mintaka fuseseră azvâriliţi 
departe de el. 

Ajunseră pe nisipul moale, cât pe ce să se lovească de stânca 
ce schilodise calul. Când se opriră din cădere, Nefer o mai ţinea 
încă pe Mintaka în braţe. Îi amortizase căderea și acum o 
întrebă dintr-o suflare: 


311 


— Eşti bine? Eşti rănită? 

— Nu, veni imediat răspunsul. Dar tu? 

Nefer se ridică în genunchi și rămase îngrozit când văzu carul 
distrus și caii schilodiţi. 

— Pe Horus! strigă el. Suntem terminaţi, zise, când cuprinse 
cu privirea tragicul spectacol. 

Carul nu mai putea fi reparat, un cal era doborât pentru 
totdeauna, cu ambele picioare din faţă rupte. Celălalt era încă în 
picioare, înhămat la singurul ax care mai rămăsese, însă unul 
din picioare îi atârna din încheietura dislocată. 

Nefer se ridică nesigur pe picioare și o trase pe Mintaka după 
el. Rămaseră agăţaţi unul de celălalt până când Taita ajunse cu 
carul la marginea câmpului cu roci vulcanice, unde îi aruncă 
hăţurile lui Meren și sări de pe platformă. Veni la ei cât putu de 
repede. 

— Ce s-a-ntâmplat? Ce i-a făcut pe cai să sară? 

— N-ai văzut? întrebă Nefer, încă zdruncinat și tulburat. 

— Ce era? insistă Taita. 

— Un obiect. Era întunecat și uriaș cât un munte. Se 
rostogolea din vârful dunei pe noi, își căută Nefer cuvintele care 
să descrie ceea ce văzuseră. 

— Era cât templul lui Hathor de mare, confirmă Mintaka. A 
fost înspăimântător. Trebuie să-l fi văzut și voi. 

— Nu, replică Taita. A fost o tulburare a minţii. O vedenie. 
Ceva ce a fost pus aici de către inamicii noștri. 

— Vrăjitorie? rămase perplex Nefer. Dar și caii au văzut! 

Taita se îndepărtă și strigă la Hilto, care urca spre ei: 

— Omorâţi bietele animale, și arătă spre caii schilodiţi. Ajută-l, 
Nefer, îl rugă, dorind să îi abată gândurile de la dezastru și de la 
consecinţele lui. j 

Cu inima grea, Nefer ținu capul calului aflat la pământ. Il 
mângâie pe frunte și îi acoperi ochii cu basmaua sa, ca să nu își 
vadă moartea. 

Hilto era soldat bătrân și făcuse treaba aceasta tristă pe 
multe câmpuri de bătălie îndepărtate. Puse vârful pumnalului în 
spatele urechii animalului și, cu o singură lovitură, i-l vâri până 
la creier. Calul înțepeni, tremură puţin și se linişti. Merseră apoi 
la cel de-al doilea animal; acesta căzu pe loc sub lovitura lui 
Hilto și rămase acolo, fără să mai miște. 


312 


Taita și Bay stăteau și se uitau împreună la actul sfâșietor. 
Bay șopti: 

— Vrăjitorul e mai puternic decât am crezut. l-a separat pe cei 
mai vulnerabili dintre noi și și-a îndreptat puterile împotriva lor. 

— Îi are pe ceilalţi care îi înmulţesc forțele. De acum încolo, va 
trebui să fim cu ochii-n patru și la Meren și Hilto, aprobă Taita. 
Până voi reuși să-mi adun puterile, ca să mă lupt cu Ishtar, 
suntem în mare pericol. 

Cu acestea, plecă de lângă Bay. Ar fi sporit îngrijorarea 
celorlalți, dacă ar fi fost văzuţi discutând în taină. Era de o 
importanţă vitală să le păstreze moralul ridicat. 

— Aduceţi burdufurile cu apă, porunci Taita. Unul se spărsese 
în coliziune, iar celelalte mai erau pline doar pe jumătate, dar le 
legară de carele rămase: De aici înainte, Meren o să meargă cu 
Hilto și Bay. Maiestăţile lor vin cu mine. 

Din cauza burdufurilor și a greutăţii în plus a pasagerilor, 
carele erau acum supraîncărcate. Caii se opinteau din greu să 
înainteze prin arșița înăbușitoare, cu soarele fantomatic ce 
aproape nu se mai zărea pe cerul colorat în acel galben ciudat. 

Taita ţinea talismanul lui Lostris în mâna dreaptă și rostea în 
gând incantaţii, îndepărtând răul care devenea din ce în ce mai 
puternic în jurul lor. În carul celălalt, Bay psalmodia și el un 
refren monoton. 

Pătrunseră într-o zonă unde vântul ștersese urmele altor 
caravane sau călători. Nu era niciun semn după care să se 
orienteze, în afara unor moviliţe de pietre care fuseseră plasate 
la intervale regulate. În cele din urmă, chiar și acestea dispărură 
și cei șase se pomeniră mergând prin nisipurile nesfârșite. Nu se 
mai bazau acum decât pe Taita, pe experiența, pe cunoștințele 
lui legate de pustiu și pe instinctele sale profunde. 

Ajunseră, în sfârșit, la terenul plat dintre două șiruri de dune. 
Nisipul de aici era fin și neted, însă Taita se opri la marginea 
zonei și o cercetă cu grijă. Se dădu jos din car și îi făcu semn lui 
Bay. Negrul i se alătură și se apucară să examineze împreună 
locul ce părea lipsit de primejdii. 

— Nu-mi place absolut deloc, zise Taita. Trebuie să căutăm un 
drum ocolit în jurul câmpiei. E ceva necurat aici. 

Bay făcu câţiva pași pe suprafaţa netedă acoperită de nisip și 
trase aerul fierbinte în piept. Scuipă de două ori și studie 
desenul ce se formase, după care se întoarse la Taita. 


313 


— Nu găsesc nimic în neregulă aici. Dacă o să căutăm o altă 
cale, o să ne coste ore, poate chiar zile. Urmăritorii nu sunt prea 
departe. Trebuie să hotărâm care e riscul mai mare. 

— E ceva necurat, repetă Taita. Ca și tine, simt impulsul de a 
trece pe-aici. Senzaţia e prea puternică și ilogică. Ideea ne-a fost 
băgată-n cap de vrăjitorul din Media. 

— Mărite mag, clătină Bay din cap, în situaţia asta, nu suntem 
de aceeași părere. Trebuie să ne asumăm riscul și să traversăm 
valea, altfel Trok o să ne ajungă din urmă înainte de lăsarea 
întunericului. 

Taita îl luă de umeri și își pironi ochii în cei ai negrului. 
Observă că aveau o privire ușor pierdută, ca și când ar fi fumat 
iarbă bhang: 

— Vrăjitorul ţi-a străpuns armura, spuse și îi puse talismanul 
lui Lostris pe frunte. 

Bay clipi și deschise larg ochii. Taita vedea cum se luptă să 
scape de influența malefică și apelă la propria putere ca să îl 
ajute. 

In cele din urmă, Bay tremură și privirea i se limpezi: 

— Ai dreptate, recunoscu în șoaptă. Ishtar m-a dovedit. Locul 
ăsta prezintă un pericol foarte mare. 

Se uitară de-a lungul văii înguste. Era ca un fluviu de nisip 
galben, căruia nu i se vedeau începutul sau sfârșitul. Malurile 
erau destul de apropiate, nu mai mult de trei sute de pași lățime 
în locurile cele mai strâmte, dar se puteau întinde pe o lungime 
de sute de mii de picioare, iar regimentele lui Trok le suflau în 
ceafă. 

— Sud sau nord? vru să știe Bay. Nu văd pe unde s-o luăm. 

Taita închise ochii și își concentră puterile. Dintr-o dată, se 
auzi un sunet în liniștea apăsătoare. Era un strigăt slab și 
ascuţit. Se uitară cu toţii în sus și zăriră silueta micuță a unui 
șoim regal care zbura la înălțime, pe cerul de un galben furios. 
Pasărea se roti de două ori, apoi se avântă spre sud și dispăru în 
aburul câmpiei. 

— Sud, spuse Taita. Mergem după șoim. 

Se concentraseră atât de tare asupra discuţiei, că niciunul nu 
observase că Hilto își trăsese carul în apropiere și, împreună cu 
Meren, stăteau aplecaţi peste aripă și ascultau schimbul de 
replici. Hilto se încruntă de nerăbdare și, dintr-o dată, exclamă: 


314 


— Ajunge cu vorbăria! Drumul dinaintea noastră e liber. Nu ne 
putem permite nicio întârziere. Aveţi curaj să îl urmaţi pe Hilto? 

Zicând așa, plesni animalele cu biciul și caii speriaţi țâșniră 
înainte. Meren fu luat prin surprindere și aproape aruncat din 
car, dar se ţinu de un mâner și reuși să rămână în vehiculul care 
zbura. 

— Intoarce-te! strigă Taita la Hilto. Ești sub puterea vrăjii! Nu 
știi ce faci! 

Bay sări să prindă frâul calului din dreapta, însă era prea 
târziu: carul trecu în viteză pe lângă el, intrând pe terenul neted. 
Accelera tot mai tare și râsul lui Hilto ajunse ca un ecou la ei: 

— Calea-i liberă! Se merge lin și rapid. 

Nefer înșfăcă hățurile carului oprit și răcni: 

— O să-l opresc eu sau o să-l fac să întoarcă. 

— Nu! se răsuci Taita spre el, ridicând disperat mâna ca să îl 
oprească. Nu te duce-acolo. E periculos. Oprește-te, Nefer! 

Nefer îi ignoră avertismentele. Cu Mintaka lângă el, biciui caii, 
iar roţile cântară peste nisipul fin și dur. Îl ajungea rapid pe Hilto 
din urmă. 

— O, sfinte Horus! gemu Taita. Ai grijă la roţi! 

Un firișor de nisip argintiu începu să se ridice în urma roţilor 
ce se învârteau ametitor la carul lui Hilto. Apoi, văzură cu groază 
cum acesta se transformă într-un șuvoi de mâl galben, apoi în 
bucăţi mari de noroi de nestăvilit. Caii încetiniră când începură 
să se scufunde în pământul moale și aruncau cu copitele bucăți 
de noroi atât de sus, încât zburau peste capul lui Hilto. Acesta 
nu făcea niciun efort să se oprească sau să se întoarcă, ci îi 
mâna mai departe în mlaștină. 

— Nisipurile mișcătoare! strigă Taita cu amărăciune în glas. 
Asta e lucrătura Medului! A ascuns drumul adevărat de ochii 
noștri și ne-a atras în capcană. 

Brusc, atelajul lui Hilto sparse crusta și pătrunse în smârcul 
înșelător de dedesubt. Când roţile se afundară puţin peste 
obezi, carul se opri atât de brusc, încât și Hilto, și Meren fură 
aruncaţi din car. Se rostogoliră pe suprafaţa aparent inofensivă, 
însă, când se opriră și încercară să se ridice în picioare, se 
treziră cu corpurile acoperite de mâl galben și lipicios și se 
scufundară până la genunchi. 


315 


Caii se înnămoliseră în totalitate. Numai capetele și pulpele 
din față mai erau libere, însă, în timp ce nechezau și se zbăteau, 
se afundau tot mai tare. 

Din cauza șocului, Nefer reacționă prea târziu la dezastrul ce 
avea loc chiar sub ochii săi. Când îi trecu prin cap să se întoarcă, 
era prea târziu. Roţile lui erau scufundate cam cinci coţi, până la 
butuci, și amândoi caii erau acoperiți până la umeri. Sări să îi 
ajute, să încerce să le desfacă hățurile și să-i conducă înapoi, 
dar fu imediat prins de noroiul perfid, scufundându-se întâi până 
la genunchi și apoi până la talie. 

— Nu încerca să stai în picioare, îl avertiză Mintaka 
înnebunită. O să te tragă dedesubt. Aruncă-te și înoată. Și se 
aruncă cu capul înainte din vehiculul care se scufunda și făcu 
pluta pe mlaștina tremurătoare: Așa, Nefer! îi arătă ea. Fă ca 
mine! 

El își recăpătă judecata și se întinse pe nisip. Cu mișcări 
ciudate, ca un copil care învaţă să înoate câinește, ajunse la car 
înainte ca acesta să dispară cu totul. Tăie cu pumnalul legăturile 
de piele care ţineau scândurile platformei și, cu o grabă 
disperată, le smulse și le aruncă. Acestea plutiră pe suprafaţa 
fatalelor nisipuri mișcătoare, însă carul greu alunecă sub ele, 
trăgând după el și caii. În câteva clipe, nu mai rămăsese decât o 
pată luminoasă pe câmpia colorată în cenușiu ca să le însemne 
mormântul. 

Carul lui Hilto fusese și el tras în adâncuri, cu cai cu tot. Hilto 
și Meren se bălăceau, țipând de groază și izbutind să-și ţină doar 
umerii și capetele mânjite de noroi la suprafaţă. 

Nefer azvârli o scândură spre Mintaka: 

— Urcă pe asta, îi ordonă, iar ea se târî pe scândură. 

El făcu același lucru cu cealaltă, care îi susținu greutatea. 
Cărând alte două bucăţi de lemn cu el, cu ajutorul legăturilor de 
piele, traversă smârcul până ajunse destul de aproape să le 
poată arunca lui Hilto și lui Meren. Aceștia se desprinseră cu 
greu din strânsoarea vâscoasă a mâlului. Toţi patru începură să 
înoate cu dificultate spre Taita și Bay, care priveau îngrozițţi 
spectacolul de pe pământ sigur. Magul flutură din mâini și strigă 
hotărât: 

— Sunteţi deja la jumătatea drumului. Nu vă întoarceţi! 
Mergeţi mai departe! Înotaţi până în partea cealaltă. 


Nefer înțelese imediat că avea dreptate, așa că se întoarseră 
spre malul îndepărtat. Era o treabă grea și de durată, pentru că 
noroiul se lipea de brațele și picioarele lor, dar și de partea din 
spate a scândurilor. Greutatea mai mică a Mintakăi își spuse 
repede cuvântul și fata preluă conducerea. Ajunse prima la 
terenul stabil și se smulse din ghearele nisipurilor mișcătoare. In 
cele din urmă, i se alăturară și Nefer, Hilto și Meren, care erau 
aproape epuizați. Se aruncară cu toţii la poalele dunelor din est. 

În timp ce ei traversau smârcul, Taita avusese timp destul să 
mediteze la situaţia primejdioasă în care se aflau. Părea fără 
speranţă. Erau împărţiţi în două grupuri, cu un golf între ei de 
trei sute de pași. Își pierduseră carele și caii, armele și 
echipamentul, dar cel mai rău era că nu mai aveau nici 
burdufurile cu apă atât de prețioase. 

Bay îi atinse braţul și murmură: 

— Ascultă! 

Ceva susura în aer, departe, uneori mai slab, apoi crescând 
iar în intensitate, un ecou îndepărtat dinspre dunele ce îi 
împrejmuiau. Cu toate că era abia perceptibil, era, fără îndoială, 
sunetul unei coloane de care în marș. 

De pe partea opusă a văii cei patru auziseră și ei zgomotele și 
se ridicară în picioare. Cu toţii priveau înapoi, spre dune, și 
ascultau cum Trok și oamenii lui se apropiau cu pași repezi. 

Pe neașteptate, Mintaka o luă la fugă spre marginea mlaștinii, 
unde își lăsaseră scândurile pe care traversaseră smârcul. Nefer 
o urmărea cu privirea, încercând să-și dea seama ce avea de 
gând să facă. Ea culese scândurile și intră în nisip până la 
genunchi, trăgând după ea lemnele de legăturile de piele. 

Nefer realiză brusc ce avea ea de gând să facă, dar era prea 
târziu ca s-o mai poată opri. Se aruncase pe una din scânduri și 
începuse să înoate prin nămolul galben. Nu mai putea să ajungă 
la ea când, în cele din urmă, se văzu silit să se oprească, cu 
noroiul ajungându-i până la mijloc. 

— Întoarce-te! strigă după ea. Mă duc eu. 

— Sunt mai ușoară și mai iute decât tine, îi răspunse, și, cu 
toate că el nu renunţă să încerce s-o facă să se răzgândească, 
ea îl ignoră și își concentră toată suflarea și forța ca să 
plutească mai departe. 

Zgomotul carelor creștea din ce în ce mai tare și o mobiliza pe 
Mintaka să își sporească eforturile. Privind-o, Nefer nutrea 


317 


sentimente de teamă pentru siguranţa ei și de mânie faţă de 
intransigența de care dădea dovadă, însă era cu mult mai 
mândru de curajul ei. „În inima ei se întâlnesc războinicul și 
regina”, rosti el în șoaptă în timp ce ea se îndrepta spre malul 
îndepărtat. 

Acum auzeau și vocile urmăritorilor, și zdrăngănitul roţilor, și 
zornăitul armelor, toate amplificate de rezonatorul dunelor. 

Taita își vâri toiagul sub cingătoare, ca să își păstreze mâinile 
libere, apoi el și Bay se cufundară în noroi ca să-i iasă în cale 
Mintakăi. Fiecare luă câte o scândură liberă și se lansară pe 
suprafața înșelătoare. Toţi trei începură să înoate înapoi, spre 
malul dinspre răsărit. 

Dinspre dunele din spatele lor ieși capul coloanei de care 
urmăritoare. Figura inconfundabilă a lui Trok era în carul din 
frunte, iar vocea-i de taur se auzi răcnind triumfătoare, 
rezonând în pereţii dunelor: 

— Înainte! La atac! 

Falanga de care din frunte ţâșni la galop și veni rupând 
pământul la marginea nisipurilor mișcătoare. Cei trei fugari 
vâsleau cu disperare mai departe în mlaștina galbenă. In spatele 
lor, răcnetele vizitiilor se auzeau din ce în ce mai tare. 

Greutatea mare a lui Trok făcuse ca roțile lui să se scufunde 
mai adânc în nisipul moale decât cele ale altor vehicule și, cu 
toate că animalele erau îmboldite cu biciul, faraonul rămase în 
urma primei linii a atacului. 

Celelalte trei care din primul rând intrară cu capul înainte în 
nisipurile mișcătoare și fură înghiţite cu aceeași repeziciune ca 
și cele dinainte. Așa află Trok de pericolul care-l paște și reuși să 
își stăpânească atelajul și să se îndepărteze de mlaștină. 

Înșfăcă arcul scurt, dublu-curbat și sări jos din car. În spatele 
său, celelalte vehicule încetară atacul și se strânseră la un loc. 

— Arcași! strigă Trok. Trageţi salve grupate! Nu-i lăsaţi să vă 
scape! Doborâţi-i! 

Arcașii alergară în faţă și formară șiruri de patru în adâncime, 
la marginea mlaștinii; toți aveau tolbele pline în spate și corzile 
bine strunite. 

Mintaka ajunsese iarăși să înoate înaintea camarazilor ei; 
trecuse de jumătatea distanței și, cu toate că se străduiau din 
răsputeri, Taita și Bay rămâneau tot mai în urmă. 

Trok pășea țanţoș în fața șirurilor, dând ordine: 


— Arcași, întindeţi corzile săgeţilor! Și o sută cincizeci de 
oameni potriviră săgețile în corzi. Arcași, ridicaţi și ţintiţi! Și 
oamenii își ridicară armele până când cozile săgeţilor le ajunseră 
la buze și ţintiră spre cerul galben. Trageţi! răcni Trok și soldații 
traseră o salvă grupată. Săgeţile se ridicară într-un nor 
întunecat, ajunseră la zenitul traiectoriei lor și căzură în direcția 
celor trei siluete micuţe din mlaștină. 

Taita le auzi venind și își îndreptă ochii spre cer. Norul 
ucigător cădea spre ei, șuierând încet, asemenea aripilor unui 
stol de gâște sălbatice. 

— In noroi! strigă Taita insistent, și cei trei se lăsară să 
alunece de pe scânduri și se afundară în nămolul gros, până 
când nu le mai rămaseră deasupra decât capetele. 

Săgețile cădeau ca grindina în jurul lor; una se înfipse adânc 
în lemnul pe care stătuse Mintaka, cu doar câteva clipe mai 
înainte. 

— Mai departe! ordonă Taita, și se aruncară la loc pe 
scânduri, vâslind din nou înainte, dar câștigând doar câţiva pași 
înainte ca văzduhul să se umple iar de zumzetul săgeţilor 
căzătoare, iar ei să caute protecţia noroiului galben. 

Se văzură siliți să sară de pe scânduri de încă trei ori, însă de 
fiecare dată arcașii trăgeau la intervale mai mari, iar salvele 
aveau mai puţină acuratețe. Mintaka făcea eforturi și mai mari 
decât înainte și, în curând, ieși din raza de bătaie a săgeţilor. 

Mugetele de furie și neputinţă ale lui Trok îi urmăreau, în timp 
ce acesta își îndemna oamenii să tragă. Săgeţile căzură în mâlul 
din jurul lor, dar salvele erau mai puţin concentrate. 

Taita întoarse capul să vadă ce face Bay. Capul imens și 
acoperit de cicatrice al acestuia lucea din cauza noroiului și 
transpiraţiei. Ochii bulbucaţi îi ieșeau din orbite, iar gura era larg 
deschisă, lăsând să se vadă șirurile de dinţi ascuţiţi ca ai unui 
rechin. 

— Curaj, Bay! îi strigă Taita. Aproape am trecut dincolo, zise, 
dându-și seama, în timp ce rostea cuvintele, că acestea erau o 
provocare directă pentru zei. 

Pe malul din spatele lor, Trok vedea cum îi scapă printre 
degete. Soldații lui foloseau arcurile mai scurte și mai slabe 
destinate trasului din carul în mișcare. Limita lor era de trei sute 
de coți. Trok se întoarse și se încruntă spre purtătorul său de 
lance, care avea grijă de cai. 


319 


— Adu-mi arcul de război! răcni. 

Trok era singurul din tot regimentul care purta arcul de război 
în car: hotărâse să nu-și înzestreze trupele cu această armă a 
cărei lungime incomoda, neputându-i-se valorifica avantajele: 
forţa sporită și capacitatea de a ţinti la distanţă mai mare. 

Cu toate acestea, puterea masivă a lui Trok și destoinicia 
braţelor sale lungi îl plasaseră deasupra regulilor stricte impuse 
oamenilor de rând. El folosea arcul scurt, dublu-curbat, în 
majoritatea situaţiilor. Totuși, amenajase un suport special într- 
un colț al carului pentru lungimea mărită a armei puternice, dar 
greoaie. Purtătorul său de lance sosi în fugă și îi înmână arcul 
masiv. Adusese și tolba cu săgețile speciale, ce aveau ca blazon 
capul de leopard. 

Trok își făcu loc printre arcașii din primul rând, iar aceștia se 
dădură la o parte. Potrivi o săgeată lungă și măsură distanţa cu 
ochii închiși pe jumătate. 

Capetele celor doi înotători păreau două bule micuţe de aer 
pe întinderea galbenă. Bărbaţii din jurul lui Trok trăgeau cu 
iuțeală, dar săgețile lor nu-și ajungeau ţinta, căzând fără succes 
în mâl. Trok își calculă în minte unghiul de lansare a săgeţii și își 
luă poziţia, cu piciorul stâng în faţă. Trase adânc aer în piept și 
întinse coarda cu braţul drept, până când aceasta ajunse să îi 
atingă vârful nasului coroiat. Arcul constituia o provocare chiar 
și pentru forța sa. Mușchii braţelor goale îi ieșeau cu mândrie în 
evidenţă, iar trăsăturile i se contorsionaseră din cauza efortului. 
Tinu coarda doar o clipă, reglându-și foarte puţin ţinta, apoi o 
eliberă, iar instrumentul se încovoie și pulsă în mâinile lui ca o 
fiinţă vie. 

Săgeata lungă se micșora pe măsură ce urca mult deasupra 
norilor de proiectile joase, depășindu-le fără nici cel mai mic 
efort. Atinse punctul culminant și plonjă precum un șoim asupra 
prăzii. 

Din noroi, Taita auzi sunetul mai ascuțit și mai înalt al zborului 
și privi în sus. Văzu săgeata îndreptându-se drept spre el; nu 
mai avea timp să-și părăsească pluta improvizată, nici măcar să 
se lase în jos și să se ferească. 

Închise ochii fără să vrea. Săgeata zbură atât de aproape de 
capul său, că simţi cum i se zbărlește părul de la viteza cu care 
trecu pe lângă el. Apoi, auzi zgomotul surd al impactului. 


Deschise ochii și întoarse capul după sunet. Săgeata lungă îl 
străpunsese pe Bay în mijlocul spatelui gol, ţintuindu-l acolo. 
Capătul de cremene se înfipsese în scândura pe care stătea, 
pironindu-l de lemn ca pe un gândac negru și lucios. 

Faţa lui Bay era la un cot distanță de a sa; Taita se uită în 
ochii adânci și negri și îi văzu arzând în agonia morții. Bay își 
descleștă gura să strige sau să vorbească, însă șuvoiul nestăvilit 
de sânge ce îi izvora printre buze înecă orice sunet. Suferind 
vizibil, duse mâna la șiragul pe care-l purta și și-l trase de la gât. 
l-I întinse apoi lui Taita, oferindu-i-l, ca pe un ultim dar nepreţuit 
înfășurat în jurul degetelor încleștate. 

Taita îl desprinse ușor de pe degetele rigide și-și așeză șiragul 
la gât. Simţi spiritul vrăjitorului muribund pătrunzând în corpul 
său și sporindu-i puterile. 

Capul lui Bay căzu în faţă, însă săgeata îl împiedica să 
alunece de pe bucata de lemn. Taita recunoscu însemnul 
leopardului pe coada săgeţii și știu cine trăsese. Intinse braţul, 
puse două degete pe gâtul lui Bay și simţi momentul morții 
acestuia. Bay se dusese și nimic din ce-ar mai fi putut face el nu 
îl mai putea salva. Îl părăsi și înotă mai departe, spre ţărmul de 
unde Nefer și Mintaka îi strigau cuvinte de încurajare. Încă patru 
săgeți lungi căzură în apropierea lui, însă nu îl atinse niciuna, și 
Taita reuși să scape nevătămat de sub tirul lor. 

Nefer îi veni în întâmpinare și îl ajută să stea în picioare în 
nisipul gros. Taita se ajută de toiag ca să ajungă pe terenul 
stabil, unde se prăbuși, respirând cu greutate. Abia după un 
minut se ridică din nou și-și îndreptă privirea dincolo de 
nisipurile mișcătoare, unde, pe malul îndepărtat, Trok stătea cu 
mâinile-n șold, și fiecare linie a corpului și a capului îi trăda furia 
și frustrarea. Apoi, Trok își făcu mâinile pâlnie și strigă: 

— Să nu crezi că ați scăpat, magule! Te vreau şi-mi vreau și 
căţeaua înapoi, și o să vă am. O să vă încolţesc. Pun eu laba pe 
voi! 

Mintaka avansă cât putu de mult. Știa prea bine care era 
punctul cel mai dureros al lui Trok și cum să-l umilească cel mai 
tare în fața oamenilor săi: 

— Scumpul meu bărbat, amenințările tale sunt la fel de 
neputincioase și de goale ca și ceea ce porţi între coapsele tale. 

Vocea ei dulce și limpede ajunse dincolo de mlaștină, iar cei 
două sute de războinici hicsoși auziră fiecare cuvințel. Șocul 


321 


făcu să se lase o tăcere ca de mormânt, însă aceasta fu urmată 
de un hohot asurzitor de râs dinspre șirurile bărbaţilor. Chiar și 
oamenii lui Trok îl urau îndeajuns ca să se bucure de umilirea 
lui. 

Trok își agită arcul deasupra capului și bătu din picior cu o 
furie neputincioasă. În cele din urmă, se răsti la oamenii săi care 
amuţiseră, stânjeniţi de propria îndrăzneală: 

— Ishtar! Ishtar din Media, vino în față! răcni Trok în liniștea 
care se lăsase. 


e Capitolul 62 « 


Ishtar se așeză la marginea nisipurilor mișcătoare, cu fața 
spre grupul mic de oameni de pe celălalt mal. Tatuaje de 
diverse modele îi acopereau toată faţa, avea ochii înconjurați de 
spirale purpurii, iar cel cu albeaţă lucea ca un disc de argint. Un 
șir dublu de puncte roșii îi împodobea nasul pe toată lungimea 
lui. Pe bărbie și pe obraji se împleteau desene ce aduceau cu 
frunzele de ferigă. Părul era aranjat cu șelac roșu în ţepi lungi și 
tari. Cu un gest chibzuit, își desfăcu haina și o lăsă să cadă pe 
nisip. 

Rămase gol pușcă, astfel că pe spate și pe umeri se puteau 
vedea rozetele reprezentând leoparzi. Pe burtă avea tatuată o 
stea mare, roșie, și își răsese părul pubian, ceea ce făcea ca 
penisul imens ce atârna sub burtă să pară și mai mare. Clopoţei 
din aur și argint stăteau agăţaţi de prepuţul perforat. Vrăjitorul 
își fixă privirea asupra lui Taita, care ieși în faţă ca să înceapă 
confruntarea. Distanţa dintre ei părea să se micșoreze în timp 
ce se înfruntau din priviri. 

Încet-încet, membrul lui Ishtar începu să se umfle, iar clopoţeii 
sunau pe măsură ce acesta se întărea într-o erecţie 
impresionantă. Vrăjitorul își împinse șoldurile înainte, îndreptând 
capul roșu și mânios spre Taita. Era o provocare directă, care 
scotea în evidenţă statutul de eunuc al celui din urmă și dorea 
să arate superioritatea masculinității lui Ishtar. 

Taita ridică toiagul în direcţia vintrelor vrăjitorului. Rămaseră 
amândoi nemișcaţi o bună bucată de vreme, proiectându-și 
toate forțele în încleștarea aceea, ca și când ar fi aruncat 
pumnale. 


322 


Dintr-o dată, Ishtar gemu și ejaculă, împrăștiindu-și toată 
sămânţa pe nisip. Penisul i se contractă, se micșoră, devenind 
zbârcit și neînsemnat. Ishtar căzu în genunchi și își trase grăbit 
haina ca să-și acopere umilinţa. Pierduse prima confruntare 
directă cu magul. Se întoarse cu spatele la Taita și se târî înapoi, 
acolo unde erau așezați cei doi preoţi ai lui Seuth și șamanul 
nubian. Se alătură cercului lor, după care toți își uniră mâinile și 
începură să cânte. 

— Ce fac? întrebă Nefer neliniștit. 

— Cred că încearcă să găsească drumul care ocolește 
nisipurile mișcătoare, răspunse în șoaptă Mintaka. 

— Taita o să-i oprească, o asigură Nefer, cu o încredere pe 
care nu o simţea cu adevărat. 

Brusc, Ishtar sări în picioare, cu o vitalitate renăscută, scoase 
un țipăt răgușit, ca de corb și arătă spre sud. 

— A ales calea pe care ne-a indicat-o șoimul, comentă încet 
Taita. Încă nu suntem în siguranţă. 

Regimentele lui Trok urcară în care. Cu Ishtar călătorind 
alături de Trok în carul principal, porniră la trap spre sud, 
urmând cursul șerpuitor al râului de noroi ucigător. În timpul 
marșului, soldaţii îi amenințau și îi provocau pe cei din grupul 
izolat de pe malul celălalt. 

După ce se reașeză colbul, fugarii văzură că Trok lăsase o 
trupă mică, de cinci care, adică zece oameni, în tabăra de sub 
dune, ca să-i ţină sub observaţie. În curând, și ultimul car din 
coloana urmăritorilor se pierdu în aburul galben al câmpiei 
dogorind din cauza arșiţei, ascuns de curbura din pereţii văii. 

— Inainte de lăsarea nopţii, Trok va fi găsit drumul până la 
noi, prezise Taita. 

— Ce putem face? întrebă Nefer. 

Taita se întoarse spre el: 

— Tu ești faraonul. Eşti Maestru al Celor Zece Mii de Care. Îţi 
așteptăm ordinele, Maiestate! 

Nefer se holbă la el, rămas fără replică la cuvintele ce sunau a 
insultă, apoi se uită în ochii aceia bătrâni, apoși și nu zări nici 
urmă de batjocură. Furia i se ridică în gât, cu un gust amar de 
fiere. 

Avea de gând să protesteze, să argumenteze că pierduseră 
totul, vehiculele și apa, că pustiul arzător se întindea înaintea lor 
și o armată întreagă venea pe urmele lor, însă Mintaka îi atinse 


323 


brațul și asta îl opri. Își pironi ochii în cei ai lui Taita și imediat îi 
veni inspirația. 

Le împărtăși tuturor planul său și, înainte să termine, Hilto 
zâmbea și dădea aprobator din cap, iar Meren râdea și-și freca 
satisfăcut mâinile. Mintaka stătea alături de el, dreaptă și 
mândră. 

Când împărți ordinele, Taita îl aprobă: 

— E un plan de luptă demn de un faraon adevărat, zise el. 

Glasul era calm și nu trăda niciun fel de emoție, însă în ochi 
lucea o luminiţă de apreciere. Ştia că, în sfârșit, misiunea cu 
care îl însărcinase Lostris avea să se apropie de capăt. Nefer era 
aproape pregătit să-și ia viaţa în propriile mâini. 

e 

Nu parcurseră mai mult de o mie de picioare când Ishtar arătă 
în faţă. Trok opri coloana și își forță ochii să străpungă ciudata 
lumină galbenă și aburul dogoritor dinaintea sa. În faţă, valea 
nisipurilor mișcătoare se îngusta pe neașteptate. 

— Ce-i asta? vru să știe Trok. Părea un monstru marin care 
înota acolo. Marginea de sus a aripii dorsale ieșea din mocirla 
galbenă și era neagră și ascuțită. 

— E podul nostru, îi spuse Ishtar, o creastă de piatră șistoasă 
ce merge de la un mal la celălalt. Pe aici traversăm. 

Trok trimise două iscoade pe jos să cerceteze starea podului. 
Aceștia alergară ușor peste el și ajunseră fără probleme pe 
partea cealaltă. De-acolo, strigară și îi făcură semne lui Trok, iar 
acesta își plesni caii și îi urmă. Apoi veni și restul coloanei, în șir 
indian. 

Odată ajunși cu bine pe malul opus, Trok întoarse convoiul 
spre nord, urmând drumul înapoi, spre valea unde văzuse ultima 
dată grupul de fugari al lui Taita. 

Nu parcurseră însă nici jumătate din distanță, când norul 
întunecat se prefăcu într-o ceaţă galbenă, cu o miasmă 
amenințătoare, care făcu să se înnopteze prematur. În câteva 
minute ultima pâlpâire de lumină se stinse și bezna forța 
coloana să se oprească. 

— Caii sunt obosiţi, încercă Trok să-și justifice decizia de a 
face o oprire peste noapte, când comandanții se adunară în jurul 
său, așteptând ordinele. Adăpaţi-i și lăsaţi-i și pe ei, și pe soldaţi 
să se odihnească. Plecăm la primele raze ale soarelui. Nici chiar 


324 


magul nu poate să fi ajuns prea departe pe jos și fără apă. 
Punem mâna pe ei mâine, înainte de prânz. 


e Capitolul 63 e 


Taita scoase bandajele de pe tălpile Mintakăi și clătină 
satisfăcut din cap. Apoi, le înmuie în soluţia puternic alcalină a 
nisipurilor mișcătoare și le înfășură la loc. In ciuda protestelor ei, 
Nefer o obligă să îi ia sandalele; erau cu mult prea mari pentru 
ea, însă bandajele făcură să îi vină bine. 

Nu aveau nimic de cărat, mâncare, apă, arme sau bagaje, 
nimic în afară de scândurile salvate de la carele scufundate. Sub 
privirile curioase ale soldaților hicsoși de pe malul celălalt, Nefer 
își conduse grupul pe coasta dunei înalte, îndreptându-se spre 
est. Ajunseră gâfâind pe culme, iar setea îi tortura deja. 

Nefer mai aruncă o privire spre nisipurile mișcătoare. Oamenii 
lui Trok scoseseră hamurile cailor, ridicaseră tabăra la adăpostul 
carelor și aprindeau focurile de veghe. Nefer le adresă un salut 
ironic și o luă pe urmele celorlalți, coborând pe partea ascunsă a 
dunei. Cum ajunseră la adăpost de ochii santinelelor, se așezară 
să se odihnească. 

— Orice efort o să ne coste scump, îi avertiză Nefer. O să 
stăm fără apă încă vreo câteva ore de-acum înainte. 

Stând întinși pe nisip și răsuflând cu greu de căldură, ciuliră 
neliniștiți urechile să audă orice zgomot făcut de oameni sau de 
care. Mintaka dădu glas temerilor tuturor: 

— Să ne rugăm la toţi zeii ca Trok să nu găsească drumul și 
să nu ne găsească înainte de lăsarea întunericului. 

După ce și-au mai tras sufletul, Nefer îi conduse, la adăpostul 
dunei de nisip, pe o cale paralelă cu valea nisipurilor 
mișcătoare. Au mers însă foarte puţin. Din cauza arșiţei, 
oboseala își spuse cuvântul. Se așezară din nou să se 
odihnească în ceața galbenă, supărătoare. 

Noaptea mai domoli puţin arșiţa. Cei cinci urcară din nou în 
vârful dunei și zăriră sub ei focurile aprinse de bărbaţii rămași 
de strajă în partea opusă a văii. Flăcările ofereau destulă 
lumină, încât să își dea seama de amplasarea taberei hicsose. 


Carele inamice erau aranjate în formă de pătrat, iar caii 
așezați cu capetele spre roţi. Două santinele stăteau lângă foc, 
iar ceilalţi se întinseseră pe rogojini la adăpostul taberei. 

— Ne-au văzut cum o luam spre răsărit. Să sperăm că încă 
mai cred că ne îndreptăm în acea direcție și că pot să doarmă 
liniștiți, zise Nefer, și porni în fruntea lor în josul dunei. 

Ajunseră la poalele acesteia, la câteva zeci de pași de valea în 
care era așezată tabăra. Era distanţa minimă la care puteau sta 
în siguranţă ca să-și ascundă mișcările și zgomotele pe care le 
puteau face. 

Orientându-se după pâlpâirea focului de tabără și ţinându-se 
de mână ca să nu se rătăcească pe întuneric, nimeriră drumul 
spre marginea nisipurilor mișcătoare. 

Lansară scândurile și văsliră prin mlaștină; se obișnuiseră deja 
cu această modalitate de transport și, în scurt timp, ajunseră în 
partea cealaltă. 

Se furișară în grup compact spre tabără și se lăsară pe vine 
chiar în apropierea focului. În afară de cei doi soldaţi de strajă, 
tabăra inamică părea cufundată în somn. Caii erau liniștiți și nu 
se auzea decât sunetul molcom al lemnelor ce trosneau în foc. 
Brusc, una din santinele se ridică și se duse la camaradul său, și 
cei doi începură să discute în șoaptă. Nefer se temea ca acest 
lucru să nu le întârzie planurile și era pe punctul de a-l ruga pe 
Taita să îl ajute, când bătrânul îi ghici gândurile. Își îndreptă 
toiagul spre cele două siluete aflate în întuneric; în câteva 
minute, vocile se înmuiară și, în sfârșit, una din străji se ridică, 
se întinse și căscă. Se duse apoi spre focul său și se așeză, 
punându-și sabia în poală. 

Taita ținu bastonul aţintit asupra lui și, încet, omului îi căzu 
capul în piept. Dinspre celălalt foc, se auzi un sforăit ușor: 
amândoi soldații erau adormiţi. 

Nefer îi atinse pe Hilto și Meren; fiecare știa ce are de făcut, 
înaintară pe furiș, lăsându-i pe Taita și pe Mintaka la marginea 
zonei luminate de foc. 

Nefer ajunse în spatele santinelei aflate cel mai aproape; 
sabia soldatului îi alunecase din poală și zăcea lângă el, în nisip. 
Nefer o ridică și, dintr-o singură mișcare, îl pocni peste tâmplă 
cu măciulia de bronz. Fără să scoată un sunet, omul se rostogoli 
și căzu lat lângă foc. 


Cu sabia strânsă în mână, Nefer aruncă o privire la ce se 
întâmplă la celălalt foc. Hilto și Meren îl aranjaseră pe soldatul 
de strajă, care rămăsese făcut covrig, asemenea unui câine care 
doarme. Hilto îi luase sabia. Cei trei ajunseră în fugă la primul 
car, suliţele erau încă în lăzile așezate în partea laterală a 
carului. 

Nefer înșfăca una: era grea și simţea că asta îl mai liniștește. 
Și Meren se înarmase. Pe neașteptate, unul dintre cai necheză 
încet și bătu din copită. Nefer îngheţă. Preţ de o clipă, speră că 
prezenţa lor nu fusese observată. Apoi, o voce adormită se auzi 
din spaţiul îngrădit de care: 

— Noosa, tu ești? Te-ai trezit? 

Un soldat se apropie clătinându-se de foc, mai mult adormit 
decât treaz, și având doar cârpa din jurul șalelor pe el. În mâna 
dreaptă ţinea o sabie. 

Se opri și făcu ochii mari la Nefer: 

— Tu cine ești? ridică, alarmat, vocea. 

Meren aruncă sulița, care îl lovi pe bărbat drept în piept. 
Soldatul ridică braţul, apoi se prăbuși pe nisip. Meren făcu un 
salt înainte și culese arma de pe jos. Răcnind ca o ceată de ajini 
nebuni, cei trei săriră peste cozile de lemn ale lăncilor și se 
năpustiră în careul făcut din care. Strigătele lor îi aruncaseră pe 
cei care abia se trezeau într-un haos de nedescris. Unii dintre ei 
nici nu apucaseră să pună mâna pe arme, când săbiile capturate 
se ridicară și căzură în ritmul morţii. Luciul lamelor fusese șters 
de sângele care curgea șiroaie. 

Un singur soldat inamic se ridică la luptă împotriva lor. Era o 
namilă de bărbat și riposta pe măsură, însoțindu-și loviturile cu 
răgete de leu rănit. Tinti direct spre capul lui Nefer și, cu toate 
că cel din urmă pară la înălțime, lovitura îi amorţi brațul până la 
umăr, iar lama de bronz se rupse. 

Nefer era dezarmat și adversarul său se pregătea să-i dea 
lovitura de graţie la cap. Taita ieși din umbră în spatele său și îl 
lovi cu toiagul în ţeastă. Bărbatul se prăbuși, iar Nefer apucă 
sabia dintre degetele lipsite de vlagă înainte ca aceasta să 
atingă pământul. 

Lupta luase sfârșit. Cinci dintre supraviețuitori căzură în 
genunchi, cu mâinile deasupra capetelor, în timp ce Hilto și 
Meren stăteau cu ochii pe ei. Mintaka și Taita ațâțară focul și, la 


327 


lumina flăcărilor, descoperiră că trei soldaţi erau morți, iar alți 
doi grav răniţi. 

În timp ce Taita le trata rănile, ceilalţi, cu funii găsite în care, 
îi legară pe prizonieri de mâini și de picioare. Abia după asta 
putură să bea apă din burdufuri, să se ospăteze cu pâine și 
bucăţi de carne din proviziile pe care le găsiră acolo. 

Până să termine cu mâncatul și cu potolirea setei, începuse să 
se lumineze bine de ziuă. Se anunţa o nouă dimineaţă roșiatică 
și amenințătoare, iar zăpușeala era deja sufocantă. Nefer alese 
trei care și caii cei mai puternici care să le tragă. Aruncară din 
vehicule toate lucrurile inutile, cum ar fi bagajele personale ale 
soldaţilor și armele de care nu aveau trebuinţă. Nefer deshămă 
caii în plus și îi alungă în pustiu, speriindu-i cu o pătură pe care 
le-o flutură dinaintea ochilor. 

Cu fiecare minut, lumina de un roșu ireal a zorilor devenea tot 
mai puternică, și fugarii urcară grăbiţi în care. Când erau gata 
de drum, Nefer se duse la grupul de prizonieri legaţi: 

— Sunteţi egipteni, ca și noi. Mă doare foarte tare că am ucis 
și am rănit atâţia camarazi de-ai voștri. Nu a fost alegerea 
noastră și nu ne-a făcut plăcere. Uzurpatorul Trok ne-a silit, se 
scuză el, și se lăsă pe vine lângă uriașul care fusese cât pe ce 
să-l omoare. Ești un soldat curajos. Mi-aș dori ca, într-o bună zi, 
să luptăm de aceeași parte a frontului. 

Șorţul lui Nefer se trăsese în sus când se așezase, iar ochii 
prizonierului căzură pe mușchii netezi ai coapsei drepte. Omul 
rămase cu gura căscată: 

— Faraonul Nefer Seti e mort. De ce porți cartușul regal? 
întrebă el. 

Nefer atinse tatuajul făcut de Taita cu mult timp în urmă. 

— E dreptul meu să-l port. Eu sunt faraonul Nefer Seti. 

— Nu! Nu se poate! Prizonierul era agitat și înfricoșat, cum, 
probabil, nu fusese niciodată pe câmpul de luptă. 

Mintaka sări din car, se apropie de grupul de hicsoși și i se 
adresă bărbatului pe un ton prietenos: 

— Ştii cine sunt eu? 

— Sunteţi Maiestatea Sa, regina Mintaka. Tatăl vostru mi-a 
fost comandant și zeu. Am ţinut mult la el, așa că aveți toată 
dragostea și respectul meu. 

Mintaka scoase pumnalul din teacă și tăie legăturile 
prizonierului: 


328 


— Da, confirmă ea, sunt Mintaka, iar acesta este faraonul 
Nefer Seti, logodnicul meu. Într-o bună zi, ne vom întoarce în 
Egipt să ne cerem drepturile și să domnim în pace și dreptate. 

Nefer și Mintaka se ridicară, iar ea continuă: 

— Transmiteţi acest mesaj tovarășilor voştri. Spuneţi 
oamenilor că suntem în viaţă și că ne vom întoarce în Egipt. 

Omul se târî în genunchi și îi sărută picioarele, apoi se duse 
de-a bușilea la Nefer și îi luă un picior, pe care și-l puse 
deasupra capului, în semn de supunere. 

— Sunt omul vostru, îl asigură el, și o să duc mesajul 
oamenilor. Să vă întoarceţi repede, divine faraon. 

Ceilalţi prizonieri i se alăturară, asigurându-i de dragostea și 
credinţa lor. 

— Slavă ţie, faraonule! Să trăieşti și să domnești o mie de ani! 

Nefer și Mintaka urcară în carul capturat, în uralele 
prizonierilor eliberaţi: 

— Bak-her! Bak-heri 

Cele trei vehicule părăsiră tabăra distrusă. Taita mergea în 
față, singur, pentru că era cel mai în putere să reziste 
șiretlicurilor lui Ishtar Medul, și să descopere drumul cel mai 
bun, care fusese ascuns ochilor lor. Nefer și Mintaka îl urmau 
îndeaproape, iar Hilto și Meren formau ariergarda. O luară înapoi 
pe drumul pe care veniseră. 

Parcurseră foarte puţin din drum, iar valea nisipurilor 
mișcătoare și tabăra se mai vedeau încă, atunci când Taita se 
opri și privi îndărăt. Celelalte care opriră în spatele lui. 

— Ce e? vru să știe Nefer și Taita înălță braţul. 

În liniștea care se lăsase, auziră zgomotul îndepărtat al 
diviziei lui Trok ce ajungea pe malul unde fuseseră ei. Apoi, 
dintr-o dată, prin aburul roșu ce se cobora, zăriră capul coloanei 
apărând dintre dune. 

În carul din frunte, Trok struni caii și urlă la Ishtar: 

— Pe sângele și sămânţa lui Seuth, magul te-a întrecut din 
nou. N-ai prevăzut că o să treacă înapoi și o să ne fure carele 
din tabără? 

— Da’ tu n-ai prevăzut asta? se răsti și Ishtar. Doar tu ești 
marele general. 

Trok își trase înapoi braţul în care ţinea biciul, vrând să-l 
plesnească peste faţa tatuată pentru o asemenea insolenţă, 


329 


însă când se uită la ochiul întunecat al medului, se răzgândi și 
lăsă biciul jos: p 

— Și-acum ce faci, Ishtar? li lași să scape nevătămaţi? 

— Nu au decât un drum de întoarcere și Zander vine pe-acolo 
cu două sute de care. Sunt prinși ca în menghină, observă Ishtar 
răutăcios; faţa lui Trok se lumină într-un rânjet sălbatic. 

In mânia lui, aproape că uitase de Zander. 

— Soarele nici nu s-a înălţat bine. Ai la dispoziţie o zi întreagă 
să traversezi iar podul de rocă șistoasă și să-i ajungi din urmă, 
continuă Ishtar. Am mirosul lor în nări. Am să-mi arunc plasa ca 
să-i prind în cursă și, ca un copoi credincios ce sunt, o să te 
conduc la pradă. 

Trok își biciui caii și îi mână până la marginea unde se sfârșea 
porţiunea de teren stabil și începea mlaștina, ajungând faţă în 
faţă cu cele trei care de pe malul opus. lzbuti să forțeze un 
hohot de râs și un rânjet larg ce erau aproape convingătoare. 

— Mă distrez mai bine decât voi, prieteni. Răzbunarea are un 
gust mai bun când o mănânci rece! Pe Seuth, ce-o să mă mai 
înfrupt din ea! 

— Ca să mănânci iepurele, trebuie mai întâi să-l prinzi, 
răspunse Mintaka. 

— Așa am să și fac. Fii sigură că mai am câteva surprize care 
o să vă distreze. 

Zâmbetul i se șterse de pe faţă când cele trei care porniră 
spre dune și Mintaka îi făcu veselă cu mâna. Cu toate că știa că 
intenţia ei era să-l întărâte, îl rodea atât de tare gestul, încât 
simțea cum dă în clocot de furie: 

— Înapoi! le strigă oamenilor. Înapoi la pod! 


e Capitolul 64 « 


În timp ce-și continuau călătoria, Taita se uita tot mai des 
spre cer, iar expresia feței lui era sobră și gânditoare, pe măsură 
ce norii de pucioasă coborau tot mai aproape de pământ. 

— N-am mai văzut niciodată așa ceva pe cer, remarcă Hilto, 
când opriră să adape caii cu puţin înainte de prânz. Zeii sunt 
supăraţi. 

Era ciudat cât de repede descoperiră calea cea bună, de 
această dată. Răscrucea unde făcuseră alegerea greșită se 


330 


vedea de la distanță. Părea greu de crezut că nu văzuseră 
movila înaltă de pietroaie care o marca și, mai mult decât atât, 
drumul larg ce ducea spre Marea Roșie, pe care călătoriseră atât 
de multe caravane ce făceau comerț și care era mult mai 
bătătorit și mai vizibil decât poteca neumblată pe care o 
urmaseră ei către valea nisipurilor mișcătoare. 

— Ishtar ne-a orbit, murmură Nefer, în timp ce se duceau 
țintă la răscruce, dar, de data aceasta, n-o să ne mai lăsăm 
păcăliți așa de ușor; zicând acestea, se uită îngrijorat spre cer și 
făcu semnul de îndepărtare a răului. Dacă zeii sunt îndurători cu 
noi, adăugă el. 

Hilto fu cel care, cu ochii săi de războinic încercat, observă 
norul de praf din faţa lor. Cerul jos și acoperit îl ascunsese până 
acum, când ajunseseră aproape de el. Hilto galopă pe lângă 
carul lui Taita și îi strigă: 

— Magule! Privește în faţă! Sunt care de luptă și încă multe. 

Domoliră caii și cercetară situaţia. Norul de praf se mișca în 
continuare. 

— Cât de departe sunt? 

— La vreo două sute de picioare. 

— Crezi că Trok are o a doua divizie, care vine în spatele lui? 

— Ştii mai bine decât mine, magule, că asta e tactica pe care 
o adoptă hicsoșii. Nu-ţi aduci aminte de bătălia de la Dammen? 
Cum ne-a prins Apepi între cele două divizii ale lui? 

— Putem să ajungem la răscruce înainte să ne taie calea? 
întrebă Taita, iar Hilto închise pe jumătate ochii. 

— Poate că da. Însă va fi pe muchie de cuţit. 

Taita se întoarse și se uită înapoi: 

— Trok e probabil deja pe urmele noastre. Nu trebuie să 
riscăm să-i cădem în braţe. 

— Ar fi un dezastru total să părăsim drumul și să ne afundăm 
în nisipuri. Am lăsa urme clare, iar caii ar fi terminaţi înainte de 
lăsarea nopții. 

— Nu-i de mirare că Trok ne-a râs în nas, spuse cu 
amărăciune Mintaka. 

— Suntem iar între ciocan și nicovală, o aprobă Meren. 

— Trebuie să fugim, hotărî Nefer. Trebuie să încercăm să 
ajungem la răspântie și să o luăm pe drumul principal înaintea 
lor. E singura noastră scăpare. 


— Atunci, să-i dăm bătaie, chiar dacă o să cadă caii sub noi de 
atâta efort, conchise Hilto. 

Porniră înainte în goană, cu carele așezate într-o singură linie. 
Vehiculele săltau și se hurducau lăsând urme de roţi pe sol, însă 
caii se descurcau bine. Norul de praf dinaintea lor devenea tot 
mai ameninţător, cu cât se apropiau mai tare de el. Movilele de 
pietre păreau să se afle tot mai departe. Aveau mai bine de 
cinci sute de picioare până la răspântie, când primele care ale 
diviziei ce le venea în întâmpinare se opriră, ascunse pe 
jumătate de colbul ridicat și de înfricoșătoarea lumină galbenă. 

Hicsoșii rămaseră pe loc, nesiguri, parcă, de identitatea celor 
trei care goneau spre ei, apoi, dintr-o dată, își făcură avânt, 
pornind drept spre fugari. 

Taita încercă să îmboldească pentru ultima oară caii, însă 
simţi cum aceștia fuseseră copleșiți de oboseală. Rezistaseră 
până în ultimul moment, dar inamicul îi ataca frontal și, ușor, 
deveni limpede pentru toţi că nu aveau cum să ajungă la 
răspântie înaintea acestuia. În cele din urmă, Taita ridică braţul 
cu pumnul strâns ca să comande oprirea: 

— Ajunge! strigă el. N-avem cum să câștigăm cursa asta. 

Se opriră pe drum, cu caii înspumaţi și răsuflând din greu. 

Vizitiii erau palizi sub pulberea care le acoperise trăsăturile și 
disperarea li se citea în ochi. 

— Pe unde o luăm, Maiestate? strigă Hilto; începeau deja să 
apeleze la Nefer pentru indicaţii. _ 

— Nu e decât un drum deschis: înapoi pe unde am venit. In 
braţele lui Trok, adăugă el, atât de încet, încât doar Mintaka îl 
auzi. Însă, cel puţin, o să am o ultimă ocazie să-mi rezolv 
problemele cu el. 

Taita îl aprobă din cap și fu primul care întoarse carul cu o 
sută optzeci de grade. Îi conducea înapoi spre nisipurile 
mișcătoare. Ceilalţi îl urmară în praful înăbușitor. La început, 
colbul îi împiedică să-și zărească urmăritorii, însă o adiere de 
vânt fierbinte dădu pentru un moment perdeaua de nisip la o 
parte și văzură că pierduseră deja teren. 

Goneau mai departe, dar Nefer simţea cum caii lui începeau 
să își piardă vigoarea. Mersul le era greoi și chinuit, picioarele ca 
de plumb, iar copitele și le aruncau în lături. Nefer știa că 
sfârșitul era aproape; îi cuprinse mijlocul Mintakăi cu braţul: 


— Te-am iubit din prima clipă în care te-am văzut. Am să te 
iubesc o veșnicie de-acum încolo. 

— Dacă mă iubeşti cu adevărat, n-o să mă mai lași să cad 
niciodată în mâinile lui Trok. Când va veni sfârșitul, acesta e 
modul în care poţi să-ţi dovedești dragostea. 

Nefer întoarse capul și o privi nedumerit: 

— Nu înțeleg ce vrei să spui, mărturisi, și-atunci ea puse 
mâna pe sabia capturată ce atârna la mijlocul lui. 

— Nu! aproape că strigă el și o îmbrățișă cu toată forța. 

— Trebuie să o faci pentru mine, scumpul meu. Nu poţi să mă 
trimiţi înapoi la Trok. Eu nu am curajul s-o fac singură, așa că 
trebuie să fii tu puternic și pentru mine. 

— Nu pot, strigă el. 

— O să fie rapid și fără durere. Altfel... 

Nefer era atât de tulburat, că aproape intră în carul lui Taita 
când acesta opri brusc în mijlocul drumului. Magul arătă în față. 

Trok era acolo. Chiar și de la o așa distanţă, îi distingeau 
figura ca de urs în fruntea coloanei în mișcare, ce se îndrepta 
spre ei. Cei cinci priviră înapoi, de unde inamicul se apropia la 
fel de iute. 

— O ultimă bătălie! slăbi Hilto strânsoarea sabiei în teacă. 
„Prima, cea mai proastă. A doua, la fel. Ultima e cea mai reușită 
din tot jocul” - era una din zicalele Drumului Roșu și o cită fără 
să știe cât de adevărată avea să se dovedească previziunea. 

Taita se uită în sus, la cerul de culoarea fierii, în timp ce o altă 
adiere fierbinte îi răvășea părul, asemenea vântului care trece 
peste un câmp cu iarbă argintie. 

Mintaka se agăţă de braţul lui Nefer: 

— Promite-mi, șopti ea, și ochii lui se umplură de lacrimi. 

— Îţi promit, zise, și cuvintele îi arseră gura și gâtul. Și, apoi, o 
să-l omor pe Trok cu mâna mea. După ce termin cu el, o să te 
urmez în călătoria întunecată. 

Taita nu ridică glasul, dar auziră cu toţii ce spunea: 

— Pe aici! Uitaţi-vă bine la urmele roţilor mele și luaţi-vă după 
ele fără abatere. 

Spre marea lor uimire, Taita întoarse carul în unghi drept față 
de drum, luând-o înspre nisipuri, în nord, printre dunele 
nemarcate și înșelătoare. Nefer se aștepta ca roţile să se afunde 
imediat până la obezi, însă bătrânul descoperise, cumva, o 
crustă tare sub suprafaţa moale a nisipului. Mergea înainte la 


333 


trap mărunt, iar ei îl urmară îndeaproape, cu toate că știau că 
era ultima încercare, după care erau pierduţi. 

Aruncând o privire înapoi, Nefer reuși încă să deslușească 
norii de praf ridicat de ambele divizii inamice, care se năpusteau 
asupra lor dinspre est și vest. Nu exista nici cea mai mică șansă 
ca, atunci când ar fi ajuns la punctul de unde cele trei care 
părăsiseră drumul bătătorit, să nu își dea seama pe unde au 
luat-o. Asta, firește, dacă nu cumva Taita făcuse vreo vrajă de 
ascundere care să-i scape de Ishtar, însă asta era o probabilitate 
redusă. Vrăjitorul dovedise că nu se lăsa păcălit de șiretlicuri 
atât de ieftine, și chiar și Trok îi zărise, probabil, cu propriii ochi 
când se abătuseră din drum. 

Totuși, când se uită în faţă, văzu că Taita ţinea în mâna 
dreaptă talismanul lui Lostris și în jurul încheieturii își înfășurase 
șiragul pe care-l primise în dar de la Bay. Nu se uita în spate, ci 
ținea fața ridicată spre cerul ameninţător și avea o expresie de 
concentrare totală. 

Situaţia părea fără ieșire, însă Nefer simţi o  licărire 
inexplicabilă de speranţă. Își dădea seama că, în chip misterios, 
darul lui Bay sporise puterile și așa formidabile ale bătrânului. 

— Uită-te la Taita, îi șopti Mintakăi. Poate că nu a sosit 
sfârșitul încă. Poate că mai avem o piesă de bao de mutat 
înainte ca jocul să se termine. 


e Capitolul 65 e 


Trok galopă până ajunse în locul unde văzuse cele trei care 
cotind și luând-o spre dune. Urmele erau atât de adânc 
imprimate în nisip, că ar fi putut fi lăsate de un singur rând de 
roţi. În acel moment, Zander sosi din direcţia opusă, în fruntea 
celei de-a doua coloane. 

— Bravo! Ai stârnit vânatul. Îi avem în palmă acum, îi strigă 
Trok. 

— A fost o cursă pe cinste, urlă Zander drept răspuns. În ce 
formaţie vrei să mergem? 

— Rămâi în ariergardă. În formaţie de câte patru care. Urmati- 
mă, zise și porni pe urmele fugarilor, cu celelalte care înșirându- 
se în spatele său. 


Se uită în faţă: Taita și micuțul său grup dispăruseră deja într- 
o strâmtoare ca o pâlnie formată de colinele înalte de nisip cu 
crestele de culoarea purpurei. Văile dintre ele erau sumbre și 
umbrite sub cerul jos. După nici două sute de picioare, carele de 
pe margine se înfundară în nisipul moale. Atunci își dădu seama 
de ce alesese Taita o formaţie atât de strânsă: numai pe mijloc 
pământul era îndeajuns de solid să susţină un car. 

— Înaintaţi pe un singur rând! ordonă el. Rămânetţi pe urmele 
mele. 

Cele două divizii combinate se întinseră pe o distanţă de două 
mii de picioare, urmându-l pe Trok în pustietatea netrecută pe 
nicio hartă, iar soldații priveau cu o teamă crescândă în sus, la 
zidurile turnurilor de nisip și la cerul neprietenos de deasupra 
lor. Trok nu mai putea să zorească animalele, așa că încetiniră 
până ajunseră să meargă la pas, însă își dădea seama, după 
urmele lăsate de Taita, că acesta se deplasa încă și mai încet. 

Parcurseră așa încă vreo patru mii de pași, până când peisajul 
se schimbă brusc. Din valurile moi de nisip răsări o insulă 
întunecată de piatră, ce părea o ambarcaţie micuță, pierdută în 
oceanul dunelor. Părţile laterale erau roase de nisipul abraziv 
purtat de vânt în decursul mileniilor, dar vârful era ascuțit, 
precum colțul unui monstru fabulos. 

Pe culme, abia vizibil de la distanță, stătea o figură 
inconfundabilă, uscată și înaltă, cu o coamă de păr argintiu care 
strălucea asemenea unui coif în lumina ciudată și înfiorătoare. 

— E magul, îi zise Trok lui Ishtar, neputând să-și ascundă 
bucuria. Și-au găsit refugiul printre stânci. Sper că o să încerce 
să lupte împotriva noastră acolo. Sună chemarea la luptă! îi 
porunci apoi trompetului. 


e Capitolul 66 œ» 


Văzând grămada de stânci ce se înălța dinaintea lor, Nefer și 
Mintaka rămaseră înmărmuriți. 

— Taita știa de existența locului? întrebă Mintaka. 

— De unde putea să știe? replică Nefer. 

— Cândva, mi-ai spus că el știe totul, îl reduse ea la tăcere. El 
privi în urmă, ca să își ascundă nesiguranta, și văzu norul de 


335 


praf apropiindu-se tot mai mult, ridicându-se și amestecându-se 
cu galbenul ameninţător al cerului lipsit de soare. 

— Nu are nicio importanţă. Cu ce ne poate ajuta? se miră el. 
O să reușim, poate, să apărăm stâncile astea pentru o perioadă 
scurtă de timp, dar Trok are sute de oameni. Am ajuns aproape 
de sfârșit, zise, și verifică burduful ce atârna de car, lângă el; 
era aproape gol, nu mai rămăsese apă nici cât să ţină caii în 
viaţă încă o zi. 

— Trebuie să avem încredere în Taita, îl încurajă Mintaka, dar 
el avu un râs amar. g 

— Se pare că zeii ne-au părăsit. In cine putem să mai avem 
încredere în afară de Taita? g 

Continuară drumul, cu caii mergând împiedicat. In spate se 
auzeau sunetele slabe ale urmăritorilor: strigătele căpitanilor 
cerându-le soldaților să păstreze rândul, zdrăngănitul 
echipamentului și scârțâitul obezilor din lemn. 

Ajunseră, într-un sfârșit, sub dealul de pietre colorate în negru 
și în ocru. Atingea șaizeci de picioare înălțime și căldura 
acumulată radia din ea ca dintr-un uriaș foc de tabără. Nicio 
plantă nu își găsise adăpost acolo, dar vântul sculptase fisuri și 
despicături în stânci. 

— Mânaţi carele aproape de stâncă, porunci Taita, iar ei se 
supuseră. Acum, deshămaţi caii și aducetți-i aici, și Taita le dădu 
exemplu oprind atelajul chiar lângă unghiul făcut de stânca din 
față, unde era o crăpătură adâncă, și laturile tăiau drept în 
muntele de piatră. 

— Pe-aici, îi conduse el cât putu de-a lungul terenului nisipos 
al grotei adânci. Acum, puneţi caii să stea pe-o parte. 

Toţi caii cavaleriei erau antrenați să facă exerciţiul acesta. La 
comanda stăpânilor, se lăsară în genunchi și, nechezând și 
fornăind, se așezară jos pe o parte. 

— Faceţi așa! îi îndemnă Taita. 

Adusese un rulou de dormit din car și, rupând fâșii din el, legă 
caii la ochi, ca să îi facă să tacă și să asculte. După asta, înfipse 
o suliță adânc în pământ și o folosi drept țăruș de care să lege 
capetele animalelor și să le împiedice să se ridice. Ceilalţi îi 
urmară exemplul. 

— Acum, aduceţi apa care ne-a mai rămas. Păcat că nu maie 
de ajuns să le dăm cailor o ultimă înghiţitură, dar o să avem 
nevoie de fiecare picătură. 


336 


Ca și când ar fi știut de existenţa ei, Taita îi duse la o lespede 
firavă ce ieșea deasupra stâncii; sub ea era o adâncitură atât de 
joasă, încât, ca să intri, trebuia să mergi de-a bușilea. 

— Aduceţi cât mai mult grohotiș ca să zidim intrarea. 

— Un zid zareba? își exprimă Nefer nedumerirea. Da' nu 
putem să apărăm locul ăsta. Abia avem loc să stăm, darmite să 
mânuim o sabie aici. 

— N-avem timp de discuţii, îl privi tăios Taita. Faceţi cum vă 
spun! 

Nervii lui Nefer erau întinși la maximum de teamă pentru 
Mintaka, și, pe lângă toate astea, era obosit din cauza 
greutăților pe care le întâmpinaseră în ultimele zile. Se uită urât 
la Taita. Ceilalţi îi priveau cu interes: taurul cel tânăr îl provoca 
pe cel bătrân. Secundele treceau, până când, brusc, Nefer își 
dădu seama de propria prostie. Nu exista decât o persoană în 
stare să-i mai salveze, așa încât se supuse. Se aplecă și ridică o 
piatră mare din grămada de grohotiș și se clătină cu ea înapoi la 
peștera micuță. O așeză și alergă după alta. Ceilalţi i se 
alăturară. Până și Mintaka își cără porția ei de bucăţi aspre de 
șist. Până să închidă spaţiul strâmt din spatele zidului, ea își 
julise toată pielea de pe mâini. 

— Ce mai facem acum? întrebă Nefer înţepat, suferind încă 
după confruntarea cu magul. 

— Beţi. 

Nefer turnă apă din burduf într-o găleată de piele și i-o trecu 
Mintakăi. Ea sorbi de câteva ori, apoi i-o oferi lui Taita. 

— Beţi cât puteţi de mult, îi îndemnă acesta, refuzând apa. 

După ce își umplură burţile până la refuz, Nefer i se adresă iar 
lui Taita: 

— Și-acum? 

— Așteptaţi aici, ordonă Taita și, luându-și toiagul lung, 
începu să se cațăre pe coasta zimţată a colinei. 

— Și ce facem cu zareba? strigă după el Nefer. La ce 
folosește? 

Taita se opri pe o margine îngustă, la douăzeci de picioare 
deasupra lor, și îi aruncă o privire de sus: 

— Maiestatea Voastră o să afle la momentul potrivit, îi 
răspunse și își reîncepu urcușul. 


— E o ascunzătoare? Un mormânt, poate? îi aruncă Nefer 
sarcastic, însă Taita nu se sinchisi să-i răspundă sau să-l 
privească. 

Urcă fără să se oprească până în vârf și rămase acolo, ţinând 
sub supraveghere poteca pe unde avea să apară Trok. 

Micul grup de la poalele moviliţei îl urmăreau, unii nedumeriţi, 
alți cu speranţă în suflet, și unul singur furios. 

Nefer se ridică: 

— Aduceţi sulițele și celelalte arme din care. Trebuie să ne 
pregătim să ne apărăm, explică și alergă la care. 

Se întoarse cu un braţ de sulițe, urmat de Meren și Hilto, la fel 
de încărcați. 

— Ce face Taita? o întrebă pe Mintaka. 

— Nu s-a mișcat de pe creastă, îi arătă aceasta. 

Lăsară armele, apoi se așezară la intrarea în adăpost. Ochii li 
se îndreptară din nou spre Taita. 

Figura magului se proiecta pe fundalul înspăimântător al 
cerului de sulf. Nimeni nu vorbi și nu se mișcă până când auziră 
din nou sunetul acela de care se temeau. Întoarseră capetele să 
asculte zdrăngănitul slab și scârțâitul sutelor de roți, glasurile 
bărbaţilor, uneori înăbușite de dune, alteori clare și 
amenințătoare. 

Incet, Taita ridică braţele și le îndreptă spre cer. Toţi ochii îi 
urmăreau mișcările. Bătrânul ţinea în mâna dreaptă toiagul, în 
stânga talismanul lui Lostris, iar la gât purta șiragul dăruit de 
Bay. 

— Ce face acum? se interesă Hilto cu glas speriat; nu-i 
răspunse nimeni. 

Taita stătea nemișcat, ca și când ar fi fost sculptat în piatră. 
Capul îi era dat pe spate, părul îi flutura argintiu pe umeri. Avea 
veșmintele prinse sus cu cingătoarea, astfel că picioroangele 
erau expuse privirilor. Semăna cu o pasăre bătrână pe o prăjină. 

In văzduh pluteau vârtejuri joase de nori. Lumina era 
schimbătoare: dispărea, când soarele nevăzut era acoperit și 
mai tare de văluri sau strălucea orbitor, când norii se subțiau și 
se evaporau. 

Taita tot nu se mișca, ţinându-și bastonul aţintit asupra 
pântecelui văzduhului ce sta să nască. Sunetul coloanei ce se 
apropia devenea din ce în ce mai clar și, pe neașteptate, se auzi 
strigătul îndepărtat scos de un corn de berbec. 


338 


— Asta e chemarea la luptă. Trok l-a zărit pe Taita, zise 
Mintaka încet. 


e Capitolul 67 e 


Trok îi strigă trompetului: 

— Sună înaintarea! Dar chemarea la război părea să fie 
înghițită de întinderea pustie și de cerul jos, furios. 

— Așteaptă! zise medul Ishtar, care fixa silueta firavă a lui 
Taita de pe vârful dealului de piatră. Stai! 

— Ce e? vru să știe Trok. 

— Deocamdată nu-mi dau seama prea bine, recunoscu Ishtar, 
fără să-l scape pe mag din ochi, dar e ceva puternic în aer și se 
răspândește cu repeziciune. 

Coloana rămase pe loc și toți își îndreptară privirile înfricoșate 
spre silueta de pe vârful colinei. O tăcere cumplită se lăsă peste 
deșert; nu se mai auzea niciun sunet. Până și caii stăteau 
liniștiți, și nu zornăia nicio armă. 

Nu se mișca decât cerul, care formă un vârtej deasupra 
capului magului, asemenea unei roţi imense de nori ce ard 
mocnit și se rotesc. Apoi, treptat, centrul vârtejului se deschise 
ca ochiul unic al unui monstru care se trezește. Din ochiul 
ceresc țâșni o săgeată orbitoare de soare. 

— Ochiul lui Horus! șopti Ishtar. A invocat zeul, adăugă, 
făcându-și semnul de protecţie în timp ce, lângă el, Trok 
amuţise, înlemnit de o teamă superstițioasă. 

Raza strălucitoare căzu pe vârful colinei și lumină figura 
magului asemenea unui fulger orbitor. În jurul capului lui Taita 
se formase un nimb ce radia ca argintul. 

Magul făcu încet o mișcare circulară cu toiagul său lung, iar 
vizitiii hicsoși se ghemuiră precum javrele când sunt biciuite. 
Norii se deschiseră și mai mult, iar cerul se limpezi. Razele 
soarelui dansau pe dune și se reflectau ca o foiţă de bronz 
șlefuit în ochii lor, ameţindu-i și orbindu-i. Oamenii își ridicară 
scuturile sau mâinile ca să își apere ochii de strălucirea ciudată, 
însă nu scoaseră niciun sunet. 

În vârf, Taita descrise cu toiagul un alt cerc, urmat, în sfârșit, 
de un sunet, dulce ca suspinul fiinţei iubite, ce părea să vină 


339 


dinspre ceruri. Capetele bărbaţilor se întoarseră întrebătoare, ca 
și când ar fi căutat sursa. 

Taita făcu încă o dată gestul, iar suspinul se transformă într- 
un șuierat molcom, fremătător. Venea dinspre răsărit și, încet, 
toate capetele se îndreptară într-acolo. In strălucirea aceea 
ireală, neumbrită de niciun nor, văzură ceva apropiindu-se. Era 
un zid solid, cenușiu, care se ridica de la pământ până în 
înălțimile cerului. 

— Khamsin! rosti Trok în șoaptă cuvântul atât de temut. 

Zidul de nisip purtat de curent se îndrepta în marș hotărât 
spre ei. Se ondula și pulsa asemenea unei fiinţe vii și sunetul pe 
care îl făcea se schimbă: nu mai era un suspin, ci se îngroșă 
într-un urlet, ca glasul unui demon. 

— Khamsin! Cuvântul era strigat din car în car. 

Nu mai erau războinici însetaţi de sânge, ci creaturi minuscule 
și îngrozite în fața unui monstru distrugător de oameni, cetăți și 
civilizații, un adevărat devorator de lumi. 

Coloana de care ieși din formaţie și se sparse în bucăţi, în 
timp ce conducătorii lor își mânau înnebuniţi atelajele, încercând 
să fugă din calea lui. 

Cum părăsiră poteca îngustă de pământ mai ferm, nisipul le 
înfundă roţile. Bărbaţii săreau din care și își abandonau 
vehiculele, lăsându-și caii legaţi. Caii simțeau instinctiv 
ameninţarea și se cabrau, nechezau și încercau să scape din laţ 
lovind cu picioarele. 

Khamsin-ul se năpustea de neoprit spre ei. Vocea i se 
schimbă din urlet în muget. Bărbaţii fugeau din faţa lui într-o 
panică prostească. Alunecau și cădeau pe nisipul instabil, se 
smulgeau de-acolo și fugeau mai departe. Priveau în urmă și 
vedeau furtuna uriașă ce se apropia mugind ca un monstru 
nebun, rotindu-se furioasă, împletind perdele de nisip, arămii 
acolo unde razele cădeau asupra lor, cenușii și întunecate în 
locurile unde înălțimile sale enorme își aruncau umbrele. 

Taita stătea cu braţele și toiagul ridicate și privea cum armata 
de sub el era înghițită de uragan. Trok și Ishtar erau încă 
împietriți, asemenea unei perechi de statui în lumina soarelui, 
apoi, când îi ajunse furtuna, fură prinși cu o iuţeală magică, 
împreună cu oamenii, carele și caii lor în talazurile rotitoare ale 
khamsin-ului. 


340 


Taita își lăsă jos braţele, îi întoarse spatele monstrului și, fără 
să se grăbească, începu să coboare dealul. Trecea cu picioarele 
sale lungi peste locurile mai dificile și se sprijinea în toiag când 
pășea de pe o piatră pe alta. 

Mintaka și Nefer se ţineau de mână la poalele colinei 
stâncoase și îl întâmpinară cu o expresie uimită; tonul Mintakăi 
era supus și neîncrezător când întrebă: 

— Tu ai invocat furtuna? 

— Se pregătea de câteva zile, răspunse Taita, cu o expresie 
neutră pe faţă și pe un ton ambiguu. Aţi băgat de seamă arșiţa 
și ceața galbenă, mohorâtă? 

— Nu, zise Nefer. Nu era în natură. Tu ai adus-o. Ai știut și ai 
înțeles tot timpul. Tu ai chemat-o. lar eu m-am îndoit de tine. 

— Duceți-vă la adăpost acum, îi sfătui Taita. E aproape de noi, 
vocea i se pierdu în vârtejul de sunete ascuţite ale khamsin-ului. 

Mintaka se retrase prima, târându-se în peștera îngustă prin 
deschizătura din zidul rudimentar. Ceilalţi îi urmară exemplul, 
înghesuindu-se în spaţiul strâmt. Înainte de a intra, Hilto le dădu 
burdufurile aproape goale. 

În cele din urmă, nu mai rămase afară decât Taita. Ca și când 
furtuna ar fi fost o creatură căreia el i-a dat naștere, avea o 
expresie concentrată când aceasta se îndreptă amenințătoare 
spre el. Lovi cu atâta forţă, încât până și stâncile din jurul lor 
păreau să se cutremure și să vibreze, iar Taita dispăru, ca o 
imagine ștearsă. Prima rafală ţinu doar câteva secunde, dar, 
când se sfârși, Taita era încă la locul lui, nemișcat și senin. 
Furtuna reveni, mugind ca un monstru scos din minţi, și se 
năpusti asupra lor în toată măreţia ei teribilă. Taita se aplecă și 
intră prin deschizătură și se așeză cu spatele la peretele interior. 

— Închideţi, spuse, iar Meren și Hilto blocară intrarea cu 
pietrele pe care le ţinuseră la îndemână. Acoperiţi-vă capetele, 
mai zise Taita, înfășurându-și basmaua în jurul feţei. Țineţi ochii 
închiși, dacă nu vreţi să orbiţi. Respiraţi cu grijă pe gură, ca să 
nu vă înecați cu nisip. 


341 


e Capitolul 68 e 


Furtuna fu atât de puternică, încât prima rafală luă carul lui 
Trok pe sus și îl răsuci, cu caii urlând de durere când arborele 
vehiculului îi plesni și le fractură spinările. 

Trok fu aruncat din car. Se chinui să se ridice, dar furtuna ÎI 
dobori din nou la pământ. Adunându-și toată forța de care era în 
stare, izbuti să se desprindă de jos, însă își pierduse simţul 
orientării. Când încercă să deschidă ochii, fu orbit de nisip. Nu 
știa în ce direcţie se îndrepta sau încotro s-o ia ca să se salveze. 
Furtuna se învârtea în valuri verticale concentrice și părea să se 
dezlănţuie din toate părțile o dată. Nu îndrăzni să mai deschidă 
ochii. Khamsin-ul îi biciuia faţa și, în goana sa nebună, îi jupui 
pielea de pe obraji și de pe buze până când și le acoperi cu 
basmaua. 

În clocotul de nisip și vânt, Trok urlă: 

— Salvează-mă! Salvează-mă, Ishtar, și o să ai o recompensă 
mai mare decât în cele mai lacome vise! 

Părea imposibil să-i fi auzit cineva strigătul în uraganul 
asurzitor. Apoi, simţi cum Ishtar îl apucă de mână și i-o strânge 
cu putere, îndemnându-l pe Trok să se ţină bine. 

Înaintară  poticnindu-se, uneori îngropându-se până la 
genunchi în nisipul care se revărsa ca apa. Trok se împiedică de 
un obstacol și se pierdu de Ishtar. Când bâjbâi după el, cuprins 
de panică, atinse obiectul de care se lovise și își dădu seama că 
era unul dintre carele abandonate, răsturnat într-o parte. 

Urlă după Ishtar, învârtindu-se ameţit în cerc, și mâna lui 
Ishtar îl apucă de barbă și îl trase mai departe. Era pârlit de 
nisip, orbit de nisip și se îneca în nisip. Căzu în genunchi și Ishtar 
se opinti să-l urnească din loc, smulgându-i o bucată din barbă. 
Se strădui să vorbească însă când deschise gura, nisipul intră cu 
repeziciune și îl făcu să se înece. Știa că avea să moară, că 
nimeni nu putea să supravieţuiască fenomenului acela teribil 
care îi ţinea strâns în încleștarea sa. 

Părea că îngrozitoarea lor călătorie spre niciunde nu avea să 
se mai sfârșească vreodată. Apoi, dintr-o dată, simţi cum forța 
vântului scade. Preţ de o clipă, îi trecu prin minte că furtuna 
trecuse de ei, însă urletul ei nu slăbise deloc, dimpotrivă, părea 
să crească în continuare. Cei doi se poticniră înainte, clătinându- 


342 


se și ciocnindu-se ca doi beţivi care încearcă să se conducă unul 
pe altul acasă de la cârciumă. Cu toate acestea, forța vântului 
pierdu din intensitate. În mod vag și confuz, lui Trok îi trecu prin 
cap că, prin nu se știe ce mijloc, Ishtar făcuse o vrajă care să îi 
protejeze asemenea unui scut, dar, apoi, o rafală neașteptată îi 
luă pe sus și-i desprinse barba din strânsoarea lui Ishtar. Trok se 
izbi de un perete de piatră cu atâta putere, încât simţi cum i se 
rupe clavicula. Se prăbuși în genunchi, agăţat de stâncă, 
asemenea unui copil la sânul mamei sale. Nu știa și nici nu-i 
păsa cum îl adusese Ishtar acolo. Tot ce conta era că stânca de 
deasupra lor atenua forța formidabilă a furtunii. Simţi cum Ishtar 
îngenunchează lângă el și îi trage tunica în sus, până îi acoperi 
capul. Apoi, acesta îl împinse în adăpostul de piatră și se întinse 
lângă el. 


e Capitolul 69 e 


În peștera micuță, Nefer se strânse mai aproape de Mintaka și 
o luă în braţe. Încercă să-i vorbească, să o mângâie și să o 
încurajeze, însă aveau amândoi capetele înfășurate în cârpe, iar 
vântul înăbușea orice sunet. Ea își lăsă capul pe umărul lui și 
rămaseră strânși unul în braţele celuilalt. Erau înmormântați în 
întunericul plin de urlete, muţi, orbi și pe jumătate sufocaţi. 
Fiecare răsuflare fierbinte pe care o trăgeau în piept trebuia să 
fie filtrată prin cârpă și, chiar și așa, nu respirau decât foarte 
puţin, ca să împiedice nisipul fin ca o pudră să le pătrundă 
printre buze. 

După un timp, mugetul vântului îi asurzi și le amorți toate 
celelalte simţuri. Urgia nu dădea deloc semne să se potolească 
sau să mai scadă. Nu aveau cum să măsoare trecerea timpului; 
singurele semne erau umbrele palide de lumină sau întunericul 
pe care le percepeau printre pleoape. Sosirea dimineţii era 
marcată de o aură imperceptibilă, trandafirie; când se lăsa 
noaptea, se făcea întuneric deplin. Nefer nu mai cunoscuse o 
beznă atât de completă și de nesfârșită. Avea senzaţia că, dacă 
nu ar fi simțit corpul Mintakăi atât de strâns lipit de al său, ar fi 
înnebunit cu siguranţă. 

Din când în când, la mari intervale de timp, ea tresărea lângă 
el și răspundea strânsorii lui cu un gest asemănător. El avea 


343 


impresia că, uneori, mai adormise, însă nu avusese niciun vis; 
nu își amintea decât urletul khamsin-ului și întunericul. 

După încă o bucată bună de timp, încercă să-și miște 
picioarele, însă nu reuși. Îl cuprinse panica la gândul că pierduse 
controlul propriului corp; că era slăbit și pe moarte. Se mai 
strădui o dată, cu toată puterea, și izbuti să-și miște tălpile și 
degetele. Atunci, își dădu seama că fusese prins în capcana 
nisipului care se infiltra în adăpost prin spărturile din zidul 
Zareba, şi care i se ridicase deja până la brâu. Erau, încet-încet, 
îngropaţi de vii. Gândul acelei morţi perfide îl umplu de groază. 
Cu mâinile goale, scurmă îndeajuns nisipul, cât să își poată 
mișca picioarele; făcu același lucru și pentru Mintaka. 

Simţi cum ceilalţi făceau același lucru în peștera mică, 
chinuindu-se să lupte împotriva nisipului care se scurgea 
precum apa și se depunea pe ei din vârtejul de nori denși de 
praf. 

Și furtuna se dezlănțuia mai departe. _ 

Timp de două zile și trei nopţi, vântul nu se domoli deloc. În 
tot acest timp, Nefer reușea să îndepărteze nisipul abia cât să-și 
miște capul și brațele, însă partea inferioară a corpului era 
îngropată de-a binelea. Nu putea să se apuce să se dezgroape, 
pentru că nu avea unde să arunce nisipul de pe el. 

Întinse mâna și atinse tavanul de piatră de deasupra capului, 
își trecu degetele peste el și își dădu seama că era ușor boltit. 
Capetele lor stăteau în acest spaţiu mic, dar nisipul blocase 
intrarea în peșteră, așa încât nu avea cum să mai pătrundă 
nimic. Auzea totuși furtuna mugind fără încetare. 

Aștepta. Uneori, o simţea pe Mintaka suspinând încet lângă el 
și încerca să o aline cu o strângere de mână. Aerul rămas în 
spaţiul îngust devenea rău mirositor și irespirabil. Îi trecu prin 
cap că, în curând, n-o să-i mai poată menţine în viaţă, însă ceva 
aer proaspăt trebuia să se fi filtrat prin nisip, pentru că, deși 
fiecare gură de aer însemna o luptă, erau încă în viață. 

Băuseră cea mai mare parte din apa rămasă în burdufuri, 
lăsând o cantitate infimă pe fund; apoi li se făcu sete. Cu toate 
că nu erau în stare să-și miște trupurile ca să piardă din 
umiditate, nisipul uscat și fierbinte le-o absorbea singur. Nefer 
își simţea limba lipindu-se încet de cerul gurii. Apoi, începu să se 
umfle, și respiraţia, care se făcea și așa cu mare greutate, 


344 


deveni aproape imposibilă, datorită obiectului uriaș și poros care 
îi umplea gura. 

De frică și de sete pierduse noţiunea timpului, așa că avea 
impresia că trecuseră ani, nu zile. Nefer se trezi brusc din 
încremenirea care punea încet stăpânire pe el și își dădu seama 
că ceva se schimbase. Încercă să descopere despre ce era 
vorba, însă mintea îi era înceţoșată și nu răspundea la apel. 
Mintaka stătea ţeapănă lângă el; o strânse cu teamă, primind 
drept răspuns un mic tremur. Era încă în viaţă. Trăiau amândoi, 
însă erau înmormântați, putând să-și miște doar mici părţi ale 
corpului. 

Se simţi tras înapoi în încremenirea aceea întunecată, în 
refugiul viselor despre apă, despre întinderile răcoroase și verzi 
ale uriașului fluviu, despre cascade și pârâiașe sclipitoare. Se sili 
să se smulgă din întunericul acela și își ciuli urechile. Nu auzi 
nimic. Asta îl făcuse să se trezească: faptul că nu se auzea 
niciun sunet. Vuietul înnebunitor al khamsin-ului făcuse loc unei 
tăceri profunde. Era tăcerea unui cavou închis, reflectă el, și 
groaza puse din nou stăpânire pe el, cu toată forța. 

Incepu să se zbată din nou, încercând să scape de nisip. 
Izbuti, în cele din urmă, să își elibereze mâna dreaptă; o întinse 
și atinse capul acoperit al Mintakăi. ÎI mângâie și, în liniștea 
cavoului, o auzi scâncind. Incercă să vorbească, să o încurajeze, 
dar limba umflată nu-i permitea să scoată niciun sunet. Întinse 
mâna dincolo de Mintaka, să vadă dacă ajungea la Hilto, care 
stătea de partea cealaltă a fetei. Fie Hilto dispăruse, fie era mai 
departe decât putea el să ajungă, nu reuși să dea de nimeni. 

Se odihni puţin, apoi făcu un efort să dea la o parte nisipul de 
la gura peșterii. Nu prea avea unde să-l depoziteze. Lua câte un 
pumn de nisip odată și îl îndesa în câte un ungher din mica lor 
celulă. In curând, se apucă să scurme până unde ajungea cu 
mâna dreaptă, culegând doar câteva fire de nisip odată. Era o 
încercare disperată, dar știa că trebuia să continue sau să 
renunţe la orice speranţă. 

Dintr-o dată, simţi cum nisipul îi alunecă de sub degete, chiar 
și prin cutele basmalei care-i înfășură capul pătrunse aerul 
proaspăt care se infiltra în peșteră. Deveni conștient și de 
pâlpâirea palidă de lumină de dincolo de pleoapele sale închise. 
In ciuda durerii pe care i-o provoca, începu să își îndepărteze 
cârpa de pe față. Lumina deveni mai puternică, iar aerul era o 


345 


binefacere pentru gura sa uscată și pentru plămânii care îl 
înțepau. Când reuși să-și scoată cârpa de pe faţă, deschise pe 
jumătate un ochi și fu aproape ameţit de lumină. Când se mai 
obișnui cu lumina, văzu că deschisese o spărtură spre exterior, 
nu mai mare decât un cerc făcut de degetul mare cu cel 
arătător. Dincolo de zid, era liniște. Furtuna trecuse. 

Nerăbdător și cu speranţe noi, trase de cârpa care acoperea 
capul Mintakăi și o auzi trăgând în piept aerul curat. Încercă din 
nou să vorbească, însă vocea îl lăsă încă o dată. Vru să se miște, 
să scape din strânsoarea nisipului greu, însă avea corpul încă 
îngropat până la subsuori. 

Cu toată puterea care îi mai rămăsese, se luptă să se 
elibereze, dar efortul îl epuiză foarte repede, iar gâtul îi ardea și 
îl durea din cauza setei. Se gândi ce crud ar fi fost să moară 
acolo, cu promisiunea aerului și a luminii râzând de el de dincolo 
de micuța spărtură. 

Inchise din nou ochii, obosit, și renunţă. Apoi, deveni 
conștient că lumina se schimbase din nou și deschise iar ochii. 
Nevenindu-i să creadă, zări o mână întinzându-se spre el prin 
deschizătură. Era o mână bătrână, cu pielea uscată, acoperită 
de petele închise ale vârstei. 

— Nefer! auzi o voce atât de stranie, de aspră și de 
schimbată, că, o clipă, se îndoi că ar fi a magului. Nefer, mă 
auzi? 

Nefer încercă să răspundă, dar nu putea să vorbească. Întinse 
mâna și atinse degetele lui Taita. Imediat, acestea le strânseră 
pe ale lui cu o forţă surprinzătoare: 

— Rezistă! Te scoatem de-acolo. 

Auzi apoi alte voci, aspre și slăbite de efort și de sete, și 
mâinile râcâiră nisipul care-l ţinea prizonier până când, în sfârșit, 
reușiră să îl tragă din încleștarea moale, fatală a nisipului. 

Nefer se târî afară prin despicătura strâmtă, ca și când 
movilița stâncoasă i-ar fi dat naștere atunci. Apoi, Hilto și Meren 
au scos-o și pe Mintaka din pântecele moale și întunecat la 
lumina orbitoare a soarelui. 

Îi ridicară pe cei doi în picioare și îi sprijiniră, să nu se 
prăbușească din nou, pentru că nu îi mai ţineau picioarele. Nefer 
se desprinse din mâinile lui Meren și se duse împleticindu-se la 
Mintaka și o îmbrățișă în tăcere. Ea tremura ca și când ar fi fost 
cuprinsă de friguri. După un timp, o îndepărtă puţin să o 


346 


privească și îi examină faţa cu groază amestecată cu milă. Părul 
alb de atâta nisip îi cădea în șuviţe grele peste sprâncene. Ochii 
îi erau afundaţi în orbitele adânci și vineţii, iar buzele atât de 
negre și umflate, încât, atunci când încercă să vorbească, i se 
crăpară și o picătură de sânge roșu ca rubinul i se prelinse pe 
bărbie. 

— Apă, izbuti să articuleze Nefer în cele din urmă. Are nevoie 
de apă. 

Căzu în genunchi și începu să sape cu frenezie nisipul care 
încă bloca peștera. Meren și Hilto munceau cot la cot cu el și 
dezgropară burduful. Il traseră afară și descoperiră că mare 
parte din apa care rămăsese fie se evaporase, fie fusese stoarsă 
din el. Nu mai rămăseseră decât câteva guri pentru fiecare, dar 
chiar și cantitatea aceea infimă era de ajuns ca să-i ţină în viaţă. 
Nefer simţi cum trupul său deshidratat prinde din nou puteri și, 
pentru prima dată, aruncă o privire în jurul său. 

Prima parte a dimineţii trecuse. Nu știa care dimineaţă era 
sau câte zile fuseseră îngropaţi. O ceaţă de nisip fin ca praful de 
aur plutea încă în aerul netulburat de nicio adiere. 

Işi puse mâna streașină la ochi, cuprinse cu privirea 
pustietatea și nu o recunoscu. Peisajul se schimbase complet: 
dunele înalte se dărâmaseră pentru a fi înlocuite de altele, de 
forme diferite și poziţionate altfel. Se căscau văi acolo unde se 
înălțaseră munţi și vâlcele în locul dealurilor. Chiar și culorile 
erau altele: nuanțele de purpuriu-închis și de albastru-vineţiu 
fuseseră înlocuite de cele de roșu și galben-auriu. 

Nefer clătină uimit din cap și își îndreptă privirea spre Taita. 
Magul se sprijinea în toiag, urmărindu-l pe Nefer cu ochii aceia 
bătrâni, dar parcă lipsiți de vârstă. 

— Trok? reuși să îngaime Nefer. Unde? 

— ingropat, veni răspunsul, și abia atunci văzu Nefer că și 
Taita era uscat ca un vreasc de pus pe foc și trecea prin aceleași 
agonii ca și ei. 

— Apă? murmură Nefer, ducând mâna la gura umflată care 
sângera. 

— Vino! spuse Taita. 

Nefer o luă de mână pe Mintaka și, încet, îl urmară pe mag în 
nisipurile arămii. Tinea toiagul în faţă, descriind o mișcare de 
măturare cu el. O dată sau de două ori se lăsă în genunchi și 
atinse pământul cu fruntea. 


347 


— Ce face? șopti Mintaka, tot mai slăbită, căci apa pe care o 
băuse nu fusese de ajuns ca să o susţină. Se roagă? 

Nefer clătină din cap: nu dorea să-și irosească rezervele 
sărace de energie cu vorbe inutile. Taita continua să meargă 
încet, și felul în care își mișca băţul îi amintea lui Nefer de 
eforturile unui fântânar. 

Taita îngenunche încă o dată și-și lipi faţa de pământ. De 
această dată, Nefer îl urmări cu mai multă atenţie și văzu că nu 
se ruga, ci adulmeca aerul de la suprafaţa nisipului. Atunci 
realiză ce făcea magul. 

— Caută carele îngropate ale diviziei lui Trok, îi șopti Mintakăi. 
Toiagul e vergeaua pentru sondaj, iar el adulmecă duhoarea de 
putreziciune de sub nisip. 

Cu mare greutate, Taita se ridică și îi făcu semn cu capul lui 
Hilto: 

— Săpaţi aici! porunci el. 

Se îngrămădiră cu toţii și se apucară să scurme nisipul cu 
palmele făcute lopeţi. Nu era nevoie să muncească prea mult: la 
un braţ adâncime, dădură de ceva tare și își sporiră eforturile. 
Scoaseră rapid la iveală cadrul roții unui car răsturnat. După 
încă vreo câteva minute de săpat frenetic, scoaseră un burduf. 
Rămaseră cu ochii pironiţi asupra lui, disperaţi, căci se spărsese, 
probabil când carul se răsturnase. Era uscat și, cu toate că îl 
strânseră înnebuniţi, nu căzu niciun strop din preţiosul lichid. 

— Trebuie să mai fie și altul, zise Nefer printre buzele uscate 
și umflate. Săpaţi mai departe. 

Își înfipseră iar palmele în nisip, cu ultimele forțe, și, cu cât 
săpau mai adânc, cu atât duhoarea cailor morți devenea mai 
insuportabilă. In tot acest răstimp, animalele zăcuseră în arșiţă. 

Continuând să caute, Nefer vâri mâna adânc în gaură și, 
deodată, simţi ceva moale. În momentul în care îl strânse, 
auziră toţi gâlgâitul apei. Bălmăjiră ceva de sete, când Taita 
scoase capacul și turnă lichidul în găleata de piele pe care o 
găsiră lângă burduf, pe fundul excavaţiei. 

Apa avea temperatura sângelui însă, când Taita tinu găleata 
la buzele Mintakăi, aceasta închise ochii și bău în tăcere, cu o 
plăcere extatică. 

— Nu prea mult la început, o avertiză Taita, care îi luă găleata 
și i-o dădu lui Nefer. 


348 


Băură cu toţii, pe rând, până când găleata ajunse din nou la 
Mintaka. 

Între Timp, Taita îi părăsi ca să-și continue căutările. În scurt 
timp, îi chemă să sape din nou. De data aceasta, avură noroc: 
nu numai că găsiră carul la mică adâncime, dar găsiră și trei 
burdufuri, și niciunul nu era spart. 

— Caii, acum, le aminti Taita, și ei își aruncară priviri 
vinovate. În graba lor disperată, îi uitaseră în totalitate. Cărând 
burdufurile, se târâră prin nisip până lângă stâncă. 

Locul în care priponiseră caii fusese probabil bine ales ca să 
evite forța deplină a khamsin-ului. După ce începură să sape, 
folosind o cazma de lemn din carul îngropat, găsiră primul cal 
aproape imediat. Cu toate acestea, duhoarea îi avertiză la ce să 
se aștepte. Animalul era mort și avea stomacul plin cu gaze. Il 
lăsară și săpară după celălalt. 

De astă dată, avură mai mult noroc. Era o iapă, cel mai agil și 
mai robust cal dintre cei capturați la nisipurile mișcătoare. Era 
vie, dar de-abia mai respira. Îi tăiară legăturile care o ţineau la 
pământ, dar era prea slăbită să stea în picioare fără ajutor. 
Bărbaţii o ridicară între ei. Era slabă și tremura, clătinându-se și 
amenințând să se prăbușească din nou, însă bău cu lăcomie 
când Mintaka îi ţinu găleata și păru să își revină văzând cu ochii. 

Între timp, bărbaţii căutau alţi cai; găsiră încă doi morţi de 
sete sau sufocațţi, dar și alţi doi care supravieţuiseră. Și aceștia 
se înviorară imediat după ce li se dădu apă. 

O lăsară pe Mintaka să îngrijească cele trei animale nefericite 
și se îndreptară spre carele dezgropate pe care le descoperiseră 
ca să caute nutreţ și se întoarseră cu saci cu grăunţe și cu încă 
un burduf cu apă. 

— Faci treabă cu ei, o lăudă Nefer, mângâind gâtul iepei, dar 
mă tem că sunt prea slăbiţi ca să mai tragă vreun car vreodată. 

Mintaka îl înfruntă furioasă: 

— O să-i pun pe toţi pe picioare, jur pe Hathor. Trebuie să mai 
fie sute de saci cu nutreţ și burdufuri cu apă sub nisip. Poate c-o 
să mai stăm câteva zile, dar când o să plecăm, fiinţele astea 
bune o să ne scoată de-aici. 

Nefer râse de ea cu buzele crăpate și pline de coji: 

— Am un profund respect pentru firea ta pasională. 


349 


— Atunci, nu mă mai provoca, îl avertiză, sau o să ai mai mult 
de-a face cu ea - era prima dată când zâmbea de la trecerea 
khamsin-ului. 

— Acum du-te și ajută-i pe ceilalţi. Niciodată nu o să ne 
prisosească apa. 

El o părăsi și se duse spre nisipurile unde Taita cerceta încă 
terenul. Nu toate carele hicsose erau acoperite atât de 
superficial ca primele. Multe erau îngropate pentru totdeauna 
sub dunele nou formate. 

În căutările lor, se îndepărtară tot mai mult de movila de 
piatră. Sub nisip găsiră multe cadavre, cu burțile umflate și 
puturoase. În scurt timp, ajunseră prea departe ca să o mai 
audă pe Mintaka, rămasă să îngrijească animalele ca un grăjdar. 


e Capitolul 70 e 


Încetarea oricărui zgomot îl trezi pe Trok și acesta gemu când 
încercă să se ridice. Nisipul îl apăsa ca o piatră de moară. Părea 
să-i zdrobească oasele și să-i iasă din plămâni. Totuși, știa că, 
fie datorită norocului, fie ca urmare a unui plan, locul ales de 
Ishtar drept adăpost de furtună era unul bun. In oricare alt loc, 
ar fi fost îngropaţi pe veci. Aici, izbutise să rămână aproape de 
suprafaţa pământului. În ultimele zile, când straturile de nisip 
adus de vânt se așezau deasupra lui, iar greutatea devenea 
insuportabilă, reușise să se scuture, lăsând doar atât cât să-l 
protejeze de uriașa forță a khamsin-ului. 

Acum se chinuia să ajungă la lumină și la aer, asemenea unui 
scufundător care se ridică din străfundurile unui lac adânc. Pe 
când înota din greu în nisip, umărul rănit îl ardea și-l aducea în 
pragul agoniei. Continuă să se zbată până când își eliberă capul 
încă înfășurat în cârpe. Își desfăcu bandajele și clipi în lumina 
ameţitoare. Furtuna trecuse, dar aerul strălucea de particulele 
fine de praf suspendat. Se odihni un timp, până când durerea 
din umăr se mai domoli. Apoi, îndepărtă stratul de nisip care 
încă îi acoperea partea inferioară a trupului și încercă să strige: 
„Ishtar! Unde ești?”, însă nu-i ieși decât un croncănit nedeslușit. 
Întoarse încet capul și îl văzu pe med, care stătea lângă el, cu 
spatele la peretele de stâncă. Arăta ca un cadavru exhumat, 
mort de câteva zile. Apoi, Ishtar își deschise ochiul sănătos. 


350 


— Apă? întrebă Trok, abia inteligibil, însă medul clătină din 
cap. Așadar, am supravieţuit furtunii doar ca să murim în același 
cavou, încercă Trok să spună, dar nu-i ieși niciun sunet din gâtul 
și gura lui distruse. 

Mai zăcu o perioadă bună de timp, simțind că orice instinct de 
supravieţuire se stinge, pe măsură ce oboseala și resemnarea 
se insinuau lent. Ar fi mult mai ușor să închidă ochii, să se lase 
pradă somnului și să nu se mai trezească niciodată. Gândul îi 
dădu un imbold și se forță să deschidă ochii acoperiţi de o 
pojghiţă de particule fine; simţi cum nisipul de sub pleoape îi 
irită globii oculari. 

— Apă, murmură. Găsește apă. 

Ținându-se marginea stâncii ca să se sprijine, se ridică 
împleticindu-se și rămase acolo bălăngănindu-se și strângându- 
și brațul cu clavicula ruptă la piept. 

Ishtar îl urmărea cu unicul ochi sănătos, cel orb semănând cu 
unul de reptilă sau de cadavru. Trok porni înainte ca un beţiv, 
ciocnindu-se de stâncă la fiecare câţiva pași, croindu-și drum 
de-a lungul peretelui de piatră până când reuși să cuprindă cu 
privirea deșertul. Străvechile dune păreau neprihănite și formau 
curbe voluptoase, asemenea trupului unei tinere încântătoare. 

Nu descoperi nici urmă de oameni sau de vehicule. Diviziile lui 
de luptă, cele mai bune din tot Egiptul, fuseseră spulberate fără 
urmă. Incercă să-și umezească buzele, însă nu avea niciun pic 
de salivă în gura ca de cretă. Avea senzaţia că-i cedează 
picioarele și știa că, dacă se așază, nu avea să se mai ridice 
niciodată.  Sprijinindu-se de peretele de stâncă, merse 
clătinându-se mai departe, fără să știe încotro se îndrepta, și cu 
un singur gând în cap: acela de a nu se opri. 

Apoi, auzi voci omenești și știu că halucinează. Se lăsă din 
nou tăcerea. Mai făcu câţiva pași, se opri și ascultă. Vocile se 
auzeau iar, de data aceasta mai aproape și mai limpede. Simţi o 
forță neașteptată inundându-i corpul însă când încercă să strige, 
nu reuși să scoată niciun sunet din gâtul uscat. Se lăsă din nou 
liniște. Vocile încetaseră. 

Porni din nou înainte, apoi se opri brusc. Era, fără îndoială, o 
voce de femeie. O voce dulce și clară. 

— Mintaka! 

Numele se formă mut pe buzele umflate. Apoi, o altă voce, de 
astă dată de bărbat. Nu izbutea să înţeleagă cuvintele sau să-l 


351 


recunoască pe cel care vorbea însă, dacă era cu Mintaka, 
trebuia să fie unul dintre fugarii pe care îi vânase el. Inamicul. 

Trok se uită la ce mai avea cu el. Pierduse centura cu sabia; 
era neînarmat, îmbrăcat doar în tunică, iar aceasta avea atâta 
nisip în țesătură, că îi rodea pielea asemenea unei cămăși din 
păr. Se uită împrejur după vreo armă, un băț sau o piatră, dar 
nu găsi nimic. Prundișul fusese acoperit de nisip. 

Stătea nehotărât, când vocile reîncepură. Mintaka și bărbatul 
erau într-o grotă dintre stânci. Pe când el ezita încă, auzi nisipul 
scrâșnind asemenea cristalelor de sare sub pașii cuiva. 
Persoana aceea venea drept spre locul unde se ascundea Trok. 

Trok se trase înapoi și se lipi de peretele de stâncă, și un 
bărbat ieși din spaţiul acela tăiat în munte, la douăzeci de pași 
de unde se afla el. Necunoscutul porni cu pași mari, hotărâți în 
direcţia dunelor. Figura îi era foarte familiară, însă nu reușea să- 
și dea seama cine e, până când bărbatul se întoarse și strigă 
spre femeia rămasă pe loc: 

— Nu te obosi prea tare, Mintaka. Ai trecut printr-o încercare 
grea. 

Apoi se îndepărtă. 

Trok îl urmări nedumerit cu privirea. „E mort”, își zise. „Nu 
poate fi el. Mesajul de la Naja era foarte clar...” Pe când străinul 
se îndepărta, se gândi la posibilitatea ca un djin sau vreun alt 
spirit malefic să se fi deghizat în tânărul faraon Nefer Seti. Apoi, 
cu ochii împăienjeniţi, îl zări alăturându-se altor trei oameni, 
între care distinse figura inconfundabilă a magului care, își dădu 
Trok seama, trebuia să fie responsabil de învierea în mod 
miraculos a faraonului Nefer Seti. Acum însă nu avea nici timpul, 
nici dispoziţia necesară să reflecteze asupra problemei. Un 
singur lucru avea în minte: apa. 

Se furișă cât putu de ușor până la grota de unde se auzise 
vocea Mintakăi și trase cu ochiul după colţul stâncii. La început, 
n-o recunoscu: era mânjită cu noroi ca o ţărancă. Avea părul și 
zdrenţele de pe ea țepene din cauza nisipului, iar ochii înfundați 
în orbite și injectaţi. Îngenunchea la capul unui cal din mica 
herghelie pe care o păzea și îi ţinea găleata să bea apă. 

Apa era singurul lucru la care se putea gândi Trok. li simţea 
mirosul și tot corpul și-o dorea cu ardoare. Se duse împleticindu- 
se către Mintaka. Aceasta era întoarsă cu spatele, iar nisipul 
moale acoperi sunetul pașilor lui Trok, așa că nu știu de 


352 


prezența lui decât când bărbatul o apucă de braţ. Se întoarse, îl 
văzu și ţipă. El îi smulse găleata din mâini și o trânti la pământ. 
Cum braţul i se legăna inert, se lăsă în genunchi deasupra 
spatelui ei micuţ și o ţintui pe nisip, în timp ce el bea din 
găleată. 

Înghiţi cu sorbituri mari, gâlgâi și râgâi, după care bău din 
nou. Mintaka se zbătea sub el și striga: 

— Nefer! Taita! Ajutor! 

Bărbatul râgâi din nou, îi împinse fața în nisip, ca să o facă să 
tacă, și înghiți ultimele picături din găleată. Apoi, se uită de jur 
împrejur, rămânând deasupra ei, ca un leu deasupra prăzii. 
Descoperi burduful sprijinit de peretele albiei în care se aflau, și 
sulițele și săbiile așezate lângă el. 

Se ridică rapid și porni către ele. Imediat, Mintaka încercă să 
sară în picioare, dar el o trânti din nou. 

— Fără de-astea, căţea, croncăni, și o apucă de părul plin de 
nisip; o trase după el până ajunse la burduf, când fu nevoit să-i 
dea drumul. 

Își puse un picior uriaș, încălţat cu sanda, pe spatele ei, se 
întinse după burduf și îl ţinu între genunchi până îi desfăcu 
dopul de lemn. Ridică obiectul la gură și lăsă lichidul cald și 
sălciu să-i curgă pe gât. 

Cu toate că era cu fața în nisip, Mintaka își dădea seama că 
acum Trok era interesat doar să-și potolească setea. Trebuia să 
acţioneze înainte să termine de băut și să-și îndrepte atenţia 
asupra ei. Ştia că suferise mai multe umilinţe decât putea să 
suporte și că, acum, mai degrabă ar fi ucis-o, decât s-o lase să-i 
scape iar. 

Disperată, se întinse după armele proptite de stâncă. 
Degetele apucară coada unei sulițe. Trok bea în continuare, cu 
capul lăsat pe spate, însă o simţi mișcându-se și lăsă burduful 
chiar când Mintaka se răsuci să-l înjunghie în burtă cu arma 
scurtă, dar mortală. Totuși, ţintind din poziţia aceea incomodă, 
culcată pe burtă, cu fața la pământ, lovitura fu lipsită de forţă. 

Trok zări vârful strălucitor de bronz fulgerând și, cu o 
exclamaţie de uimire, sări înapoi să se ferească: 

— Târfulițţă perfidă! exclamă, lăsând burduful să cadă și 
întinzându-se după ea însă, în momentul în care scăpă de sub 
greutatea lui, Mintaka sări în picioare. 


Încercă să se strecoare pe lângă el și să fugă afară din grota 
strâmtă, dar el îi tăie calea și întinse braţul lung să o prindă. O 
apucă de marginea tunicii, însă ea sări într-o parte. Țesătura i se 
rupse între degete, când fata se smulse, scăpându-i din mână, 
însă rămase ostatică în spaţiul îngust. 

Bărbatul porni spre ea, însă Mintaka fugi la zidul de piatră și 
începu să îl escaladeze, mlădioasă și iute ca o pisică. Până săo 
ajungă, ea se îndepărtase îndeajuns de mult ca să fie în 
siguranţă. Mintaka urca rapid și el nu putea să spere să o 
urmărească, așa că ridică sulița pe care o scăpase ea și o azvârli 
după ea; totuși, se folosea de braţul stâng și lovitura nu avea 
suficientă forţă. 

Mintaka se feri și sulița îi zbură pe deasupra capului și se izbi 
de stâncă din faţa ei. Incepu să urce și mai repede, cuprinsă de 
frică. Trok se duse poticnindu-se până în locul unde erau 
depozitate celelalte arme și luă o altă suliță. Aruncă din nou, dar 
rată la distanţă de o palmă. 

Trok grohăi de furie și frustrare și înșfăcă o a treia, dar, în 
clipa aceea, Mintaka ajunse la o lespede ce ieșea din stâncă și 
se târî deasupra ei, ieșind din raza lui vizuală. Rămase acolo, 
lipită de stâncă. Îl auzea cum urlă la ea și o înjură. Chiar dacă 
avea griji mai mari, tot o supărară cuvintele obscene pe care i le 
adresase. 

Apoi, o altă suliță fulgeră peste locul unde stătea întinsă și se 
izbi de piatra de deasupra ei. Ajunse pe lespede și Mintaka o 
apucă repede, înainte de a cădea pe fundul grotei de piatră. Se 
uită cu grijă peste marginea adăpostului, gata să se lase iar la 
pământ. 

Trok o fixa nesigur cu privirea; braţul rănit îi atârna într-o 
parte. Când capul fetei apăru la vedere, faţa lui se contorsionă 
de furie și de durerea provocată de rană, și înaintă, ca și când ar 
fi vrut să se urce după ea. 

Ea îi arătă vârful suliței: 

— Așa, vino sus, îi șuieră, și lasă-mă să-ţi înfig asta în 
burdihanul ăla de porc! 

El se opri. Ar fi trebuit să urce și să se apere cu un singur braț. 
Văzu că ameninţarea era reală. Profitând de ezitarea lui, 
Mintaka reîncepu să strige: 

— Nefer! Taita! Hilto! Ajutor! 


354 


Ecoul vocii ei se izbi de stâncă și ajunse până jos, în spaţiul 
îngust al șanțului. Trok se uită de jur împrejur neliniștit, ca și 
când s-ar fi așteptat să vadă o armată de inamici înarmaţi 
năpustindu-se asupra sa. Brusc, luă o decizie: ridică burduful cu 
apă și îl aruncă peste umăr. g 

— Să nu crezi că o să scapi de mine la infinit. Intr-o bună zi, o 
să gust toate deliciile ascunse în trupul tău și dup-aia o să te 
dau soldaţilor să se joace cu tine. 

Apoi, încercă să încalece iapa, dar aceasta era prea slăbită ca 
să-i suporte greutatea și se prăbuși sub el. Trok se chinui să se 
ridice în picioare și ieși cu greutate din locul acela. 

Mintaka se temea ca retragerea lui să nu fie un șiretlic și nu 
îndrăznea să coboare din ascunzătoarea de pe stâncă. 

— Nefer! Ajutor! ţipă cât o ţineau puterile. 

Mai tipa încă atunci când Nefer sosi în goană, cu sabia în 
mână și urmat îndeaproape de Hilto și Meren. 

— Ce e? vru să știe Nefer, iar ea se lăsă să alunece de pe 
piatră în brațele lui. 

— Trok! suspină ea ușurată să se simtă în siguranţă în brațele 
lui. Trok trăiește. A fost aici. 

Și se porni să-i povestească pe nerăsuflate tot ce se 
întâmplase, dar nici nu termină bine, că Nefer dădea deja ordin 
celorlalţi să se înarmeze și să se pregătească să pornească după 
Trok. 


e Capitolul 71 e» 


Taita se întorsese și el la grotă. Rămase însă cu Mintaka, pe 
când cei trei mergeau pe urmele lăsate de Trok pe nisip, cu 
multă grijă, de parcă ar fi vânat un leu rănit. Se plimbară de-a 
lungul peretelui stâncii până descoperiră nișa unde se 
adăpostise Trok de furia khamsin-ului. Nefer examină nisipul 
răvășit și interpretă semnele. 

— Sunt doi, spuse el. Au fost îngropaţi de furtună, ca și noi. S- 
au dezgropat singuri. Unul a așteptat aici, continuă el, după care 
ridică un fir de lână care se lipise de piatră și îl ţinu la lumină. 
Negru, comentă el, era o culoare rareori purtată de egipteni. 
Aproape sigur a fost medul. 

Hilto aprobă din cap: 


355 


— Ishtar ar avea puterea magică să supravieţuiască furtunii. 
Sigur el l-a salvat pe Trok, așa cum Taita ne-a salvat pe noi. 

— Uitaţi, se ridică Nefer și arătă indiciul. Cărând burduful, 
Trok s-a întors după med și au apucat-o pe drumul ăsta. 

Merseră după urme prin deșert pentru un timp. 

— Se îndreaptă spre vest, înapoi spre Avaris și Nil. Vor ajunge 
vreodată acolo? 

— Nu și dacă îl ajung eu mai întâi, zise ameninţător Nefer și 
ridică sulița pe care o purta. 

— Maiestate, interveni Hilto respectuos, dar ferm. Au burduful 
cu apă și un avans bun. Au ajuns deja departe de-acum. Nu vă 
aventuraţi să-i urmăriţi fără apă. 

Nefer ezita. Cu toate că înțelegea sensul spuselor lui Hilto, îl 
irita la culme să-l lase pe Trok să scape. Din câte îi spusese 
Mintaka, Trok era rănit și n-ar fi fost un oponent prea periculos, 
chiar dacă și Nefer era încă slăbit. 

In cele din urmă, se întoarse și urcă în fugă în vârful celei mai 
apropiate dune. Cu mâna streașină la ochi, își îndreptă privirile 
spre vest, scrutând urmele de pași de pe străvechile nisipuri, 
răscolite de vânt, până descoperi, în depărtare, la mai mult de 
două mii de pași depărtare de ei, două siluete micuțe care o 
ţineau neabătut spre vest. Îi urmări ameninţător până când 
acestea dispărură în mirajul câmpiei. 

— Va sosi timpul când am să vin după tine, șopti Nefer. Jur pe 
cele o sută de nume sacre ale lui Horus. 


e Capitolul 72 « 


Găsiră și dezgropară alte șaisprezece care. Cu o provizie atât 
de abundentă de apă și de hrană, caii și oamenii își reveniră 
repede. In plus, dezgropaseră și multe cadavre de-ale soldaților 
lui Trok, de la care luaseră haine cu care să se îmbrace. Nefer 
modificase o pereche de sandale pentru Mintaka, ale cărei 
picioare se vindecaseră aproape complet. 

Cea de-a zecea zi îi găsi gata de plecare. Cei patru cai rămași 
nu erau destul de puternici ca să tragă carele înapoi, prin nisipul 
mișcător, așa că Nefer hotări să îi utilizeze ca animale de povară 
și să-i încarce cu cât de multă apă puteau duce. 


Când se lăsă noaptea, începură traversarea dunelor, 
conducând caii de căpăstru. Cu toate că iapa nu putea să ducă 
și greutatea Mintakăi, și povara de apă, Nefer legă o fâșie de 
piele în jurul umerilor acesteia și insistă ca Mintaka să se ţină de 
ea ca să se sprijine când pășește pe terenul moale. 

Khamsin-ul modificase atât de mult peisajul, încât Taita se 
văzu nevoit să se călăuzească după stele. Merseră toată 
noaptea aceea și în următoarea. Înainte de răsăritul zorilor celei 
de-a doua zile, ajunseră la vechiul drum al caravanelor. În unele 
locuri, fusese distrus de khamsin, însă nu merseră prea mult și 
lumina deveni mai puternică și zăriră movila de pietre marcând 
rascrucea din faţa lor. 

Descoperiră că, de la încetarea furtunii, și alţii parcurseseră 
drumul înaintea lor. Două perechi de urme se îndreptau spre 
vest, către valea Nilului și Avaris. Una din acestea era mare, 
cealaltă - mică. Taita și Nefer le cercetară cu atenţie. 

— Asta e a lui Trok. Nimeni nu mai are tălpi așa de mari, ca 
niște barje de pe Nil. 

Concluzia Mintakăi era corectă: 

— E rănit la piciorul drept. Are grijă de el când pășește, citi 
Taita semnul. Deocamdată, nu pot să fiu sigur în legătură cu 
celălalt. Să vedem dacă ne-a lăsat ceva indicii în legătură cu 
identitatea sa, zise și toți merseră după urme până la movila ce 
marca răspântia. A! Uitaţi! exclamă și arătă un model ciudat de 
pietre aranjate pe nisip, în apropiere de marcaj. Nu mai e nicio 
urmă de îndoială acum. E medul Ishtar, și Taita destrămă furios 
țesătura magică. Asta e o invocaţie către respingătorul zeu 
Marduk Devoratorul. Azvârli una dintre pietrele mai mici în 
direcția drumului pe care apucaseră Trok și Ishtar: Dacă Ishtar 
ar fi avut un bebeluș cu el, probabil că l-ar fi sacrificat. Marduk e 
însetat de sânge omenesc. 

Aici, la movila ce marca răscrucea, Nefer trebui să ia o 
hotărâre dificilă: 

— Dacă pornim în lunga călătorie spre răsărit, o să avem 
nevoie de provizii și de aur. Nu putem ajunge la curtea regelui 
asirian ca niște proscriși nevoiași. 

Taita clătină din cap aprobator: 

— Sunt mulţi oameni puternici în Egipt care ne-ar oferi tot 
sprijinul, numai să știe că faraonul lor e încă în viaţă. 


357 


— Hilto și Meren trebuie să se întoarcă la Teba, spuse Nefer. 
M-aș duce chiar eu, dar toată lumea ne caută pe mine și pe 
Mintaka, explică și își scoase unul din inelele regale și i-l dădu lui 
Hilto. Acesta va fi semnul de recunoaștere. Arată-l prietenilor 
noștri. Trebuie să te întorci cu oameni, aur, care și cai. Când 
mergem la regele Sargon, trebuie s-o facem într-un fel care să îl 
asigure de susţinerea pe care încă o mai avem în Egipt. 

— Voi face așa cum porunciţi, Maiestate. 

— Aproape la fel de importante vor fi informaţiile; trebuie să 
strângi vești. Trebuie să fim la curent cu toate acţiunile falșilor 
faraoni. 

— Voi pleca la căderea nopţii, divine faraon, confirmă Hilto. 

Petrecură ziua aceea lungă și dogoritoare zăcând la umbra 
unei tende pe care o salvaseră de la unul din carele îngropate și 
punând la cale lucrurile. Când soarele se lăsă dincolo de orizont 
și începu să își mai piardă din putere, se despărţiră: Hilto și 
Meren să pornească spre Teba, iar Taita, Nefer și Mintaka să o ia 
spre est. 

— Vă vom aștepta la ruinele de la Gallala, fură ultimele 
cuvinte ale lui Nefer pentru Hilto. 

Apoi, cei trei îl priviră îndepărtându-se cu Meren și dispărând 
în apusul ce-i învăluia. Taita, Mintaka și Nefer urmară drumul 
caravanelor până la Gallala. Peste douăsprezece zile, cu doar 
câteva picături de apă rămase pe fundul burdufurilor, ajunseră 
la ruinele părăsite. 


e Capitolul 73 e 


Săptămânile se făcură luni, iar ei tot așteptau la Gallala. Taita 
petrecea zile întregi pe colinele care înconjurau cetatea. Nefer și 
Mintaka îl zăreau când și când de la distanță, în timp ce 
cutreiera văile pietroase și albiile secate. Adesea, îl surprindeau 
ciocănind și vârându-și toiagul printre stânci. Alteori, stătea 
lângă fântânile aproape lipsite de apă din afara orașului, privind 
cu atenţie puțurile adânci. 

Când Nefer îl întrebă în mod indirect, căpătă un răspuns 
distant și evaziv: 

— O armată are nevoie de apă, fu tot ceea ce reuși să scoată 
de la el. 


358 


— Abia dacă e destulă apă pentru noi, observă Nefer, darmite 
pentru o armată întreagă. 

Taita îl aprobă, se ridică și se întoarse pe dealuri, ciocănind în 
continuare pietrele cu bățul. 

Mintaka stabili că aveau să locuiască printre ruine, iar Nefer 
întinse drept acoperiș cortul zdrenţuit. Ca prințesă din familia 
regală hicsosă, Mintaka nu fusese pusă niciodată să gătească 
sau să măture, așa că primele ei eforturi se dovediră un 
dezastru. În timp ce mesteca o bucată de carne arsă, Taita 
observă: 

— Dacă vrem să distrugem armata lui Trok, cel mai sigur mod 
ar fi să te trimitem să le gătești. 

— Dacă ești așa de priceput, atunci poate că o să ne onorezi 
cu dezvăluirea talentelor tale culinare. 

— Ori facem așa, ori murim de foame, fu de acord Taita și îi 
luă locul la cratiţă. 

Nefer își reluă rolul de vânător și, după prima zi în deșert, se 
întoarse cu o tânără gazelă rotofeie și patru ouă uriașe de 
dropie, minunate și doar puţin clocite. Mintaka mirosi porția ei 
de omletă pregătită de Taita și o împinse cât colo. 

— Să fie acesta bărbatul care se plângea de mâncarea mea? 
comentă ironic, aruncându-și apoi privirea pe deasupra focului, 
la Nefer. Ești la fel de vinovat ca și el. Data viitoare, merg cu 
tine, să mă asigur că aduci ceva comestibil. 

Stăteau unul lângă celălalt într-una din albiile secate și puțin 
adânci ce străbăteau spațiul dintre coline și urmăreau o turmă 
de gazele care pășteau și se îndreptau spre ei. 

— Sunt așa de frumoase, ca niște zâne, șopti Mintaka. 
Splendide! 

— Trag eu, dacă ai remușcări, spuse Nefer. 

— Nu, clătină ea din cap. N-am zis că n-o s-o fac; tonul ei era 
hotărât, iar el o cunoștea destul de bine, ca să nu-i pună la 
îndoială decizia. 

Țapul mergea în fruntea turmei sale. Spatele avea o nuanţă 
delicată de culoarea scorțișoarei, iar burta era de un alb- 
argintiu, asemenea norilor ce se înălțau la orizont. Coarnele 
aveau formă de lire și erau șlefuite între urechile ciulite, sub 
formă de trompete. Își întoarse capul sprijinit de gâtul lung și 
curbat și își privi mica turmă. Unul dintre iezi începu să ţopăie, 


359 


sărind pe picioarele ţepene și aproape atingându-și boticul cu 
copitele strânse. Acesta era semnalul de alarmă. 

— Micuţul se antrenează și face pe grozavul, zâmbi Nefer. 

Țapul își pierdu interesul pentru spectacolul acesta juvenil și 
se apropie de locul unde cei doi stăteau ascunși. Işi alese 
drumul peste terenul pietros cu o eleganţă studiată, oprindu-se 
precaut la fiecare câţiva pași să vadă dacă era vreun pericol. 

— Nu ne-a văzut, dar o va face în curând, șopti Nefer. Nu-l 
avem pe Taita cu noi, să îl păcălească. 

— Nu a intrat în bătaia arcului, răspunse ea, tot în șoaptă. 

— Cincizeci de pași, nu mai mult. Trage sau o să dispară într-o 
secundă. 

Mintaka aşteptă până când ţapul întoarse încă o dată capul. 
Atunci, se ridică încet în genunchi și încordă arcul, o armă mică, 
dublu-curbată pe care o recuperaseră dintr-un car îngropat. 
Slobozi săgeata, care se înălţă într-un arc delicat pe cerul palid 
al deșertului. 

Cu ochii aceia imenși și întunecaţi, animalul observase 
imediat mișcarea ei scurtă; își roti capul și își concentră privirea 
asupra ei, gata să o ia la goană în orice moment. Când coarda 
zbârnâi, ţapul sări într-o parte, în timp ce săgeata se afla încă în 
aer. O luă la fugă, ridicând norișori de praf acolo unde atingea 
pământul cu copitele. Săgeata se izbi cu zgomot de pietrele 
unde stătuse animalul cu câteva clipe înainte. Mintaka sări în 
picioare și o apucă râsul privindu-l cum se îndepărtează și 
nearătând niciun semn de supărare pentru că ratase ţinta. 

— Vite-l cum fuge, ca o rândunică în zbor. 

Taita îl învățase pe Nefer că adevăratul vânător își iubește și 
își cinstește prada. O admira și mai mult pe Mintaka pentru 
compasiunea arătată fiinţelor pe care le vâna. Ea se întoarse 
către el, râzând încă: 

— Imi pare rău, scumpul meu! O să te duci flămând la culcare 
în seara asta. 

— Nu atâta timp cât Taita se ocupă de gătit. O să ne 
pregătească un ospăț din nimic, chiar și din aer. 

Se luară la întrecere cine ajunge să recupereze săgeata. Ea 
avu un avans și câștigă întrecerea. Se aplecă să o culeagă și 
partea din spate a fustei zdrenţuite i se ridică. Coapsele erau 
netezi și cafenii, iar fesele două sfere perfecte, cu pielea palidă 


360 


și fără cusur acolo unde nu o atinsese soarele, lucioasă ca 
preţioasa mătase orientală. 

Ea se îndreptă și se întoarse într-o fracțiune de secundă, să-i 
prindă expresia din ochi. Chiar dacă era virgină și nu era versată 
în problemele senzualităţii, instinctele feminine îi erau perfect 
dezvoltate. Vedea bine câtă pasiune trezise în el gestul ei 
inocent și asta o excită și pe ea. Văzând cât de mult o dorea, o 
făcea să îl dorească și ea cu o intensitate dureroasă. Işi simţea 
coapsele topindu-se de dragoste pentru el, revărsându-se într-o 
substanţă dulce și vâscoasă, asemenea unui fagure lăsat în 
arșița soarelui de la amiază. 

Se îndreptă spre el clătinându-se timid, însă Nefer simţi cum îl 
arde rușinea din cauza dorinţei carnale care aproape că îl 
copleșise. Își aminti de promisiunea pe care i-o făcuse: „Mai 
degrabă mor, decât să îmi calc jurământul și să te dezonorez” - 
amintirea îl forţă să se îndepărteze. Observă că mâinile îi 
tremurau, iar vocea îi era răgușită când îi spuse, uitându-se în 
altă parte: 

— Știu unde mai e o turmă, însă trebuie să ne grăbim, dacă 
vrem s-o găsim înainte de căderea nopţii, și porni fără să se uite 
în urmă. 

Ea se simţi frustrată; își dorise mai mult decât orice pe lume 
să îi simtă braţele strângându-i trupul și lipindu-i-se de al lui. 

Își reveni rapid și îl urmă, străduindu-se să îndepărteze 
sentimentele ciudate care aproape o sufocaseră, însă acestea 
nu se lăsau așa ușor. Il ajunse din urmă și merse cu pași 
mărunţei după el. 

Îi studie spatele. Îi privi buclele bogate și negre săltându-i pe 
umeri. Se mira cât de mult i se lărgiseră umerii, faţă de ziua 
când îl întâlnise pentru prima dată. Apoi, își mută privirea mai 
jos, și simţi cum i se aprind obrajii când dădu cu ochii de fesele 
ce se mișcau sub țesătura fină a sorţului scurt. Incercă o 
senzaţie de plăcere vinovată față de gândurile sale lascive. 

Ajunseră prea repede la marginea albiei lungi ce spinteca 
munții. El întoarse capul spre ea și fu cât pe ce să o prindă 
studiindu-i corpul. Ea-și ridică privirea la timp. 

— Sunt sute de morminte străvechi săpate în interiorul 
muntelui. Le-am văzut pentru prima dată când m-a adus Taita 
pe drumul ăsta, chiar înainte să... 


Se opri, întristat de amintirea ultimei zile pe care o petrecuse 
împreună cu Tamose. 

— Ale cui sunt mormintele? se interesă ea, ca să-i distragă 
atenţia de la un lucru atât de dureros. 

— Taita spune că au o mie de ani, de pe vremea când Keops 
și Kephren au construit marile piramide de la Gizeh. 

— Atunci, probabil că sunt la fel de bătrâne ca și magul, 
zâmbi ea, iar el râse. 

— Le-ai explorat vreodată? întrebă ea, dar el clătină din cap. 

— De când am ajuns aici, m-am tot gândit s-o fac, dar nu am 
găsit niciodată ocazia. 

— Hai s-o facem acum, îl îndemnă ea, dar el ezită. 

— Ne-ar trebui frânghii și torţe, enumeră el, însă ea cobora 
deja stâncă și el se văzu nevoit să o urmeze. 

La bază, descoperiră că aproape toate mormintele erau 
inaccesibile, ridicate pe câte un vârf abrupt de stâncă, sub care 
se căsca un hău imens. 

După un timp, Nefer alese o grotă la care crezu că ar putea să 
ajungă. Urcară pe o porţiune unde partea din faţă a stâncii 
căzuse și ajunseră la o lespede îngustă. O traversară cu grijă, 
Nefer aflându-se în frunte. El ajunse la gaura întunecată și se 
aplecă să o inspecteze. 

— Desigur, mormântul va fi păzit de spiritele morților, încercă 
el să facă o glumă, însă ea îi simţi stânjeneala și o afectă și pe 
ea. 

— Desigur, glumi la rândul ei, dar își făcu semnul împotriva 
răului la spate. 

— E foarte întuneric aici, spuse Nefer gânditor. Ar trebui să ne 
întoarcem mâine, cu o torţă. 

Mintaka aruncă o privire peste umărul lui. Un culoar îngust 
urca în unghi ascuţit în stâncă solidă. Chiar și după trecerea 
secolelor, inscripţiile erau încă vizibile pe pereți. 

— Uite, atinse Mintaka una dintre ele. Asta e imaginea unei 
girafe, iar ăsta e un bărbat. 

— Da, rânji Nefer, și pot să spun că, fără îndoială, e chiar 
foarte prietenos. 

Ea se prefăcu serioasă, dar nu reuși să-și ascundă zâmbetul. 
Artistul din vremuri străvechi înzestrase figura cu un membru 
uriaș în erecţie. 


— Privește aici, înaintă ea pe coridor. Astea sunt inscripţii. Mă 
întreb ce înseamnă oare. 

— N-o să știe nimeni, niciodată, spuse Nefer și i-o luă înainte. 
Scrisul acesta vechi s-a pierdut de mult timp. Ar trebui să ne 
întoarcem. 

Pământul era acoperit cu un strat de nisip adus de vânt. Lao 
distanţă foarte mică de ei, ungherele ascunse ale puţului erau 
cufundate într-un întuneric sinistru. 

— Putem să explorăm puţin mai departe, se încăpăţână 
Mintaka. 

— Nu cred că e o idee prea bună. 

— Uite, trecu ea pe lângă el. Lasă-mă pe mine prima! 

— Așteaptă! încercă el să o oprească, dar ea râse și o luă 
înainte. 

Nefer puse o mână pe mânerul pumnalului și o urmă, rușinat 
de exemplul ei și de reținerea lui. 

Bezna devenea tot mai groasă cu fiecare pas, până când și 
Mintaka se opri și aruncă o privire nesigură înainte. Nefer se 
aplecă să culeagă o bucată de cremene de pe pământul 
acoperit cu nisip și o aruncă peste umăr în străfundurile 
întunecate ale grotei. Obiectul se izbi cu zgomot de pereţii de 
piatră. 

— Nimic, zise ea în tăcerea care se lăsase, însă nu apucă să 
facă nici măcar un pas, când ceva se mișcă în obscuritate. 

Auziră un foșnet ce creștea în intensitate în spaţiul îngust. 
Rămaseră împietriţi în locul acela și încercară să străpungă 
întunericul cu privirea. Se auzi un țipăt ascuţit, urmat imediat de 
un cor, foșnetul se transformă într-un urlet ce se năpustea 
asupra lor și, din întuneric, le apăru în faţa un nor de creaturi 
asemănătoare unor sulițe, ale căror aripi le atinseră obrajii și 
care scoteau sunete ascuțite. 

Mintaka ţipă, se întoarse pe călcâie, alergă spre Nefer și își 
aruncă braţele în jurul gâtului lui. El o prinse și o strânse cu 
putere, trăgând-o jos, pe nisip. 

— Lilieci, o linişti. Sunt doar lilieci. 

— Știu, răspunse ea dintr-o suflare. 

— Nu-ţi fac nimic. 

— Știu - avea o voce mai calmă, însă nu făcea niciun gest să- 
și desfacă brațele din jurul gâtului lui. 


363 


EIl își afundă faţa în părul ei des, ce îi amintea de primăvară: 
avea un puternic miros de iarbă proaspăt cosită. Ea scoase un 
sunet înăbușit, ca un murmur de plăcere, își lipi fața de gâtul lui 
și se apropie ușor de el. 

— Mintaka, încercă el să o îndepărteze cu blândeţe. Ti-am 
promis că așa ceva n-o să se mai întâmple. 

— Te dezleg de promisiune, de-abia se auzi vocea ei dulce, își 
ridică faţa spre el: avea răsuflarea caldă și înmiresmată. Buzele 
erau pline și fragede, tremurătoare, ca și când ar fi fost pe 
punctul de a izbucni în lacrimi. Îmi doresc să fiu soţia ta mai 
mult decât orice altceva pe lumea asta. 

El se aplecă și îi cuprinse gura cu a lui. Era umedă și atât de 
fierbinte, că părea să i-o ardă pe a lui. Se pierdu în sărutarea 
aceea. Ea simțea că locul ei era în brațele lui. In timp ce o 
săruta, îi exploră unghiurile, rotunjimile și netezimile spatelui cu 
vârfurile degetelor. Îi descoperi linia șirei spinării, ca un șirag de 
perle ce se desfășurau între marginile ferme ale mușchilor. 

Îi puse o mână pe șold și simţi curba taliei, precum forma unui 
preţios vas de lut. Mâinile îi alunecară în spate și cuprinse câte o 
fesă rotundă în fiecare dintre ele, uimit de simetria și fermitatea 
lor elastică. 

Ea își împinse șoldurile în față ca să îi vină în întâmpinare și el 
o strânse și mai tare. Își simţi bărbăţia crescând și întărindu-se 
și încercă să își arcuiască spatele, ca să ascundă acest lucru. Ea 
scoase un murmur de protest, nevrând să o evite, și se lipi de el, 
bucurându-se că o dorea cu ardoare. 

O fulgeră amintirea trecătoare a felului în care Trok o 
împungea cu chestia aceea monstruoasă, marcată de o venă 
albastră, însă episodul acela oribil nu semăna absolut deloc cu 
ce se întâmpla aici. Fără niciun efort, amintirea îi pieri din minte. 

Simţi degetele lui Nefer plimbându-se încet în josul 
despărțiturii  feselor și se  concentră asupra  senzaţiei, 
minunându-se cum ecourile gestului ajungeau până în vârfurile 
umflate ale sinilor și în adâncimile ei tainice. 

— Atinge-mă, îi șopti. Da! Atinge-mă! Strânge-mă-n brațe! 
Mângâie-mă! lubește-mă! 

Senzaţiile se amestecară într-atât, încât păreau să îi cuprindă 
fiecare fibră, fiecare părticică a minţii și a trupului. El se 
desprinse, într-un sfârșit, din sărut și ea îi simţi buzele 
atingându-i umărul gol. Știu instinctiv ce voia: își desfăcu partea 


364 


din față a tunicii și scoase un sân. Era greu, iar sfârcul se 
umflase și o durea. Ea își împleti degetele de la cealaltă mână în 
părul lui des și creț și îi puse sfârcul în gură. Când el i-l supse ca 
un bebeluș înfometat, simţi un spasm și contracţii în străfundul 
burțţii și realiză cu mirare că acela era pântecele ei. 

Îi dădu cu blândeţe celălalt sân și senzaţia nu dispăru, ci 
deveni și mai intensă. 

În beţia plăcerii, deveni conștientă că degetele lui îi ridicau 
partea din faţă a fustei și se ocupau stângace de fâșia de pânză 
din jurul șalelor. Își desfăcu picioarele, ca să-i permită să ajungă 
mai ușor și, cu mâna liberă, îl ajută să dezlege nodul de pe șold. 
Fâșia căzu și aerul din mormânt îi răcori spatele gol și burta. 

El îi mângâie blăniţa de cârlionţi ce îi acoperea vulvele, apoi 
dădu peste labiile umflate care îi ieșeau din crăpătură și le 
despărţi ușor, cu degete tremurătoare. Ea scoase un țipăt ca de 
durere și, fără să conștientizeze ce face, îi îndepărtă șorţul și 
întinse mâna să îl descopere. Tresări când îi simţi circumferința 
și îl cuprinse între degetul mare și arătător. Pulsa ca o fiinţă vie 
la atingerea ei, și Mintaka vru să se uite la el. Fără să slăbească 
strânsoarea, îl împinse pe Nefer, ca să examineze obiectul acela 
dintre ei. 

— Eşti atât de frumos, suspină ea, atât de blând și de 
puternic... 

Apoi, îl sărută din nou și, cu buzele strâns lipite de ale lui, se 
lăsă iar pe spate, trăgându-l peste pântecele ei și desfăcându-și 
coapsele să-l primească, pentru că îi simțea lipsa de experiență, 
iar asta o făcea să se simtă posesivă și maternă. Deși 
neștiutoare, îl ghida, simţindu-l cum alunecă și se afundă în 
dorinţa ei copleșitoare, bătând la porţile ce duceau la esenţa 
feminităţii ei. Schimbă unghiul șoldurilor și el pătrunse în 
adâncimile ei, cu burta lipită de a ei, umplând-o până când ea 
crezu că o s-o rupă în două și strigându-și triumfător durerea 
dulce-amară. 

O călărea ca pe un cal dezlănţuit, iar ea îi răspundea la 
fiecare mișcare de pătrundere a coapselor lui cu una a ei, 
urcând cu el mai sus și mai repede, până când știu că a ajuns la 
limită. Apoi, nevenindu-i să creadă, trecură cu mult de acea 
limită. Se desprinseră de pământ și eliberaţi, ajunseră la capătul 
cerurilor, simțind cum ceva explodează în el și o inundă cu un 
lichid fierbinte, umflându-se înăuntrul ei și umplându-i toate 


365 


golurile, iar fiinţele lor separate se sudară și ajunseră o singură 
entitate. Vocile li se uniră într-un singur strigăt de extaz. 

Cu mult după aceea, când se întoarseră împreună din 
înălțimile îndepărtate, rămaseră îmbrăţișaţi, cu sudoarea și 
răsuflarea amestecate, răcorindu-se în același timp, legaţi încă 
de porţiunea lui de trup ce i-l sonda pe alei. 

— Vreau să nu se termine niciodată, șopti ea, în cele din 
urmă. Vreau să rămân legată de tine pentru totdeauna. 

Mult mai târziu, el se ridică cu greu și se uită spre intrarea în 
grotă. 

— Se lasă deja noaptea, observă el cu mirare. Ziua a trecut 
așa de repede... 

Ea se ridică în genunchi, își netezi fusta, iar el atinse petele 
proaspete de pe tiv. 

— Sângele tău de fecioară, murmură cu venerație. 

— E darul meu pentru tine, răspunse ea. Dovada iubirii pe 
care ţi-o port doar ţie. 

El rupse din marginea fustei o bucăţică roșie, de mărimea 
unghiei de la degetul mic. 

— Ce faci? îl întrebă ea. 

— Voi păstra asta pe vecie, ca amintire a acestei zile 
minunate și deschise medalionul pe care îl purta la gât și puse 
fragmentul de țesătură lângă șuviţa de păr negru care era deja 
acolo. 

— Mă iubești cu adevărat, Nefer? îl întrebă, urmărindu-l cum 
închide medalionul. 

— Cu fiecare picătură de sânge care-mi curge-n vene. Mai 
mult decât viaţa veșnică. 


e Capitolul 74 «e 


Când intrară în încăperea străvechii construcţii pe care o 
restauraseră ca să semene cât de cât a locuință, Taita era în 
fața focului, amestecând fiertura dintr-o oală de deasupra 
cărbunilor. Bătrânul își ridică ochii spre Mintaka, ce stătea în 
prag, în lumina ultimelor raze, ce străluceau undeva, în spatele 
ei. Fusta îi era udă acolo unde o spălase în apa sărăcăcioasă a 
fântânii și i se lipea de coapse. 


366 


— Îmi pare rău că am întârziat atâta, Taita, se scuză ea timid. 
Am urmărit niște gazele în deșert. 

Nu-și mai ceruse niciodată iertare pentru că întârziaseră până 
atunci și Taita îi cuprinse pe amândoi într-o privire. Nefer plutea 
pe lângă ea cu o expresie blajină și buimacă. Dragostea lor 
plutea în aer ca o aură luminoasă în jurul lor, pe care Taita 
aproape o mirosea, ca pe parfumul unei flori sălbatice. 

„Așadar, inevitabilul s-a produs, își zise el. Mă mir doar că a 
durat așa de mult”. Mormăi apoi evaziv: 

— E limpede că nu le-aţi prins din urmă. Au alergat ele prea 
repede sau atenţia v-a fost distrasă de altceva? 

Cei doi rămaseră încurcați, copleșiți de sentimente confuze și 
vinovate, căci știau că bătrânul vede prin ei ca prin sticlă. 

Taita se întoarse la oala cu fiertură: 

— Bine, cel puţin, că mai există cineva care vânează printre 
noi. Am reușit să păcălesc o pereche de porumbei sălbatici și nu 
suntem nevoiţi să mergem la culcare cu burțile goale. 

Zilele următoare trecură pentru cei doi învăluite în aburul 
auriu al plăcerii. Credeau că sunt subtili și discreți în prezenţa lui 
Taita, străduindu-se să nu se privească și atingându-se doar 
când credeau că bătrânul nu se uită. 

Mintaka își făcuse culcușul într-o cămăruţă goală, în care 
dădea principala încăpere a adăpostului lor. In fiecare noapte, 
Nefer aștepta sforăitul ușor al lui Taita ca să se ridice pe furiș și 
să se strecoare pe salteaua ei. In fiecare dimineaţă, ea îl trezea 
cu mult înainte de apariţia zorilor și îl trimitea înapoi în patul lui 
din camera principală, când credeau că Taita mai doarme. 

În cea de-a treia zi, Taita anunţă în mod enigmatic: 

— Se pare că prin încăperile astea mișună șobolanii sau alte 
creaturi stranii, pentru că n-am putut închide ochii de foiala și 
de chiţăitul lor. 

Perechea păru să se cutremure la aflarea veștilor, iar magul 
continuă: 

— Mi-am găsit un culcuș mai liniștit. 

Își mută salteaua și obiectele personale într-o ruină strâmtă 
dincolo de scuar și acolo se retrăgea în fiecare seară, după ce 
luau împreună cina. 

În timpul zilei, îndrăgostiţii rătăceau prin deșert, ca să-și 
piardă vremea vorbind, făcând dragoste sau construind o mie 
de planuri de viitor, hotărând când și cum se vor căsători, câţi 


367 


băieți și câte fete vor avea, și căutând nume pentru fiecare 
copil. 

Erau atât de absorbiți unul de celălalt, încât uitară de lumea 
pe care o lăsaseră dincolo de singurătatea deșertului până într-o 
dimineaţă când plecară din cetatea în ruine înainte de răsăritul 
soarelui, purtând cu ei un colac de frânghie și două lămpi cu 
ulei, hotărâți să exploreze în amănunţime mormintele străvechi. 
După un drum lung și întortocheat, ajunseră în vârful coastei 
stâncoase, unde se așezară să-și tragă sufletul și să admire 
magnificul spectacol al apariţiei zorilor deasupra colinelor 
albastre și tainice. 

— Uite! strigă brusc Mintaka, desprinzându-se din braţele lui 
și arătând spre vest, în direcția vechiului drum comercial ce 
ducea spre Egipt. 

Nefer sări în picioare și amândoi rămaseră cu ochii la 
caravana ciudată ce se îndrepta spre ei prin valea de dedesubt. 
În frunte veneau cinci vehicule șubrede, urmate de un șir 
dezordonat de oameni. 

— Trebuie să fie cel puţin o sută de oameni, exclamă Mintaka. 
Cine-ar putea fi? 

— Nu știu, recunoscu Nefer încruntat, dar vreau să fugi și să-l 
anunți pe Taita că se apropie; eu o să mă duc să-i spionez. 

Ea nu comentă, ci porni imediat spre Gallala, coborând în 
goană coasta din spate a dealului, sărind din piatră-n piatră cu 
agilitatea unei capre sălbatice. Nefer ascunse frânghia și 
lămpile, încordă arcul și controlă săgețile din tolbă, apoi se 
furișă pe creasta dealului, ferindu-se să apară la linia orizontului, 
până ajunse într-un punct de unde putea ţine sub observaţie 
caravana ce avansa încet. 

Era o priveliște jalnică. Pe măsură ce convoiul se apropia, 
Nefer văzu că primele două care de luptă erau într-o stare 
jalnică, trase de niște mârţoage obosite. Vehiculele erau 
proiectate să transporte doi oameni, însă fiecare avea câte cinci. 
În spatele lor venea un amestec de căruțe și teleguțe într-o 
stare chiar mai de plâns decât carele din fruntea convoiului. 
Nefer observă că erau pline de bolnavi sau de răniți aruncați la 
grămadă unul peste altul sau întinși pe tărgi improvizate. In 
urma căruţelor se întindea un șir răzleț de bărbaţi, dintre care 
unii se poticneau pe cârje sau se sprijineau în toiege. Alţii 
duceau tărgi pe care zăceau bolnavi sau răniţi. 


368 


— În numele lui Horus, parc-ar fi scăpat de pe un câmp de 
bătălie, murmură Nefer, forțându-și ochii să distingă trăsăturile 
celor din carul principal. 

Dintr-o dată, sări din spatele stâncii după care se ascunsese, 
strigând emoţionat: 

— Meren! 

Recunoscuse, în sfârșit, silueta înaltă care ţinea hățurile în 
primul car. Meren struni caii și își puse mâna streașină la ochi ca 
să se uite în direcția soarelui care răsărea. Apoi, răcni și își agită 
mâinile la rândul lui, când îl zări pe Nefer la orizont. Nefer cobori 
coasta în goană, alunecând pe grohotișul mărunt și cei doi se 
îmbrățișară, râzând și vorbind amândoi în același timp: 

— Unde-aţi fost? 

— Unde sunt Mintaka și Taita? 

Hilto se grăbi apoi spre Nefer și îl salută ca pe un rege. În 
spatele lui se îmbulzea gloata de bărbaţi epuizați și răniţi. 
Aceștia aveau feţele trase și scofâlcite, iar sângele și puroiul 
trecuseră prin bandajele murdare și formaseră o crustă uscată. 
Până și cei din căruţe și de pe tărgi, prea slăbiţi ca să se ţină pe 
picioare, își ridicară capetele ca să îl privească pe Nefer cu 
venerație. 

După o cercetare sumară, Nefer își dădu seama că aceia erau 
războinici, însă unii care fuseseră înfrânți în luptă, cu trupurile și 
spiritele zdrobite. 

Imediat ce îl salută pe Nefer, Hilto se întoarse spre mulțime și 
strigă: 

— E așa cum v-am promis! Aici, în fața voastră, stă adevăratul 
faraon, Nefer Seti. Faraonul nu a murit! Faraonul trăiește! 

Oamenii erau tăcuţi și apatici, bolnavi și demoralizați; îl fixau 
pe Nefer cu îndoială. 

— Maiestate, îi șopti Hilto, vă rog să vă urcați pe piatra asta 
ca să vă vadă mai bine. 

Nefer se sui pe ea și îi cercetă cu interes, iar ei îi întoarseră 
tăcuţi privirea. Cei mai mulţi nu dăduseră ochii cu regele lor 
niciodată. Chiar și cei câţiva care îl văzuseră în procesiunile 
oficiale de la palat o făcuseră de la distanţă. Pe-atunci, avea o 
figură ca de păpușă, acoperit de la gât până la glezne de 
veșminte splendide și de nestemate, purtând pe faţă masca de 
fard alb, stând ţeapăn în caleașca regală trasă de boi albi. Nu 
puteau înţelege cum silueta aceea inaccesibilă și ireală se putea 


369 


transforma în acest tânăr viril și energic, cu fața arsă de soare și 
cu ochii vioi și iscoditori. Nu era copilul-faraon pe care îl 
cunoscuseră doar din auzite. 

In timp ce oamenii se uitau la Nefer fără să priceapă sau își 
aruncau priviri nedumerite, o altă siluetă paru să-și facă apariția 
din aer. Asemenea unui djin, aceasta i se alătură lui Nefer, pe 
piatră. II cunoșteau prea bine pe nou-venit, atât după reputaţie, 
cât și din vedere. 

— E Taita, magul, se auzi șoapta plină de venerație. 

— Știu că aţi suferit mult, li se adresă Taita, cu glas puternic, 
ce răzbătea până la toate urechile, chiar și la cele ale răniților și 
bolnavilor din căruțe. Știu ce preț a trebuit să plătiţi ca să 
rezistaţi tiraniei asasinilor și uzurpatorilor. Știu că aţi venit pân- 
aici ca să vedeți dacă adevăratul vostru rege e încă în viață. 

Se auzi un murmur de aprobare și Nefer își dădu brusc seama 
cine erau: supraviețuitorii rebeliunilor împotriva lui Naja și Trok. 
Era un mister unde dăduse Hilto de ei, însă aceste trupuri 
zdrobite fuseseră cândva războinici, soldaţi și vizitii de elită. 

— Asta e începutul, îi spuse încet Taita. Hilto ţi-a adus 
seminţele viitoarelor tale legiuni. Vorbește-le! 

Nefer îi mai privi cercetător o clipă, păstrându-și poziţia 
demnă pe care o luase în faţa lor. Puse ochii pe un bărbat ceva 
mai în vârstă decât ceilalţi, cu primele fire de argint în păr. Omul 
avea o privire ascuţită și inteligentă. În ciuda zdrenţelor și a 
trupului pe jumătate înfometat, avea acel aer de autoritate al 
celui obișnuit să comande. 

— Cine ești, soldat? Care e rangul tău și din ce regiment vii? 

Bărbatul ridică fruntea și își îndreptă umerii: 

— Sunt Shabako, Cel Mai Bun dintre Zece Mii, trecut prin 
încercările Drumului Roșu, comandant al legiunilor centrale din 
regimentul Mut. 

„E ca un leu!” gândi Nefer, însă zise doar: 

— Te salut, Shabako, apoi își ridică poalele chiton-ului și își 
expuse cartușul tatuat pe coapsă. Eu sunt Nefer Seti, adevăratul 
faraon al Regatelor de Sus și de Jos ale Egiptului. 

Suspine și murmure trecură prin șirurile de oameni slabi ca 
niște sperietori de ciori când aceștia recunoscură cartușul. 
Căzură toţi ca unul la pământ, arătându-și supunerea: 

— Bak-her, divinule, îndrăgit al zeilor! 


— Suntem supușii tăi credincioși, Maiestate! Roagă-te zeilor și 
pentru noi! 

Mintaka venise o dată cu Taita și acum stătea lângă el. Nefer 
o luă de mână și o ridică pe piatră lângă el: 

— V-o prezint pe prințesa Mintaka, din casa regală Apepi. 
Mintaka va fi regina mea și stăpâna voastră. 

O aclamară și pe ea din toată inima. 

— Hilto și Shabako vor fi comandanții voştri, decretă Nefer. 
Deocamdată, ne vom stabili bazele la Gallala, până când va veni 
vremea să ne întoarcem victorioși la Teba și Avaris. 

Se ridicară în picioare cu toţii, chiar și cei grav răniţi încercând 
să se înalțe de pe tărgile lor, și îl aclamară. Glasurile lor erau 
slabe și aproape că se pierdeau în imensa tăcere a deșertului, 
însă sunetul uralelor îi umplură lui Nefer inima de mândrie, 
întărindu-i hotărârea și sporindu-i curajul. Se sui în carul din 
frunte, luă hățurile din mâinile lui Meren și își conduse firava 
armată de neputincioși în capitala ruinată. 


e Capitolul 75 e 


După ce refugiații își stabiliră adăposturile printre ruine, Nefer 
trimise după Shabako, Hilto și ceilalţi ofițeri care se mai aflau 
printre ei. Îşi petrecu noaptea aceea, ca și multe din cele care 
urmară, ascultându-le povestirile despre rebeliune, despre lupte 
și despre înfrângerea finală în faţa forțelor reunite ale celor doi 
faraoni. Îi spuseră ce răsplată teribilă le acordaseră Naja și Trok 
rebelilor care le căzuseră în gheare. 

La ordinele lui Nefer, îi descriseră în amănunţime formațiunea 
de luptă a noii armate egiptene, îi spuseră cine erau 
comandanții, numărul și numele regimentelor lor și câți oameni, 
care și cai aveau în total la dispoziţie Naja și Trok. Printre fugari 
erau și trei scribi ai armatei, pe care Nefer îi însărcină cu 
notarea pe tăblițe de lut a tuturor detaliilor și listelor 
garnizoanelor și fortificațiilor inamice. 

Între timp, Taita, ajutat de Mintaka, puse bazele unei 
infirmerii unde fură adunaţi toţi răniții și bolnavii. Hilto adusese 
și vreo duzină de femei cu el, neveste de-ale refugiaților sau pur 
și simplu femei care însoţiseră caravana, iar Taita le puse să 
îngrijească bolnavii sau să gătească. Taita muncea cât era ziua 


371 


de lungă, îndreptând oase rupte, scoțând capete ascuţite de 
săgeți cu lingurile de aur, cosând tăieturi de sabie și, în unul din 
cazuri, chiar trepanând un craniu spart, afectat în urma unei 
lovituri puternice de măciucă. 

Doar când lumina era prea slabă și nu îi mai putea îngriji pe 
bolnavi, li se alătura lui Nefer și comandanților acestuia, care 
examinau hărțile desenate pe piei tăbăcite de miel și făceau 
planuri și scheme la lumina lămpilor cu ulei. Cu toate că Nefer 
purta titlul de comandant suprem, în realitate, el era doar un 
învățăcel în arta războiului, iar soldaţii aceia bătrâni și căliți în 
lupte jucau rolul de instructori; lecţiile pe care Nefer le învăţa de 
la ei erau neprețuite. 

De obicei, Nefer reușea să încheie aceste consilii abia după 
miezul nopţii, când se furișa pe blana de oaie, unde Mintaka îl 
aștepta răbdătoare să facă dragoste și să vorbească în șoaptă. 
Cu toate că erau amândoi extenuaţi de muncile de peste zi, 
deseori zorii îi prindeau înainte să fi adormit unul în braţele 
celuilalt. 

Erau în total mai puţin de o sută cincizeci de suflete și 
cincizeci de cai în Gallala, însă deveni clar din primele zile că 
fântânile cu apă amară din oraș nu aveau cum să sature nici 
măcar un număr atât de scăzut de fiinţe. In fiecare zi le goleau 
și, cu fiecare noapte care trecea, dura tot mai mult ca acestea 
să se umple. Și calitatea apei începea să se strice: cu timpul 
devenea tot mai amară și mai sălcie, până deveni potabilă 
numai în amestec cu laptele de iapă. 

Se văzură nevoiți să raţionalizeze apa. Caii începură să 
sufere, iar iepele rămaseră fără lapte. Cu toate acestea, firul de 
apă subterană se micșora în continuare. 

În cele din urmă, Nefer își convocă ofiţerii la un consiliu de 
urgență. La sfârșitul unei ore de discursuri solemne, Hilto 
rezumă mohorât: 

— Dacă Horus nu face o minune, puţurile vor seca de tot și 
noi vom fi siliţi să părăsim cetatea. Unde o să fugim atunci? 

Toţi ochii se îndreptară spre Nefer, care se întoarse întrebător 
către Taita: 

— Când puţurile vor seca, noi încotro o pornim, magule? 

Taita deschise ochii. Nu scosese o vorbă în timpul lungii 
dezbateri și toţi avuseseră impresia că moţăie: 


372 


— Mâine, cum se crapă de ziuă, vreau ca toți bărbaţii care se 
țin pe picioare și sunt în stare să ţină o lopată-n mână să se 
adune în faţa porților cetăţii. 

— În ce scop? vru să afle Nefer, însă Taita se mulţumi să 
zâmbească enigmatic. 

Răcoarea dimineţii îi găsi pe cincizeci și șase de bărbați în 
fața porţilor străvechi, așteptând ca Taita să își facă apariţia. 
Acesta purta toate obiectele cu puteri speciale pe care le avea: 
talismanul lui Lostris și darul de la Bay, ca și celelalte șiraguri, 
brățări și amulete. Își spălase părul până îl făcuse să 
strălucească, iar Mintaka i-l împletise. Purta în mână toiagul cu 
măciulia în formă de cap de șarpe. Nefer era lângă el, afișând o 
expresie solemnă ca să ascundă faptul că era dezorientat. Taita 
îi cuprinse cu privirea pe bărbaţii adunaţi. După cum poruncise 
el, toți aveau unelte de săpat cazmale și lopeţi de lemn și 
scânduri cu vârf de metal. Clătină satisfăcut din cap, după care 
cobori treptele și porni spre vale. 

La porunca lui Nefer, bărbaţii își luară sculele pe umeri și îl 
urmară pe bătrân, formând în mod natural o formaţie militară 
care mărșăluiește. Totuși, nu avură mult de mers, căci Taita se 
opri la poalele colinelor și fixă înălțimile cu privirea. 

Nefer își aminti că aceea era zona în care Taita petrecuse atât 
de mult timp în decursul ultimelor luni. El și Mintaka îl zăriseră 
adesea stând acolo, moţăind la soare, cu ochii închiși, ca o 
șopârlă cu capul albastru, sau bocănind și vârându-și toiagul 
printre stânci. 

Nefer studie pentru prima dată formațiunea de roci din acea 
zonă și își dădu seama că erau diferite de celelalte. Roca era 
friabilă și straturi cenușii de calcar parcurgeau șistul. O falie 
profundă străbătea diagonal faţa colinelor golașe și arse de 
soare, pe care erau gravate straturi de diferite culori. Apoi mai 
observă ceva: cineva marcase de curând unele pietre, pictând 
hieroglife ezoterice cu o pastă albă, făcută, probabil, din piatră 
de var amestecată cu apă. Și pe pământ erau movile de pietre 
așezate după un anumit tipar. 

— Nefer, oamenii trebuie împărţiţi în cinci echipe, spuse Taita, 
iar prinţul dădu ordin să se procedeze întocmai. 

Când toată lumea fu gata, Taita porunci primului grup: 


— Apucaţi-vă de treabă! Începeţi să săpaţi o galerie în partea 
asta a dealului, și indică hieroglifele care marcau intrarea în 
putul orizontal de unde dorea să se înceapă săpăturile. 

Oamenii se uitară unii la alţii nedumeriţi și nesiguri însă când 
Taita îi săgetă tăcut cu privirea, Shabako preluă sarcina imediat: 
— Aţi auzit ce-a spus magul. Hai la treabă și lucraţi cu grijă! 

Era o muncă anevoioasă, cu toate că piatra marcată. Era 
fărâmiţată de-a lungul liniei alese de Taita. Fură nevoiţi să 
îndepărteze piatra bucată cu bucată, apoi să sape pământul 
alunecos din spatele acestora. Nori de praf se ridicau în jurul lor 
și, foarte curând, o pudră albă le acoperi trupurile. Chiar dacă 
aveau mâinile întărite de mânuirea bâtelor și a săbiilor, făcură 
bășici în palme, iar acestea se sparseră și începură să 
sângereze. Le bandajară cu feșe de in și lucrară mai departe, 
fără să se plângă. Se făcu repede arșiță, o dată cu ridicarea 
soarelui pe cer, iar Shabako scoase prima echipă din șanțuri și o 
trimise pe a doua. 

Se odihniră preţ de o jumătate de oră la amiază, când soarele 
dogorea cel mai tare. Taita intră în grota mică săpată de bărbaţi 
și inspectă cu atenţie suprafaţa rocii. leși din nou la lumină fără 
să facă vreun comentariu și Shabako le ordonă oamenilor să își 
continue treaba. Săpară până la lăsarea întunericului, când nu 
mai vedeau ce fac, așa că Shabako le dădu drumul și îi trimise 
să-și ia cina frugală la poalele dealului. Proviziile de mei ahurra 
scădeau văzând cu ochii, luându-se la întrecere cu apa din put. 

Profitând de răcoare, își reluară eforturile înainte de apariţia 
zorilor. Până la căderea nopţii, săpaseră în deal o galerie de 
doar douăzeci de pași; acolo se loviră de un strat solid de rocă 
albastră, cristalină, pe care uneltele cu vârf de bronz nu lăsau 
nicio urmă, și oamenii începură să murmure nemulţumiţi: 

— Suntem războinici sau mineri? mormăi un veteran, când 
Taita îi examină palmele zgăriate și pline de bășici. 

— Ce săpăm, de fapt, aici? Propriile morminte? întrebă altul, 
în timp ce i se cosea o rană adâncă în pulpă, provocată deo 
tepușă mânuită neatent. 

— Cum să săpăm în stâncă? vru să știe un al treilea, în timp 
ce își ștergea amestecul de sudoare și praf din ochii injectaţi. 

Taita îi trimise în vale, unde un pâlc des de arbori uscați de 
acacia stăteau ca un monument mut, ridicat apei care secase 
demult. Bărbaţii tăiară crengile uscate și le cărară la locurile 


374 


unde făcuseră săpăturile. La instrucţiunile lui Taita, strânseră 
lemnele de foc lângă stânca tare ca diamantul și le dădură foc. 
Lăsară focul să ardă toată noaptea, alimentându-l, din când în 
când, iar în dimineaţa următoare, când piatra strălucea de cât 
era de încinsă, turnară peste ea apă din burdufurile umplute la 
puturile aproape secate. În norii de abur ce șuiera, stâncă se 
crăpă, se sparse și explodă. 

Unul dintre bărbaţi fu lovit de un fragment ascuţit ce îi 
pătrunse în ochiul drept și îl lăsă fără el. Taita îndepărtă resturile 
din orbită și îi cusu pleoapele. 

— Zeii ne-au dat doi ochi tocmai pentru astfel de întâmplări 
nefericite, își asigură el pacientul. O să vezi la fel de bine cu un 
ochi cum vedeai și cu doi. 

Lăsară peretele de piatră crăpată să se răcească, după care 
scoaseră bucăţile mari și negre, în spatele cărora stânca 
rămăsese la fel de dură și de impenetrabilă. Aduseră alte 
vreascuri și reluară procesul istovitor și primejdios, cu același 
rezultat. Mai câștigară câţiva pași cu prețul multor zile de trudă. 

Până și Nefer era descurajat și îi împărtăși acest lucru 
Mintakăi, când rămaseră singuri în noaptea aceea. 

— Sunt multe lucruri pe care noi nu le înţelegem, iubitule, îi 
șopti ea, luându-i capul în braţe. 

— Nici măcar nu știm de ce ne pune să săpăm groapa asta și, 
când îl întreb, îmi aruncă privirea aia enervantă a lui de ţestoasă 
bătrână. Oamenii s-au săturat de asta până-n gât, și eu la fel. 

— Țestoasă bătrână! chicoti ea. Ar fi bine să te asiguri că nu 
aude ce zici, altfel o să te transforme într-o broască râioasă și 
asta nu mi-ar fi pe plac deloc. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, echipele de bărbaţi obosiţi și 
nemulțumiți coborâră fără nicio tragere de inimă în vale și se 
adunară în jurul gurii tunelului, să aștepte sosirea magului. 

Cu obișnuitul său fel de a impresiona, Taita apăru pe coasta 
dealului cu primele raze ale soarelui jucându-i în spate și 
revărsându-și lumina pe coama sa de păr argintiu. Pe umăr 
purta un sul de pânză de in. Nefer și ceilalţi ofițeri se ridicară să- 
| întâmpine, însă el le ignoră saluturile și îl instrui pe Shabako să 
atârne materialul ca pe o cortină la intrarea în grotă. Când totul 
fu pregătit, magul intră acolo singur și tăcerea se așternu peste 
cei adunaţi afară. 


375 


Așteptarea păru să dureze o veșnicie, deși, în realitate, nu 
trecuse mai mult de o oră, căci soarele nu se ridicase decât cu o 
palmă deasupra liniei orizontului, când cortina de in fu trasă 
într-o parte și Taita își făcu apariţia la intrarea în peșteră. Fie din 
pură întâmplare, fie pentru că așa plănuise magul, soarele își 
trimitea razele direct spre puț. Partea goală a galeriei era 
luminată puternic, iar șirurile de bărbaţi se înghesuiră 
nerăbdători să vadă o reprezentare a ochiului rănit al lui Horus 
pictată pe stânca albastră. 

Pe fața lui Taita se citea concentrarea intensă când începu să 
cânte incantaţia către Horus de Aur. Adunarea căzu în genunchi 
și cântă în cor: 


Horus de Aur, taur preaputernic, 
Cu o putere de neînvins! 

Stăpân peste dușmanii săi, 
Sfânt în înălțarea sa! 

Ochi rănit al universului, 

Ajută străduintelor noastre! 


După ultimul vers, Taita se întoarse și, cu toţi ochii ațintiți 
asupra lui, cobori din nou în puț, până ajunse în fața zidului 
albastru-cenușiu din fundul grotei. Cristale fine de feldspat erau 
incrustate în el și luceau în lumina jucăușă a soarelui. 

— Kydash! strigă Taita, lovind peretele cu toiagul. 

Bărbaţii aflaţi la intrare se traseră înapoi, căci acesta era unul 
dintre cuvintele puterii magice. 

— Mensaar! 

Oamenii rămaseră cu gurile căscate, smeriţi, și el lovi încă o 
dată. 

— Ncube! izbi magul pentru a treia și ultima oară, după care 
făcu un pas înapoi. 

Nu se întâmplă nimic și Nefer simţi cum îl cuprinde 
dezamăgirea văzându-și speranțele spulberate. Taita nu se 
mișcă din loc și, încet, soarele se înălță și mai sus, iar umbra se 
lăţi pe peretele de piatră. 

Dintr-o dată, Nefer simţi cum îl furnică un fior de emoție, iar 
bărbaţii de lângă el începură să se agite și să murmure. In 
mijlocul stâncii din faţa lor, sub ochiul pictat, apăru o pată 
întunecată și umedă. Aceasta se întinse văzând cu ochii și o 


376 


singură picătură răzbătu prin perete, strălucind ca o nestemată 
scăldată de razele soarelui. Apoi, se prelinse încet pe perete și 
căzu în pulberea de pe jos. 

Taita se întoarse și ieși din grotă. În urma lui se auzea un 
sunet ascuţit, precum cel al unei crengi uscate, care se frânge, 
și o crăpătură fină străbătu stânca de sus până jos. Apa picura 
pe podea, strop cu strop, într-un ritm din ce în ce mai accelerat, 
până se transformă într-un răpăit. Urmă un alt sunet, amintind 
de un ciob de ceramică ce trosnește în flăcări, și o porţiune de 
stâncă se desprinse din perete. Un firicel leneș de noroi galben 
își făcu loc prin crăpătură, apoi, cu un muget, toată partea, din 
față a zidului se prăbuși, urmată de un șuvoi de mâl și o cascadă 
de apă cristalină. Ajunsă până la nivelul genunchilor, se 
răspândi pe toată lungimea puţului, se revărsă peste gura 
acestuia și se împrăștie pe deal, săltând și învolburându-se 
peste pietre. 

Se auziră strigăte de uimire, de laudă și de neîncredere din 
rândurile bărbaţilor murdari de praf. Dintr-o dată, Meren își luă 
avânt și porni în fugă spre torent și sări cu capul înainte. Reveni 
la suprafaţă împroșcând apă și cu părul lipit de faţă. Luă apă cu 
mâinile făcute căuș și înghiţi cu lăcomie. 

— E dulce! strigă el. E dulce ca mierea! 

Bărbaţii își aruncară hainele și se năpustiră goi în pârâu, 
stropindu-se cu apă, aruncând cu nămol, băgându-se la fund 
unul pe altul și râzând în hohote. Nefer nu mai putu rezista 
tentaţiei: lăsă deoparte orice demnitate și sări asupra lui Meren, 
cu care se luptă apoi în apă. 

Taita stătea pe mal și contempla spectacolul acela cu o 
expresie blajină; apoi se întoarse către Mintaka: 

— Uită gândul acela. 

— Care gând? întrebă nevinovat Mintaka. 

— Ar fi de neconceput ca o prinţesă a Egiptului să ţopăie cu o 
gloată de soldați grosolani și goi, spuse, luând-o de mână și 
conducând-o pe deal în jos, în timp ce ea mai privea tânjind 
petrecerea din apă. 

— Cum ai făcut asta, Taita? întrebă ea. Cum ai făcut să apară 
fântâna? Ce fel de magie a fost asta? 

— Magia bunului-simţ și a observaţiei atente. Apa stătea acolo 
de secole și aștepta să săpăm până la ea. 

— Dar rugăciunile și cuvintele magice n-au avut niciun efect? 


377 


— Câteodată, oamenii au nevoie de încurajare, zâmbi el și își 
atinse nasul cu degetul. Puţină magie e tonicul suprem folosit 
pentru trezirea spiritelor. 


e Capitolul 76 «e 


Timp de câteva luni după aceea, toţi bărbaţii săpară un canal 
care să conducă pârâul de apă dulce pe lângă poalele dealului în 
vechile fântâni, care deveniră cisterne cu provizii de apă pentru 
oraș. Când acestea se umplură, Taita inspectă câmpiile din 
partea de jos a văii, transformate acum într-un ţinut al pietrelor. 
Totuși, urmele fostelor șanțuri de irigație erau încă vizibile. 
Nivelurile lor fuseseră stabilite de către foștii locuitori ai cetăţii, 
așa că nu fură nevoiţi să facă un efort prea mare ca să elibereze 
liniile de contur și să modifice cursul apelor spre acestea. 

Pământul deșertului se dovedi fertil și nu fusese distrus de 
furtuni. Soarele și apa din abundență avură un efect miraculos. 
Oamenii plantară seminţele de in aduse prin contrabandă din 
Egipt. Toţi egiptenii erau fermieri și grădinari prin natura și 
tradiţia lor, și își îndreptară cu generozitate atenţia și măiestria 
asupra pământului și a cultivării lui. În câteva luni, culeseră 
prima recoltă de dhurra. După asta, plantară iarbă pentru 
animale, care răsări și se dovedi cu mult peste nevoile lor 
actuale. Femeile ajutară la cosirea, uscarea și pregătirea 
căpiţelor de fân și, într-un an de zile, aveau destul nutreţ să 
hrănească o armată de cavalerie, cu toate că, deocamdată, nu 
le mai lipseau decât caii. 

Aproape zilnic soseau refugiaţi care riscaseră să traverseze 
deșertul ca să scape de tirania falșilor faraoni. Veneau singuri 
sau în grupuri restrânse, la capătul puterilor și aproape morți de 
foame și de sete. Gărzile postate pe dealuri îi interceptau și îi 
trimiteau la Hilto, care îi punea să jure credinţă faraonului Nefer 
Seti, apoi le împărțea raţii de hrană și, în funcţie de ce știau să 
facă, îi trimitea la regimentele care făceau instrucție, îi punea să 
lucreze pământul sau să ajute la restaurarea locuinţelor 
dărăpănate din cetate. Insă acești hoinari și copii de pripas nu 
erau singurii recruți. O cohortă de dezertori din armata falșilor 
faraoni sosi în pas semeț de defilare, cu sulițele ridicate și 
răcnind laude la adresa lui Nefer Seti, imediat ce ajunseră 


378 


aproape de zidurile cetăţii. Apoi, un escadron de douăzeci de 
care, mânate de soldați de elită din regimentul Ankh și avându-l 
în frunte pe colonelul Timus, apărură înarmaţi și jurară din toată 
inima credinţă faraonului Nefer Seti. Timus aduse și noutăţi 
despre Naja și Trok, care erau, în sfârșit, pregătiţi să pornească 
ofensiva armatelor unite împotriva regelui Sargon al Babilonului 
și Asiriei. 

În ultimele luni, cei doi faraoni își organizaseră forțele cu care 
să pornească în expediţie, adică trei mii de care, la Avaris, iar 
acum terminaseră aproape toate pregătirile de traversare a 
fâșiei ce făcea legătura între Egipt și ţinuturile estice de la nord 
de Marele Lac Amar și Lacul Timsah. Mai întâi, trimiseseră o 
coloană să lichideze pichetele babiloniene de la graniţă, apoi, o 
dată ce calea era liberă, aduseseră în căruţe zeci de mii de 
butoaie cu apă și le plasaseră în puncte de aprovizionare 
strategice din teritoriile secetoase. Dincolo de acele zone se 
întrevedea o ţară cu pământ fertil și cu apă din belșug. 

Plănuiseră să traverseze fâșia de pământ ce făcea legătura 
între cele două ţări o dată cu apariţia lunii pline. Lumina 
acesteia și răcoarea nopţilor aveau să-i ajute să treacă de 
Ismailiya și de pasul Khatmia și să ajungă la Beersheba, 
strângând pe drum forțele aliate ale satrapilor vasali. 

Nefer și Taita pregătiseră apărarea cetăţii Gallala împotriva 
unui iminent atac al falșilor faraoni. Știau că vestea despre 
prezența lor în orașul străvechi trebuia să fi ajuns deja la 
urechilor tuturor. Luaseră în serios posibilitatea ca Naja și Trok 
să facă prima mișcare, înainte ca ei să aibă timp să pornească în 
aventura spre Mesopotamia. lată de ce erau daţi peste cap de 
această amânare. 

— Nu au luat în serios amenințarea pe care o constituie 
prezența noastră atât de aproape de graniţe, se bucură Nefer. 
Dacă ne-ar fi atacat acum, cât suntem încă slabi, nu ne-ar fi 
rămas nicio altă scăpare decât fuga. 

— Poate că au luat în calcul posibilitatea, afirmă Taita. Poate 
că sunt hotărâți să cucerească Mesopotamia și să înlăture orice 
sprijin pe care l-am fi putut obţine din Orient. Atunci, ne-ar 
putea înconjura din toate părțile. Cred că și-au greșit calculele, 
pentru că ne mai lasă cel puţin un an răgaz pentru a ne întări 
forțele. 


— Putem, oare, să fim siguri că nu e o diversiune? întrebă 
Nefer gânditor. Să fie expediţia în est o cacealma? Poate că 
adevărata ofensivă va fi îndreptată împotriva noastră, o dată ce 
ne-au amăgit cu acest sentiment de falsă siguranţă. 

— Există, firește, și posibilitatea asta. Inteligența lui Trok nu o 
depășește pe cea a unui bou, însă Naja e șiret și calculat. Asta e 
genul de păcăleală la care s-ar gândi. 

— Trebuie să ţinem sub observaţie forțele trimise în expediţie, 
decise Nefer. Voi conduce un grup de iscoade în nord, să 
supraveghem drumul ce duce la Ismailiya și să ne asigurăm că 
trec pe-acolo. 

— Te însoțesc, îl asigură Taita. 

— Nu, magule, se opuse Nefer. E mai bine să rămâi aici, să ai 
grijă de apărare și să te asiguri că, dacă Naja năvălește cu trei 
mii de care asupra noastră, populaţia e pregătită pentru 
retragere rapidă. Și mai vreau să-ţi cer un serviciu, ezită el. Să 
ai grijă de Mintaka. Știu că s-ar putea să fie nemulțumită să 
rămână aici, cu celelalte femei, și nu vreau să încerce să facă 
vreo nebunie. 

— Întotdeauna trebuie să fim cu băgare de seamă la actele 
necugetate ale prinţesei, zâmbi Taita. Cu toate acestea, știu 
foarte bine care îmi sunt îndatoririle. Vin cu tine. 

Cu toate că Nefer pledă cu hotărâre un timp îndelungat, Taita 
era de neclintit și, în final, Nefer se simţi ușurat în sinea lui să 
știe că bătrânul avea să-i stea alături, ca întotdeauna. 

Chiar și după sosirea ultimelor trupe care se alaturară cauzei 
lor, nu reușeau să strângă mai mult de treizeci și două de care 
pregătite de luptă și nu aveau nici măcar o sută de cai destul de 
puternici ca să le tragă. 

Lăsară jumătate din vehicule sub comanda lui Shabako, să 
apere Gallala. Luându-i și pe Hilto și pe Meren, porniră cu 
șaisprezece care de luptă să ocolească țărmul estic al Marelui 
Lac Amar și să controleze ruta principală la nord de Ismailiya. 
Luna plină abia trecuse de câteva zile, iar nopţile erau 
întunecoase, însă plăcut răcoroase, așa că înaintară bine și 
terminară călătoria prin pustietatea netrecută pe hartă înainte 
ca luna să ajungă în ultimul pătrar. 


380 


e Capitolul 77 e 


În zorii celei de-a cincisprezecea zile de când părăsiseră 
Gallala, stăteau ascunși pe dealurile de la est de Ismailiya, de 
unde puteau să ţină sub observaţie tot orașul. Drumul principal 
trecea chiar pe sub postul lor de control, iar armata celor doi 
faraoni avea să treacă pe acolo. Ismailiya era fortăreața din 
partea egipteană a graniţei și punctul firesc de plecare în 
campania aceea. 

— Se pare că informaţiile noastre sunt destul de bune, îi zise 
Nefer lui Taita. Se urcase într-unul din cedrii înalţi de pe coasta 
frontală a dealului și, de acolo, aveau o priveliște neîngrădită 
asupra terenului cale de mulţi pași: Orașul mișună de activitate. 
Văd cai aliniaţi și o tabără de corturi ridicate în afara zidurilor 
fortăreței. Își puse mâna streașină la ochi: Vin nori de praf pe 
drumul dinspre deltă. Parc-ar fi toate carele și căruțele din Egipt 
adunate și îndreptându-se în marș încoace. 

În timpul dimineţii îi comunică tot ce vedea magului, care era 
jos, până când arșiţa ajunse în punctul în care toate activităţile 
din cetate și de pe drum căzură în somnolenta de după-amiază. 
Atunci cobori și merse să găsească un loc umbrit unde, 
asemenea restului escadronului, să aștepte trecerea orelor 
dogoritoare. 

In cea de-a doua parte a amiezii, când aerul se mai răcori, se 
ridicară să hrănească și să adape caii, după care Nefer se urcă 
din nou în postul său de supraveghere. 

Indată deveni clar că sosiseră la timp. Drumul dinspre est era 
ca o arteră ce pulsa de forța vitală a unei armate puternice. 
Cincizeci de escadroane de care șerpuiră pe porţile de la 
Ismailiya, fiecare urmat de căruţe ce transportau echipamentul 
lor și nutreţul, și se scurseră pe drumul care ducea la 
ascunzătoarea lor. Avangarda trecu atât de aproape de cedrul în 
care era cocoţat Nefer, că putea să-i observe în amănunt pe cei 
care treceau. 

Armata curgea ca un fluviu fără sfârșit, în care sclipeau 
reflexele armelor de bronz, iar praful se ridica într-un nor dens 
ce aproape că ameninţa să ascundă soarele. 

Patru cohorte formau avangarda, apoi urma un gol. Era 
evident că acesta fusese lăsat ca să permită colbului să se 


381 


așeze cât de cât și să mai atenueze disconfortul cortegiului 
regal care venea în spatele celor patru. 

Apoi urmau două care ce mergeau aproape roată lângă roată. 
Ambele atelaje erau atât de masive și acoperite cu foiţă de aur, 
încât aveau nevoie de câte șase cai să le tragă. Nefer simţi un 
gust amar de fiere cum i se urcă în gât de ură când îi zări pe cei 
doi vizitii. 

Trok ţinea frâiele carului celui mai apropiat; ar fi recunoscut 
oriunde umerii laţi și barba stufoasă, împopoţonată cu panglici. 
Acum purta un coif de aur sub formă de fagure, împodobit cu 
pene de strut albe ca spuma laptelui. Pe umăr zăngănea scutul 
dublu, cu fiecare înveliș de grosimea degetului mare și atât de 
greu, că se zvonea că numai el era în stare să îl ridice, din toată 
armata lui; la fel și imensul arc de război din suportul de la 
mâna dreaptă. 

În celălalt car uriaș stătea faraonul Naja Kiafan. Asemenea 
cobrei după care fusese numit, acesta avea o siluetă mai suplă 
și mai graţioasă. Purta o platoșă din aur bătut cu pietre 
preţioase ce străluceau în lumina roșie a soarelui ce se filtra prin 
norii de praf. Pe cap avea coroana albastră a Egiptului și la șold, 
în teaca de argint și e/ectrum, încrustată cu turcoaz și 
lapislazuli, atârna legendara sabie albastră pe care o luase ca 
pradă de lângă cadavrul Tatălui lui Nefer. 

În mod bizar, cu toate că nu se bucura de statura 
impresionantă a lui Trok, Naja era cel mai primejdios din cei doi. 

Carele aurite trecură și se pierdură în norii de praf, însă Nefer 
rămase întins pe o ramură a cedrului, în timp ce falangele 
războinice se desfășurau sub el. 

Soarele alunecase după orizont, însă era destulă lumină ca să 
mai distingă ceva din procesiunea nesfârșită. Nefer privi cu 
interes și atenţie sporite. 

Clătinându-se în ritmul roţilor ce se rostogoleau domol pe 
suprafaţa străzii deja bătătorite de trecerea sutelor de care și 
căruţe de dinaintea lor, veneau două litiere trase de atelaje de 
boi. Erau atât de spaţioase, cu perdelele de mătase decorate cu 
stele și rozete de aur, că Nefer își dădu seama că acolo trebuie 
să fie femei din haremul regal. Nu-și putea imagina că Trok își 
lua nevestele și concubinele după el la război - auzise că acesta 
își satisfăcea plăcerile cu prizonierii pe care îi lua din orașele 
capturate și că îl bucurau în egală măsură și fetele, și băieţii. 


382 


Așa că, dacă nu îi aparţineau lui Trok, trebuia să fie nevestele lui 
Naja. Nefer se întreba dacă Naja se plictisise de Heseret și își 
luase alte neveste. 

Apoi, perdeaua celei de-a doua litiere se dădu la o parte și o 
fată sări în colbul drumului și începu să ţopăie pe lângă boi. Cu 
toate că se schimbase foarte mult de când o văzuse ultima oară, 
Nefer nu avea nicio îndoială că acea ființă încântătoare era 
Merykara, sora lui cea mică. Nu mai purta părul strâns într-o 
parte, ca însemn al copilăriei, ci tăiat scurt la nivelul umerilor și 
cu un breton drept și gros deasupra sprâncenelor. Absența cozii 
într-o parte era semnul că văzuse prima sa lună roșie, iar Nefer 
simţi o strângere de inimă să știe că maimuţica lui caraghioasă 
nu mai era o copilă. Apoi îi trecu prin cap că nu mai exista niciun 
impediment ca Naja să o ia pe Merykara în patul nupţial. Auzise 
că Naja era un satir voluptuos și ideea că i-ar putea viola 
surioara îl revoltă atât de tare pe Nefer, că îi veni în gât un gust 
ca de pește stricat. 

Simţi o dorință copleșitoare de a vorbi cu Merykara, de a afla 
dacă e fericită, dacă ar fi putut face ceva ca să îi ușureze 
situaţia. Apoi îi trecu prin cap să o salveze și să o ia cu el la 
Gallala. Ştia că asemenea gânduri sunt primejdioase și că 
tovarășii săi aveau să încerce să-l facă să renunțe la o 
asemenea fantezie sinucigașă. 

Imediat în urma litierelor zări căruțele ce duceau lăzile de 
razboi ale falșilor faraoni. Asta era un motiv pe care ceilalţi l-ar fi 
înţeles. Erau niște căruţe fără decoraţiuni, vopsite într-un 
albastru sumbru, însă foarte rezistente și întărite ca să suporte 
greutatea uriașă a încărcăturii. Roţile învelite în metal brăzdau 
adânc suprafaţa drumului. Ușile din spatele căruţei erau prinse 
cu lanţuri și lacăte și bărbaţi înarmaţi mergeau în urma lor. 
Acestea erau mijloacele obișnuite de transport al tezaurului, fără 
de care nu pornea la drum nicio armată. Nefer știa că acele 
cufere conţineau lingouri de aur și bijuterii. Acestea aveau să fie 
folosite la plata trupelor, la cumpărarea alianțelor cu regi și 
satrapi minori, la racolarea aliaţilor Babilonului și ai Asiriei, și la 
mituirea spionilor și informatorilor din rândurile inamice. 

Nefer cobori din cedru, unde Taita moțţăia liniștit; acesta 
deschise ochii înainte ca Nefer să-i atingă braţul. 

— Cuferele de război ale falșilor faraoni, îi șopti la ureche 
Nefer; îndeajuns să plătească o armată sau să cumpere un tron. 


383 


e Capitolul 78 e 


Multe nopţi la rând Nefer și magul pândiră coloana la lumina 
lunii, mișcându-se paralel cu căruțele care transportau tezaurul, 
observând gesturile de rutină și comportamentul gărzilor. Chiar 
din prima zi își dădură seama că nu aveau cum să pună mâna 
pe căruţe și să fugă cu toată cantitatea aceea de lingouri, fără 
să pună toată armata pe urmele lor. 

— La viteza pe care boii sunt capabili să o menţină, carele lui 
Naja o să ne prindă înainte să fi făcut cinci mii de picioare, 
observă Nefer cu părere de rău. 

— Va trebui să fim ceva mai subtili de-atât, fu de acord Taita. 
Singura ocazie când am putea ajunge la cufere e în timpul zilei 
când fac tabăra. 

— Și ce facem cu gărzile? 

— Ah! exclamă Taita. Gărzile vor avea o mică problemă. 


e Capitolul 79 e 


În fiecare zi, când soarele se înălța în văzduh și arșiţa 
devenea insuportabilă, întreaga armată intra în tabără. Lecticile 
purtând soțiile regale și căruțele cu tezaurul erau, de obicei, 
așezate într-o tabără separată, la mică distanță de cea a 
armatei principale. La început era o agitaţie grozavă, în timp ce 
animalele erau deshămate, hrănite și adăpate, santinelele se 
așezau la posturile lor și se ridicau corturile soțiilor. Apoi se 
aprindeau focurile, se gătea prânzul și se mânca, după care toţi 
își spălau gâtlejurile cu bere. După asta, Heseret, Merykara și 
servitoarele acestora se retrăgeau în corturile lor. Bărbaţii care 
nu erau de pază se întindeau la adăposturi improvizate, să se 
odihnească după lunga călătorie de peste noapte. Incet, o liniște 
molatică se pogora peste adunarea uriașă de oameni și de 
animale și tabăra adormea. 

Nefer și Taita lăsară restul grupului într-un petic des de 
arbuști spinoși din vale și se furișară spre tabără. Reușiră să 
ajungă la câteva sute de pași de santinele și să stea acolo 
neobservați o oră, șoptind și încercând să găsească o modalitate 


384 


de a ajunge la cuferele de război fără să fie descoperiţi de 
paznici. 

— Nu putem să le distragem atenţia cumva? întrebă Nefer. 

— Pentru asta avem nevoie de ajutor din interiorul taberei, 
zise Taita. 

— Merykara? îl privi Nefer tăios. 

— Merykara, confirmă Taita. 

— Cum să-i transmitem un mesaj? se arătă încurcat Nefer, dar 
Taita zâmbi, atinse talismanul lui Lostris ce sta atârnat la gâtul 
său și închise ochii. 

După un timp, Nefer crezu că acesta a adormit; bătrânul știa 
foarte bine cum să-l scoată din sărite. 

„Vârsta își spune cuvântul”, își zise enervat, pe punctul de a-l 
zgâlţâi ca să se trezească, însă auzi voci în tabără și își îndreptă 
privirea într-acolo. 

Merykara ieșise din cort. Se vedea clar că dormise, căci faţa îi 
era îmbujorată și purta încă urmele pernei. Se întinse și căscă. 
Avea doar o fustă albastră de in, care-i ajungea până sub 
genunchi; în sus nu purta nimic. Fără să vrea, Nefer rămase 
uimit de felul în care sânii îi înfloriseră: erau ca niște pere, iar 
sfârcurile erau semeţe și trandafirii. Merykara se certa cu 
paznicul de la intrarea cortului său și ridicase vocea, așa că 
Nefer auzea fiecare cuvinţel: 

— Nu pot să dorm și mă duc să mă plimb puţin. 

Santinela încerca să o împiedice, însă ea clătină din cap, 
fluturându-și părul: 

— Nu, n-o să-ţi permit să mă însoțești. Vreau să fiu singură. 

Santinela insistă și fata se răsti la el: 

— Dă-te la o parte, creatură insolentă, sau o să-i raportez 
soțului meu despre cum te-ai purtat. 

Fără prea mare tragere de inimă, omul se supuse ordinelor ei 
și lăsă jos sulița, însă strigă după ea neliniștit: 

— Vă rog, Maiestate, să nu staţi prea mult sau să vă 
îndepărtați prea tare. Dacă află faraonul, n-o să se mulțumească 
doar cu viaţa mea. 

Merykara îl ignoră, se strecură printre șirurile de cai aliniaţi și 
ieși pe poarta gardului de rugi ce înconjura tabăra. Se uită o 
singură dată înapoi, să se asigure că nu fusese observată de 
niciuna dintre santinele, după care, ca și când ar fi fost 


385 


chemată, porni drept spre locul unde stăteau ascunși Nefer și 
Taita. 

Nefer văzu că ochii verzi ai fetei erau ca vrăjiţi și pe faţă i se 
citea o expresie concentrată, de parcă ar fi ascultat o muzică 
doar de ea auzită. Când ajunse destul de aproape ca să o 
atingă, Nefer îi spuse încetișor: 

— Merykara, nu te speria! Sunt Nefer. 

Ea tresări ca o somnambulă care se trezește și făcu ochii mari 
la el; apoi, faţa i se lumină de bucurie nestăvilită și fata sări să-l 
îmbrățișeze. 

— Stai! îi porunci Nefer. Să nu ne dai de gol în faţa gărzilor. 

Era mândru de ea, pentru că îl ascultă și se opri instantaneu. 
Fusese dintotdeauna un copil inteligent. Se uită de jur împrejur 
repede și vocea îi tremura când zise șoptit: 

— Dormeam buștean când, dintr-o dată, m-am deșteptat și 
am știut că trebuie să vin în deșert. Parcă o voce din mintea 
mea m-ar fi chemat, explică și se uită la Taita. Era vocea ta, 
magule? Apoi își îndreptă iar ochii spre Nefer: Dragă frate, nici 
nu-ți închipui ce dor mi-a fost de tine! Mai întâi am crezut c-ai 
murit și te-am jelit la procesiunea funerară și mi-am pus cenușă- 
n cap. Uite, astea sunt semnele unde mi-am tăiat venele pentru 
tine. 

— Sunt viu, Merykara! Crede-mă, nu te uiţi la o umbră acum! 

— Știu, Nefer. Toată lumea știe acum cum ai luat-o pe 
Mintaka de la Avaris și ai dus-o în deșert, iar inima mea știa că, 
într-o bună zi, o să vii și după mine. Zâmbi printre lacrimi de 
fericire: Ştiam că o să vii. 

— Da, spuse Nefer, o să te luăm cu noi, dar mai întâi trebuie 
să ne ajuţi cu ceva. 

— Orice pentru tine și Taita, îl asigură ea pe dată. 

Taita îi explică repede și concis ce trebuia să facă și o puse să 
repete instrucțiunile, iar ea făcu totul fără greș. 

— Eşti o fată deşteaptă, micuţo, o lăudă Taita. Asta e exact 
ceea ce trebuie să faci, o asigură și îi dădu un pachetel. Ai aici 
praful. Ține minte, doar câte o unghie în fiecare cană. 

— Întâi îmi zici că-s deșteaptă și dup-aia mă tratezi ca pe-o 
proastă, se răţoi ea. 

— lertaţi-mă, Maiestate, făcu Taita gestul de penitență. 

— Nu-mi spune așa. Urăsc să fiu măritată cu șarpele ăla 
scârbos, și acum, că știu ce o să-mi facă, îl detest și mai tare. 


386 


— Nu-i prea ușor să-ţi facă cineva pe plac, Merykara. Acum, 
întoarce-te în tabără înainte să vină paznicii să te caute. 

Ea se ridică repede și îl sărută pe Nefer pe buze: 

— Pe mâine, atunci, iubite frate! 


e Capitolul 80 e 


În după-amiaza următoare, puternica armată a Egiptului ridică 
tabăra dincolo de platoul înalt unde se terminau deșertul nisipos 
și terenurile aride. Aproape că terminaseră traversarea, iar a 
doua zi urmau să treacă în zonele mai răcoroase, cu oaze doar 
la o zi depărtare una de alta, unde pădurile, câmpiile și viile 
erau pretutindeni, iar izvoarele de munte curgeau tot timpul 
anului. 

Când slujitorii nevestelor faraonului începură să ridice tabăra, 
observară cu toţii că tânăra regină Merykara era iritabilă și 
trufașă, că-și pierduse graţia și blândeţea obișnuită. Dorea ca 
propriul cort să fie așezat mai departe de cel al surorii sale, 
regina Heseret, și, când dorinţa îi fu îndeplinită, ea insistă ca 
vehiculele ce transportau tezaurul armatei să fie mutate într-o 
albie seacă îngustă, la două sute de pași de locul unde era 
tabăra. Degeaba îi spuse comandantul gărzii că pământul din 
albie era moale și nisipos și că roţile vehiculelor grele aveau să 
se afunde în el. 

— Din partea mea, n-au decât să dispară în nisip cu totul, îl 
asigură ea. M-am săturat să mă uit la căruțele alea oribile și să 
ascult mugetul boilor. la-i din faţa ochilor mei! 

Comandantul se gândi să apeleze la faraonul Naja Kiafan care 
să aprobe ordinul lipsit de judecată al celei mai tinere dintre 
neveste, apoi reflectă la faptul că toată coloana se răsfira pe o 
suprafață de aproape douăzeci de mii de picioare în deșert. l-ar 
fi luat o oră de călărit pe deșelate ca să ajungă în capul 
coloanei, unde era faraonul, și încă pe-atât ca să se întoarcă. 
Ziua se dovedea chiar mai fierbinte decât cele de dinainte și, în 
afară de asta, avea o întâlnire cu una dintre sclavele Merykarei, 
o tânără și încântătoare nubiană care știa mai multe șmecherii 
decât o maimuţă de circ. Mută căruțele în albia secată și, ca să- 
și împace conștiința, dublă paza lor. Văzând că planul i-a reușit, 
Merykara redeveni fata dulce pe care o îndrăgeau cu toții: 


387 


— Îmi pare așa de rău că m-am purtat urât cu tine, Moram! 
Probabil că arșița asta cumplită e de vină, își scuză ea purtarea 
de faţă cu oamenii lui. O s-o pun pe Misha să vă aducă cinci căni 
din cea mai bună bere din proviziile mele, ca să mă împac cu 
tine. Dar să ai grijă să o împărţi în mod egal cu oamenii tăi, 
pentru că și lor le-am dat ceva mai mult decât au ei de lucru. 

Misha, servitoarea nubiană cu forme de statuie, care era 
posesoarea unei ţinute trufașe și a unei perechi formidabile de 
fese, aduse vasele cu bere în cortul lui Moram, iar oamenii 
acestuia se aliniară să își primească porţiile, urându-i reginei 
Merykara să fie sănătoasă și protejată de zei, în timp ce sorbeau 
primele înghiţituri din licoarea înspumată. 

În ciuda promisiunii făcute Merykarei, pentru că berea era 
excelentă, Moram bău mai mult decât porţia sa. Cum au rămas 
singuri în cort, se aruncă pe Misha care, ţipând și opunând 
rezistenţă în joacă, îi îngădui, în cele din urmă, să-i ridice fusta și 
să-i dezvelească fesele colosale. Acestea izbucniră de sub fusta 
scurtă de in, strălucitoare și negre ca antracitul proaspăt scos 
din mină, rotunde, mari și tremurătoare ca două luni ce i se 
revărsau în mâinile lui prea mici ca să le cuprindă. 

Cuprins de dorinţă, o încălecă însă, după mai puţin de o 
duzină de penetrări în forță, căzu încet și adormi înainte să 
atingă podeaua. Misha se holba la el, nevenindu-i să creadă. Nu 
i se mai întâmplase niciodată așa ceva în scurta, dar furtunoasa 
sa viață. Moram scoase un sforăit ce răsună ca un tunet 
îndepărtat, iar ea sări în picioare, își puse fusta, îi trase un picior 
furios siluetei ce dormea și ieși ca o furtună din cort, ducându-se 
înapoi la stăpâna ei. Paznicul de la intrarea în cortul regal 
dormea și el ca mortul. 

— Toţi bărbaţii sunt niște porci, zise Misha în limba ei 
sălbatică, și îi trase una și acestuia cu piciorul ei drept, lung și 
frumos. 


e Capitolul 81 o» 


Nefer merse în fruntea unui mic grup în albia secată; se 
țineau foarte aproape de mal, iar nisipul moale le înăbușea 
zgomotul pașilor. 


388 


Cele patru căruțe încărcate cu bogății erau jos, una lângă 
alta, legate cu lanţuri între ele, ca să nu poată fi luate în grabă 
de bandiți sau tâlhari. 

Opt bărbaţi înarmaţi erau postați în jurul lor, drept santinele, 
însă toţi zăceau întinși pe nisipul moale ca niște cadavre ce 
așteptau să fie îmbălsămate. Taita se duse la fiecare pe rând, îi 
luă pulsul la gât, apoi le ridică pleoapele să le examineze ochii, 
în cele din urmă, îi făcu semn din cap lui Nefer și se duse la ușa 
din spate a primei căruțe. 

Scoase un tub lung de bronz din săculeț și lucră intens la 
lacătul din bronz masiv, care se desfăcu și scoase un zgomot 
sec. Taita deschise ușa grea de metal și scoase la iveală patru 
lădițe care erau prinse de inelele de punt de pe fundul căruţei. 
Capacele lădițelor erau pecetluite cu câte o tăbliță de lut 
purtând sigiliul faraonului Naja Kiafan. 

Taita folosi lama pumnalului ca să desprindă peceţile pe care 
le puse în săculețul său, ca să nu rămână nicio dovadă că s-a 
umblat acolo când aveau să fie deschise din nou ușile căruței. 
Cu vârful pumnalului desfăcu încuietorile ce ţineau capacul, apoi 
îl ridică. Lada era plină cu săculeţi de piele. Taita cântări unul în 
mână și zâmbi; apoi deschise gura săculeţului ca să vadă 
sclipirea inconfundabilă a metalului preţios dinăuntru. 

In timp ce el era ocupat cu toate aceste operațiuni, Nefer și 
Meren săpaseră o groapă puţin adâncă în nisipul moale de sub 
căruță. Taita îi dădu punga de piele lui Nefer, care o așeză la 
fundul gropii. În total, Taita alesese cincizeci dintre cele mai 
grele pungi din primul cufăr. Apoi puse capacul la loc și îl 
resigilă cu o bucată de lut proaspăt și umed pe care îl adusese 
cu el. Cu inelul cu rubin pe care i-l dăduse Naja în dar când 
părăsise Teba, imprimă cartușul regal pe lut, după care trecu la 
următoarea căruţă din cele patru. 

— Nu luăm de-ajuns, mormăi Meren. Le lăsăm mai mult de 
jumătate lui Naja și Trok. 

— Lăcomia ne-ar fi fatală, se încruntă Taita, care desfăcea 
capacul ultimei lădițe. In felul ăsta, n-o să afle că le lipsește 
vreun lingou până când nu vine trezorierul să deschidă iar lăzile 
și să facă inventarul, iar asta s-ar putea să nu se întâmple 
câteva luni bune de-aici încolo. 

Luară din fiecare ladă din cele patru căruţe câte cincizeci de 
pungi de piele și le îngropară în nisipul moale al albiei secate. 


389 


Cu toate că lucrară cât de repede putuseră, fără să fie neglijenţi, 
soarele coborâse deja înspre apus, când reușiră să reașeze 
sigiliul pe ultima lădiţă și puseră lacătul la ușile ultimei căruțe. 
Unul dintre paznicii care dormeau tresări, mormăi ceva și 
încercă să se ridice; Taita se duse la el și îi puse ușor mâna pe 
frunte. Bărbatul oftă și se lăsă iar la pământ. Taita îi deschise 
gura și îi presără puţin praf alb sub limbă și omul rămase liniștit. 

— Trebuie să ne grăbim. Incep să se trezească. 

Împrăștiară nisip peste grămezile de pungi de pe fundul gropii 
de sub ultima căruţă, apoi aranjară pământul și lăsară la 
suprafaţă urme de picioare, ca nisipul netezit să nu dea de 
bănuit. 

— Cât crezi că am luat? vru să știe Nefer. 

— Imposibil de spus până nu-l cântărim, răspunse Taita, dar, 
după părerea mea, trebuie să fie cel puţin trei /akh-i. 

— Destul cât să recrutăm și să echipăm o armată, murmură 
Nefer, în timp ce muncea mai departe. 

Mai făcură o ultimă, dar completă inspecţie a căruțelor și a 
terenului de lângă ele, să se asigure că nu au uitat nimic, apoi, 
lăsându-le pe santinele cufundate încă în somnul greu datorat 
drogului, se furișară prin albia secată. Urcară la poalele dealului 
de sub platou, unde îl lăsaseră pe Hilto cu carele și, de acolo, 
ţinură sub observaţie locul unde ascunseseră aurul prădat. Nu 
era niciun semn că s-ar da alarma sau că s-ar petrece ceva 
neobișnuit în tabără. Poate că gărzile se simţiseră prea vinovate 
când se treziseră ca să mai facă vreun raport despre propriile 
neglijenţe. 

Chiar înainte de lăsarea întunericului, zăriră atelajele obosite 
ale boilor trăgând din greu cele patru căruţe din albia plină cu 
nisip și opintindu-se să își reia locul în spatele litierelor regale, 
când oștirea falșilor faraoni își reluă marșul nocturn. 

Timp de încă cinci zile și nopţi, marea armată a Egiptului 
trecu pe lângă locul acela. Erau escadroane succesive de care, 
regimente de aruncători cu praștia, arcași și sulițași. Acestea 
erau urmate de marșul coloanelor de sclavi care aveau să fie 
folosiţi la munca grea de construire a fortificațiilor și de săpare a 
zidurilor cetăților asediate. Apoi veneau meșteșugarii, 
constructorii de care și tâmplarii, armurierii și făuritorii de 
săgeți, și după ei apăreau cei ce însoțeau tabăra, nevestele, 
iubitele și curvele cu sclavii, servitorii și copiii lor. Ultimii erau 


390 


negustorii cu care pline cu marfă și produse de lux de toate 
felurile, pe care le vindeau soldaţilor atunci când aceștia se 
îmbogățeau din jafuri sau prădăciuni. 

Din fericire, din toată această mulţime de oameni, cei ce 
supravegheau de pe deal nu văzură pe nimeni care să intre în 
albia secată, unde era îngropat aurul și, cu toate că în fiecare zi 
companiile și regimentele făceau tabăra prin apropiere, niciuna 
nu o folosi drept latrină sau loc de amplasare a cortului. 

Când și cel din urmă vehicul al acelei prea puternice armate 
își rostogoli roţile pe lângă ei și urcă prin pasul stâncos Khatmia, 
iar ultimul întârziat se clătină după coloană, Nefer și Taita se 
asigurară că lipsa lingourilor din căruțele ce duceau tezaurul nu 
fusese descoperită de trezorierii armatei și erau aproape 
convinși că ascunzătoarea din albia râului fusese protejată de 
ceva mai mult decât de noroc. 

În momentul când, în sfârșit, drumul ce ducea spre est 
rămase pustiu, coborâră de pe deal în timpul nopţii și lăsară 
carele pe malul înalt al albiei, cu caii înhămaţi, gata să o ia la 
fugă imediat. Nefer și Meren coborâră în patul de nisip și, la 
lumina lunii, urmele lăsate de căruțe și de boi erau încă ușor de 
recunoscut. După doar câteva împunsături cu o lopată de lemn, 
Meren fluieră bucuros și scoase la iveală prima pungă cu aur. In 
timp ce scoteau săculeţii, îi numărară, ca să se asigure că nu 
uită niciunul. Apoi, îi duseră sus, pe mal, clătinându-se sub 
povara lor, și îi puseră grămadă lângă carele ce așteptau. Opt 
sute de săculeţi de piele plini cu aur făceau o moviliţă 
impresionantă. 

— Prea mult! N-o să putem să îl cărăm pe tot, își exprimă 
îndoiala Nefer. 

— Una dintre regulile de bază ale acestei lumi păcătoase, 
clătină Taita din cap, e că niciodată nu ai prea mult aur. 

Carele ușoare de luptă nu fuseseră proiectate să suporte o 
așa greutate, însă le încărcară până când osiile se îndoiră și 
lemnul trosni sub povară. Totuși, nu încărcaseră nici jumătate 
din pradă. Îndemnând caii și ducându-i de căpăstru, reușiră să 
transporte carele supraîncărcate pe deal, apoi se întoarseră 
după următoarea încărcătură. Avură nevoie de încă două 
drumuri ca să transporte toată grămada. 

Împărţiră comoara în cinci părţi egale și îngropară patru din 
ele în ascunzători separate, la mare distanţă una de cealaltă, 


391 


având multă grijă să le camufleze și să nu lase nicio urmă. În 
felul acesta, dacă vreo parte din comoară era descoperită, 
măcar nu le pierdeau pe toate. Încărcară cea de-a cincea parte 
în cele treisprezece care și Nefer le trimise la Gallala, sub 
comanda lui Hilto. Odată ajuns în oraș, Hilto avea să se întoarcă 
împreună cu un convoi de căruţe solide ca să transporte ce mai 
rămăsese. 

Nefer păstră trei care, ce aveau să fie conduse de el, Taita și 
Meren. Cele două escadroane se despărţiră, Hilto ducând înapoi 
în sud vehiculele împovărate, iar Nefer pornind spre est, în 
fruntea micului său grup, urmărind armata celor doi faraoni ca o 
umbră. 


e Capitolul 82 « 


Nefer călătorea ziua, știind că armata pe care o urmăreau se 
odihnea atunci și, la lumina zilei, era mai ferit de surprize 
neplăcute. 

Urcară prin trecătoare spre câmpia unde găsiră apă din 
belșug, deși mare parte din ea fusese murdărită de miile de 
animale și de oameni care trecuseră pe-acolo înaintea lor. Caii 
erau odihniţi, așa că avansau repede în carele ușoare. Trecură 
de sute de tabere părăsite, marcate de focuri stinse și 
adăposturi prăbușite, gunoaie și mizerie împrăștiate peste tot. 
Găsiră și morminte săpate în grabă, căci o armată în marș 
suferă pierderi constante. Unele dintre ele fuseseră dezgropate 
de hiene și șacali, iar cadavrele scoase și devorate parţial. 

— O să avem nevoie de ea, zise Nefer, descălecând și 
aplecându-se asupra corpului unei tinere, probabil una dintre 
curvele armatei. Nu se putea ști cum murise, pentru că vulturii 
aproape că terminaseră treaba începută de hiene. Nu mai avea 
ochi și buze, iar craniul rânjea la ei prin dinţii înnegriţi de sânge. 

— Pe toți zeii, strigă Meren, ţi-ai pierdut minţile? Chestia asta 
pute până la cer. 

— Ajută-mă s-o înfășor, îi ignoră Nefer protestele. 

Găsise o pânză de in aruncată, atât de murdară și de ruptă, 
încât nici beduinii care adunau resturile armatei nu îi găsiseră o 
întrebuințare. Ridicară împreună resturile moartei și o înfășurară 


392 


cu grijă. Apoi, spre dezgustul sonor exprimat al lui Meren, legară 
pachetul în spatele carului acestuia. 

Deși călătoriseră sub vălul de praf din zorii zilei, prima parte a 
dimineţii trecuse când văzură ariergarda armatei. Toată forța 
pornită în expediţie ridicase deja tabăra, iar fumul de la focurile 
la care se pregătea mâncarea marca taberele separate de-a 
lungul drumului ce se desfășura în fața lor. 

Nefer îi scoase de pe drum, făcând un ocol ca să evite 
convoiul de aprovizionare și să nu fie văzuţi. Cercetând cu grijă 
zona din faţa lor, înaintară cu multă precauţie. In cele din urmă, 
ajunseră din urmă convoiul căruţelor cu tezaurul și litierele 
înalte ale soțiilor regale, oprite într-un crâng de măslini. Nefer se 
târî aproape de ele și se cocoţă într-un tamarind de unde putea 
să urmărească ce se întâmpla dincolo de zareba din tufe 
spinoase ce împrejmuia tabăra. 

Regina Merykara avea cortul ridicat la ceva distanţă de cel al 
lui Heseret, însă cele două surori stăteau sub o tendă de in care 
le ferea de soare și ciuguleau din bucatele îmbelșugate pe care 
servitoarele le aduceau de la foc. 

Nefer nu era destul de aproape să audă ce vorbeau. Heseret 
stătea cu faţa la el, chicotind și râzând veselă. Era chiar mai 
frumoasă decât în amintirile lui Nefer. Până și la astfel de ocazii 
neprotocolare, purta fard aplicat cu grijă, pentru a o face să 
semene cu statuia lui Hathor din Memphis. Era împodobită cu un 
set de bijuterii magnifice, iar părul des și negru fusese uns cu 
ulei și ondulat. Misha, sclava înaltă, cu un fund fantastic, se 
aplecă peste umărul ei să îi reumple cupa de aur. O picătură de 
vin roșu căzu pe partea din faţă a rochiei lui Heseret și aceasta 
sări în picioare și îi trase Mishei una peste cap cu un evantai 
greu din argint și pene de struț. Fata se prăbuși în genunchi și 
își acoperi rana cu ambele mâini, însă sângele ţâșnea printre 
degetele ei. Merykara încercă să-și potolească sora mai mare, 
dar ploaia de lovituri continuă până când coada evantaiului se 
rupse în două; atunci, Heseret aruncă partea ruptă spre 
Merykara și plecă înfuriată, urlând ameninţări și ocări peste 
umăr. 

Merykara o ridică pe sclavă și o duse în cortul său. Nefer 
așteptă răbdător, ascuns în crengile înalte ale tamarindului. 
Ceva mai târziu, Misha ieși din cort cu capul bandajat și, 


393 


plângând în continuare, dispăru printre copaci. Nefer nu se 
mișcă până nu o zări pe Merykara apărând la intrarea cortului. 

Ultima dată când vorbiseră, Nefer o avertizase să fie cu ochii- 
n patru și să-l aștepte. Acum, se uita atentă în jurul ei, vorbi cu 
santinela ce păzea cortul și începu să se plimbe, aparent fără 
niciun motiv, pe lângă tabără. Era limpede că luase în serios 
instrucţiunile lui Nefer și cerceta împrejurimile după vreun semn 
de la salvatorii ei. Era singura persoană care nu avea liniște: 
majoritatea celorlalţi căutau umbra și adăpostul de zăpușeală, și 
nici chiar paznicii nu-i acordau vreo atenţie. 

Nefer scoase din săculeţ o oglinjoară din argint șlefuit, prinse 
o rază de soare și o trimise pe fața Merykarei. Aceasta se opri 
imediat, puse mâna la ochi și privi atent în direcţia aceea. El 
trimise fulgerul de încă trei ori, așa cum fusese înțelegerea, și, 
chiar și de la distanţa aceea, văzu cum zâmbetul ei devine la fel 
de radios ca raza reflectată ce îi dansa pe faţa încântătoare. 


e Capitolul 83 e 


Merykara stătea întinsă în litiera care se legăna și se 
zdruncina, pe perne și pe saltea din puf de lebădă. Misha era 
ghemuită la picioarele ei ca un cățeluș adormit, însă Merykara 
era trează și atentă. Perdelele litierei erau trase la o parte, ca să 
lase aerul răcoros al nopţii să intre, și ea auzea zgomotele 
făcute de oștirea în mișcare: păcănitul copitelor, scârțâitul și 
zornăitul  căruţelor, mugetul boilor de povară, strigătele 
căruțașilor și tropăitul gărzilor pe lângă litieră. 

Dintr-o dată, în faţă se produse agitaţie, însoțită de șuieratul 
și pocnetul de bice, hârșâitul roţilor, sunetul apei curgătoare și 
plescăitul animalelor și al vehiculelor. Apoi Merykara auzi vocea 
nemulțumită a surorii sale: 

— Hei! Ce se-ntâmplă? 

— Maiestate, trecem peste un pârâiaș. Mă văd silit să vă rog 
să coborâţi, ca să nu se răstoarne litiera. Siguranţa voastră e tot 
ce ne preocupă. 

O auzi pe Heseret plângându-se cu amărăciune de deranjul 
acela și Merykara profită de diversiune ca să îi șoptească 
ultimele indicaţii Mishei; apoi coborâră. Sclavii le așteptau cu 
torţe ca să le conducă pe mal, unde Heseret aștepta deja. 


394 


— M-au trezit din somn, i se plânse Merykarei. O să-i spun 
soțului meu, faraonul Egiptului de Sus, despre comportamentul 
dobitocului de conducător al caravanei. 

— Sunt sigură că va fi benefic pentru sănătatea ta să vezi 
cum i se jupoaie pielea de pe spate, o probă Merykara, cu o 
ironie dulce. 

Heseret dădu din cap dispreţuitor și se îndepărtă. 

In acel moment, o privighetoare se auzi în susul apei, și 
Merykara se înfioră la sunetul acela. Când erau mici, Nefer 
încercase să o înveţe să imite nota aceea joasă, tremurătoare, 
însă ea nu ajunsese să o stăpânească niciodată. Pasărea strigă 
de trei ori, însă numai ea băgă de seamă. Ceilalţi erau ocupați 
cu traversarea litierelor greoaie și a imenselor căruțe cu bogății 
pe partea cealaltă a apei înșelătoare. Mii de vehicule înaintea lor 
tăiaseră din gura torentului și prefăcuseră fundul apei într-o 
mlaștină. Abia după miezul nopţii sfârșiră de trecut, iar ultima 
căruță cu bogății fu cărată cu îndemnuri zgomotoase către boi și 
cu șfichiuituri și cu plesnituri din bici. 

Apoi, comandantul caravanei aduse lectici cu scaune pentru 
soțiile regale, care fură ajutate să se așeze și apoi transportate 
în partea cealaltă de un grup de sclavi. Când ajunseră pe malul 
celălalt, tulburarea și freamătul sporiră, pentru că una dintre 
căruțele ce duceau tezaurul pierduse o roată și bloca drumul. 
Acum, ca și când asta nu ar fi fost de ajuns, sclavii care purtau 
scaunul lui Heseret lăsaseră apa să îi ajungă la picioare și să-i 
strice sandalele. Heseret insistase ca aceștia să fie pedepsiţi 
neîntârziat, iar pocnetul bicelor supraveghetorilor și urletele 
nefericiților se adăugau larmei generale. 

Deasupra tuturor acestor zgomote, Merykara auzi iar strigătul 
privighetorii, de astă dată mai aproape și pe aceeași parte a 
pârâului. 

— Să nu mă lași baltă, îi spuse Mishei. 

— Viaţa mea vă aparţine, stăpână, răspunse fata, iar 
Merykara o sărută. 

— Mi-ai dovedit-o deseori și n-am să uit asta niciodată, o 
asigură, apoi plecă de lângă Misha și păși calm în întuneric. 

Numai Heseret băgă de seamă ce făcea. 

— Unde te duci, Merykara? 


— Să înec zânele rele, folosi Merykara eufemismul din 
copilărie; Heseret ridică din umeri, se sui din nou în lectică și 
trase perdelele. 

Imediat ce ieși de pe drum, Merykara se opri și scoase o 
versiune destul de nereușită a cântecului păsării. Aproape în 
aceeași clipă, o mână hotărâtă o prinse de braţ și fratele îi șopti 
la ureche: 

— Te rog, renunţă, micuţo, că sperii toate privighetorile de 
aici la Beersheba. 

Ea se întoarse pe călcâie, își aruncă brațele în jurul gâtului lui 
și îl îmbrăţișă cu toată puterea, prea copleșită să scoată vreo 
vorbă. El se desprinse cu blândeţe din strânsoare, o luă de 
mână și o duse de-a lungul malului întunecat. Mergea repede și 
părea să aibă ochii obișnuiți cu noaptea ai leopardului, pentru că 
nu ezită și nu se împiedică nici măcar o dată. Nu vorbea, decât 
uneori, în șoaptă, să o avertizeze de prezența vreunei gropi sau 
a vreunui obstacol pe potecă, iar ea îl urma orbește. Noaptea se 
apropia de sfârșit, când se opri să o lase să-și tragă sufletul. 

— Misha știe ce are de făcut? o întrebă. 

— O să ţină perdelele litierei trase și o să spună tuturor că 
dorm și nu pot fi deranjată. Nimeni n-o să-și dea seama că 
lipsesc. 

— Până fac următoarea oprire, mâine, preciză el. Doar atâta 
timp avem ca să ne îndepărtăm. Ești gata să ne continuăm 
drumul? Trebuie să trecem râul aici. 

O ridică ușor și o trecu apa, iar ea rămase uluită cât de 
puternic se făcuse. Era ca o păpușă în braţele lui. O lăsă jos din 
nou, pe malul opus, și își continuară drumul. 

După un timp, îl trase de mână: 

— Ce-i cu mirosul ăsta oribil? întrebă ea acoperindu-și nasul. 

— Vine de la tine, o informă el. Sau, cel puţin, de la cea care 
îți va ţine locul. 

Înainte să-i poată explica despre ce e vorba, două siluete 
întunecate își făcură apariţia în lumina stelelor, pe poteca din 
fața lor, iar Merykara își înăbuși un geamăt de spaimă. 

— Sunt doar Taita și Meren, o linişti Nefer. 

O duseră într-o dumbravă unde erau ascunși privirilor de 
crengile dese și stufoase, iar Meren aprinse torța pe care o avea 
la el. Merykara suspină din nou, căci, la lumina slabă și galbenă 
zărise ceva înfiorător întins la pământ. Era un cadavru, însă atât 


396 


de cumplit mutilat, încât cu greu ai fi putut spune că fusese 
cândva o femeie. 

— Să ne grăbim! o îndemnă Nefer. Dă-mi toate bijuteriile și 
hainele tale. 

Merykara rămase goală pușcă și îi dădu tot ce avea pe ea lui 
Nefer. Taita îi dădu în schimb o legătură în care erau o tunică, o 
fustă și sandale. 

Nefer îngenunche lângă cadavru și puse șiragurile de bijuterii 
la gâtul fetei moarte și inelele și brățările la degete și 
încheieturi. Nu izbuti să așeze fusta și cârpa din jurul șoldului pe 
cadavrul rigid, așa că le rupse până făcu din ele zdrenţe pe care 
le umplu de noroi, după care își înțepă degetul cu vârful 
pumnalului și stropi țesătura fină cu sânge proaspăt. Din 
apropiere se auzi corul ascuţit al unei haite de hiene înfometate. 

— Probabil că au simţit cadavrul, se cutremură Merykara. 

— O să lase în urma lor doar atât cât să-l convingă pe Naja că 
ai fost devorată de animalele sălbatice, zise și se ridică. Trebuie 
să plecăm acum. 

Carele îi așteptau puţin mai sus; Nefer nu dorise să lase urme 
prea aproape de corpul fetei moarte. Când își trase sora pe 
platformă lângă el, se uită spre răsărit. _ 

— Luceafărul de dimineaţă, zise încet. Intr-o oră o să se facă 
ziuă. Trebuie să profităm cât putem de întunericul care nu s-a 
împrăștiat încă. 

Când izbucniră zorii, ca un buchet de boboci de trandafiri și 
mimoze pe cerul din spatele lor, coborâseră deja jumătate din 
coasta platoului, iar deșertul se întindea la picioarele lor. 

Era o priveliște atât de impresionantă, încât, fără să vrea, 
struniră caii și priviră oceanul de nisipuri aurii. Toţi, în afară de 
Meren. Cu aerul unui pelerin care traversase jumătate de glob 
ca să ajungă la altarul zeiţei pe care o venera, o privea insistent 
pe Merykara, ce stătea lângă fratele ei, în carul din frunte. 
Noaptea lungă o ascunsese în întuneric, însă acum soarele se 
juca pe trupul ei, iar el era în extaz. Pentru el fusese 
întotdeauna doar surioara impertinentă și poznașă a celui mai 
bun prieten al său și era pentru prima dată când o vedea după 
doi ani. Timpul făcuse minuni cu ea. Acum, fiecare clătinare pe 
care o făcea, orice gest sau mișcare a capului întruchipau graţia 
perfectă. Fiecare unghi și netezime a feței, fiecare rotunjime și 
linie a corpului ei zvelt erau splendide. Avea pielea ca sideful, 


397 


ochii mai verzi și mai strălucitori decât orice smarald, iar vocea 
și râsul erau muzica cea mai încântătoare pe care îi fusese dat 
vreodată s-o asculte. 

Taita îi prinse privirea și zâmbi în sinea sa. „Chiar și în cele 
mai vitrege condiţii, viața luptă să se reînnoiască”, se gândi, 
însă cu voce tare spuse: 

— Maiestate, nu putem zăbovi aici. Caii au nevoie de apă. 

La poalele dealului, părăsiră drumul și o luară spre sud, în 
direcția Marelui Lac Amar. Continuară să meargă până ajunseră 
la primul loc, unde ascunseseră provizii de apă pentru 
întoarcere, și descoperiră că Hilto trecuse pe acolo înaintea lor. 
După urmele lăsate, își dădură seama că vehiculul său, încărcat 
până la refuz cu lingouri de aur, se deplasa încet, și nu putea fi 
prea departe. 

Se liniștiră când văzură că nu folosise toată apa, le și lăsase 
chiar patru vase neatinse, îndeajuns ca să potolească setea 
cailor până la următoarea oprire, oaza de la Zinalla. 

Cu toate că Merykara era vioaie și pălăvrăgea cu însufleţire, 
glumind cu Taita și Nefer, dintr-un anume motiv nu îl băga în 
seamă pe Meren și nu privea în direcţia lui decât când era sigură 
că nu o păștea niciun pericol dacă o face. Deși, până nu demult, 
Meren nu catadicsise să-i acorde decât un nobil dispreț, acum 
era prea copleșit ca să o abordeze direct. Acum ea era o regină, 
chiar dacă a unui fals faraon, iar în ochii lui era cel puţin o zeiță. 

Pentru a suta oară de când se opriseră, se postă 
neîndemânatic în raza ei vizuală, când ea se odihnea la umbra 
sărăcăcioasă a unui acacia înflorit. De astă dată, ea își ridică 
ochii și înclină capul; el o salută ca pe o regină: 

— Bună dimineaţa, Maiestate! Sunt încântat să văd că sunteţi 
în siguranţă. Am fost teribil de îngrijorat pentru starea voastră. 

Ea îi acordă o singură privire, cercetătoare și precaută, cât să- 
i cuprindă statura impresionantă și umerii puternici, ce trădau 
încrederea de sine. Observă cât de mult îi crescuse părul des și, 
pentru a nu știu câta oară în acea zi, simţi că se sufocă: 

— Meren Cambyses, zise ea pe un ton serios, ultima dată 
când am avut de-a face cu tine, mi-ai stricat zmeul preferat. Pot 
să mai am vreodată încredere în tine? 

— Puteţi să vă încredinţaţi și viața în mâinile mele, o asigură 
el cu înflăcărare. 


398 


După ce caii fură hrăniţi și odihniţi, sosi vremea să meargă 
mai departe. Merykara îi spuse în treacăt fratelui ei: 

— Caii tăi au suportat toată noaptea și greutatea mea. Cred 
că ar trebui să-i iert acum. 

— Și cum o să faci asta? o întrebă el nedumerit. 

— O să merg în alt car, îi răspunse ea și se duse unde o 
aștepta Meren. 

În ziua următoare sosiră în oaza de la Zinalla, unde se 
întâlniră cu escadronul lui Hilto, ajuns acolo înaintea lor. Acum, 
Nefer redistribui povara oamenilor și a aurului în mod egal în 
cele șaisprezece care și își continuară drumul spre Gallala într- 
un ritm mult mai vioi. 


e Capitolul 84 e 


Mintaka se afla pe acoperișul templului lui Hathor, pe care îl 
reparau alături de câteva femei și de câţiva bătrâni, pentru ca 
oamenii să o poată venera din nou acolo pe zeiţă. Locul acela 
putea să aibă o mie de ani, nimeni nu avea cum să-și dea 
seama cât de vechi era, însă multe dintre picturile murale se 
păstrau extraordinar de bine și nu aveau nevoie decât să fie 
curățate puţin. Cu acoperișul însă era o problemă. Totuși, era 
destul de rezistent pentru ca găurile mai mari să nu conteze 
prea tare. Nu trebuia decât să se înlocuiască grinzile putrede, 
care îi puneau în pericol de moarte pe cei care se rugau. 
Mintaka supraveghea lucrările; era îmbrăcată, asemenea 
celorlalte femei, în haine simple, uzate, și, ca și ele, avea pielea 
arsă de soare. Viaţa asta era atât de diferită de existența plină 
de restricţii de la Avaris din zenana, și, în libertate, se bucura de 
prietenia și de tovărășia celor din jurul ei. 

Își îndreptă și își întinse spatele care o durea, stând cu 
ușurință în echilibru pe zidul înalt. Apoi, puse mâna streașină la 
ochi și cuprinse cu privirea câmpiile verzi de ahurra proaspăt 
încolţit și șanțurile de irigaţii proiectate și umplute cu apa din 
fântâna lui Taita. Cirezi de vite și o turmă de oi grase pășteau pe 
pășunile bogate, dar foarte puţini cai. La fel ca ceilalţi din 
Gallala, le simţea acut lipsa. 

Apoi, așa cum făcea mereu de la plecarea lui Nefer, își ridică 
ochii și aruncă o privire spre valea dintre colinele golașe și 


399 


amenințătoare, care erau atât de mohorâte în comparaţie cu 
șesurile verzi ce înconjurau cetatea. Aceea era direcţia din care 
avea să vină Nefer. Cercetă depărtarea albastră fără să spere cu 
adevărat, căci fusese dezamăgită mult prea des în ultima 
vreme. 

Dintr-o dată, își îngustă ochii și bătăile inimii o luară razna. 
Era ceva acolo, un punct în înaltul imens al cerului, delicat și 
ireal ca un fulg în bătaia vântului. Fata morgana, probabil, sau 
unul dintre vârtejurile iscate de aerul prea încins al deșertului. 

Își desprinse privirea de-acolo și își șterse broboanele de pe 
sprâncenele negre și groase, odihnindu-și ochii. Când se uită din 
nou, norul de praf se apropiase și-atunci își îngădui să spere. În 
momentul acela, cornul de berbec sună lung, o singură dată. 
Străjile de pe creasta dealurilor observaseră și ele. Muncitorii din 
jurul ei încetară lucrul și își îndreptară atenţia asupra văii. De pe 
ulite veneau strigătele încântate ale copiilor, rândașii alergau la 
grajduri, iar vizitiii la carele lor, aflate dincolo de piaţă. Peste tot 
era un freamăt de fericire. 

Mintaka nu mai rezistă. Cobori eșafodul ce acoperea zidul 
exterior al templului cu agilitatea unei maimuțe prinse că fură 
fructe din livadă. Shabako traversa cu carul forumul, pe lângă 
monumentul memorial închinat lui Tanus, și se îndrepta spre 
porţile orașului. 

— Shabako! alergă ea să-i iasă în cale. 

Acesta coti ca să îi vină în întâmpinare și, când își struni caii, 
ea sări pe platformă, în spatele lui. Trecură în goană pe poartă, 
coborând pe drumul bătătorit. Înaintea lor, norul de praf avansa 
în grabă. 

— Ei sunt, Shabako? Spune-mi că sunt ei. 

— Eu așa zic, Maiestate, răcni el, ca să acopere rafalele de 
vânt. 

— Atunci, de ce mergi așa de-ncet? 

Înaintea norului de praf venea un singur vehicul, iar ea se 
aplecă peste tăblia carului ca să distingă figura vizitiului, însă 
era prea departe. 

— Uite, stăpână! Arborează steagul albastru, arătă Shabako 
spre fâșia de pânză vopsită ce flutura pe băţul lung de bambus 
de deasupra carului. 

— E Nefer! Lăudat fie numele zeiţei, el e! 


400 


Își smulse baticul și îl flutură deasupra capului, iar Nefer dădu 
bice cailor și se grăbi s-o întâlnească. 

— Lasă-mă jos, îl bătu ea pe umăr pe Shabako, pentru a întări 
porunca, iar acesta încetini caii până la pas de trap. 

Ea sări din carul în mișcare și ateriză păstrându-și echilibrul cu 
graţie; apoi, alergă să întâmpine carul din faţă cu brațele larg 
deschise. 

Venind din spate, Taita se gândi că, în nerăbdarea sa, Nefer 
ar putea să dea peste ea însă, în ultimul moment, acesta făcu o 
curbă, carul pierdu din viteză, iar el se aplecă mult peste bord și 
se întinse după ea. Încrezătoare, ea se aruncă în braţele lui. 
Dacă ar fi ezitat sau ar fi dat înapoi, ar fi fost călcată în picioare 
de animalele în galop sau ar fi fost zdrobită sub roţile învelite în 
metal, dar el o prinse și o ridică, iar ea râse în braţele lui. 


e Capitolul 85 e 


Nefer convocă consiliul în vechiul forum al cetăţii și le dădu 
un raport complet. Descrise cu lux de amănunte sustragerea 
aurului din căruțele cu tezaurul, iar ei ascultară cu sufletul la 
gură. Apoi le-o prezentă pe Mintaka și le povesti cum fusese 
recuperată chiar de sub nasurile lui Trok și Naja. Toţi strigară 
Bak-her! Şi se ridicară în picioare să-l aplaude. 

Apoi, Nefer trimise după scribi, care cântăriră aurul în faţa 
membrilor consiliului. Socoteala totală depășea cu mult 
jumătate de /akh. 

— Seniori, aceasta e doar a cincea parte din câștigul nostru. 
Hilto va lua un convoi de căruțe și va merge să recupereze 
restul. Va pleca mâine, însă are nevoie de bărbaţi care să-l 
însoțească. 

Se părea că toţi bărbaţii zdraveni din Gallala doreau din tot 
sufletul să plece, însă când Shabako și războinicii săi cei mai 
încercaţi și mai experimentați fură respinși, protestară cu 
amărăciune. 

— O să ne lase faraonul să zăcem aici, la Gallala, și să visam 
la foc, precum babele? vru să știe Shabako. 

Nefer zâmbi: 

— Am o treabă mai importantă pentru voi. Acum însă soarele 
a apus și ni se pregătește un ospăț pentru sărbătorirea victoriei. 


401 


Ne vom întâlni din nou la consiliul de război. Vă dau cuvântul 
meu, îi asigură el și încheie adunarea. 

Oamenii plecară mormăind, însă buna dispoziţie le reveni 
după primele căni cu bere proaspătă. Nefer poruncise să fie 
tăiaţi doi boi și o duzină de oi grase, iar femeile își petrecuseră 
fiecare minut de la întoarcerea sa pregătind ospăţul. Toate 
femeile și toţi bărbaţii din oraș erau invitaţi, și chiar și 
garnizoanelor din forturile și din punctele de supraveghere de 
pe coline li se trimise câte o porţie. Ca și săparea fântânii, 
câștigarea aurului era o realizare care întărise legăturile 
comunităţii. 

Taita compusese un poem eroic închinat acelei ocazii și, ca 
toate eforturile sale creatoare, se dovedi un succes imediat și 
copleșitor. Nu îl lăsară să se așeze când sfârși poemul, ci urlară 
și izbiră cu vasele în masă până când acesta se înduplecă să 
repete toate cele șaizeci de versuri. Intre timp, îl învăţaseră pe 
dinafară, iar muzicanţii improvizară o temă muzicală potrivită. A 
treia oară toată adunarea cântă în cor poemul. 

Apoi, Nefer îi îndemnă pe cetăţenii care simțeau imbolduri 
oratorice să se ridice și să vorbească. Unele discursuri erau 
incoerente, dar bine primite de public, altele erau ilare sau atât 
de emoționante, că majoritatea femeilor și o bună parte din 
bărbaţi izbucniră în lacrimi. În această atmosferă plăcută, 
Merykara se aplecă peste Mintaka pentru a vorbi cu fratele ei. 
Zarva din jurul lor era atât de mare, că se văzu silită să își ridice 
glasul pentru a se face auzită: 

— Regal și divin frate! îl tachină ea, pentru că încercase și ea 
conţinutul vaselor cu bere. Am să-ţi fac o mare rugăminte. 

— Surioară, spune-mi ce dorești și, dacă îmi stă în putere, o 
să-ți îndeplinesc rugămintea. 

— Îţi stă în putere, îl întrerupse ea; se uită spre Meren, îi 
surprinse privirea avidă și își plecă ochii, îmbujorându-se puţin. 
Știi că, atunci când eram doar o copilă, am fost silită să mă 
mărit, împotriva voinţei mele. Acea căsătorie nu s-a consumat 
niciodată. Vreau ca tu să proclami divorţul meu de Naja. Vreau 
să mă eliberezi, ca să pot să îmi iau un soț ales de mine. Acesta 
ar fi darul cel mai de preţ pe care mi l-ai putea face. 

— E posibil așa ceva? redeveni Nefer sobru dintr-o dată și se 
uită la Taita. Am puterea de a pronunţa divorţul dintre un soț și 
o soție în faţa zeilor? 


402 


— Eşti faraon, i-o tăie Merykara, înainte ca Taita să-i poată 
răspunde. Așa cum Trok a divorțat de Mintaka, poţi să mă 
desparți și tu de Naja. 

— Trok a divorțat de Mintaka? întrebă Nefer cu glas atât de 
tăios, că toţi cei din jur făcură liniște. 

— Nu știai? se miră Merykara. lartă-mă că anunţul meu e atât 
de lipsit de tact și te ia pe nepregătite. Credeam că o astfel de 
veste a ajuns chiar și aici. 

Nefer luă mâna Mintakăi în a lui și clătină din cap, prea 
tulburat ca să scoată vreo vorbă, iar Merykara continuă veselă: 

— O, da! Cu ocazia sărbătorii pe care și-a închinat-o singur, în 
templul său, faraonul Trok a sacrificat un berbec și a proclamat 
de trei ori: „Divorţez de ea”. Și, puf! - bătu Merykara din palme 
- actul îngrozitor a fost desfăcut. 

Nefer o trase pe Mintaka mai aproape de el și se uită la Taita. 
Bătrânul cunoștea legea mai bine decât oricare scrib din orice 
templu al Egiptului și acum, drept răspuns la întrebarea tăcută a 
lui Nefer, aprobă din cap. 

Merykara turuia mai departe: 

— Bineînţeles, imediat după divorț, a sacrificat un alt berbec 
și a condamnat-o la moarte pe Mintaka pentru adulter și 
sacrilegiul de a fi dezonorat un zeu. 

Nefer întoarse capul și își pironi ochii în cei ai Mintakăi. 
Amândoi se gândeau la implicaţiile dezvăluirilor făcute de 
Merykara. Treptat, chipul lui Nefer începu să se lumineze, de 
parcă ar fi fost un condamnat la moarte care află că a fost 
grațiat: 

— Ești liberă, dragostea mea, zise. Și libertatea ta m-a 
eliberat și pe mine. 


e Capitolul 86 œ» 


În dimineaţa următoare, înainte de apariţia zorilor, când 
majoritatea locuitorilor orașului dormeau încă după berea bună 
și tare din seara precedentă, Nefer îl căută pe Taita în locuința 
sa într-una din clădirile vechi. Taita își ridică ochii de pe 
pergamentul pe care îl citea la lumina galbenă a unei lămpi cu 
ulei. 


403 


— Ești ocupat cu treburi importante? întrebă Nefer, cu o sfială 
ciudată. 

— Vezi bine că sunt, răspunse Taita, dar, resemnat, înfășură 
papirusul în jurul codiţei de lemn. 

O bună bucată de timp, Nefer se plimbă prin încăpere fără 
țintă, oprindu-se să examineze obiectele adunate de bătrân de 
la sosirea lor în Gallala: piei de păsări frumos colorate, schelete 
de mici mamifere și de reptile, bucăţi de lemn sau de plante 
uscate de cele mai ciudate forme, tot felul de substanţe chimice 
se aflau în vase sau pungi îngrămădite pe bănci sau prin firide. 
Taita aşteptă răbdător să ajungă la motivul vizitei sale, chiar 
dacă știa prea bine care trebuia să fie acela. 

Nefer culese fosila unui crustaceu și îl ţinu la lumina lămpii: 

— Mintaka nu mai e măritată cu Trok, zise el, fără să ridice 
privirea. 

— Mi-aș fi dat seama de asta, chiar dacă aș fi fost surd de 
ambele urechi. 

Nefer puse fosila la loc și luă o statuetă de cupru înfăţișând-o 
pe Isis cu pruncul Horus în braţe, alăptându-l - Taita o 
descoperise sub zidurile cetăţii; era acoperită cu un strat gros 
de culoare verzuie. 

— Care sunt condiţiile pe care trebuie să le respecte un rege, 
după legile lui Chephren, ca să se căsătorească? întrebă într-o 
doară. 

Taita se scobi cu grijă în nas și examină ceea ce ieșise în 
vârful degetului. 

— Ca orice altă mireasă, soţia lui ar trebui să fie liberă să se 
căsătorească, fie ea fecioară sau văduvă, preciză el. 

— Sau divorțată de soțul ei. 

— Sau divorțată de soțul ei sau prin decretul faraonului în 
viață, aprobă Taita. Și, înainte de a fi zeificat sau de-a se 
căsători, regele trebuie să-și fi câștigat suveranitatea. 

— Pentru asta, faraonul trebuie să fi ajuns la vârstă 
majoratului, la care eu n-am ajuns, sau să fi capturat pasărea 
zeului, lucru pe care l-am încercat și am eșuat, sau să fi trecut 
prin încercările Drumului Roșu. Aici, Nefer făcu o pauză, după 
care continuă: Ceea ce nu s-a întâmplat încă, puse el accentul 
pe ultimul cuvânt, și Taita clipi, însă nu spuse nimic. 

Nefer așeză idolul la loc și îi aruncă lui Taita o privire 
hotărâtă: 


404 


— Vreau să alerg pe Drumul Roșu. 

Taita îl studie în tăcere: 

— Nu ești destul de matur sau de puternic pentru asta. 

— Sunt destul de matur și de puternic. 

— Cine o să-ți fie tovarăș? 

— Meren, zise Nefer hotărât. 

— Sunt alţii mai puternici și cu mai multă experienţă care ar 
putea să te ajute. Vor fi mulţi care vor dori să obţină părul unui 
faraon din stirpea lui Tamose. 

— l-am promis lui Meren, răspunse decis Nefer. 

„Doi căţeluși care o să împiedice în propriile lăbuţe, de 
entuziasm și ignoranță, își spuse Taita, dar, în loc de asta, 
remarcă: 

— Nu sunt cai neîmblânziţi în Gallala - cel puţin, niciunul care 
să fie potrivit pentru așa ceva. 

— Știu unde să-i găsesc. Naja și Trok au lăsat hergheliile din 
Egipt nepăzite. 

Taita nu se obosi să îi indice neajunsurile acelei afirmaţii; falșii 
faraoni lăsaseră în urmă mai multe trupe de veterani să apere 
Egiptul decât luaseră cu ei în aventura din Mesopotamia. Știa 
însă că Nefer nu avea să asculte niciun argument care să-i 
contrazică planurile sale de nezdruncinat. 

— Dacă dai greș, o să ai ceva mai mult de pierdut decât părul. 
O să pierzi atât de mult prestigiu, încât până și pretenţiile tale la 
tron ar putea să se spulbere. 

— N-o să dau greș, spuse Nefer încet, răspuns pe care Taita îl 
anticipase întocmai. 

— Când intenţionezi să încerci să străbaţi Drumul Roșu? 

— Mai întâi trebuie să-mi găsesc caii. 


e Capitolul 87 e 


De când săpaseră fântâna și putuseră să folosească Gallala 
drept bază permanentă, la sfatul lui Taita, Nefer instituise un 
sistem de salubrizare a orașului. Deșeurile umane, băligarul de 
la vite și cai erau încărcaţi în căruțe de gunoi și împrăștiate pe 
câmp ca îngrășăminte, iar restul era dus la gropile de la 
marginea văii, care deveni repede patria unei populaţii 
permanente de ciori și gârlițe, vulturi și stârci marabu ce se 


405 


hrănesc cu hoituri și care au capetele obscen de goale. Babuinii 
coborau de pe dealuri și sute de șacali și de câini vagabonzi 
alegeau câte ceva din maldărele de gunoaie. 

La porunca lui Nefer, în fiecare seară se puseră capcane la 
gropi, iar dimineaţa animalele capturate erau luate în cuști. 

În timpul acesta, Shabako și oamenii săi cei mai de încredere 
fură trimiși ca iscoade și spioni în orașele și satele de pe valea 
Nilului. Aceștia beau în taverne și-i trăgeau de limbă pe călătorii 
pe care-i întâlneau pe drum. Cercetară fiecare fort și garnizoană 
și numărară trupele pe care le zăriră intrând, ieșind și făcând 
instrucţie. Când se întoarseră, după câteva săptămâni, 
informaţiile pe care le adunaseră erau detaliate și corecte. 

Rapoartele spuneau că falșii faraoni lăsaseră cel puţin 
jumătate din infanterie, sulițași, trăgători cu praștia și arcași, ca 
să contracareze orice ameninţare ar fi venit în urma lor. Toate 
forturile de la graniţă erau înarmate până-n dinţi și păzite, iar 
garnizoanele păreau vigilente și în stare de alertă. 

— Cum se prezintă diviziile de cavalerie de rezervă? întrebă 
Nefer, când Shabako ajunse la finalul lungului său raport. 

— Trok a luat cea mai mare parte a carelor cu el în 
Mesopotamia. A lăsat mai puţin de două regimente de rezervă 
în Egipt. Totuși, toate atelierele armatei lucrează din greu la 
fabricarea de noi care. 

— Și caii? vru să știe Nefer. 

— Au rechiziţionat toate animalele din Egipt pe care au reușit 
să pună mâinile lor hrăpăreţe și au trimis furnizori ai armatei în 
Libia, să cumpere tot ce găsesc. Centrele de rezervă din Thane 
și Manashi se pare că sunt pline. Insă majoritatea animalelor de 
acolo sunt tinere și încă nedomesticite. Animalele instruite 
pentru luptă au fost luate cu armata principală, în expediţia din 
est. 

— Thane, decise Nefer. E mult mai aproape de marginea 
deșertului decât Manashi. 

Nefer își amintea că Thane era locul unde Taita se folosise de 
ordinul de rechiziţie de la Naja ca să facă rost de cai odihniţi și 
de care de la Socco, vechiul camarad al lui Hilto, atunci când 
plecaseră s-o salveze pe Mintaka de la Avaris. Se strădui să-și 
amintească felul în care erau organizate garnizoana și 
împrejurimile, însă trecuse prea mult de-atunci. 


406 


— Spune-mi tot ce poţi despre Thane. Tot Socco e 
comandant? 

— Am băut bere într-un bordel cu un sergent de la garnizoana 
aceea. Mi-a zis că Socco a făcut o treabă așa de bună acolo, că 
Trok l-a ridicat la rangul de Cel Mai Bun din Zece Mii. 

Zece zile mai târziu, Nefer și Taita ședeau în iarba verde și 
deasă, pretinzând că au grijă de turma de capre ce pășteau în 
jurul lor. Cu toate că terenul ce împrejmuia garnizoana era bine 
irigat și bogat în pășuni, era, de asemenea, plat și lipsit de 
copaci. Nu existau dealuri de unde să ţină sub observație 
tabăra. Movila cea mai apropiată era la marginea deșertului, la 
cinci mii de picioare depărtare, spre est. 

Cei doi erau îmbrăcaţi în veșmintele zdrenţăroase, negre și 
pline de praf ale beduinilor. In această deghizare, reușeau să se 
integreze în peisaj la fel de ușor ca o pereche de iepuri sau de 
ciori. La intervale regulate, se ridicau și mânau caprele ceva mai 
aproape de garnizoană, după care se ciuceau iarăși, copiind 
felul obișnuit de a se comporta al păstorilor beduini. 

Nu departe de locul unde se aflau ei, erau hergheliile de 
rezervă, care pășteau păzite de supraveghetori înarmaţi și 
îmbrăcaţi în uniforme. 

— Cred că sunt mai mult de două mii de animale aici, 
presupuse Nefer. 

— Poate că nu chiar atâtea, clătină din cap Taita. Mai degrabă 
o mie cinci sute, dar tot înseamnă mai mult decât am putea lua. 

Toată după-amiaza aceea lungă și obositoare de vară 
supravegheaseră și urmăriseră ce se întâmplă. In îngrăditurile 
aflate de-a lungul liniilor de cavalerie, dresorii se trudeau să 
obișnuiască animalele cu hamul carelor. Comenzile pe care le 
strigau și șuieratul bicelor se auzeau slab până la locul unde 
stăteau Nefer și Taita. La lăsarea serii, hergheliile erau luate de 
la pășune și din ţarcuri și mânate spre liniile lungi de priponire 
de dincolo de fort. De la distanță, văzură cum sunt legați și 
pregătiţi pentru noapte. 

La apusul soarelui, Nefer și Taita își strânseră caprele și le 
mânară agale înapoi în deșert. În lumina amurgului, un mic 
detașament de patru care sosea în goană dinspre Avaris. La 
hățurile primului vehicul stătea un ofițer mătăhălos, ce purta 
platoșa din argint a Celui Mai Bun din Zece Mii. Când se apropie 
de ei, îl recunoscură amândoi. 


407 


— Blestemat fie Seth, bombăni Nefer. E Socco, vechiul 
tovarăș de luptă al lui Hilto. O să ne recunoască, oare? 

Işi plecară amândoi capetele, lăsară umerii în jos în semn de 
umilință și își târșiră picioarele în urma caprelor. Socco ieși de 
pe drum și se îndreptă direct spre ei: 

— Gunoaie împuţite! urlă el. De câte ori trebuie să vă spun să 
vă ţineţi animalele puturoase și pline de bube departe de iarba 
și de caii mei? și se aplecă și-l croi pe Nefer peste umeri. 

Se auzi șuieratul biciului care i se lipi de piele și Nefer văzu 
negru înaintea ochilor. Inainte să apuce să-l tragă pe Socco din 
car, Taita făcu un gest să-l împiedice și se opri. Se părea că asta 
îl afectase și pe Socco, pentru că își mai moderă tonul și strânse 
biciul. 

— Dacă vă mai prind pe-aici, vă smulg boașele și vi le înfig în 
fund, îi ameninţă, după care se întoarse și se îndreptă la trap 
spre fort. 

Peste șase nopţi de la această întâmplare, la întunericul lunii 
noi, se întoarseră în forță la Thane, cu toţi bărbaţii în stare să 
călărească, adică patruzeci de oameni cu hainele vopsite în 
negru și cu feţele mânjite cu funingine. Fiecare călăreț avea 
atârnat la spate, peste coapsele calului, câte un sac încăpător. 
Inăuntru se răsucea și se zvârcolea ceva, scâncind și schelălăind 
înfundat, pentru că în fiecare sac erau câte doi sau trei șacali vii, 
cu picioarele legate și cu bucăţi de inișor înfășurate în jurul 
boturilor, ca să îi reducă la tăcere. 

Copitele cailor erau învelite în bucăţi de piele, care să înăbușe 
orice zgomot cât timp Nefer îi conducea în șir indian ocolind 
mult partea de vest a fortului, evitând de departe liniile de 
cavalerie, ca să nu dea de bănuit santinelelor. 

Cu toţii știau ce au de făcut, pentru că exersaseră manevra 
de multe ori și își păstrau liniștiți locul în formaţie, ca o semilună 
de călăreţi întunecaţi între Thane și fluviu. Între ei existau spaţii 
îndeajuns de apropiate ca o comanda rostită cu glas scăzut să 
poată fi transmisă de-a lungul șirului. Nefer era în centru, Meren 
pe flancul stâng, iar Shabako pe cel drept. 

Când Nefer consideră așezarea în formaţie drept 
satisfăcătoare, scoase trilul tremurat al privighetorii, pe care îl 
repetă de trei ori, și văzu linia roșie de puncte luminoase ce 
sclipeau în beznă când oamenii săi desfăcură capacele torțelor 
de lut pe care le aduseseră cu ei și aprinseră iasca. Făcu și el 


408 


același lucru, apoi desfăcu la gură unul din sacii din spatele 
calului și vâri mâna înăuntru; scoase de acolo o vulpe grasă, pe 
care o ţinea de ceafă în timp ce aceasta se zbătea să scape din 
strânsoare. 

Un miros tare, de smoală, îl întrecea și îl masca pe cel natural 
al animalelor. Blana și cozile acestora fuseseră înmuiate într-un 
lichid negru și vâscos. Taita colectase acea substanţă lipicioasă 
dintr-o sursă naturală, descoperită de el în pustiu. Izvora din 
pământ și Taita susținea că vine de la mare adâncime. Era 
extrem de inflamabilă, iar el o combinase cu o altă substanță, 
sub forma unui praf galben, cristalin, care îi sporea acea 
proprietate. Toţi șacalii capturați fuseseră unși cu acel amestec. 

Nefer tăie cu pumnalul legăturile de la picioarele vulpii. Când 
simţi gustul libertăţii, aceasta începu să dea din labe și să se 
zbată. El atinse torța de coada stufoasă, care fu imediat 
cuprinsă de flăcări scânteietoare și înecăcioase. Vulpea își dublă 
eforturile să scape însă, înainte de-a o elibera, el băgă vârful 
armei între buzele ei și tăie bucla călușului. Ea își căscă larg 
fălcile și scoase un urlet nepământesc și terifiant. Nefer o lăsă la 
pământ și micuța creatură fugi ca din pușcă, împrăștiind o dâră 
de foc și scântei în urma sa, urlând și scheunând atât de 
înfiorător, că îi întinse și lui nervii la maximum și îi ridică părul 
de pe ceafă. 

Scoase apoi un șacal. De-a lungul șirului, mingi de flăcări 
străluceau în beznă și fumegau pe câmpul deschis, iar urletele 
acelea cumplite de agonie făceau noaptea de coșmar. Câteva 
dintre creaturile torturate o luară la goană spre valea râului, 
însă restul se îndreptară instinctiv spre casa din deșert, iar 
garnizoana din Thane era chiar în calea lor. Se năpustiră în haită 
asupra liniilor de cavalerie. 

Când Nefer eliberă și ultimul șacal, își trase sabia și îndemnă 
calul la galop. Porni după animalele-torţă și soldaţii îl urmară pe 
ambele flancuri. Răcneau cu toţii ca niște demoni, sporind 
vacarmul cu vocile lor. 

Câţiva șacali atinseră cu cozile nutreţul uscat și așternuturile 
pentru animale, care se aprinseră și ele. Tabloul era luminat de 
pâlpâirile ireale ale flăcărilor ce îi făcea pe călăreţi să semene cu 
niște monștri. 


409 


Înaintea lor, Nefer zări santinelele cele mai apropiate 
azvârlind armele cât colo și fugind, cu ţipete la fel de 
pătrunzătoare ca ale animalelor în flăcări: 

— Djini! răcneau ei. 

— Salvaţi-ne! Legiunile întunecate ale lui Seth s-au năpustit 
asupra noastră! 

— Hoardele iadului! Fugiţi! Fugiţi! 

Caii priponiţi se cabrau și săltau înnebuniţi. Când smulgeau 
câte un ţăruș din pământ sau când una din barele lungi ceda 
sub presiunea lor, câte douăzeci de cai erau eliberați odată și se 
roteau prin fața șirului de călăreţi ce chiuiau și răcneau în timp 
ce năvăleau în tabără. 

Nefer se aplecă și îl străpunse adânc între omoplaţi pe unul 
dintre paznicii ce fugeau îngroziţi, lăsând corpul inert să alunece 
ca să-și recupereze lama. Apoi, se îndreptă spre locul unde un 
grup de cai îngroziţi se zbăteau prinși de o bară ce rezista 
eforturilor lor reunite de a-și câștiga libertatea. Dintr-o singură 
lovitură, tăie frânghia și chiui ca să-i facă să se alăture cetei 
cuprinse de groază, apoi descrise un cerc în jurul altui grup de 
animale dezorientate și le împinse dincolo de gard, în câmp 
deschis. Shabako și oamenii săi călăreau alături de el, răcnind și 
biciuind caii, atât de aproape unii de alţii, că păreau o singură 
ființă luminată doar de garnizoana în flăcări din spatele lor. 
Ultimii șacali se făcură scrum, iar scheletele negre ce mai 
ardeau mocnit rămaseră în iarbă, în timp ce călăreţii goneau ca 
vântul înspre dealuri. 

Shabako își făcu apariţia din bezna nopţii și i se alătură lui 
Nefer. 

— Pe sămânţa puturoasă a lui Seuth! urlă el. Ce ne-am mai 
distrat! 

Apoi întoarse capul și privi înapoi: 

— Nici urmă de ei deocamdată. Ce păcat! Ne-ar fi prins bine 
să încheiem distracţia din seara asta cu un măcel. 

— Îți promit că o să te bucuri ceva mai încolo, râse Nefer; 
acum însă trebuie să mânăm herghelia, înainte să le iasă 
sufletul alergând. 

Dădură pinteni cailor și trecură printre animalele ce galopau 
până ajunseră în faţă, le mai tăiară din avânt, făcându-le să 
meargă întâi la trap, apoi la pas și călăuzindu-le în direcţia 
deșertului și a Gallalei. 


410 


În zori, uriașa herghelie de cai liberi era împrăștiată de-a 
lungul unui defileu stâncos îngust, deplasându-se în pas domol, 
dar constant sub călăuzirea lui Nefer și a lui Shabako, în timp ce 
Meren și grupul său îi aduceau din spate pe cei răzleţiţi de grup. 

Nefer miji ochii la primele raze de soare și strigă la Shabako: 

— Mână-i tu mai departe! Mă duc să văd dacă Socco și ai lui 
au pornit deja pe urmele noastre. 

Pe drum, Nefer îi luă cu el pe Meren și pe alți trei, toți foarte 
pricepuţi la mânuit sabia și sulița. La un semn de-al lui, aceștia 
sosiră cu caii în galop să i se alăture. 

— Dacă ne urmăresc, o să-i facem să se răzgândească. 

Nefer îi conduse pe drumul pe care veniseră și, într-un punct 
unde defileul stâncos se îngusta, îi lăsară pe cei trei soldaţi să 
aibă grijă de cai, iar el și Meren urcară coasta abruptă, cu pietre. 

In momentul în care ajunseră în vârf, soarele apăruse deja la 
orizont, însă nu risipise încă răcoarea nopţii, iar arșița și aburul 
câmpiei nu se instalaseră încă. Pământul lucea din cauza 
sclipirilor ciudate ce anunțau apariţia zorilor. Fiecare părticică a 
stâncilor și a dunelor din depărtare, sau a costișelor și a 
copacilor noduroși era de o frumusețe care-ţi tăia respiraţia. 

— Acolo! indică Nefer; Meren avea ochi ageri, însă ai lui îi 
întreceau. 

— Zece călăreţi, încercă Meren să-și ascundă tristeţea că nu-i 
văzuse el primul. 

— Unsprezece, îl corectă Nefer, iar acesta nu se opuse, ci rânji 
încântat. 

— Un număr tocmai bun pentru noi cinci. 

— O să-i atacăm acolo, arătă Nefer trecătoarea îngustă. 
Acolo, unde se strâmtează. Nu vrem să ducă veștile la Avaris. 
Nu trebuie să lăsăm supraviețuitori. 

— Asta-mi convine cel mai tare, râse Meren. 

Așteptară printre stânci, stând lângă capetele cailor și 
acoperindu-le cu mâinile nările, ca să îi împiedice să necheze 
sau să fornăie și să îi dea astfel de gol. La intrarea în trecătoare, 
Nefer pusese un sac de piele în care stătuseră mai devreme 
șacalii capturați; acum erau îndesate acolo mantiile lor, de care 
nu mai aveau nevoie în căldura dimineții. 

Ridicară capetele când, din josul trecătorii, auziră clinchetul 
copitelor pe piatră și zornăitul pietricelelor desprinse. Nefer 
aruncă o privire spre locul unde se ascunseseră Meren și unul 


411 


dintre soldaţi, la capătul îndepărtat al defileului. Ridică mâna 
stângă cu degetele răsfirate - semnalul pentru a cere liniște și 
vigilenţă. Tatăl său îl învățase că semnalele cu mâna erau 
întotdeauna preferate celor verbale, mai ales în toiul luptei, 
când vorbele se pierdeau sau erau acoperite în vâltoarea 
acţiunii, sau în situaţiile în care se comunica un lucru ce nu 
trebuia auzit de alții. 

Acum desluși niște sunete slabe, cărora liniștea deplină a 
nisipurilor le conferea sonoritate: scârțâitul echipamentului și 
zăngănitul săgeţilor în tolbe. Nefer aruncă o privire pe după 
blocul de stâncă ce îi ascundea pe el și pe trei dintre oamenii lui. 
Un tufiș pitic de coada-calului îi ferea capul de ochii celorlalți. 

Un călăreț se ivi la gura trecătorii înguste și opri calul când 
văzu sacul din piele părăsit pe potecă. Scrută cercetător 
împrejurimile, iar restul trupei se strânse în spatele lui. Chiar și 
sub coiful din piele de crocodil, Nefer îl recunoscu pe Socco și 
simţi cum îl ustură locul unde biciul îi lăsase o vânătaie. 

„A sosit clipa să ţi-o plătesc”, își zise încruntat. Socco nu se 
grăbea; era un soldat încercat, precaut și suspicios. Apoi, dădu 
pinteni calului, iar ceilalți îl urmară. Se opriră într-un grup 
compact, înclinându-se cu toţii și examinând cu băgare de 
seamă sacul. 

— Aveţi grijă. Păziţi-mi spatele, mormăi Socco ordinul, după 
care descălecă. 

Se aplecă asupra obiectului, și-atunci Nefer dădu comanda de 
atac cu o mișcare scurtă executată cu mâna stângă. 

Curelele praștiilor stăteau înfășurate în jurul încheieturilor 
drepte, iar ţintele erau aproape. Aruncară toţi ca unul și, cum 
Hilto și Shabako îi instruiseră excelent, nu se întâmplă ca doi să 
aleagă același om. Cinci sulițe zbârnâiră ca niște albine 
înfuriate, înfigându-se acolo unde armura nu îi putea apăra: trei 
în gât și două în ceafă. Cinci bărbaţi se rostogoliră din șa sub 
copitele armăsarilor speriați. 

Nefer și oamenii săi ieșiră din ambuscadă la galop, cu săbiile 
trase și cu strigătul lor de luptă „Horus și Seti!” pe buze. 

Cei care supravieţuiseră ploii ucigașe a suliţelor se întoarseră 
instinctiv să-i înfrunte, însă nu apucară să tragă săbiile din teci 
că se ciocniră, caii fiind antrenați să atace piept la piept. Incă 
doi dintre caii lui Socco se dezechilibrară și căzură, aruncându-și 
călăreţii. Nefer se repezi la cel mai apropiat, care era încă în șa, 


412 


și îl ucise cu o lovitură în gât. Acum, Socco își scosese sabia și 
împunse în sus spre burta lui Nefer. Acesta se feri și cabră calul, 
care izbi cu ambele copite spre Socco și îl nimeri cu una din ele 
în plin, lăsându-l lat pe nisip. Înainte să poată termina cu el, un 
alt inamic se năpusti asupra lui, cu sabia ridicată. Nefer îi veni în 
întâmpinare provocându-l la o luptă încrâncenată. 

Oamenii lui Socco tocmai își reveneau din primul șoc, atunci 
când Meren alese momentul perfect ca să se alăture, împreună 
cu tovarășul său, încăierării generale. Străpunse inima unui 
dușman și scoase un strigăt de triumf. Apoi, imediat, răsuci 
sabia și ucise un altul, tăindu-i gâtul. Victima se prăbuși la 
pământ cu capul pe jumătate desprins de trupul cuprins de 
spasmele morții. 

Socco își pierduse coiful și sabia și se târa disperat în 
genunchi ca să își recupereze arma. Era singurul în stare să mai 
opună rezistenţă. Nefer se aplecă pe spinarea calului și ţinti spre 
locul unde era legată platoșa din piele de crocodil, între 
omoplaţi, însă, în ultimul moment, renunţă să ducă gestul până 
la capăt. Işi schimbă ușor poziţia, rotindu-și încheietura și îl izbi 
pe Socco cu latul sabiei, în partea din spate a căpăţânii cărunte. 
Bărbatul căzu cu faţa la pământ. 

Nefer aruncă o privire să vadă dacă Meren avea situația sub 
control. Chiar în momentul în care Socco gemea, își clătina 
capul și încerca să se ridice, Nefer se dădu jos de pe cal și își 
pocni adversarul cu călcâiul în piept trântindu-l pe spate, apoi îi 
puse vârful sabiei la gât. 

— Supune-te, Socco, sau o să trimit vorbă despre moartea ta 
maică-tii și celor o sută de țapi puturoși care au ajutat-o să te 
conceapă. 

Expresia buimăcită de pe faţa lui Socco se transformă într-una 
sfidătoare. 

— Lasă-mă să-mi iau sabia, căţelușule, și o să te învăţ cum 
să-ți ridici piciorul când te ușurezi, îl provocă el, gata să adauge 
alte insulte, când, brusc, lucirea războinică din priviri se stinse și 
bărbatul începu să se bâlbâie. 

Făcuse ochii cât cepele la vederea cartușului de pe coapsa lui 
Nefer: 

— Maiestate! se bâlbâi el, căutându-și cuvintele. lertare! 
Loviți! Luaţi-mi viața netrebnică drept pedeapsă pentru vorbele 
grele și rușinoase de adineauri. Am auzit zvonuri cum că aţi fi 


413 


viu, dar v-am plâns la înmormântare și nu-mi venea să cred într- 
o așa minune. 

Nefer zâmbi ușurat. Nu dorise să-l omoare - era un ticălos 
simpatic, iar Hilto îi spusese că ar fi unul dintre cei mai buni 
dresori de cai din armatele Egiptului. Hilto trebuia să știe ce 
vorbește. 

— Îmi juri credinţă ca faraon? îi ceru Nefer, aspru. 

— Din toată inima, căci tot pământul se cutremură la auzul 
numelui lui Nefer Seti, adorat al zeilor, lumina Egiptului. Inima 
mea bate doar pentru Maiestatea Voastră, iar sufletul o să-mi 
cânte datoria faţă de faraon până mi-o suna ceasul. 

— Atunci, Socco, te numesc Maestru Peste O Mie de Care, iar 
Taita ar face bine să-și păzească titlul de poet laureat, pentru că 
te pricepi de minune la potrivit cuvintele. 

— Lăsaţi-mă să vă sărut piciorul, divine faraon, imploră Socco. 

— Mai bine dă-mi mâna, răspunse Nefer, apucându-l de 
pumnul plin de bătături și trăgându-l în picioare. Păcat de 
oamenii tăi, cuprinse Nefer scena cu privirea. Dacă-ți 
împărtășeau sentimentele de loialitate, nu ar fi murit. 

— Au murit de mâna unui zeu, sublinie Socco. Nu există 
onoare mai mare decât asta. Oricum, Taita, magul, ar mai putea 
să-i salveze pe cei câţiva care se mai vaită și mai mișcă. 

Trei zile mai târziu, când intrară în Gallala, mânau patru sute 
de cai, iar Socco călărea semet în dreapta noului său faraon, cu 
coiful așezat deasupra bandajelor înfășurate în jurul capului 
rănit. 


e Capitolul 88 e 


Socco nu era doar șeful intendenţei generale al armatelor 
foștilor faraoni, cu rangul de Cel Mai Bun din Zece Mii, ci era și 
un adept al Drumului Roșu. Se dovedi în stare să-i dea lui Nefer 
socoteala exactă a carelor de luptă și a căruțelor de transport 
de care dispunea inamicul, ca și a locaţiilor acestora. Intocmi din 
memorie o listă cu câţi cai și câţi boi se aflau în rezervele din 
deltă și făcu cel mai amănunţit inventar al armelor din arsenal. 

— Trok și Naja au luat aproape toate carele de luptă cu ei în 
expediţia din est. Sunt mai puţin de cincizeci rămase în Egiptul 
de Sus și de Jos. Atelierele militare din Avaris, Teba și Syene 


414 


lucrează zi și noapte, dar absolut toate carele, odată terminate, 
iau drumul Beershebei și Mesopotamiei. 

— Cai avem acum, mulțumită loviturii îndrăznețe dată de 
faraon la Thane, deși cei mai mulţi sunt tineri și nedresați, dar 
nu putem porni într-o campanie fără care, remarcă Hilto abătut. 
Nu putem să punem mâna pe ceva ce nu există și tot aurul care 
se află acum în visteria regală nu ne folosește să cumpărăm nici 
măcar un escadron. 

Cât timp fuseseră ei plecaţi din Gallala în marea aventură de 
capturare a cailor, Hilto adusese aurul rămas din ascunzătorile 
aflate de-a lungul drumului estic. Mai mult de trei /akh-i din 
preţiosul metal se aflau acum în depozitele străvechi de sub 
cetatea Gallala. 

— İn curând, vești despre succesele noastre o să ajungă la 
urechile lui Trok; o să-și dea seama că am devenit o ameninţare 
reală pentru el. De cum o să cucerească Babilonul, o să trimită o 
parte din trupe să ne atace aici. Și dacă trimite doar o sută de 
care tot n-o să le putem ţine piept, în starea în care ne aflăm! 

După ce toţi ceilalți își exprimară punctele de vedere, Nefer 
se ridică pentru a se adresa consiliului; nu vorbi mult. 

— Socco, tu să-mi dresezi caii, zise. Taita și cu mine o să 
facem rost de care. 

— Pentru asta, Maiestate, e nevoie de o mică minune, spuse 
posomorât Socco. 

— Nu fi așa de zgârcit, Maestre al Celor O Mie de Care! zâmbi 
Nefer. Cum să facem să meriţi numele acesta dacă avem parte 
doar de o mică minune? Să avem încredere că va fi una mai 
mare. 


e Capitolul 89 e 


Taita stătea pe aflorimentul de piatră neagră. De jur împrejur, 
dunele de nisip se întindeau cât vedeai cu ochii. De lângă 
stâncă, o sută de oameni îl urmăreau, nedumeriţi și intrigați. 
Faima magului nu cunoștea margini, asemenea deșertului în 
care se aflau ei. Erau cu toţii războinici care sosiseră la Gallala 
de bunăvoie, care-i abandonaseră pe falșii faraoni ca să îi jure 
credinţă lui Nefer Seti. Credinţa aceea scădea pe zi ce trecea, 
pentru că se treziseră că nu au arme, nici care, și în fiecare zi 


415 


soseau zvonuri că fie Trok, fie Naja, fie amândoi se îndreptau 
într-acolo în pas de marș, ca să se răzbune pe dezertori. 

Faraonul Nefer Seti stătea lângă mag, în vârful stâncii și cei 
doi aveau o discuţie aprinsă. Din când în când, câte unul 
gesticula și arăta spre vest, unde nu era nimic altceva decât 
întinderea nesfârșită de nisip. 

Așteptară cu toţii răbdători în arșița zilei. Niciunul nu 
îndrăznea să-și exprime dezamăgirea sau neîncrederea, căci le 
era teamă de Taita. Pe măsură ce umbrele aruncate de dune 
deveneau tot mai purpurii, perechea atât de nepotrivită, tânărul 
faraon și bătrânul mag, cobori de pe stâncă și se îndreptă spre 
dune. Aparent, fără niciun scop, magul se plimbă de colo-colo. 
Se oprea la intervale de timp și făcea gesturi ciudate, ezoterice 
cu toiagul său lung, apoi își relua plimbarea, urmat de faraon și 
de ofițerii acestuia. 

In cele din urmă, la lăsarea amurgului, magul înfipse toiagul 
în nisipul moale și vorbi încet cu faraonul Nefer Seti. Acum, 
dintr-o dată, cu toţii fură învioraţi de ordinele ofițerilor. 

Douăzeci de bărbaţi alergară în față ducând instrumentele de 
săpat pe care le căraseră cu ei. La indicaţiile lui Hilto și Meren și 
sub supravegherea atentă a regelui lor și a magului, se apucară 
de săpat. Când groapa ajunse până la umărul muncitorilor, 
nisipul începu să se scurgă înapoi, aproape la fel de repede ca și 
atunci când fusese excavat, iar oamenii se văzură nevoiți să își 
dubleze eforturile ca să facă progrese. Capetele lucrătorilor 
dispărură sub pământ, până când, din fundul gropii, se auzi un 
strigăt emoţionat. Nefer înaintă maiestuos și rămase pe buza de 
pământ. 

— Am dat de ceva aici, Maiestate divină, exclamă unul dintre 
ei, îngenuncheat pe fundul gropii, de unde privea în sus, cu 
sudoarea amestecată cu firele de nisip ce-i acopereau faţa și 
corpul. 

— Vreau să văd, sări Nefer în groapă și îl îmbrânci pe om din 
calea sa. 

Un petic de coapsă era expus vederii, încă acoperit de păr, 
însă tare ca lemnul de cedru. 

Nefer își ridică ochii spre Taita. 

— E corpul unui cal, strigă. 

— Ce culoare? întrebă Taita. Neagră? 

— De unde știi? zise Nefer, nu chiar atât de surprins. 


416 


— Căpăstrul poartă însemnul auriu al faraonului Trok Uruk? 
răspunse Taita la întrebare cu o alta. 

— Dezgropaţi-l! porunci Nefer bărbaţilor asudatți din jurul lui. 
Dar aveţi grijă să nu stricaţi nimic. 

Munciră cu multă băgare de seamă, îndepărtând nisipul cu 
mâinile goale. Treptat, apăru la lumină capul unui cal negru ce 
purta pe frunte cartușul lui Trok, gravat pe un disc de aur, exact 
cum prezisese Taita. 

Se apucară apoi să elibereze și restul corpului. Animalul se 
păstrase extraordinar de bine în nisipul fierbinte. Îmbălsămătorii 
din Teba cu greu ar fi reușit o performanță asemănătoare celei 
din deșert. Lângă cadavru zăcea perechea sa de tracţiune, un 
alt armăsar. Nefer își aduse aminte momentul în care zărise 
pentru ultima oară acele animale magnifice trăgând carul lui 
Trok sub norii ameninţători ai khamsin-ului. 

Intre timp, se lăsase întunericul, așa că muncitorii aprinseră 
lămpile cu ulei și le așezară pe marginea gropii, continuându-și 
eforturile toată noaptea. Caii morţi fură deshămaţi și ridicaţi la 
suprafață; carcasele uscate erau atât de ușoare, încât patru 
oameni le duseră fără nicio greutate. 

După asta recuperară harnașamentul. Se conservase perfect 
și Nefer își puse imediat rândașii la treabă, să ungă pielea cu 
ulei și să lustruiască părțile din aur și bronz. 

Acum se străduiau să elibereze carul și un strigăt de mirare se 
auzi din piepturile tuturor, când îndepărtară nisipul de pe tăblia 
vehiculului: totul era poleit cu aur, care strălucea la lumina 
lămpilor, trimițând săgeți de lumină orbitoare. Sulițele și lăncile 
se aflau încă în coșurile lor, de-o parte și de alta a carului, la 
îndemâna vizitiului. Fiecare armă era o capodoperă în sine, 
cozile lăncilor fuseseră călite pentru a avea forță sporită, iar 
capetele de metal erau ascuţite ca bisturiul unui chirurg. 
Săgețile fuseseră confecţionate de Grippa, din Avaris, cu cozile 
drepte și precise, penele vopsite în purpuriu, galben și verde și 
cu însemnele regale gravate pe lemn. 

Uriașul arc de război al lui Trok se afla tot în suportul său și 
doar coarda trebuia înlocuită. Nefer îl îndoi și se întrebă dacă el 
ar avea forţa să-l mânuiască în luptă. 

Când terminară de dezgropat întregul car, băgară frânghii pe 
sub șasiu și îl ridicară la suprafaţă. Foiţța de aur era atât de 
subţire, că nu adăuga mai mult de doi taeli la greutatea 


417 


vehiculului și, drept compensație, șasiul fusese sculptat din 
lemn negru și tare, tăiat din întunecatele și îndepărtatele păduri 
tropicale de la sud de granițele Egiptului. Lemnul acesta era mai 
rezistent decât bronzul de cea mai bună calitate, însă mai ușor 
și mai dur; se putea șlefui, fără ca acest lucru să dăuneze forței 
lui. 

Se făcuse deja dimineață, iar soarele urca la orizont. Nefer și 
Taita putură să admire în toată splendoarea sa vehiculul care 
strălucea la lumină. Era atât de neted și de grațios, încât părea 
deja în mișcare. Singură osia sa părea să tânjească, asemenea 
unei iubite, după mângâierea celor doi cai falnici. Nefer își trecu 
mâna peste lucrătura în aur; era delicată ca pielea unei femei și 
caldă la atingere. 

— Parc-ar fi o fiinţă vie, șopti el. Cu siguranţă că e cel mai 
miraculos instrument de luptă creat vreodată. 

— Cu cincizeci de ani în urmă, am construit un car pentru 
seniorul Tanus, pufni Taita, clătinând din cap. Trebuia să-l fi 
văzut pe acela. Acum se odihnește în îndepărtată Ethiopie, în 
mormântul lui. 

Nefer își ascunse zâmbetul - bătrânul n-ar fi admis niciodată 
că se află pe locul al doilea. 

— Atunci, va trebui să mă mulţumesc cu căruța asta de 
calitate inferioară, zise el serios. Mai am nevoie doar de sabia 
albastră pe care a furat-o Naja de la Taita ca să-mi completez 
arsenalul. 

În săptămânile și în lunile care urmară, Taita le indică 
vehiculele îngropate și harnașamentele lor. Echipele de săpători 
le scoteau la suprafaţă și le trimiteau la meșterii care 
încropiseră un atelier la adăpostul piscului stâncos și îl 
acoperiseră cu frunze de palmier. Aici, cincizeci de meșteri și 
aproape o sută de armurieri trudeau cât era ziua de lungă, fără 
să lase lucrul nici măcar în arșiţa înnebunitoare de la orele 
amiezii. Armurierii lustruiau și ascuţeau săbiile, sulițele și 
lâncile, refăceau legăturile cozilor și fixau din nou capetele și, la 
foc mic, îndreptau săgețile îndoite. Meşterii de care desfăceau 
fiecare vehicul scos de sub nisip și îi verificau părțile 
componente, vopseau și dădeau cu lac șasiul și aripile, apoi 
echilibrau și ungeau roţile ca să meargă drept și fără să scăârţiie. 
Abia apoi le reasamblau și le trimiteau la Gallala, încărcate cu 


418 


armele reparate, ca să echipeze trupele instruite de Hilto, 
Shabako și Socco. 

Multe dintre vehicule erau atât de adânc îngropate sub dunele 
galbene și fierbinţi, încât rămăseseră pierdute pentru totdeauna 
sau, cel puţin, până la următoarea furtună de proporții; în final, 
salvară o sută cinci. Era destul ca să echipeze cinci escadroane. 

Când Nefer intră cu carul regal pe porţile Gallalei, Meren se 
afla lângă el, pe platformă. 

Mintaka şi Merykara stăteau împreună pe  frontonul 
acoperișului de la templul lui Hathor, și presărau petale de 
leandru peste ei în timp ce treceau pe dedesubt. 

— E atât de chipeș, rosti Merykara cu gâtul uscat de emoție. 
Atât de înalt și de chipeș! 

— Atât de înalt, de chipeș și de puternic, o aprobă Mintaka. Va 
fi cel mai mare faraon din istoria Egiptului. 

— Eu nu mă refeream la Nefer, preciză Merykara. 


e Capitolul 90 e 


Între timp, se stabilise o rută de înfloritoare contrabandă între 
oraș și Egipt și caravanele soseau mereu, în mod regulat, din 
portul Safaga, de la marea din est. De când puseseră mâna peo 
parte din tezaurul lui Trok și Naja, Gallala se transformase într-o 
cetate bogată în aur. Asemenea hienelor, negustorii adulmecau 
de la distanţă mirosul metalului galben și își aduceau mărfurile 
tocmai de la capătul lumii. Nu mai exista produs, fie el de lux 
sau de larg consum, care să nu poată fi achiziţionat din piețele 
orașului, așa că Mintaka izbuti să facă rost de o căruță din cel 
mai bun vin roșu, făcut din viile de la templul lui Osiris din 
Busiris, pentru petrecerea de bun venit organizată în seara 
întoarcerii vizitiilor. 

La porunca ei, măcelarii fripseseră la proţap zece boi întregi și 
pregătiseră sute de găini și de gâște. Ștafetele rapide de care 
aduseseră de pe coastă pește proaspăt și coșuri cu homari 
înveliţi în alge. Majoritatea crustaceelor mustăcioase erau încă 
vii și chiţăiau când fură aruncate în apa clocotită. Vânătorii 
cutreieraseră pustiul în lung și-n lat și se întorseseră cu gazele, 
antilope oryx și cu carne și ouă de struţ. 


419 


Banchetul sărbătorea realizările celor din cetate și micile 
victorii împotriva falșilor faraoni. Vinul își făcuse pe deplin 
efectul, când Nefer se ridică să închine în cinstea invitaţilor și să 
anunțe recuperarea a cinci escadroane de care de sub nisipuri. 

— Cu caii pe care i-am eliberat de sub tirania lui Trok - aici se 
auziră huiduieli și hohote de râs - și cu armele și carele 
recuperate, suntem în stare să ne apărăm împotriva lui Trok și 
Naja. După cum bine știți, în fiecare zi sosesc noi recruți care 
declară credinţă steagului albastru. În curând, nu vom mai vorbi 
doar despre apărare, ci de recuperarea a ceea ce ne-a fost furat 
și de răzbunarea cumplitelor fapte săvârșite de cei doi monștri. 
Ei au mâinile mânjite de sângele adevăraţilor și nobililor regi: 
sunt asasinii regelui Apepi, Tatăl nobilei doamne ce se află lângă 
mine, și ai părintelui meu, faraonul Tamose. 

Oaspeţii făcură liniște și se uitară nedumeriţi unii la alţii, 
căutând să priceapă înţelesul vorbelor sale. Apoi, Hilto se ridică; 
Nefer îl pregătise dinainte și îi pusese întrebarea pe vârful 
buzelor. 

— Maiestate divină, iertaţi-mi ignoranţa, pentru că sunt un om 
simplu, dar nu mă dumiresc. Toată lumea știe că regele Apepi a 
murit într-un accident, când a ars barja ancorată la Balasfura. 
Acum aruncaţi vina pe umerii pretinșilor faraoni. Cum e posibil 
una ca asta? 

— Avem printre noi pe cineva care a fost martor și a văzut 
cum s-au întâmplat lucrurile cu adevărat în acea noapte tragică 
și Nefer întinse mâna și o invită pe Mintaka să vorbească. 

Toată adunarea o aclamă, pentru că toţi ajunseseră să o 
îndrăgească pentru frumuseţea și firea ei milostivă. Când Nefer 
ridică mâna, se lăsă liniște și toți o ascultară pe fată povestind 
cum au fost uciși Tatăl și fraţii ei. Mintaka folosea cuvinte 
simple, adresându-li-se ca unor prieteni și camarazi, reușind 
totuși să le împărtășească groaza și tristețea ei. Când sfârși, 
oamenii scoteau răgete ca o cușcă plină cu lei flămânzi la ora 
mesei. 

Apoi, Shabako se ridică și puse întrebarea pe care o avea 
pregătită: 

— Dar, divine faraon, aţi vorbit și de moartea părintelui 
vostru, regele Tamose, fie-i memoria binecuvântată. Cum a fost 
ucis și de cine? 


420 


— Ca să răspund la această întrebare, trebuie să apelez la 
mag, seniorul Taita, pentru care nu există taine, indiferent de 
cât de viclene sau de înfiorătoare ar fi ele. 

Taita se îndreptă cu fața spre ei și vorbi în șoaptă, lucru care 
le spori și mai tare atenţia. Fiecare cuvânt ajungea chiar și la 
urechile celor de pe margine, iar susurul domol al vorbelor 
contrasta atât de puternic cu faptele cumplite descrise, încât 
bărbaţii se cutremurau, iar femeile plângeau. 

La sfârșit, Taita ridică săgeata ruptă, cu pene purpurii, verzi și 
galbene: 

— Din cauza acestui obiect a murit faraonul Tamose. Săgeata 
poartă însemnele lui Trok, însă mâna care a tras a fosta lui 
Naja, bărbatul pe care faraonul îl iubea și în care avea încredere 
ca într-un frate. 

Mulțimea își urlă revolta și setea de dreptate către cerul 
luminat de stele de deasupra Gallalei. Taita azvârli săgeata în 
focul cel mai apropiat, deasupra căruia se frigea un bou. Nu 
dorea să lase obiectul să fie cercetat îndeaproape, căci nu era 
cel care-l omorâse pe faraon, ci una dintre săgețile luate din 
carul dezgropat. Se așeză și închise ochii, ca și când s-ar fi 
pregătit să adoarmă. 

Nefer își lăsă oaspeţii să dea glas sentimentelor ce îi animau 
și, când începură să se mai liniștească puţin, făcu semn să se 
mai aducă vase cu vin. 

Mai avea un singur anunţ de făcut și așteptă ca atmosfera să 
se mai liniștească înainte de a lua din nou cuvântul. Tăcură cu 
toţii, când se ridică, rămânând cu ochii pironiţi asupra lui și cu 
nerăbdarea sporită de vinul bun de Busiris. Noaptea se dovedise 
plină de surprize și se întrebau ce avea să mai urmeze: 

— Înainte ca un rege să își conducă armata împotriva 
inamicilor acestui pământ moștenit de la strămoși, trebuie să fie 
cu adevărat rege, uns ca rege. Intenţionez să pornesc în fruntea 
voastră împotriva uzurpatorilor, însă nu sunt încă învestit ca 
faraon. Pot primi confirmarea dacă aștept până la majorat, însă 
mai e mult până atunci și nu doresc să aștept atâta. Nici 
dușmanii mei nu cred că-mi vor acorda acest răgaz. 

Aici făcu o pauză, iar mulţimea îl privea fascinată - atât de 
tânăr, și totuși atât de înalt și de drept, leit Tatăl său la vârsta 
aceea. Acum Nefer ridică brațul ca pentru a face un legământ: 


421 


— În faţa poporului meu și a zeilor, voi străbate Drumul Roșu 
ca să vă dovedesc că sunt regele vostru. 

Unii suspinau și clătinau din cap neîncrezători, alţii se ridicară 
în picioare și implorau: „Nu! Maiestate, nu vrem să vă vedem 
ucis!” în timp ce o parte strigau: „Bak-hen Dacă dă greș, măcar 
o face ca un viteaz”. 

În noaptea aceea, Mintaka plânse când îl întrebă: 

— De ce nu mi-ai spus și mie înainte? 

— Pentru că ai fi încercat să mă oprești. 

— Dar de ce trebuie s-o faci? 

— Pentru că zeii și datoria mi-o cer. 

— Chiar dacă o să mori? 

— Chiar dacă o să mor. 

Ea îl privi lung în ochii aceia verzi și înţelese cât era de 
hotărât. Apoi îl sărută și-i spuse: 

— Sunt mândră că o să devin soţia unui bărbat ca tine. 


e Capitolul 9l e 


Aceia dintre preoţii lui Horus care se pricepeau la astrologie, 
asistați de mag, consultară calendarele și stabiliră ca dată la 
care să se ţină proba Drumului Roșu ziua lunii noi a zeului. 
Așadar, după cum remarcase și Taita, Nefer nu avea prea mult 
timp la dispoziţie ca să se pregătească pentru greaua încercare. 
Renunţă la toate celelalte îndatoriri, lăsându-l pe Taita și pe 
membrii consiliului să conducă treburile de stat, iar el își 
concentră toată atenţia asupra sarcinii pe care trebuia să o ducă 
la bun sfârșit. Înainte ca un novice să se prezinte pentru acea 
încercare, trebuia să-și îmblânzească și să-și antreneze singur 
caii ce aveau să-l poarte pe Drumul Roșu. 

Nefer trebuia să își aleagă o pereche de cai din herghelia pe 
care o capturaseră la Thane, apoi să-i înveţe să tragă carul. l-ar 
fi plăcut să-l roage pe Socco să îl ajute la selectarea echipajului: 
nu doar pentru că era un vizitiu și un dresor faimos, ci și pentru 
că acesta cunoștea fiecare animal capturat în parte. Totuși, 
Socco era unul dintre cei cinci războinici din Gallala care 
parcurseseră Drumul Roșu și făcea parte din juriul care urma să- 
| asiste, așa că nu putea să-l ajute să se pregătească. 


422 


Mai exista cineva la care putea apela: cunoștintele, 
înţelegerea și experienţa lui Taita în ceea ce privește caii și 
tacticile de manevrare a carelor le întreceau chiar și pe cele ale 
lui Socco. Insă Taita nu era un războinic ce trecuse pe Drumul 
Roșu. Imperfecţiunile sale fizice îl excluseseră de la frăţia 
aceasta și, în plus, mai avea și scrupule religioase. Nu s-ar fi 
dezis niciodată de Horus și de ceilalţi zei ai panteonului ca să se 
închine misteriosului zeu al Drumului Roșu, un zeu al cărui nume 
nu era cunoscut decât adepților acestuia. 

Cei doi își petrecură prima zi pe colina de deasupra câmpiilor 
verzi unde pășteau caii neîmblânziţi. Stăteau și priveau 
împreună animalele de jos, discutând despre cele care le 
atrăgeau atenţia. Nefer arătă spre un mânz bine făcut, însă 
Taita clătină din cap: 

— Caii suri arată bine în ham, dar eu sunt mai circumspect în 
legătură cu ei. Am observat că le lipsesc curajul și tenacitatea. 
Să căutăm unul negru sau murg, cu culori potrivite. 

Nefer alese o mânză cu o stea albă în frunte, dar Taita clătină 
din nou din cap: 

— Beduinii spun că o pată albă e semnul unui diavol sau al 
unui djin. Nu vreau nicio urmă de alb pe animalele pe care le 
alegem. 

— Și tu crezi ce spun ei? 

Taita ridică din umeri: 

— O stea sau o pată pe picior le strică simetria. Tu trebuie să 
arăţi ca un faraon atunci când îţi conduci echipajul. 

Taita și Nefer au stat pe colină până la căderea nopţii și, în 
dimineaţa următoare, cum se crăpă de ziuă și putură să vadă 
poteca, plecară din nou, însoţiţi de Meren și de trei grăjdari. Se 
apucară să aleagă caii, trimițându-i pe cei cu imperfecţiuni pe 
un câmp învecinat. La ora prânzului, rămăseseră din herghelie 
doar douăzeci și trei de animale, toate cu picioarele bine 
proporţionate, puternice, fără semne, cicatrice sau pete, fără 
probleme evidente la mers. Niciunul nu avea măcar un fir de păr 
alb. 

li lăsară să se domolească și, când caii începură să pască în 
liniște, se așezară și ei pe iarbă să-i observe. 

— Imi place mânzul acela negru, spuse Nefer. 

— E schilod. Aproape sigur are copita din față crăpată. 

— Dar nu șchiopătează, protestă Nefer. 


423 


— Uită-te la urechea lui stângă. O mișcă la fiecare pas. Spune- 
i lui Meren să îl ia de-aici. 

Puțin mai târziu, Nefer puse ochii pe o iepușoară neagră. 

— Are un cap frumos și privirea vioaie. 

— E prea agitată. Ochii trădează mai mult nervozitate decât 
inteligență. O să se piardă cu firea în toiul luptei. Meren poate 
să-i dea drumul. 

— Da’ ce zici de mânzul negru cu coadă lungă și coamă 
deasă? 

— Coada maschează faptul că e cu jumătate de deget mai 
scund în spate. 

Până după-amiaza târziu, nu mai rămăseseră decât șase cai 
pe câmp. Datorită unui pact tacit, evitaseră să discute despre 
un mânz anume. Era limpede că aceea era alegerea pe care 
trebuia să o facă. Era o creatură minunată, nici prea înaltă, nici 
prea robustă, bine proporționată, cu picioare și spate puternice; 
avea gâtul lung și capul nobil. L-au privit ceva mai mult timp; în 
cele din urmă, magul spuse: 

— Nu-i găsesc niciun cusur. Are în ochi un licăr ce vine din 
focul inimii sale. 

— O să-i spun Krus, hotărî Nefer. E cuvântul folosit de beduini 
pentru foc. 

— Da, numele e important. N-am întâlnit niciodată un cal bun 
cu un nume urât. E ca și când zeii ne-ar asculta rugile. Să tragă 
Krus în dreapta, dar ai nevoie și de un cal pentru stânga. 

— Alt mânz, începu Nefer, însă Taita îl întrerupse. 

— Nu, avem nevoie de o mânzișoară pentru stânga. O 
influență feminină o să-l ţină pe Krus în frâu și o să-i mai 
domolească avântul în focul bătăliei; o inimă mare care să tragă 
cu el atunci când drumul e plin de hârtoape. 

— Ai ales-o deja, nu? întrebă Nefer. 

— Ca și tine, de altfel, încuviinţă Taita. Amândoi știm despre 
cine e vorba. 

Își îndreptară amândoi privirile spre mânza ce păștea liniștită 
lângă canalul principal de irigație, ceva mai departe de Krus și 
de restul hergheliei. Ca și când ar fi știut că despre ea vorbeau, 
își înalţă capul și se uită la ei, cu ochii aceia mari și strălucitori, 
umbriţi de genele dese. 

— E frumoasă, murmură Nefer. Mi-ar plăcea să o iau fără să 
trebuiască să-i pun frânghia în jurul gâtului; Taita nu răspunse 


424 


și, după un alt minut, Nefer se hotărî. Am să fac o încercare, zise 
impulsiv, ridicându-se. la ceilalți cai de pe câmp, îi strigă lui 
Meren. Lasă doar mânza murgă. 

Când Nefer și iapa rămaseră singuri pe câmp, el plecă de 
lângă gard și porni nepăsător spre ea, dar nu se duse drept la 
ea, ci se plimbă agale prin faţa ei. Cum arătă primul semn de 
agitație, el se așeză pe vine în iarbă și aşteptă. Ea începu să 
pască din nou, însă ţinându-l tot timpul sub observaţie cu coada 
ochiului. Nefer se apucă să cânte încetișor cântecul cu maimuța, 
iar iapa ridică din nou capul și se uită la el. El scoase din 
săculețul de la cingătoare o prăjitură ahurra și, fără să se ridice, 
i-o oferi. Ea își umflă nările și scoase un fornăit puternic. 

— Hai, draga mea! 

Ea făcu un pas nesigur către el, apoi se opri și scutură din 
cap. 

— Scumpa mea, îngână el, frumoasa mea dragă. 

Ea se apropie pas cu pas, apoi întinse gâtul cât putu de mult 
și adulmecă cu zgomot prăjitura. Ingrozită de propria-i 
îndrăzneală, se smuci înapoi și porni la galop să facă înconjurul 
ţarcului. 

— Se mișcă precum vântul, strigă Meren. 

— Dov, pronunţă Nefer cuvântul pe care-l foloseau beduinii 
pentru vântul nordului, vântul răcoros și domol al iernii. Dov, 
ăsta e numele ei. 

Odată ce își arătă firea feminină capricioasă, Dov mai făcu un 
ocol și, flirtând, se întoarse din direcţia cealaltă. De astă dată, 
acceptă imediat oferta lui și salivă în timp ce ronţăia. Işi trecu 
botul catifelat peste palma lui deschisă, în căutare de firimituri 
și, negăsind niciuna, și-l îndreptă spre săculeț și îl împinse cu 
atâta solicitudine, încât îl răsturnă pe spate pe Nefer, care se 
strădui să se ridice și scoase o altă prăjitură. 

În timp ce îi mânca din palmă, el îi atinse gâtul cu cealaltă 
mână. Ca și când ar fi năpădit-o muștele, se apucă să danseze 
pe picioarele din spate, de culoarea mahonului, însă nu se 
retrase. Avea o căpușă în ureche, pe care Nefer o desprinse și o 
strivi între unghii, după care îi oferi și ei restul plin de sânge ca 
să-l miroasă. Ea se cutremură dezgustată și își roti ochii când 
simţi mirosul respingător, însă îi îngădui să îi examineze și să-i 
răsfeţe și urechea cealaltă. Când părăsi câmpul, ea îl urmă ca 


425 


un câine până la gard, apoi rămase cu capul peste bara de lemn 
și necheză după el. 

— Mor de gelozie, mărturisi Mintaka, care urmărise întâlnirea 
de pe acoperișul templului. Deja te iubește aproape la fel de 
mult ca și mine. 

În dimineaţa următoare, Nefer intră în ţarc singur; Meren și 
Taita îl priveau de pe acoperișul templului. Asta era ceva între 
Nefer și Dov - nimeni altcineva nu trebuia să intervină. 

Nefer fluieră când ajunse la gard, iar Dov își aruncă pe spate 
capul și traversă câmpul în galop ca să-l întâmpine. Cum ajunse 
la el, își împinse botul spre săculeț. 

— Ești ca orice femeie, o certă Nefer. Nu te interesează decât 
cadourile mele. 

Cât timp mâncă prăjitura, el o dezmierdă și o mângâie, până 
izbuti să-și strecoare un braţ în jurul gâtului ei. Apoi, se plimbă 
cu ea de-a lungul gardului și înapoi, iar ea își sprijini umărul de 
el. Îi mai dădu o prăjitură și, în timp ce ea o savura, el se mută 
în stânga ei, mângâind-o tot timpul și spunându-i cât e de 
frumoasă. După asta, cu o mișcare delicată, săltă și o încălecă. 
Ea tresări și el se pregăti pentru prima săritură sălbatică, însă ea 
rămase tremurând, cu picioarele ușor răsucite în afară. Apoi, 
întoarse mirată capul și se holbă la el atât de comic, încât Nefer 
nu-și putu ţine râsul. 

— Da, draga mea, pentru asta te-ai născut. 

Ea dădu din picior și necheză: 

— Haide, zise el. N-o să încerci să mă arunci din spinare? Să 
rezolvăm problema asta o dată pentru totdeauna. 

Ea întinse gâtul și îi mirosi degetele de la picioare, ca și cum 
nu ar fi putut să creadă extraordinara ofensă pe care i-o 
adusese demnităţii. Se cutremură și bătu iar din copită, dar 
rămase pe loc. 

— Hai, atunci! o îndemnă. Să încercăm un galop mic. 

Îi atinse coastele cu călcâiele, iar ea sări surprinsă, apoi porni 
la pas. Merseră pe lângă îngrăditură în pas domol, apoi o atinse 
din nou și ea porni la trap, apoi la galop ușor. Meren chiuia și 
răcnea de pe acoperișul templului, iar bărbaţii și femeile ce 
munceau la câmp își îndreptară spatele și începură să 
urmărească spectacolul cu interes. 

— Acum, hai să vedem cum te miști cu adevărat, și Nefer o 
plesni ușor pe gât și o îndemnă înainte strângând picioarele. 


426 


lapa se întinse și pluti, părând să nu atingă pământul cu 
copitele elegante, asemenea vântului blând după care i se 
dăduse numele. Alerga atât de repede, încât vântul îi înțepa 
ochii lui Nefer, făcând lacrimile să se strângă pe tâmple și 
udându-i buclele dese. 

Goneau din ce în ce mai repede în jurul ţarcului, în timp ce, pe 
acoperișul templului, Mintaka bătea din palme și striga de 
uimire. Lângă ea, Taita surâdea distant: 

— O pereche regală, spuse. Vor fi greu de ajuns pe Drumul 
Roșu. 


e Capitolul 92 « 


Toată cetatea auzise despre dragostea la prima vedere dintre 
faraon și mânza lui. Acum, se zvonea prin Gallala că Nefer avea 
să pună frâul pe Krus. Toţi călăreţii experimentați știau că 
mânzul avea să-i pună alte probleme decât iapa și fierbeau de 
nerăbdare la gândul primei tentative a lui Nefer de a-l supune. 
Nimeni nu ieși pe câmp în dimineaţa cu pricina și toate 
activităţile din ateliere și din construcții fură suspendate. Chiar 
și regimentele ce făceau instrucţie primiră o zi liberă ca să 
urmărească evenimentul. Astfel, începu o competiţie acerbă 
pentru ocuparea celor mai bune locuri pe zidurile cetăţii și pe 
acoperișurile ce dădeau spre câmpul de dedesubtul fântânii lui 
Horus. 

Nefer și Meren ieșiră pe porți în ovaţiile ironice și sfaturile 
obscene strigate de pe ziduri de mucaliţii din mulţime. Krus era 
în mijlocul hergheliei; ieșea în evidenţă pentru că era cu o palmă 
mai înalt decât celelalte animale și avea capul deosebit. Toţi caii 
simţiseră starea de spirit a privitorilor și erau sperioși și agitați 
când cei doi se opriră la poartă și atârnară colacii de frânghie de 
gard. 

— O să încerc întâi cu o prăjitură, anunţă Nefer, la care Meren 
râse. 

— Uită-te în ochii lui! Cred că mai degrabă te mănâncă pe tine 
decât prăjitura. 

— O să încerc, oricum. Așteaptă aici! 

Nefer intră pe poartă și se mișcă încet, așa cum făcuse și cu 
Dov. Lui Krus îi displăcea acest fel de atenție. Işi arcui gâtul lung 


427 


și-și roti ochii. Nefer se opri și îl lăsă să se liniștească și să 
pască. Scoase din săculeţ o prăjitură dhurra și i-o întinse, dar, 
când se apropie de cal, acesta azvârli din cap, își înălță copitele 
spre cer și galopă furios pe marginea ţarcului. Nefer zâmbi trist: 

— Nicio șansă cu cadourile. N-o să fie o treabă ușoară. 

— Vită-te la el cum aleargă, strigă Meren. Dacă Dov e vântul 
nordului, ăsta e khamsin-ul. 

Krus alerga acum împreună cu ceilalţi cai, conducându-i. 
Nefer și Meren intrară pe câmp împreună și mânară încet 
herghelia spre colţul cu stâlpi rezistenți. Acolo, se mișcară 
neliniștiți în cerc, ridicând praful, când văzură oamenii 
îndreptându-se spre ei. Apoi, o luară în direcţia greșită, 
întorcându-se în capătul opus al ţarcului, înainte ca Nefer să le 
poată tăia calea. Krus îi mai scoase din capcană de încă două 
ori, însă după asta Nefer îl trimise pe Meren să îl izoleze în colțul 
îndepărtat al pășunii și atunci Krus făcu prima greșeală: se 
îndreptă ca fulgerul spre Nefer. 

Nefer scoase lațul de la capătul frânghiei lungi din inișor pe 
care o purta înfășurată pe umăr și așteptă ca mânzul să treacă 
prin spaţiul îngust dintre el și scândurile din gard. Apoi își 
calculă momentul și învârti laţul, descriind un cerc deasupra 
capului și, când Krus veni în galop cu gâtul întins înainte, îl 
lansă; laţul căzu frumos peste capul calului și alunecă până la 
umeri. Inelele de frânghie se desfășurau cu repeziciune de pe 
umărul lui Nefer în timp ce Krus trăgea și se îndepărta. Nefer se 
proţăpi cu picioarele larg desfăcute, lăsându-se pe spate și 
având capătul frânghiei înfășurat de șase ori în jurul încheieturii. 

Frânghia devenea tot mai rigidă și se întindea, cu mânzul care 
alerga la celălalt capăt, așa că Nefer fu smuls din loc și azvânlit 
pe burtă, cu faţa-n jos. Animalul simţi o greutate la capătul 
frânghiei, intră în panică și ţâșni ca o săgeată. Nefer era tras ca 
o sanie, săltând și rostogolindu-se la capul frânghiei. 

Gloata de pe acoperișuri și ziduri explodă de bucurie și începu 
să aclame. Mintaka își îndesă degetele-n gură ca să nu ţipe, iar 
Merykara își acoperi ochii și întoarse capul: 

— Nu pot să mă uit! ţipă ea. 

Mânzul ajunse la gardul din capătul pășunii și, ezitând, o luă 
pe lângă el. Preţ de o clipă, frânghia se slăbi și Nefer profită ca 
să se ridice. Burta și picioarele îi erau zgâriate și acoperite cu 
pete verzi de la iarbă, dar frânghia rămăsese bine înfășurată în 


428 


jurul încheieturii. Se întinse din nou, iar el fu tras cu brutalitate 
înainte, însă se ţinu pe picioare. Folosindu-se de impuls, porni cu 
pași mari după Krus, lăsându-se călăuzit de capătul frânghiei. 

După un ocol al terenului, Krus încetini din cauza poverii, iar 
Nefer își consolidă câștigul înfigându-și călcâiele din bronz ale 
sandalelor în pământ. Apoi, când încetiniră, Nefer trase de 
frânghie și schimbă direcţia, luându-l pe mânz prin surprindere. 
Animalul se împiedică din cauza schimbării de direcţie și, când 
își reveni, Nefer repetă mișcarea în direcţia opusă. Mai fu trântit 
la pământ de două ori, însă de fiecare dată se căzni să se ridice 
și să facă din nou presiuni asupra calului. 

Între timp, Meren deschisese porţile și mânase restul 
hergheliei pe pășunea învecinată, după care le închisese, pentru 
ca omul și calul să aibă câmpul liber pentru confruntarea lor. 

Nefer își înfipse picioarele ca să aibă un reazăm și trase capul 
mânzului spre gard, forțându-l să se dea înapoi sau să se 
ciocnească de stâlpii duri. Recuperă porţiunea de frânghie care 
fusese slăbită din întindere, după care alergă înainte. Până să își 
revină Krus, înfășurase deja sfoara de trei ori în jurul parului 
solid din gard și îl prinsese acolo. Krus se înălţă în două picioare 
și sări, scuturându-și capul și rotindu-și ochii până li se zări 
albeaţa globilor. 

— Al meu ești acum, suspină Nefer și începu să înfășoare 
frânghia în jurul mâinii, îndreptându-se spre el. 

Krus se înălță pe picioarele din spate și lovi cu copitele spre 
frânghie, nechezând sălbatic. 

— Liniștește-te! Vrei să ne omori pe amândoi? 

Krus se ridică din nou pe două picioare și-l smulse pe Nefer de 
la pământ. Reveni în poziţia obișnuită și se confruntară, mânzul 
tremurând din toate încheieturile și cu sudoarea acoperindu-i 
spinarea și umerii. Nici Nefer nu era într-o situaţie mai bună, cu 
partea din față a corpului acoperită de zgârieturi și arsuri din 
care ţâșnea sângele. Și el era transpirat, iar faţa îi era 
contorsionată din cauza efortului de a-l ţine pe mânz pe loc. 

Amândoi își traseră puţin sufletul, apoi Nefer începu să se 
apropie pe furiș de Krus, strângând din nou funia. Ajunse la 
capul animalului și își aruncă un braţ în jurul gâtului acestuia. 
Krus se cabră din nou și îl ridică pe Nefer cu el, însă acesta se 
tinu strâns. Krus mai încercă de câteva ori să scape de intrus, 
dar Nefer rămase pe poziţie. 


429 


În cele din urmă, mânzul rămase tremurând și, înainte să-și 
revină, Nefer aruncase un laţ în jurul piciorului din spate și îl 
strânsese bine. Când Krus vru să țâșnească din nou, se pomeni 
că botul aproape că-i atinge coasta dreaptă și că nu se poate 
mișca decât într-un cerc strâmt. Nefer strânse bine nodurile 
frânghiei, ca să nu alunece și să-l stranguleze pe Krus, apoi se 
clătină înapoi. 

Era atât de istovit, că abia se mai ţinea pe picioare. Krus 
încercă să fugă, dar nu reuși decât să se mai învârtă o dată într- 
un cerc strâns. Se tot învârti spre dreapta, din ce în ce mai 
încet, până când, în cele din urmă, rămase nedumerit și 
neajutorat, cu botul la crupă. 

Nefer îl părăsi și își târî trupul zdrobit spre poartă. 


e Capitolul 93 e 


În dimineaţa următoare, acoperișurile și zidurile erau din nou 
invadate de bărbaţi și femei, când Nefer ieși din cetate și o luă 
spre islaz. Se străduia să nu șchiopăteze. In ciuda alifiilor și a 
unguentelor preparate de Taita și aplicate de Mintaka, rănile i se 
întăriseră peste noapte. Krus stătea în aceeași poziţie în care îl 
lăsase în seara precedentă, cu botul întors spre coadă. 

Nefer începu să cânte încetișor când intră pe poarta ţarcului. 
Krus nu se mișcă, dar își lăsă urechile pe spate și-și dezveli dinţii 
într-un rânjet răutăcios. 

Nefer se învârti pe lângă el fără să se grăbească, fredonând și 
vorbindu-i în șoaptă, iar Krus se agită și încercă să se miște, însă 
era prins în cercul acela. Nefer înhăţă capătul frânghiei și ajustă 
cu grijă nodurile, ca să poată fi desfăcute dintr-o singură 
mișcare. 

După asta, se îndreptă încet spre coasta stângă a lui Krus, 
unde era ascuns privirii mânzului. Îi mângâie spinarea și 
continuă să-i vorbească, în timp ce își făcea curaj. Apoi, cu o 
mișcare simplă, săltă în spinarea lui Krus. Tot trupul mânzului fu 
cuprins de convulsii, apoi îngheță de groază și repulsie. Se 
zbătea să scape, însă avea capul tras în jos de sfoară și nu reuși 
decât să descrie un cerc îngust. Vru să se ridice în două 
picioare, dar frânghia din jurul gâtului îl ţinea din scurt. Rămase 
pe loc, cu urechile pe spate. 


430 


Nefer trase de capătul nodului, întâi de cel care-i imobiliza 
piciorul din spate, apoi de lațul din jurul gâtului. Frânghia căzu și 
Krus înălță capul și își arcui gâtul. Preţ de un minut, nu se 
întâmplă nimic; apoi, își dădu seama că e liber. Ca un pescăruș 
ce își ia zborul, Krus dădu impresia că se înalţă în aer cu toate 
cele patru picioare odată, atingându-și copitele cu botul. Ateriză 
și sări din nou, învârtindu-se în jurul cozii și mutându-se de pe o 
parte pe alta. Nefer se ţinea lipit de spinarea lui, ca și când 
acolo ar fi fost locul lui. Krus începu să prindă curaj, lovind 
înfuriat spre cer cu picioarele din spate. Dintr-o serie de sărituri 
sălbatice, traversă pășunea dintr-o parte în alta. 

După asta, se ridică pe picioarele din spate și se răsturnă, 
prăbușindu-se pe spate cu un bubuit care răsună limpede până 
la spectatorii de pe ziduri și încercând să-și zdrobească călărețul 
în menghina dintre propriul trup și pământ. 

Mintaka ţipă, așteptându-se să audă zgomot de oase rupte, 
însă Nefer sărise și aterizase ca o pisică, ghemuindu-se lângă 
mânzul care zăcea pe spate și izbea aerul cu picioarele. 

— Numai un cal deștept, născut pentru luptă, ar face aşa o 
încercare să omoare un om, remarcă Taita cu un glas lipsit de 
emoție. 

Frustrat, Krus se ridică pe picioarele din faţă, dar, până să fie 
din nou pe toate cele patru picioare, Nefer se căţărase deja pe 
spatele lui. Mânzul tremura sub el și scutura din cap, după care 
se lansă într-un galop nebun. Tăie câmpia în zbor și se duse 
țintă spre gard. Nefer stătea lipit de gâtul lui, încurajându-l: 

— Așa! Dă tot ce poți! 

Krus se îndrepta spre gard fără să ezite o clipă și Nefer își 
schimbă poziţia ca să-i ușureze saltul. Se înălțară împreună ca 
purtaţi de un talaz puternic și plutiră peste grinda de sus, 
aterizând într-un echilibru perfect. 

Nefer râdea vesel și îl îndemna cu mișcări din coapse: 

— Hai! Să vedem cât de repede poţi! 

Krus urcă pantele joase ale dealurilor mohorâte și golașe, 
precum un oryx sălbatic, și dispăru dincolo de linia orizontului, 
îndreptându-se spre deșert. Ovaţiile și vacarmul cetăţii încetară, 
lăsând loc unei tăceri profunde. 

— Trebuie să trimitem pe cineva după ei, rupse Mintaka 
tăcerea. Nefer poate a fost aruncat și zace în pustiu cu spinarea 
frântă. 


431 


Taita clătină din cap: 

— Lupta se dă între ei doi acum. Nimeni nu trebuie să 
intervină. 

Așteptară pe ziduri și pe acoperișuri până ce soarele ajunse 
deasupra capetelor lor și apoi începu să coboare, dar nimeni nu- 
și părăsi poziţia - nu riscau să piardă punctul culminant al 
acestei confruntări de forță și nervi între om și animal. 

— S-au omorât unul pe altul, se alarmă Mintaka. Calul ăla e 
un monstru. Dacă l-a rănit pe Nefer, o să poruncesc să fie ucis, 
jură ea mânioasă. 

Mai trecu o oră, încet, precum picăturile de miere când curg, 
apoi mulţimea de pe ziduri începu să freamăte. Bărbaţii săriră în 
picioare, cu ochii aţintiţi asupra dealurilor, și murmurul crescu în 
intensitate și se prefăcu treptat într-un cor entuziast de strigăte 
și râsete. 

O pereche jalnică se profilă la orizont. Capul mânzului atârna 
într-o parte, iar pielea era transpirată și pătată pe alocuri de 
sarea care se uscase pe el. Se vedea clar că era epuizat după 
felul în care se oprea la fiecare pas. Pe spinarea lui, Nefer stătea 
aplecat, cu un aer obosit, și, când Krus cobori costișa, văzură cu 
toţii că faraonul era plin de vânătăi și de răni pe tot corpul. 

Krus ajunse la poalele dealului; era prea dărâmat ca să mai 
sară peste gard, așa că se îndreptă supus către drumul plin de 
colb ce ducea la porţile orașului. 

— Bak-her! Bravo, Maiestate! strigă Mintaka și urarea trecu 
imediat din gură-n gură, până când ecoul se făcu auzit pe 
colinele ce străjuiau fântână lui Osiris. 

— Bak-her! Bak-heri 

Nefer se îndreptă și își ridică pumnul la înălţime, într-un salut 
triumfător. Ovaţiile sporiră. 

Sub zidurile cetăţii, își demonstră măiestria punându-l pe Krus 
să facă o serie de mișcări, mai întâi într-o parte, apoi în cealaltă. 
După asta, se opri cu mâna pe greabănul calului și îl făcu să 
meargă cu spatele. Comenzile erau aproape imperceptibile, o 
ușoară apăsare cu genunchii sau un deget înfipt în coasta lui 
Krus, ori schimbări subtile ale centrului de greutate, însă calul 
răspundea la toate, supus. 

— Mi-a fost teamă că i-a frânt spiritul mânzului, îi mărturisi 
Taita Mintakăi, dar Krus e una din acele rare fiinţe care au mai 
degrabă nevoie de o mână fermă decât de blândeţe. Nefer 


432 


trebuia să-și dovedească măiestria și, Horus mi-e martor, n-am 
văzut pe nimeni să facă asta mai repede sau mai bine. 

Nefer intră călare pe porţile cetăţii și îi făcu semn cu mâna 
Mintakăi, după care trecu pe drumul lung ce ducea spre liniile 
de cavalerie. Il priponi pe Krus și îi ţinu găleata de piele ca să 
bea. O dată ce mânzul își potoli setea, îl spălă de praf și de 
sudoare uscată cu apă fierbinte, apoi îl scoase din grajd și îl 
duse afară. li umplu o traistă cu dhurra pisat și amestecat cu 
miere și, cât timp Krus mânca lacom, Nefer îl bușuma și-i 
spunea ce viteaz era și cum o să alerge împreună pe Drumul 
Roșu, iar Krus îl asculta și-și mișca urechile înainte și-napoi. 

La apusul soarelui, Nefer întinse un așternut gros de paie pe 
podeaua grajdului. Krus îl mirosi, îl gustă, după care, obosit, se 
întinse pe-o parte. Nefer se așeză lângă el pe paie și-și puse 
capul pe gâtul lui Krus. Adormiră unul lângă celălalt, iar Mintaka 
își petrecu noaptea singură. 


e Capitolul 94 «e 


În ziua următoare, Nefer îl prezentă pe Krus lui Dov. Caii se 
rotiră unul în jurul celuilalt cu precauţie, își mirosiră boturile și 
reîncepură să se învârtă. Când Krus își băgă nasul sub coada lui 
Dov, aceasta se prefăcu ofensată și își săltă picioarele din spate 
în direcţia lui, apoi se îndepărtă, flirtând parcă, iar Krus păși 
falnic în spatele ei. Nefer îi lăsă să pască împreună toată ziua, 
iar în dimineaţa următoare le făcu cunoștință cu carul. Nu era 
vehiculul regal magnific, ci unul vechi și uzat. Îi lăsă să 
adulmece axul, care fusese frecat și lustruit prin contactul cu 
coastele multor altor cai. Când amândoi își pierdură interesul 
față de un obiect atât de lumesc, Meren îl luă pe Krus, iar Nefer 
se ocupă de Dov. 

Mângâind-o și dezmierdând-o, îi așeză hamul cu grijă pe 
umeri și strânse cureaua. Ea se agită nefericită, însă îi îngădui 
să-i pună lucrurile acelea. Se urcă pe spinarea ei și ocoli de două 
ori pășunea. Când o aduse înapoi, Meren avea axul pregătit. Nu 
era atașat la car, cu toate că avea inelul de punt la capăt. Nefer 
agăţă hamul de ax, iar Dov roti ochii nervos când simți 
greutatea atârnată într-o parte. Işi îndreptă privirea spre ax și, 


433 


după ce-și satisfăcu curiozitatea, Nefer o luă de cap și o făcu să 
meargă înainte. 

Ea necheza și se dădea înapoi, dar Nefer o liniștea și o 
mângâia. După câteva tururi de ţarc, nu mai trăgea într-o parte. 
Acum venea momentul crucial. Nefer împrumutase de la Hilto o 
iapă bătrână și liniștită, pe care o înhămă în partea dreaptă; 
animalul rămase acolo indiferent. O înhămă pe Dov în partea 
stânga. Firea calmă a iepei bătrâne o liniști pe Dov, care nu se 
agită. Nefer le puse sub bot sacii cu o porţie de dhurra pisat. 
Când mânza se relaxă și fu mulțumită cu hrana, îi înfășură 
picioarele din spate cu feșe de in, ca să nu se rănească dacă 
începea să dea din picioare când avea să simtă întreaga 
greutate a carului în spatele ei. 

Nu avea de ce să se teamă. O luă de gât și o conduse, iar ea 
se mișcă fără probleme alături de iapa bătrână. Nefer o atinse 
pe umăr, iar ea se aplecă în ham și își preluă partea de greutate 
ca o veterană. Nefer începu să alerge, iar Dov merse la trap pe 
lângă el. Apoi, el sări în cabină și luă hăţurile în mâini. Puse 
atelajul să execute o serie de întoarceri, din ce în ce mai strânse 
și, cu toate că Dov nu mai simţise niciodată hăţurile, imită întru 
totul mișcările partenerei sale din dreapta. La sfârșitul primei 
zile, recunoștea comenzile și răspundea imediat la ele, fără să 
mai aștepte exemplul iepei veterane. Le puse să alerge 
împreună încă cinci zile, și Dov prinse totul din zbor. 

Venise momentul să îl învețe pe Krus aceleași lucruri. Dură 
trei zile până când Nefer izbuti să-l înhame la ax; era cât pe ce 
să renunțe, însă Taita îl făcu să persevereze. „Ai răbdare cu el și 
o să te răsplătească înmiit”, îl sfătui el. „E inteligent și inimos. N- 
ai să găsești niciunul asemenea lui.” 

În cele din urmă, Krus se resemnă să care parul acela care se 
târa în urma lui și îi copia în mod alarmant toate mișcările. Nefer 
putu, în sfârșit, să îl înhame alături de Dov, care întoarse capul 
spre mânz și îi dezmierdă gâtul, cum face o mamă cu un copil 
arțăgos. Krus se potoli și își mâncă porţia de dhurra. Când Nefer 
porni cu ei, mânzul încercă să pășească în lături și să rămână 
proţăpit acolo, numai că Nefer îi trase o palmă răsunătoare 
peste coapsă. Asta îl făcu să-și îndrepte pașii și să stea în rând 
cu Dov, însă refuza să tragă. Incă o palmă și puse osul la treabă, 
preluându-și partea de greutate. Probabil că senzaţia îi plăcuse, 


434 


căci foarte repede trăgea din toată inima. Singura problemă era 
să-l facă să se oprească. 

Meren trânti poarta padocului și sări pe platforma carului în 
mișcare. Porniră pe drumul comercial și zburară pe coline, 
învăluiţi în norul roșu de praf pe care-l ridicau caii. 

În lunile care urmară, parcurseră drumul acela în fiecare zi. 
Seara, când se întorceau la Gallala, caii erau mai rapizi și 
trăgeau mai drept, umăr la umăr, ca o singură fiinţă cu două 
capete și opt picioare. Cei doi tineri războinici erau tot mai duri 
și mai puternici, înnegriți de soarele deșertului. 

Mintaka află pe pielea ei cum trebuie să se simtă o văduvă. 


e Capitolul 95 e 


Nu erau decât cinci războinici care parcurseseră Drumul Roșu 
în fortăreaţa Gallalei: Hilto, Shabako, Socco, Timus și Toran. 
Mulţi alţii încercaseră acest lucru și își pierduseră părul în 
competiție. 

Hilto și Shabako erau adepţi ai celui de-al treilea și cel mai 
înalt grad al ordinului, adoratori ai zeului fără nume, Taurul 
Cerului, zeul sumerian al războiului. Numai adepţii săi îi 
cunoșteau adevăratul nume, ascuns celorlalți sub denumirea 
tainică de Zeul Roșu. Nu existau temple sau altare închinate lui. 
Se arăta doar atunci când doi sau mai mulţi adepţi îi invocau 
numele, pe orice câmp de bătălie unde muriseră soldaţi. Gallala 
era un astfel de loc, pentru că aici seniorul Tanus biruise în lupta 
împotriva dușmanilor Egiptului și făcuse o movilă din capetele 
lor tăiate, în piaţa orașului. 

Catacombe tainice formau un fagure de calcar sub piața 
centrală, făcându-l cel mai potrivit templu de adorare a celui 
fără de nume. 

După miezul nopţii, în timp ce locuitorii orașului de deasupra 
dormeau, Hilto duse un bou alb și tânăr prin tunelul îngust de la 
intrarea în catacombe și îl sacrifică pe altarul de piatră construit 
în străfundurile întunecate ale grotei principale. La lumina 
tremurătoare a torţelor, sângele țâșni și formă o băltoacă pe 
podeaua pavată. Apoi, cei cinci războinici ai ordinului își 
înmuiară săbiile în sânge și se rugară ca zeul tainic să îi 
binecuvânteze pentru a putea lua deciziile corecte și a face 


435 


alegerile în mod înţelept. După asta, discutară încercările la care 
aveau să fie supuși faraonul Nefer Seti și tovarășul său: 

— Nu trebuie să-i facem nicio concesie faraonului. Trebuie 
testat la fel de sever ca orice alt novice, spuse Hilto. 

— Să procedăm altfel ar însemna să îi aducem o ofensă Celui 
puternic și războinic - până și între ei se fereau să folosească 
numele adevărat la zeului. Asta ar pângări onoarea acelor 
luptători care au străbătut Drumul Roșu înaintea lui Nefer Seti, 
aprobă Shabako. 

Adunarea ţinu aproape toată noaptea și, înfășuraţi în mantiile 
lor de lână, cei doi novici așteptau afară, la intrarea în tunelul ce 
ducea în catacombe. Schimbară doar câteva cuvinte, căci erau 
conștienți pe deplin că acolo se decidea chiar soarta lor, de 
către cei cinci războinici aflaţi în peștera întunecoasă de 
dedesubt. Lumina zorilor nu alungase încă luceafărul de 
dimineaţă din partea de est a cerului, când Shabako veni să-i 
convoace în fața adunării. 

Îl urmară prin tunelul de piatră. Torța pe care o purta lumina 
firidele în care zăceau coșciugele pictate în care erau mumificați 
bărbaţi și femei, morţi de câteva sute și mai bine de ani. Aerul 
era uscat și rece. Mirosea a pământ și a mucegai, a putreziciune 
și a vechi. Pașii aveau un ecou nepământesc, iar în aer pluteau 
șoapte, poate glasurile morţilor sau foșnetul aripilor liliecilor. 

Apoi, simţiră mirosul sângelui, care pleoscăia sub tălpile lor 
când trecură pe lângă cadavrul taurului sacrificat. Torţele erau 
fixate în suporturile din pereţii peșterii pline de ecouri în care îi 
așteptaseră războinicii. 

— Cine vrea să pătrundă tainele? strigă vocea lui Hilto, care 
își acoperise chipul cu mantia. 

— Sunt Nefer Seti. 

— lar eu sunt Meren Cambyses. 

— Vreţi să vă încercaţi puterile pe Drumul Roșu? 

— Da, asta vrem. 

— Sunteţi amândoi bărbaţi întregi la minte și la trup? 

— Da, suntem. 

— Aţi omorât primul om în luptă dreaptă? 

— Am omorât. 

— E vreun războinic ce stă chezaș pentru tine? 

— Eu sunt chezașul, răspunse Shabako în locul lui. 


436 


— E vreun luptător care depune chezășie pentru tine, Meren 
Cambyses? 

— Eu depun chezășie, replică Socco. 

Când seria de întrebări și răspunsuri luă sfârșit, Nefer și Meren 
fuseseră primiţi în primul grad al ordinului. 

— În sângele Taurului și în flacăra puterii sale, sunteţi primiţi 
de zeu ca novici. Nu aveți voie să participaţi la adunările 
războinicilor unși în al doilea și al treilea grad, să vă închinațţi 
Zeului Roșu, nici să-i aflaţi numele tainic. Singurul vostru drept e 
să încercaţi să ajungeţi la capătul drumului pe care zeul vi-l 
așterne în faţă. Știind că asta poate însemna moartea, acceptaţi 
provocarea? 

— Acceptăm. 

— Atunci știți că drumul are cinci etape și primul este... 

Fiecare dintre cei cinci războinici unși vorbi pe rând, 
explicându-le greaua încercare cu care nu se mai confruntaseră 
niciodată și stabilind regulile cu care trebuiau să fie de acord. 
Cele cinci etape erau denumite: Suliţa, Luptătorul, Arcul, Carul și 
Sabia. Cei doi novici simţiră cum le piere curajul. 

La sfârșit, Hilto li se adresă din nou: 

— Aţi auzit voința zeului. Sunteţi hotărâți să porniţi pe acest 
drum? 

— Da, suntem glasurile sunară nefiresc de tare, iar tonul spart 
trăda falsa bravură, pentru că acum știau ce-i așteaptă. 

— Atunci, nu mai există cale de întoarcere, zise Hilto. 


e Capitolul 96 «e 


— Carul e disciplina cea mai importantă, le spuse Taita. Țineţi 
minte că e o cursă. Vor fi zece care pe urmele voastre. Viteza 
înseamnă totul. Trebuie să învățați să obţineţi totul de la atelajul 
vostru. 

Munceau fără încetare. Când luna nouă a lui Osiris ajunse ca o 
felie de bronz pe cer, Dov și Krus își însușiseră tot ce îi puteau 
învăța Nefer și Meren. Alergau ca un singur cal, la același pas, 
atenți la echilibrul și la stabilitatea carului din spatele lor, 
folosindu-și greutatea și forța ca să treacă cu bine de cele mai 
strânse curbe, încetinind din galop până la oprire definitivă, 
răspunzând imediat celor mai subtile comenzi. 


437 


Mintaka o duse pe Merykara în deșert în carul pe care îl 
conducea singură, ca să urmărească antrenamentul celor doi. La 
amiază, când se opriră ca să adape caii și să-i lase să-și tragă 
sufletul, Mintaka strigă: 

— Perfect! Sigur nu mai aveţi ce să îi învăţaţi. Știu totul. 

Nefer sorbi din urciorul cu apă, apoi se șterse la gură cu podul 
palmei și își îndreptă privirea spre creasta dealului din piatră 
neagră. 

— Există cineva care nu-ţi împărtășește părerea. 

Fetele își puseră mâinile streașină la ochi și-și îndreptară 
privirile în direcţia indicată de el. Zăriră o siluetă cocoţată acolo, 
stând nemișcată, ca și când ar fi crescut pe stâncă. 

— Taita. De cât timp vă urmărește? 

— Uneori, am impresia că dintotdeauna. 

— Mai e ceva ce ar putea să vă arate? vru să știe Mintaka. 
Dacă da, de ce n-a făcut-o până acum? 

— Aşteaptă să mă duc eu să-i cer asta, explică Nefer. 

— Atunci du-te imediat, porunci Mintaka. Dacă nu te duci, mă 
duc eu. 

Nefer urcă dealul și se așeză lângă Taita. După ce tăcură un 
timp, Nefer i se adresă: 

— Am nevoie iar de ajutorul tău, părinte! 

Taita nu răspunse imediat, ci clipi doar, precum o bufniţă 
prinsă de razele răsăritului de soare, afară din cuib. Nu avea 
niciun fiu și nimeni nu-i spusese vreodată „părinte”. 

— Poţi să mă ajuţi. Ce mai trebuie să fac? 

După o pauză lungă, Taita spuse încet: 

— Krus simte când urmează să arunci sulița sau să tragi cu 
arcul. Se înalţă în clipa aia și dă înapoi cu piciorul drept din faţă. 
Dov simte și ezită. 

Nefer se gândi la asta: 

— Da! Am simţit ruperea de ritm din momentul în care trag. 

— Poate să-ți trimită săgeata cu un deget pe lângă ţintă. 

— Ce pot să fac? 

— Să-i înveţi al cincilea pas. 

— Dar nu sunt decât patru: pas, trap, galop ușor și galop. 

— Mai e unul. Eu îi spun „alunecarea”, însă trebuie învățat. 
Cei mai mulţi cai nu o să-l stăpânească niciodată. 

— Ajută-mă să-i învăţ. 


438 


Deshămară caii și Nefer sui pe spinarea lui Dov. O luă la galop 
ușor, apoi se întoarseră în locul unde era Taita. Bătrânul o făcu 
să ridice copita dreaptă din faţă și îi legă un șiret de piele de 
smocul de păr de la chișiţa piciorului. Prinsă de șiret stătea o 
pietricică rotundă, șlefuită de râu și învelită în piele. Dov își lăsă 
capul în jos și mirosi obiectul, curioasă. 

— Du-te și mai fă o tură cu ea, zise Taita. 

Nefer își înfipse degetele sub umărul ei și iapa porni. Pietricica 
atârna de piciorul cu care conducea și, instinctiv, încerca să 
scape de ea scuturând din copită la fiecare pas; asta îi schimbă 
cu desăvârșire mersul. Spinarea nu se mai lovea de fesele lui și 
nu mai exista acea mișcare clătinată, săltată. 

— Plutește ca un fluviu sub mine! strigă Nefer încântat. Parc- 
aș călări Nilul! 

În două zile, putu să-i scoată greutatea, iar ea trecea la 
comandă de la galop ușor sau galop la alunecare. Cuvântul pe 
care-l folosea era „NII”. 

Când îl confruntă pe Krus cu greutatea, acesta se comportă 
ca și când obiectul ar fi fost o cobră veninoasă: se cabră și izbi 
aerul cu copitele. Când îl vedea pe Nefer că vine cu el în mână, 
își dădea ochii peste cap și tremura din tot corpul. 

Timp de trei zile, își măsură voinţa cu a lui Nefer și, brusc, în 
cea de-a patra, își scutură copita dreaptă și pluti. |n ziua 
următoare executa mișcarea la comandă la fel de prompt ca și 
Dov. 

In cea de-a zecea zi, Taita îi urmărea din vârful dealului 
venind la galop de-a lungul unei linii de ţinte, Nefer având 
legătura suliței înfășurată în jurul încheieturii de la mână. Krus 
era cu ochii la cercurile pictate pe lemnul susţinut de tripozi și 
ciulise nervos urechile însă înainte să apuce să rupă ritmul și să 
salte, Nefer rosti „Nil!” 

Dov și Krus schimbară imediat pasul, iar carul rămase în 
echilibru și pluti înainte, asemenea unei galere de luptă duse de 
ape. Prima suliță a lui Nefer se înfipse în cercul roșu din centrul 
țintei. 


439 


e Capitolul 97 e 


Taita îl supraveghea pe Nefer întinzând coarda, punând 
săgeata și fixând ţinta. Urmărea steagul galben de pe bățul pus 
în spatele șirului de ţinte aflate la două sute de pași în fața lor. 
Steagul se mișca și se lovea de băț, fluturând preţ de o clipă, ca 
apoi să cadă moale când boarea de vânt fierbinte înceta. Nefer 
slobozi săgeata, care descrise o parabolă leneșă. Atinse punctul 
maxim și începu să coboare, moment în care adierea vântului îi 
mângâie din nou obrajii lui Taita. 

In bătaia lină a vântului, săgeata își schimbă ușor traseul în 
zbor. Se îndreptă spre ţintă, dar ajunse la trei palme distanţă de 
centrul țintei. 

— La Seuth cu vântul ăsta afurisit! înjură Nefer. 

— Săgeata ușoară e mai curând purtată de vânt, explică Taita 
și se duse la căruţa mică plină cu arcuri și tolbe de rezervă, de 
unde se întoarse cu un pachet lung, înfășurat în piele. 

— Nu! se opuse Nefer, când dădu cu ochii de imensul arc de 
luptă al lui Trok. E peste puterile mele! 

— Când ai făcut ultima tentativă să tragi cu el? întrebă Taita. 

— În ziua când l-am dezgropat, replică Nefer. Știi prea bine, 
doar erai acolo. 

— Asta s-a-ntâmplat acum șase luni, zise Taita, uitându-se cu 
înţeles la pieptul gol și la braţele lui Nefer: mușchii i se 
întăriseră, precum lemnul de cedru sculptat. 

Fără prea mare tragere de inimă, Nefer îl luă și îl învârti în 
mână. Observă că lemnul fusese legat recent cu fir fin de 
electrum şi dat cu lac. Coarda era nouă, făcută din tendoanele 
picioarelor din față ale unui leu, tratate și răsucite până 
ajunseseră tari și inflexibile ca bronzul. 

Refuzul îi stătea iar pe buze, dar nu spuse nimic, știind că 
Taita îl privește. Luă arcul și, fără să pună vreo săgeată, îl ridică 
și încercă să tragă. După douăzeci de centimetri, brațele i se 
blocară și, cu toate că mușchii se întindeau și se întăreau la 
piept, nu izbuti să tragă până la capăt. Cu grijă, Nefer aduse 
coarda la poziţia iniţială și lăsă arcul deoparte. 

— Dă-mi-l înapoi, întinse Taita mâna să-i ia arma. Nu ai nici 
forţa, nici voinţa necesară. 


440 


Nefer i-l smulse din mână, cu buzele albe și subțţiate, și 
aruncând flăcări din ochi: 

— Nu știi totul, bătrâne, chiar dacă-ţi închipui că știi! 

Băgă mâna și scoase o săgeată lungă și grea din tolba cu 
însemnul lui Trok pe pielea lustruită. Ca și arcul, și aceasta 
fusese recuperată din carul dezgropat. Nefer se duse cu pași 
mari la linia de tragere și se pregăti de tras. Potrivi săgeata. Işi 
umflă pieptul și inspiră adânc. Își încleștă fălcile și începu să 
tragă de coardă. Era greu la început și ajunse până la linia 
mediană. Se încruntă, respirând șuierat, mușchii brațelor i se 
întăriră trufași și reuși să tragă coarda până la capăt, sărutând-o 
ca pe o iubită. În aceeași clipă, slobozi săgeata grea care ţâșni 
șuierând în albastrul cerului, ajunse sus și cobori, plutind cu 
mult deasupra țintei și continuându-și zborul până ajunse cu 
mult dincolo de distanţa propusă. Vârful de cremene explodă 
într-o ploaie de scântei când se izbi de o stâncă îndepărtată, iar 
coada se frânse datorită forței teribile a loviturii. 

Nefer nu-și putea crede ochilor, iar Taita murmură: 

— Poate că ai dreptate. 

Nefer lăsă arcul și îl îmbrăţișă: 

— Ştii destule, părinte, îi spuse. Destule pentru noi toţi. 


e Capitolul 98 e 


Taita îi duse pe nefer și Meren în deșert, la trei zile de mers 
prin ţinutul de o frumuseţe aspră. li conduse în valea ascunsă de 
unde lichidul negru ţâșnea la suprafaţa pământului, printr-o 
crăpătură adâncă. Era aceeași substanţă  vâscoasă, 
asemănătoare smoalei, pe care o folosiseră ca să dea foc 
șacalilor în raidul de noapte de la Thane. 

Își umplură urcioarele de lut pe care le aduseseră cu ei și se 
întoarseră la atelierele din Gallala. Taita rafină lichidul negru 
fierbându-l la foc mic, până deveni alunecos ca mătasea cea 
mai fină. 

— O să ungă butucii roților mai bine și pentru mai mult timp 
decât cu untură de porc sau cu orice altă substanţă. O să-ţi dea 
un avantaj de cincizeci de pași la o mie. Asta poate să însemne 
diferenţa dintre succes și eșec sau chiar dintre viaţă și moarte. 


441 


Nefer dorea să alerge în carul regal pe Drumul Roșu, dar Taita 
îl dezaprobă: 

— ii neapărat să mergi într-un coșciug aurit? 

— Aurul nu cântărește decât doi tae/i. Chiar tu ai cântărit. 

— Când ești în el, nu contează dacă sunt doi sau două sute. 

Taita cercetă toate cele o sută cinci care pe care le 
dezgropaseră, alese zece și le desfăcu în întregime. Cântări 
șasiurile și testă rezistenţa îmbinărilor. Învârti roţile pe butuci, 
detectând până și cel mai mic defect vizibil. În cele din urmă, 
alese carul. 

Modifică ansamblul butucului astfel ca roţile să fie susţinute 
de un singur bolt din bronz, ce putea fi îndepărtat printr-o 
singură lovitură cu ciocanul de lemn. Când reasamblă carul, 
scoase tăblia din faţă și aripile, scăpând, astfel, de orice 
greutate inutilă. Fără ajutorul proptelelor din faţă și din lateral, 
vizitiii aveau să se bazeze pe propriul simţ de păstrare a 
echilibrului și pe un singur laţ de sfoară matisit de podeaua 
carului, ca să le facă mai ușoară trecerea peste terenul 
accidentat. In cele din uimă, unse butucii roților cu lubrifiantul 
negru adus din deșert. 

Sub supravegherea lui Taita, controlară hamurile centimetru 
cu centimetru, iar Mintaka, Merykara și servitoarele lor 
rămâneau până noaptea târziu să coasă și să răscoasă 
suprafețele de îmbinare și tighelurile acestora. 

Următorul pas era alegerea armelor, rotind sulițele și săgețile 
ca să detecteze și cea mai mică imperfecţiune, balansându-le pe 
scândură special creată de Taita în acest scop, adăugând câte o 
mărgelușă de plumb la coadă sau la cap, până ajungeau să fie 
perfecte. Ascuţiră vârfurile, ca să muște și să se înfigă adânc în 
ţinte. Puseră tălpi noi la sandale și le înzestrară cu ghimpi din 
bronz. Işi croiră singuri apărători din piele care să le ferească 
antebraţele de șfichiuirea coardei de arc și a suliței. Fiecare 
dintre ei își alese câte trei săbii, fiindcă lamele de bronz se 
rupeau adesea în focul luptei. Ascuţiră tăișurile, apoi le șlefuiră 
cu piatră ponce, până ajunseră să-și poată rade cu ele părul de 
pe brațe. 

Reparară și înfășurară coarde de rezervă, pe care să le poarte 
în jurul taliei. In afară de coifuri și pieptare din piele, nu vor avea 
niciun fel de armură, ca să ușureze sarcina lui Krus și Dov. 


442 


Munciră în spatele ușilor închise ale atelierului, ca nimeni să nu 
afle de pregătirile lor. 

Însă, mai presus de toate, se antrenară și făcură exerciţii 
pentru a-și spori forța și rezistenţa și pentru a întări încrederea 
cailor în ei înșiși. 

Pentru Dov și Krus, proba de foc avea să fie cea mai dificilă. 
Își făcură singuri focul în deșert, adunând în stog vreascuri și 
mormane de paie uscate. Lăsară caii să vadă flăcările și să 
miroasă fumul, după care îi legară la ochi. Chiar dacă, la 
început, Krus se împotrivi și necheză îngrozit, până la urmă 
ajunse să alerge orbește, având încredere în cel de deasupra lui 
și apropiindu-se atât de tare de foc, încât i se pârlea coama. 

Mintaka și Merykara petreceau ore în șir în templul de curând 
renovat al lui Hathor, aducând sacrificii pentru bărbaţii lor și 
rugându-se pentru protecţia și favorurile zeiţei. 


e Capitolul 99 e 


Când mai erau doar treizeci și cinci de zile până la luna plină a 
lui Horus, în Gallala își făcu apariţia o caravană ciudată, ce 
sosea tocmai de pe ţărmul mării, din portul Safaga. In fruntea ei 
era un ciung uriaș, pe nume Aartla. Cei cinci războinici ai 
Drumului Roșu le ieșiră în întâmpinare când erau la 
cincisprezece mii de picioare depărtare de zidurile orașului și îl 
aduseră la Gallala cu toate onorurile, pentru că era și el un 
adept al gradului al treilea, care străbătuse Drumul Roșu cu 
aproape treizeci de ani în urmă. Acum douăzeci de ani, o 
săgeată îi scosese un ochi, în timpul campaniei libiene a 
faraonului Tamose și, cinci ani mai târziu, un tăietor de lemne 
numibian îi retezase brațul de la cot dintr-o singură lovitură. 

Aartla era acum un om bogat. Avea un circ ambulant cu femei 
și bărbaţi cu talente și îndemânări speciale. Una dintre ele era 
cunoscută drept cea mai puternică femeie din lume; putea să 
ridice doi cai deodată, câte unul în fiecare mână, și să apuce 
capătul unei bucăţi de bronz și să îndoaie metalul cu vaginul. O 
alta era considerată cea mai frumoasă femeie din lume, cu toate 
că puţini îi zăriseră faţa. Venea dintr-un ţinut atât îndepărtat din 
nord, că, în anumite perioade ale anului, acolo râurile se 
transformau în piatră albă și își opreau curgerea. Aartla cerea 


443 


zece taeli de argint pentru privilegiul de a-i vedea faţa 
neacoperită. Se zvonea că avea un păr de aur, care-i ajungea 
până-n pământ, și ochii de culori diferite, unul auriu și celălalt 
albastru. Preţul cerut de Aartla pentru restul minunilor ei era pe 
măsură, și numai un bărbat bogat putea să guste toate deliciile 
oferite de ea. 

În afară de asta, Aartla avea o sclavă neagră care înghiţea 
foc, se acoperea din cap până-n picioare cu o mantie din 
scorpioni vii și se împodobea cu un piton uriaș în jurul gâtului. In 
punctul culminant al spectacolului, momea șarpele să intre în 
deschizătura secretă a trupului ei, până când dispărea cu totul 
în pântecele ei. 

Toate aceste minunăţii erau făcute doar ca să deschidă 
apetitul spectatorilor pentru atracțiile principale ale circului lui 
Aartla, care erau campionii săi: o companie de luptători, fie cu 
sabia, fie corp la corp, care provocau la întrecere pe orice 
doritor. Aartla oferea câte o pungă cu o sută de tae/; din aur 
curat celui care reușea să-l înfrângă pe vreunul dintre campionii 
săi. Pariurile care se făceau pe marginea întrecerilor erau 
faimoase, și una dintre sursele averii imense a lui Aartla. Deși el 
nu mai lupta, în suflet rămăsese un războinic și un devotat al 
Drumului Roșu. 

Când ajunsese până la el vestea că un faraon din dinastia lui 
Tamose era hotărât să parcurgă Drumul Roșu, își adusese 
luptătorii de la capătul lumii ca să îl înfrunte. Era atât de 
îndrăgostit de jocul acela, încât nu ceru nicio plată pentru 
serviciul său. 

Fraţii săi în ale războiului pregătiseră unul dintre palatele 
vechi pentru a-l găzdui pe Aartla împreună cu trupa sa. In seara 
de după sosirea lui, dădură un banchet de bun venit, la care 
Nefer și Meren nu fuseseră invitați. 

— Nu am fi putut să acceptăm, oricum, îi explică Nefer 
Mintakăi. Nu facem parte din frăţia ordinului. În afară de asta, 
dacă ne-am așeza la aceeași masă cu adversarii noștri ar 
însemna să ne batem joc de convenţii și de tradiţii. 

A doua zi după banchet, campionii își reluară antrenamentul 
permanent, sub ochiul pătrunzător al lui Aartla. Exerciţiile aveau 
loc în curtea interioară a bătrânului palat și toţi străinii erau 
excluși. Aartla era prea viclean ca să-i lase pe alţi jucători să 


444 


observe stilul campionilor săi fără să plătească bani buni pentru 
asta. 

Totuși, Taita nu era un străin. Când Aartla își pierduse braţul, 
Taita îi aranjase și îi cususe ciotul, salvându-l de la cangrena ce 
infectase rana și îi ameninţa viața. Aartla îl primi cu brațele 
deschise să asiste la antrenamente și îl așeză pe o grămadă de 
perne în partea în care avea ochiul cel bun. Cea mai frumoasă 
femeie din lume îl servea cu suc de fructe amestecat cu miere, 
într-un vas din aur, și îi zâmbea de sub vălul său cu ochii aceia 
fascinanţi, de culori diferite. 

Mai întâi, Aartla îl informă pe Taita despre noutăţile 
referitoare la campania egipteană în Mesopotamia, de unde 
venea el. Se părea că regele Sargon, cu trupele distruse și 
răzlețite, se retrăsese în spatele zidurilor Babilonului, capitala 
sa. Nu exista nicio îndoială cu privire la deznodământul 
războiului. Armatele falșilor faraoni aveau în curând să se 
întoarcă în Egipt și să se răfuiască cu ameninţarea pe care o 
prezenta mica armată din Gallala. Spunând acestea, îi aruncă o 
privire plină de înţelesuri, de avertizare a unui vechi prieten. 

În timp ce stăteau pe perne și discutau multe alte lucruri - 
politică, lupte pentru putere, război, medicină și zei - Taita 
părea absorbit de conversaţie, abia aruncând câte o privire 
atleților care luptau și asudau în soare. Cu toate acestea, ochii 
săi bătrâni nu pierdeau nici măcar o aruncare sau o lovitură de 
sabie. 

Campionii trăiau din talentele lor de ucigași. Erau devotați 
Zeului Roșu, iar strădaniile lor constituiau o formă de adorare. 
Când Taita se retrase în seara aceea în chilia sa, unde îl 
așteptau Nefer și Meren, avea figura gravă: 

— V-am urmărit adversarii la antrenament și trebuie să vă 
avertizez că mai avem mult de lucru, și ne-au rămas doar 
câteva zile, le spuse el. 

— Spune, părinte, zise Nefer. 

— Mai întâi, e Polios, luptătorul... începu Taita, și le descrise 
caracterul și foita fiecărui campion, stilul de luptă și talentele 
speciale. 

După asta, le împărtăși slăbiciunile pe care le descoperise la 
fiecare și cum ar putea fi ele exploatate mai bine. 


445 


e Capitolul 100 e 


Cei cinci războinici ai ordinului, asistați de Aartla, începură să 
pregătească terenul pe care avea să se desfășoare cursa. 
Petrecură zile în șir în pustiu, urmărind o rută circulară ce 
începea în forumul central al Gallalei, urca pe dealuri și ajungea 
în zonele cu teren accidentat, apoi, după cincisprezece mii de 
picioare, se întorcea prin valea lungă, pe lângă fântână lui Taita 
și prin porţile cetăţii pentru a sfârși înapoi în forum. Odată 
stabilit traseul, trimiseră echipe de muncitori care să pună 
obstacole în calea novicilor. 

Cu zece zile înainte de competiţie, Hilto și Shabako dădură 
citire proclamaţiei către populaţia cetăţii. Descriseră cursa în 
amănunt, ca și regulile ce guvernau probele. Apoi numiră 
campionii ce aveau să lupte împotriva novicilor: 

— În proba de luptă corp la corp, faraonul Nefer Seti îl va 
înfrunta pe Polios din Ur - aici, se auzi un oftat general, pentru 
că Polios era un luptător faimos. 

Era poreclit „Sfărâmătorul de spinări” și, de curând, ucisese 
un om în Damasc - a șaptesprezecea sa victimă în ring. 

— Meren Cambyses va lupta contra lui Sigassa din Nubia - și 
pe acesta îl cunoșteau prea bine. 

| se spunea „Crocodilul”, din cauza unei boli ciudate de piele 
care-i făcea pielea la fel de tare, de cornoasă și de neagră ca a 
unei mari reptile. 

— În proba de sabie, faraonul Nefer Seti îl va întâlni pe Khama 
din Taurinia. Meren Cambyses va lupta cu Drossa din India. 

În noaptea aceea, Mintaka și Merykara sacrificară un miel alb 
pe altarul zeiţei, și o rugară plângând să îi apere pe bărbaţii pe 
care-i iubeau. 


e Capitolul IOl e 


Timp de șapte zile înainte de întrecerea de pe Drumul Roșu, 
cei cinci războinici organizară selecţia urmăritorilor. Candidaţii 
nu lipseau. Pe oricine smulgea cosița din părul unui rege îl 
aștepta nemurirea. Hilto promisese că aveau să ridice o stelă de 
douăzeci și cinci de coţi înălţime în templul zeului sau zeiței 


446 


preferate prin care să îi fie comemorată reușita. Avea să 
primească o mie de taeli de aur, suficient ca să-și cumpere o 
proprietate frumușică atunci când aveau să se întoarcă, în 
sfârșit, în patria-mamă. In plus, putea să oprească drept trofee 
toate armele și efectele personale ale novicelui pe care îl 
învingea. 

Cei cinci făcură alegerea finală printr-un proces de eliminare 
și proclamară acest lucru de pe platforma de piatră din centrul 
forumului. 

— Au ales cei mai buni și mai experimentați bărbaţi și i-au 
lăsat să-și selecteze caii și carele. Veţi fi amenințați și din faţă și 
din spate, îi preveni Taita, când revizuiră din nou lista 
adversarilor. Fiţi atenţi la acesta, Daimios; e căpitan de care. 
Știe cum să facă un echipaj de cai să dea tot ce poate. 

— Startul o să hotărască totul, zise Nefer. 

— lar acesta o să fie decis doar de Zeul Roșu. 


e Capitolul 102 « 


Cu o săptămână înainte de competiţie, Mintaka refuză să-l 
mai primească pe Nefer în patul ei: 

— Dragostea mea o să-ţi slăbească hotărârea și o să te sece 
de puteri. Dar o să-mi fie de o sută de ori mai dor de tine decât 
o să-ți fie ţie de mine, îl asigură ea, în timp ce îi împleteau 
coama lungă lui Krus. 

In ziua dinaintea lunii pline a lui Horus, Taita le porunci tuturor 
să se odihnească. Dov și Krus pășteau liniștiți împreună pe 
pășunea de sub fântână. Merykara umplu un coș cu smochine, 
portocale și prăjituri din ahurra și își petrecu timpul alături de 
Meren, lângă fântână, urmărind caii din faţa lor. După ce luară 
masa frugală, Merykara îngenunche lângă el și îi împleti părul 
într-o coadă ce atârna până la mijlocul spatelui. 

— E așa de des și de strălucitor, murmură ea și își îngropă 
faţa în părul lui. Miroase așa de bine! Să nu lași pe nimeni să ţi-l 
ia, să mi-l aduci înapoi. 

— Cum o să mă răsplătești dacă am să fac asta? întoarse el 
capul ca să-i surâdă. 

— O să-ţi dau o răsplată cum nici n-ai visat vreodată, îi 
răspunse ea înroșindu-se când rosti cuvintele. 


447 


— Ba am visat, o asigură el cu aprindere. O visez în fiecare 
noapte. 


e Capitolul 103 e 


Dimineaţă, Taita veni să-l trezească pe Nefer. Îl găsi dormind 
cu o mână aruncată peste faţă. La atingerea lui Taita, se ridică, 
se întinse și căscă. Coada groasă, împletită de Mintaka, îi atârna 
pe spate. Când se uită la Taita, privirea își recăpătă 
concentrarea și deveni de oțel, fiindcă își amintise ce avea să 
aducă ziua aceea. 

Cât timp Nefer sorbi o cană cu lapte prins și mâncă o mână de 
smochine, Taita se duse la fereastră și-și trecu privirea peste 
acoperișuri, spre pâlcul de palmieri pe care îi plantaseră 
deasupra fântânilor. Văzu cum crengile de sus se leagănă și se 
apleacă în bătaia vântului. Se rugaseră cu toţii să fie o zi 
liniștită, dar boarea de vânt aducea cu ea ameninţarea eșecului. 
Acum, Nefer trebuia să se bazeze mai mult ca niciodată pe 
marele arc de luptă pentru a reuși. 

Taita nu-i împărtăși niciunul din presentimentele sale lui 
Nefer. În schimb, se întoarse și cuprinse cu privirea drumul. 
Soarele nu răsărise încă, dar părea că jumătate din populaţia 
Gallalei se revărsa pe porţile cetăţii. 

— Sunt nerăbdători să ocupe poziţii cât mai bune și să vadă 
cât mai mult posibil din cursă, îi spuse lui Nefer. Nimeni, în afară 
de participanţi și de membrii juriului, nu are voie să călărească. 
Toţi ceilalţi sunt obligaţi să meargă pe jos. Unii spun că ar fi 
posibil să urmărească lupta cu sulița și lupta corp la corp, apoi 
să taie dealul să vadă duelul de aproape. Cei mai înceți de picior 
se vor cățăra pe Muntele Vulturului să privească traversarea 
prăpastiei, apoi se vor întoarce aici să vadă finalul. 

In ciuda marelui exod din cetate, multe alte sute de oameni 
aleseseră să fie prezenţi la start și se înghesuiseră în forum. Alţii 
urcaseră cu mult deasupra scuarului și stăteau cocoțaţi pe ziduri 
și pe platforme. Deși era încă devreme, aerul era festiv și 
spiritele se  înfierbântaseră. Câţiva dintre cei de pe ziduri 
mâncau astfel încât oase roase și resturi picau în capul celor de 
jos. Unii pariau. Aartla oferea chiar bani dacă Nefer și Meren 
traversau prăpastia, șanse de doi la unu că vor trece de 


448 


spadasini și patru la unu dacă vor termina cursa fără să fie 
ajunși de urmăritori. 

Când soarele se ridică deasupra zidurilor, zece care de 
urmăritori se aliniară în forum. Gongurile băteau, tobele răsunau 
și sistrum-ul zdrăngănea, femeile ţipau și aruncau cu flori, iar 
copiii dansau în jurul lor, însă vizitiii erau serioși și hotărâți când 
se aliniară la start. 

Urmă o perioadă de așteptare tensionată, apoi sunetul 
uralelor de la liniile de cavalerie se intensifică și se apropie. Intr- 
o explozie de Bak-her!, carul dezgolit al novicilor își făcu apariţia 
printre coloanele de la intrarea în forum. 

Dov și Krus fuseseră ţesălaţi până când pielea ajunsese să le 
lucească asemenea metalului șlefuit în razele dimineţii. Aveau 
coamele împletite cu panglici colorate, iar cozile strânse. 

Nefer și Meren purtau doar armura ușoară din piele și aveau 
trupurile unse pentru lupta corp la corp. Coborâră de pe 
platforma carului și se lăsară în genunchi, cu mâinile pe 
mânerele săbiilor. Taita înaintă și se opri în faţa lor; recită o 
rugăciune către Horus și către Zeul Roșu, cerându-le 
binecuvântarea și protecţia. În cele din urmă, scoase o amuletă 
de la gât și o trecu peste capul plecat al lui Nefer. 

Nefer se uită în jos, la obiectul care se legăna la pieptul său și 
simţi o furnicătură, ca și când un curent ciudat de putere s-ar fi 
revărsat dinspre acesta. Era talismanul din aur al lui Lostris, pe 
care nimeni, în afară de Taita, nu pusese mâna. 

După asta, Hilto, înveșmântat în pelerina roșie a celui de-al 
treilea grad al ordinului, urcă pe platforma de piatră din centrul 
forumului și citi cu glas puternic regulile. Când termină, întrebă 
cu voce gravă: 

— Înțelegeţi și vă supuneţi regulilor ordinului Drumului Roșu? 

— În numele Zeului Roșu, afirmă Nefer. 

— Cine vă va tăia cozile împletite? întrebă Hilto, iar Mintaka și 
Merykara pășiră în spatele războinicilor îngenuncheaţi. 

Ochii Mintakăi erau subliniaţi de cearcâne vineţii, pentru că 
fata nu dormise toată noaptea. Amândouă erau palide și 
încordate. Nefer și Meren înclinară capetele, iar femeile ridicară 
drăgăstos cozile și le tăiară. Îi înmânară cosiţele lui Hilto, care le 
agăţă de vârfurile bețelor pe care fluturau steagurile, de-o parte 
și de alta a carului. Acestea erau trofeele pe care urmăritorii 


449 


trebuiau să încerce să pună mâna și pe care Nefer și Meren erau 
obligaţi să le apere cu viaţa. 

— Urcaţi în care, porunci Hilto, iar Nefer și Meren se suiră pe 
platformă: Nefer luă hăţurile, iar Dov și Krus își arcuiră gâturile, 
loviră din copite și dădură înapoi cât să se învârtă roţile o dată. 

— Aduceţi păsările, ordonă Hilto. 

Dresorii se urcară în arena circulară, acoperită cu nisip, 
fiecare cu câte un cocoș sub braț. Crestele le fuseseră retezate, 
așa încât aveau capetele lucioase, ca de reptile, fără nicio 
bucată de carne sau de piele care să atârne și de care să poată 
fi apucat de pasărea vrăjmașă. Soarele se reflectă în penele lor 
cu irizaţii de ulei vărsat pe apă. 

O tăcere încordată și dureroasă se așternu peste forumul 
înțesat de oameni. Dresorii îngenuncheară unul cu faţa la 
celălalt, în mijlocul gropii cu nisip, ţinând păsările în față. Cocoșii 
nu aveau pinteni falși atașați de picior: spinii lungi de metale ar 
fi provocat moartea prea repede și sigur, în schimb, pintenii lor 
naturali fuseseră ascuțiți și lustruiți. 

— Intărâtaţi-vă păsările! comandă Hilto, și cei doi împinseră 
păsările una spre cealaltă, fără să le dea voie să se atingă. 

Ochii cocoșilor sclipeau de cruzime, capetele li se umflau de 
furie, iar pielea rasă de pe capete și gâturi li se învineţise de 
mânie. Bătură din aripi și încercară să se smulgă din 
strânsoarea celor doi bărbaţi ca să se repeadă unul asupra 
celuilalt. 

Cu sabia trasă, Hilto arătă dincolo de forum, la acoperișul în 
ruine al templului lui Bes, zeul ce patrona Gallala, unde un steag 
albastru flutura ușor în vântul fierbinte. 

— Novicii vor porni în clipa în care păsările sunt eliberate. 
Zeul Roșu, în infinita sa înțelepciune, va hotărî cât vor 
supravieţui păsările și ce avans vor avea novicii. Acum, 
pregătiţi-vă de start! 

Toţi ochii, inclusiv cei ai lui Nefer și Meren, se îndreptară spre 
cocoșii rivali. Hilto înălţă sabia; penele păsărilor se zburliseră, iar 
ei erau roșii de furie, zbătându-se să sară unul la altul. 

— Acum! dădu Hilto semnalul și îngrijitorii eliberară păsările. 

Cocoșii traversară arena fâlfâindu-și aripile viu colorate, 
sărind și atacând cu ghearele și cu pintenii. 

— Dii, Dov! Dii, Krus! răcni Nefer și aceștia țâșniră, aruncând 
pietriș și pulbere cu copitele. 


450 


Un urlet puternic se ridică din mulţime și carul făcu un tur al 
forumului, după care se îndreptă spre drumul larg. Uralele se 
pierdeau în urma lor, pe când ieșeau în zbor pe poartă și urmau 
calea spre dealuri, marcată la fiecare două sute de pași de 
steaguri din in alb, ce tremurau și fluturau leneș în adierea 
dimineţii, venind de dincolo de deșert. 

— Păstrează steagurile în dreapta, îi reaminti Meren - dacă 
treceau de vreun steag pe partea greșită, judecătorii aveau să-i 
trimită înapoi, să îl înconjoare în mod corect. 

În timp ce mâna caii, fără să-i forțeze și încetinind până la 
trap când coasta urca în unghi ascuţit, Nefer evalua forța și 
direcția vântului, judecând după steag și după colbul aruncat de 
cai. Venea brutal și fierbinte dinspre vest, destul de tare încât să 
împrăștie norul de praf din urma lor. Era cel mai prost vânt 
posibil: avea să sleiască de puteri caii și să afecteze tragerea la 
țintă cu sulița și cu arcul. Alungă gândul acela și se concentră 
mai întâi asupra escaladării dealurilor. 

Panta se înclina abrupt în sus, și, la comanda lui Nefer, săriră 
din car și alergară pe lângă cai, ca să le mai ușureze povara. 
Dov și Krus galopau înainte atât de iute, încât cei doi se văzură 
nevoiți să apuce de hamuri ca să ţină pasul. Când ajunseră pe 
creastă, Nefer îi opri și le îngădui să se odihnească preț de trei 
sute de bătăi ale inimii sale. 

Se uită spre zidurile cetăţii de jos și auzi urletul constant 
urcând și coborând precum un val îndepărtat pe un recif de 
coral, sunetul caracteristic luptei cu cocoși, în timp ce gloata 
puncta cu urale fiecare atac al păsărilor. Totuși, steagul flutura 
încă pe vârful măcinat de vreme al templului lui Bes ca să 
semnaleze că lupta nu fusese decisă încă. Se întoarse și aruncă 
o privire de-a lungul câmpiei drepte ce se desfășura înaintea lor 
și zări linia de ţinte pentru proba de suliță: erau cinci, la 
intervale de două sute de pași. Paralel cu ele se desfășura un 
gard jos din arbori spinoși, care să ţină carul la o distanţă de 
cincizeci de pași. 

Nefer sări în car și strigă „Înainte!”, iar perechea porni. Se 
uită înapoi și văzu că steagul albastru flutura încă pe turnul lui 
Bes. 

Pe măsură ce se apropiau de linia de ţinte, Nefer își înfășură 
șnurul în jurul încheieturii și se calmă, văzând cu ochii minţii 
ținta, imaginându-și zborul proiectilului din mâna sa către cercul 


451 


roșu din interior și ignorându-l pe cel galben din exterior. Văzu 
cum vântul mișca stegulețele. 

Shabako stătea pe o movilă joasă, aproape de centrul liniei. 
Urma să le arate un fanion roșu, dacă nimereau ţinta, și unul 
galben dacă ratau. Aveau cu ei doar cinci sulițe și le era permis 
un singur fanion galben. Dacă ratau în prima rundă, trebuiau să 
se întoarcă, să scoată sulița trasă și să încerce din nou, până 
adunau patru roșii. 

Nefer îi dădu frâiele lui Meren, care apropie carul de gardul 
despărțitor ca să-i dea primului șansa unei aruncări precise. 
Prima ţintă se ivi repede, iar Nefer încercă să-și păstreze 
echilibrul pe platforma care se clătina. 

— Nil! Rosti comanda și, imediat, Dov și Krus schimbară pasul 
în acea splendidă mișcare de alunecare. 

Carul deveni iarăși stabil, așa că putu din nou să tragă. Nu 
exista niciun dubiu cu privire la rezultat din momentul în care 
sulița îi ţâșni din mână, viteza fiindu-i accelerată și de biciuirea 
șnurului - ținuse seama și de vânt. Proiectilul zbură cincizeci de 
pași împotriva curentului, drept în inima cercului roșu, și, cu 
coada ochiului, Nefer îl văzu pe Shabako fluturând steagul roșu 
ca să valideze lovitura. Inșfăcă o altă suliță din coș și îi înfășură 
șnurul. Simţi o încredere supremă, aproape divină și știu că 
următoarele patru săgeți vor zbura la fel de precis ca prima. 
Văzu cum se apropie cea de-a doua ţintă și aruncă din nou încă 
o lovitură perfectă. Nici nu avu nevoie să arunce vreo privire la 
steag, că Meren exclamă: 

— Bak-her, frate! Și coti spre a treia ţintă. 

Se apropiau cu repeziciune, iar distanţa dintre car și gardul 
ghimpat se micșora văzând cu ochii. Nefer se pregăti și trase 
braţul drept pentru aruncare, când, chiar în acea clipă, roata se 
atinse de gard și carul se scutură violent, gata-gata să se 
răstoarne. Caii își uniră forțele ca să îl îndrepte, însă sulița se 
afla deja în zbor. Cu disperare în suflet, Nefer o urmări cum 
descrie un cerc larg, coborând la mare depărtare de ţintă; se 
ridică steagul galben. 

— E vina mea, scrâșni Meren. M-am dus prea aproape. 

— Mână drept acuma, îl repezi Nefer. Mai avem nevoie de 
două roșii. 


452 


Apăru și cea de-a patra ţintă, însă Nefer simțea că mișcarea 
de sub el se schimbase. Krus pășea cu piciorul care nu trebuie; 
coliziunea cu gardul îl dezechilibrase. 

— Ho, Krus, strigă Meren, încercând să-l domolească 
atingându-l cu hățurile. 

Atunci, Dov se lăsă ușor spre tovarășul ei și acesta, simţindu-i 
ritmul, preluă pasul chiar când ajunseră în dreptul celei de-a 
patra ţinte. 

Nefer azvârli și, de lângă el, Meren strigă: 

— Roșu! O aruncare curată. Ai reușit! 

— Nu încă, îl contrazise Nefer și apucă ultima suliță din coș. A 
mai rămas una. 

Se apropiară în viteză de ultima ţintă, încordați precum corzile 
de arc trase, cu toți mușchii rigizi și întinși la maximum. Krus 
simţi acest lucru din felul în care ţinea Meren hățurile, văzu cu 
ochiul drept ţinta apropiindu-se, știu cu precizie clipa în care 
Nefer avea să tragă și, instinctiv, reveni la obiceiul său și rupse 
ritmul. Carul se poticni și se clătină chiar când Nefer slobozea 
sulița. Chiar și așa, ar fi nimerit cercul, dacă n-ar fi fost vântul: o 
rafală fierbinte bătu înspre ei îndeajuns de tare ca să biciuiască 
cozile grele agățate de catargele pentru steag. Suliţa era deja 
ușor deplasată faţă de ţintă, însă vântul accentuă greșeala; 
obiectul se lăsă și mai mult spre dreapta, rată centrul roșu la o 
distanţă de două degete și se înfipse tremurând în inelul 
exterior. Shabako înălţă steagul negru mult deasupra capului și 
îl flutură dintr-o parte în alta, astfel ca pliurile materialului să 
scoată sunetul șfichiuitor al eșecului. 

Prima probă fusese anulată. Trebuia să recupereze sulițele și 
să tragă din nou. 

Fără o vorbă, Nefer smulse mohorât hățurile din mâinile lui 
Meren și întoarse carul într-o curbă strânsă în jurul capătului 
gardului ghimpat și goniră înapoi. Forţă caii la limită nu se mai 
gândea acum să-i menajeze. Din câte bănuia Nefer, unul din 
cocoșii de luptă era deja ucis și zece care își începuseră 
urmărirea. 

Parcurseră în goană linia de ţinte, trecând atât de aproape de 
ele, că Meren izbuti să smulgă sulițele din trupurile păpușilor de 
paie fără să fie nevoiţi să oprească. Cea de-a treia suliță, care 
ratase complet ţinta, zăcea pe câmp, însă chiar de la așa o 
depărtare, Nefer văzu că impactul cu terenul stâncos făcuse 


453 


coada să se rupă în două. Nu mai aveau decât patru proiectile 
cu care să câștige steagurile roșii. O singură ratare însemna că 
erau prinși acolo, să se apere doi contra zece războinici unul și 
unul: erau nevoiţi să capituleze sau să lupte până la moarte. 

Cu doar patru sulițe în coș, ajunseră la începutul șirului; Nefer 
opri carul și sări jos. Alergă la Krus și îl mângâie pe frunte. 

— Aleargă cum trebuie acum, scumpule! Nu mă lăsa încă o 
dată de izbeliște. 

De la mare depărtare, veni până la ei zgomotul uralelor 
prelungite și susținute. De data aceasta, nu se mai opreau. 

— Una din păsări a murit! strigă Meren. A început urmărirea. 

Nefer știa că așa era. Unul dintre cocoși cedase și 
urmăritorilor li se dăduse voie să înceapă cursa. Pierduseră 
avantajul startului: carele din spatele lor nu aveau de trecut de 
proba sulițelor; aveau să gonească pe lângă ţinte fără să le 
bage-n seamă. Chiar dacă, de astă dată, izbuteau să treacă de 
ținte cu patru steaguri roșii, pe Nefer și pe Meren îi așteptau 
luptătorii. 


e Capitolul 104 « 


Mintaka și Merykara stăteau una lângă cealaltă, urmărind 
lupta din arenă. Cu toate că li se aduseseră scaune, nu puteau 
să stea jos pentru că le clocotea sângele în vine, urmărind 
scenele ce aveau să ducă la finalul încleștării sângeroase din 
groapa de sub ele. 

Cei doi cocoși de luptă fuseseră aleși cu grijă, veterani ai 
multor bătălii impresionante și amândoi își dovediseră curajul și 
tenacitatea. Aveau picioarele lungi, dar bine făcute, cu mușchi 
ca niște gheme. Puteau să-și înfigă blestemaţii pinteni negri 
adânc în carnea adversarului, până dădeau de os. Cu gâturi de 
șarpe și pliscuri masive și coroiate, erau în stare să smulgă 
penele și carnea celuilalt, iar când îl făceau pe acesta să 
sângereze și îi slăbeau puterile, îi aplicau strânsoarea morții, 
fixându-l la pământ până când îi perforau organele vitale. 

Pasărea mai bătrână avea pene de aur și cupru, ce străluceau 
ca primele raze ale soarelui. Coada se revărsa într-o cascadă 
bogată, bătută cu safir. Cealaltă pasăre era neagră, însă de un 
negru sclipitor și elegant, iar capul ras era purpuriu. 


454 


Acum își dădeau târcoale unul altuia. Luptaseră din greu mult 
timp, pene răzlețe erau presărate pe nisip sau rătăceau în 
bătaia vântului. Ambele păsări sângerau și stropi grei de 
grăsime le străluceau pe pene. Erau sleiţi de puteri și ușor 
nesiguri pe picioare. Totuși, ochii le rămăseseră la fel de 
strălucitori și de neînduplecațţi ca la începutul luptei. 

— Te rog, adorată și venerată Hathor, dă-le la amândoi 
puterea să supravieţuiască, șopti Merykara, ţinând-o strâns de 
mână pe Mintaka. Să lupte până la apusul soarelui. Până și ea 
știa că se ruga în van. Și apără-i pe Meren și pe Nefer. 

Dintr-o dată, pasărea neagră zbură până la înălţimea capului 
și, cu un fâlfâit puternic din aripi, atacă cu picioarele întinse 
înainte. Pasărea roșie se înălță să riposteze, dar era aproape 
istovită și lovitura era lipsită de forţă. Întârzie să ridice picioarele 
ca să răspundă izbiturii. Se ciocniră într-o scânteiere de pene, se 
rostogoliră împreună și, când se despărţiră, cocoșul roșu își 
trăgea o aripă. Lupta se apropia de final. 

Merykara scoase un suspin profund: 

— O, Hathor, nu-l lăsa să moară! se rugă și o apucă pe 
Mintaka de braț și-și înfipse unghiile în el, lăsându-i semilune de 
un roșu aprins pe piele, însă Mintaka de-abia dacă simţi ceva, 
căci urmărea cu groază cum pasărea roșie se clătina slăbită, în 
urletele sălbatice ale mulţimii. 

Cocoșul negru știa că a câștigat și-și recăpătă energia. Se 
înălţă din nou, luându-și avânt pe picioarele acelea lungi și 
musculoase, cu aripile întinse larg și strălucind cu putere. 
Ateriză și îl lovi pe cel roșu înainte ca acesta să-și fi recăpătat 
echilibrul și-l culcă la pământ, în agonie. li ciuguli sângeros 
ochiul, căută o cută de piele și se prinse de ea. 

Pasărea roșie reveni pe picioare, însă cea neagră rămăsese 
agăţată de ea. Cocoșul roșu alerga cuprins de durere, cărând 
după sine greutatea adversarului, iar fetele strigară în vacarmul 
acela: 

— Dă-i drumul, umbră neagră a lui Seuth! Lasă-l să trăiască! 

Roșul făcu un tur complet al arenei cărându-și dușmanul însă, 
în cele din urmă, se prăbuși chiar în dreptul lor. 

— E mort! urlă cineva. Lupta s-a sfârșit. Daţi-le drumul 
urmăritorilor! 

— Nu! Mai trăiește! ţipă amenințătoare Mintaka. 


455 


Pasărea neagră eliberă capul celeilalte, dar rămase deasupra 
ei. Cu ultimele puteri, pasărea roșie se forță să se ridice și 
rămase clătinându-se, cu ambele aripi târându-se prin nisip și cu 
sângele șiroind din rana de la cap. 

Pasărea neagră păru să măsoare distanța dintre ele, după 
care se mai înălță o dată și, preţ de o clipă, zbură deasupra 
victimei, în clipa următoare, se prăbuși asupra acesteia și-și 
înfipse pintenii, cât erau de lungi, în inima și în plămânii roșului. 
Acesta se chirci sub atacator și, întins pe spate, cu ciocul larg 
deschis scoase un țipăt mut, cu aripile tremurând convulsiv. 

Cocoșul negru rămase deasupra leșului, lăsă capul pe spate și 
scoase un strigăt răgușit de triumf ce păru să îi secționeze 
Mintakăi șira spinării și o făcu să se cutremure. 

— Zeul a vorbit! S-a terminat, ridică Hilto cadavrul sfâșiat și 
însângerat de gât, iar steagul de pe turnul lui Bes a fost coborât. 

Se întoarse către vizitii care își luaseră poziţiile în spatele 
echipajelor de cai: 

— Sunteţi liberi să porniţi pe Drumul Roșu! le strigă. Mergeţi 
spre moarte sau spre glorie! 

Se auzi șfichiuitul bicelor lungi. Caii își înălțară capetele, își 
scuturară coamele și, urmaţi de zece care de luptă, făcură o 
dată înconjurul forumului, în timp ce mulţimea se ferea de roțile 
lor, femeile ţipau și bărbaţii îi ovaţionară. Apoi ţâșniră pe porțile 
cetăţii și porniră spre dealuri, urmând linia de steaguri. 


e Capitolul 105 e 


Nefer petrecu ceva mai mult timp să alinte și să calmeze caii: 
îl luă pe fiecare de gât și le vorbi în șoaptă. Apoi, alergă înapoi și 
sări în car. Îi mână întâi la pas, după care îi aduse domol la 
galop ușor. Numai când reușiră să alerge în completă armonie, 
împărţindu-și povara, schimbă pasul cu comanda „NII!” 

Ajunseră la ţinte într-un pas curgător și atunci îi dădu hăţurile 
lui Meren. Nu îi făcu nicio observaţie, căci știa că Meren suferea 
încă de pe urma eșecului primei încercări. 

În timp ce-și înfășură șnurul în jurul încheieturii, Nefer se uită 
la urechile lui Krus, căutând orice semn care să-i spună dacă 
avea să rupă din nou ritmul, dar calul le ţinea ciulite înainte și 
alerga drept. Păstră linia perfect când ajunseră la prima ţintă și 


456 


sulița mușcă din cercul roșu. Părea că a doua ţintă se ivește 
imediat, iar el aruncă lin, cu forța potrivită și vârful se înfipse 
adânc în inelul interior. Lângă el, Meren rămânea tăcut, 
conducând însufleţit echipajul. 

A treia suliță sclipi ca o rază de soare în zborul spre ţintă și 
Shabako flutură steagul roșu pentru o altă reușită. 

Ultima suliță era în mâna lui Nefer, cu șnurul înfășurat hotărât 
în jurul încheieturii, și el murmură spre cai, pe un ton ferm, dar 
plin de încredere: 

— Încă una. Încă una, doar, pentru mine! 

Krus dădu impresia că se mobilizează și-și pleacă bărbia, 
păstrând linia atât de bine, că Nefer știu că avea să nimerească 
centrul din clipa în care sulița plecă din mână. Strigă la cai pe 
când proiectilul se afla încă în zbor: 

— Dii! Dii! La drum! iar ei se avântară, trecând atât de rapid 
de la alunecare la galop, încât Nefer trebui să se sprijine bine pe 
picioare și să se apuce de frânghie ca să nu fie aruncat pe 
spate. 

Shabako flutură steagul roșu deasupra capului și strigă cu 
voce pătrunzătoare: 

— Bak-her, Maiestate! Aţi trecut proba cu bine! 

Nefer știa însă că nu aveau cum să recupereze terenul pierdut 
și că urmăritorii goneau deja în spatele lor. 


e Capitolul 106 e 


Șirul de steaguri pe lângă care treceau ocolea spre nord 
marginea unei prăpăstii adânci, cu pereţi abrupți, și urca o serie 
de terase naturale, unde pământul avea o nuanță dulce de 
piersică, ce-i trăda natura aspră și stearpă. La al treilea și 
ultimul nivel al terasei, se înșiraseră peste cincizeci dintre cei 
mai temerari spectatori, care urcaseră tot drumul de la Gallala 
până acolo. Când carul lui Nefer se îndreptă în goană spre ei, îl 
încurajară și îi făcură loc să treacă. Suprafaţa terasei era plată și 
netedă. Acolo îi așteptau luptătorii. 

Fiecare din ei stătea în propriul cerc de pietre vopsite în alb. 
Nefer coti spre ei, urmat de mulţimea care-i ovaţiona și râdea 
încântată. Nefer opri foarte aproape de cercurile din pietre și doi 
rândași ce stăteau pregătiţi alergară să-și facă datoria. 


457 


— Aveţi grijă să bea doar câte o găleată de apă fiecare, 
ordonă Nefer când sări din car. 

Acesta era primul punct unde li se permitea să adape caii, dar 
Nefer nu voia să le umple burțile cu lichid până la refuz. 

Nefer și Meren se dezbrăcară în grabă de armura din piele și 
de chiton-ul de sub aceasta și rămaseră goi pușcă. Mulțimea vui 
de admiraţie când văzu corpurile tinere și pline de mușchi, 
antrenate ca ale unor atleți perfecţi, iar unele dintre femeile de 
condiție joasă și moralitate îndoielnică ţipară și începură să 
țopăie lasciv, excitate. 

Acum, fiecare secundă care trecea aducea carele 
urmăritorilor mai aproape. Nefer nu le învrednici pe femeile care 
dansau nici măcar cu o privire, ci, împreună cu Meren se 
îndreptă fiecare cu pași mari spre cercul unde îi aștepta 
adversarul desemnat. Nefer se opri în afara ringului și se uită la 
Polios din Ur, care stătea în centru. 

Acesta nu era extrem de mare sau de înalt, nici mai greu, nici 
mai voinic decât Nefer, pentru că membrii juriului îi aleseseră cu 
grijă, pentru o luptă dreaptă. Totuși, nu exista niciun pic de 
grăsime în plus pe corpul lui Polios. Era limpede că era extrem 
de flexibil, căci strălucea de sudoare și de unsoare, iar mușchii 
bine vascularizați îi ieșeau în evidență. Toate părțile corpului 
erau tari. Umerii erau perfect proporţionaţi cu talia, abdomenul 
plat, membrele lungi și suple. Stătea cu braţele încrucișate și se 
uita la Nefer cu o privire dură și hotărâtă. 

Nefer trase adânc aer în piept și auzi din nou cuvintele lui 
Taita răsunându-i limpede în urechi, ca și când ar fi fost lângă el: 
„Genunchiul stâng - asta e singura lui slăbiciune”. 

Își lăsă ochii jos, căutând defectul, însă genunchiul stâng al lui 
Polios părea la fel de ţeapăn ca și dreptul. Tare și de neclintit ca 
tulpina unui măslin. 

Nefer atinse talismanul de aur de la gât și păși în ringul 
înconjurat de pietre. Gloata urla, ţipa și răcnea. Polios își puse 
mâinile pe genunchi, își lăsă umerii în jos și îl fixă cu privirea 
implacabilă și rece a unui șarpe. Nefer știa că el trebuie să facă 
prima mișcare, pentru că Polios nu se grăbea. Misiunea lui era 
să îl întârzie pe Nefer îndeajuns încât să îl prindă din urmă 
celelalte care. Nefer se învârti o dată în jurul lui, iar Polios se 
întoarse încet, ca să-l aibă mereu în faţă. 


458 


„Da, îşi zise Nefer, asta e. Îşi târăște degetul drept.” Era însă 
un defect atât de mic, încât nu și-ar fi dat seama niciodată de el, 
dacă nu l-ar fi atenţionat Taita. 

„O rană mai veche, îi zisese Taita. Aici! și-și vârâse degetul 
mare în genunchiul lui Nefer, ca să marcheze locul exact. Chiar 
și așa, continuase Taita, nu îl trata prea ușor. E un ucigaș. Asta e 
aruncarea lui favorită, la care e aproape imposibil de rezistat” și 
Taita demonstrase figura. 

Nefer descrise un cerc în sens invers și Polios îl urmă. O vedea 
acum, era o scobitură puţin obișnuită, sub umflătura rotulei. Nu 
mai avea nicio clipă de pierdut, așa că încheie tatonarea. 

Amândoi abordară preludiul clasic, apucându-se unul pe 
celălalt cu ambele mâini, căutând să găsească punctul de unde 
să se poată trânti, schimbând strânsoarea și centrul de 
greutate, împingându-se și dându-se înapoi, cântărind echilibrul 
adversarului. Apoi, Polios sări înainte și îl apucă de jos și, cu 
toate că Nefer se aștepta la asta, nu reuși să-l împiedice să-l ia 
de talie cu un braţ șfichiuitor. Se trezi ridicat dintr-o dată, 
atingând pământul doar cu vârfurile degetelor, și Polios se 
învârti cu el în braţe, întorcându-l cu spatele, ca să îl facă să-și 
piardă echilibrul. Apoi, brusc, Polios se lăsă pe genunchiul drept 
și îl trânti și pe Nefer o dată cu el. Celălalt picior se fixase 
țeapăn, cu coapsa paralelă cu pământul, precum o masă de 
tâmplar; Nefer ajunse pe ea și fu prins cu spatele, la nivelul 
rinichilor. Ar fi putut să-i plesnească splina, însă Nefer repetase 
mișcarea de anulare a atacului de o sută de ori cu Meren. și 
arcui spatele ca să susțină apăsarea și, în același timp, își 
înfipse ambele călcâie în pământ, ca să-i ia din forță. Chiar și 
așa, simţi cum îi trosnește șira spinării, fiindcă avea vertebrele 
întinse la limită. 

Polios se lăsă asupra lui cu toată forța părţii de sus a 
trunchiului, dar Nefer reuși să ajungă din spate și să apuce 
genunchiul luptătorului ca într-o menghină. Taita îl pusese să 
muncească ore în șir la întărirea degetului mare de la mâna 
dreaptă, strângând o minge de piele până izbutea să lase o 
urmă adâncă în ea. Nici atunci Taita nu se declarase mulţumit. Il 
pusese pe Nefer să continue exerciţiile până reușea să spargă o 
scoică de kauri între degetul mare și arătător. Apoi, Taita îi 
indicase punctul exact unde se afla rana și direcţia presiunii pe 
care trebuia să o aplice ca să o desfacă. Nefer o găsi acum și își 


459 


vâri degetul mare în spațiul dintre capul tibiei și rotula 
deplasată. 

Toţi mușchii braţului drept al lui Nefer se contractară din 
cauza efortului și ochii stăteau să-i sară din cap. Apoi, brusc, 
simţi cum ceva cedează sub apăsarea degetului său și făcu un 
ultim efort. Împinse și mai adânc, cartilagiul slăbit și tendonul 
plesniră cu zgomot în momentul rupturii, și rotula se ridică în 
strânsoare lui Nefer, smulsă de la locul ei. 

Polios scoase un urlet de agonie extremă, care acoperi 
răgetul spectatorilor care se înghesuiseră la marginea ringului. 
Polios îi dădu drumul lui Nefer și încercă să îl împingă, însă 
acesta din urmă se rostogoli cu ușurință, fără să slăbească 
vreun pic din strânsoarea rotula zdrobită, lărgind și mai tare 
deschizătura. Dintr-o dată, lipsit de apărare ca un prunc, Polios 
suspină și se înecă de durere. 

Nefer se așeză peste el și îl sili să cadă cu faţa în ţărână. Îi 
răsuci piciorul stâng și Polios nu putu să riposteze. Nefer îndoi 
genunchiul mutilat până când călcâiul lui Polios îi atinse fesele și 
îl apăsă cu toată greutatea. Urletul teribil scos de Polios nu avea 
nimic uman în el. 

— Predă-te! îi comandă Nefer, dar Polios era inconștient și 
paralizat de durere. 

Arbitrul veni în fugă și atinse umărul lui Nefer să-i valideze 
victoria. 

Nefer sări în picioare și îl lăsă pe Polios zvârcolindu-se și 
bolborosind în țărână. Spectatorii se dădură la o parte din fața 
lui în tăcere, uimiţi de iuțeala și maniera decisă cu care își 
biruise adversarul. 

Nefer auzi pe cineva din mulţime zicând: „N-o să mai meargă 
cu piciorul ăla niciodată”, dar nu aruncă nicio privire înapoi, ci 
alergă spre celălalt ring și-i împinse pe cei din jurul lui ca să 
ajungă în centru. 

Meren și Sigassa, zis Crocodilul, se strângeau piept la piept și 
se tăvăleau prin ring, ajungând când unul, când celălalt 
deasupra. Nefer își dădu seama dintr-o singură privire că Meren 
era rănit. Pielea bolnavă a lui Sigassa era groasă și cornoasă, 
insensibilă la durere, și o folosea acum ca pe o armă, frecându- 
se de Meren și sfâșiindu-i carnea, așa încât sângele ţâșnea din 
rănile ușoare de pe piept și brațe. Taita îi avertizase asupra 


460 


acestui lucru, dar îmbrăţișarea scârboasă era imposibil de evitat 
și Meren era copleșit. Nefer sosise la timp. 

Regulile Drumului Roșu erau făcute să îngreuneze eforturile 
novicilor. Totuși, le permiteau să se ajute unul pe celălalt, numai 
după ce primul își învinsese adversarul direct. Aceasta era una 
dintre puţinele concesii care li se făceau. 

În clipa când păși în ring, Nefer se aplecă și culese o piatră 
albă, de mărimea și forma unui ou de porumbiţă. In timp ce 
alerga în ajutorul lui Meren, așeză piatra în mijlocul palmei, 
strânse degetele în jurul ei, mărind presiunea până când 
încheieturile i se făcură albe din cauza efortului. Işi transformase 
pumnul într-o armă la fel de eficace ca și ciocanul de lemn al 
tâmplarului. 

Gloata strigă să-l avertizeze pe Crocodil, care îl lăsă pe Meren 
și reveni în picioare dintr-o săritură. Cu capul în jos, porni să-l 
atace pe Nefer. Taita îi prevenise că își folosea capul chel și plin 
de protuberanțe drept berbec mortal. Sigassa îi rupsese deja 
două coaste lui Meren din prima lovitură și acum încerca să facă 
același lucru și cu Nefer. 

Nefer îl lăsă să se apropie, calculându-și momentul și 
înfigându-și picioarele în pământ, apoi trase fulgerător cu 
pumnul drept, strâns, în maxilarul lui Sigassa într-un anume 
punct pe care i-l indicase Taita. lmensul cap solzos îi căzu pe 
spate și picioarele lui Sigassa se înmuiară ca mămăliga. Totuși, 
forța loviturii îl purtă mai departe și bărbatul se întinse cât era 
de lung peste șirul de pietre ce marca marginea. 

Nimeni din mulţime nu mai văzuse vreodată un pumn gol 
folosit pe post de armă și cu toţii căscară ochii, uluiți. Până și 
Nefer era mirat de rezultat, pentru că Sigassa zăcea fără să mai 
miște; își reveni însă într-o clipă și răcni la arbitru: 

— Sigassa a părăsit ringul! Trebuie să piardă! 

Arbitrul își dădu acordul: 

— Nefer Seti e învingător. Sigassa pierde lupta. Ai trecut 
proba cu bine, Nefer Seti! 

Nefer fugi la Meren și îl ajută să se ridice: 

— Eşti rănit? 

— Coastele mele! Porcul m-a lovit ca un taur, gemu acesta. 

— Trebuie să mergem mai departe. 


461 


— Firește! și Meren se întinse și-și îndreptă umerii. Avea fața 
pământie de durere: N-am nimic, zise, dar se ţinea de piept într- 
o parte când se întoarseră în fugă la car. 

Își traseră iute chiton-ul și se încinseră cu armura de piele. 

— A durat prea mult. Pierdem teren cu fiecare minut. Urcară 
anevoie în car și se uitară amândoi dincolo de coasta terasată a 
dealurilor, înspre câmpia unde se aflau ţintele. 

— Uite-i, mormăi Meren, și văzură norul de praf fierbând palid 
și ireal în lumina soarelui. 

Vehiculele urmăritoare se zăreau doar ca niște puncte 
întunecate, dincolo de praful ce plutea în aer, dar păreau să se 
mărească cu fiecare clipă. 

Nu mai era nimic de zis. Urmăritorii nu aveau să fie testaţi de 
luptători; aveau să mâne drept pe lângă cercurile din pietre. 
Nefer și Meren știau ce avans infim aveau și ce repede puteau 
să-l piardă și pe acesta. Nu mai era nevoie decât de un pas pe 
de lături sau de o greșeală de calcul din partea lor. 

Nefer scutură hăţurile și îndemnă caii. Dov și Krus se 
odihniseră cât timp stăpânii lor luptaseră. Acum, cu forțe 
proaspete, se smuciră în ham și porniră în goană. In faţa lor, 
linia de steaguri ce marca traseul făcea o curbă largă înapoi, 
spre sud, în direcţia din care veniseră. 

— Am trecut de jumătate! încercă Meren să se bucure, însă 
glasul îi era încordat din cauza durerii de coaste și fiecare gură 
de aer pe care o trăgea era un coșmar. 

Traversară platoul și ajunseră de cealaltă parte, unde terasele 
coborau în trepte gigantice până la buza hăului. Priviră în jos la 
pășunile și lanurile din zonele irigate, de un verde izbitor în 
comparaţie cu ocrul și cenușiul peisajului înconjurător, și la 
turnurile și acoperișurile Gallalei, atât de năruite și de 
decolorate, încât, de la distanţă, nici nu dădeau impresia că 
erau făcute de mâna omului, ci păreau că aparţin în mod natural 
deșertului. 

Se uitară înainte și văzură hăul ce se căsca asemenea unei 
guri de monstru. Laturile erau abrupte și imposibil de escaladat, 
coborând în abisuri de nuanţa purpurei. Mici grupuri de oameni 
urcau pe poteca ce șerpuia spre piscul stâncilor. Aceștia 
urmăriseră proba de aruncare cu sulița și o luaseră pe 
scurtătură, în graba lor de a vedea proba de tras cu arcul. 


462 


Nefer mâna tare ca să străbată terasele, forțând caii să dea 
tot ce pot și încercând să recâștige măcar câţiva zeci de pași în 
fața urmăritorilor. Aici, Krus își răscumpără din plin greșelile 
făcute la proba cu sulița: forţa sa imensă îi purta înainte și o 
impulsiona și pe Dov. Ajunseră la buza prăpastiei și trecură pe 
lângă ea atât de aproape, încât pietricelele aruncate de roți 
cădeau direct în gol. Deși Krus era pe partea cea mai apropiată 
de prăpastie, nu rupse niciodată ritmul, ci trase în ham cu toată 
puterea și din toată inima. Nefer nu era într-o stare de spirit 
foarte bună. 

— Încă mai putem să-i batem la pod, strigă el vorbele în vânt. 
Hai, Krus! Hai, Dov! 

Nefer scrută zarea și distinse silueta înaltă, inconfundabilă a 
lui Taita stând pe buza abisului. Acesta privea peste prăpastie 
spre ţintele de la proba de tras cu arcul de pe partea cealaltă și 
nu se clinti când ei sosiră în spatele lui și săriră din car. 

În seara precedentă, Taita prezisese: „Dacă bate vântul 
dinspre vest, trasul cu arcul și traversarea prăpastiei vor fi 
hotărâtoare pentru finalul cursei. Am să vă aștept acolo”. 

Scoaseră arcurile și tolbele cu săgeți din suporturile lor și 
lăsară caii în grija rândașilor ce așteptau, grăbindu-se să i se 
alăture lui Taita pe marginea stâncii. 

— Am pierdut timpul la aruncarea sulițelor, îi povesti Nefer 
mohorât, pe când își încorda arcul mare de luptă, cu un capăt 
ancorat la pământ, între picioarele lui, și apăsând cu toată forța 
și greutatea sa celălalt capăt ca să îndoaie coada arcului. 

— Krus era prea nerăbdător, zise Taita, și voi la fel. Însă n-are 
niciun rost să vă uitaţi în urmă. Priviţi înainte! și arătă dincolo de 
hăul adânc, spre locul unde ţintele stăteau suspendate pe un 
eșafod din lemn ușor de bambus. 

Ca și în cazul probei de suliță, și aici erau tot cinci ţinte. 
Acestea erau făcute din bășici de porc umflate și suspendate de 
grinzile transversale ale eșafodului cu o sfoară de inișor. Țintele 
se aflau la o distanţă destul de mare una de alta, astfel ca o 
săgeată destinată uneia din ele să nu nimerească, cu puţin 
noroc, alta. Sfoara care le ţinea avea zece coţi, așa că obiectele 
aveau libertate de mișcare. Ușoare ca fulgul, se bălângăneau pe 
muzica vântului din vest, săltând după bunul lor plac. 

Abisul imens de sub ei făcea aproape imposibilă calcularea 
corectă a distanţei, iar vântul de vest se învolbura și se răsucea 


463 


printre stânci. Forţa și direcția vântului pe care îl simțeau pe 
partea aceasta a prăpastiei puteau să fie diferite de cele de pe 
latura opusă. Oricum, săgețile aveau să fie la fel de afectate ca 
și ţintele. 

— Care e distanța, părinte? întrebă Nefer, alegând o săgeată 
lungă din tolbă. 

Puțin mai devreme, în dimineaţa aceea, Taita parcursese o 
catetă a triunghiului descris de buza prăpastiei. Printr-un 
aranjament ciudat de țăruși și corzi pe o scândură, făcuse niște 
măsurători complicate. Folosise toate aceste rezultate într-o 
manieră de neînțeles pentru Nefer, ca să calculeze distanța 
peste prăpastie. 

— O sută douăzeci de pași și trei coţi, îi comunică el rezultatul 
acum. 

Nefer ținu cont de această informaţie la propriile calcule ale 
vitezei și direcţiei vântului, în timp ce-și lua poziţia pe marginea 
sfărâmicioasă a stâncii. Meren păși lângă el cu arcul mai ușor, 
de cavalerie, în mână. 

— În numele lui Horus și al zeiţei, să începem! se rugă Nefer. 

Traseră în același timp. Săgeata lui Nefer căzu peste grinda 
transversală, trimisă prea departe și prea înalt. A lui Meren se 
ridică în unghi mai ascuţit, dusă de vânt. Când începu să 
încetinească, în punctul culminant al traiectoriei, vântul o preluă 
și o făcu să devieze spre stânga; aproape de limita distanţei, se 
lăsă spre șirul de bășici de porc ce se legănau. Lovi ţinta curat și 
auziră pocnetul exploziei, după care obiectul dispăru ca prin 
minune. 

Un strigăt vesel se auzi din partea spectatorilor, iar arbitrul 
anunţă cu voce pătrunzătoare reușita, însă Meren mormăi în 
timp ce pregătea o altă săgeată: 

— A fost o săgeată norocoasă. 

— Dau orice pentru cât mai multe săgeți norocoase din tolba 
ta, zise Nefer. Bak-her, frate, Bak-heri 

Încordară corzile și traseră din nou; de data aceasta, săgeata 
lui Meren nu nimeri ţinta, ci se lovi cu zgomot de stânci. Nefer 
rată bășica din partea dreaptă la patru coți și îl înjură pe Seuth 
pentru vântul trimis. 

Spre deosebire de sulițe, regulile Drumului Roșu nu impuneau 
nicio limită privitoare la numărul de săgeți, în schimb trebuia să 
le poarte cu ei în car de la bun început, așa că problema 


464 


numărului era înlocuită de cea a greutăţii. Fiecare își adusese 
câte cincizeci de bucăţi, însă una dintre săgețile lui Nefer 
cântărea cât una și jumătate dintr-una de-a lui Meren. 

Traseră și ratară, repetară și ratară din nou. 

Taita urmărise vântul și zborul fiecărei săgeți. Se concentrase 
la maximum ca să simtă puterea și forța acelui vânt înșelător. 
Aproape că reușea să-i vizualizeze direcţia și tăria asemenea 
curenților dintr-un pârâu cu apă limpede: 

— Păstrează ţinta! îi porunci lui Nefer. Dar așteaptă comanda 
mea! 

Nefer încordă arcul cât putu de mult și, cu toate că îi 
tremurau toţi mușchii de la braţul drept, păstră poziţia. 

Taita citi vântul, deveni o parte din el și îl simţi până în 
străfundurile ființei sale. 

— Acum! șopti și săgeata se înălță cu mult deasupra abisului 
și pluti peste curenţii capricioși de aer. 

Apoi, ca un șoim semeţ, păru să își adune forțele și să se 
repeadă asupra țintei. Bășica plesni când săgeata se înfipse, iar 
mulțimea izbucni în urale. 

— Următoarea! ordonă Taita și Nefer încordă, păstră ţinta la 
înălţime și îndreptată spre dreapta celei de-a doua bășici. 

— Acum! șopti Taita. 

Bătrânul părea să controleze traiectoria săgeții cu forța minţii, 
în ultimul moment însă vântul din vest încercă dispreţuitor să o 
devieze, dar ea își păstră cursul și bășica plesni cu un pocnet 
sonor. 

— Următoarea. Întinde! șopti Taita. Menţine! și, la o bătaie de 
inimă distanţă, „trage!”. 

De această dată, săgeata aproape atinse ţinta, dar, în ultima 
clipă, bășica săltă într-o parte. 

Nefer trase din nou la comanda lui Taita și rată la distanţă de 
o săgeată, o dată-n stânga și o dată-n dreapta. Efortul de a 
întinde marele arc era prea mult pentru el: brațul drept îl durea, 
iar mușchii se contractau spasmodic și tresăreau fără să-i poată 
controla. 

— Odihnește-te, îi porunci Taita. Ține talismanul lui Lostris în 
mâna dreaptă și odihnește-te! 

Nefer lăsă deoparte arcul și, în picioare, cu capul plecat, se 
rugă cu amuleta de aur în mâna dreaptă. Simţea cum puterea 
începea să îi curgă din nou prin braţul cu care mânuia arcul. 


465 


Meren se mai străduia încă să tragă cu arcul cel ușor, dar 
durerea de coaste aproape că-l făcea să se îndoaie și, de efort, 
sudoarea i se scurgea pe chipul palid. 

În acel moment, mulţimea de pe stânci începu să se agite, să 
se întoarcă și să privească înapoi spre terase. 

— Vin! strigă cineva și rumoarea deveni asurzitoare. 

Nefer ridică privirea și zări primul car apropiindu-se într-un 
vârtej la orizont. Era îndeajuns de aproape ca să-l recunoască pe 
Daimios la hăţuri, cu pletele aurii fluturând în vânt. În urma lui 
veneau celelalte care, aliniate unul după celălalt. Auzi slab 
hodorogitul roţilor pe terenul pietros și pe vizitii îndemnându-și 
caii. 

— Nu te uita la ei! îi ordonă Taita. Nu te gândi la ei! Gândeşte- 
te doar la ţintă! 

Nefer se întoarse cu spatele la șirul de vehicule ce se 
apropiau și ridică arcul. 

— Încordează și ţine, spuse Taita - vântul sufla în rafale, apoi 
se domoli. Acum! și săgeata prinse viteză și zbură fără greșeală 
peste abis: a patra bășică era spartă. 

Nefer strecură o altă săgeată din tolbă, apoi se opri cu coada 
în mână și cu disperarea în suflet. Parcă un demon venea 
învârtindu-se dinspre deșert spre linia de ţinte. Cortina cenușie 
de nisip și de grohotiș acoperi ţinta, ultima bășică rămasă. 

Pe colina din spatele lor, vizitiii ce îi urmăreau urlau 
triumfător, iar Nefer auzi glasul lui Daimios ridicându-se 
deasupra mugetului vârtejului: 

— Acum trebuie să mă înfrunţi pe mine, Nefer Seti! 

— Mai ai o ţintă ca să termini proba, strigă hotărât Socco, 
arbitrul. 

— Dar nu am ţintă, protestă Nefer. 

— Asta e voinţa Zeului-fără-Nume, răspunse Socco. Trebuie să 
te supui ei. 

— Acolo! strigă Taita. O zeiță mai puternică și mai mare își 
manifestă voinţa, arătă el dincolo de valea adâncă, la norul 
impenetrabil de praf galben. 

Asemenea unui dop de plută ce ţâșnește dintr-un lac tulbure, 
bășica, a cărei legătură se rupsese și se legăna sub ea, se 
ridicase deasupra norului de praf și zbura în aerul încins. 

— Acum, în numele zeiței Lostris! îl îndemnă Taita. E singura 
care-ţi mai poate veni în ajutor acum. 


466 


— În numele zeiţei! strigă Nefer, încordă arcul uriaș și trase 
către balonul micut, cuprins de îmbrățișarea sălbatică a furtunii. 

Săgeata urcă tot mai sus, dând impresia că avea să ajungă 
prea în stângă însă brusc bășica își schimbă direcţia. Capul de 
cremene tăios ca lama o sfâșie; aceasta explodă și fu purtată pe 
aripile vântului precum o cârpă. 

— Ai trecut cu bine proba! îi informă Socco. 

Nefer lăsă arcul să-i cadă din mână și fugi la car. Meren era în 
urma sa, ţinându-se de coastele frânte, iar oamenii îi încurajau 
când Krus și Dov trecură în goană pe lângă ei. În urma lor se 
auzeau strigătele frustrate și furioase ale următorilor, dar Nefer 
nu privi înapoi. 

La o mie de pași înaintea lor se afla un pod suspendat 
deasupra unei prăpăstii ce se căsca amenințătoare, însă mai 
întâi trebuiau să treacă prin proba de foc. 


e Capitolul 107 e 


Shabako era arbitrul probei de traversare a podului. Galopase 
de la postul său de observaţie de lângă ţintele de la proba de 
aruncare a suliţelor, imediat ce Nefer și Meren o terminaseră cu 
bine. Acum își preluase următoarea misiune, la pod. Acesta era 
punctul critic al întregului Drum Roșu. 

Novicii aveau de ales aici. Puteau decide să nu treacă prin 
zidul de foc pentru a ajunge la pod; în schimb, puteau să aleagă 
calea mai lungă și să traverseze prin valea unde stâncile erau 
mai puţin abrupte. Totuși, asta însemna să parcurgă încă 
douăzeci de picioare. 

Shabako stătea la capul podului și urmărea carul lui Nefer 
părăsind locul de tragere cu arcul și, cu urmăritorii suflându-i în 
spate, îndreptându-se în viteză către el, pe marginea prăpastiei. 

Shabako era cu inima alături de faraonul său. Cu toate 
acestea, loialitatea faţă de Zeul Roșu era mai presus de 
sentimentele sale. Deși dorea din tot sufletul să-l vadă pe Nefer 
izbândind, nu îndrăznea să îi facă niciun fel de favoruri. Asta ar 
fi însemnat să-și încalce jurământul sacru și să-și pună în pericol 
nemurirea sufletului. 

Se uită la gard; de-a lungul lui, oamenii săi stăteau pe vine, cu 
torțele aprinse. Gardul era de două ori cât un stat de om și era 


467 


făcut din căpițe de iarbă uscată ce aveau să ardă ca iasca 
datorită vântului uscat. Gardul era construit în formă de 
semicerc, cu fiecare capăt fixat de marginea stâncii, și 
cuprindea capul podului între braţele sale. Nu exista cale de 
ocolire; ca să ajungă la capul podului, novicii erau siliți să treacă 
prin el. 

Fără tragere de inimă, Shabako dădu ordinul să se aprindă 
focul. Purtătorii de torţe alergară pe toată lungimea gardului, 
împrăștiind flăcările la baza acestuia. Paiele se aprinseră 
imediat, ridicând un zid înalt de flăcări roșii, înfricoșătoare, și de 
fum întunecat. 

Nefer văzu zidul de flăcări ridicându-se în faţă, și, cu toate că 
știa că asta urmează, își simţi încrederea scăzând și își făcu griji 
pentru cai, care trecuseră și așa prin destule. Se uită la urechile 
lui Krus și observă cum i se mișcă înainte și-napoi în semn de 
alarmă, în timp ce simţea fumul și vedea focul înălțându-se și 
jucând în bătaia vântului. 

Nu de foarte departe în spate se auziră cuvintele de batjocură 
ale lui Daimios: 

— la-o pe drumul mai lung, Nefer Seti! Focul e prea fierbinte 
pentru pielea ta delicată. 

Nefer nu-l băgă în seamă, ci studie zidul de foc pe măsură ce 
se apropiau de el. Nu distingea niciun loc de trecere însă la 
capătul cel mai apropiat, care fusese aprins primul, flăcările 
ardeau mai rapid și cu mai multă furie. Sub ochii lui o 
grămăjoară de paie căzu din zid și lăsă un spaţiu îngust prin 
care putu întrezări conturul tremurător și învăluit în fum al 
capului de pod. 

Mână caii într-acolo și îi zise lui Meren: 

— Acoperă-ţi capul! și făcu și el același lucru, după care 
amândoi își turnară apă pe ei, udându-și basmalele și chiton-ul. 

— Pregătește legăturile pentru ochi, îi spuse lui Meren. 

Erau deja atât de aproape, încât simțeau cum dogoarea le 
iese în întâmpinare, și Krus rupse ritmul și se opri în faţa barierei 
de flăcări ce-i sălta înaintea ochilor. 

— Încalecă! ordonă Nefer și, încă în pas de galop, traversară 
arborele dintre cai și se aruncară în spinările lor, cu picioarele 
depărtate. 

Nefer se întinse spre gâtul lui Krus și vorbi cu el pe un ton 
calm: 


468 


— O să fie bine, scumpule. Știi legătura pentru ochi. Știi că n- 
o să las să ţi se întâmple nimic. Ai încredere în mine, Krus! Ai 
încredere-n mine! Îl încurajă el. 

Îi acoperi ochii cu cârpa groasă de lână și-l îmboldi cu 
genunchii spre spaţiul strâmt din zidul care ardea. Dogoarea 
venea spre ei în valuri. Din hainele lor ude ieșeau aburi, iar 
Nefer simțea cum pe pielea de pe mâini îi apar bășici. Vârfurile 
coamei lui Krus se înnegriră și se strânseră; totuși, amândoi caii 
trăgeau cu putere. 

Se izbiră de peretele de iarbă în flăcări și acesta explodă în 
jurul lor. Nefer își simţea ochii arzându-i în cap; își închise cât 
putu pleoapele și îl încurajă pe Krus să meargă mai departe. 
leșiră în partea cealaltă, lăsând în urmă o potecă de scântei și 
de foc. 

Nefer aruncă o privire în urmă și îl zări pe Daimios 
îndreptându-și carul spre breșa făcută de ei în zidul de flăcări. 
Caii acestuia nu erau legați la ochi și văzură focul, așa că se 
feriră și începură să se ridice în două picioare și să salte, 
luptându-se să evite grozăvia din faţa lor. 

— Caii lui Daimios nu vor să treacă! strigă Nefer spre Meren, 
care se afla pe spinarea lui Dov. Asta e șansa noastră. 

Sprintară spre capul podului, unde opriră caii chiar aproape 
de margine. 

— Nu le scoate legăturile, porunci Nefer. Să nu vadă 
prăpastia! 

Pasarela podului intenţionat fusese proiectată prea îngustă ca 
să poată fi trecută de un car, vehiculul trebuia demontat și 
trecut bucată cu bucată. În timp ce Meren desfăcea hamurile și 
lega picioarele cailor, Nefer înșfăcă ciocanul de lemn, îndepărtă 
piroanele de bronz ce fixau butucii roţilor, apoi scoase roțile. Luă 
el una și Meren alta și fugiră spre capul podului. 

Podul se legăna încet, balansându-se în bătaia vântului; nu 
era destul de larg să le permită să traverseze umăr la umăr. 
Nefer nu stătu pe gânduri, ci alergă spre capătul îngust și Meren 
veni imediat după el. Podul se mișca sub picioarele lor precum 
puntea unei corăbii pe mare, dar ei își păstrară echilibrul, cu 
ochii la marginea cealaltă, fără să arunce nici măcar o privire în 
jos, la hăul teribil de dedesubt sau la trecătoarea îngustă, 
acoperită cu pietre ascuţite și neregulate. 


469 


Când sosiră în partea cealaltă, lăsară roţile și fugiră înapoi. 
Gardul de flăcări era încă destul de înalt și de ameninţător ca să 
îl lase pe Daimios să treacă, și îl văzură biciuindu-și și înjurându- 
și animalele. 

Lăsară burdutfurile, ultimele săgeți și orice altă piesă de 
echipament de care se puteau dispensa și luară amândoi șasiul 
carului. Îl cărară pe pod, unde vântul prinse cozile fixate de 
bețele lungi și începu să se joace bucuros cu ele. Fiecare pas 
prudent pe care îl făceau părea să dureze o veșnicie, dar, până 
la urmă, ajunseră la capăt, lăsară șasiul și fugiră înapoi. Nefer 
ridică arborele pe umeri, iar Meren luă hăţurile și săbiile și 
traversară încă o dată. Acum, nu mai aveau de trecut decât caii. 

Când se întoarseră, observară că flăcările începeau să se 
stingă însă, în locurile unde zidul se prăbușise, se formase un 
strat gros de cenușă, care ardea mocnit, ca într-un cuptor. 
Rastafa, unul dintre urmăritori, își forța caii să treacă, folosind 
biciul și răcnind înspăimântător, dar, după câţiva pași, își arseră 
pielea de pe picioare, lăsând să se vadă carnea crudă, roșie. 
Animalele dădură înapoi, împotriva voinței stăpânului lor, 
nechezând și lovind din picioare de durere. 

Nefer porni în goană înaintea lui Meren pe podul care se 
balansa sub ei. Ajunseră la cai; Dov și Krus așteptau liniștiți, 
legaţi la ochi și la picioare. Le desfăcură legăturile de la 
genunchi. 

— la-o întâi pe Dov, porunci Nefer. Ea e cea cuminte. 

Nefer aștepta, cu un braţ în jurul gâtului lui Krus, Meren o 
conducea pe Dov pe pasarela podului. Mânza simţi mișcarea de 
sub ea, își înălță capul și fornăi a alarmă; Meren îi vorbi 
încetișor. Prudentă, mai făcu un pas și se opri din nou. 

— Nu o grăbi, strigă Nefer. Las-o să meargă cum îi place. 

Pas cu pas, Dov se deplasa pe podul înalt. Când ajunse la 
jumătate, înlemni și rămase cu picioarele rășchirate, tremurând. 
Meren o mângâie pe frunte și îi vorbi cu glas șoptit, și ea se lăsă 
convinsă să continue. Odată ajunsă pe partea cealaltă, ieși de 
pe pasarelă și, simțind pământul solid sub copite, necheză și-și 
scutură capul ușurată. 

Încă blocat de bariera ce foc, Daimios răcnea: 

— Au trecut un cal pe partea cealaltă! Trebuie să-i oprim 
acum! Rastafa, dă-mi caii tăi; sunt deja schilozi! O să trec cu ei 
dincolo, chiar de-ar fi să-i omor! 


470 


Nefer aruncă o privire și-l văzu pe Daimios intrând în stratul 
de tăciuni ce ardeau mocnit și ajungând până la genunchii 
animalului. Animalul schilodit se poticnea și era aproape să se 
prăbușească, dar Daimios îl mână înainte, într-un torent de 
scântei și în duhoarea de păr și carne arse. Animalul, plin de răni 
cumplite, își trecu călărețul dincolo, după care se prăbuși, 
imediat cum puse piciorul pe pământul gol. Daimios sări din 
spinarea lui cu sabia în mână și se năpusti asupra lui Nefer. 

Nefer trase sabia și strigă la Meren, care era de partea 
cealaltă a abisului: 

— Întoarce-te să-l treci și pe Krus! Eu o să-l ţin pe loc pe 
ticălosul ăsta! 

Apoi înaintă să îl întâmpine pe Daimios, care ataca. Pară sus, 
iar lamele zăngăniră și se frecară pe toată lungimea lor. Daimios 
schimbă sensul și seceră din nou în direcţia capului. Nefer prinse 
lovitura, ripostă și îl forță să sară înapoi. 

Reuși să vadă cu coada ochiului că Meren îl luase deja pe Krus 
și-l ducea la pasarela ce se balansa. Calul simţi mișcarea sub 
copite, scutură din cap și încercă să dea înapoi. 

— Haide, Krus! strigă Nefer la el hotărât și, la sunetul glasului 
lui, mânzul se domoli și păși prudent pe scânduri. 

Daimios reveni și Nefer trebui să se concentreze numai 
asupra lui. Execută o serie de împunsături în direcția gâtului și 
pieptului lui Nefer și, când acesta din urmă blocă și pară, 
schimbă tactica și-i atacă gleznele. Nefer sări peste cercul 
sclipitor descris de lamă și ţinti spre umărul expus al 
atacatorului. Îl atinse și văzu cum ţâșnește sângele aprins peste 
mușchii bronzaţi și unși cu ulei. 

Dar Daimios nu dădea semne că l-ar deranja rana superficială 
și se repezi la Nefer cu la fel de multă forță ca și mai înainte. 
Schimbară mișcări de atac și parare, blocare și secerare, după 
care Daimios se dădu înapoi și făcu o rotire spre stângă, vrând 
să ajungă în spatele lui și să-i taie calea spre capul podului, dar 
Nefer contraatacă și îl sili să renunţe la încercare. 

După un scurt răgaz, Nefer observă că flăcările se stinseseră 
și că gardul de paie fusese ars aproape în întregime. Ceilalţi 
urmăritori își părăsiseră carele și săreau peste patul de cenușă 
mocnită ca să ia parte la luptă. 

— Formati un cerc în jurul lui și doborâţi-l! urlă Daimios la cei 
ce se apropiau în fugă. 


471 


Nefer se uită în spate și văzu că Meren ajunsese departe cu 
Krus; mânzul tremura și transpira, simțind podul mișcându-se 
sub copite, dar nu vedea prăpastia înfiorătoare de sub el. 

Chiar atunci, ceilalți adversari se năpustiră, agitându-și săbiile 
și zeflemisându-l: 

— Acuma, o să-ţi băgăm coada direct în fundul tău regal! 

Nefer se retrase iute pe capul podului; nu mai puteau să-l 
atace decât câte unul și zeflemelile se stinseră. Se strânseră în 
grup la capătul pasarelei. 

— M-a crestat, le zise Daimios. Du-te tu după el, Rastafa, cât 
îmi leg eu rana, și smulse cu dinţii o fâșie din tivul tunicii, pe 
care o legă în jurul rănii superficiale. 

În acest timp, Rastafa se avântă pe pod. Era un bărbat bărbos 
și oacheș, cu o privire întunecată și mânioasă, voinic, dar iute ca 
o zvârlugă. Își ţinea echilibrul cu ușurință pe poteca mișcătoare 
și împunse spre gâtul lui Nefer cu atâta forță, că acesta se văzu 
silit să se retragă din nou. 

Krus auzi zăngănitul lamelor și strigătele din spatele lui și se 
ridică în două picioare să protesteze. Podul sări și se clătină sub 
el și, pentru o clipă înfiorătoare, se părea că mânzul își va pierde 
echilibrul și va cădea, dar, printr-un miracol, reveni pe toate cele 
patru picioare și rămase tremurând de spaimă pe pasarela ce se 
legăna periculos. 

În schimb, Rastafa se împiedică și fu aruncat pe margine; își 
rotea braţele în încercarea de a-și recăpăta stabilitatea. Nefer 
făcu repede un pas spre el și îl înjunghie sub braţul ridicat. 
Tăișul din bronz alunecă între coaste și pătrunse adânc. Rastafa 
ridică ochii spre el, ușor surprins, și spuse: 

— Doare. Pe Seuth, doare! 

Nefer scoase lama și sângele din inima lui Rastafa se revărsă 
ca dintr-o cascadă. Împroșcând purpuriu peste tot, bărbatul se 
rostogoli cu spatele și se prăbuși răsucindu-se în hău, cu braţele 
și picioarele răsfirate ca spițele unui car. Se auzi un țipăt ascuțit 
și sălbatic, ce se pierdea pe măsură ce se îndepărta, și care 
încetă brusc când armura se lovi de stâncile din fundul 
defileului. 

Camarazii lui ezitau la capul podului, îngroziţi de saltul mortal 
cumplit și pierzându-și brusc elanul de a traversa pasarela 
îngustă. 


472 


Nefer profită de ocazie să se întoarcă și să mângâie greabănul 
lui Krus: 

— Liniștește-te, Krus. Sunt aici, scumpule. Mergi mai departe! 
și mânzul se calmă la auzul vocii și, ca și când legănatul 
înnebunitor al podului ar fi încetat, făcu pas după pas. Mergi mai 
departe, Krus, mergi mai departe! 

Erau aproape la jumătatea drumului, când Meren îl avertiză: 

— În spatele tău, frate! 

__ Nefer se răsuci chiar în ultimul moment și își primi adversarul. 
II cunoștea din auzite: era un sclav libian și lupta să-și câștige 
libertatea. Acesta alergase neînfricat pe puntea îngustă, direct 
spre Nefer, și își folosi avântul la maximum, astfel că Nefer abia 
reuși să respingă acel prim atac. Işi încleștară săbiile și ajunseră 
piept la piept, strângându-se unul pe altul într-o îmbrăţișare 
ucigătoare cu braţele rămase libere. Săltau și se luptau, 
schimbând poziţiile și împingându-se ca să obţină un oarecare 
avantaj. 

Krus prinse zgomotul încleștării din spatele lui și asta îl făcu 
să se grăbească: înaintă iar, parcurgând încă vreo câţiva pași 
spre siguranţa capătului îndepărtat. 

Nefer era față în față cu omul lui, care avea dinţii negri și 
neregulați și a cărui respiraţie puţea asemenea peștelui stricat. 
Incerca să-și înfigă colții aceia mizerabili în obrazul lui Nefer, 
repezindu-se precum un câine, dar Nefer se trase, apoi îl pocni 
cu fruntea, vârându-și vârful coifului în nasul omului. Simţi cum 
osul și cartilajul se rup, și adversarul îi dădu drumul din 
strânsoare și se poticni înapoi. Îşi pierdu echilibrul și se apucă 
de frânghia de pe marginea podului ca să își revină, agățându- 
se de ea cu disperare, căci spatele i se arcuia deasupra 
prăpastiei. Nefer îi reteză degetele cu care se ţinea și frânghia 
lunecă din cioturile însângerate. Omul căzu cu spatele, urlând și 
răsucindu-se în aer. Păru să se prăbușească destul de mult timp, 
până să se izbească de stâncile îndepărtate, cu un zgomot de 
carne zdrobită. 

Din spate veneau pe pasarelă alți trei oameni, în frunte cu 
Daimios, care-și legase rana și părea să nu sufere deloc. Văzuse 
însă ce păţiseră cei doi tovarăși ai lui și acum devenise mai 
prudent. Nefer îl înfruntă, ţinându-l la distanță de o lungime de 
sabie și nepermiţându-i să se apropie atâta timp cât Krus înainta 
încet și șovăielnic spre capătul podului. 


473 


Dintr-o dată, Meren strigă triumfător: 

— Am trecut, Nefer! și se auziră copitele lui Krus bocănind pe 
piatră. Krus a trecut! 

Nefer nu putea să-și întoarcă privirea, căci sabia lui Daimios 
fulgera și-i sclipea în faţa ochilor, dar strigă: 

— Taie podul, Meren, taie suportul și lasă-l să cadă! . 

Daimios auzi ordinul și făcu alarmat un salt înapoi. Își aruncă 
privirea peste umăr și văzu ce departe ajunsese pe pasarelă și 
cât mai era până la capătul de unde pornise. 

Meren se aplecă peste cele două frânghii groase ce susțineau 
toată greutatea podului. Izbi cu putere una dintre ele și firele 
pocniră cu un zgomot ascuţit și începură să se desfacă 
asemenea șerpilor ce se împerechează. 

Daimios păli de groază și broboane de sudoare i se prelinseră 
pe faţă; bărbatul se întoarse și o luă la fugă, împreună cu 
camarazii săi, înapoi, pe podul îngust. Nefer se învârti și alergă 
spre locul unde Meren stătea aplecat deasupra corzilor de 
susținere. Ajunse la capătul podului și sări pe pământ, unde era 
în siguranță. Imediat după aceea, atacă cealaltă frânghie de 
sprijin, retezând-o cu lovituri puternice, făcându-și avânt de 
deasupra capului. Una din corzi plesni și podul se clătină și se 
lăsă într-o parte. Daimios se aruncă înainte și se târî pe pământ 
chiar în momentul când cea de-a doua coardă cedă și podul se 
îndoi și căzu în prăpastie. 

Daimios își reveni și se ridică în picioare la marginea genunii, 
fulgerându-i cu privirea peste hău. Nefer băgă sabia în teacă și-i 
făcu în zeflemea cu mâna: 

— Mai ai cale lungă de bătut! 

După asta, fugi să-l ajute pe Meren la reasamblarea carului. 
Exersaseră acest lucru de zeci de ori sub ochiul atent al lui 
Taita. În timp ce Meren ridica o parte a șasiului, Nefer fixă roţile 
pe butuci și bătu piroanele de prindere din bronz la locul lor cu 
ciocanul de lemn. Apoi, luară arborele și îl fixară de inelul de 
punt din platformă. 

Nefer își permise să irosească vreo câteva secunde ca să se 
mai uite o dată spre defileu. Văzu că Daimios și urmăritorii care 
supraviețuiseră se suiau deja în care și, prin ultimele fuioare de 
fum ce se ridicau din gardul de iarbă, îi urmări accelerând, 
ținând drumul ce trecea pe lângă marginea defileului și care, 
într-un final, avea să-i conducă în locul unde stâncile se nivelau, 


474 


îngăduindu-le să treacă cu carele și caii și să-și reia cursa de 
urmărire. 

— Am câștigat ceva timp, încercă Meren să pară încrezător, 
dar efortul de-a traversa podul cu caii îl costase scump și se 
ținea de partea rănită cu mâna. 

Nefer se temea pentru el. 

— Poate, dar asta depinde de Zeul Roșu, spuse și atinse 
talismanul lui Lostris de la gât. 

Înhămară caii și îi legară de arborele lung. Apoi, se urcară 
anevoie în car și mânară de-a lungul șirului de steaguri ce 
marcau traseul de parcurs. Puteau să forțeze caii acum, pentru 
că, la capătul drumului, îi așteptau Khama din Taurinia și Drossa 
din India. Caii puteau să se odihnească destul de mult până 
când stăpânii lor se înfruntau în ring cu cei mai faimoși luptători 
cu sabia din trupa lui Aartla. 

Nefer îndemnă și mai tare caii și marcajele se succedau rapid, 
unul după altul. Atinseră ultima creastă și, în faţa lor, la capătul 
îndepărtat al văii lungi și înguste, se desfășura cetatea Gallalei, 
cu porţile larg deschise ca să-i primească. 

În vale însă, între ei și oraș, într-o depresiune puţin adâncă 
formată de dealuri, erau adunate sute de persoane. Parcă toți 
locuitorii cetăţii veniseră, până la unul, să asiste la lupta cu 
săbiile. 

Coborâră în goană și auziră vuietul mulțimii crescând 
asemenea vârtejului unei furtuni ce se grăbea să îi întâmpine. 

Prin mulţime, li se lăsase un spaţiu de trecere, demarcat prin 
grinzi de lemn care duceau la cele două inele din pietre albe, 
aflate în centru. Când săriră din car și rândașii alergară să le 
preia caii, Nefer îl îmbrăţișă pe Meren: 

— Eşti grav rănit, frate, îi șopti. Nu-i nicio rușine în asta, 
pentru că e o rană primită cu onoare, dar asta o să te împiedice 
să lupţi. Nu trebuie să încerci să-i ţii piept lui Drossa și să 
ripostezi la atacul lui. El e rapid și puternic și e apărat de armură 
din cap până-n picioare. Fugi din calea lui, evită-l până o să-ţi 
pot veni în ajutor! 

După asta, se despărțţiră și fiecare se duse la ringul pe care li-l 
desemnaseră arbitrii; Nefer se opri la marcajul din pietre vopsite 
în alb și privi cercetător la războinicul din mijlocul cercului. 

Khama din Taurinia purta armură peste tot, coif, pieptar și 
jambiere. Dacă Nefer și Meren ar fi dorit să aibă parte de 


475 


aceeași protecţie, ar fi trebuit să o transporte în car de la bun 
început, însă greutatea celor două echipamente l-ar fi sleit de 
puteri chiar și pe Krus. 

De la marginea cercului de pietre, Nefer își studia omul. Coiful 
lui Khama era o mască hidoasă cu aripi desfăcute deasupra 
urechilor, iar apărătoarea nasului era ca un cioc de uliu. Ochii ce 
luceau în spatele orbitelor păreau inumani și necruţători. Pieptul 
era protejat de o platoșă din bronz; jambierele erau acoperite cu 
solzi de pește din aur. Pe umărul stâng ducea un mic scut 
circular. 

„Gât, încheieturi, subsuori și ochi”, îl instruise Taita. „În rest e 
acoperit peste tot”. 

Nefer scoase talismanul lui Lostris și și-l înfășură în jurul 
încheieturii stângi. Apoi, duse micuța figură de aur la buze și o 
sărută. Păși peste pietrele albe și înaintă să-l înfrunte pe Khama 
din Taurinia. 

Se rotiră mai întâi spre dreapta, apoi făcură drumul invers, și, 
brusc, Khama se repezi asupra lui cu o serie de lovituri și 
împunsături atât de rapide, că abia le putea urmări direcţia în 
care fulgerau. Adversarul fiind îmbrăcat în armură, Nefer nu se 
așteptase ca acesta să fie atât de iute. Se văzu silit să își 
folosească toată priceperea și forța ca să-l ţină pe loc, dar primi 
o lovitură care-i străpunse armura de piele și-i crestă coastele. 
Simţi cum i se prelinge sângele fierbinte când se despărțiră și 
începură iar să își dea târcoale în cerc. 

Gloata din jurul lor striga și mugea asemenea unei mări 
cuprinse de furtună, dar, într-un moment neașteptat de tăcere, 
când se desprinseseră unul de celălalt, se auzi un țipăt de 
durere venind dinspre celălalt ring și recunoscu vocea lui Meren. 
Fusese lovit și, după urlet, era ceva grav. Avea nevoie de 
ajutorul lui Nefer, probabil că viaţa îi depindea de acesta. Numai 
că și Nefer se afla în pericol de moarte, fiindcă nu mai întâlnise 
nicicând un inamic de talia acestui Khama. 

Nici chiar Taita nu fusese în stare să presimtă vreo slăbiciune 
la luptător totuși, când reluară vârtejul loviturilor și se auzi 
zăngănitul de metal pe metal, Nefer observă ceva. Când Khama 
ataca sub nivelul mâinii adversarului, rămânea descoperit 
pentru o clipă pe dreapta și-și împingea capul înainte, într-un 
gest ciudat, ce ieșea din tiparul elegant și grațios al stilului său. 


476 


Nefer știa că nu avea să mai reziste mult timp. Șarpele era 
pur și simplu prea priceput și prea puternic pentru el. 

„Fie ce-o fi, acum ori niciodată”, se hotări să riște totul și își 
descoperi șoldul drept ca momeală; ca o viperă la atac, Khama 
se lansă cu o lovitură joasă, etalându-și partea din față și 
împingând capul înainte. Pregătit pentru mișcare, Nefer își 
retrase șoldul din direcţia loviturii și lama reteză tivul chiton- 
ului, fără să-l atingă. 

Talismanul de aur al lui Lostris luci când îl răsuci la capătul 
lanțului, după care Nefer îl lansă ca pe o praștie, folosindu-se de 
lanț ca să mărească viteza aruncării, astfel că obiectul părea o 
suliță făcută din raze de soare. Arma intră fulgerător în orbita lui 
Khama și marginea ascuţită de metal pătrunse adânc în globul 
ocular. 

Khama se clătină cu spatele, în timp ce masca de aur se 
umplea de un amestec de substanţă gelatinoasă și de sânge ce 
curgea din ochi. Bărbatul era orbit și dezorientat din cauza 
durerii și se chinuia să-și scoată coiful și să ajungă la ochiul care 
explodase. Când marginea coifului se ridică atât cât să lase 
descoperit gâtul, Nefer înfipse vârful sabiei la un deget deasupra 
mărului lui Adam. Vârful urcă în unghi ascuţit spre creierul mic, 
iar Khama ridică brațele și se prăbuși; murise înainte ca armura 
să răsune pe pământul ars de soare. 

Nefer puse sandaua pe gâtul acestuia și trebui să tragă cu 
toată forța ca să-și elibereze vârful sabiei din capcana aceea 
formată de metalul coifului și de osul craniului. 

Lăsă cadavrul întins acolo și, răsucind din nou lanţul amuletei 
în jurul încheieturii, fugi de pe ring. Încercă să ajungă în celălalt 
cerc, unde știa că Meren se afla în pericol de moarte, însă 
mulţimea îl împiedica. Își flutură sabia ca să-și facă loc și, 
atunci, spectatorii fugiră urlând din drumul lui. Răzbătu prin 
înghesuială și văzu că, în al doilea ring, Meren își pierduse arma 
și sângera abundent dintr-o rană adâncă, înfiorătoare, primită în 
dreapta, și dintr-o tăietură care îi retezase jumătate din ureche; 
cealaltă jumătate îi atârna de un fir de piele deasupra obrazului. 
În mod miraculos, izbutea să stea la distanţă de Drossa, 
retrăgându-se înnebunit din calea acestuia. 

Drossa râdea, mugind ca un taur de plăcerea de a ucide, și 
sub coiful său cu vârf ascuţit, sunetul avea un ecou 
nepământesc. Îl îmboldea pe Meren să ajungă într-o poziţie 


477 


convenabilă din care să-i aplice lovitura mortală, dar nu se 
grăbea și savura fiecare moment. 

Luptătorul stătea cu spatele la Nefer, care sări la el și vru să 
fandeze și să înfigă sabia printre șireturile platoșei. Cu instinctul 
unui animal sălbatic, Drossa simţi pericolul și se întoarse pe 
călcâie ca să-l înfrunte, astfel că lovitura lui Nefer izbi platoșa de 
metal și ricoșă, iar luptătorul încercă o fulgerare sângeroasă la 
capul atacatorului. Nefer se feri și se retrase și se învârtiră într-o 
mișcare de tatonare. 

Meren întrezări o șansă și se aplecă să-și ridice sabia, dar 
Drossa sări la el. Meren era atât de slăbit, încât se clătină înapoi 
și căzu. Drossa lovi sabia cu piciorul și o aruncă din ring, apoi își 
puse piciorul între omoplaţii lui Meren și îl ţintui la pământ. 

— Privește, mărite faraon, temut de o lume întreagă, cum îl 
am pe băiețașul tău în puterea mea spuse prefăcându-se că-i 
aplică lovitura călăului, însă se opri cu lama la ceafa lui Meren. 
Să-ţi ofer capul lui? E un dar potrivit pentru un rege. 

Nefer văzu negru înaintea ochilor și se năpusti asupra lui 
Drossa să-l dea jos de pe corpul culcat la pământ al lui Meren. 
Lama îi înţepă coapsa și asta îl aduse cu picioarele pe pământ. 
Făcu un salt înapoi și citi în ochii lui Drossa, ascunși după fantele 
din coif că acesta se juca cu el, storcând și ultimul strop de 
plăcere sadică din acea întâlnire. Drossa era un artist, și 
spectatorilor le plăcea piesa, manifestându-se zgomotos. 

Brusc, Meren se întinse și apucă glezna lui Drossa cu mâinile 
pline de sânge, încercând să-l facă să se împiedice. Drossa se 
poticni, înjură și își eliberă piciorul însă, pentru o secundă, 
rămase dezechilibrat și Nefer prinse ocazia să se repeadă 
asupra lui. Ținti spre gât, în spaţiul dintre apărătoarea bărbiei și 
partea de sus a platoșei. Drossa se răsuci și vârful sabiei 
zăngăni pe metal. 

Nefer ratase ocazia să termine cu Drossa, însă îl înlăturase pe 
acesta de pe Meren, care se ridică șovăitor în picioare și se 
clătina în spatele lui Nefer, pe care-l folosea drept scut. 

Reîncepură tatonarea și Nefer simţea cum îl ia cu răcori și i se 
ridică părul de pe braţ de disperare. Știa că nu se putea aștepta 
ca un bărbat ca Drossa să-i mai acorde vreo șansă. In disperare 
de cauză, încercă din nou mișcarea cu talismanul, învârtindu-l 
pe lanţul de aur și ţintind spre fanta din coiful lui Drossa. Acesta 
își lăsă bărbia în jos, iar amuleta din aur șterse partea coifului 


478 


ce-i acoperea fruntea. Dacă n-ar fi fost lanţul, Nefer ar fi pierdut 
talismanul, dar așa reuși să-l recupereze, înfășurându-și din nou 
lanţul în jurul braţului. 

— Aia nu e armă, e o jucărie pentru copii, râse batjocoritor 
Drossa. 

Se rotiră și fandară, Drossa mișcându-se cu agilitate, iar Nefer 
stânjenit de necesitatea de a-l proteja pe Meren. Nu putea să se 
lanseze la atac și să-l lase pe Meren fără apărare. 

Drossa se purta cu ei ca un câine ciobănesc cu o turmă de 
mielușei, forțându-i să se retragă spre șirul de pietre albe de pe 
margine. Dorea să facă din uciderea lor un spectacol, ca să facă 
pe plac publicului și să-i crească propria reputaţie. 

— Urmăritorii! strigă cineva din mulţime și toate capetele se 
întoarseră și privirile se înălțară către movila de la capătul văii. 

Carul lui Daimios gonea la linia orizontului. Dorind cu 
disperare să se revanșeze pentru umilinţa de la capul podului, 
acesta mâna caii la limită, lăsând mult în urmă restul grupului. 
Se îndrepta spre ei cu mare repeziciune. 

— Ești al meu, mărite Egipt! râse Drossa de Nefer. N-o să las 
un avorton ca Daimios să-mi fure coada de sub nas. 

Porni amenințător spre novici și Nefer îi citi hotărârea 
nestrămutată în ochii spălăciţi la culoare ce-l priveau prin 
fantele coifului. 

— Dacă eu cad, salvează-te, îi șopti lui Meren. leşi din ring. 

— Nu, faraonule, o să alerg ca purtătorul tău de lance pe 
drumul spre paradis, îl asigură Meren cu voce slabă, și cu asta îl 
părăsiră puterile. 

Picioarele îi cedaseră și căzu sângerând la pământ. Drossa 
profită și se năpusti asupra lui Nefer ca o avalanșă. Sabia 
zăngăni și se ciocni cu a lui Nefer, precum ciocanul unui fierar 
pe nicovală. 

Fiecare lovitură îi zdruncina și-i amorţea până la umăr braţul 
drept; Nefer știa că nu mai putea să reziste mult timp. Totuși, se 
uită în ochii adversarului să ghicească unde avea să lovească și 
observă că își contracta pupilele și privirea căpăta o strălucire 
aparte când se pregătea să dea lovitura fatală. 

Aceasta veni de sus, ca un fulger prăvălit din cer și Nefer nu 
putu decât să-și ridice sabia deasupra capului ca să pareze. Știa 
că nu putea să întoarcă atacul sau să o oprească folosindu-se 
doar de o mână; era prea puternică. Așa că strânse tare sabia 


479 


și-și sustinu încheietura dreaptă cu mâna stângă, în care ţinea 
talismanul lui Lostris. Cele două săbii se izbiră cu o forţă căreia 
bronzul nu-i rezistă. Ambele lame se frânseră și zburară în 
bucăţi sclipitoare dincolo de cercul din pietre albe. 

Dintr-o singură lovitură, erau amândoi dezarmaţi și, preţ de o 
clipă, se holbară unul la celălalt de uimire. Nefer își veni primul 
în fire și azvârli cu mânerul sabiei spre capul lui Drossa. Acesta 
din urmă clipi și se feri. Nefer îl atacă și ajunseră să se lupte 
piept la piept. 

Asemenea unei perechi de dansatori din templu, se rotiră 
întâi într-o direcţie, apoi în cealaltă, încercând să se trântească 
la pământ. Imposibil de oprit, Drossa își vâri braţele pe sub ale 
lui Nefer și își prinse pumnii acoperiţi de armură între omoplații 
acestuia. Cu manșetele de argint și mănușile din aur se porni să 
îl frece pe Nefer de platoșa de bronz. Nefer nu avea cum să se 
apere când era ridicat de la pământ; nu mai avea nicio armă, 
doar talismanul lui Lostris. 

Cu ultimele resurse, izbuti să arunce un laţ din lanţul de aur al 
talismanului în jurul coifului lui Drossa. Infășură o dată fiecare 
capăt în jurul încheieturilor și trase în jos până când dădu de 
golul de sub marginea coifului și strânse lanţul pe gâtul lui 
Drossa. Nefer se încordă și făcu o mișcare de parcă ar fi tăiat cu 
ferăstrăul, simțind cum zalele de aur mușcă adânc din carnea 
vie. 

Drossa se sufoca; slăbi strânsoarea și își ridică mâinile, 
încercând să se elibereze. Il apucă de mâini pe Nefer și se 
strădui să le îndepărteze, dar asta nu făcea decât să mărească 
forța de tăiere a zalelor. Pironindu-și ochii în fantele coifului, 
Nefer văzu cum ochii adversarului ies din orbite și se umplu de 
sânge. Mai înfășură o bucată de lanţ pe dreapta și făcu o 
mișcare de tăiere. Drossa scoase un sunet ca un gâlgâit 
înfundat și o venă îi plesni la ochiul care, bulbucat și roșu, 
semăna cu o căpșună coaptă vrând să iasă din orbită; strângând 
încă încheieturile lui Nefer, luptătorul se prăbuși în genunchi. 
Novicele rămase deasupra lui și își roti mâinile, strângând lanţul 
până simţi că intră în ceva cartilaginos; suflarea lui Drossa 
izbucni ca o explozie din traheea secționată de Nefer. Acesta din 
urmă mai răsuci o dată lanţul și smuci din nou, simțind cum taie 
până la os. Sângele ţâșni în șuvoaie groase de sub coif și Nefer 
își adună forțele. Lanţul nimeri punctul de unire dintre două 


480 


vertebre și reteză capul, care sări de pe umeri și, încă protejat 
de coiful greoi, se rostogoli în ring. 

Pe când Nefer se clătina cu spatele, îl auzi pe arbitru răcnind 
„Ai trecut cu bine”, și își strecură lanţul acoperit de sânge peste 
cap. În același timp, se uită spre deal peste mulţimea 
înnebunită. Carul lui Daimios se afla deja la jumătatea pantei, 
îndreptându-se spre ei la galop. 

Nefer se aplecă peste Meren: 

— Poţi să stai pe picioare? îl întrebă dar, când acesta făcu 
efortul să se ridice, îi cedară picioarele și rămase întins pe 
pământul bătătorit. 

Nefer îi trase un braț și i-l așeză în jurul gâtului său. 
Preluându-i greutatea pe umeri, îl puse pe picioare, după care îl 
apucă pe după genunchi și îi cără trupul inert, cu capul 
atârnându-i într-o parte și cu picioarele fără vlagă. 

Meren era voinic, iar Nefer aproape epuizat de luptă. Se 
clătină cu el până la car, unde îi dădu drumul pe platformă. Se 
sprijini o clipă de roată și mai aruncă o privire în urmă. 

Daimios ajunsese la terenul plat de la poalele povârnișului și 
nu avea mai mult de patru sute de pași până la ei, sosind în 
goană, atât de aproape, încât Nefer îi vedea expresia 
triumfătoare de pe chip. Daimios se aplecă și-și plesni caii cu 
biciul lung și negru și animalele părură să accelereze, scurtând 
și mai tare distanța. Carele celorlalți urmăritori veneau în spate, 
pe coastă, șase în total. Dacă i-ar fi trecut vreo clipă prin cap să 
stea să îi înfrunte, Nefer renunţă imediat la acel gând. In starea 
în care se afla, nu l-ar fi putut învinge nici măcar pe Daimios în 
luptă dreaptă; trebuia să fugă. 

Înfășură de două ori frânghia de pe platformă în jurul trupului 
lui Meren, trecând-o pe sub brațe și înnodând-o în așa fel încât 
acesta să nu cadă din car. Apoi, se urcă cu greu în vehicul și se 
așeză cu picioarele desfăcute deasupra lui Meren. 

— Daţi-le drumul! strigă la rândașii care ţineau caii și care îi 
lăsară imediat și se dădură la o parte din drum. 

— Dii, Dov! Dii, Krus! îi îndemnă și plesni cu hăţurile spinările 
lucioase. 

Animalele țâșniră amândouă odată și oamenii se împrăștiară 
din calea lor. Îi mână către valea ce ducea la porţile deschise ale 
cetăţii și îi lăsă să alerge în voie. 


481 


Între picioarele lui, Meren gemea inconștient când carul sălta 
și se zdruncina, iar Nefer încerca să facă în așa fel, încât să nu 
treacă peste porțiunile de teren accidentat. Auzi în urmă 
pocnetul biciului; se uită și văzu că Daimios se apropia. Acesta 
își biciuia caii și urla furios la ei, dar Dov și Krus păstrau 
distanța, în ciuda eforturilor lui Daimios. Nefer privi înainte și 
calculă distanţa pe care o mai avea de parcurs. 

Avea mai puţin de patru mii de pași până la porţile Gallalei. 
Deja distingea frunzele de palmier ce împodobeau zidurile și 
decorau coloanele din piatră roșie de la intrare. 

In acel moment, plăti preţul pentru neatenţie. Roata se izbi de 
o piatră mai mare de pe marginea drumului și vehiculul se 
dezechilibră destul de mult și se răsuci într-o parte. Era cât pe 
ce să se răstoarne, însă se luptă să recapete controlul și Krus 
trase puternic în ham și îl ajută să îndrepte carul. 

Acum, când se uită înapoi, Nefer văzu că greșeala îl costase 
scump, căci Daimios câștigase încă o sută de pași. Se afla acum 
o distanţă de la care putea să tragă cu sulița și Nefer îl zări 
băgând mâna după arme în coșul atașat de car. 

Nefer nu avea cu ce să riposteze: își folosise toate sulițele în 
prima probă; pierduse arcul la prăpastie și ultima sa sabie se 
frânsese în încleștarea cu Drossa. Nu mai avea nici măcar biciul. 
Singura sa armă era viteza. 

— Dii, Dov, Dii, Krus! îndemnă caii; aceștia ciuliră urechile 
când se auziră strigaţi pe nume și bocăniră cu copitele pe 
pământul tare; butucii roților scârțiiau, căci până și uleiul negru 
al lui Taita se termina. 

Se auzi zgomotul altor copite ce se amestecau cu cele ale 
echipajului lui Nefer și, când se uită de astă dată în urmă, 
Daimios se apropiase și mai tare, biciuindu-și caii până când le 
jupuise pielea de pe spate și de pe coaste și îi făcuse să 
sângereze. Daimios își pregătise o suliță, pe care o azvârli. Nefer 
văzu cum arma pleacă din mâna acestuia și zboară ca o insectă 
cu un ac veninos. Se feri instinctiv și aceasta se înfipse în 
podeaua de lemn de lângă piciorul drept, unde rămase vibrând. 

— Hai, dragii mei, îi îndemnă cu glas ceva mai strident, pe 
care caii îl simţiră. Daţi tot din voi! - și Krus mai găsi undeva, în 
inima lui mare, puterea să mărească pasul și o trase și pe Dov 
după el. 


482 


Începură să se desprindă de perechea chinuită și însângerată 
a lui Daimios. 

— Trageţi, porcilor! răcnea Daimios. Trageţi ori vă jupoi tot 
spatele; când plesni din biciul lung, se luară la întrecere, ca și 
când o sfoară invizibilă ar fi legat cele două vehicule. 


e Capitolul 108 « 


Daimios înșfăcă o altă suliță și-și înfășură șnurul. În timp ce-și 
trăgea mâna, pregătindu-se de aruncare, Nefer calculă 
momentul cu precizie și scutură hăţurile. Când sulița era în aer, 
Dov se sprijini de umărul lui Krus și făcură împreună o ușoară 
mișcare laterală, îndeajuns ca sulița să zboare peste umărul lui 
Nefer. Ocolul însă îi făcu să piardă teren și Daimios apucă ultima 
suliță din coș și-i înfășură legătura în jurul mâinii. Era aproape 
acum, foarte aproape. 

Nefer îl urmărea cu un sentiment de disperare, ţinându-și caii 
din scurt, ca aceștia să îi poată anticipa comanda. In clipa în 
care Daimios își împinse umărul drept înainte în aruncare, Nefer 
mână caii în direcția opusă, la galop. Numai că sulița nu plecă 
din mâna lui Daimios; se prefăcuse că aruncă. O ridică din nou, 
în poziţie de tragere, ţinti, gata s-o azvârle. 

Nefer se văzu silit fie să se tragă înapoi, fie să iasă de pe 
drum și s-o ia pe terenul accidentat și presărat cu bolovani. 
Schimbă unghiul și, de astă dată, Daimios nu mai ţinti spre 
Nefer, ci spre Dov, ale cărei coaste erau descoperite din cauza 
mișcării. 

Suliţa nimeri în partea de sus a umărului; pătrunsese prin 
piele și prin ghemul de mușchi, dar se lovise de os și nu 
pătrunsese la organele vitale. Nu era o rană mortală, ci una care 
o făcea să șchiopăteze, pentru că sulița atârna de coasta ei, 
deranjând-o la fiecare mișcare. 

Mânza se străduia din toate puterile, însă nu putea să ţină 
pasul cu Krus; din coaste îi șiroia sânge, care ajungea să 
împroaște și picioarele lui Nefer. Acesta simțea cum carul 
încetinește și, cu toate că striga la Dov, sulița o plesnea la 
fiecare pas și îi intra printre picioarele din faţă. 


483 


Daimios prinse viteză și, cu coada ochiului, Nefer văzu cum 
capetele cailor acestuia ajunseseră la roata sa, iar vocea 
răgușită de efort și triumf îi răsuna în urechi: 

— S-a terminat, Nefer Seti! Al meu ești acum! 

Nefer întoarse capul și-i aruncă o privire. Buzele lui Daimios 
erau trase într-un rictus oribil, ca al unui cadavru care a murit cu 
mușchii încleștaţi. Aruncase ultima suliță și lăsase deoparte 
biciul, însă trăsese sabia. 

„Cât o mai fi până la porţi?”, se întrebă Nefer. „Putin, mai 
puţin de cinci sute de pași. Așa de aproape! Și totuși, prea 
departe...” 

Își îndreptă instinctiv ochii spre acoperișul templului. Era 
înţesat cu siluete printre care, după cum se aștepta, distinse 
violetul tunicii purtate de Mintaka și văzu că flutura o ramură 
verde deasupra capului, cu părul lung și negru fluturând ca un 
steag în vântul din nord. 

„Un premiu mai presus de oricare altul”, se gândi și mâna îi 
alunecă pe sulița lui Daimios, ce se înfipsese adânc în scândura 
de la picioarele sale. Vârful era îngropat în profunzimea 
lemnului, însă își adună puterile și, răsucind și trăgând de ea, o 
scoase de-acolo. 

Nu avea șnur, așa că o ținu ca pe o lance și aruncă o privire în 
spate, la Daimios. Ochii adversarului se îngustară zărind arma 
din mâna lui Nefer și Daimios luă poziţia de apărare cu sabia. Se 
apropie de Nefer și lansă atacul; lovitura fu respinsă cu coada 
suliţei. Cele două care se despărțiră, apoi se apropiară din nou și 
se izbiră atât de dur, încât Nefer aproape că fu azvârilit din car și 
trebui să se apuce, înnebunit, de hățuri ca să-și păstreze 
echilibrul. 

Daimios izbi cu forţă în băţul lung pe care flutura coada lui 
Nefer, dar nu izbuti să reteze lemnul tare de bambus. Nefer își 
recăpătă echilibrul și împunse cu sulița spre Daimios, silindu-l să 
se retragă. Acum, cele două care goneau roată lângă roată și 
butuc lângă butuc. 

Nefer și Daimios stăteau aplecaţi, încercând să se împungă și 
să se taie unul pe altul. Lama de bronz lovi pieptul lui Nefer și, 
cu toate că acesta se aruncase în spate, ținându-se de hamuri, îi 
tăie pieptarul de piele și simţi arsura lamei. Îndreptă vârful 
suliței spre fața lui Daimios și îl obligă să se îndepărteze. 


484 


Dov trăgea din greu, cu vârful suliței încă înfipt în piele și 
coada lovindu-i-se de picioare la fiecare pas. 

Nefer auzea sunetul mai multor voci, încet mai întâi, aproape 
înecate în răpăitul copitelor, în scârţâitul și în hodorogitul roţilor, 
devenind din ce în ce mai asurzitoare cu fiecare pas. Ridică 
privirea și, printre broboanele de sudoare care-i scăldau ochii, 
văzu că porţile erau chiar în faţa lui. Zidurile și acoperișurile 
cetăţii gemeau de lume. Prin tot vacarmul, i se păru că distinge 
vocea Mintakăi: „Pentru mine, iubitule, fă-o pentru mine!” Poate 
că era doar o născocire a minţii lui obosite, dar asta îl oţeli și-l 
făcu să îndemne mai tare caii și să-i orienteze cu hăţurile. 
Totuși, Dov se împiedica și n-o mai ţineau puterile. 

Daimios îl prinse din nou din urmă și, de data aceasta, când 
Nefer îl împunse, lovi cu sabia nu spre om, ci spre armă. Lama 
reteză coada suliței la câțiva centimetri de pumnul lui Nefer, 
lăsându-l cu un ciot inutil. Nefer aruncă lemnul în capul lui 
Daimios, care se feri și atacă din nou, silindu-l pe acesta să se 
retragă în colțul îndepărtat al carului, ca să evite tăișul 
strălucitor. E 

Daimios profită de situaţie și i-o luă înainte lui Nefer. In 
trecere, întinse mâna și apucă prăjina pe care dansa și flutura în 
vânt coada de păr a lui Nefer. Se strădui s-o rupă dar, deși se 
îndoi, aceasta nu vru să cedeze. Ținând băţul cu o mână, 
Daimios o întinse pe cealaltă după împletitura deasă de păr 
negru. Îi flutura și dansa la vârful degetelor, dar chinuindu-se să 
țină și mânerul sabiei în același timp, nu putea să apuce trofeul. 
Lăsă sabia să-i cadă și, de astă dată, reuși să pună mâna pe 
mult râvnita coadă, fără s-o poată smulge, pentru că bambusul 
era rezistent și tare, iar părul bine fixat pe acesta. 

Krus și calul de lângă el goneau umăr la umăr. Daimios era 
complet absorbit de încercările lui de a smulge trofeul de pe 
prăjina de bambus. Știa că Nefer e dezarmat și nu prezenta un 
pericol real, așa că ignoră porţile de piatră ce se întrevedeau la 
orizont, chiar în faţa lor. 

— Bagă-te! strigă Nefer la Krus. Intră cu umăru-n el! îl struni 
el cu hăţurile. 

Mișcarea asta o tot exersaseră în lunile petrecute în deșert. 
Cu Taita la conducerea celuilalt echipaj, Nefer îl învățase pe 
Krus să îndrăgească acest fel de întrecere de forță, iar acum 
intră cu umărul drept, pe care-l înfigea chiar în spatele celuilalt 


485 


cal, dezechilibrându-l. Carele virară la stânga, spre poarta ce se 
apropia văzând cu ochii. Portalurile erau coloane sculptate în 
stâncă roșie și, chiar dacă vântul plin de nisip al secolelor le 
șlefuise și le modelase, erau încă masive și amenințătoare. 

— Imbrâncește-l! strigă Nefer la Krus, încurajându-l cu o mână 
fermă pe hăţuri. 

Krus îl sili pe celălalt cal să mai devieze doi pași și să se 
îndrepte direct către zidul solid din piatră roșie. 

Doar în ultima clipă înţelese Daimios ce se întâmplă când, cu 
un țipăt înnebunit, dădu drumul bățului de bambus și încercă să 
recapete controlul asupra carului, numai că Krus îi domina calul 
și-l împingea drept spre poarta de piatră. 

Daimios își dădu seama că nu avea cum să oprească vehiculul 
și să evite coliziunea. Vru să sară din carul ce avea să se 
izbească, dar era prea târziu. Ambii cai intrară cu toată viteza în 
coloana de piatră și muriră pe loc. Nefer le auzi ultimele urlete 
de groază, când se izbiră de piatră, bubuitul impactului, 
trosnetul oaselor rupte și dislocarea și despicarea lemnului. O 
roată se desprinse cu totul și săltă o clipă pe lângă carul lui 
Nefer. Daimios fu azvârlit ca o suliță direct în zid. Se izbi cu 
capul înainte și craniul îi explodă ca un pepene răscopt. Dinţii lui 
albi și puternici se înfipseră în piatra roșie, ajungând mai târziu 
suveniruri culese de băiețandri, agăţate de lanțuri de aur și 
vândute la piaţă. 

Nefer îi mână pe Krus și Dov pe porţi și, cu toate că butucul 
șterse piatra roșie într-o parte, nu-și încetiniră goana. Mulțimea 
bucuroasă stătea de-o parte și de alta a drumului principal al 
cetăţii, pe care presăraseră frunze de palmier și flori, ba chiar și 
eșarfe, baticuri sau alte obiecte de îmbrăcăminte. 

Prima grijă a lui Nefer era Dov. Opri caii, sări jos și alergă la 
mânza rănită. Vârful suliţei era îngropat adânc în umărul ei. 
Nefer nu avea încredere decât în Taita să i-l scoată, dar rupse 
coada, ca să nu mai atârne. După asta, se urcă înapoi și luă din 
nou hăţurile. 

Gloata se îmbulzea în calea lui și alerga pe lângă carul care 
mergea la pas. Își ridicau bratele, să-l atingă, folosindu-se de 
baticuri ca să îi șteargă sângele ce i se scurgea din răni pe 
picioare. Sângele unui zeu, al unui faraon, războinic al Drumului 
Roșu, avea să transforme cârpa într-o relicvă sacră. Oamenii își 
urlau laudele isterice: 


486 


— Roagă-te pentru noi, preaputernicule Egipt! Tu ești 
adevăratul faraon! 

— Stai în fruntea noastră, mare faraon! Lasă-ne să-ți 
împărtășim gloria! 

— Slavă ţie, frate divin al Zeului Roșu! 

— Să trăieşti o mie de ani și înc-o dată pe-atât, Nefer Seti, 
adevăratul nostru faraon! 

La poarta forumului, era atât de multă lume, încât gărzile 
orașului trebuiră să alerge înaintea carului și să îndepărteze 
oamenii folosind bâtele, pentru ca Nefer să poată intra cu carul. 


e Capitolul 109 «e 


În mijlocul forumului, pe podiumul ridicat din pietre, Hilto și 
Shabako stăteau să își întâmpine noii fraţi războinici. 

Nefer opri sub platformă carul zdrobit, prăfuit și stropit de 
sânge și cei doi coborâră să-l ajute să-l ridice pe Meren. 
Amândoi îl duseră în templul lui Hathor, unde aștepta Taita ca 
să-i acorde îngrijirile necesare. Îl așezară pe Meren pe suportul 
pregătit de Taita și bătrânul mag se apucă de lucru imediat, 
examinând mai întâi tăietura adâncă de sabie din coastă. 
Lacrimile Merykarei căzură pe trupul frânt și însângerat al lui 
Meren, alinându-i rănile. 

Războinicii Drumului Roșu l-au condus pe Nefer înapoi în 
forum. Atunci, Nefer cobori treptele, ridică cele două cozi de pe 
car și le duse la vasul în care ardea focul, în centrul podiumului 
din pietre. Îngenunche lângă vas și zise: 

— Niciun dușman nu a pus mâna pe aceste trofee ale onoarei 
și rangului nostru de cavaleri - și le ţinu sus, ca să le vadă toată 
lumea. Le dedic Zeului Roșu, spuse el cu mândrie. 

Aruncă apoi cozile în foc; părul arse cu flacără strălucitoare. 
Nefer se ridică în picioare și, slăbit de răni, se clătină: 

— Am parcurs Drumul Roșu. Deși nu am vârsta necesară, am 
dovedit că am dreptul la coroana dublă a Egiptului. Mă declar 
faraon. Singurul faraon adevărat. Să piară toţi cei care pretind 
coroana. 

Oamenii îl aclamară atunci, în timp ce cavalerii Drumului Roșu 
îngenuncheau dinaintea lui și îi sărutau mâna dreaptă și piciorul 
și îi jurau credință veșnică. 


487 


Nefer înălță mâna dreaptă ca să ceară să se facă liniște, dar 
picioarele îl trădară și, dacă Mintaka n-ar fi sărit să-l sprijine, s- 
ar fi prăbușit. Cu mâna pe umerii ei, o privi în ochi și-i șopti: 

— Ceea ce am făcut a fost pentru Egipt și pentru tine, 
dragostea mea! 

Avea glasul atât de răgușit și de slab, încât numai ea îl auzi. 
Se înălță și îl sărută pe buze, iar mulțimea înţelese gestul ca 
fiind declaraţia deschisă a logodnei lor. Uralele lor speriară până 
și porumbeii de stâncă de pe crestele de dincolo de ziduri. 


e Capitolul IlO «e 


Plutind pe apele celor două fluvii, cetatea semăna cu o floare 
de lotus pregătită să fie culeasă. Zidurile erau din cărămidă 
arsă, groase de o sută douăzeci de coţi și întrecând în înălţime 
cei mai mari palmieri de pe aceste pământuri fertile și cu apă 
din abundență. 

— Care e spaţiul lor de manevră? îl întrebă Trok pe Ishtar 
Medul. Cât ne ia să ocolim cetatea? 

— O sută de mii de pași, Maiestate, îl informă Ishtar. O 
jumătate de zi de mers cu carul. 

Trok se ridică pe vârfuri și își puse mâna streașină la ochi. 

— Aia e faimoasa Poartă Albastră? vru el să afle. 

Ştia că Ishtar trăise în cetatea regală a Babilonului 
cincisprezece ani și deprinsese mare parte din știința magiei 
aici, în templul lui Marduk. 

Chiar și de la așa o distanţă, poarta strălucea precum o 
imensă piatră prețioasă. Pragul era atât de larg, încât zece care 
ar fi putut intra unul lângă celălalt, iar porţile sculptate în lemn 
de cedru depășeau înălțimea a zece oameni stând unul pe 
umerii celuilalt. 

— E, într-adevăr, albastră, se minună Trok. Am auzit că e 
acoperită cu lapislazuli. 

— Nu-i chiar așa, Maiestate, își schimonosi Ishtar faţa într-un 
zâmbet îngăduitor. Sunt plăci de ceramică. Fiecare placă îl 
reprezintă pe câte unul dintre cei două mii zece zei ai 
Babilonului. 

Trok aruncă o privire de expert militar miilor de pași de ziduri 
ce se întindeau de fiecare parte a Porții Albastre. Erau turnuri de 


488 


veghe la fiecare două sute de pași și, la intervale regulate, 
zidurile masive erau întărite cu contraforturi. Ishtar știa la ce se 
gândește. 

— Există un drum pe lângă zid, destul de încăpător ca două 
care să meargă unul lângă altul. Intr-o oră, Sargon poate să 
aducă cinci mii de oameni pe drumul ăsta în orice punct ar fi 
ameninţat de vreo armată de asediu. 

Trok mârâi, ca să arate că nu era impresionat: 

— Până la urmă, orice zid poate fi săpat și dărâmat. Nu avem 
nevoie decât de o breșă. 

— Mai e și un zid interior, divine faraon, murmură Ishtar cu 
voce catifelată, și e aproape la fel de rezistent ca și primul. 

— Dacă nu putem să răzbatem prin el, o să găsim o cale pe 
lângă el, ridică din umeri Trok. Acelea sunt grădinile palatului lui 
Sargon? își săltă el barba plină de panglici ca să arate spre 
terasele ce se înălțau în straturi formidabile spre cer. 

Erau atât de măiastru suspendate una peste alta, într-o 
piramidă inversată ce urca la cer, că părea să plutească, 
asemenea unui șoim puternic cu aripile întinse, eliberat de 
legăturile cu pământul. 

Ishtar arătă cu un braţ musculos, acoperit cu tatuaje albastre: 

— Sunt șase terase construite în jurul unei curți mari, fiecare 
mai mare decât cealaltă. Doar zenana are cinci mii de încăperi, 
câte una pentru fiecare nevastă a lui Sargon. Tezaurul e 
îngropat într-o închisoare subterană a palatului, plină cu aur 
până la înălţimea unui stat de om. 

— Ai văzut cu ochii tăi toate minunile astea? îl provocă Trok. 

— N-am fost în zenana, recunoscu Ishtar, dar am intrat în 
beciul principal și-ţi spun sigur, Rege-care-e-zeu, că armata ta n- 
are atâtea căruţe să ducă toate bogăţiile care-ţi stau înainte. 

— Și eu îţi spun la fel de sigur, Ishtar din Media, că pot 
oricând să mai construiesc niște căruţe și Trok își lăsă capul pe 
spate și râse cu veselia unui animal. 

Marșul până în Babilon fusese un triumf, un șir lung de 
victorii. Se înfruntaseră cu Ran, fiul cel mare al lui Sargon, pe 
malurile de pe Bahr-al-Milh: carele aflate sub comanda lui Trok 
și a lui Naja puseseră la mijloc armata inamică, o măcinaseră de 
parcă ar fi fost dhurra și măturaseră pleava în lac, până ce apele 
se înroșiseră de atâta sânge, iar corpurile ciopârțite pluteau de 
la un mal la altul. 


489 


Capul retezat al lui Ran îi fusese trimis Tatălui său, înfipt într-o 
suliță. innebunit de durere, Sargon căzuse în capcana întinsă de 
cei doi. În timp ce Naja se retrăgea din faţa lui, ca să-l 
amăgească, Trok ocolise pe la sud și îi căzuse în spate cu o mie 
de care. Când Sargon se întoarse să-și apere eșalonul de bagaje, 
se trezi prins într-un cerc strălucitor de bronz. 

Sargon reușise să străpungă încercuirea, în fruntea a cincizeci 
de care, însă lăsase în urmă două mii de care și unsprezece mii 
de oameni. Trok castrase prizonierii, o îndeletnicire ce îi luă 
două zile; participase activ la operaţiune, umplându-se de sânge 
până la coate ca un măcelar și fluturându-le victimelor prin fața 
ochilor, cu un rânjet obscen, organele genitale retezate. După 
asta, îi lăsase pe oameni să moară din cauza hemoragiei, 
oferind sângele vărsat lui Seuth, nesătulul zeu, mare iubitor de 
asemenea  festinuri. Trok trimisese trofeele mutilate și 
conservate în sare lui Sargon, într-o sută de lădițe din lemn de 
cedru. Era un avertisment subtil cu privire la ce să se aștepte, 
dacă Trok și Naja ajungeau în Babilon. 

Cetatea Babilonului era ridicată pe limba îngustă de pământ 
dintre cele două fluvii, Eufrat, la vest, și Tigru, la est. În 
retragerea sa precipitată, Sargon nu fusese în stare să distrugă 
podurile. In orice caz, ar fi avut nevoie de o armată întreagă să 
dărâme piloţii masivi din piatră arsă pe care erau construite. 
Sargon nu mai dispunea de acea armată. Lăsase un regiment 
epuizat de infanterie să apere podurile, dar soldaţii erau 
demoralizaţi și fără vehiculele care să-i sprijine. Nu ţinuseră 
prea mult piept celor doi faraoni. 

Trok îi legase pe supraviețuitori de mâini și de picioare și le 
făcuse vânt de pe deschiderea centrală a podului în fluviul lat și 
cafeniu, iar trupele egiptene se aliniaseră la parapet să se 
distreze, urmărindu-le grimasele disperate în timp ce se înecau. 

Acum, Babilonul le stătea la picioare, la puţin mai mult de un 
an de când porniseră în marș din Avaris. 

— Tu le cunoşti sistemul de apărare, Ishtar. l-ai ajutat să 
proiecteze o parte din el. Cât mai avem până se predă cetatea? 
vru să știe Trok, nerăbdător. Cât va dura până să fac o breșă în 
ziduri? 

— Zidurile sunt de nepătruns, Maiestate, zise Ishtar. 


490 


— Amândoi știm că așa ceva nu-i adevărat, îl contrazise Trok. 
În timp, cu destui oameni și cu multă voinţă, nu există zid pe 
care să nu-l dovedești. 

— Un an, murmură gânditor Ishtar. Sau doi, poate trei, 
adăugă, însă fața tatuată trăda viclenie, iar ochii - prefăcătorie. 

Trok râse și, în joacă, îl apucă de barba ţepoasă și lăcuită; o 
învârti până când fața acoperită cu cerculeţe și spirale albastre 
a lui Ishtar se schimonosi de durere și ochii i se umplură de 
lacrimi. 

— Vrei să te joci cu mine, vrăjitorule. Ştii ce mult îmi plac 
jocurile reușite, nu-i așa? 

— Fie-ţi milă, mărite Egipt, scânci Ishtar. 

Trok îl îmbrânci atât de tare, încât aproape căzu din car și 
trebui să se ţină de-o aripă ca să-și menţină echilibrul. 

— Un an, zici? Doi? Trei? N-am timp să stau aici și să mă uit la 
frumuseţile și minunile Babilonului. Mă grăbesc, medule, și tu 
știi ce-nseamnă asta, nu? 

— Știu, mărite zeu fără de pereche. Dar sunt un biet om sărac 
și supus greșelii. 

— Sărac? îi strigă în faţă Trok. Pe Seuth, șarlatan alunecos, 
doar pe mine m-ai muls de un /akh de aur până acum, și ce mi- 
ai arătat să merite preţul? 

— Ai o cetate și un imperiu. După Egipt, acesta e cel mai 
bogat din lume; eu ţi l-am pus la picioare. 

Îl cunoștea prea bine pe Trok de-acum și știa cât de departe 
putea să ajungă. 

— Am nevoie de cheia cetăţii, spuse Trok, fericit de ce citea 
pe chipul lui Ishtar. 

Și el îl cunoștea pe vrăjitor aproape la fel de bine cum îl 
cunoștea acesta pe el. 

— Ar trebui să fie o cheie de aur, medită Ishtar. Poate trei 
lakh-i de aur? 

Trok izbucni într-un hohot de râs și-i trase un pumn; dar nu 
intenţionase să-l rănească, așa că Ishtar se feri cu ușurință. 

— Cu trei /akh-i aș putea să-mi mai cumpăr o armată, 
comentă Trok și-și scutură capul, făcând panglicile din barbă să 
danseze ca un nor de fluturi. 

— Acolo, în tezaurul lui Sargon, sunt o sută de /akh-i. Trei din 
o sută e un preţ neînsemnat. 


491 


— Dă-mi cetatea pe mână, Ishtar! Dacă faci asta până trec 
trei luni pline, ai doi /akh-i de aur din tezaurul lui Sargon, 
promise el. 

— Și dacă ţi-o dau înainte de următoarea lună plină? își frecă 
Ishtar mâinile, asemenea unui negustor de covoare. 

Rânjetul dispăru de pe faţa lui Trok și acesta zise serios: 

— Atunci, o să ai cei trei /akh-i și un convoi de căruțe cu care 
să-i transporți. 


e Capitolul III e 


Armata celor doi faraoni ridică tabăra în faţa Porții Albastre și 
Trok trimise un emisar la Sargon să ceară capitularea imediată a 
cetăţii „ca să salveze o asemenea arhitectură minunată de 
flăcări și persoana, familia și populaţia voastră de tăișul sabiei”, 
așa cum Trok își formulase cererea, cu umor. Sargon, sângeros 
și sfidător la adăpostul zidurilor, îi trimise drept răspuns capul 
solului. După desfășurarea preliminariilor, Trok și Naja făcură un 
circuit întreg al zidurilor, ca să le permită babilonienilor să le 
admire puterea și splendoarea la justa lor valoare. 

Cei doi mânau carele de aur, trase de câte șase armăsari: ai 
lui Trok erau negri, iar ai lui Naja albi. Heseret era lângă soțul ei, 
împodobită cu nestemate ce-ţi luau ochii și purtând deasupra 
buclelor ridicate în vârful capului coroana de aur uraeus. In 
urma carelor de aur, se târau cincizeci de prizoniere 
babiloniene, capturate din orașele și satele dintre cele două 
fluvii. Toate erau însărcinate, unele dintre ele foarte aproape de 
termen. 

Erau precedați de o avangardă de cinci sute de care și urmaţi 
de o ariergardă de alte cinci sute. Circuitul lent și falnic al cetății 
tinu o zi întreagă și, la apusul soarelui, ajunseră înapoi la Poarta 
Albastră. Sargon și consiliul său de război se adunaseră pe 
parapeţii de deasupra porții strălucitoare. 

Sargon era înalt și slab, cu părul vâlvoi de culoarea argintului. 
În tinereţe, fusese un mare războinic și cucerise teritorii ce se 
întindeau până la Marea Neagră, în nord, și le adăugase 
domeniilor sale. Suferise o singură înfrângere în toate 
campaniile sale, și asta se întâmplase împotriva faraonului 
Tamose, Tatăl lui Nefer Seti. Acum, alţi doi egipteni se aflau la 


492 


porţile sale, și nu se amăgea închipuindu-și că aceștia aveau să 
fie la fel de mărinimoși ca primul. 

Ca pentru a-i confirma bănuielile, Trok puse ca femeile 
însărcinate să fie dezbrăcate și să iasă în față, una câte una. 
Apoi, sub privirile îngrozite ale celor din cetate, pântecele 
umflate au fost despicate și pruncii nenăscuţi ţâșniră afară, 
formând o movilă de corpuri micuţe în pragul Porții Albastre. 

— Inrolează-i și pe ăștia în armata ta, Sargon! răcni Trok la el. 
O să ai nevoie de toți bărbaţii pe care poţi pune mâna. 

Fusese o zi lungă și captivantă pentru Heseret, care se 
retrase în cort împreună cu toate sclavele ei, lăsându-și bărbatul 
cu Trok, să studieze harta cetăţii la lumina lămpii. Era o operă 
de artă, desenată pe o piele de oaie tăbăcită cu măiestrie; 
zidurile, drumurile și canalele erau trecute la scară, și fiecare 
clădire principală descrisă în detaliu, cu ajutorul culorilor. 

— Cum ai intrat în posesia ei? vru să afle Naja. 

— Acum doisprezece ani, la porunca regelui Sargon, am 
inspectat cetatea și am întocmit această hartă cu mâinile mele, 
răspunse Ishtar. Nimeni altcineva nu ar fi reușit să o execute cu 
atâta acuratețe și frumuseţe. 

— Dacă ai făcut-o la comanda lui Sargon, cum de nu i-ai dat- 
0? 

— l-am dat-o, îl contrazise Ishtar. l-am dat o copie mai slabă, 
iar exemplarul cel mai reușit l-am păstrat pentru mine și acum îl 
aveți în fața ochilor. Știam că, într-o bună zi, cineva o să mă 
plătească mai bine decât Sargon. 

Cercetară harta încă o oră, făcând câte un comentariu din 
când în când însă în cea mai mare parte, rămăseseră tăcuți și 
absorbiți de citirea hărţii. Fiind generali cu ochiul format să 
observe particularităţile unui câmp de luptă, puteau să admire 
profunzimea și rezistenţa zidurilor, a turnurilor și a redutelor 
care fuseseră ridicate strat după strat de-a lungul secolelor. 

In cele din urmă, Trok se îndepărtă de masă. 

— Nu observ niciun punct slab, magicianule. Ai avut dreptate 
de prima dată. O să ne ia trei ani de trudă să străpungem 
zidurile astea. O să trebuiască să faci mai multe eforturi ca să-ţi 
câștigi cei trei /akh-i. 

— Apa, murmură Ishtar. Uitaţi-vă la apă. 

— M-am uitat la apă, îi adresă Naja un zâmbet ca de șarpe, 
rece și cu buzele subţiri. Sunt canale ce alimentează fiecare 


493 


cartier al orașului, destulă apă ca să întreţină cele șase terase 
de grădini ale lui Sargon ce ajung până la cer și ca să 
aprovizioneze populaţia pentru o sută de ani de-acum încolo. 

— Faraonul e atotvăzător și atotștiutor, se înclină Ishtar, însă 
de unde vine apa? 

— De la cele două fluvii mari. După NII, sunt cele mai mari din 
lume. O sursă de apă care nu s-a împuţinat de o mie de ani. 

— Dar pe unde intră apa în cetate? Cum ajunge în oraș, pe 
sub zidurile acelea sau pe deasupra lor? Insistă Ishtar, iar Naja și 
Trok schimbară o privire licărind de înţelegere. 


e Capitolul II2 «e 


La două mii de picioare de Babilon, în afara zidurilor cetăţii, 
pe malul estic al Eufratului, în locul unde șuvoiul se lărgea și 
curgea leneș, se afla templul lui Ninurta, zeul înaripat, cu cap de 
leu, al Eufratului. Era construit pe stâlpi de piatră ce intrau 
adânc în apele fluviului. Frizele ce acopereau toate cele patru 
ziduri exterioare erau împodobite cu numeroase imagini 
reprezentându-l pe zeu. Pe o placă de piatră de deasupra 
intrării, era sculptat în limba acadiană un avertisment adresat 
tuturor celor ce doreau să invadeze sanctuarul, asupra cărora 
era invocată mânia divină. 

Ishtar Medul făcu o vrajă pe prag, pentru anularea 
blestemului, tăind gâturile a doi prizonieri și stropind portalurile 
cu sângele lor. Odată eliberat drumul, Trok, urmat de douăzeci 
de soldaţi, traversă cu pași mari curtea templului, unde erau 
strânși toți preoții lui Ninurta, înveșmântațţi în robe de culoarea 
purpurei. Aceștia rosteau incantaţii, fluturându-și braţele în 
direcţia intrusului, aruncând apă din Eufrat în calea lui și 
invocându-l pe Ninurta să ridice un zid invizibil cu putere magică 
și să-l întoarcă pe Trok din drum. 

Trok străpunse zidul magic fără nicio problemă și îl ucise pe 
Marele Preot cu o singură lovitură în gât. Tânguindu-se din 
pricina unui asemenea sacrilegiu, ceilalți preoţi se prosternară 
dinaintea lui. 

Trok își băgă sabia în teacă și făcu semn din cap căpitanului 
ce comanda trupa: 

— Ucide-i pe toţi! Să nu lași niciunul să-ţi scape! 


494 


Treaba fu dusă cu iuţeală la îndeplinire și curtea se umplu de 
cadavre îmbrăcate în haine purpurii, Trok porunci: 

— Nu-i aruncaţi în fluviu. Nu vrem să-i vadă gărzile orașului 
plutind și să ne bânuiască planurile. 

Apoi își îndreptă atenţia către Ishtar care, imediat ce preoţii 
fuseseră executați, intrase în curtea interioară să facă o altă 
vrajă de contracarare a influenței nefaste a zeului invocat de 
aceștia. În patru colţuri arse mănunchiuri de ierburi ce scoteau 
un fum gros și grețos ce îi provoca repulsie lui Nintura și, după 
cum remarcă jovial Trok, avea același efect asupra zeilor ca și 
asupra muritorilor, deopotrivă. După ce Ishtar termină 
operaţiunea de purificare, îi conduse în încăperile sacre ale 
templului, iar Trok și soldaţii îl urmară cu săbiile pline de sânge 
scoase din teacă. 

Tălpile sandalelor răsunau sec în străfundurile întunecate ale 
coridorului înalt ca o peșteră, și până și Trok simţi cum îl ia cu 
răcori când se apropiară de imaginea zeului de la baza coloanei. 
Capul de leu scotea un răget mut, iar aripile de piatră erau 
întinse ca pentru zbor. Ishtar rosti o altă rugăciune lungă în faţa 
zeului, ca să-l îmblânzească, după care îl duse pe Trok în spaţiul 
îngust dintre peretele din spate și idol. Aici, îi arătă o poartă cu 
gratii masive construită în corpul lui Nintura. Trok apucă barele 
de metal în mâini și trase cu toată puterea sa de urs; barele nu 
se clintiră. 

— Există o cale mai ușoară, înţeleptule faraon, sugeră Ishtar 
cu glas dulce. Cheia trebuie să fie la Marele Preot. 

— Adu-mi-o! se răsti Trok la căpitanul gărzii sale, care o luă la 
fugă să îndeplinească porunca. Când se întoarse, avea mâinile 
năclăite de sânge, dar aducea un mănunchi de chei grele, dintre 
care unele lungi cât antebraţul său. Trok încercă două în lacăt și 
cea de-a doua deschise vechiul mecanism. Poarta se deschise 
cu un scârțâit de balamale. 

Trok aruncă o privire spre scara ce cobora în spirală în beznă. 
Aerul ce se ridica din puț era rece și jilav, și se auzea apa 
curgând la mare distanţă dedesubt. 

— Aduceţi torţe! ordonă și căpitanul trimise patru soldaţi să 
ducă jos patru torţe ce ardeau în suporturile lor. Cu una 
deasupra capului, Trok porni în jos pe scara îngustă și fără 
grindă de protecție. Mergea cu multă băgare de seamă, pentru 


495 


că treptele de piatră erau murdare și alunecoase. Freamătul 
torentului de apă creștea pe măsură ce cobora. 

Ishtar îl urma îndeaproape: 

— Templul și tunelele de sub el au fost construite acum mai 
bine de cinci sute de ani, îl informă pe Trok. 

Acum, apa sclipea chiar sub ei și se auzea torentul curgând cu 
repeziciune în întuneric. In cele din urmă, Trok ajunse la capătul 
scării și păși pe un stâlp de piatră. La lumina tremurătoare a 
torței, văzu că se aflau într-un tunel larg, cu tavan rotund, un 
apeduct de dimensiuni impresionante. Tavanul și pereţii erau 
acoperiţi cu plăci de ceramică, formând modele geometrice. 
Ambele capete ale tunelului erau învăluite în beznă. 

Ishtar desprinse puţin mucegai de pe perete și-l aruncă în 
șuvoi; acesta fu luat de apă și dispăru de sub ochii lor. 

— Trece de un cap de om, comentă el, iar Trok se uită 
gânditor la căpitanul gărzii, de parcă ar fi vrut să testeze 
afirmația. 

Căpitanul se retrase în întuneric, străduindu-se să se facă 
uitat. 

— Locul pe care stăm traversează apeductul de la un capăt la 
celălalt, explică Ishtar. Preoţii care repară și au grijă de tunel îl 
folosesc drept cale de acces. 

— Unde începe și unde se termină? vru să știe Trok. 

— Există un colector de apă în albia fluviului, sub pilonii 
templului, în care se revarsă apa. Capătul îndepărtat al 
apeductului e în celălalt templu al lui Ninurta, din interiorul 
zidurilor Babilonului, lângă Poarta Albastră, explică Ishtar. 
Numai preoții știu de existența tunelului. Toţi ceilalţi cred că apa 
e un simbol al bunăvoinței zeului. După ce ţâșnește din fântâna 
din incinta templului, apa e ridicată de shadoof, de niște roţi 
hidraulice, până la grădinile palatului, sau trimisă prin canale 
spre toate cartierele orașului. 

— Cred, Ishtar, că ești foarte aproape să-ţi câştigi cei trei 
lakh-i, râse încântat Trok. Nu-ţi mai rămâne altceva de făcut 
decât să ne conduci prin vizuina asta de iepure spre cetatea 
plină de minuni și bogății, mai ales de bogății. 


496 


e Capitolul II3 e 


Trok presupuse că preoţii din templul principal al lui Ninurta 
din cetate se consultau în mod regulat cu cei din templul de pe 
malul fluviului. Era aproape sigur că foloseau apeductul ca pasaj 
de trecere între cele două comunități. Nu avea să le ia mult timp 
să descopere că se întâmplase ceva neobișnuit cu fraţii lor. 
Trebuia să se gândească repede la un plan. 

Trok alese două sute dintre cei mai buni și mai de încredere 
oameni, cu toţii membri ai clanului leopardului, ca și el. Îi 
împărţi în două grupuri. O dată ce își vor fi croit drum cu sabia 
prin apeduct în cetate, primul grup avea să cucerească Poarta 
Albastră și să o ţină deschisă până când faraonul Naja Kiafan va 
intra cu grosul oștirii în cetate. Cel de-al doilea, mult mai 
restrâns, urma să pătrundă în palat și să pună mâna pe tezaurul 
lui Sargon, înainte ca acesta să poată ascunde aurul. 

— Deși ar fi nevoie de o mie de căruţe ca să-l transporte pe 
tot, îl asigură Ishtar. 

Cei două sute de soldaţi aleși erau îmbrăcaţi în uniformele 
armatei lui Sargon, pe care le luaseră de la prizonierii și morții 
de pe câmpul de luptă. Purtau tunici din material vărgat, lungi 
până la glezne, prinse cu cingători la mijloc, iar pe cap coifuri 
înalte, sub formă de stup. Ishtar îi învăță să își onduleze părul și 
bărbile ca  mesopotamienii. Singurul lucru prin care se 
distingeau de dușman era o eșarfă roșie. C6pii grosolane ale 
hărţii orașului fuseseră desenate de scribii armatei și împărțite 
căpitanilor celor două divizii, ca să cunoască așezarea străzilor 
și a clădirilor. La lăsarea serii, fiecare om știa cu exactitate ce se 
așteaptă de la el din momentul în care pătrunde în cetate. 

Când se întunecă, Naja își așeză în liniște trupele de asalt pe 
poziţii, lângă Poarta Albastră, gata să năvălească înăuntru în 
clipa când oamenii lui Trok aveau să o deschidă. In curtea 
interioară a templului de pe fluviu, Trok își inspecta divizia. Cât 
era încă ziuă, el și Ishtar îi încolonaseră unul după altul pe scara 
în spirală, până la nivelul apeductului. Nu se grăbeau, pentru că 
aveau multe ore la dispoziție pentru a face lunga călătorie 
subterană. Işi înveliseră tălpile sandalelor cu bucăţi din piele, ca 
pașii grei să nu trimită ecoul de-a lungul tunelului întunecat. 
Mergeau în tăcere și fiecare al zecelea om purta o torţă ce 


497 


dădea destulă lumină pentru ca cei din spate să își dea seama 
unde pun piciorul, pe pietrele murdare ale docului. In stânga lor, 
șuvoiul nesfârșit fremăta întunecat. La fiecare o mie de pași, 
Ishtar se oprea să îl îmbuneze pe zeul Ninurta cu ofrande și 
incantaţii și să îndepărteze din calea lor obstacolele magice și 
barierele puse de preoţii morți. 

Chiar și așa, marșul tăcut i se păru lui Trok că nu se mai 
sfârșește și rămase surprins când Ishtar se opri brusc și arătă în 
faţa lor. Raza slabă de lumină se reflecta pe pereţii lucitori de 
ceramică. Trok le făcu semn celor din spate să se oprească. 
Doar el și Ishtar continuară să meargă. Peste hainele lor, purtau 
pălăriile și robele purpurii luate de pe cadavrele preoţilor 
măcelăriți. 

Pe măsură ce se îndreptau spre sursa de lumină, observară 
un alt grilaj la capătul tunelului și umbrele distorsionate ale 
oamenilor proiectate pe pereţi de lumina unei torţe așezate în 
suportul de deasupra porții. Când se apropiară, văzură de partea 
cealaltă a grilajului doi preoţi pe tabureţi, cu o tablă de bao între 
ei, absorbiți de joc. Cei doi își ridicară privirile când Ishtar îi 
strigă încet. Cel gras se ridică și se apropie clătinându-se de 
poartă: 

— Veniţi din partea lui Sinna? strigă el. 

— Da, îl asigură Ishtar. 

— Aţi întârziat. Vă așteptăm de la miezul nopţii. Trebuia să fiți 
aici de câteva ore. Marele Preot n-o să fie prea mulțumit. 

— Imi pare rău, rosti Ishtar cu glas plin de pocăință, dar știi 
cum e Sinna. 

— Da, știu, chicoti preotul cel gras. El m-a învăţat răspunsurile 
acum treizeci de ani. 

Cheia se răsuci în broasca porţii, care apoi se deschise cu un 
zăngănit. 

— Grăbiţi-vă, le zise. 

Trok păși în față, cu gluga trasă pe faţă, ţinând sabia în cutele 
robei. Preotul se lipi de perete ca să-l lase să treacă. Trok se opri 
în fața lui, și-i șopti: 

— Ninurta o să te răsplătească, frate și-l ucise cu o lovitură ce 
urca de sub bărbie până la creier. 

Cu un țipăt de alarmă, tovarășul celui ucis sări în picioare, 
răsturnând tabla de bao și împrăștiind pietrele pe jos. Din doi 
pași, Trok îl ajunse și-i reteză pe jumătate capul. Fără să mai 


498 


scoată un sunet, preotul căzu pe spate în șuvoiul întunecat și, 
ținut la suprafaţă de veșmintele umflate pe lângă el, a fost 
purtat de curent în tunel. 

Trok scoase un fluierat încet și, cu pași ușori, oamenii săi se 
apropiară cu săbiile trase. Ishtar îi călăuzi până la piciorul unei 
alte scări din piatră. Urcară repede, până dădură peste o perdea 
grea ce le bloca drumul. Ishtar se uită pe furiș pe lângă ea și 
dădu din cap. 

— Templul e gol. 

Trok ieși de după perdea și aruncă o privire împrejur. Templul 
era chiar mai mare și mai impresionant decât cel de pe malul 
fluviului. Tavanul era atât de înalt, încât lumina celor cincizeci 
de torţe era înghițită de umbre. Sub ei, era imaginea zeului 
ghemuit deasupra gurii puțului din care întreaga forță a 
apeductului ţâșnea precum o fântână gigantică într-un lac adânc 
cu marginea din marmură albă. Cadavrul preotului pe care Trok 
aproape îl decapitase plutea în băltoaca de unde apa se vărsa în 
canalul ce o purta mai departe, în oraș. Cu toate că aroma 
esenţelor arse se simţea puternic în aer, marele hol al templului 
era pustiu. 

Trok le făcu semn soldaţilor săi să înainteze. De cum ieșiră din 
tunel, aceștia se așezară în liniște în spatele căpitanilor lor. La 
un gest făcut de Trok, porniră în pas mărunt. Ishtar călăuzi 
grupul mai mic printr-o ușă laterală a holului într-un coridor ce 
făcea legătura cu palatul lui Sargon. Trok își conduse grupul pe 
cărarea îngustă din spatele templului și, ghidându-se după ce-și 
mai amintea că era pe hartă, o luă pe a doua cărare și ieși într- 
un drum despre care știa că dă înspre Poarta Albastră. Era încă 
beznă și stelele ardeau deasupra orașului adormit. 

Intâlniră în cale câteva siluete cu glugile trase, una sau două 
clătinându-se bete, iar celelalte grăbindu-se să se dea la o parte 
și să lase coloana de războinici întunecați și înarmaţi să treacă. 
O femeie cu un copil în braţe strigă în urma lor: 

— Marduk să vă zâmbească, viteji luptători, și să ne apere de 
Trok, barbarul din Egipt. 

Trok înțelegea destulă acadiană ca să își dea seama ce 
spusese femeia și-și zâmbi în barbă. 

Deghizaţi în robele pe care le jefuiseră, ajunseră la capătul 
drumului fără să mai fie provocati însă, tocmai când poarta se 


499 


întrevedea la orizont, auziră o voce adresându-li-se din ușa 
corpului de gardă: 

— Stai pe loc! Parola din seara asta! și centurionul porții ieși 
la lumină, urmat de cinci bărbaţi. 

Dar erau luaţi pe nepregătite, fără coifuri și armură, iar ochii 
le erau umflați și fețele încă boţite de somn. 

— Onorabilul emisar al regelui Sargon către faraonii Egiptului, 
se bâlbâi Trok într-o acadiană execrabilă și le dădu trupelor 
semnalul pentru atac. Deschideţi poarta și daţi-vă la o parte, 
strigă și se repezi drept spre centurion. 

Preţ de o clipă, bărbatul nu știu ce să facă. Apoi, zări săbiile 
lucind și răcni: 

— Puneţi mâna pe arme! Anunţaţi gărzile! 

Era însă prea târziu. Trok sări pe el și îl dobori dintr-o singură 
lovitură. Oamenii lui se năpustiră la celelalte gărzi înainte ca 
acestea să se poată apăra, numai că gălăgia alertase santinelele 
de pe parapetele de deasupra porţii. Aceștia din urmă dădură 
alarma cu zbieretele coarnelor de berbec și azvârliră cu sulițele 
în atacatori. 

— Scăpaţi de cei de-acolo! ordonă Trok și jumătate din 
oamenii săi se grăbiră să ridice rampele de ambele părți ale 
porţii, ca să ajungă pe parapet. Incepură o luptă strânsă și 
disperată cu paznicii de pe zid. Trok păstră jumătate din oameni 
cu sine. 

Ishtar descrisese încăperea de la poartă care găzduia 
mașinăria complicată, un sistem cu manivele grele și scripeți ce 
operau porţile uriașe. Trok își duse oamenii la intrare înainte ca 
gărzile să poată închide ușile și, după câteva minute de luptă 
încrâncenată, îi omorâseră sau îi răniseră grav pe majoritatea. 
Supraviețuitorii își aruncară armele, unii căzură în genunchi și 
implorară în zadar să li se cruţe vieţile. Au fost înjunghiaţi și 
loviți chiar când erau în genunchi. Ceilalţi fugiră pe porţile din 
spate, iar Trok își conduse oamenii la manivelele masive. Cu 
câte doi bărbaţi la fiecare spiţă de-a cabestanului, porniră să 
deschidă porţile. 

Coarnele de berbec treziseră însă străjile cetăţii, care ieșeau 
din barăci, unii fără armură și pe jumătate adormiţi, grăbindu-se 
să apere poarta. 

Trok bară ușa grea a încăperii în care se afla manivela și puse 
oameni la intrare ca să o apere. Pe parapetele de deasupra 


500 


porţii, trupele lui îi omorâseră pe cei care o apărau sau îi 
aruncaseră de la înălțimea zidului, iar acum luptau pe rampe, 
ținându-i la distanţă pe atacatorii babilonieni. 

Ușa camerei cu manivela se cutremura și se deforma sub 
loviturile puternice ale babilonienilor, care făceau eforturi 
disperate s-o spargă, însă manivela cedă încet-încet sub 
presiunea oamenilor lui Trok și porţile imense se ridicară din 
batiuri și golul de sub ele începu să se mărească considerabil. 

Drumul larg ce ducea spre porți era de-acum înțesat cu 
apărători babilonieni, însă chiar numărul lor mare îi stânjenea în 
mișcări. Numai patru puteau urca o dată pe rampele ce duceau 
în vârful zidurilor, și egiptenii îi întâmpinau și îi împingeau 
înapoi. Alţii încercau în continuare să spargă ușa ce adăpostea 
manivela, dar aceasta era rezistentă. Când, în cele din urmă, o 
dărâmară, dădură nas în nas cu Trok și ai lui, care îi așteptau în 
prag. 

Dincolo de ziduri, soldaţii lui Naja se îmbulziseră înainte cu 
drugi de fier și leviere. Forţară porţile grele tot mai puternic 
până când le lărgiră îndeajuns ca un escadron de care să treacă 
prin ele. Apoi se dădură la o parte și Naja porni într-un atac 
nemilos în fruntea unei falange de care de luptă; se năpustiră pe 
poartă și măturară drumul dintr-o parte în alta. Armata Egiptului 
se scurgea în urma lor. Trok preluă comanda uneia dintre ele și 
conduse măcelul până la palat. 

Începuse jefuirea Babilonului. 


e Capitolul Il4 e 


Palatul se apăra cu înverșunare, în frunte cu Sargon însuși. Cu 
toate acestea, până seara, Trok deschisese o breșă în zidurile 
exterioare ale primei terase; un contingent puternic pătrunse pe 
acolo și apărarea babilonienilor se nărui. Când năvăliră în 
dormitoarele lui Sargon, îl găsiră îngenuncheat în fața imaginii 
lui Marduk, zeul devorator al Mesopotamiei, cu o sabie pătată de 
sânge în mâini. Lângă el zăcea trupul nevestei sale favorite, o 
femeie căruntă care-i stătuse alături timp de treizeci de ani. 
Avusese parte de o moarte blândă, faţă de ce-ar fi primit de la 
oamenii lui Trok. Totuși, Sargon nu fusese în stare să-și pună 
capăt zilelor. Trok îi îndepărtă sabia cu o lovitură de picior. 


501 


— Avem multe lucruri de discutat, Maiestatea Voastră, 
promise el. Nu m-aţi zugrăvit cumva drept Fiara Neagră a lui 
Seuth? Sper să vă conving că n-aţi folosit culoarea potrivită. 

Femeile din zenana fură mânate afară din palat; erau doar 
cinci sute, nu cinci mii, cum zisese Ishtar. Trok își alese douăzeci 
pentru distracţia lui personală, iar pe restul le dădu ofițerilor săi 
superiori care, după ce se delectau cu ele, le pasau soldaților. 

Avură nevoie de încă două zile ca să pătrundă în trezoreria 
îngropată adânc în subteranele palatului, pentru că aceasta era 
păzită de multe construcţii și mecanisme ingenioase. Fără 
tehnica și cunoștințele de primă clasă ale lui Ishtar Medul, le-ar 
fi luat și mai mult să ajungă la încăperea în care era depozitată 
cea mai mare parte a tezaurului. Ishtar luminase interiorul cu o 
sută de lămpi cu ulei, iar razele se reflectau ademenitor pe 
oglinzile de bronz șlefuit, ca să pună pe deplin în valoare prada 
capturată. 

Până și cei doi faraoni și Heseret amuţiră în faţa strălucirii 
comorilor. Argintul fusese turnat în bare, iar aurul în lingouri 
conice, care intrau unul în altul pentru a ușura înmagazinarea 
lor. Totul era sigilat cu marca aurarilor și cu cartușul regal al lui 
Sargon. 

Heseret, rămasă pentru prima dată fără cuvinte, se văzu silită 
să-și pună mâna la ochi, ca să nu fie orbită de strălucirea 
puternică a metalului preţios. Naja înaintă încet printre 
mormanele ce-l depășeau în înălțime, oprindu-se la fiecare 
câţiva paşi ca să mângâie lingourile. În cele din urmă, își 
recăpătă glasul și șopti: 

— Sunt calde și netede precum un trup de fecioară. 

Trok luă câte o bară grea în fiecare mână și râse încântat. 

— Cât e? îl întrebă pe Ishtar. 

— Din păcate, Maiestate splendidă și divină, nu am avut încă 
ocazia să le cântărim. Am consultat însă registrele scribilor lui 
Sargon; înregistrează o greutate totală a argintului de cincizeci 
și cinci de /akh-i a aurului de treizeci și trei - și, zicând asta, 
întinse brațele tatuate în semn de dezaprobare. Dar cine are 
încredere în socoteala unui babilonian? 

— Sargon e un hoţ mai mare decât l-am crezut, vru Trok să 
pară că-i face un compliment. 

— Cel puţin, e destul aici ca să-mi daţi răsplata promisă, 
sugeră delicat Ishtar. 


502 


— Cred că problema asta o s-o discutăm ceva mai târziu, îi 
zâmbi Trok binevoitor. Sunt un om bun și generos, Ishtar, după 
cum bine știi. Totuși, prea multă generozitate e o formă de 
prostie. Prost nu sunt. 

După ce se desfătară îndeajuns privind tezaurul, mai aveau 
multe de văzut și de admirat în cetate. Trok și Naja făcură un tur 
al palatului, urcând până la terasa cea mai de sus, cu fântânile, 
grădinile și dumbrăvile ei. De la înălţimea aceea, cuprinseră cu 
privirea atât fluviile mărețe, cât și câmpiile, mlaștinile și lanurile 
de papirus de dincolo de zidurile orașului. 

Apoi, vizitară toate templele, pentru că și aceste clădiri 
magnifice erau ticsite cu aur, mobilă minunată, statui, mozaicuri 
și alte opere de artă. În timp ce le luau din locurile lor, Naja și 
Trok i se adresau zeului patron al templului simplu, ca unor zei 
fraţi și egali. Trok le explică faptul că Babilonul nu mai e 
capitală, ci o simplă cetate vasală Egiptului. Prin urmare, zeul 
trebuia să-și mute reședința pământească la Avaris, unde Trok 
își lua sarcina să îi găsească o locuinţă adecvată. Mutarea averii 
zeului trebuia considerată un împrumut care avea să-i fie 
returnat mai târziu. 

Cel mai impunător dintre aceste temple era cel închinat lui 
Marduk Devoratorul. Trok descoperi nu numai că era o mină de 
metale preţioase și de bijuterii, ci și un loc ce nu contenea să-l 
fascineze. 

Ishtar era discipolul lui Marduk și, în tinereţe, studiase 
misterele în același templu, sub îndrumarea Marelui Preot. Cum 
nu-și primise încă răsplata, se ţinea ca scaiul după Trok. ÎI iniţia 
pe acesta în cultul lui Marduk. 

— Marduk are gusturi foarte apropiate de cele ale patronului 
meu, Seuth, remarcă Trok. S-ar putea să fie frați. 

— Maiestatea Voastră e perspicace, ca întotdeauna. Totuși, 
Marduk are un apetit mult mai mare pentru sacrificii umane 
decât Seuth. Și e foarte pretenţios la felul în care îi sunt aduse. 

Îl conduse pe Trok printr-un labirint de pasaje și coridoare, 
prin grădini, curţi interioare, holuri pline de ecouri, până în 
străfundurile cele mai sacre din inima templului, care era un 
oraș în miniatură. Ajunseră, în cele din urmă, la complexul 
cuptorului. 


De deasupra încăperii principale în care aveau loc sacrificiile, 
Trok examina interiorul cuptorului, cuprins de fascinațţie. Era 
uluit de modelul și de construcția acestuia. 

— Descrie-mi-l! îi porunci lui Ishtar. 

— Sunt două cuptoare, nu unul singur, câte unul în spatele 
fiecărui perete, arătă Ishtar în jos, spre pereţii din cupru lucitor. 
Când se aprinde focul cu cărbuni, sunt vânturați cu foalele mari, 
până când zidurile de metal lucesc precum soarele atunci când 
se încing. Pereţii se deplasează. Cu ajutorul scripeţilor, preoții îi 
unesc sau îi separă... 

Când Ishtar își termină explicaţiile, Trok își freca mâinile cu 
interes: 

— În numele lui Seuth și Marduk, n-am auzit în viaţa mea așa 
ceva. Trebuie să văd o demonstraţie. Dacă e așa cum 
povestești, o să pun să se construiască același dispozitiv și în 
templul meu din Avaris. Poruncește preoţilor să aprindă 
cuptoarele lor infernale, îmi voi celebra victoria cu un sacrificiu 
adus lui Marduk. 

— O să dureze câteva zile până ajung cuptoarele la 
temperatura dorită, îl preveni Ishtar. 

— Nu-i nimic, am câteva zile la dispoziţie, îl asigură Trok. 
Trebuie să supraveghez încărcarea prăzii și să mă asigur de 
satisfacerea și bunăstarea a douăzeci dintre tinerele neveste ale 
lui Sargon, își dădu el ochii peste cap. E o treabă care nu suferă 
amânare. Oricum, tâlharii mei sunt ocupați cu jefuirea orașului. 
Va mai dura ceva timp până să-i fac să raţioneze din nou. 

Trei zile mai târziu, Trok dădea un banchet în cinstea ofițerilor 
superiori, pentru a sărbători victoria, pe terasa cea mai înaltă a 
imensului palat. Oaspeţii stăteau întinși printre pâlcuri de 
portocali așezați în ghivece uriașe de lut; toți pomii erau înfloriţi, 
iar aerul se umpluse de parfumul lor dulce. Fântânile dimprejur 
susurau și răsunau ca niște clopoței. Masa era acoperită cu 
carpete de mătase. Pocalele și vesela erau din aur și argint, 
bătute cu pietre preţioase - fuseseră luate de la ofertoriile din 
temple. Oaspeţii stăteau pe soțiile lui Sargon, așezate pe post 
de scaune, în genunchi, goale, purtând doar lanţuri de aur în 
jurul gâtului. Mai târziu, când cantităţile impresionante de bere 
înspumată și de vin dulce aveau să-și facă efectul, scaunele vii 
urmau să fie folosite drept perne sau saltele. 


504 


În mijlocul acestei orgii, Ishtar se furișă lângă Trok și-i șopti la 
ureche: 

— Zeule-faraon, care soarbe marea și înghite stelele, 
cuptoarele sunt gata. 

Trok se ridică în picioare clătinându-se și bătu din palme: 

— Bunii mei fraţi! li se adresă el ofițerilor, care izbucniră în râs 
la gluma lui. Am pregătit ceva care o să vă placă la nebunie. 
Urmaţi-mă - și se îndreptă cu pași șovăielnici spre scară, cu 
ofițerii îmbulzindu-se în urma lui. 

Se înșirară pe parapetul galeriei, uitându-se în jos, spre 
camera de sacrificiu. Din coșurile gemene se ridica un nor 
tremurător de fum și oamenii începură să transpire din cauza 
căldurii emanate de pereții lucioși de metal. 

— Ne-am adunat aici ca să aducem jertfă marelui zeu Marduk, 
cel care ne-a dat cetatea sa drept trofeu de război, îi anunţă 
Trok, imitând tonurile cântate și fățarnice ale Marelui Preot, 
cuvinte la auzul cărora toți îl aclamară bine dispuși. 

— Ce sacrificiu mai bun îi putem oferi decât un rege și familia 
sa regală? izbucniră iar ovații. 

Trok flutură mâna spre Ishtar, care fugi pe scări spre 
încăperea de dedesubt, unde o sută de sclavi stăteau la troliuri, 
pregătiţi să activeze mecanismul. La un semnal al Marelui Preot 
începură să cânte o odă lui Marduk. 

Preotul păși la amvonul de deasupra încăperii deschise, cu 
pereţii încinși la roșu. Cu vocile sclavilor intonând pe fundal, își 
ridică ambele braţe și începu să cânte o rugăciune către zeu, 
falsând strident. 

La semnalul său, se deschise o ușiţă în peretele fix din piatră 
al încăperii în care erau cuptoarele și un alt preot lăsă să intre 
un șir de fiinţe umane. Toate purtau tunici simple, albe, și nu 
aveau niciun fel de podoabe, în afară de căpestrele din jurul 
gâtului. 

Erau oameni de ambele sexe și de toate vârstele. Unii erau 
bebeluşi duși în braţe de mamele lor; alţii abia învăţaseră să 
meargă; câţiva erau în pragul adolescenţei. Insă cel mai înalt 
era un bărbat slab, cu părul alb, care avea ţinuta unui rege sau 
a unui războinic. 

— Slavă ţie, Sargon, măreț conducător al cerului și al 
pământului sfânt dintre cele două mari fluvii, îl luă în râs Trok. 
Am să te ajut eu să duci la bun sfârșit gestul pe care n-ai avut 


505 


curaj să-l faci singur. Te trimit mesager în braţele iubitoare ale 
zeului tău, Marduk Devoratorul. Și, cum sunt un om milos și nu 
vreau ca soțiile sau fiii și fiicele tale să te jelească, îi trimit și pe 
ei cu tine, să-ţi țină de urât pe drum și făcu o pauză, să lase 
hohotele de râs ale oamenilor săi să înceteze. Transmite-i 
mesajul ăsta lui Marduk, continuă el, atunci când o să te afli 
față-n faţă cu el. Spune-i că Trok, fratele său divin, îi trimite 
salutări și îi cere să-și arate bunăvoința faţă de el. 

Sargon își strânse fiii în jurul lui și nu-l învrednici pe Trok nici 
măcar cu o privire sau un cuvânt. 

Trok se uită la Marele Preot: 

— Acum, arată-ne cum funcționează mașinăria asta a voastră! 

Marele Preot începu să cânte din nou, însă o rugăciune 
diferită, aspră și primitivă. În încăperea din spatele lui, sclavii îl 
acompaniau și, la unison, făcură un pas înainte, apoi își lăsară 
tălpile goale pe dalele de piatră cu un bubuit ca de tunet. Pas cu 
pas, troliul începu să se învârtă. 

La început, nu părea să se întâmple nimic; apoi Ishtar șopti: 

— Observaţi zidurile încinse, slăvite Trok, cel mai mare dintre 
toţi regii-eroi! Vedeți cum încep să se apropie unul de celălalt 
încet, o, atât de încet! Până se întâlnesc, în sfârșit, și cei 
sacrificați se rumenesc și se înnegresc precum moliile la flacăra 
lămpii. 


e Capitolul II5 e 


— Marduk e mulţumit, anunţă Ishtar, luându-și ochii de la vas. 
Sacrificiile făcute în cinstea lui i-au fost pe plac. 

Trok încuviinţă din cap: 

— Spune-i fratelui meu, Marduk, că sunt fericit că e mulțumit. 

Trok îngenunche pe o grămadă de piei de leopard întinse pe 
podeaua de piatră din sanctuarul interior al templului din fața 
altarului lui Marduk Devoratorul. Statuia din aur îl prezenta 
drept un tânăr drăgălaș, cu figura zâmbitoare, numai că era de 
trei sau patru ori mai mare decât în realitate. Singurele trăsături 
care îl deosebeau pe zeu de un muritor, în afară de statura sa, 
erau corniţele de țap de-o parte și de alta a capului plin de bucle 
și copitele despicate ce ţineau loc de picioare. 


— Mi-ai zis că Marduk e un zeu cumplit, mai crud și mai 
ameninţător decât oricare altul din panteon, mai feroce chiar și 
decât Seuth, îl provocase Trok pe Ishtar, când dădu ochii cu 
imaginea acestuia pentru prima dată, or ăsta e un băiețel 
drăguţ. 

— Divine faraon, nu te lăsa amăgit! îl avertizase Ishtar. 
Aceasta e fața pe care Marduk o arată oamenilor. Adevăratul 
său chip e atât de hidos, încât orice muritor care îl vede e orbit 
pe loc, încep să-i curgă balele și tremură ca un nebun. 

Calmat de explicaţie, Trok îngenunchease în faţa statuii și 
rămăsese tăcut, în timp ce preoţii aduceau gemenii nou-născuţi 
și îi ofereau zeului. Ishtar le retezase gâturile cu atâta măiestrie, 
încât micuţii de-abia dacă scoseseră vreun sunet, în timp ce 
sângele li se scurgea în pocalul pentru divinaţie, din aur, ţinut 
sub ei. 

Când trupușoarele din care se scursese tot sângele fură lăsate 
să cadă pe toboganul din marmură ce ducea la cuptorul de sub 
sanctuar, Ishtar așezase pocalul de aur în fața altarului și 
aprinsese tăciunii în vase. Cântând și murmurând, aruncă câţiva 
pumni de ierburi în flăcări, până când încăperea subterană se 
umplu de ghirlande de fum albastru, iar aerul deveni parfumat și 
îmbiind la moleșeală. 

După un timp, lui Trok îi venea din ce în ce mai greu să 
gândească limpede și începu să i se înceţoșeze și privirea, astfel 
că umbrele păreau să se unduiască și să danseze și auzea 
sunete ce aduceau a râs îndepărtat și batjocoritor. Închise ochii 
și-și apăsă pleoapele cu degetele. Când îi deschise din nou, văzu 
că zâmbetul dulce de pe chipul zeului devenise un rânjet 
strâmb, atât de obscen și de înfiorător, încât i se făcu pielea ca 
de găină și simţi că insecte veninoase i se târau pe tot trupul, 
încercă să privească în altă parte, dar descoperi că îi e peste 
putinţă. 

— Marele zeu Marduk e mulţumit, repetă Ishtar, descifrând 
semnele de la suprafaţa pocalului plin cu sânge. Va binevoi să îţi 
răspundă la întrebări. 

— Spune-i lui Marduk că îl cinstesc așa cum se face cu un 
egal. Am să-i mai trimit o mie de jertfe în cuptor. 

— Marduk te aude, îl asigură Ishtar, ridicând vasul și 
cercetându-i conţinutul. 


507 


După o lungă tăcere, începu să se legene înainte și-napoi, cu 
pocalul în poală. În cele din urmă, își ridică privirea: 

— Priveşte, Marduk, măreț zeu al Babilonului! Vorbește-ne, 
cel de toţi temut, te implorăm! 

Întinse braţele spre statuia din aur și zeul vorbi cu glas de 
copil, sâsâit și curgător: 

— Te salut, frate Trok! rosti vocea stranie. Vrei să știi ce se 
întâmplă cu puiul de șoim care-și întinde aripile și-și ascute 
ghearele în deșert. 

Trok se cutremură acum nu doar la auzul vocii fără trup, ci și 
la auzul adevărului rostit. Într-adevăr, intenţionase să ceară un 
sfat legat de planurile sale de a-l ataca și distruge pe Nefer Seti. 
Se căzni să răspundă, însă gâtul îi era încleștat și uscat precum 
cel al unei mumii străvechi. 

Vocea dulce de copil vorbi mai departe: 

— Ai primit sfaturi bune de la servitorul meu credincios, Ishtar 
Medul. A fost bine că l-ai ascultat. Dacă n-ai fi făcut așa și te-ai fi 
dus în marș forţat la Gallala, atunci când ţi-ai propus s-o faci, ai 
fi întâmpinat un necaz mai mare decât khamsin-ul care ţi-a 
distrus și îngropat legiunile. 

Trok își aduse aminte cu amărăciune cum Ishtar îl făcuse să 
se răzgândească și să nu mai pornească în fruntea altei armate 
în deșertul din est, să-l atace pe Nefer Seti și s-o captureze pe 
Mintaka, femeia sa fugară. Cu mult timp în urmă, iscoadele sale 
îi raportaseră locul exact al perechii la Gallala. Işi adunase o altă 
armată de care și infanterie pentru acea expediţie. Știa că, dacă 
nu scăpa de această ameninţare la adresa tronului său, dacă 
nu-l zdrobea pe băiatul-faraon înainte ca acesta să capete puteri 
depline, atunci, în curând, rebeliunile și insurecţiile s-ar fi 
răspândit pe tot teritoriul ţării. Dacă așa ceva avea să se 
întâmple, știa că dinastia pe care acum o fonda urma să fie 
distrusă pe vecie. Pe cât de mult își dorea să scape de 
provocarea și ameninţarea lui Nefer Seti, pe atât jinduia să pună 
din nou mâna pe singura femeie care îl umilise și-l sfidase 
vreodată. Ura pe care o încerca faţă de ea depășea în 
intensitate orice alt sentiment. 

Ishtar se opusese marșului. Cu previziuni ce vesteau 
consecinţe grave, cu avertizări legate de dezastre și moarte, 
Ishtar îl convinsese să își unească forțele cu cele ale lui Naja și 
să pornească în expediţia spre legendara cetate a Babilonului. 


508 


Cu toate că, deocamdată, expediţia se dovedise un triumf, iar 
prada și măcelul depășiseră orice așteptări, totuși Trok se 
simţea neîmplinit. 

Vorbi mai mult pentru sine decât pentru zeul de aur când 
mormăi: 

— Trebuie să pun mâna pe Nefer Seti. Coroana dublă n-o să- 
mi stea cum trebuie pe cap până n-o să-l omor și n-o să-i arunc 
cadavrul în flăcări, ca să nu cunoască viaţa veșnică. l-am șters 
deja numele, ca și pe cel al Tatălui său, din orice edificiu și 
monument din Egipt, însă trebuie să-l distrug pe el și memoria 
lui pentru totdeauna. 

In furia și ura sa, sări în picioare și urlă la Ishtar și la zeul său: 

— M-ati împiedicat să-mi împlinesc destinul odată, cu semnele 
voastre rele și prorocirile funeste. Acum, mă adresez ţie ca 
unuia de același rang cu mine, egal mie, nu ca un adorator al 
tău. |ţi cer să-mi dai trupul și sufletul lui Nefer Seti, în semn de 
dreaptă răzbunare. N-o să mai accept încă un refuz din partea ta 
și a protejatului tău, aici de faţă. 

Și, cuprins de mânie și de frustrare, Trok vru să-i tragă un 
picior lui Ishtar. Medul îi citi intenţiile și se rostogoli într-o parte. 
Sandaua cu talpă de bronz a lui Trok izbi vasul divinatoriu și 
sângele pruncilor se împrăștie pe dale, ajungând până în faţa 
altarului. 

Până și Trok se cutremură când realiză ce făcuse; înlemni în 
fața statuii, așteptând reacția zeului. 

— Sacrilegiu! se tângui Ishtar. Trok Uruk, strădania ta e cu 
siguranţă sortită eșecului acum, se văită el, apoi se prosternă în 
băltoaca de sânge, atât de îngrozit, că nu mai putea ridica ochii 
la imaginea adorată. 

In sanctuar se lăsase o tăcere înspăimântătoare, accentuată 
de zgomotul mocnit al flăcărilor din cuptorul de jertfă de sub 
podeaua de piatră pe care stăteau. 

Apoi se auzi un sunet slab, inconfundabil. La început, era ca o 
răsuflare de copil care doarme, însă deveni tot mai aspră și mai 
puternică. Acum, era respiraţia unei fiare sălbatice, apoi a unui 
monstru, ce-și trimitea ecoul prin tot templul. În cele din urmă, 
deveni sunetul furios al unui zeu ultragiat, mugind ca toate 
furtunile cerului, bubuind ca talazurile măturate de uragan ale 
oceanului. Era atât de cumplit, că până și Ishtar scâncea ca un 
copil. 


509 


— Zeul n-o să te mai ajute să reușești acum. N-o să mai 
îndrăznești să pornești împotriva lui Taita și a protejatului său, 
nu atâta timp cât Magul e în viaţă, șopti Ishtar. 

Apoi, se auzi o voce teribilă, răgușită și nepământească, ce-i 
zgârie nervii lui Trok și-l făcu să se cutremure: 

— Ascultă-mă, Trok Uruk, muritor care se pretinde parte din 
divinitate! Tunetul răsuna și se învârtea în străfundurile 
întunecate ale sanctuarului: Știi că nu ești zeu. Ascultă-mă bine, 
blasfemiatorule! Dacă te duci la Gallala, nesocotind voinţa mea 
și prezicerile profetului meu, Ishtar Medul, am să te distrug pe 
tine și armata ta, așa cum ţi-am îngropat-o și pe cealaltă în 
nisipurile deșertului. De data asta, n-ai să scapi de mânia mea. 

Chiar dacă era ameţit de fumul otrăvitor al esenţelor 
parfumate arse în vase și se temea de mânia lui Marduk, ce 
părea să umple încăperea, Trok rămăsese destul de lucid și 
viclean să detecteze o notă falsă în protestele lui Ishtar, ceva ce 
nu-l convingea pe deplin de furia lui Marduk. 

Își adună curajul risipit de manifestările supranaturale ale 
zeului și se strădui să identifice cu exactitate ce îl făcea să se 
îndoiască. Își dădu seama că sunetul răsuflării bestiei și vocea 
tunătoare veneau din burta statuii de aur. Se uită fix la ea și 
observă că buricul zeului era o fantă întunecată. Făcu un pas 
spre statuie și Ishtar înălță capul, alarmat. 

— Fiţi atent, Maiestate, strigă el. Zeul e mânios. Nu vă 
apropiaţi de el! 

Trok îl ignoră și mai făcu un pas, holbându-se la buricul 
statuii. Zări o pâlpâire slabă de lumină în străfundurile orificiului, 
mișcarea unei umbre. Deseori, în timpul bătăliilor, simţise 
momentul exact în care sorții se întorceau în favoarea sa și 
același lucru îl simțea și acum. Se întări și răcni, acoperind 
zgomotul îngrozitor al respirației zeului: 

— Te sfidez, Marduk Devoratorule! Lovește-mă, dacă poţi! 
Aruncă asupra mea flăcările templului, dacă-ţi stă-n puteri! 

Suspiciunile i se confirmară atunci când pâlpâirea se ivi din 
nou în fanta din burta zeului și răsuflarea începu să șovăie. Trok 
își scoase sabia și, cu partea netăioasă, îl mătură pe Ishtar din 
calea sa, după care se îndreptă în fugă spre statuia din aur. Se 
duse în spatele acesteia s-o examineze, bătând în metal cu 
vârful armei. Suna a gol ca o tobă și, la o cercetare mai atentă, 
descoperi un panou detașabil care se încadra aproape perfect. 


510 


— O trapă, grohăi el. Se pare că Marduk are mai multe în 
burtă decât a înghiţit pe gură. 

Se dădu înapoi și se aplecă să se uite prin fantă în burta 
zeului. Un ochi uman îl privi la rândul lui. Pupila se mări de 
uimire și Trok scoase un urlet puternic: 

— leşi de-acolo, putreziciune a fiarei! și își propti umărul de 
idol și-l împinse cu toată puterea. 

Statuia se clătină pe soclul de piatră și Trok o mai împinse o 
dată și aceasta se prăbuși încet pe dalele de piatră. Ishtar ţipă și 
sări din calea ei, ca să nu fie zdrobit. 

In cădere, capul zeului se înclină într-un unghi și, în tăcerea 
care se așternuse după impactul cutremurător, se auzi un 
mișunat ca de șobolani speriaţi, ce venea din interiorul idolului 
dărâmat. Trapa se dădu la o parte și o siluetă firavă se târî 
afară. Trok o înșfăcă de podoaba grea de bucle. 

— Indurare, slăvite rege Trok, imploră fata, cu vocea aceea 
dulce ca mierea. Nu eu am vrut să vă înșel. Am făcut ce mi-au 
poruncit alții. 

Era o copilă atât de încântătoare, că, preţ de o clipă, Trok 
simţi cum îi scade mânia. Apoi, o apucă cu o singură mână de 
glezne și o ţinu atârnată cu capul în jos. Fata plângea și se 
zvârcolea în strânsoarea lui. 

— Cine ţi-a poruncit să faci asta? vru să afle Trok. 

— Ishtar Medul, se smiorcăi ea. 

Trok o învârti de două ori deasupra capului, ca să câștige 
viteză și înălțime în aruncare, după care azvârli copilul de 
coloana templului; ţipetele i-au fost curmate pe loc. Trok lăsă 
cadavrul să cadă grămadă pe altar. 

Se întoarse la idolul de aur și vâri sabia în deschizătura trapei, 
scotocind în burta zeului. Urmă un alt schelălăit și o creatură 
grotescă ieși prin deschizătură. La început, Trok crezu că era un 
broscoi uriaș și se dădu înapoi alarmat. Abia după aceea văzu că 
era un pitic cocoșat, chiar mai scund și mai mic decât fata pe 
care o ucisese. Piticul mugi cu glas ca de bou, iar sunetele 
asurzitoare contrastau izbitor cu silueta sa minusculă. Era cel 
mai urât bărbat pe care-i fusese dat lui Trok să vadă, cu ochii de 
dimensiuni diferite și sașii. Smocuri de păr negru îi ieșeau din 
urechi și din nări, ca și din aluniţele imense ce îi acopereau faţa. 

— lertare că am încercat să vă trag pe sfoară, mărite zeu și 
rege al Egiptului! 


511 


Trok tăie aerul cu sabia, însă piticul se dădu înapoi ca să se 
ferească și ţopăi sprinten prin sanctuar, scoțând răgete de 
groază cu glasul acela straniu, iar Trok se pomeni că râde de 
strâmbăturile lui. Creatura se repezi în spatele perdelelor din 
fundul încăperii și se făcu nevăzut printr-o ușă secretă. 

Trok îl lăsă să scape și se întoarse spre Ishtar și îl prinse de 
părul ţeapăn și dat cu lac chiar în momentul când vrăjitorul 
încerca să fugă. Îl izbi cât era de lung de podeaua de piatră și 
tăbări asupra lui cu lovituri în coaste, burtă și spate. 

— M-ai minţit, zise fără să mai râdă și învineţindu-se la faţă de 
furie. M-ai înșelat cu bună știință. M-ai făcut să mă îndepărtez 
de țelul meu. 

— Te rog, stăpâne, se tângui Ishtar, rostogolindu-se pe podea 
ca să evite loviturile sălbatice, a fost spre binele tău. 

— A fost spre binele meu să lași odrasla lui Tamose să își 
sporească puterile în voie la Gallala și să împrăștie revolta și 
zăzania pe teritoriile mele? mugi Trok. Crezi că sunt nebun și 
atât de tâmpit să cred una ca asta? 

— E adevărat, bolborosi Ishtar, în timp ce degetul lui Trok îi 
pătrundea între coaste și îl făcea să cadă pe spate. Cum am 
putea să pornim împotriva unui mag care poruncește furtunii 
după bunul său plac, de parcă ar fi fost un căţeluș? 

— Ți-e frică de Taita, se dădu Trok un pas înapoi ca să-și tragă 
răsuflarea. De mag? întrebă el, nevenindu-i să-și creadă 
urechilor. 

— Ne supraveghează tot timpul. Poate să-mi întoarcă vrăjile 
împotriva mea! Nu am cum să-l înving. Am căutat doar să te 
apăr de el, mărite faraon! 

— Ai căutat doar să-ţi scapi pielea tatuată în albastru, mârâi 
Trok și se repezi din nou să îl lovească pe Ishtar, care stătea 
ghemuit pe podea. 

— Te implor, întâiul dintre toţi zeii, își acoperi Ishtar capul cu 
mâinile, dă-mi răsplata și lasă-mă să plec! Taita mi-a spulberat 
toate puterile. Nu mă mai pot lupta cu el. Nu-ţi mai pot fi de 
niciun ajutor. 

Trok rămase cu piciorul în aer, înlemnind înainte de a-i da un 
alt șut. 

— Răsplata ta? repetă uimit. Doar nu crezi că o să-ți 
răsplătesc necredinţa cu trei /akh-i de aur!... 

Ishtar se ridică în genunchi și încercă să sărute talpa lui Trok. 


512 


— Ti-am pus Babilonul la picioare, stăpâne! Nu poţi să-ţi 
încalci promisiunea. 

Trok râse furios: 

— Pot să-mi încalc orice promisiune ţi-am făcut! Pot să-ţi iau 
și viaţa, dacă vreau. Dacă vrei să mai apuci ziua de mâine, 
atunci o să mă duci la Gallala și-o să-ţi încerci puterile într-un 
concurs de magie cu Taita. 


e Capitolul II6 o 


Tot Egiptul părea să fi auzit că Nefer Seti alergase Drumul 
Roșu și era uns rege. Zi de zi, călători din toată ţara soseau la 
Gallala. Unii erau colonei și căpitani în regimentele lăsate de 
Trok și Naja să păzească Egiptul în absenţa lor. Alţii erau emisari 
ai celor mai vechi cetăţi de pe malurile Nilului - Avaris și 
Memphis, Teba și Syene - și mari preoţi din templele acelor 
cetăți. Sătui și întristați de tirania și excesele lui Naja și Trok și 
prinzând curaj datorită faptului că aceștia se aflau în Babilon în 
estul îndepărtat, veniseră cu toţii să îi jure credinţă lui Nefer 
Seti. 

— Populaţia Egiptului e pregătită să vă întâmpine cu brațele 
deschise, îi spuseseră emisarii. 

— Regimentele noastre vă vor sta la dispoziţie de cum o să 
pășiţi din nou pe pământul vostru, de cum o să vă vadă chipul și 
o să știe că zvonurile despre supraviețuirea voastră sunt 
adevărate, îl asigurară căpitanii. 

Nefer și Taita îi chestionară în amănunt, vrând să știe cum 
erau mobilizate regimentele și în ce stare de pregătire se aflau. 
Se lămuriră repede că Trok și Naja luaseră cele mai bune 
regimente în aventura din Mesopotamia și lăsaseră numai 
batalioanele de rezervă, compuse, în mare parte, din recruți, 
foarte tineri și fără experienţă sau din bărbaţi în vârstă, ce se 
apropiau de sfârșitul vieţii militare, obosiţi și ieșiți din formă, 
așteptând deja pensionarea și lotul lor mic de teren lângă fluviu, 
unde să zacă la soare și să se joace cu nepoţii. 

— Ce ne puteţi spune despre care și cai? puse Nefer 
întrebarea crucială. 

Căpitanii își scuturară capetele lor cărunte și își luară un aer 
grav: 


513 


— Trok și Naja au dezarmat de tot regimentele. Aproape toate 
vehiculele au luat drumul vestului, cu ei. Abia dacă au lăsat 
câteva să patruleze la graniţa vestică, pentru a opri năvălirile 
nomazilor din deșert. 

— Dar atelierele din Memphis, Avaris și Teba? vru să știe 
Nefer. Fiecare dintre ele trebuie să producă cel puţin cincizeci 
de care pe lună. 

— De îndată ce caii sunt dresați ca să le tragă, sunt trimise în 
est, să se alăture armatei falșilor faraoni la Babilon. 

— Falșii faraoni sunt pe deplin conștienți de ameninţarea pe 
care o reprezentăm în coasta lor, evaluă Taita informaţiile. Vor 
să se asigure că, dacă regimentele pe care le-au lăsat în Egipt 
se răscoală împotriva lor și se declară de partea adevăratului 
faraon, Nefer Seti, nu vor avea caii și carele necesare ca să 
devină o forță eficientă. 

— Trebuie să vă întoarceţi la regimentele voastre, le ordonă 
Nefer ofițerilor. Suntem și așa prea mulți în Gallala și am ajuns 
la limită cu hrana și apa. Nu permitetți altor vehicule sau cai să 
mai părăsească Egiptul. Faceţi tot timpul instrucţie cu oamenii 
voştri și echipaţi-i pe cei mai buni cu care noi, pe masură ce 
sunt fabricate. Am să mă întorc la voi în curând, foarte curând, 
ca să conduc lupta împotriva tiranilor. 

Oamenii plecară, lăudându-i numele și asigurându-l din nou 
de loialitatea lor. 

— Să nu îndrăznești să-ți ţii promisiunea faţă de ei prematur. 
Nu te poţi întoarce în Egipt decât în fruntea unei armate 
puternice, bine instruite și echipate, sub comanda ta, îl sfătui 
Taita pe Nefer. Acești căpitani care au venit la tine sunt buni și 
loiali și știu că te poţi baza pe ei. Cu toate acestea, vor fi destui 
care au rămas fideli lui Trok și lui Naja, fie de teama 
consecințelor ce-i așteaptă la întoarcerea falșilor faraoni, fie 
pentru că ei cred în dreptul divin al acestora de a domni. Mai 
sunt și foarte mulţi nedeciși, dar care se vor întoarce împotriva 
ta, dacă te vor simți vulnerabil. 

— Atunci, avem multe de făcut, îi acceptă Nefer sfatul. 
Trebuie, mai întâi, să îmblânzim ultimii cai pe care i-am luat la 
Thane și să terminăm reparaţiile carelor pe care le-am scos de 
sub dune. Apoi, oamenii noștri trebuie să-și termine instrucţia, 
ca să se poată măsura cu veteranii lui Trok și ai lui Naja. După 
ce vom fi făcut toate astea, ne vom întoarce în Egipt. 


514 


Astfel, micuța armată din Gallala își dublă eforturile de a se 
transforma într-o forță care să poată răspunde puterii falșilor 
faraoni. Erau cu toţii însufleţiți de tânărul lor comandant, căci 
Nefer muncea mai mult decât oricare dintre ei. leșea cu primele 
escadroane cu mult înainte de-a se crăpa de ziuă și, însoţit de 
ceilalţi războinici ai Drumului Roșu și de Taita care să-l 
sfătuiască, își transformă treptat diviziile într-un corp de armată 
compact. 

Când se întorcea în cetate, seara, frânt de oboseală și 
murdar, se ducea direct la ateliere, unde îi măgulea sau se certa 
cu maiștrii armurieri și cu constructorii de care. După ce mânca, 
stătea cu Taita la lumina lămpii și examina strategiile de luptă și 
pregătirea forțelor sale militare. De obicei, abia după miezul 
nopţii se împleticea până la pat. Mintaka se trezea și se ridica 
fără să se plângă, ca să-l ajute să-și dezbrace armura și 
sandalele, să-i spele picioarele și să-i maseze cu uleiuri dulci 
mușchii care-l dureau. După asta, îi încălzea o cană de vin și 
miere ca să-l ajute să doarmă. Adesea, cana îi cădea din mână 
înainte să apuce s-o termine și lăsa capul pe pernă. Atunci, ea îi 
scotea chiton-ul, îl lua în braţe și îl ţinea la piept până când se 
trezea, înainte de ivirea zorilor. 


e Capitolul Il7 e 


Cu fiecare zi ce trecea, Meren suferea tot mai tare de pe urma 
rănilor primite pe Drumul Roșu. Taita îi strânsese coastele rupte, 
care se vindecaseră destul de repede. li cususe la loc urechea 
sfâșiată, atât de curat, că, acum, era doar puţin ciulită pieziș, iar 
Merykara era de părere că cicatricea în formă de semilună de pe 
obraz îl făcea să pară mai matur și îi dădea un aer distins. Cu 
toate acestea, lovitura de sabie de sub braţ îl îngrijora chiar și 
pe Taita: când sondase rana, își dăduse seama, după unghiul și 
adâncimea ei, că sabia pătrunsese până în plămânul lui Meren. 
De două ori, când părea să se fi vindecat, rana se redeschisese 
și lăsase să se scurgă dinăuntru puroi și un lichid cu un miros 
puturos. Uneori, Meren era lucid, putea să stea în capul oaselor 
și să mănânce fără să fie ajutat. Apoi, când umorile morbide se 
strângeau din nou, se prăbușea iar în starea de semiconștienţă 
și îi creștea febra. 


515 


Merykara stătea lângă el, schimbându-i hainele și aplicând pe 
rană unguentul pe care i-l dăduse Taita. Când Meren se mai 
întremă, îi cânta și îi povestea tot ce știa despre oraș și armată. 
Juca bao cu el și scornea poezioare și ghicitori ca să-l amuze. 
Când rana se redeschidea, îl hrănea și îl îmbăia ca pe-un copil, 
mângâindu-i capul scăldat de sudoare până se calma. Noaptea, 
dormea la picioarele patului lui și se trezea îndată ce îl auzea 
agitându-se sau bolborosind în delir. Ajunsese să-i cunoască 
trupul atât de bine, de parcă ar fi fost copilul ei. li curăța dinţii 
cu crenguțe verzi de acacia, pe care le mesteca la capete cu 
dinţișorii ei albi. li aranja părul, periindu-l până crescu îndeajuns 
ca să i-l poată împleti din nou. li îngrijea unghiile și începu să-i 
cunoască și să-i îndrăgească forma degetelor, pline de bătături 
de la mânerul sabiei și de la hățurile carului. li scotea ceara din 
urechi și mizeria uscată din nas fără cea mai mică urmă de 
repulsie. Se folosea de propriul pieptene de fildeș ca să-i perie 
părul negru și moale ce-i creștea în smocuri dese la subsuori, se 
încreţea pe piept sau își făcea cuibul la baza burții. In fiecare 
dimineaţă, îi spăla corpul bucăţică cu bucăţică, fără să uite nicio 
cută, netezime sau rotunjime a mușchilor tari și jelea când 
slăbea de i se vedeau oasele din cauza febrei. 

La început, își ferise ochii de părțile bărbătești în timp ce le 
spăla, dar, destul de repede, i se păru un gest de afectare, așa 
că le cuprinse în căușul palmei și le studie îndeaproape. Trezeau 
în ea sentimente de tandreţe și compasiune. Erau atât de moi și 
de călduțe, cu pielea așa de netedă și de fără cusur! Apoi, 
emoțiile i se schimbară, când trase cu blândeţe pielea înapoi, 
după cum îi arătase Mintaka, și scoase la iveală vârful roz, 
mătăsos ca o petală de oleandru. Partea aceea se întări și se 
umflă în mâna ei, încât abia o mai putea cuprinde între degetul 
mare și arătător. Când se întâmplă asta, simţi o senzaţie 
ciudată, de sufocare și o căldură stranie în cele mai ascunse 
părți ale propriului trup. 

Într-o noapte, se trezi și văzu lumina lunii intrând pe fereastră 
și arătând ca o bară de argint ce traversează podeaua de piatră 
a camerei. Preţ de o clipă, crezu că se află în dormitorul ei, în 
palatul din Teba, însă atunci auzi răsuflarea grea a lui Meren, 
strigătele incoerente din coșmarul lui, și își aminti totul 
îngrozită. Sări goală de pe salteaua așezată la picioarele patului 
lui și se repezi să vadă ce are. 


516 


Când aprinse lampa, văzu că avea ochii larg deschişi, dar orbi, 
și că fața era pământie și contorsionată. O spumă albă îi 
acoperea buzele și corpul îi strălucea de sudoarea ce îi curgea în 
șiroaie. Se zvârcolea cu atâta violență în așternuturile 
mototolite, că Merykara se temu să nu își provoace și alte răni. 
Știa că asta era criza de care se temuse Taita. 

— Taita! urlă ea. Te rog, am nevoie de tine! 

Chilia lui Taita era în partea cealaltă a curții, și bătrânul 
dormea cu ușa deschisă, ca să o audă dacă strigă. 

— Taita! ţipă iar și se aruncă pe pieptul lui Meren, ca să-l 
împiedice să se mai zbată. 

Atunci își aduse aminte că magul plecase în deșert cu Nefer și 
cu un escadron de care, într-o expediţie secretă, și că era foarte 
posibil să lipsească mai multe zile. Îi trecu atunci prin cap s-o 
strige pe Mintaka, numai că dormitorul acesteia era în capătul 
celălalt al vechiului palat și nu îndrăznea să-l lase pe Meren 
singur. 

Era singură. Ştia că viaţa lui Meren era în mâinile ei și, la 
gândul acesta, senzaţia de panică îi dispăru, fiind înlocuită de o 
hotărâre rece. Se întinse peste el și îl ţinu cu putere, șoptindu-i 
cuvinte de îmbărbătare și asigurându-l că totul va fi bine. După 
un timp, el se calmă și ea putu să-l părăsească pentru o clipă. 
Se duse la lădiţa de lângă peretele cu fereastra, găsi sticluța pe 
care i-o lăsase Taita, amestecă conţinutul înțepător cu vin și îl 
încălzi, așa cum o învățase magul. Când duse pocalul la buzele 
lui Meren, acesta încercă să refuze doctoria, însă ea îl sili să o 
bea. 

Odată ce cana se goli, încălzi apă în ea și îi șterse broboanele 
de sudoare de pe faţă și spuma de pe buze. Era pe punctul să îl 
spele pe corp, când o criză neașteptată îl cuprinse și Meren 
începu să tremure și să geamă. Groaza puse din nou stăpânire 
pe fată. Se aruncă peste el și îl ţinu cu toată puterea: 

— Să nu mori, dragul meu, îl imploră, după care îi făcu o 
promisiune pe un ton hotărât. N-am să te las să mori. Hathor, te 
rog, ajută-mă! O să-l smulg cu mâinile mele din tărâmul 
umbrelor. 

Ştia că ducea o bătălie și se lupta alături de el, apelând la 
toată forţa ei și punând-o în slujba lui. Când îl simţi moale în 
braţele ei, iar trupul scăldat de transpiraţie începu să i se 
răcească, strigă: 


517 


— Nu! Meren, întoarce-te! Întoarce-te la mine! Nu poţi să pleci 
fără mine! 

Își puse gura peste a lui și încercă să îi transmită viaţa ei. 
Dintr-o dată, el expiră zgomotos, golindu-și parcă plămânii și ea 
crezu că totul se sfârșise. Îl cuprinse cu ambele braţe peste 
pieptul osos și, când îi dădu drumul, el trase încă o dată 
zgomotos aer în piept, încă o dată și încă o dată. Bătăile slabe 
ale inimii se transformară într-un bubuit regulat ce reverbera 
prin cutia toracică. 

— Te-ai întors, șopti ea. Te-ai întors la mine. 

Era încă rece și, când începu să tremure, ea îl îmbrăţișă peste 
piept și își încolăci picioarele în jurul șoldurilor lui, încălzindu-l cu 
corpul ei. Treptat, începu să respire profund și regulat și sângele 
cald porni din nou să îi curgă prin vene. Ea stătea întinsă lângă 
el și încerca o senzaţie de împlinire, pentru că știa că îl salvase 
și, că din noaptea aceea, îi aparținea doar ei. 

În zori se mai întâmplă un miracol. Simţi cum trupul lui se 
trezește și cum părțile moi și micuţe pe care le ţinuse cândva în 
căușul palmei se întăreau și se umflau încă o dată, devenind 
ceva enorm și dur ca un os, ce apăsa între coapsele ei 
desfăcute. 

Se uită la el și văzu că era conștient, cu ochii întunecați și 
adânciţi în orbite, însă cu o expresie atât de uimită și de tandră, 
încât inima ei se umflă în piept și simţi că se sufocă din cauza 
torentului de emoții ce o copleșeau. 

— Da? întrebă el. 

— Da, veni răspunsul ei. E ceea ce-mi doresc cel mai mult pe 
lumea asta. 

Își desfăcu picioarele și întinse mâna să-l ghideze, simțind o 
nevoie dureroasă de a fi a lui și primindu-l în esența feminităţii 
ei, înălțându-se cu el, ca purtaţi pe aripi, spre un loc unde nu 
mai fusese niciodată, apoi strigând când simţi cum o umple cu 
un șuvoi fierbinte, de parcă ar fi scos din el și ar fi primit în ea 
toată febra, durerea și suferinţa lui, trăind o dată cu el senzația 
de pace profundă, atunci când se prăbuși lângă ea, pradă 
somnului. Rămase tăcută lângă el, având grijă să nu-l trezească, 
desfătându-se cu sunetul respirației lui și cu căldura trupului său 
slab și răvășit, savurând durerea din locul pe unde pătrunsese 
până în profunzimea ei. 


Simţi că se trezește și îl sărută tandru pe buze, în semn de 
bun venit. El deschise ochii și îi pironi într-ai ei, mai întâi cu 
uimire, apoi cu un licăr de bucurie la amintirea celor petrecute 
peste noapte. 

— Vreau să fii soţia mea, spuse. 

— Sunt deja, răspunse ea, și voi rămâne soţia ta până în clipa 
când o să mor. 


e Capitolul II8 o 


Nefer se uită înapoi la coloana de care. Erau în galop în 
formaţie de câte patru. Comandanții plutoanelor așteptau 
semnalul său. Se uită înainte și văzu cum linia de infanterie 
inamică de pe câmpie, deformată de miraj, părea un șarpe ce se 
unduiește, înotând într-un lac de apă ce licărea, într-un loc unde 
nu era deloc apă. Se îndreptă spre centrul lor. Îngrijită de Taita, 
Dov se vindecase complet și acum gonea în forță, cu pași la fel 
de mari ca ai lui Krus. 

În goană, văzu cum formaţia inamică se transformă: ca un 
arici uriaș, linia se făcu ghem, într-un cerc strâns, cu adâncimea 
de două rânduri, cu fața în afară, cei din primul rând cu lăncile 
lungi ridicate, cei din al doilea cu ele înfipte în spaţiile goale, 
astfel că ofereau vederii un zid sclipitor de vârfuri de bronz. 
Nefer gonea drept spre centrul șirului dublu de lănci și, când 
ajunseră la doar două sute de pași, dădu semnalul pentru 
„aripile lui Horus”. 

Formaţia de care se deschise asemenea unui boboc ce 
înflorește la soare, rânduri succesive cotind alternativ la dreapta 
și la stânga, desfășurând aripile lui Horus și cuprinzând la mijloc 
ariciul din infanteriști ghemuiţi. Carele se rotiră în jurul lor 
precum marginea unei roţi în jurul butucului, iar săgețile din 
arcurile scurte, dublu curbate ale cavaleriei zburară spre ei într- 
un nor întunecat. 

Nefer dădu semnalul de încetare a atacului și de retragere. 
Ușor, carele reintrară în formaţie de câte patru, fără să își 
întrerupă mersul. La un alt semnal, se rupseră de la mijloc și se 
întoarseră în goana cailor, cu sulițele ridicate și șnururile 
acestora înfășurate pe mâini. 


Când trecu pe lângă cercul de infanteriști, Nefer înălță pumnul 
drept în semn de salut și strigă: 

— Bravo! A fost mult mai bine! 

infanteriștii ridicară lăncile să primească laudele și răcniră: 

— Nefer Seti și Horus! 

Nefer struni caii și îi întoarse la trap, ca să oprească 
escadronul în faţa șirurilor de infanterie. Taita ieși din cercurile 
defensive să-l salute. 

— Avem răniţi? întrebă Nefer. 

Cu toate că vârfurile săgeţilor de instrucție cu care trăseseră 
în arici erau înfășurate în piele, tot mai puteau să scoată câte un 
ochi sau să facă alte răni. 

— Câteva zgârieturi, ridică din umeri Taita. 

— S-au comportat bine, aprecie Nefer. Lasă-i pe băieţi să iasă 
din formaţie, strigă la centurionul care comanda infanteria. 
Vreau să vorbesc cu ei. Apoi, pot să mănânce și să bea. Mai 
târziu o să repetăm retragerea falsă. 

Era acolo o moviliţă de piatră ce forma un podium natural, iar 
Nefer se urcă pe el, în timp ce toţi bărbaţii, infanteriști sau 
cavaleriști, se strânseră pe câmpie. 

Taita se așeză pe vine la baza stâncii, ascultând și privind. 
Nefer îi amintea foarte tare de faraonul Tamose, Tatăl său, la 
aceeași vârstă la care era Nefer acum. Avea acea ușurință în 
comportament și vorba simplă, dar convingătoare, folosind 
limbajul colocvial pe care oamenii îl înțelegeau cel mai bine. In 
astfel de momente, devenea unul dintre ei, iar căldura și 
respectul pe care ei le simțeau faţă de el se citeau din felul în 
care răspundeau, zâmbind și strângându-se mai aproape, ca să-i 
soarbă fiecare cuvânt, râzând la glumele lui, plecând rușinaţi 
ochii la mustrările lui și radiind de fericire când erau lăudaţi. 

Nefer analiză exerciţiile din dimineaţa aceea, apreciindu-le 
eforturile, dar scoțând în evidenţă fără milă toate scăpările lor. 

— Cred că sunteţi aproape de momentul când o să le puteţi 
face lui Trok și Naja surpriza vieţii lor, termină el comentariile. 
Acum, duceți-vă și mâncaţi ceva. N-am terminat munca pe ziua 
de azi de fapt, abia am început. 

Toţi râseră și se împrăștiară. 

Nefer sări de pe piatră și, tot atunci, Taita ţâșni în picioare și-i 
spuse încet, dar hotărât: 

— Stai, Nefer! Nu te mișca! 


Nefer înlemni în locul unde se afla. 

Cobra probabil că-și avea cuibul sub grămada de pietre, și 
zgomotul și tropăitul de picioare și de copite o deranjase. leșise 
târâș din crăpătura stâncii chiar când Nefer sărise și aterizase 
aproape pe deasupra capului. Șarpele se înălțase în spatele lui, 
ajungându-i aproape de talie. Avea gluga deschisă și limba 
neagră, bifurcată, îi unduia printre buzele subțiri, întinse într-un 
rânjet. Ochii erau două mărgele de onix șlefuit, cu scântei 
luminoase în centrul lor, și aţintiţi asupra picioarelor lungi și 
goale ale lui Nefer, la o distanţă de la care putea ataca foarte 
uşor. 

Oamenii din apropiere auziseră avertismentul lui Taita și se 
întorseseră. Acum, aproximativ cinci sute de oameni erau 
strânși în jurul lui Nefer, însă niciunul nu îndrăznea să se miște. 
Se holbau îngroziţi la primejdia de moarte ce-l ameninţa pe 
faraon. 

Cobra deschise gura larg, acţiune preliminară atacului, și colții 
ascuţiţi se iviră drepţi în cerul palid al gurii; picături de venin 
străluceau pe punctele acelor. 

Taita legăna talismanul lui Lostris pe lanţul său lung, ca pe un 
pendul, iar acesta strălucea în lumina soarelui. ÎI trimise 
balansându-se peste capul ridicat al șarpelui. Distras, șarpele își 
luă ochii de la Nefer, ca să urmărească amuleta sclipitoare. In 
mâna cealaltă, Taita ţinea toiagul și se apropia încet. 

— Când lovesc, sari, șopti el, iar Nefer dădu ușor din cap că a 
înțeles. 

Taita se mișca lent într-o parte, iar cobra se întorcea după el, 
fascinată de amuleta de aur. 

— Acum! zise Taita și izbi cobra cu toiagul. 

Nefer sări îndepărtându-se de pericol și șarpele atacă bățul. 
Taita îl smuci rapid, așa că șarpele rată și, pentru o clipă, se 
întinse pe pământul gol. Cu o mișcare chiar mai iute decât 
atunci când îl lovise, Taita îi fixă capul la pământ cu partea 
încovoiată a toiagului și un strigăt de ușurare ieși din piepturile 
privitorilor. 

Cobra se zvârcolea și se încolăcea într-o minge de solzi lucioși 
în jurul capătului toiagului. Taita băgă mâna printre inelele 
umflate, până reuși să îl apuce pe șarpe de ceafă. Apoi, îl ridică 
și îl arătă oamenilor, care căscară gura îngroziţi și se dădură 
instinctiv înapoi, când reptila se încolăci în jurul brațului lung și 


521 


subţire al lui Taita. Se așteptaseră ca acesta să îl ucidă însă, cu 
el încă zvârcolindu-se, Taita trecu printre șirurile de soldaţi și se 
îndreptă spre deșert. 

Acolo aruncă șarpele departe de el. Când ajunse pe pământ, 
acesta își desfășură inelele și se târî pe pământul stâncos. Taita 
îl urmărea concentrat. 

Dintr-o dată, se auzi un țipăt ascuţit venind din văzduh. 
Fuseseră cu toţii atât de absorbiți de capturarea cobrei, încât 
niciunul nu văzuse șoimul ce se rotea în înălțimile albastre de 
deasupra lor. Acum, pasărea era în picaj spre pământ, 
îndreptându-se direct spre cobră. In ultima clipă, șarpele își 
dădu seama de pericol și se înălță din nou, cu gluga larg întinsă. 
Din zbor, șoimul își înfipse ghearele în gluga amenințătoare, la 
doi centimetri sub cap, după care se ridică biciuind aerul cu 
aripile și ducând cobra ce se zvârcolea sub el. 

Taita privea cum pasărea zbura cu șarpele; se micșora tot mai 
tare, pe măsură ce se depărta și, în cele din urmă, se făcu 
nevăzută în aburul albastru-cenușiu ce învăluia orizontul. Taita 
rămase mult timp cu ochii în zare. Când se întoarse și se duse 
înapoi la Nefer, avea figura gravă și tăcu întreaga zi. Seara, se 
întoarse la Gallala în carul lui Nefer, tot fără să scoată o vorbă. 

— A fost un semn, spuse Nefer, aruncându-i o privire. Citi pe 
faţa lui Taita că avea dreptate: Am ascultat ce spun oamenii, 
continuă Nefer calm. Sunt neliniștiţi. Nimeni n-a mai văzut așa 
ceva. Cobra nu e prada normală a unui șoim regal. 

— Da, confirmă Taita. A fost un semn, o avertizare și o 
promisiune din partea zeului. 

— Ce înseamnă asta? îi studie Nefer faţa. 

— Cobra te-a ameninţat. Asta înseamnă pericol mare. Pasărea 
regală a zburat spre est cu șarpele în gheare. Înseamnă pericol 
mare ce vine din est. Dar, în final, șoimul a triumfat. 

Se uitară amândoi spre răsărit. 

— Mâine, la primele ore ale dimineţii, o să pornim într-o 
expediţie de cercetare, decise Nefer. 


e Capitolul II9 e 


În întunericul răcoros de dinaintea zorilor, Nefer și Taita 
așteptau în vârful muntelui. Restul detașamentului de cercetași 


522 


erau în tabăra de pe coasta din spate. Erau, cu toţii, douăzeci de 
oameni. Ca să atragă cât mai puţin atenţia, lăsaseră carele la 
Gallala și călăriseră. Roţile aruncau mai mult nisip decât 
copitele, iar cu caii puteau să ajungă în locurile acestea înalte și 
abrupte de-a lungul coastei, unde carele nu reușeau să străbată. 

Hilto și Shabako porniseră cu alte grupuri de iscoade să 
acopere zona spre sud și împreună puteau să supravegheze 
căile de acces spre Gallala dinspre partea de est. 

Nefer își dusese detașamentul de la Gebel Ataqa în jos, pe 
țărmurile de vest ale Mării Roșii, cercetând fiecare port și sat de 
pescari din calea lor. În afară de câteva caravane de negustori și 
de niște grupuri rătăcitoare de beduini, nu descoperiseră nimic, 
niciun semn de amenințare, așa cum fusese prevestirea. Acum, 
ridicaseră tabăra mai sus de portul Safaga. 

Taita și Nefer se treziseră înainte de răsăritul soarelui și 
părăsiseră tabăra ca să se cațăre pe piscul ce ţinea loc de turn 
de observaţie. Stăteau amândoi într-o tăcere prietenoasă. Nefer 
deschise discuţia, în cele din urmă: 

— Se poate să fi fost o prevestire falsă? 

Taita se încruntă și scuipă: 

— Un șoim cu o cobra în gheare? Așa ceva nu s-a mai 
pomenit. A fost o prevestire, fără îndoială, dar probabil că una 
falsă. Ishtar Medul și ceilalţi sunt în stare să născocească așa 
ceva. E posibil. 

— Dar tu nu crezi așa ceva, nu? insistă Nefer. Nu ne-ai fi pus 
să venim până aici, dacă ai fi crezut că e un semn fals. 

— Se ivesc zorii, evită Taita întrebarea, uitându-se, în schimb, 
la răsăritul întunecat, unde atârna luceafărul, ca o lampă ce se 
stinge în partea de jos a orizontului. 

Cerul era ca un fruct pârguit, luând culoarea prunei și a rodiei 
coapte. Munţii de pe țărmul îndepărtat erau negri, ascuţiţi și 
neregulați, asemenea colților unui crocodil bătrân pe fundalul 
luminos al cerului. 

Taita se ridică brusc și se sprijini în toiag. Nefer nu înceta să 
se minuneze de acuitatea acelor ochi bătrâni și palizi. Știa că 
Taita văzuse ceva și i se alătură. 

— Ce e, părinte? 

Taita puse o mână pe braţul lui: 

— Semnul nu a fost fals, zise simplu. Pericolul e aici. 


Marea începea să capete culoarea cenușie a unei porumbițe 
însă, pe măsură ce lumina devenea tot mai puternică, suprafaţa 
se umplea de puncte albe. 

— Vântul a bătut marea până a făcut cai albi din spuma ei, 
comentă Nefer. 

— Nu, clătină din cap Taita. Acelea nu sunt talazuri, sunt 
bărci. E o flotă în mișcare. 

Soarele își împinse marginea de sus peste vârfurile munţilor 
din depărtare, trimițându-și strălucirea pe triunghiurile micuțe și 
albe. Asemenea unui imens stol de egrete ce se întorc la cuiburi, 
o flotă de corăbii arabe soseau în portul Safaga. 

— Dacă e armata lui Trok și Naja, de ce vin pe mare? întrebă 
încet Nefer. 

— E cea mai scurtă rută pe care se poate ajunge din 
Mesopotamia. Traversarea pe apă îi scutește pe oameni și caii 
de drumul dur prin deșert. Dacă nu ar fi fost avertismentul 
șarpelui și al șoimului, nu ne-am fi așteptat ca pericolul să vină 
din direcţia asta, răspunse Taita. E o mișcare vicleană, dădu el 
din cap aprobator. Se pare că au rechiziționat toate vasele 
comerciale și de pescuit de la Marea Roșie ca să facă 
traversarea. 

Coborâră pe furiș muntele, în tabăra din defileul de jos. 
Soldaţii se treziseră și erau cu ochii-n patru. Nefer chemă 
santinelele și le împărţi ordinele. Doi dintre ei aveau să se 
întoarcă în cea mai mare viteză la Gallala, unde să îi transmită 
ordinele lui Socco, căruia îi lăsase comanda cetăţii. Majoritatea 
celor rămași au fost împărţiţi în perechi și trimiși în sud, să 
găsească grupurile de iscoade conduse de Hilto și Shabako și să 
le aducă în locul acela. Işi păstră cu el cinci soldați. 

Nefer și Taita îi petrecură cu privirea pe cei trimiși cu misiuni, 
după care încălecară și porniră printre dealuri spre Safaga, 
însoţiţi de cei cinci oameni aleși de Nefer. Dimineaţa încă nu se 
sfârșise când sosiră la terenul înalt de deasupra portului. Taita îi 
conduse la un turn de veghe părăsit, de unde se puteau observa 
portul și împrejurimile. Lăsară caii în grija soldaţilor și urcară 
scara șubredă ce ducea în vârful turnului. 

— Primele vase intră în golf, arătă Nefer. Erau toate 
supraîncărcate însă, cu vântul suflând din spate, se apropiau cu 
repeziciune, cu valurile de la prora albe ca sarea în razele 
soarelui și cu velele latine umflate. 


524 


Vasele se opriră aproape de plajă și lăsară ancorele grele de 
coral. Din vârful turnului, Nefer și Taita aveau o priveliște 
perfectă a docurilor înțesate de oameni și cai. 

Indată ce ancorară, bărbaţii scoaseră copastiile de lemn din 
părţile laterale ale corăbiilor. Strigătele oamenilor ce îndemnau 
caii să sară se auzeau slab până la turnul de veghe în ruină. 
Animalele împroșcau apa în valuri înalte; apoi, oamenii își 
desfăceau hainele, rămânând doar cu fâșiile din jurul șoldurilor, 
și săreau după ele. Apucau caii de coamă și înotau pe lângă ei 
până la mal. Animalele ieșeau pe țărm scuturându-și apa de pe 
trupuri într-o ceaţă fină ce se transforma în curcubeu la lumina 
soarelui. 

Intr-o oră, plaja era un furnicar de oameni și cai, iar la clădirile 
tencuite cu noroi ale micuțului port fuseseră postate pichete 
defensive. 

— Dac-am avea măcar un escadron de care, se plânse Nefer, 
acum ar fi momentul să atacăm. Cu doar jumătate din efectivele 
lor la țărm și lipsiţi de care, i-am face praf și pulbere. 

Taita nu răspunse la o asemenea speculație optimistă. 

Golful se umpluse deja de vase. Bărcile ce transportau carele 
și bagajele ancoraseră în apropierea plajei, iar, când fluxul se 
retrase, rămaseră fixate pe nisip, ușor înclinate. Curând, apa din 
jurul carenei le ajungea oamenilor doar până la genunchi și cei 
de pe plajă trecură anevoie prin apă ca să înceapă descărcarea. 
Transportară părțile carelor dezmembrate la mal și le 
reasamblară pe plajă. 

Soarele apunea peste munţii din partea de vest când ultima 
corabie își făcu intrarea în golf. Aceasta era cea mai mare dintre 
toate și sus, în vârful catargului butucănos, flutura stindardul pe 
care era pictat un cap de leopard ce-și rânjea colții, în culorile 
ţipătoare ale casei lui Trok Uruk. 

— Uite-l, arătă Nefer spre figura inconfundabilă de la prora. 

— Și ăla-i Ishtar, câinele și stăpânul lui, comentă Taita, cu o 
licărire sălbatică pe care rareori i-o văzuse Nefer în ochii apoși. 

Urmăriră perechea stranie străbătând cu greutate apa până la 
mal. 

De-a lungul plajei era un debarcader din stâncă, pe care se 
urcă Trok; acesta îi oferea un punct bun din care să observe 
debarcarea restului armatei. 


— Vezi stindardul lui Naja pe vreunul din vasele celelalte? 
întrebă Nefer și Taita clătină din cap. 

— Trok a venit singur în fruntea acestei expediţii. Probabil că 
l-a lăsat pe Naja să ţină sub control Babilonul și Mesopotamia și 
a venit să rezolve niște afaceri personale. 

— De unde știi asta? vru să afle Nefer. 

— De la aura ce-l înconjoară; e ca un nor roșu întunecat. ÎI 
simt de-aici, explică încet Taita. Toată ura lui e concentrată 
asupra unei singure persoane. Nu l-ar lăsa niciodată pe Naja sau 
pe oricine altcineva să fie părtaș la setea de răzbunare care l-a 
mânat până aici. 

— Eu sunt obiectul urii lui? întrebă Nefer. 

— Nu, nu ești tu. 

— Atunci, cine? 

— O vrea pe Mintaka mai presus de orice. 

La apusul soarelui, Nefer și Taita îi lăsară pe cei cinci soldaţi 
să spioneze armata lui Trok pe măsură ce aceasta avea să 
avanseze și, la adăpostul nopţii, porniră la galop spre Gallala. 


e Capitolul 120 e 


În dimineaţa următoare sosirii sale la Safaga, Trok captură doi 
beduini care mânau un șir de măgari pe drumul spre Safaga. 
Fără să bănuiască nimic, aceștia ieșiră din deșert direct în 
braţele pichetelor egiptene. Reputația lui Trok ajunsese până și 
în pustiul imens, așa că, de cum aflară cine era cel care îi 
prinsese, beduinii se arătară foarte dornici să îi facă pe plac. Îi 
zugrăviră în culori ispititoare reînvierea vechii cetăţi. Îi povestiră 
despre fântâna cu apă dulce ce izvora acum din peștera săpată 
în dealuri și despre pajiștile cu verdeață luxuriantă ce 
împrejmuiau Gallala. Îi făcură și o estimare a numărului de care 
comandate de Nefer Seti, și Trok își dădu seama că avea un 
avantaj de cinci la unu. Cea mai importantă informaţie pe care i- 
o dădură era o rută de la Safaga la străvechea cetate. Până în 
acel moment, Trok nu avea decât informaţii indirecte despre 
drumul până la Gallala și se părea că fusese dezinformat. | se 
spusese că, oricât de repede ar fi mers, tot era un drum de trei 
sau patru zile, și plănuise să își care apa și căruțele cu nutreţ cu 
el, de pe țărmul mării. Asta presupunea o călătorie lungă și 


526 


dificilă. Noile informaţii schimbau cu totul situația. Beduinii îl 
asigurară că putea ajunge la Gallala într-o zi și-o noapte de mers 
susținut. 

Cântări riscurile și pericolele, după care decise să atace 
fulgerător trecând prin deșert până la Gallala, ca să ia cetatea 
prin surprindere. Asta însemna, firește, că aveau să intre în 
luptă cu caii epuizați de marșul lung și cu burdufurile de apă 
goale. Cu toate acestea, având de partea lor numărul superior 
de efective și elementul surpriză, puteau pune mâna pe fântână 
și pe pajiștile descrise de beduini. O dată ce câștigau cele două 
puncte strategice, victoria le era asigurată. 

li luă încă două zile să debarce toate escadroanele și să 
asambleze carele. In cea de-a doua seară, era gata să înceapă 
marșul forțat până la Gallala. 

Cu burdufurile pline cu apă, cohortele din frunte ieșiră din 
Safaga de cum se mai potoli arșița, o dată cu apusul soarelui. 
Fiecare car avea câte două perechi de animale de rezervă 
legate în spate. Nu aveau să se oprească pe timpul nopţii, ca să 
lase caii să se odihnească, însă aveau să-i schimbe atunci când 
oboseau. Animalele epuizate urmau să fie dezlegate și lăsate în 
urmă, de unde să fie recuperate de hergheliile de rezervă. 

Trok conducea avangarda, într-un ritm nebunesc, urcând la 
pas coastele, apoi biciuind fără milă caii ca să-i facă să coboare 
pantele și să traverseze pe terenurile plane la trap sau la galop 
ușor. Când burdufurile se goleau, nu mai exista cale de 
întoarcere. Trecuse deja de prima parte a dimineţii, în ziua 
următoare, când arșița deveni insuportabilă, iar ei își folosiseră 
deja majoritatea cailor de rezervă. 

Călăuzele beduine continuau să îl asigure pe Trok că nu mai 
era mult până la Gallala, însă de fiecare dată când urcau o 
culme, dădeau cu ochii de aceeași priveliște dezolantă de stânci 
și pământ răscopt ce tremura în faţa lor sub forma mirajului. 

Spre seară, beduinii se făcură nevăzuți. Cu graţia unor djini, 
se evaporaseră în mirajul deșertului și, cu toate că trimise o 
pereche de care în căutarea lor, nu erau de găsit nicăieri. 

— Eu te-am avertizat, se făli Ishtar în faţa lui Trok. Trebuia să- 
mi asculţi sfatul. Creaturile alea fără căpătâi erau, probabil, 
plătite de Taita, magul. Pot să bag mâna-n foc că ne-a ascuns 
drumul și ne-a făcut să ne rătăcim. Nu știm cât de departe e 
această mitică Gallala, nici dacă există măcar. 


527 


Drept răsplată pentru părerea pe care nu i-o ceruse nimeni, 
Trok îl plesni cu biciul peste faţa tatuată. Asta nu-i îndepărtă 
însă cu nimic sentimentul de prăbușire și descurajare ce 
ameninţa să îl copleșească. Işi biciui încă o dată caii și îi obligă 
să suie povârnișul lung și pietros dinaintea lor. Se întreba câte 
asemenea coaste îi mai așteaptă. Oamenii erau aproape la 
capătul puterilor și se îndoia că aveau să mai poată continua 
drumul pe timpul nopții. 

Nu se știe cum, reușeau totuși să meargă mai departe sau, 
cel puţin, cea mai mare parte a efectivelor reușeau asta. 
Cincizeci sau șaizeci de care își epuizaseră și ultimul atelaj de 
cai și Trok le lăsă împrăștiate pe drum, în urma lui. 

Soarele se înălţă în cea de-a doua zi, cald ca un sărut după 
răcoarea nopţii, însă era un sărut înșelător. În curând, le înțepa 
ochii injectaţi și îi ameţea. Pentru prima dată, Trok se gândi că 
ar putea să își găsească sfârșitul acolo, pe drumul acela care nu 
ducea nicăieri. 

— Incă un deal, strigă spre ultima sa pereche de cai, vrând 
să-i plesnească pentru a-i face să tragă la trap, dar aceștia se 
poticneau pe coasta ușor înclinată, cu capetele atârnând și cu 
sudoarea de mult timp prefăcută în sare albă pe coaste. Chiar 
înainte să ajungă pe creastă, Trok aruncă o privire înapoi spre 
coloana răzleţită a armatei sale. Nu era nevoie să-i numere ca 
să-și dea seama că pierduse jumătate din care. Sute de soldați 
pedeștri se clătinau în urma coloanei, și, chiar sub ochii lui, doi 
sau trei se împiedicară și se prăbușiră pe drum, ca morţi. 
Vulturii din văzduh îi urmăreau, ca sute de puncte întunecate ce 
se roteau în cercuri înalte în albastrul cerului. Văzu vreo câţiva 
coborând să se ospăteze din festinul pe care el li-l pregătise. 

— Nu există decât o cale, îi spuse lui Ishtar, și aceea e înainte. 

Plesni din bici peste spinările animalelor, care își continuară 
anevoie drumul. 

Ajunseră în vârful dealului și Trok făcu ochii mari de uimire. 
Scena din valea de sub el nu semăna cu nimic din ce-și 
imaginase el. In faţa ochilor lui se înălţau ruinele vechii cetăți, 
cu contururile ei fantomatice și eterne. Așa cum i se promisese, 
cetatea era împrejmuită de câmpii verzi și răcoroase și de o 
reţea de canale prin care curgea apa ce lucea la soare. Caii 
simţiră mirosul apei și se mobilizară în hățuri cu forțe noi. 


Chiar și în graba aceea disperată, Trok își făcu timp să 
evalueze situaţia tactică. Văzu imediat că orașul era neajutorat 
și fără apărare militară. Pe porţile larg deschise se năpusteau 
cuprinși de panică amărâţii ce se refugiau. Cărându-și copiii și 
bietele bocceluțe cu bruma de obiecte pe care le aveau, se 
revărsau în șuvoi pe valea îngustă, dar abruptă, de la vest de 
Gallala. Câţiva infanteriști se aflau printre refugiaţi, dar aceștia 
erau, în mod clar, derutați și nu mai făcuseră de mult instrucţie. 
Nu se vedea nici urmă de cavalerie sau de care de luptă. Erau 
ca o turmă de oi în faţa unei haite de lupi, numai că lupii erau 
obosiţi și morți de sete. 

— Seuth ni i-a dat în mână, strigă triumfător Trok. Înainte de 
apusul soarelui, o să aveți mai multe femei și aur decât o să 
puteţi duce! 

Strigătul lui fu preluat de bărbaţii din spate, care îl duseră mai 
departe, și cu toţii coborâră cât putură de repede, cu caii 
epuizați, până la primul canal de irigație. Se aruncară cât erau 
de lungi în el; caii sorbeau lichidul binecuvântat până când 
burțţile li se umflară ca și când ar fi fost toți gestanţi. Oamenii se 
lungiră pe mal, vârându-și capetele în apă sau umplându-și 
coifurile și aruncând cu apă peste capete și pe gâtlejuri. 


e Capitolul 121 e 


— Ar fi trebuit să mă lași să otrăvesc canalele de irigație, 
comentă sec Nefer, urmărind spectacolul din partea opusă a 
văii. 

— Ştii prea bine că nu puteai face asta, își scutură Taita 
coama argintie. Ar fi fost o ofensă pe care zeii nu ţi-ar fi iertat-o 
niciodată. În zonele astea aride, numai Seth sau Seuth s-ar 
putea bucura de o așa faptă. 

— Azi, mi-aș juca foarte bine cărţile pe Seth, zâmbi mohorât 
Nefer, spunând cuvintele acelea mai mult ca să îl provoace pe 
mag. Voi, pungașilor, aţi făcut o treabă bună, își aruncă el 
privirea spre cei doi beduini zdrenţăroși care stăteau în 
genunchi lângă Taita. Plătește-i și lasă-i să plece. 

— Nu pun niciun preţ pe aur, îi explică Taita. Când am stat la 
Gebel Nagara, și-au adus la mine copiii și i-am vindecat de 
floarea galbenă. 


529 


Făcu semnul binecuvântării deasupra bărbaţilor ghemuițţi și 
spuse câteva cuvinte în dialectul lor, mulțumindu-le, pentru că- 
și riscaseră vieţile ca să îl păcălească pe Trok, și promiţându-le 
protecţia sa și pe viitor. Ei îi sărutară tălpile, după care dispărură 
printre stânci. 

Taita și Nefer își îndreptară toată atenţia către scena ce se 
desfășura în vale. Oamenii și caii lui Trok băuseră atât, că 
stăteau să le crape burțile, și acum își reluau poziţiile. Cu toate 
că pierduse atâtea care în timpul marșului, totuși raportul de 
forțe era de trei la unu în favoarea lui Trok. 

— Nu putem să-l înfruntăm în câmp deschis, medită Nefer și 
se uită la masa de refugiaţi care se retrăgeau în valea de sub ei. 
În primul rând, erau foarte puţine femei în cetate - Nefer 
menţinuse numărul acestora scăzut, ca să asigure ceva mai 
multe rezerve de hrană luptătorilor săi - și chiar și acestea, 
incluzându-le pe Mintaka și Merykara, fuseseră evacuate din 
Gallala de două zile, împreună cu toţi copiii, cu bolnavii și răniții. 
Meren plecase cu una din căruțele ce purtau tezaurul, aurul pe 
care îl capturaseră de la falșii faraoni. Nefer îi trimisese pe toți la 
Gebel Nagara, unde Trok nu avea să-i găsească niciodată și 
unde firicelul de apă avea să îi susțină exact până se decidea 
soarta bătăliei. 

Acum, Gallala era lipsită de orice fel de valori, de care, arme 
și armuri. Privi cu satisfacție spre refugiaţi. Chiar și de la o 
distanţă așa de mică, era greu de spus că nu erau femei și civili, 
ci infanteriști travestiți. Mulţi dintre acești voinici se împiedicau 
și călcau pe fustele lungi și pe șaluri. Boccelele pe care le purtau 
în braţe nu erau bebeluși, ci arcuri și săbii înfășurate în eșarfe. 
Lăncile lungi fuseseră ascunse printre stânci, unde aștepta și 
cea mai mare parte a efectivelor lui Nefer. 

Toate trupele lui Trok terminaseră adăpatul și traversau 
pășunile în formaţie strânsă și ordonată, val după val de care de 
luptă. Apa îi trezise în mod miraculos la viaţă, iar înaintea lor se 
afla promisiunea jafului și a măcelului. 

— Să dea Horus să-l convingem pe Trok să ne urmărească și 
să intre în vale, șopti Nefer. Dacă nu mușcă momeala și se 
năpustește, în schimb, asupra cetăţii lipsite de apărare, ne ia 
apa și nutreţul. Am fi nevoiţi să purtăm lupta în câmp deschis, 
unde el ar avea toate avantajele. 


530 


Taita nu răspunse. Stătea cu talismanul de aur lipit de buze și 
cu ochii ridicați spre cer, în atitudinea pe care Nefer ajunsese să 
o cunoască atât de bine. 

Inamicul era destul de aproape acum, pentru ca Nefer să 
distingă carul lui Trok în masa de vehicule în mișcare, 
îndreptându-se spre gura văii înţesate cu refugiaţi grăbiţi. Trok 
se afla în mijlocul primei linii, cu câte zece care de-o parte și de 
alta, pe un front îndeajuns de larg ca să măture valea din 
lateral, în spatele lui, în formaţie, se desfășurau carele rămase. 
Praful se așeza peste ei și se lăsase o tăcere teribilă. Singurele 
zgomote erau flecăritul slab și vacarmul amărâţilor care se 
retrăgeau prin gura văii înguste. 

— Haide, Trok Uruk! șopti Nefer. Comandă atacul! Intră în 
istorie! 

În carul din frunte, în prima linie a efectivelor comasate, Ishtar 
Medul stătea ghemuit lângă silueta masivă, în armură, a lui 
Trok. Era atât de agitat, încât întinse mâna să tragă de 
panglicile împletite în barba lui Trok. 

— Mirosul magului plutește în aer ca putoarea unui cadavru 
vechi de zece zile, rosti cu voce ascuţită. Făcuse spume la gură 
și împroșca de emoție: Te așteaptă acolo, sus, ca o fiară 
devoratoare de oameni! Îi simt prezenţa. Uită-te-n sus, mărite 
faraon! 

Trok era destul de tulburat ca să arunce o privire spre văzduh. 
Vulturii coborâseră și mai jos. 

— Da! Da! încercă Ishtar să își mărească avantajul. Sunt puii 
lui Taita. Așteaptă să fie hrăniți cu carnea ta. 

Trok se uită din nou spre trofeul ce îl aștepta în vale, însă 
umbrele vulturilor umpleau tăcut distanța ce îl despărțea de 
acesta și îl făceau să ezite. 

Ascuns printre stâncile de pe partea abruptă a văii, Nefer îi 
urmărea fiecare mișcare. Era atât de aproape, încât lui Nefer i 
se păru că îi poate citi expresia feţei. 

— Înainte, Trok! murmură Nefer. Sună atacul! Conducţi 
armata în vale! 

Simţea îndoiala din felul în care Trok se juca cu hăţurile și 
întoarse capul să vadă figura numai piele și os a lui Ishtar, care 
era lângă el. 


Faţa vopsită în albastru a medului era serioasă și întoarsă 
spre Trok. Vrăjitorul îl trăgea de armură încercând din răsputeri 
să-l convingă de ceva. 

— E o capcană pe care ţi-a întins-o magul. De-ar fi să nu mai 
ai niciodată încredere în mine, măcar acum trebuie să mă crezi. 
Moartea plutește în aer, împreună cu duhoarea trădării. Simt 
vrăjile lui Taita asemenea unor aripi de liliac ce mă plesnesc 
peste față. 

Trok se scărpină în barbă, apoi aruncă o privire peste umăr la 
șirurile de care așezate roată lângă roată și la soldaţii aplecaţi 
înainte, așteptând cu cruzime comanda sa. 

— Întoarce-te, mărite Trok! Pune mâna pe oraș și pe fântână! 
Nefer Seti și magul vor pieri în deșert, așa cum era să păţim și 
noi. Calea aceea e sigură; cealaltă e nebunie curată. 

Pe deal, Nefer își îngustă ochii văzându-și soldaţii deghizați 
alergând cu pași mărunți în susul văii și își dădu seama că 
momentul favorabil trecea pe lângă ei. 

— Ce-l reţine pe Trok? De ce nu se angajează în atac? se 
plânse Nefer cu voce tare. Dacă nu o face acum... 

— Uită-te în vârful dealului, zise Taita, fără să deschidă ochii. 

Așa agitat cum era, Nefer aruncă o privire într-acolo și 
îngheţă. Pumnul i se strânse pe mânerul sabiei până când 
încheieturile degetelor i se făcură albe ca oasele. 

— Nu se poate! gemu el. 

La capătul îndepărtat al văii, însă perfect vizibilă din locul 
unde erau așezate carele lui Trok, era o lespede de piatră. De 
formă pătrată și colorată în ocru, dădea impresia unui 
monument ridicat de mâna omului la marginea drumului. Acolo, 
deasupra mușuroiului de refugiaţi, își făcuse apariţia o siluetă. 
Era o femeie tânără și subţire, cu păr lung și negru ce îi ajungea 
până la mijloc. Chiton-ul culoarea roșie a casei lui Apepi și ieșea 
strălucitor în evidență, o pată de culoare în peisajul mohorât 
dominat de stânci golașe și nisip. 

— Mintaka! suspină Nefer. l-am poruncit să se ducă cu Meren 
și Merykara la Gebel Nagara. 

— Știm amândoi că nu i-ar fi încălcat porunca niciodată, 
deschise Taita ochii, zâmbind ironic. Prin urmare, se pare că ţi-a 
înțeles greșit vorbele. 

— Tu ai făcut asta, zise Nefer cu amărăciune. O folosești drept 
momeală pentru Trok. Ai pus-o în pericol de moarte. 


532 


— Poate că reușesc să controlez khamsin-ul, recunoscu Taita, 
însă nici măcar eu nu aș putea s-o controlez pe Mintaka Apepi. 
Ceea ce face ea acum face pentru că vrea. 

Jos, Trok se întorsese să ordone carelor să se îndepărteze, să 
lase fugarii să scape și să pună mâna pe fântână și pe oraș, 
după cum îl sfătuise Ishtar. Înainte să scoată vreo vorbă, îl simţi 
pe Ishtar înţepenind lângă el și murmurând: 

— Asta e o vrajă de-a lui Taita. 

Trok se răsuci și își aţinti ochii în susul văii; zări o siluetă 
delicată, într-o rochie roșie, stând dreaptă pe lespedea de piatră 
galbenă. O recunoscu îndată pe cea care era obiectul urii și al 
furiei sale: 

— Mintaka Apepi, mârâi el, am venit după tine, căţelușă 
necredincioasă! O să te fac să-ţi rogi moartea. 

— E o iluzie, mărite faraon. Nu-l lăsa pe mag să te 
amăgească. 

— Nu e nicio iluzie, răspunse înverșunat Trok. O să ţi-o 
dovedesc, atunci când o să-mi îngrop mădularul în carnea ei 
caldă și o s-o pătrund până o să i se scurgă tot sângele. 

— Magul te-a orbit! urlă Ishtar. Moartea e peste tot în jurul 
nostru. 

Vrăjitorul încercă să sară din car și s-o ia la fugă, dar Trok îl 
apucă de buclele lucioase și-l trase înapoi: 

— Nu, nu, nu, Stai cu mine, Ishtar! O să te las să guști din 
crăpătura ei dulce înainte s-o arunc tăurașilor mei s-o termine, 
promise el. inainte! Marş! răcni, ridicând pumnul strâns 
deasupra capului. 

Carele de pe ambele flancuri înaintară odată, iar șirurile din 
spate îl urmară pe Trok în vale. Vârfurile sulițelor sclipeau în 
bătaia razelor de soare și colbul se ridica în jurul lor precum 
norii de fum. Coada coloanei de refugiaţi era la trei sute de pași 
în faţa lor, când Trok dădu următorul ordin: 

— Înainte la galop! Atacaţi! 

Caii ţâșniră înainte și, într-un bubuit crescând de copite și roţi, 
porniră pe coasta îngustă. 

— Trok a căzut în plasă, spuse încet Nefer. Dar cu ce preţ? 
Dacă pune mâna pe Mintaka... Nu reuși să își ducă vorba până 
la capăt, ci privi neliniștit silueta ei înaltă și subţire stând senină 
în calea furtunii. 

— Acum, ai pentru ce să lupti, zise blând Taita. 


533 


Nefer simțea cum toată dragostea și îngrijorarea de moarte 
pentru Mintaka se transformau în furie războinică, o furie rece și 
dură ce-i ascuțea toate simţurile și îi umplea toată ființa, 
făcându-l incapabil să se gândească la altceva. 

Când falanga de care trecu pe sub locul unde se afla el, ieși 
de sub stânca ce îl ascunsese privirilor. Toată atenţia lui Trok și 
a soldaţilor acestuia era îndreptată asupra bietelor victimei 
dinaintea carelor ce goneau. Nu observaseră figura înaltă ce 
apăruse subit undeva, deasupra lor. Toţi oamenii lui Nefer însă îl 
vedeau foarte clar, de unde erau ascunși, printre bolovanii de pe 
ambele laturi ale văii. Nefer înălţă sabia deasupra capului și, 
când ultimul car trecu în goană pe dedesubt, o lăsă jos cu o 
mișcare bruscă. 

Căruţele erau ţinute în echilibru pe panta abruptă cu ajutorul 
proptelelor de sub roţi și al frânghiilor de susţinere. Erau 
ascunse de ochii dușmanilor de iarba uscată, de aceeași culoare 
cu peisajul înconjurător, și erau atât de încărcate cu pietre, încât 
osiile se lăsaseră. La semnalul lui Nefer, căruţașii traseră 
proptelele de lemn de sub roţi și tăiară sforile. Din ambele părți 
ale văii, căruțele se îndreptară în viteză spre margine și se 
prăbușiră apoi peste carele comasate jos. 

Când Ishtar ţipă lângă el, Trok își desprinse privirea de pe 
figura Mintakăi, din capătul îndepărtat al văii, și zări vehiculele 
uriașe ce îi distrugeau escadroanele. 

— Inapoi, răcni el. Rupeţi rândurile! comandă, însă până și 
vocea lui tunătoare se pierdu în vacarmul general. 

Atacul, odată pornit, nu mai putea fi oprit, și nu exista spațiu 
de manevră în spaţiul îngust al văii. 

Primele căruțe se prăbușiră în capul coloanei de atac. Sunetul 
de lemn despicat se amesteca cu urletele oamenilor și 
nechezatul cailor striviți de căruțele care se răsturnau și își 
descărcau povara de pietre. 

Brusc, drumul lui Trok a fost blocat de una dintre căruțe. Caii 
cotiră și intrară în carul de lângă ei. Într-o clipă, magnificul atac 
se transformă în haos de vehicule zdrobite și răsturnate și cai 
schilodiţi. 

Căruţele baraseră valea din ambele părți. Până și carele ce nu 
fuseseră sfărâmate sau răsturnate erau acum blocate, făcând 
sforțări disperate să-și revină. Scopul folosirii unui car era acela 
de a câștiga viteză și libertate de manevră, de a trage și a se 


534 


retrage în viteză. Acum, erau imobilizaţi între pereţii de piatră, 
iar arcașii lui Nefer erau pe povârnișurile de deasupra lor. 
Primele șarje decimaseră vizitiii lipsiţi de apărare. În câteva 
minute, valea se prefăcu într-un abator. 

Câţiva dintre oamenii lui Trok săriră din vehiculele prinse în 
capcană și porniră să urce coasta pe jos. Erau însă epuizați de 
marșul istovitor și împovăraţi de armură. Terenul era abrupt și 
colțuros, și nu puteau înainta decât anevoie. De la adăpostul 
blocurilor de piatră și al zidurilor de piatră, zareba, construite la 
iuțeală, soldaţii lui Nefer îi întâmpinară cu lănci lungi și sulițe. 
Majoritatea au fost doborâţi înainte de a ajunge la prima linie 
defensivă. 

Trok se uita înnebunit împrejur, căutând o cale de a ieși din 
capcană, dar unul din caii săi era mort, zdrobit de încărcătura de 
pietre ce îi blocase drumul. În faţa lui se înghesuiau alte 
vehicule și nu avea unde să întoarcă sau să se retragă. Săgeţile 
și sulițele îi bâzâiau pe la urechi, zăngănind de aripile carului și 
lovindu-se cu zgomot de coiful și de platoșa sa. 

Până să reușească Trok să îl oprească, Ishtar profită de 
nebunie ca să o zbughească de pe platforma carului și să o ia la 
fugă printre care distruse și cai ce se prăbușeau nechezând. 
Apoi, Trok se uită din nou în sus și constată cu uimire că Mintaka 
stătea în continuare nemișcată deasupra movilei de pietre ocru, 
chiar în faţa lui. Se uita la el cu o privire rece de repulsie 
întipărită pe faţa ei frumoasă, iar asta îl aduse pe Trok în pragul 
nebuniei. 

Își înșfăcă arcul de luptă din coșul cu arme de pe aripă și 
căută o săgeată în tolbă, după care se răzgândi, aruncă 
deoparte arma și urlă la ea, peste capetele cailor ce se ridicau în 
două picioare: 

— Nu! O săgeată e o pedeapsă prea bună pentru o căţea în 
călduri. Vin să te iau cu mâinile goale, vreau să simt cum te 
zbaţi când o să storc și ultima suflare din tine, târfuliță împuţită! 

Își scoase sabia și sări jos. Alergă pe sub copitele cailor ce se 
cabrau și se strădui din greu să treacă peste căruţa răsturnată. 
Doi dintre oamenii lui Nefer săriră din spatele stâncilor ca să îi 
taie calea, însă el îi sfârtecă și trecu peste trupurile lor ce încă 
se mișcau. Ochii îi erau fixaţi lacom asupra fetei în roșu ce 
stătea mândră și neînfricată pe culme, asemenea flăcării ce 
atrage molia. 


535 


Nefer îl zări pe Trok ieșind din încercuire și cobori coasta, 
sărind din stâncă-n stâncă: 

— Fugi, Mintaka! Îndepărtează-te de el! strigă cu hotărâre, 
însă ea fie nu-l auzi, fie nu vru să îl asculte. 

Trok, în schimb, îl auzi, se opri și se uită în sus: 

— Vino, băieţaș! Am o lamă destul de mare și pentru tine, și 
pentru târfa ta. 

Fără să se oprească din alergat, Nefer azvârli sulița pe care o 
avea în mână, însă Trok o prinse în centrul micului scut rotund și 
ușor pe care îl purta pe umăr și arma ateriză cu zgomot pe 
stâncă, la picioarele Mintakăi. Ea o ignoră. 

Lovitura i-a distras atenţia lui Trok preţ de o clipă, și Nefer 
ajunse dintr-un salt pe terenul plat, în faţa lui. Trok luă poziția 
de apărare, când Nefer veni să-l înfrunte și chipul i se strâmbă 
într-un rânjet feroce. Se ghemui în spatele scutului său de bronz 
și învârti sabia în mâna dreaptă: 

— Hai, căţelușule, zise el. Să-ţi testăm pretenţiile la dubla 
coroană. 

Nefer se folosi de avântul căpătat în timp ce cobora panta și 
se năpusti spre el fără să se oprească vreun moment. Trok primi 
prima lovitură în cercul de bronz. Nefer făcu un salt înapoi chiar 
când Trok spinteca aerul spre el, peste marginea scutului ușor. 
Nefer se apropie din nou, răspunzând la lovituri cu împunsături 
de sabie. 

Oamenii lui Nefer îl zăriseră pe acesta repezindu-se în josul 
dealului. Îi urmaseră exemplul, părăsind adăpostul stâncilor și 
coborând în valuri. În câteva secunde, toata valea, de la un 
capăt la altul, gemea de bărbaţi care se luptau, se măcelăreau 
și se străpungeau cu săbiile sau suliţele. 

Nefer simulă că atacă șoldul lui Trok, ţintind spre locul de 
îmbinare a armurii. Când Trok dădu să se apere, atacă cu dosul 
lamei spre fața acestuia. Trok rămase surprins atât de 
schimbarea de direcție, cât și de viteza loviturii. Cu toate că își 
trase capul pe spate, lama sabiei lui Nefer îi tăie obrazul și 
sângele îi țâșni în barbă. Rana îl învioră și Trok mugi și se repezi 
spre Nefer. Învârtea lovituri din orice unghi cu atâta repeziciune, 
încât sabia părea să formeze un zid impenetrabil de bronz 
strălucitor în jurul său. Nefer se văzu nevoit să dea înapoi în fața 
atacului, până simţi lespedea de piatră pe care stătea Mintaka 
intrându-i în spate. 


536 


Nu mai avea unde să se retragă și nici spațiu de manevră, și 
era silit să-și măsoare puterile cu forța de taur a lui Trok și să-i 
pareze fiecare lovitură. Într-o confruntare de acest fel, foarte 
puţini bărbaţi puteau să-i facă faţă lui Trok, ce părea inepuizabil, 
așa că acesta râse când Nefer izbuti să îi răspundă la câteva 
lovituri. 

— Să vedem cât ai să mai poţi să înoţi împotriva curentului, 
băiețaș. Eu pot s-o ţin tot așa o zi întreagă, da’ tu poţi? întrebă 
el, fără să rateze nicio lovitură. 

Săbiile continuau să lovească cu sunete metalice asurzitoare, 
în timp ce Trok se mișca încet spre dreapta, blocând singura 
cale pe unde Nefer ar fi putut să-i scape din gheare. Forţa lui 
Trok era ca o stihie a naturii. Nefer simţea că e prins de o 
furtună uriașă și la fel de neajutorat, de parcă ar fi fost purtat de 
talazurile spumegânde ale oceanului. Oricât de mult l-ar fi călit 
anii de antrenamente asidue, nu era pregătit pentru așa ceva. 
Işi simțea mâna dreaptă obosind și încetinindu-și mișcările în 
încercarea de a-i ţine piept lui Trok. 

Trok îl crestă la gât, într-o parte, și în câteva secunde îi 
spintecă corsetul de piele și îl tăie peste coaste. Nefer știa că 
singura lui șansă de a supravieţui unei asemenea furtuni era să 
răspundă cu viteza și agilitatea sa forței brute a lui Trok, însă 
era țintuit de stâncă. Trebuia să scape de-acolo. 

Prinse următoarea lovitură în aer și o îndepărtă într-atât, încât 
să poate să scape însă, în saltul acela, își lăsă descoperit flancul 
stâng. Trok își reveni și făcu o împunsătură joasă, care îi tăie 
coapsa chiar deasupra cartușului tatuat de Taita. Sângele se 
scurgea până pe sanda și lăsa urme de fiecare dată când făcea 
vreun pas. 

Ultimele forțe ale lui Nefer scădeau văzând cu ochii, iar Trok îi 
ridică sabia și i-o blocă cu a sa, forțându-l să ridice garda din ce 
în ce mai sus. Nefer știa că, dacă încerca să scape, își expunea 
pieptul unei lovituri mortale. Rânjetul de pe chipul lui Trok era 
unul triumfător: 

— Curaj, băiete! Aproape că s-a sfârșit. Dup-aia o să poţi să te 
odihnești - pe vecie, spuse el, nemaiputând de bucurie. 

Nefer o auzi pe Mintaka strigând ceva, dar n-avea nicio 
noimă, și nu putea să-și permită să i se distragă atenţia. Încet- 
încet, Trok îl forţă să lase sabia într-o parte și îl domină, așa că 
ajunseră piept la piept, apoi, dintr-o dată, își mută centrul de 


537 


greutate pe partea stângă, spre piciorul rănit al lui Nefer. Acesta 
încercă să îi ţină piept, dar cedă. Trok își băgă piciorul pe sub 
călcâiul lui Nefer și îl aruncă pe spate. 

Sabia zbură din strânsoarea și așa slăbită a lui Nefer, și, când 
acesta zăcea pe pământul ars de soare, Trok își înălță sabia 
deasupra capului, cu ambele mâini pregătindu-se să dea 
lovitura finală. Exact atunci expresia feţei i se schimbă într-una 
de surpriză, uluire chiar. Nu apucă să ducă lovitura până la 
capăt, în schimb, duse mâna la ceafă. O aduse apoi în fața 
ochilor și văzu că era mânjită de propriul sânge. Deschise gura 
să zică ceva, dar un șuvoi de sânge strălucitor i se scurgea pe la 
colţurile gurii, și Trok se îndepărtă fără grabă de lângă Nefer. Se 
holbă în sus, la Mintaka, care stătea pe lespedea de piatră de 
deasupra lui. Cu un sentiment detașat de neîncredere, Nefer 
văzu coada suliței ieșind din ceafa lui Trok. 

Când îl văzuse pe Nefer căzând, Mintaka înșfăcase sulița ce 
zăcea la picioarele ei, arma pe care Nefer o azvârlise la 
începutul înfruntării, și o aruncase în spatele lui Trok. Vârful 
pătrunsese pe sub marginea coifului din bronz al lui Trok, în 
adâncime, ratând cu puţin șira spinării, dar deschizând artera 
carotidă. 

Stând ca un monstru de piatră, cu gura larg deschisă și 
vomitând o baltă de sânge, Trok lăsă sabia să-i cadă din mână și 
o apucă pe Mintaka de mijloc și o târî ţipând de pe lespedea de 
deasupra lui. Se străduia să spună ceva, dar șuvoiul de sânge 
ce-i ţâșnea din gură îi îneca vorbele. 

Mintaka ţipă, când el o zdrobi de pieptul lui, și Nefer se ridică 
împleticindu-se. Ridică sabia lui Trok de unde o scăpase acesta 
și șchiopătă în spatele lui. 

Țipetele Mintakăi parcă îi dăduseră forțe noi; trimise prima 
lovitură printre zalele armurii lui Trok, înfigând sabia adânc în 
spate. Trok înţepeni și o lăsă pe Mintaka să cadă; fata fugi de 
lângă el, și Nefer scoase sabia și îl înjunghie încă o dată. 
Clătinându-se pe picioare, Trok se întoarse încet cu faţa la el. 
Făcu un pas spre Nefer, întinzând mâinile năclăite de sânge să îl 
apuce. Nefer îi înfipse sabia în gât și Trok se prăbuși în 
genunchi, agăţându-se de lamă. Nefer o smulse, crestând adânc 
degetele și palmele lui Trok, retezându-i mușchii și nervii. 

Trok căzu în faţă și Nefer îl înjunghie printre zale, între 
omoplaţi, până la inimă. Lăsă sabia în el și se întoarse spre 


538 


Mintaka, ghemuită la adăpostul stâncii. Ea zbură către el și îl 
îmbrăţișă cu toată puterea. Acum, că pericolul trecuse, Mintaka 
își pierduse răceala de gheaţă și suspină, aproape incoerentă: 

— Credeam că o să te omoare, dragostea mea! A 

— Aproape că reușea, dacă nu erai tu, gemu Nefer. Iti datorez 
viaţa. 

— A fost cumplit, tremură vocea Mintakăi. Am crezut că n-o să 
mai moară vreodată. 

— Doar era un zeu, încercă Nefer să facă o glumă, dar nu 
izbuti. Ai nevoie de ceva timp ca să-l omori. 

Își dădu seama că zgomotele bătăliei din vale se schimbaseră. 
Ținând-o pe Mintaka în braţe, se întoarse să vadă ce se 
întâmplă. Oamenii lui Trok asistaseră la uciderea faraonului lor 
și nu mai aveau pentru ce să lupte. Işi aruncau armele acum și 
cerșeau îndurare: 

— Ajunge! Ajunge! Ne predăm! Slavă faraonului Nefer Seti, 
adevăratul faraon! 

Dându-și seama că a câștigat, Nefer simţi cum i se scurg 
ultimele rămășițe de putere din trupul plin de răni și însângerat. 
Mai găsi destulă forţă să ridice vocea și să strige: 

— Cruţaţi-i! Sunt egipteni, fraţi cu noi. Cruţaţi-i! 

Când Nefer se prăbuși, Taita apăru pe neașteptate la 
căpătâiul lui și o ajută pe Mintaka să îl pună jos, pe pământ. In 
timp ce ei doi îi îngrijeau rănile și îi opreau sângerarea din rana 
adâncă de la picior, ofițerii sosiră să-i dea raportul faraonului. 

Nefer nu ţinu cont de rănile sale și ceru să fie informat cine 
supravieţuise bătăliei și cine fusese rănit sau ucis. Cu bucurie, 
văzu cum căpitanii săi de încredere, Hilto, Shabako și Socco se 
aflau printre cei care se înghesuiau în jurul lui, bucurându-se de 
victorie, mândri de ei și de oamenii lor, fericiţi să îl vadă în viaţă. 

Făcură o targă din lănci și îl transportară în josul văii, spre 
Gallala, însă această călătorie se dovedi foarte lungă, pentru că 
ofițerii și soldaţii capturați se îmbulzeau pe marginea drumului, 
îngenunchind dezarmați și cu capetele goale, să ceară îndurare, 
strigându-și căinţa și regretul că au ridicat armele împotriva 
adevăratului faraon. 

Până să ajungă la porţile cetăţii, Nefer trebui să facă de trei 
ori semn ca targa să fie coborâtă și să îngăduie centurionilor și 
căpitanilor să înainteze și să-i sărute picioarele. 


539 


— Vă iert de pedeapsa cu moartea ce se cuvine pe drept 
trădătorilor, le zise aspru, dar sunteți toți degradaţi la gradul de 
sergenţi ai Detașamentului Albastru și va trebui să vă dovediți 
încă odată îndatoririle și credinţa faţă de Casa Tamose. 

ÎI slăviră cu toţii pentru îndurarea sa, dar Nefer se încruntă și 
clătină dezaprobator din cap atunci când i se adresară ca unui 
zeu: 

—Eu nu fac parte din panteon, așa cum au pretins 
blasfemiatorii Trok și Naja. 

Ei însă nu puteau fi convinși și își reînnoiră laudele și 
declaraţiile, și până și oamenii săi, în frunte cu războinicii 
Drumului Roșu, își alăturară glasurile celor ale învinșilor, 
implorându-l să-și proclame apartenenţa la divinitate. Ca să le 
distragă atenţia, Nefer își împărţi poruncile cu o mină 
încruntată: 

— Cadavrul lui Trok Uruk, fals pretendent la dubla coroană a 
Egiptului, va fi ars fără ceremonie aici, pe câmpul de luptă, iar 
sufletul său va rătăci pe veci căutând, dar negăsindu-și 
niciodată casa. 

Se auzi un murmur de groază, căci aceasta era cea mai 
înfiorătoare pedeapsă ce putea fi închipuită. 

— Ceilalţi inamici morți vor fi trataţi cu tot respectul și li se va 
îngădui să fie îmbălsămaţi și îngropaţi cum se cuvine. Numele 
lui Trok Uruk va fi șters de pe toate monumentele și clădirile de 
pe acest pământ, iar templul ridicat de acesta în cinstea propriei 
persoane la Avaris va fi dedicat, în schimb, înaripatului Horus, în 
memoria victoriei pe care ne-a adus-o în această zi, în fața 
cetăţii Gallala. 

Cu toţii aprobară acest decret, iar Nefer continuă: 

— Tot ceea ce i-a aparținut lui Trok Uruk, toate bogățiile și 
proprietăţile, sclavii și clădirile, magaziile și mărfurile de orice 
natură vor fi confiscate de către stat. Trimiteţi căruţe cu 
burdufuri cu apă pe drumul spre Safaga, împreună cu grăjdari și 
medici care să aducă toţi caii, carele și oamenii lăsaţi în urma sa 
de Trok Uruk, în marșul său arogant spre capitala noastră de 
aici, Gallala. Dacă îi reneagă pe falșii faraoni și jură credinţă 
Casei Tamose, prizonierii vor fi iertaţi și recrutați în armatele 
noastre. 


540 


Când dădu și ultimul decret, vocea lui Nefer era răgușită, el 
era palid și aproape epuizat de efort. Când trecură de porţile 
cetății, o întrebă încet pe Mintaka: 

— Unde e Taita? L-a văzut cineva pe mag? 

Insă Taita dispăruse. 


e Capitolul 122 « 


Taita urmărea de la înălţimea dealului de deasupra câmpului 
de luptă cum fălcile capcanei înghițeau armata lui Trok, iar 
carele erau zdrobite de căruțele încărcate cu bolovani, în timp 
ce săgețile și sulițele cădeau ca stolurile de lăcuste peste 
supraviețuitori, când o siluetă bizară îi atrase atenţia de la haos. 

Ishtar Medul se strecura printre stânci. Asemenea unui iepure 
ce aleargă, dispărea din raza sa vizuală ca să reapară undeva 
mai sus, pe coastă, ferindu-se și ţinându-se cât mai jos. Printr-o 
vrajă sau noroc chior, reușea să evite săgețile și sulițele 
aruncate de soldaţii lui Nefer și, în cele din urmă, ajunse pe 
creastă și se făcu nevăzut. 

Taita îl lăsă să scape. Avea să-i vină și lui rândul mai târziu. 
Urmări punctul culminant al bătăliei, folosindu-și toate puterile 
ca să acţioneze ca un scut pentru Nefer, care lupta singur 
împotriva lui Trok. Chiar și de la depărtarea aceea, reuși să 
îndepărteze multe din loviturile lui Trok, ce ar fi putut fi fatale și, 
când acesta străpunse coapsa lui Nefer, lama ar fi nimerit 
marea arteră femurală, dacă Taita nu și-ar fi folosit toată 
influenţa să îndepărteze vârful armei. 

De când Taita o salvase pe Mintaka de pericolul în care se 
aflase la întâlnirea cu cobra zeiţei, fata devenise un subiect pe 
care-l putea influenţa foarte ușor. Avea inteligența și imaginația 
care îi deschideau mintea către el. Era imposibil să influenţezi 
un prost. Astfel, o chemase înapoi la Gallala, să se arate lui Trok 
în capătul văii și să îl atragă în capcană. Apoi, când rămăsese 
încremenită de groază pe stânca de deasupra celor doi luptători, 
Taita îi înfrânsese încă o dată voinţa și îi sădise în minte 
impulsul de a apuca sulița ce zăcea la picioarele ei. Îi întărise 
braţul drept ca să ţintească și să tragă. Apoi, când Trok își dădu 
ultima suflare, se grăbise să vină lângă Nefer și să îi bandajeze 
rana periculoasă de lângă artera ce pulsa în coapsă. 


541 


Când fraţii săi războinici ai Drumului Roșu îl ridicară pe targa 
de lănci, Taita, îndeplinindu-și, pentru moment, sarcinile, se 
pierdu prin gloată. Nimeni nu îi acordă nicio atenţie când se 
îndepărtă. 

Adulmecă urmele lăsate de Ishtar în fuga sa din valea îngustă 
și merse după ele până când îi deveni imposibil să le mai 
distingă pe pământul ars de soare și tare ca dalele de mozaic de 
pe culmea dealului. 

Taita se opri și se așeză pe vine. Luă din săculeţ o bucăţică de 
rădăcină uscată și o băgă în gură. În timp ce o mesteca, își 
deschise mintea și încercă să detecteze aura medului și urmele 
pe care le lăsase în trecerea sa. Cum rădăcina îi ascuțea 
simţurile, Taita zări aura într-un colț al viziunii sale. Era o umbră 
efemeră, de un verde închis, care dispăru când se uită spre ea 
direct. Fiecare persoană avea propria aură. Datorită firii sale 
nobile și fiinţei sale divine, Nefer Seti emana o esenţă 
trandafirie, pe care Taita o detecta cu ușurință. Se folosise de 
acea emanaţie slabă, trandafirie, ca să dea de urma lui Nefer 
după ce fusese măcelărit de leu, când el și Mintaka se rătăciseră 
în deșertul de lângă Dabba. 

Aura lui Ishtar Medul era întunecată și pătată. Taita se ridică 
și merse pe urma ei, cu pași mari și ciocăânind cu toiagul 
pietrele. Destul de des, dădea cu ochii de confirmarea fizică a 
faptului că era pe calea cea bună, datorită unei urme mânjite pe 
un petic de pământ moale sau unei pietricele desprinse de 
curând. 

Ishtar făcuse un ocol pe la sud, după care se întorsese spre 
Gallala. Taita se alarmă și lungi pasul. Dacă Ishtar încerca să se 
apropie iar de Nefer, ca să îi facă vreun rău, Taita trebuia să i-o 
ia înainte. Totuși, urmărirea îl conduse la unul din carele 
abandonate de Trok în marșul său de pe coastă. Ishtar luase 
ceva de acolo, și Taita închise ochii să-și dea seama ce era acel 
lucru. 

— Un burduf, murmură el, și văzu locul unde medul râcâise 
pământul ca să scoată obiectul de sub carul răsturnat. 

Un alt recipient uscat și gol atârna încă acolo. Ishtar îl lăsase, 
probabil, știind că nu putea să care decât un singur burduf plin. 
Taita ridică burduful gol și și-l aruncă peste umăr. Părăsi carul, 
cu caii morți în hamuri începând deja să pută, și porni după 
Ishtar. 


542 


Cărând burduful după el, Ishtar se întorsese în direcția 
Gallalei. Când ajunsese la marginea de deasupra cetăţii, se 
târâse, până la malul unui canal de irigație. Urmele genunchilor 
erau clare în lutul umed, unde se lăsase să bea și să-și umple 
burduful de piele pe care îl ducea cu el. Taita bău și el; apoi, își 
umplu burduful. După asta se ridică și se luă după urmele lăsate 
de Ishtar, care se îndreptase spre est, către Safaga și ţărmul 
mării. Taita se grăbi să-l prindă din urmă. 

Se lăsă noaptea, însă Taita își continuă drumul. Câteodată, 
aura medului dispărea complet, dar Taita își urma drumul. 
Alteori, se simţea cu putere și Taita îi mirosea duhoarea slabă, 
mucegăită și neplăcută. Când se întărea, întrevedea esența 
medului; îi detecta firea răzbunătoare și dușmănoasă. Simţea că 
Ishtar era speriat și demoralizat de întorsătura pe care o luaseră 
lucrurile, însă puterile sale rămâneau formidabile. Constituia un 
pericol imens și real, nu doar pentru Nefer și Mintaka, ci și 
pentru Taita însuși. Dacă i se îngăduia să scape și să își refacă 
forțele risipite, putea, pe viitor, să amenințe Casa lui Tamose și 
Apepi. Ishtar era unul dintre iniţiaţii în magie, însă unul malefic, 
ceea ce îl făcea cu atât mai periculos. Putea, fără îndoială, să își 
controleze victimele de la distanţă și să trimită tot felul de 
blesteme asupra lui Nefer și a Mintakăi. Putea să le otrăvească 
dragostea pe care o simțeau unul pentru celălalt, să le provoace 
suferinţă, avort și ciumă, dureri și boli inexplicabile, rătăciri ale 
minţii, nebunie și, în cele din urmă, moarte. 

Nici măcar Taita nu era imun la spiritul său otrăvitor. Dacă i 
se permitea să scape, Ishtar putea, treptat, să macine și să 
distrugă puterile lui Taita și să îi zădărnicească munca. Asta 
numai dacă Taita nu acţiona acum, când avea ocazia, ca să îl 
distrugă cu totul. 

Luna în creștere se înălță deasupra colinelor golașe și îi 
lumină drumul lui Taita. Călca cu pasul acela lung și legănat cu 
care străbătea distanțele asemenea unui călăreț. Simţea că, 
înaintea lui, Ishtar nu conștientizase faptul că e urmărit și 
mergea mult mai încet. Cu fiecare ceas care trecea, Taita îi 
simţea tot mai puternic aura și mai aproape. 

„Am să-l ajung din urmă înainte de răsăritul soarelui”, își zise 
și, în acel moment, se încovoie și vomită pe drumul acoperit de 
pietre. Copleșit brusc de o greață teribilă, Taita fu gata să se 


543 


prăbușească, însă își recăpătă echilibrul și se clătină înapoi, 
ștergându-și gustul amar de bilă de la gură. 

„Neatentule!” se mustră singur furios. „Atât de aproape de 
persoana hăituită, ar fi trebuit să fiu mai cu băgare de seamă. 
Medul mi-a detectat prezenţa. 

Bău puţină apă din burduf, după care înaintă cu grijă. Înălță 
vârful toiagului în faţă și îl balansă încet dintr-o parte în alta. 
Brusc, acesta deveni greu în mâna sa. Porni în direcția aceea și 
zări în faţa lui, lucind la lumina lunii, cercul de pietricele 
deschise la culoare aranjate pe marginea drumului. 

— Un dar de la med, rosti cu voce tare. 

| se făcu din nou greață, dar se sili să o înfrângă; lovi 
pământul cu toiagul și spuse unul dintre cuvintele puterii 
magice: 

— Ncube! 

Greaţa îi trecu și putu să se apropie de cerc. 

„Nu e de ajuns să rup vraja”, se gândi mohorât, „trebuie să o 
fac să se întoarcă împotriva lui.” 

Se folosi de capătul băţului ca să mute una dintre pietricelele 
din cerc, anulându-i puterea. Acum, putea să se lase pe vine 
lângă modelul creat de celălalt, fără să păţească nimic. Fără să 
pună mâna pe pietricele, se aplecă și le adulmecă. Mirosul 
medului se simțea puternic pe ele și Taita zâmbi cu satisfacţie 
rece: 

— Le-a atins cu mâinile goale, șopti Taita. 

Ishtar lăsase urme de transpiraţie pe pietre, iar Taita putea să 
se folosească de ele. Cu mare grijă, să nu facă aceeași greșeală, 
mișcă pietricelele cu vârful toiagului și le dispuse într-o altă 
formă, semănând cu un vârf de săgeată îndreptat în direcţia în 
care o apucase Ishtar. Luă o gură de apă din burduf și o scuipă 
pe pietre, care sclipiră umede în lumina lunii. Apoi, îndreptă 
toiagul ca o suliță în același sens în care așezase săgeata. 

— Kydasn! strigă și simţi cum presiunea îi apasă timpanele, 
ca și când s-ar fi scufundat în adâncurile unui ocean. 

Chiar înainte de a deveni insuportabilă, începu treptat să 
scadă și magul se simţi cuprins de o senzaţie de bine și de 
plăcere. Vraja fusese făcută. lIntorsese blestemul asupra 
medului. 


544 


e Capitolul 123 e 


La zece mii de pași înaintea magului, Ishtar se grăbea să 
străbată drumul. Era deja pe deplin conștient că era urmărit. Era 
sigur că bariera pe care o pusese în cale putea să îi oprească pe 
majoritatea oamenilor, însă știa că nu avea să-l întârzie prea 
mult pe cel de care se temea cel mai mult. 

Pe neașteptate, se împletici și își acoperi urechile cu ambele 
mâini. Durerea era insuportabilă, ca și când i-ar fi fost înfipt un 
pumnal încins până în străfundurile timpanelor. Gemu și căzu în 
genunchi. 

— E magul, suspină el. 

Durerea era atât de vie, că nu mai putea gândi limpede: 

— A întors vraja împotriva mea. 

Cu mâini tremurătoare, scoase din săculeţul de la cingătoare 
cel mai puternic talisman pe care îl avea, mâna mumificată a 
unuia dintre pruncii faraonului Tamose, ce murise la scurt timp 
după naștere, în timpul molimei florii galbene. Ishtar profanase 
mormăitul micuţțului prinţ ca să o obţină. Mânuţa era neagră, cu 
degetele chircite, ca o labă de maimuţă. 

Își lipi talismanul de cap și simţi cum durerea îl lasă. Se ridică 
nesigur în picioare și începu să danseze, cântând și tânguindu- 
se. Durerea din urechi îl părăsi. Făcu un ultim salt în aer și se 
întoarse cu faţa spre drumul pe care venise. Simţea prezența 
magului prin apropiere, ca ameninţarea unui tunet într-o zi de 
vară. 

Se gândi să îi întindă o altă capcană, dar știa că Taita avea să 
o întoarcă împotriva sa. „Trebuie să mă abat din drum și să îmi 
pierd urma”, hotărî el. O luă la fugă pe drum, căutând un loc 
unde să își ducă planul la îndeplinire. Dădu în drumul său de o 
porţiune de teren de șist cenușiu, ce se dovedise atât de tare, 
încât nici măcar trecerea legiunilor lui Trok nu lăsase vreo urmă. 

Cu arătătorul stâng, desenă ușor pe piatră simbolul sacru al 
lui Marduk, apoi scuipă pe el și rosti cele trei nume tainice ale 
zeului, care aveau să îi invoce apariţia. 

— Ascunde-mă de dușmani, mărite Marduk! Ajută-mă să mă 
întorc cu bine în templul tău din Babilon și am să-ţi aduc 
sacrificiul pe care îl iubești atât de mult, promise el. 


545 


Lui Marduk îi plăceau îndeosebi fetiţele trimise în cuptoarele 
sale. Ishtar se așeză într-un picior și ţopăi cu spatele cincizeci și 
cinci de pași, numărul ezoteric al lui Marduk, știut doar de 
adepţii acestuia. Apoi, părăsi iute drumul și porni descriind 
unghiuri drepte înspre pustietatea din nord. Se îndepărta în 
grabă, încercând să mărească distanța dintre el și cel care îl 
vâna. 


e Capitolul 124 « 


Taita ajunse în punctul unde movila de șist cenușiu traversa 
poteca și se opri brusc. Aura care se simţise cu atâta putere cu 
câteva momente în urmă, se evaporase precum ceața la căldura 
soarelui ce răsare. Nu rămăsese nici gustul, nici mirosul, nici 
vreun alt semn vizibil de-al medului. Își continuă drumul pentru 
puţin timp, însă nu capta nicio vibraţie: atmosfera era rece și 
moartă. Se întoarse în grabă până la locul unde pierduse orice 
urmă de-a medului. Ishtar nu și-ar fi pierdut vremea cu o simplă 
vrajă de ascundere. „Ştie că Cenușa sau Apa și Sângele nu m-ar 
putea opri”, medită el. 

Ridică ochii spre cer și, din firmamentul plin de stele, alese 
singura stea roșie aflată jos, la orizont: steaua zeiţei Lostris. Luă 
talismanul acesteia și începu să psalmodieze Lauda către Zeiță. 
Nu terminase bine prima strofă, când simţi o prezenţă 
mânioasă, străină. Un alt zeu fusese invocat în locul acela și, 
cunoscându-l pe Ishtar, putea să ghicească foarte ușor care era 
acela. Începu cea de-a doua strofă a odei și, pe piatra golașă 
dinaintea lui apăru o licărire, asemănătoare celei a pereţilor de 
cupru din care erau făcute cuptoarele din templul lui Marduk, 
atunci când erau aprinse focurile pentru sacrificii. 

„Marduk e jignit și își arată mânia”, se gândi, cu satisfacţie. 
Se așeză deasupra focului ce pâlpâia slab și intonă: 

— Ești departe de pământul și de templul tău, Marduk, zeu al 
cuptorului. Prea puţini te venerează aici, în Egipt. Puterile tale 
sunt risipite. Invoc numele zeiței Lostris, și nu poţi să îi stai 
împotrivă. 

Își ridică marginea chiton-ului. 

— Îţi sting focul, Marduk, spuse și, lăsându-se pe vine, urină 
pe stâncă precum o femeie. 


546 


Aceasta sfârâi și lăsă să iasă aburi din ea, asemenea unei 
bare de metal din forja fierarului, scufundată în apă. 

— În numele zeiţei Lostris, dă-te la o parte, Marduk 
Devoratorule, și lasă-mă să trec! 

Stânca se răci rapid și, când aburul se risipi, magul reuși să 
distingă din nou urmele slabe lăsate de Ishtar, care duceau spre 
nord. Vălul ţesut de Ishtar era străpuns și sfâșiat. Taita trecu 
prin el și își reluă urmărirea. 

Culorile de la orizont deveneau din ce în ce mai șterse, iar 
dinspre răsărit lumina devenea tot mai strălucitoare. Taita știa 
că se apropia de med și își miji ochii să dea de primele semne 
ale prăzii sale. În loc de asta, se opri brusc. La picioarele sale se 
căsca un hău imens, ai cărui pereţi abrupți se îngropau în bezna 
adâncului fără sfârșit. Niciun om nu ar fi putut să treacă de acea 
prăpastie și nu exista nicio posibilitate de a ocoli acest obstacol. 

Taita se uita la marginea cealaltă. Era la o distanţă de cel 
puţin o mie de pași, iar abisul părea și mai ameninţător văzut 
din acest unghi. Vulturii pluteau la înălţime, deasupra acelui golf 
fără fund. Una din păsările grotești descrise un cerc în aer, ca să 
poposească în cuibul din bețe și rămurele așezate în 
neorânduială, ridicat pe o lespede înaltă, de dincolo de 
prăpastie. 

Taita dădu admirativ din cap. 

— Minunat, Ishtar! murmură el. Până și vulturi. A fost o operă 
de maestru. N-aș fi putut să mă descurc mai bine decât tine, dar 
un asemenea efort necesită mare risipă de forţe. Probabil că te- 
a costat destul de mult. 

Taita păși peste marginea stâncii și, în loc să se prăbușească 
în gol, puse piciorul pe pământ solid. Peisajul cu stânci și 
prăpăstii, chiar și vulturii ce dădeau ocol prin văzduh, tremură și 
se sparse asemenea unui miraj, în clipa când te îndrepţi către el. 

Abisul dispăru și, în locul lui, rămase o câmpie domoală cu 
teren stâncos, cu coline joase învăluite încă de umbre albastre 
în capătul îndepărtat. În mijlocul acestei câmpii, la nici cinci sute 
de pași de el, stătea Ishtar Medul. Era cu faţa la Taita, cu 
amândouă mâinile deasupra capului, străduindu-se cu disperare 
să păstreze iluzia pe care o crease. Când văzu că dăduse greș și 
că Taita se îndrepta spre el cu pași mari, asemenea unui djin 
răzbunător, lăsă braţele jos cu un gest disperat de resemnare și 
se întoarse spre dealurile de calcar de la celălalt capăt al 


547 


câmpiei pietroase. Începu să alerge anevoie, cu veșmintele 
negre înfășurându-i-se în jurul picioarelor. 

Taita îl urma cu pașii aceia lungi și neobosiţi și, când Ishtar 
aruncă o privire în urmă, pe faţa plină de cerculeţe și spirale 
albastre se citea disperarea. Preţ de o clipă, se holbă îngrozit la 
silueta înaltă, cu păr argintiu, apoi se răsuci pe călcâie și grăbi 
pasul. Pentru un timp, izbuti să mărească distanţa, apoi începu 
să obosească și Taita câștiga din ce în ce mai mult teren. 

Ishtar lăsă burduful cu apă de pe umăr și alergă ceva mai 
repede, însă se afla la doar câteva sute de pași înaintea lui 
Taita, când ajunse la dealurile joase de calcar, ce băteau în 
albastru-cenușiu în lumina zorilor. Dispăru în albia secată a unui 
râu. 

Când Taita ajunse la gura albiei, zări urmele pașilor lui Ishtar 
înșirate pe terenul nisipos din faţa lui, însă acestea dispăreau 
după colț, unde albia făcea brusc la dreapta. Taita îi călcă pe 
urme însă când ajunse la colţul din coloane de calcar, auzi 
mârâitul ca un tunet înăbușit și răgetul unei fiare sălbatice. 
Când mai făcu un pas, văzu că spaţiul se îngusta înaintea lui și 
că în calea sa, blocându-i drumul și plesnind din coadă dintr-o 
parte în alta, stătea un leu imens. 

Coama neagră a animalului era ridicată, precum un tufiș uriaș 
ce se clătina ca iarba în bătaia vântului la fiecare răget ce-i 
ieșea din fălcile căscate. Ochii leului erau aurii, iar pupilele două 
fante negre, implacabile. Mirosul îngrozitor de animal de pradă 
umplea aerul încins, duhnind a hoituri din care se ospătase cu 
colții aceia lungi și galbeni. 

Taita se uită în jos, la nisipul în care erau înfipte labele 
imense, cu ghearele scoase. Zărea încă urmele picioarelor lui 
Ishtar, dar labele leului nu lăsaseră niciun semn. 

Taita nu se opri din mers. Ridică talismanul pe lanţul său și 
înaintă spre animalul plin de bale. |n loc să crească în 
intensitate, răgetul încetă, conturul capului deveni transparent, 
lăsându-l să vadă pereţii de piatră ai albiei prin el. Apoi, ca și 
când ar fi fost ceața de deasupra unui fluviu, imaginea 
animalului păli și dispăru cu totul. 

Taita păși prin spaţiul unde stătuse leul și dădu colţul. 
Înaintea sa, albia secată dintre stânci se îngusta și mai tare, iar 
marginile deveneau și mai abrupte, terminându-se brusc într-un 
perete de stâncă. 


548 


Ishtar stătea cu spatele lipit de stâncă, holbându-se la Taita, 
înnebunit. Albul ochilor îi devenise galben și era injectat, 
pupilele erau negre și dilatate. Duhoarea groazei sale era mai 
puturoasă decât mirosul leului-fantomă. Ridică mâna dreaptă și 
îndreptă un deget lung și osos către Taita: 

— Înapoi, magule! răcni el. Te previn! 

Taita merse spre el și atunci medul ţipă din nou, de data 
aceasta într-o limbă guturală, și făcu un gest de azvârlire a unor 
proiectile nevăzute spre capul lui Taita. Acesta din urmă înălță 
repede talismanul lui Lostris dinaintea ochilor și simţi cum ceva 
trece pe lângă capul său, șuierând asemenea unei săgeți în 
zbor. 

Ishtar se întoarse și o zbughi prin deschizătura strâmtă din 
peretele de piatră dinapoia sa, care fusese ascunsă privirii lui 
Taita de trupul vrăjitorului. Taita se opri la intrare și bătu în 
portalurile de piatră cu toiagul. Stânca suna a piatră adevărată, 
iar el auzi ecoul pașilor greoi ai lui Ishtar ajungând la o intrare 
întunecată. Magul era aproape sigur că aceasta nu mai era o 
iluzie, ci locul adevărat de intrare într-o peșteră săpată în stâncă 
de calcar. 

Taita păși înăuntru după med și se trezi într-un pasaj jos, din 
piatră, slab luminat de razele ce străbăteau prin deschizătura 
din spatele său. Podeaua peșterii cobora în pantă înaintea sa și 
păși cu mai mare băgare de seamă. Acum, era convins că 
pasajul era real în timp și spaţiu și că nu fusese creat de med ca 
să îi încurce planurile sau să îl pună pe o pistă greșită. 

Auzea ecourile pașilor lui Ishtar, distorsionate și mărite de 
tunelul din faţă. Taita își numără pașii în timp ce cobora în 
beznă. După o sută douăzeci de pași, lumina izbucni din nou, ca 
o emanatie puternică venind din adâncuri. 

Dintr-o dată, apăru o cotitură în tunel și, urmând acea 
direcție, Taita se pomeni într-o peșteră largă, cu tavan înalt. În 
mijlocul tavanului era o bortă care ducea, probabil, în afară, la 
aer, pentru că o rază puternică străpungea întunericul peșterii, 
venind prin acel orificiu. 

Din podea se înălţau stalagmite cu vârfuri ascuţite, și 
cristatele străluceau precum colții unui rechin devorator de 
oameni. Din tavanul înalt atârnau stalactite-pereche, unele sub 
formă de vârfuri de săgeată, altele asemenea aripilor luminoase 
ale zeilor. 


549 


În partea cealaltă a peșterii, Ishtar se ghemuise lângă perete. 
Acolo nu era nicio portiţă de scăpare. Când îl văzu pe Taita 
apărând în gura tunelului, începu să ţipe și să bolborosească: 

— Îndurare, mărite mag! Noi suntem legaţi unul de celălalt. 
Suntem fraţi. Cruţă-mă și o să-ți dezvălui taine la care nici n-ai 
visat vreodată. O să-mi pun puterile în mâinile tale. O să fiu 
câinele tău credincios. O să te slujesc întreaga viaţă. 

Rugăminţile și promisiunile lui erau atât de demne de dispreţ 
încât, fără să vrea, Taita simţi cum hotărârea îi slăbește. Nu era 
decât un licăr de îndoială în mintea sa, însă Ishtar profită de 
spărtura minusculă a armurii, pe care o exploată imediat. 
Flutură o mână, formând un cerc cu degetul mare și cu 
arătătorul - semnul lui Marduk - și strigă ceva în limba aceea 
stranie și guturală. 

Venind de undeva, din spate, Taita simţi cum o greutate 
insuportabilă i se așază pe umeri și tentaculele invizibile ale 
unei caracatite uriașe îl cuprind și îi imobilizează brațele, 
înfășurându-i-se în jurul gâtului ca să-l sugrume. Simţi mirosul 
de carne de om arsă, aura Devoratorului care îl sufoca. Nu se 
mai putea mișca. 

În colţul celălalt al peșterii, Ishtar dansa și făcea tumbe, cu 
fața-i plină de tatuaje contorsionată într-o mască grotescă, cu 
limba scoasă printre buzele albastre lingând aerul asemenea 
unei pisici. Își ridică fustele și își împinse șoldurile spre Taita. 
Penisul era în erecţie, pielea dată înapoi de pe capul umflat și 
purpuriu, asemănător unui fruct obscen. 

— Zeița ta prăpădită nu te mai poate proteja aici, în adâncul 
pământului, Taita. Nu mai ai cum să birui în fața lui Marduk 
Devoratorul și a slujitorului său, Ishtar, ţipă el. Intrecerea 
noastră s-a încheiat. Te-am învins pe tine și vrăjile tale. Acum o 
să mori. 

Taita își îndreptă ochii către tavanul înalt al peșterii și își 
concentră toată atenţia asupra uneia dintre stalactitele lungi și 
strălucitoare ce atârna ca un imens pumnal lucios. Işi adună 
toată puterea rămasă, ridică toiagul cu dreapta și îl îndreptă în 
sus. Cu ultima suflare din plămâni, strigă „Kydash!” cuvântul 
puterii magice. 

Se auzi un trosnet, ca gheaţa ce se sparge în străfundurile 
unui ghețar, și stalactita se desprinse din tavan și căzu. Lovi 
umărul lui Ishtar, aproape de locul de unire cu gâtul. li trecu prin 


550 


piept și burtă și își găsi ieșirea prin anus. Țepușa lungă din 
piatră îl ţintui de podeaua peșterii, asemenea unui pește curățat 
de intestine și lăsat la uscat. 

In timp ce Ishtar se zbătea, tremura și dădea din picioare 
spasmodic, în chinurile morţii, Taita simţi cum greutatea i se 
ridică de pe umeri și presiunea din jurul gâtului cedează. Marduk 
se retrăsese și Taita putea din nou să respire. Mirosul de carne 
arsă dispăruse. Aerul era din nou curat și vechi, răcoros și 
trădând doar o slabă adiere de mucegai. 

Işi luă toiagul, se întoarse și traversă tunelul înapoi, să iasă la 
aer curat și la lumina soarelui. La intrare, bătu cu toiagul în 
portalurile de calcar ale tunelului o dată, de două, de trei ori. 

In adâncurile pământului, se auzi zguduitul stâncilor ce se 
prăbușeau și o rafală de aer și praf bătu dinspre gura tunelului, 
semn că, înăuntru, tavanul peșterii se dărâmase. 

— Cu ţeapa de piatră ce-ţi străpunge inima, nici măcar zeul 
tău blestemat nu te mai poate elibera din mormânt. Zaci în el 
toată veșnicia, Ishtar! îi ură Taita și se îndepărtă. 

Bătând pietrele cu toiagul, găsi drumul înapoi spre Gallala. 


e Capitolul 125 e 


Cei trei soli ajunseră în Babilon abia în primăvară, când stratul 
gros de zăpadă acoperea încă piscurile îndepărtate ale munţilor 
din nord, unde-și aveau izvoarele cele două mari fluvii. 

Faraonul Naja Kiafan îi primi în audientă pe terasa grădinii 
aflate cel mai sus din palatul de la Babilon. Regina Heseret 
stătea lângă tronul său. Se împodobise cu cele mai de preţ 
bijuterii confiscate din tezaurul regelui Sargon. Părul negru, 
ridicat în vârful capului, era acoperit de o plasă de mătase pe 
care nestematele sclipeau asemenea stelelor de pe firmament. 
Braţele îi erau încărcate cu brățări, iar degetele - cu inele atât 
de grele, că abia și le putea ridica din cauza mărimii 
smaraldelor, rubinelor și safirelor. La gât purta o piatră de 
dimensiunea unei smochine necoapte, limpede ca apa unui izvor 
de munte și atât de dură, că putea tăia sticla sau obsidianul. 
Această nestemată minunată venea dintr-o țară de dincolo de 
fluviul Indus, iar când soarele se reflecta în ea, sulițele de 
lumină pe care le azvârlea vătămau ochii. 


551 


Solii erau cu toţii ofițeri de rang înalt în armata pe care 
faraonul Trok o luase cu sine în vest, cu patru luni în urmă. 
Veneau cu mare teamă în suflet, riscându-și vieţile, căci 
aduceau vești cumplite. Goniseră de atât de departe și într-un 
ritm nimicitor, că erau slabi și arși de soarele deșertului și al 
munţilor înalți. Se aruncară la picioarele tronului pe care stătea 
Naja, acoperit cu mai multe podoabe decât soţia sa. 

— Slavă ţie, mărite faraon Naja, cel mai mare zeu al Egiptului! 
îl salutară ei. Suntem purtătorii unor vești teribile. Chiar dacă 
ceea ce avem să-ți spunem nu îţi va fi pe plac, fii îndurător și 
îndepărtează-ţi mânia de capetele noastre. 

— Vorbiţi! porunci aspru Naja. Doar eu am să hotărăsc dacă 
veţi fi sau nu cruţatți. 

— Aducem vești despre faraonul Trok Uruk, fratele vostru 
întru divinitate și co-rege al Egiptului, anunţă ofițerul 
Comandant al Avangardei, purtând decorația de Cel Mai Bun din 
Zece Mii și Aurul Măririi la piept. 

— Vorbește! ordonă din nou Naja, văzând că bărbatul șovăia. 

— In deșertul din împrejurimile cetăţii antice a Gallalei a avut 
loc o bătălie încrâncenată între armatele faraonului Trok Uruk și 
cele ale uzurpatorului Nefer Seti, zise omul, după care tăcu din 
nou. 

— Continuă! se ridică în picioare Naja, îndreptând biciul regal 
spre fața omului, gest care aducea amenințările torturii și morții. 

— Prin înșelătorie și vrăji malefice, armata fratelui vostru și a 
faraonului nostru, Trok Uruk, a fost dusă la pierzanie. El a fost 
ucis, iar armata sa decimată. Cei care au supraviețuit s-au 
alăturat dușmanului și luptă sub stindardul falsului faraon Nefer 
Seti, fie ca Seth să arunce asupra lui răzbunarea sa teribilă și să- 
i șteargă numele și toate faptele! Acest groaznic uzurpator se 
îndreaptă cu toate forțele spre Avaris și spre ambele regate ale 
Egiptului unit! 

Naja se prăbuși la loc pe tron, cu ochii uluiţi aţintiţi spre 
mesager. Lângă el, Heseret zâmbea. Când făcea asta, liniile de 
cruzime de la colţurile gurii îi dispăreau și ea se transforma din 
nou într-o fiinţă de o frumuseţe de nedescris. Atinse brațul lui 
Naja cu o mână plină de bijuterii și, când acesta se aplecă spre 
ea, îi șopti la ureche: 

— Lăudaţi fie zeii și slăvit fie faraonul unic al Egiptului de Sus 
și de Jos, preaputernicul Naja Kiafan! 


552 


Naja se strădui să rămână sobru și să nu-și trădeze 
sentimentele, dar umbra unui zâmbet îi jucă preţ de o clipă pe 
chipul său uscăţiv și atât de frumos. Glasul îi era șuierător și 
scăzut, însă amenințător precum sunetul unui tăiș de sabie 
ascuţit pe tocilă: 

— Aduceţi vestea morţii unui zeu-faraon. Blestem asupra 
voastră, caci sunteţi acum contaminaţi și copleșiți de nenorocire 
și ghinion! - și făcu un gest către garda sa de corp, ce stătea în 
apropierea tronului. la-i din faţa ochilor mei și dă-i preoţilor lui 
Marduk, să îi sacrifice în cuptoarele lor, ca să domolească mânia 
zeului. 

Când nefericiţii fură legaţi și duși să fie sacrificați, Naja se 
ridică din nou și anunţă: 

— Zeul și regele Trok Uruk e mort. Îi încredinţăm sufletul 
zeilor. Declar înaintea voastră că acum nu mai există decât un 
singur conducător al celor două regate, al tuturor teritoriilor și 
pământurilor cucerite și al proprietăţilor Egiptului. Mai declar și 
că acest conducător sunt eu, faraonul Naja Kiafan. 

— Bak-her! strigară toți curtenii și căpitanii, care stăteau în 
jurul tronului său, scoțând săbiile din teacă și bătând cu ele în 
scuturi. Bak-heri! Glorie zeului-faraon Naja Kiafan! 

— Daţi de știre tuturor comandanților și generalilor mei de 
armată că la orele prânzului sunt convocați la consiliul de 
război. 

Timp de unsprezece zile, din zori și până la apusul soarelui, 
faraonul Naja prezidă ședințele de consiliu ţinute în sala tronului 
din palatul lui Sargon. Cu santinele postate la ușă, ca să 
împiedice intrușii sau iscoadele, își puseră la punct planul de 
bătaie. În cea de-a douăsprezecea zi, Naja ordonă mobilizarea 
tuturor efectivelor sale din Mesopotamia și trimise ambasadori 
regilor vasali și satrapilor din teritoriile cucerite dintre Babilon și 
graniţele Egiptului. Le porunci să își pregătească toate forțele 
pentru război și să se pună sub comanda lui în campania 
împotriva lui Nefer Seti. 

La următoarea lună plină, când armata se adună în faţa Porții 
Albastre a cetăţii Babilonului, erau patruzeci de mii de soldaţi 
puternici, cu toţii veterani însetaţi de sânge, bine echipați cu 
cai, care, arcuri și săbii. 

Heseret stătea lângă bărbatul ei, unicul faraon declarat al 
Egiptului, pe metereze, ca să treacă trupele în revistă. 


553 


— Ce priveliște magnifică, îi zise lui Naja. Nu a mai existat 
niciodată o astfel de adunare grandioasă în toate analele 
războiului. 

— În marșul nostru spre vest, înspre patria-mamă, numărul 
nostru va spori o dată cu cel al sumerienilor, al hitiţilor, al hurilor 
și al tuturor armatelor trimise de teritoriile cucerite de noi în 
trecerea pe acolo. Ne vom întoarce în Egipt cu două mii de care. 
Căţelușul nu va îndrăzni să ne stea împotrivă. Îi aruncă o privire 
de sus. Nu simți nici pic de milă pentru fratele tău, Nefer? 

— Niciun pic! își scutură ea capul și bijuteriile sclipiră și 
aruncară scântei în lumina soarelui. Tu ești faraonul și bărbatul 
meu. Cine se ridică împotriva ta e un trădător și își merită 
moartea. 

— Atunci, moarte o să capete, iar trădătorul mag va împărţi 
cu el rugul funerar și vor arde împreună, promise încruntat Naja. 


e Capitolul 126 œ 


Simţiră briza fluviului de departe, parfumul apelor dulci și 
răcoroase ce plutea în aerul deșertului. Caii își înălțară capetele 
și nechezară. Infanteriștii grăbiră pasul și își îndreptară privirile 
înainte, dornici să zărească primele licăriri ale apelor care, în 
această perioadă a anului, erau umflate și întunecate cu aluviuni 
bogate, carnea și sângele patriei-mamă. 

Nefer și Mintaka mergeau împreună în fruntea lungului șir de 
care de luptă ce șerpuia pe drumul comercial dinspre Gallala. 
Meren și Merykara erau în partea dreaptă, în cea de-al doilea 
car din coloană. În ciuda protestelor Merykarei, care îl credea 
prea slăbit și bolnav, Meren ţinuse morțiș să se afle în vehicul. 

— Am ratat bătălia de la Gallala, dar jur că n-o să mai pierd 
niciuna. Atâta timp cât mai am suflare-n mine, o să merg alături 
de regele și prietenul meu drag, declarase și, slab și palid ca o 
egretă, stătea țanţoș pe platformă, cu hăţurile în mâini. 

Carele din fruntea coloanei ajunseră în vârful dealului, iar sub 
ei se întindea valea verde a Nilului; mărețul fluviu strălucea ca 
topitura de cupru ce se revarsă din furnal, cu luciri roșietice în 
lumina timpurie a zorilor. Nefer întoarse capul și îi zâmbi lui 
Meren: 

— Ne întoarcem acasă! 


Mintaka începu să cânte încetișor, apoi Nefer i se alătură, cu 
voce mai puternică: 


Templu al zeilor, 

Locaș a zece mii de eroi, 

Cel mai verde pământ de sub soare, 
Dragostea noastră cea mare. 
Dulcea noastră casă, 

Egiptul nostru iubit! 


Apoi, Meren și Mintaka își adăugară vocile și cântecul se 
răspândi în toată coloana. Un escadron după altul, preluau 
refrenul bucuriei în timp ce șerpuiau în josul povârnișului. 

O altă armată veni să li se alăture, cu vizitii înarmaţi în 
vehicule, cu generali și căpitani la comanda regimentelor lor și 
cu legiuni de pedestrași în urma lor. În spate veneau superiorii, 
preoții și guvernatorii fiecărei nome, cu toții înveșmântați în 
hainele de sărbătoare, împodobiţi cu lanţuri și decoraţii, unii în 
trăsuri, alţii în litiere duse de sclavi, alţii călare sau pe jos. După 
ei veneau masele de cetățeni ce dansau și cântau. Unele femei 
își purtau copiii în braţe și plângeau de bucurie, când dădeau cu 
ochii de bărbaţii, iubiții, fraţii sau fiii lor în șirurile armatei ce se 
întorcea din exil. 

Cele două armate se întâlniră și se amestecară, iar superiorii 
și generalii se prosternară dinaintea carului faraonului. Nefer 
cobori, îi ridică pe cei pe care îi recunoștea și îi îmbrăţișă pe cei 
mai puternici și mai importanţi dintre ei, invocând 
binecuvântarea zeilor asupra poporului său. 

Când urcă din nou în car, se aliniară cu toţii în spatele lui și îl 
urmară până pe malurile Nilului. Acolo, Nefer cobori din nou și, 
complet îmbrăcat, plonjă în apă. În timp ce ei se înșirară pe mal, 
ovaţionându-l și cântând, el făcu baia rituală și bău din apa 
nămoloasă a fluviului. 

Urcat din nou în car și îmbrăcat cu haine curate din in, 
purtând pe cap coroana albastră, de război, Nefer conduse 
vasta adunare de-a lungul malului fluviului, către orașul Avaris. 
Pe o distanţă de cinci mii de picioare în afara orașului, drumul 
era înțesat de mulțimea ieșită să le ureze bun venit. Potoliseră 
praful stropind drumul cu apă din Nil și așezaseră covoare din 
frunze de palmier și flori în calea sa. 


555 


Când sosiră în cetate, porţile erau larg deschise și locuitorii se 
urcaseră pe ziduri. Oamenii atârnaseră de metereze pancarte, 
mănunchiuri de flori cu parfum dulce și fructe. Cântau cu toții 
imnuri de credință, de laudă și bun venit, în timp ce Nefer, cu 
Mintaka alături, trecu pe sub arcada porții. 

Frumoși ca doi zei tineri, se opriră mai întâi la magnificul 
templu de pe malul fluviului, ridicat de Trok Uruk întru 
proslăvirea propriei divinităţi. Nefer trimisese oameni cu 
instrucţiunile sale cu mult timp înainte, și meșterii pietrari lucrau 
deja de câteva săptămâni bune. Șterseseră toate portretele 
falsului faraon, ca și numele acestuia de pe pereţi și de pe 
înaltele coloane ce susțineau acoperișul. Munceau încă de zor la 
gravarea portretelor înaripatului Horus și al faraonului Nefer 
Seti, împreună cu descrieri ale victoriei sale pe câmpul de luptă 
de la Gallala. 

Nefer merse acolo să își îndeplinească datoria de a aduce 
multumiri zeului; sacrifică o pereche de tauri de un negru 
perfect pe altarul de piatră. După încheierea serviciului religios, 
declară o săptămână de sărbătoare, festivități și ospăț, cu pâine 
de mei din abundență, carne de vacă, vin și bere pentru toţi, cu 
jocuri și piese de teatru care să îi distreze. 

— Ești șiret, dragul meu, îi spuse admirativ Mintaka. Te-au 
iubit și până acum, dar de-aici încolo o să te adore. 

„Pentru cât timp, oare?” se întrebă Nefer. „De cum ajunge 
vestea despre ascensiunea noastră la tron la urechile lui Naja, în 
îndepărtatul Babilon, o să vină în marș spre noi, dacă nu e deja 
pe drum. Oamenii o să mă iubească până când o să ne bată el la 
porţi.” 


e Capitolul 127 e 


Faraonul Naja Kiafan îl unse pe generalul său de încredere, 
Asmor, rege al Babilonului, satrap al propriului tron. Îi lăsă cinci 
sute de care, două mii de arcași și infanterie cu care să menţină 
și să păzească teritoriul cucerit. Apoi, cu grosul oștirii, începu 
marșul spre Egipt, să își recupereze coroana și tronul din mâinile 
bărbatului care i le confiscase. 

Asemenea unui bulgăre de zăpadă ce se rostogolește de pe 
un munte, armata faraonului Naja Kiafan câștigă în greutate și 


556 


elan înaintând spre vest, peste câmpii și munți, până la granița 
cu Egiptul. În timpul marșului, regii vasali se strângeau sub 
steagul său și, când ajunse la pasul Khatmia, armata sa aproape 
se triplase ca număr. 

Naja se uită spre vest, dincolo de uriașa întindere de nisip a 
deșertului, unde era cetatea Ismailiya, la capătul Marelui Lac 
Amar, și spre granițele patriei sale. Știuse de la început că, în 
acest punct al marșului, avea să fie împiedicat de mărimea 
armatei sale, stingherit de mulţimea oamenilor. 

În faţa ochilor săi se întindea imensul deșert, lipsit de orice 
izvor sau oază care să îi susțină armata până când ajungea la 
Ismailiya. Era din nou silit să desfășoare puncte de 
aprovizionare cu apă de-a lungul traseului pe care-l avea de 
străbătut. Când își miji ochii ca să nu îl mai orbească lumina, 
reuși să distingă coloanele de căruţe cu apă, încărcate cu vase 
din lut înșirate de-a lungul drumului brăzdat cu făgașe de sub 
coastă, asemenea unor viermi întunecaţi ce se încolăceau în 
peisajul galben-brun. De luni de zile trudeau la construirea unor 
depozite provizorii de apă în pustiu, îngropând vasele pline în 
nisip, apoi lăsând detașamente de infanterie să le păzească, în 
timp ce ei se întorceau după o altă încărcătură. 

Armatei sale avea să-i ia aproape zece zile și zece nopţi ca să 
facă traversarea. În tot acel timp, urmau să aibă raţii stricte, 
fiindu-le permisă doar atâta apă cât să îi susţină de-a lungul 
marșurilor din timpul nopţii și să facă suportabile zilele 
dogoritoare când se întindeau să se odihnească, rezistând 
arșiței la adăpostul oricărui strop de umbră ar fi găsit sub vreun 
cort de în, arbust sau smoc mai înalt de iarbă. 

— Te însoțesc în avangardă, rosti Heseret în cortul lui și 
întrerupându-i șirul gândurilor. 

EI îi aruncă o privire scurtă: 

— Am mai discutat despre asta, se încruntă el. 

După atâţia ani de căsătorie, nurii și frumuseţea ei începuseră 
să pălească, umbrite de caracterul ei susceptibil, gelos și 
poruncitor. În ultimul timp, Naja petrecea mai mult timp printre 
concubinele sale, îndurând tiradele ei de gelozie atunci când se 
întorcea în patul ei. 

— Ai să vii împreună cu celelalte femei, în convoiul cu bagaje, 
sub aripa lui Prenn, centurionul ariergardei. 


Heseret se bosumflă. Cândva, gestul acela fusese atrăgător, 
dar acum era doar enervant: 

— Asta ca să poţi să-i pui Lassei un plod în pântece, cum ai 
făcut cu soră-sa, se plânse ea. 

Se referea la una din cele două prințese care-i fuseseră oferite 
drept ostatice lui Naja de către satrapul Sumeriei, ca dovadă a 
loialității sale față de coroana Egiptului. Prinţesele erau 
amândouă tinere, suple, cu sâni mari. Işi vopseau sfârcurile și, în 
maniera sumerienilor, se fâțâiau cu ei neacoperiți. 

— Ai devenit obositoare, nevastă, ridică Naja buza de sus într- 
un zâmbet ce părea mai degrabă un rânjet. Știi că e o problemă 
politică. Aveam nevoie de un fiu de la cel puţin una din 
femeiuști, ca să-l așez pe tron atunci când moare moșneagul. 

— Jură pe suflarea și inima lui Seuth că nu o iei pe Lassa cu 
tine în avangardă, insistă Heseret. 

— Îţi jur bucuros, îi trimise Naja un alt surâs ucigător. O iau pe 
Sinnal din Hurria. 

Aceasta era o altă ostatică, chiar mai tânără decât cele două 
sumeriene, abia făcuse paisprezece ani, avea părul de culoarea 
cuprului și ochii verzi. Fesele îi erau mari și rotunde. Heseret știa 
din experienţă că Naja era la fel de dornic să intre pe poarta din 
spate a citadelei, ca și pe cea din faţă. 

— Am nevoie de un fiu și de la ea, îi oferi Naja o explicaţie 
rezonabilă, ca să-l pun pe tronul Asiriei. Râse apoi cu un 
nechezat încet, batjocoritor: Îndatoririle regalității sunt, într- 
adevăr, împovărătoare. 

Ea îl săgetă furioasă cu privirea și chemă litiera cu perdele și 
perne de mătase să o ducă înapoi, în spatele coloanei, acolo 
unde Prenn forma ariergarda. 


e Capitolul 128 « 


La sfatul lui Taita, Nefer formase o pavăză de cercetași de-a 
lungul ţărmurilor Mării Roșii, care să raporteze prezenţa oricăror 
corăbii, deși Taita era încredinţat că principala forţă de invazie a 
lui Naja va veni prin Marele Deșert de Nisip. Naja și Trok 
trecuseră pe ruta aceea în drumul lor spre Mesopotamia, așa că 
Naja o cunoștea bine, iar armata sa era prea mare ca să poată 


558 


traversa Marea Roșie în vase, așa cum făcuse Trok, cu o forță 
mult mai mică. 

Datorită unei minunate invenţii a magului, Nefer și ai lui 
cunoșteau numărul exact și componența trupelor adunate de 
Naja. Unul dintre centurioni, cu un rang înalt în armata lui Naja, 
era un vechi prieten de-al lui Taita, căruia îi datora recunoștința 
sa nemăsurată. Acesta îi trimisese un mesaj lui Taita, 
declarându-și credinţa faţă de faraonul Nefer Seti și intenţia sa 
de a dezerta și de a se alătura armatei lui Nefer. Print-un 
servitor de-al său, un negustor de covoare fine, ce pornea în 
fruntea  caravanei spre Beersheba, Taita îi trimisese 
centurionului un răspuns prin care îl instruia să rămână în 
fruntea diviziei sale. „Eşti mai valoros ca spion, decât ca 
războinic”, îi spusese și, prin intermediul negustorului de 
covoare, îi dăduse un dar neobișnuit: un coș cu porumbei vii și 
un pergament de papirus, pe care era înscris un cod secret. 

Când porumbeii erau eliberați de centurion, se întorceau 
imediat la cuibul din Avaris, unde ieșiseră din ou, purtând legat 
de picior, cu o aţă de mătase, un mesaj codat scris pe o 
bucăţică din cel mai fin și mai ușor papirus. Prin aceste mesaje, 
Nefer ajunsese în posesia informaţiilor despre numărul exact și 
așezarea trupelor comandate de Naja. Știa ziua exactă când 
Naja începuse marșul din Babilon și câte trupe lăsase sub 
comanda lui Asmor. Nefer putea să îi urmărească avansul spre 
vest, prin Damasc și Beersheba și prin celelalte orașe și 
garnizoane prin care trecea în marșul său. 

Foarte curând, se adeveri că Taita analizase corect situația și 
că Naja nu avea să încerce o traversare-surpriză a Mării Roșii. 
Era, într-adevăr, hotărât să dea un atac frontal prin Marele 
Deșert de Nisip. 

Nefer își retrase pichetele de pe ţărmul Mării Roșii și, imediat, 
își mută cartierul general și cea mai mare parte a armatei 
înainte, spre garnizoana de la frontieră, de la Ismailiya, la 
marginea deșertului. Aici aveau fântâni pline cu apă dulce și 
pășuni mănoase pentru cai. 

Așteptând la Ismailiya, rapoartele continuau să sosească, 
aduse de porumbeii călători. Nefer nu află doar informaţii 
despre efectivele lui Naja, ci și cine era la comanda fiecărei 
divizii. 


559 


Mintaka asista la consiliul de război, în fortul de la Ismailiya. 
Contribuțiile ei erau nepreţuite: era născută hicsosă și îi 
cunoștea bine pe ofițerii lui Naja, care fuseseră cândva în slujba 
Tatălui ei. Când era mică, ascultase comentariile făcute de Tatăl 
ei în legătură cu aceștia și avea o memorie formidabilă, 
antrenată și ascuțită în fața tablei de bao. Era capabilă să îl 
informeze pe Nefer de punctele forte și de slăbiciunile fiecăruia 
dintre ei. Acum parcurgea lista pe care o primiseră: 

— Acesta, centurionul Prenn, care comandă ariergarda, e rudă 
cu mine, pentru că era unul dintre verii lui Taita. II cunosc prea 
bine. El m-a învăţat să călăresc. Îi spuneam „unchiul Tonka”, 
adică „urs”, în limba mea, explică, zâmbind amintirii. Taita 
spunea despre el că e credincios ca un câine, precaut și încet, 
dar că, o dată ce și-a înfipt colții în beregata unui dușman, se 
ține acolo până ce acela își dă suflarea. 

Între timp, Meren își revenise complet și îl implora pe Nefer să 
îi dea ceva util de făcut, așa că Nefer îl trimise înainte, cu o 
divizie de care, să iscodească înaintarea lui Naja, când acesta 
avea să coboare de pe înălțimi spre deșert. 

Iscoadele lui Meren urmăriră căruțele cu apă ale lui Naja 
transportându-și poverile de vase din lut și construind 
depozitele provizorii de campanie în terenul arid prin care Naja 
trebuia să treacă pentru a ajunge la frontiera cu Egiptul. Meren 
ceru să i se permită să atace și să disperseze convoaiele de 
căruţe cu apă, însă Nefer trimisese ordine să nu se amestece, să 
îi ţină doar sub observaţie și să înregistreze cu grijă unde erau 
așezate proviziile de apă. 

Apoi, Nefer porunci ca ultimele efective pe care le ţinea pe 
fluviu să i se alăture și, când acestea sosiră și își așezară tabăra 
lângă Ismailiya, convocă un consiliu al tuturor comandanților. 

— Chiar și cu vehiculele pe care le-am capturat de la Trok la 
Gallala, Naja tot ne întrece cu aproape trei la unu, îi informă. 
Toţi oamenii lui sunt căliți în luptă, iar caii, dresați și în stare 
excelentă. Nu ne putem permite să îl lăsăm să treacă graniţa și 
să ajungă la fluviu. Trebuie să îi ieșim în întâmpinare și să îl 
înfruntăm în deșert. 

Consiliul dură toată noaptea, iar Nefer își prezentă planul de 
luptă și dădu ordinele. Aveau să îl lase pe Naja să înainteze fără 
să i se opună în primele cinci zile. Apoi, o dată ce înainta bine în 
deșert, aveau să se năpustească și să îi distrugă depozitele de 


560 


apă, atât din faţă, cât și din spate. Urmau să îl prindă în 
capcană, în mijlocul nisipurilor. 

— Îl cunosc destul de bine pe Naja ca să mă bazez pe 
aroganţa și pe extraordinara sa încredere în forțele proprii. Sunt 
sigur că, după ce o să-i tăiem rezervele de apă, n-o să se 
oprească, ci o să se repeadă înainte. Armata sa o să ajungă la 
Ismailiya după zile întregi de marș forțat prin deșert. Noi îl vom 
întâmpina cu caii și trupele odihnite și bine hrănite, pe câmpul 
de luptă ales de noi. Asta o să le creeze ceva probleme 
dușmanilor noștri. 

Pe toată durata consiliului, Taita rămăsese tăcut în umbra 
scaunului pe care stătea Nefer. Părea că moţăie însă, din când 
în când, deschidea ochii, clipind asemenea unei bufniţe 
somnoroase, apoi îi închidea din nou și lăsa bărbia să-i cadă pe 
piept. 

— Cea mai mare problemă a noastră e numărul și starea în 
care se află carele, continuă Nefer, însă aproape că ne putem 
compara cu Naja în privinţa arcașilor, a aruncătorilor cu praștia 
și a sulițașilor. Sunt sigur că, o dată ce își dă seama că nu-i 
ajunge apa, Naja o să o ia înaintea infanteriei cu carele. Taita și 
cu mine am făcut un plan prin care să atragem carele lui în 
capcană și să exploatăm la maximum micul avantaj pe care îl 
avem. În faţa orașului și a fântânilor o să ridicăm ziduri joase din 
pietre, în spatele cărora arcașii și infanteria noastră să se poată 
ascunde. Acestea vor fi destul de înalte ca să blocheze 
înaintarea unui car - și, cu o bucată de cărbune, Nefer schiță 
planul pe o bucată de papirus întinsă pe masă dinaintea lui. 

Hilto, Shabako, Socco și restul ofiţerilor își lungiră gâturile să 
vadă. 

— Zidurile vor fi așezate în forma unei capcane pentru pește, 
desenă el formele unei pâlnii inversate, cu vârful spre fortul din 
Ismailiya. 

— Și cum o să-i faci să intre în pâlnie? vru să știe Shabako. 

— Cu un atac rapid cu carele și cu retragerea simulată pe 
care aţi exersat-o de atâtea ori, explică Nefer. Arcașii și soldaţii 
cu praștii vor rămâne ascunși după ziduri până când Naja vine 
după noi în capcană. Cu cât vor pătrunde mai adânc, cu atât 
trupele lui vor fi mai strâns comprimate între ziduri. Vor fi o ţintă 
bună pentru praștiile și arcurile noastre, când vor ajunge mai 
aproape. 


561 


Până și Shabako se arătă impresionat: 

— Vrei să îi prinzi într-un ţarc ca pe vite, cum ai făcut cu Trok. 

Discutară plini de entuziasm planul, oferind sugestii și 
modificări de detaliu. În final, Nefer îl însărcină pe Shabako cu 
construirea zidurilor. Taita își petrecuse ultimele cinci zile 
făcând măsurători și însemnându-le pentru el, așa că lucrul 
putea începe chiar de la răsăritul soarelui. 

— Avem puţin timp la dispoziţie, îi preveni Nefer. Știm că 
forțele lui Naja sunt deja adunate pe înălțimile de la Khatmia. 
Căruţele cu apă aproape au terminat de umplut depozitele de 
campanie. Mă aștept ca, în câteva zile, să înceapă coborârea 
coastei. 

Consiliul se termină, în sfârșit, iar ofiţerii se grăbiră să își preia 
sarcinile date de Nefer. Rămăseseră doar trei oameni în 
încăperea din vechiul turn de la Ismailiya: Nefer, Taita și 
Mintaka. 

Mintaka deschise gura pentru prima dată: 

— Am discutat cândva despre Prenn, unchiul meu Tonka, zise 
ea, și Nefer clătină din cap, însă o privi întrebător. Dacă m-aș 
întâlni cu el și i-aș vorbi faţă în faţă, sunt sigură că l-aș putea 
convinge să se întoarcă împotriva lui Naja și să ni se alăture cu 
efectivele lui. 

— Ce vrei să spui? întrebă cu glas aspru Nefer și cu o expresie 
gravă. 

— Îmbrăcată ca băiat, cu un detașament mic de soldaţi 
destoinici și cu cai rapizi, aș putea să înconjor armata lui Naja și 
să ajung la unchiul Tonka, în spate. Ar fi un risc foarte mic. 

Nefer se albi la față de furie: 

— E o nebunie! spuse cu glas încet. E nebunie curată, ca cea 
de care ai dat dovadă când te-ai arătat la Gallala pe post de 
momeală pentru Trok. Nu vreau să mai aud nicio vorbă despre 
asta. Nu-ţi dai seama ce ar face Naja, dacă ai cădea în mâinile 
lui? 

— Poţi să-ți închipui ce-ar face Naja dacă, în toiul luptei, 
unchiul Tonka și legiunile lui i-ar cădea în spate? trimise ea 
fulgerul înapoi spre Nefer. 

— Nu vreau să mai discutăm despre asta, se ridică Nefer în 
picioare și bătu cu pumnul în masă. O să rămâi aici, în fort, cu 
Merykara, tot restul campaniei. Dacă nu-mi dai cuvântul tău că 


562 


o să-ţi scoţi din cap o asemenea prostie, o să te închid cu lacătul 
și o să pun gărzile să te păzească. 

— Nu mă poţi trata ca pe o sclavă, îi hârâi vocea de furie. Nici 
măcar nu sunt soţia ta! Nu primesc ordine de la tine! 

— Sunt regele tău și îţi cer să-mi dai cuvântul de onoare că n- 
o să îţi pui viața în primejdie cu planul ăsta nebunesc al tău. 

— Nu e un plan nebunesc și n-o să-ţi dau cuvântul meu. 

Taita se uita, dar privirea sa nu exprima nimic. Aceasta era 
prima lor ceartă serioasă și știa că era cu atât mai dură, cu cât 
împărtășeau sentimente profunde unul pentru celălalt. Aștepta 
cu interes să vadă cum avea să se termine conflictul. 

— Mi-ai nesocotit cu bună știință ordinele la Gallala. Nu pot să 
am încredere că n-o să faci același lucru și acum. Nu-mi lași 
nicio altă soluţie, spuse supărat Nefer și îl strigă pe paznicul de 
la intrare să trimită după Zugga, șeful eunucilor din haremul 
regal. 

— Nu pot să am încredere nici în Merykara, se întoarse el spre 
Mintaka. Se află complet sub influenţa ta și, dacă îţi pui mintea, 
poți să o faci să ducă la îndeplinire nebunia asta a ta. Vă trimit 
pe amândouă înapoi în zenana, în palatul de la Avaris. O să 
rămâneţi acolo în grija lui Zugga. O să vă amuzaţi jucând bao 
până se termină luptele și câștigăm războiul. 

Și Zugga o conduse pe Mintaka afară. La ușă, aceasta îi 
aruncă o privire peste umăr lui Nefer, și Taita zâmbi când îi citi 
expresia întipărită pe față. Nefer se pricopsise cu un adversar 
mai încăpățânat decât cei doi falși faraoni la un loc. 

În seara aceea, Taita se duse să îi facă o vizită Mintakăi în 
noul domiciliu pe care îl împărțea acum cu Merykara și care 
fusese cândva apartamentul comandantului fortului. O pereche 
de eunuci voinici și placizi erau la ușă și un altul sub fereastra 
prinsă cu gratii. 

Mintaka clocotea încă de furie, iar Merykara era în egală 
măsură indignată de felul cum le trata fratele său pe ea și pe 
draga ei Mintaka, dar mai ales de încarcerarea aceea umilitoare. 

— Cel puţin, ai învățat din asta că nu e bine să înfrunţi un 
rege, chiar dacă acesta te iubește, îi zise Taita cu blândeţe. 

— Eu nu-l iubesc, replică Mintaka, cu lacrimi în ochi de furie și 
frustrare. Mă tratează ca pe-un copil și îl urăsc. 

— Eu îl urăsc și mai mult, declară Merykara, ca să nu rămână 
mai prejos. Ce n-aș da să fie Meren aici! 


563 


— V-a trecut vreodată prin căpșoare că atitudinea lui Nefer e 
o dovadă a dragostei și a grijii pe care o are pentru siguranţa 
voastră? sugeră Taita. Ştie ce soartă cruntă aţi avea dacă ați 
cădea în mâinile lui Naja Kiafan și ale lui Heseret. 

Ele se porniră așa de hotărâte împotriva lui, că îl făcură să-și 
ridice ambele braţe ca să se apere de mânia lor și să se retragă 
plin de tact, în timp ce protestele și acuzaţiile lor îi răsunau încă 
în urechi. 

În dimineaţa următoare, Nefer și Taita urmăreau de pe 
metereze cum micuța caravană părăsea Ismailiya, sub escorta 
eunucilor și a unui contingent de care, îndreptându-se spre 
Avaris. Mintaka și Merykara erau închise în spatele draperiilor de 
mătase ale litierei din centrul coloanei și nu se arătară să își ia 
rămas-bun de la Nefer și Taita. 

— Eu, personal, aș fi deranjat, mai degrabă, un stup de albine 
cu un băț scurt, murmură Taita. Poate că ar fi fost mai bine să 
arăţi ceva mai mult tact. 

— Trebuie să învețe că eu sunt faraonul și cuvântul meu e 
lege pentru ele. Oricum, pentru moment, am alte lucruri pe cap 
decât să mă ocup și de toanele femeiești, zise Nefer. O să le 
treacă, vru el să pară sigur, însă rămase pe zid, cu ochii la litiera 
ce se clătina până când caravana dispăru în depărtare. 


e Capitolul 129 e 


Taita și Nefer s-au dus să inspecteze călare zidurile de piatră 
ridicate la repezeală sub supravegherea lui Shabako, la est de 
oaza de la Ismailiya. 

— Eforturile lui Shabako nu se ridică la înălţimea realizărilor 
arhitecturale ale vremii noastre, își exprimă Taita părerea, însă 
totul e bine. Din direcţia din care vine Naja, par niște ziduri 
obișnuite și nu vor da naștere nici unor suspiciuni până când nu 
intră în capcană și descoperă că zidurile se îngustează treptat în 
faţa lui. 

— Planul tău are marea calitate de a ne permite să ne alegem 
câmpul de luptă, aprobă Nefer. Cu ajutorul lui Horus, îl vom 
preface într-un câmp de măcel. Işi puse mâna pe braţul ciolănos 


564 


al lui Taita: îţi rămân profund îndatorat încă o dată, părinte! 
Toată asta e operata. 

— Nu, clătină din cap Taita. Ti-am dat doar un mic impuls. 
Restul e făcut de tine. Ai moștenit instinctele militare ale Tatălui 
tău, faraonul Tamose. Vei atinge măreţia care ar fi putut fi a sa, 
dacă nu ar fi murit atât de groaznic de mâna dușmanului pe 
care îl înfruntăm noi acum. 

— E timpul să îi răzbun moartea, spuse Nefer. Să ne asigurăm 
că nu mai lăsăm cobra să ne alunece iar printre degete. 

În zilele care urmară, Nefer își instrui efectivele și repetă în 
amănunt planurile și tacticile apărării. Batalioanele de arcași și 
de trăgători cu praștia mărșăluiau în fiecare dimineaţă și își 
preluau poziţiile în spatele zidurilor grosolane și greoaie. Puseră 
movilițe de pietre în fața zidurilor ca să însemneze distanța, 
pentru ca astfel să poată judeca momentul exact în care să 
închidă capcana. Ascunseră mănunchiuri de săgeți de rezervă la 
îndemână, ca să nu rămână fără proiectile în focul luptei. 
Trăgătorii cu praștia își modelară mingile de lut și le arseră până 
ajunseră tari ca piatra. Apoi, așezară grămăjoare de asemenea 
arme mortale în spatele zidurilor, să le aibă aproape. 

În timpul exerciţiilor, Nefer și comandanții lui jucau rolul 
trupelor lui Naja și veneau dinspre deșert, observându-le 
așezarea cu un ochi critic, asigurându-se că erau ascunși cu 
totul în spatele parapetelor improvizate. 

Apoi, în timp ce așteptau, Nefer repeta tacticile în faţa 
zidurilor, atacând, înaintând și retrăgându-se, acoperind tot 
terenul, astfel ca oamenii să ajungă să cunoască fiecare colţișor, 
câmpie sau groapă, până și locurile mușuroaielor de furnici și 
ale altor mici obstacole de pe câmpul de luptă. Alese cu grijă 
punctele sigure din spatele zidurilor unde puteau fi adăpaţi caii 
în timpul bătăliei și unde se puteau ascunde rezervele, până în 
clipa când urma să fie nevoie de ele. 

— Mă îndoiesc să fi existat vreodată un comandant care să fi 
învățat atât de bine tabla pe care o să joace ca mine, îi mărturisi 
Nefer lui Taita, și le comandă escadroanelor să iasă și să facă 
aceeași mișcare încă o dată. 

Seara, se întoarse la fort în fruntea escadronului. Praful se 
amestecase cu sudoarea și îi acoperise faţa și trupul. Era frânt 
de oboseală, dar mulţumit să știe că făcuse tot ce-i stătuse în 
putere să își pregătească legiunile pentru ceea ce le aștepta. 


565 


După ce îi struni pe Dov și pe Krus, aruncă frâiele grăjdarului 
și sări pe pământul tare, iar sentimentul de satisfacţie i se 
evaporă. Zugga, șeful eunucilor din zenana regală, îl aștepta 
frângându-și mâinile, cu ochii înroșiţi de plâns și cu vocea 
piţigăiată scheunând se frică: 

— Mărite faraon, iertare! Am făcut tot ce am putut, dar e 
șireată ca o vulpe. M-a păcălit. 

— Cine e ca o vulpe? îl chestionă Nefer, cu toate că știa 
despre cine trebuia să fie vorba. 

— Prinţesa Mintaka. 

— Ce s-a-ntâmplat cu ea? întrebă cu glas uscat, în care se 
citea alarma. 

— A fugit și a luat-o și pe prințesa Merykara cu ea, bolborosi 
Zugga, așteptând să fie strangulat. 


e Capitolul 130 e 


În drum spre Avaris Mintaka și Merykara petrecură mult timp 
înghesuite în litiera cu perdelele trase și făcând în șoaptă planuri 
de evadare. Renunţară repede la ideea de a pune mâna pe un 
car din escortă și de a fugi cu el. In eventualitatea puţin 
probabilă de altfel, că reușeau să-l păcălească și să să-l doboare 
pe unul dintre vizitii, știau că, într-o oră, întreaga armată a 
Egiptului avea să fie pe urmele lor, în frunte cu un faraon 
mânios. Încet-încet, născociră un plan mai bun. 

Prima sarcină a Mintakăi era să se facă plăcută lui Zugga, 
gardianul și temnicerul lor, și să-l impresioneze cu resemnarea 
ei supusă faţă de autoritatea lui. Când ajunseră la Avaris, după 
patru zile, îl fermecase complet, încrezându-se în firea ei blândă 
și nevinovată. Acolo, în modul cel mai convingător, îl rugă pe 
Zugga să le lase pe ea și pe Merykara să viziteze templul lui 
Hathor și să se roage pentru siguranţa lui Nefer și pentru 
izbânda în lupta ce se apropia cu pași repezi. Cu câteva rezerve, 
Zugga cedă și cele două femei reușiră să petreacă o oră singure 
cu Marea Preoteasă a templului. Zugga aşteptă nerăbdător la 
ușă, pentru că nici unui bărbat, nici măcar unui eunuc, nu îi era 
îngăduit să pătrundă în sanctuar. 

Mare îi fu ușurarea lui Zugga când putu să lase suspiciunile 
deoparte, văzând cum Mintaka și Merykara ieșiră, în sfârșit, 


566 


amândouă frumoase, sobre și inocente, ca oricare dintre 
fecioarele templului. Câteva zile mai târziu, când cerură voie să 
meargă din nou să înalțe rugăciuni și să aducă sacrificii zeiţei, 
Zugga le aprobă cererea și le însoţi cu mersul lui de rață pe 
lângă litieră, sporovăind vesel prin perdea și povestindu-le 
prinţeselor cele mai savuroase scandaluri de la palat. 

Încă o dată, Marea Preoteasă aștepta în curtea din faţă a 
templului, să le întâmpine pe Mintaka și pe Merykara și să le 
conducă în sanctuar. Fără rezerve, de această dată, Zugga se 
așeză să aștepte întoarcerea încântătoarei perechi regale. 
Marea Preoteasă își trimise două dintre ucenice să îl servească 
cu un platou încărcat până la refuz cu pui la grătar și pește, 
împreună cu un vas imens cu vin excelent. Zugga mâncă tot și 
bău până și ultima picătură de vin, după care adormi la umbra 
efigiei cu chipul de vacă al zeiţei. Când se trezi, soarele apusese 
și el era singur. Văzu că purtătorii lecticii plecaseră. Işi ridică 
trupul greoi și simţi junghiuri în burtă, cauzate nu de indigestie, 
ci de un sentiment de alarmă. Strigă și se apucă să bată cu 
bastonul în ușa templului. După mult timp, o preoteasă veni la el 
cu mesajul: „Cele două prințese au cerut protecţia templului. 
Maica sfântă le-a îndeplinit rugăciunea și le-a luat sub 
oblăduirea ei.” 

Zugga se trezi aruncat în vâltoarea evenimentelor. Sanctuarul 
templului era inviolabil. Nu putea să ceară să îi fie înapoiate 
fetele lăsate în pază, nici măcar dacă folosea numele faraonului. 
Singura posibilitate pe care o avea era să se întoarcă la 
Ismailiya și să își mărturisească eșecul, însă asta era riscant. 
Tânărul faraon nu își arătase încă adevărata fire, iar mânia lui se 
putea foarte bine dovedi fatală. 


e Capitolul 131 e 


În clipa în care ușile templului se închiseră în urma lor, 
Mintaka și Merykara renunţară la aparenţa de inocență 
resemnată. 

— Ai pregătit totul, maică sfântă? întrebă nerăbdătoare 
Mintaka. 

— N-ai nicio teamă, fiica mea. Totul e pregătit. 


Ochii căprui ai preotesei luceau amuzați. Era limpede că îi 
plăcea această escapadă, care întrerupea rutina monotonă a 
vieţii din templu: 

— Mi-am permis să amestec un somnifer ușor în vinul 
eunucului, chicoti ea. Sper că nu o să credeți că mi-am depăşit 
atribuţiile și că o să mă iertati. 

Mintaka o sărută pe obrajii netezi și palizi: 

— Sunt sigură că Hathor va fi la fel de mândră de tine cum 
sunt și eu. 

Preoteasa le conduse într-o chilie unde le așteptau toate 
lucrurile pe care le ceruse Mintaka. Se îmbrăcară repede în 
veșminte grosolane de ţărani și își acoperiră capetele cu șaluri 
de lână. Apoi, cu săculeţii de piele pe umeri, o urmară pe Marea 
Preoteasă printr-un labirint de coridoare. Partea din spate a 
templului dădea spre Nil și simţiră foșnetul blând al curentului 
dinspre fluviu crescând în intensitate și lovind cu mai multă 
putere pereţii din faţa lor. În cele din urmă, pășiră printr-o ușiţă 
la lumina soarelui și, de acolo, la pontonul unde era ancorată o 
barcă mare. 

— Căpitanul a fost plătit cu aurul pe care mi l-ai dat și știe 
unde să meargă. Toate celelalte lucruri pe care le-ai cerut te 
așteaptă în cabină, zise preoteasa. 

— Ştii ce să-i spui lui Zugga, îi reaminti Mintaka, la care 
bătrâna chicoti din nou. 

— Sunt sigură că Hathor o să-mi ierte o minciună atât de 
neînsemnată. E pentru o cauză bună. 

Când perechea sări pe punte, echipajul, care moţăia la soare, 
se ridică și se grăbi să ridice velele. Fără să aștepte alte ordine, 
căpitanul cârmi spre curentul principal al fluviului și întoarse 
prova în jos, îndreptându-se spre deltă. Tot restul zilei, Mintaka 
și Merykara rămaseră în cabina micuță, fără să riște să fie 
recunoscute de cineva de pe țărm sau de pe vasele pe lângă 
care treceau. După-amiază târziu, vasul opri pentru puţin timp 
pe malul de est și doi bărbaţi înarmaţi urcară la bord, ducând cu 
ei saci grei. Imediat, căpitanul ridică iar pânzele și porni cu toată 
viteza în aval. Cei doi bărbaţi se duseră la cabină și se 
prosternară dinaintea Mintakăi. 

— Fie ca zeii să vă dea toată dragostea lor, îi ură cel mai 
voinic dintre ei, un hicsos cu nas mare și trăsături puternice. 


568 


Suntem câinii tăi credincioși. Am venit imediat ce ţi-am auzit 
chemarea. 

— Lok! zâmbi Mintaka, de bucurie să îi vadă chipul atât de 
bine cunoscut, după care se întoarse spre celălalt bărbat. Acesta 
trebuie să fie fiul tău, Lokka - părea la fel de mare și de împlinit 
la trup ca și Tatăl său. Sunteţi amândoi bine veniţi. Lok, tu l-ai 
slujit pe Taita cu credinţă. Veţi face, tu și fiul tău, același lucru și 
pentru mine? îi întrebă ea în limba hicsosă. 

— Cu preţul vieților noastre, stăpână! îi răspunseră ei. 

— Veţi primi sarcini grele când ajungem la mal, dar până 
atunci odihniţi-vă și pregătiţi-vă armele. 

Căpitanul vasului alese una dintre multele guri ale deltei, 
unde curentul se domolea și făcea meandre printre mlaștinile și 
lagunele deasupra cărora pluteau nori de păsări de apă. Până să 
ajungă la mare, se lăsase deja întunericul, dar căpitanul cârmea 
fără greș printre vaduri și bancuri de nisip, până când, în sfârșit, 
miasmele mlaștinilor se pierdură, înlocuite de aerul curat și 
sărat al Mediteranei. Cele două fete ieșiră pe punte. 

— In momentul ăsta, Zugga și-a dat seama că am zburat, 
surâse Mintaka spre Merykara. Mă întreb ce are să-i spună lui 
Nefer. Că suntem încuiate în siguranţă în templu, sub aripa Marii 
Preotese? Sper că da. 

La lumina lunii, trecură de graniţa ce le despărțea de apele 
liniștite și simţiră tangajul din largul mării ridicând puntea de 
sub picioarele lor. De cum ajunse în larg și avu destulă apă sub 
carenă, căpitanul o luă spre est și navigă pe lângă coastă tot 
timpul nopții. 

În zori, Mintaka și Merykara stăteau la prora, înfășurate în 
șalurile de lână ca să se încălzească. Aveau ochii aţintiţi spre 
sud, către ţărmul jos și mohorât din dreapta lor. 

— Când te gândești că Nefer e atât de aproape! murmură 
Mintaka. Simt că aș putea să întind mâna și să-l ating. 

— Și Meren e acolo, doar că ceva mai departe, în est. Ce 
surprinși ar fi să ne știe atât de aproape! 

— Inima mea tânjește după Nefer. Mă rog în fiecare ceas la 
Horus și la Hathor să-l ţină teafăr. 

— Atunci, nu-l mai urăști? întrebă Merykara. 

— Nu l-am urât niciodată, negă Mintaka cu hotărâre, după 
care șovăi. Ei bine, poate pentru o clipă și doar foarte puţin. 


569 


— Știu prea bine cum e, o asigură Merykara. Câteodată, pot fi 
atât de încăpăţțânaţi și de proști și... își căută cuvântul potrivit... 
și de bărbaţi. 

— Da! o aprobă Mintaka, chiar așa. Ca niște copii. Cred că 
trebuie să-i iertăm, pentru că nu se pot împotrivi firii lor. 

Tot restul zilei și în noaptea următoare navigară spre est, de-a 
lungul coastei, prin Khalig-el-Tina și pe lângă șirul de insule și 
bancuri de nisip ce împrejmuiau marea lagună de la Sabket-el- 
Bardawill. In dimineața următoare, vasul se apropie de plaja de 
la El Arish și, când apa ajunse până în talie, cei doi apărători ai 
lor, Lok și Lokka, le duseră în braţe pe femei până la țărm, după 
care se întoarseră la barcă să aducă bagajele. Micuţul grup 
rămase pe mal privind vasul îndepărtându-se și îndreptându-se 
înapoi, spre mare, ca să se întoarcă în Egipt prin deltă. 

— Ei, am făcut-o și pe-asta, zise șovăind Merykara. Cu toate 
că era cu Mintaka, se simţea singură și vulnerabilă: Dar ce 
facem acum? întrebă, gata să izbucnească în plâns. 

— O să-l trimit pe Lok să ne găsească un mijloc de transport, 
zise Mintaka și continuă să îi explice, ca să o mai mângâie și să-i 
mai dea puţină încredere. Poate că Nefer s-a împotrivit ca noi să 
mergem în sud, prin deșert, în căutarea unchiului meu, Tonka, 
dar noi am fost mai deștepte decât el. Zâmbi ceva mai vesel 
decât se simţea, de fapt, pentru că era chiar mai conștientă 
decât Merykara de poziţia periculoasă în care se aflau: 
Gândește-te cât de furioși ar fi Nefer și Meren dac-ar ști unde 
suntem! Râseră amândouă și Mintaka își reluă vorba: lată-ne 
aici, în spatele armatei lui Naja, iar drumul dintre Beersheba și 
Ismailiya e la doar la câteva mii de pași la sud de noi. Când Lok 
găsește o căruţă, ne putem pierde printre cei din eșalonul de 
bagaje, să ne ascundem printre cei care însoțesc armata lui 
Naja, până ajungem la unchiul Tonka. 

Nu era așa ușor de găsit un mijloc de transport, cum crezuse. 
Rechizitorii lui Naja trecuseră deja pe-acolo și puseseră mâna pe 
toate căruțele, caii și proviziile oamenilor. În cele din urmă, 
trebuiră să se mulţumească cu cinci măgari prăpădiţi, pentru 
care fuseseră nevoite să plătească un preț exorbitant: două 
inele grele de aur și două de argint. Animalele de-abia reușeau 
să suporte greutatea celor două femei, ca să nu mai vorbim de 
gărzile lor, care merseră pe jos aproape tot drumul plin de 
denivelări spre sud, până când, în a treia zi de când pășiseră pe 


570 


uscat, ajunseră în vârful unei coline de unde zăriră, în vale, 
partea din spate a armatei faraonului Naja. Această mulţime 
imensă umplea tot drumul de la est la vest, în ambele direcții, 
cât vedeai cu ochii, iar praful pe care îl ridica se înălța la cer 
precum fumul unei păduri în flăcări. 

Coborâră să se alăture mulțimii și se treziră în eșalonul de 
bagaje. Se luară după lunga caravană de căruţe și animale de 
tracțiune. Mintaka și Merykara își ţineau capetele și feţele 
acoperite și, în hainele prăfuite și zdrențăroase, nu atrăgeau 
atenţia nimănui. Lok și Lokka mergeau pe lângă de ele și 
descurajau pe orice călător. Marșul se desfășura lent, așa că, 
până și pe bieţii măgăruși, se deplasau ceva mai repede decât 
restul mulţimii și, asemenea unei epave în puterea fluviului 
măreț, ajunseră până spre capul eșalonului. În drum, trecură pe 
lângă tot felul de oameni: cerșetori și codoașe, negustori și 
cărăuși de apă, bărbieri, fierari și tâmplari, cântăreți și jongleri. 
Mai erau și căpitani decorați cu Aurul Măririi, ce-și mânau carele 
furioși prin gloată și-i îndepărtau cu lovituri de bici pe cei ce 
șchiopătau în cârje, și femeile armatei, cu bastarzii la piept, 
hrănindu-i din mers, în timp ce alţi copii scânceau și învățau să 
meargă ţinându-se de fustele lor. 

Mintaka și Merykara merseseră cât de repede putuseră 
nefericiţii măgari și petrecură prima noapte la lumina stelelor, 
înconjurate de focuri de tabără, de vacarmul și duhoarea acelei 
imense aglomerări de oameni. 

In zori, când se miji de ziuă îndeajuns ca să vadă pe unde 
merg, porniră din nou. Înainte de prânz, prinseră din urmă 
ariergarda armatei principale: companiile de sulițași și șirurile 
de arcași cu arcurile dezacordate, batalioanele de trăgători cu 
praștia ce cântau marșuri în limba barbară a insulelor din vest. 
Apoi, trecură de liniile lungi de cai din diviziile de rezervă, 
așezați câte douăzeci pe un rând, aflaţi în urma căruțelor cu 
nutreţ și a celor cu apă. Mintaka se minuna de numărul lor: nu 
părea posibil să fie atât de multe animale în tot Egiptul. 

Soldaţii se uitară la cele două femei și nici măcar hainele 
ieftine și șalurile voluminoase de pe capetele lor nu le puteau 
ascunde tinereţea și graţia de astfel de ochi încercaţi. Le făcură 
complimente malițioase și invitaţii obscene în timp ce treceau, 
însă disciplina impusă de ofiţeri și prezența gravă a lui Lok și 
Lokka îi împiedicară să ajungă mai departe de-atât. 


571 


În seara aceea, continuară să meargă și după ce armata 
ridicase tabăra. La apusul soarelui, ajunseră la un mare zareba 
de stâlpi și arbuști ghimpaţi chiar lângă drum. Acesta fusese 
ridicat într-un defileu ușor de apărat din dealuri joase. Intrarea 
era păzită bine și în jur era mare agitaţie: santinele care 
patrulau, forfotă de servitori și ordonanţe, venirea și plecarea 
carelor conduse de ofiţeri din Batalionul Roșu. Deasupra porții 
flutura flamura pe care Mintaka o recunoscu de îndată: capul 
retezat al unui porc mistreț cu limba atârnând într-un colț al 
fălcilor împodobite cu colți. 

— Asta e omul pe care-l căutăm, îi șopti Merykarei. 

— Dar cum putem ajunge până la el? întrebă neîncrezătoare 
Merykara, cu ochii la santinele. 

Își ridicară propria tabără ceva mai jos pe drum, astfel încât 
să vadă porțile cartierului general al lui Prenn, centurion al 
Roșilor și comandant al ariergardei armatei faraonului. Dintr-un 
sac de piele, Mintaka scoase preţioasa lampă cu ulei ce 
supraviețuise până acum călătoriei și, la lumina ei, scrise un 
mesaj scurt pe o bucată de pergament. Era adresat „unchiului 
Urs” și semnat „de la greierașul tău”. 

Cele două femei își spălară praful de pe faţă, își pieptănară 
una alteia părul și își scuturară chiton-urile. Apoi, ţinându-se de 
mână ca să-și facă mai mult curaj, se apropiară de poarta 
îngrăditurii. Sergentul gărzii le văzu venind și le ieși în 
întâmpinare ca să le alunge: 

— Haideţi, momeli dulci de mădular. Știţi prea bine că nu 
trebuie să vă vânturați crăpăturile pe-aici. Ștergeţi-o! 

— Pari a fi un om bun și blând, rosti afectat Mintaka. Ai 
permite oricărui vagabond să vorbească așa urât cu fiicele tale? 

Sergentul își înfrână limba și căscă ochii la ea. Femeia vorbea 
limba hicsosă cu tonurile culte și accentul unei aristocrate. 
Ridică lampa și se uită la ele. Hainele erau ordinare, însă 
trăsăturile lor îl făcură să tragă adânc aer în piept. Erau, fără 
îndoială, femei de rang înalt. De fapt, chiar și feţele lor îi erau 
vag familiare, dar nu reușea pe moment să-și dea seama de 
unde: 

— Mă iertaţi, doamnelor, se bâlbâi el. V-am luat drept... și se 
opri, iar Mintaka îi acordă un surâs încântător. 

— Sigur că te iertăm. Poţi să îi transmiţi centurionului Prenn 
un mesaj din partea noastră? întrebă și îi întinse pergamentul. 


572 


Sergentul ezită un moment, înainte de a-l lua: 

— Îmi pare rău, dar trebuie să așteptați aici până primesc noi 
instrucţiuni de la el. 

Se întoarse în timp foarte scurt: 

— Doamnele mele! Sunt profund mâhnit că v-am făcut să 
așteptați. Vă rog să mă urmaţi! 

Le conduse într-un pavilion din in colorat aflat în centrul 
îngrăditurii și acolo întârziară încă puţin, cât să îi șoptească ceva 
ofițerului tânăr însărcinat cu paza intrării. Apoi, au fost conduse 
în cort. Interiorul nu avea prea multă mobilă, iar podeaua era 
acoperită cu piei de animale: oryx, zebră și leopard. Pe acestea, 
şedea cu picioarele încrucișate un bărbat, înconjurat de hărţi și 
suluri de papirus. În poală ţinea un platou din lemn, plin cu 
coaste fripte și o bucată mare de pâine ahurra. Când fetele 
intrară, ridică ochii. Avea faţa uscăţivă, obrajii supţi și nici măcar 
panglicile din barbă nu puteau ascunde faptul că era mai mult 
căruntă decât neagră. Un petic de piele îi acoperea un ochi. Se 
încruntă la ele. 

— Unchiule Tonka! păși Mintaka la lumină și își dădu jos șalul. 

Bărbatul se ridică încet în picioare și se holbă la ea. Apoi, 
dintr-o dată, zâmbi larg și singurul său ochi se lumină: 

— Nu credeam să fie posibil așa ceva! o îmbrăţișă el și o 
ridică în braţe. Am auzit că ai dezertat și te-ai dus cu inamicul. 

Când o puse iar jos și ea își mai reveni după manifestarea de 
afecțiune, suspină: 

— Despre asta am venit să vorbim, unchiule Tonka! 

— Cine e cu tine? se uită la Merykara, apoi clipi din ochiul cel 
bun. Pe suflarea puturoasă a lui Seth, te cunosc! 

— E prinţesa Merykara, îi spuse Mintaka. 

— Soţia fugară a lui Naja. Se va bucura să te ia înapoi, chicoti 
Prenn. Voi ați mâncat? întrebă și, fără să mai aștepte vreun 
răspuns, le strigă servitorilor să mai aducă friptură, pâine și vin. 

Cele două fete își acoperiră din nou fețele, în timp ce erau 
servite și, de cum plecară servitorii, Mintaka se apropie de 
urechea cea bună a lui Prenn și își cobori vocea, ca să nu poată 
nimeni auzi ce vorbea. 

El o ascultă în tăcere, dar expresia de pe chipul său se 
schimbă atunci când ea îi descrise în amănunt evenimentele din 
noaptea aceea cumplită, când Tatăl și toţi fraţii ei muriseră 
incendiaţi pe galera de pe fluviu, la Balasfura. Mintakăi i se păru 


573 


că vede o lacrimă licărind în colțul ochiului, dar știa că o astfel 
de manifestare de slăbiciune nu era posibilă la un centurion al 
Roșilor. Prenn își întoarse capul și, când îl văzu din nou, lacrima 
dispăruse și știu că se înșelase. 

Când termină ceea ce avea de spus, Prenn zise simplu: 

— L-am iubit pe Tatăl tău aproape cât te iubesc pe tine, 
greierașule, însă ceea ce îmi propui tu înseamnă trădare. Tăcu 
un timp și apoi suspină din nou: Trebuie să mă gândesc la toate 
astea. Între timp, nu vă puteţi întoarce pe unde aţi venit. E mult 
prea riscant. Trebuie să rămâneţi în grija mea, amândouă, până 
se rezolvă totul. 

La protestele lor, le răspunse răstit: 

— Nu e o cerere, e un ordin. Se gândi un moment: O să vă 
deghizez într-o pereche de băieţei de-ai mei. Asta o să dea 
naștere la mai puţine comentarii, pentru că toată lumea știe că 
îmi place o bucată de fund aproape la fel de mult ca un sân. 

— Pot, cel puţin, să-i trimit un mesaj lui Nefer Seti? se rugă 
Mintaka. 

— Şi asta implică un risc foarte mare. Ai răbdare. N-o să 
dureze mult. Naja e pe culmile de la Khatmia. In câteva zile, o să 
înceapă marșul spre Ismailiya. Bătălia se va decide înainte ca 
luna nouă a lui Osiris să înceapă să descrească. Vocea îi scăzu 
într-un mormăit: lar eu o să fiu silit să iau o decizie. 


e Capitolul 132 « 


De la depărtare, Meren urmărea uriașa armată a faraonului 
Naja coborând spre terenurile aride prin pasul Khatmia. Eliberă 
o pereche din porumbeii pe care i-i încredințase Taita. Erau 
două păsări, astfel ca, dacă una cădea pradă vreunui șoim sau 
altei păsări ucigașe, măcar una să ajungă. Ambele păsări purtau 
înfășurată în jurul piciorului câte o aţă roșie, semnalul că 
avansarea începuse. 

Meren se ţinea ca o umbră pe lângă legiunile inamice, 
urmărindu-le înaintarea lentă, iar noaptea se furișa în 
apropierea taberelor să îi vadă bând apă din vasele depozitate 
acolo sau să prindă vreo frântură de conversaţie purtată ceva 
mai tare în jurul focului. 


574 


Până în cea de-a cincea noapte, întreaga armată a lui Naja se 
angajase în traversare, iar cei din frunte ajunseseră la jumătatea 
drumului dintre Khatmia și Ismailiya. Meren reuși să se 
strecoare în spatele ariergardei și să examineze depozitele 
lăsate în urmă. Descoperi că aproape toată apa fusese folosită. 
Naja era atât de sigur de victorie, că nu își lăsase rezerve pentru 
o eventuală retragere. Din vasele nefolosite, Meren își reumplu 
burdufurile aproape golite și sparse puţinele vase care mai 
rămăseseră. 

Acum, călărea paralel cu șirul de care al lui Naja, însă mult 
spre sud și departe de ochii cercetașilor acestuia, și făcu un ocol 
prin faţa trupelor care se deplasau încet. Se întoarse acolo unde 
lăsase ascunsă cea mai mare parte a forţelor sale. Erau cincizeci 
de care mânate de soldați duri și trase de unii dintre cei mai 
frumoși cai din toată armata lui Nefer. Se opri doar ca să adape 
caii și să schimbe steagurile ce fluturau, albastru în roșu, 
culoarea lui Naja. Se consolă la gândul că acesta era un șiretlic 
legitim folosit în război. Apoi, în fruntea escadronului său, tăie 
calea avangardei lui Naja și goni furios de-a lungul drumului pe 
care acesta intenţiona să treacă. 

Bărbaţii lăsaţi să păzească depozitele de apă văzură carele 
apropiindu-se din direcția din care își așteptau camarazii să 
apară. Când recunoscură culorile false fluturând în vânt, se 
liniștiră. Meren nu le dădu răgaz să reflecteze prea mult și se 
năpusti asupra lor, spintecându-i pe cei care încercau să opună 
rezistență. Supravieţuitorilor li se dădu de ales: moartea sau 
dezertarea. Majoritatea i se alăturară lui Nefer Seti. O singură 
lovitură de ciocan de lemn era de ajuns pentru fiecare vas cu 
apă, și preţiosul lichid se vărsa pe nisip. Escadroanele lui Meren 
încălecară și se îndreptară spre următorul depozit de apă. 

Când, în cele din urmă, ajunseră aproape de Ismailiya, Nefer 
le ieși în întâmpinare și îl îmbrățișă pe Meren auzind că acesta a 
îndeplinit sarcina pentru care fusese trimis: Naja era acum lipsit 
de apă, în mijlocul deșertului. 

— Tocmai ţi-ai câștigat primul Aur al Măririi, îi spuse lui 
Meren, și ai fost avansat la rangul de Cel Mai Bun din Zece Mii. 

Era ușurat să vadă că Meren părea să se fi vindecat după 
rana groaznică și că era acum suplu, dinamic și înnegrit de 
soarele deșertului. 

— În bătălia care se apropie, îţi dau comanda aripii drepte. 


— Mărite faraon, dacă ţi-am făcut pe plac, te rog să-mi acorzi 
o favoare. 

— Orice, vechiul meu prieten. Dacă îmi stă în puteri, îţi voi 
îndeplini dorinţa. 

— Locul meu de drept e lângă tine. Am alergat pe Drumul 
Roșu împreună, lasă-mă să te însoțesc din nou, în această 
bătălie, ca purtător de lance. Asta e onoarea pe care-ţi cer să 
mi-o faci. 

Nefer îi strânse mâna cu putere. 

— Vei merge încă o dată în carul meu. Eu sunt cel care e 
onorat, îl asigură, dându-i drumul la mână. Insă nu mai avem 
timp de discuţii. Naja nu poate fi prea mult în urma ta. Când o 
să descopere ce ai făcut cu proviziile lui de apă, va fi silit să se 
apropie cu cea mai mare iuțeală. 

Instinctiv, își întoarseră amândoi privirile spre pustiu, de unde 
trebuia să apară dușmanul, însă aburul de căldură era cenușiu și 
nebulos, și nu era mare lucru de văzut. Cu toate acestea, nu 
avură mult de așteptat. 


e Capitolul 133 e 


Faraonul Naja își îndreptă carul și se uită la depozitul de apă 
distrus. Cu toate că cercetașii îl avertizaseră, era încă îngrozit 
de dimensiunile dezastrului. Cobori încet și se plimbă cu pași 
mari pe câmpul plin de resturi. Cioburi de lut se spărgeau sub 
sandalele sale și, brusc, își pierdu calmul. Trase un picior unuia 
din vasele sparte, de furie și de frustrare, apoi rămase cu pumnii 
strânși pe lângă corp și privi ameninţător spre vest. Treptat, se 
mai linişti și încetă să mai gâfâie. Se întoarse acolo unde îl 
așteptau ofiţerii. 

— Ne daţi ordin să ne întoarcem? întrebă timid unul dintre ei. 

Naja îl privi cu răceală: 

— Următorul laș care mai propune așa ceva o să fie dezbrăcat 
până la piele și legat cu picioarele înainte de carul meu. O să-l 
târăsc așa până în Egipt, promise. Ofițerii își lăsară privirile în 
pământ și plecară târșâindu-și picioarele în nisip. 

Naja își scoase de pe cap coroana albastră, de război, și, când 
purtătorul său de lance îi dădu o bucată de in, își șterse 


576 


transpiraţia ce îi acoperea capul ras. Cu coroana sub braț, 
împărți noi ordine: 

— Adunați toate burdufurile cu apă. De acum încolo, proviziile 
de apă sunt sub controlul meu direct. Niciun om sau animal n-o 
să bea fără permisiunea mea. Nu ne întoarcem, nu ne retragem. 
Toate carele de luptă să vină în faţa coloanei, chiar și cele ale lui 
Prenn, din ariergardă. Celelalte vehicule și pedestrașii trebuie să 
își încerce norocul și să ne urmeze cum pot. Voi lua cavaleria și 
o să pun mâna pe fântânile de la Ismailiya... 


e Capitolul 134 e 


Heseret scoase capul prin deschizătura cortului și îl strigă pe 
căpitanul gărzii: 

— Care-i problema, băiete? Acesta e un loc regal și sacru, ce 
caută bandiții ăia în curtea mea? și arătă spre bărbaţii care luau 
burdufurile cu apă dintr-unul din carele cu bagajele sale 
personale, parcate lângă cort. Ce cred că fac? Cum îndrăznesc 
să ne ia apa? Nu m-am îmbăiat încă. Spune-le să pună 
burdufurile la loc imediat! 

— Faraonul, divinul vostru soț, a dat aceste ordine, Maiestate, 
explică căpitanul, cu toate că și el era agitat și alarmat de 
perspectiva de a rămâne fără apă în mijlocul deșertului. Se 
spune că toată apa trebuie dusă în faţă, la escadroanele de 
cavalerie. 

— Asemenea ordine nu se pot referi la mine, divina regină a 
Egiptului! ţipă Heseret. Pune burdufurile la locul lor! 

Soldaţii șovăiră, dar sergentul își atinse vârful coifului de piele 
cu sabia: 

— lertaţi-mă, Maiestate! Ordinele sunt să iau toată apa. 

— Îndrăznești să mă înfrunţi? îi urlă Heseret în faţă. 

— Vă rog să mă iertați și să înțelegeţi situaţia primejdioasă în 
care mă aflu, Maiestatea Voastră, dar așa am primit ordin, își 
apără omul poziția. 

— În numele lui Isis, o să pun să te stranguleze și-o să-ţi ard 
corpul, dacă mă înfrunţi. 

— Ordinele mele... 

— Dar-ar boala în tine și-n ordinele tale! Mă duc imediat la 
generalul Prenn. O să-ţi dau eu noi ordine când mă întorc, 


577 


promise și se întoarse spre garda sa. Pregătește-mi carul și o 
escortă din zece oameni! 

Pe câmpia deschisă, cartierul general al generalului Prenn se 
vedea limpede din cortul lui Heseret. Îi luă zece minute carului 
să ajungă acolo, însă straja de la poarta împrejmuirii îi bară 
drumul. 

— Maiestate divină, generalul Prenn nu e aici, o informă. 

— Nu cred una ca asta, îl repezi Heseret. Asta e steagul lui, 
arătă ea spre flamura cu capul de mistreţ. 

— Maiestate, generalul a plecat acum o oră cu toată 
cavaleria. Are ordin de la faraon să se alăture avangardei. 

— Trebuie să-l văd. E o problemă de extremă urgenţă. Știu că 
n-ar fi plecat fără să mă informeze, zise și își îndreptă carul spre 
omul care se dădu repede la o parte din calea ei; escorta o urmă 
cu zgomot. 

Heseret se duse direct spre cortul mare, cu dungi verzi și 
galbene și azvârli hăţurile unui rândaș. Cortul nu era păzit și 
începu să creadă că ceea ce i se spusese era adevărat și că 
Prenn plecase. Totuși, se aplecă și pătrunse prin deschizătura ce 
ținea loc de ușă, rămânând împietrită în prag. 

Doi băieți stăteau pe niște piei de animale, în mijlocul 
încăperii și mâncau cu degetele din farfurii de lemn; aceștia 
rămaseră cu ochii ațintiţi asupra ei, înfricoșaţi de moarte. 

— Voi cine sunteţi? vru să știe Heseret, deși cunoștea prea 
bine apucăturile lui Prenn. Unde e generalul? 

Niciunul din ei nu răspunse, ci continuară să o fixeze în 
tăcere. Dintr-o dată, Heseret își strânse ochii și făcu un pas spre 
ele: 

— Voi! ţipă ea. Voi sunteţi, cățele necredincioase și 
veninoase! - și întinse un deget tremurător spre fete. Gărzi! urlă 
Heseret cât o ţinea vocea. Gărzi, veniţi aici imediat! 

Mintaka își veni în fire, o apucă pe Merykara de mână și o 
trase în picioare. Cele două o zbughiră afară din cort, prin 
deschizătura din spate. 

— Gărzi! răcni din nou Heseret. Pe-aici! 

Garda ei de corp ţâșni prin ușa din spatele ei. 

— Urmăriţi-le! alergă ea după cele două fugare, în urma 
cărora era și garda de corp. 

Când ajunseră aceștia în spaţiul deschis, Mintaka și Merykara 
parcurseseră jumătate din drumul spre poartă. 


578 


— Opriţi-le! strigă Heseret. Nu le lăsaţi să scape! Sunt spioane 
și trădătoare! 

Garda ei alerga după ele, strigând spre paznicii de la poartă: 

— Opriţi-le! Puneţi mâna pe ele! Nu le lăsaţi să scape! 

Santinelele își traseră săbiile și alergară să blocheze poarta. 

Mintaka se opri când văzu că le era tăiată calea. Se uită 
înnebunită în jur și, trăgând-o pe Merykara de mână, fugi spre 
gardul ghimpat ce împrejmuia curtea și încercă să-l sară. Garda 
le ajunse însă, le prinse de glezne și le trase jos de pe zidul viu. 
Spinii le zgâriară braţele și picioarele și amândouă sângerau, 
dar se luptau cu disperare, dând din picioare, zgâriindu-i și 
mușcându-i pe agresori. Soldații erau însă prea mulţi, și le 
târâră înapoi la cortul principal, înaintea lui Heseret. Aceasta 
surâdea răzbunător: 

— Legaţi-le bine! Sunt sigură că soțul meu, singurul 
conducător al Egiptului, va găsi o pedeapsă potrivită pentru 
delictele lor, când se va întoarce. Am să savurez ţipetele lor 
când vor fi silite să plătească cu viaţa. Până atunci, vor sta în 
cuști, ca animalele sălbatice, și vor fi ţinute la ușa cortului meu, 
să le am sub observaţie. 

Garda de corp le urcă pe Mintaka și Merykara, legate de mâini 
și de picioare, într-un car și le duse în tabăra lui Heseret. Una 
din căruțele lui Heseret ducea animalele ei în cuști: pui, porci și 
iezi. Cușca în care stătuseră purceii de lapte era goală - aceștia 
fuseseră tăiaţi și mâncaţi. Cușca era făcută din lemne de 
bambus legate cu fâșii de piele și puţea a baligă de porc, 
rămasă pe podea. Gărzile le împinseră pe cele două fete prin 
ușiță. Ilnăuntru nu era destul spaţiu ca să poată sta în picioare; 
fură silite să stea cu spatele la gratiile de bambus, în timp ce 
încheieturile le erau legate la spate, de unul din stâlpi, cu fâșii 
de piele. Nimic nu le apăra de soare. 

— Veţi fi păzite zi și noapte, le preveni Heseret. Dacă încercaţi 
să evadați, o să vă tai picioarele, ca să nu mai încercaţi altă 
dată. 

Se citea din privirea ei că Heseret vorbea serios, și Merykara 
începu să plângă, însă Mintaka o încurajă: 

— Nu, draga mea. Fii curajoasă! Nu-i da satisfacția să vadă că 
cedezi. 


e Capitolul 135 e 


Din turnul de control de deasupra fortului din Ismailiya, straja 
răcni: 

— Mărite faraon! Pichetele se apropie! 

Nefer sări de la masa de sub tendă, unde el și Taita luau masa 
de prânz și treceau în revistă din nou fiecare detaliu al apărării. 
Se sui iute pe scara ce ducea pe platformă și puse mâna 
streașină la ochi, să privească spre est. Prin păcla galbenă, zări 
carele pichetelor sale de înaintare apropiindu-se. Când intrară în 
albia secată, gărzile deschiseră porţile larg și îi lăsară să intre în 
fort: 

— Inamicul se apropie la pas! strigă sergentul spre Nefer, 
aflat pe platforma înaltă. 

— Bravo, sergent! îi răspunse Nefer, apoi se adresă 
trompetului de pe zidul de deasupra porţii. Sună adunarea la 
arme! 

Cornul de berbec se auzi pe toată întinderea câmpiei și 
întreaga armată ce-și avea tabăra în albia încăpătoare începu să 
se agite. Chemarea cornului fu preluată și repetată, dusă din 
legiune în legiune și de la escadron la escadron. Din corturi și de 
sub apărătoarele de soare, roiau bărbaţi ce puneau mâna pe 
arme și se grăbeau să-și ocupe locul în formaţie. În curând, 
șirurile de soldaţi și coloanele de care se deplasau spre poziţiile 
bine știute. 

Taita se cățără pe platforma înaltă și Nefer îi zâmbi: 

— Așadar, chiar și lipsit de apă, Naja nu a dat înapoi. 

— Nici n-am crezut c-o s-o facă, spuse încet Taita. 

Spre răsărit, orizontul începuse să se întunece, ca și când 
noaptea s-ar fi lăsat înainte de vreme. Pe un front larg, norul de 
praf al armatei dușmane care avansa fierbea ca o furtună ce se 
apropie. 

— Mai sunt destule ore până la amiază, se uită Nefer la 
soarele nemilos. E destul timp să se decidă soarta bătăliei 
înainte de apusul soarelui. 

— Caii lui Naja au băut puţin în aceste trei zile și au tras, 
probabil, din greu, ca să ajungă aici atât de repede. Ştie că 
trebuie să câștige și să pună mâna pe fântâni azi, căci pentru el 
nu mai există ziua de mâine. 


580 


— Vii în carul meu să-l întâmpinăm, părinte? îl întrebă Nefer, 
în timp ce-și prindea cingătoarea sabiei pe care i-o adusese 
ordonanța. 

— Nu! ridică Taita mâna stângă. 

Pe arătător, purta un inel de aur cu un rubin de culoarea 
sângelui de porumbel. Când prinse razele soarelui și le reflectă, 
Nefer recunoscu obiectul ca fiind cel scos de Naja de pe propriul 
deget și dăruit lui Taita, la Teba, cu mulţi ani în urmă, pe 
vremea când credea că magul îl ucisese pe tânărul faraon 
pentru el. Nefer înțelegea că era un talisman aproape la fel de 
puternic precum o șuviță din părul lui Naja, excrementele uscate 
sau unghiile tăiate ale acestuia. 

— O să urmăresc lupta de aici. Poate, cu slabele mele puteri, 
îți voi fi de mai mare ajutor decât dacă aș arunca o suliță sau aș 
slobozi o săgeată. 

Nefer zâmbi: 

— Armele tale sunt mai ascuţite și ucid mai sigur decât orice 
am ţinut eu vreodată în mână. Horus să te iubească și să te 
apere, părinte! 

Priviră cum batalioanele de arcași și trăgători cu praștia 
ieșeau din albia secată a râului și își preluau poziţiile în spatele 
paravanului. Șirurile se mișcau cu iuţeală și hotărâre, căci 
fiecare soldat știa ce se aștepta de la el și repetase manevra de 
nenumărate ori. Când ultimul dintre ei se făcu nevăzut în 
ambuscadă, câmpia părea părăsită. 

Norul de praf al înaintării lui Naja era la mai puţin de două mii 
de pași depărtare, când, în cele din urmă, Nefer îl îmbrăţișă pe 
Taita și cobori scara. Când păși pe porțile fortului, un răcnet se 
înălţă din piepturile escadroanelor de care comasate. Pe măsură 
ce trecea printre șirurile lor, Nefer îi distingea pe căpitani și pe 
centurioni și le striga: 

— Curaj, Hilto! Încă o dată, pentru mine, Shabako! Ne vedem 
diseară, la o cană cu vin, Socco! 

Meren îi ţinea pe Dov și pe Krus când el sări în car. Nefer luă 
hățurile de la Meren și Dov îi recunoscu atingerea și necheză 
încetișor, întorcând spre el capul cu acei ochi mari și luminoși, 
umbriți de gene dese. Krus își arcui gâtul și lovi în pământ cu 
copita din faţă. 

Nefer înălță pumnul drept și strigă: 

— Marș! Înainte! 


Cornul de berbec sună înaintarea și el porni în fruntea 
armatei, ce se desfășura șir după șir. Se mișcau maiestuos, 
trecând de paravanele de după care nu se zărea nici măcar un 
arcaș, și ieșiră în câmp deschis. 

Nefer făcu un alt semn cu mâna și formaţiile se deschiseră. 
Roată lângă roată, linia din frunte porni înainte, la întâlnirea cu 
uriașul nor de praf ce se rostogolea spre ei. In punctele 
însemnate de săptămâni de zile, Nefer își opri escadronul 
fruntaș și lăsă caii să se odihnească, în timp ce el studia 
înaintarea adversarului. 

Acum, acolo unde norii întunecaţi formau o linie subţire de 
contact cu pustiul cenușiu, zări linia de puncte negre și miile de 
fulgere de metal ce tremurau în aerul încins. Inaintau tot mai 
mult și, în miraj, contururile carelor din primele rânduri ale 
armatei lui Naja se unduiau și își schimbau forma precum 
mormolocii în adâncul lacurilor. 

Apoi, se întăriră și luară o formă clară, și el reuși să distingă 
caii și oamenii înarmați din vehiculele din spatele lor. 

— Slăvit fie Horus! murmură Meren. Se pare că a angajat 
toate vehiculele. Nu a lăsat niciun car de rezervă. 

— Probabil că sunt disperaţi din cauza apei. Singura lui șansă 
de supraviețuire e să ne spargă rândurile cu o șarjă frontală și 
să ajungă la fântâni. 

Dușmanul se apropia din ce în ce mai tare, iar acum reușeau 
să zărească siluetele războinicilor din prima linie și, după 
culorile și steagurile lor identificară fiecare regiment și îi 
recunoscură pe căpitanii care erau la comanda lor. 

La două sute de pași distanţă, uriașa armată se opri. O tăcere 
mormântală se lăsă peste câmpie, întreruptă doar de șuieratul 
neliniștit al vântului. Colbul se lăsă ca o cortină ce cade după 
spectacol și ambele armate se văzură limpede, faţă în față. 

Din mijlocul armatei inamice, ieși un singur car. Chiar dacă 
praful acoperise corpul vehiculului, frunza de aur străbătea 
strălucitoare masca de colb și flamura regală flutura deasupra 
capului vizitiului. Naja se opri la mai puţin de o sută de pași în 
față, așa că Nefer îi recunoscu chipul rece și arătos de sub 
coroana albastră, de război. 


e Capitolul 136 e 


— Slavă ţie, Nefer Seti, căţelușul câinelui pe care l-am ucis cu 
mâna mea! strigă Naja. Nefer înlemni auzind cum mărturisea 
atât de deschis uciderea regelui: Port pe cap coroana pe care 
am luat-o de la Tamose la moartea sa. În mână, spuse ridicând 
atotputernica sabie albastră, duc sabia pe care am smuls-o din 
pumnul lui înfrânt. O vei lua înapoi, cățelușule? 

Nefer simţi cum îi tremurau mâinile pe hățuri și furia îi 
încețoșa vederea. 

— Liniștește-te! murmură Meren lângă el. Nu te lăsa 
provocat! 

Nefer făcu eforturi să înlăture norii de furie. Reuși să păstreze 
o mină indiferentă, dar vocea îl trăda: 

— Pregătiţi-vă! spuse el ridicându-și sabia. 

Naja râse încet, își întoarse carul și se înapoie la locul său din 
faţa celeilalte tabere. 

— Înainte marș! ordonă Naja, ridicându-și sabia albastră. 
Rândurile din faţă se strânseră îndată pornind spre trupele lui 
Nefer. La galop! porunci el și năvăliră cu toţii înainte. 

Nefer stătea pe loc, lăsându-i să se apropie. lroniile lui Naja îi 
răsunau în urechi și se simțea tentat să-și abandoneze planul 
bine pus la punct și să se năpustească să-l înfrunte pe Naja faţă 
în faţă și să-i străpungă inima trădătorului. Făcu eforturi să nu 
se lase pradă acestei porniri și-și ridică sabia. Desenă trei arcuri 
cu sabia în aerul de deasupra capului. Trupele lui răspunseră 
imediat. Precum un stol de păsări abătându-se în plin zbor sau a 
unui banc de pești încercând să evite baracudele ucigașe, ca și 
cum ar fi fost ghidaţi de aceeași minte, se întoarseră și o luară 
la fugă pe câmpie, pe unde veniseră. 

Avangarda lui Naja se pregătise pentru impact, dar, 
nemaiîntâlnind nicio rezistenţă, își pierdu elanul. Până ce își 
reveniră, Nefer se depărtase cu sute de pași. Escadroanele lui își 
schimbaseră poziţiile și se strânseseră în formaţii de câte patru. 

Naja se repezi în urma lui, dar după trei sute de pași trupele 
lui dădură peste un zid de piatră ce se ridica în faţa lor. Nu se 
puteau opri acum și încercară și prin stânga și prin dreapta, 
învârtindu-se în jurul aceluiași punct. Se înghesuiau unul în altul 
precum curenții unui fluviu forțat să pătrundă deodată într-o 


583 


deschizătură îngustă în piatră. Roţile intrau unele în altele, caii 
își făceau loc unii altora. Carele se clătinau și încetineau pe 
măsură ce cai și căruţe se împotmoleau într-un vacarm de 
nedescris. 

În acel moment, cornul sună de-a lungul câmpiei și la acel 
semnal capetele și umerii arcașilor din ambele tabere se ridicară 
din spatele fortăreţelor. Săgețile erau deja îndreptate spre ţintă, 
iar arcașii își încordau arcurile scurte, dublu-curbate. Ei își fixară 
obiectivul,  alegându-și cu grijă ţinta. Prima salvă era 
întotdeauna cea mai importantă. 

Soldaţi înarmaţi cu praștii își învârteau armele în aer cu 
ambele mâini pentru a contrabalansa greutatea bilelor de argilă 
arsă, îmbrăcate în sacii de piele de la capetele curelelor, făcând 
un zgomot înfricoșător. 

Primele escadroane ale lui Naja erau ascunse în coșurile 
dintre fortărețe când trompetele sunară din nou și arcașii 
lansară o primă salvă. Li se ordonase să ţintească spre cai și să-i 
caute pe căpitanii inamicului. Săgeţile zburară în liniște, se 
auzea doar zgomotul acestora străpungând aerul, dar rafala a 
fost scurtă și zgomotul săgeţilor înfigându-se în carne se auzi 
precum o mână de pietriș aruncată în noroi. Primul rând al 
trupelor lui Naja era doborât și, pe măsură ce caii cădeau, carele 
se prăbușeau și ele, scăpând de sub control, alunecând, 
rostogolindu-se spre zidurile de piatră. 

Apoi, aruncătorii de praștie loviră cu o precizie macabră. 
Bilele tari de argilă arsă erau de mărimea unei rodii coapte, dar 
grele ca fildeșul. Puteau sparge capul unui om sau al unui cal, 
frânge un picior sau rupe coastele ca niște crenguţe uscate. 
Căzând cu un zgomot surd, făcură ravagii în al doilea rând de 
care. 

Vehiculele următoare nu se putură opri din cauza greutăţii și 
se izbiră de carele avariate din faţă. Lemnele trosneau și se 
destrămau cu zgomotul unor rămurele verzi incendiate. Unele 
osii plesneau aruncând așchii ucigașe spre caii ce le trăgeau. 
Roţile plesneau și erau smulse din butucii lor. Oamenii erau 
aruncaţi din șa și striviți de copitele ariergardei înnebunite. 

În fruntea escadronului său, Nefer dădu cu mâna semnalul pe 
care oamenii săi îl așteptau și o trupă de pedestrași țâșniră din 
ascunzătoare și tăiară tufișurile spinoase ce flancau intrările. In 
succesiune rapidă, carele lui Nefer trecură prin ele spre câmpul 


584 


de dincolo de ziduri. Având spaţiu de manevră, erau liberi să se 
desfășoare de-a lungul câmpului. Se grupară, încercuind 
escadroanele lui Naja și atacându-le din lateral. 

Acum cele două armate erau faţă în față ca doi tauri care se 
izbeau. Nu toate vehiculele lui Naja fuseseră atrase în capcana 
dintre ziduri. Pur și simplu nu fusese suficient spaţiu ca să intre 
toate odată. Acestea se grăbeau acum să-l înfrunte pe Nefer și 
începu o bătălie obișnuită de care de luptă. Alergau în cerc, 
atacând, apoi retrăgându-se pentru a ataca din nou. 
Escadroanele se dezmembrau și numai vehicule izolate se mai 
înfruntau, roată cu roată și om cu om. 

În ciuda groaznicelor pierderi pe care le provocase inamicului 
încă de la început, Nefer era încă în inferioritate numerică. Cum 
pierdea din ce în ce mai mult teren, Nefer se văzu silit să facă 
apel la rezervele pe care le păstrase în albia secată din spatele 
fortului. Acum era angajat în luptă până la ultimul om. Angajase 
până și ultimul car. Dar nu era suficient, încetul cu încetul, caii și 
oamenii săi erau răpuși de dușmanii numeroși. 

În praful, vacarmul și agitația din jur, Nefer răscoli toată 
câmpia în căutarea carului aurit și a fanionului regal ale lui Naja. 
Ştia că, dacă l-ar putea obliga pe Naja să se lupte cu el și l-ar 
omori, ar suporta totul mai bine. Dar nu era nici urmă de acesta. 
Probabil că fusese prins între ziduri și zăcea rănit sau ucis pe 
undeva, în confuzia din timpul luptei. 

Aproape de el, Nefer zări carul lui Hilto în posesia a doi 
inamici și pe bătrânul războinic rănit și zăcând la pământ. 
Escadronul lui Hilto îl zări coborând, ceea ce-i derută și mai 
mult. Nefer simţi cum gheara rece a disperării îi strângea inima. 
Pierdeau bătălia. 

Văzu un șir de care roșii încercuindu-i prin spate ostașii, de-a 
lungul zidurilor și atacându-i cu săgeți și sulițe. Pedestrașii se 
risipiră ţipând cu o groază din ce în ce mai mare. In mod ciudat, 
Nefer își aminti că Taita numea acest lucru „efectul păsărelelor 
zboară una, zboară și celelalte”. 

Nefer știa că armata sa va fi curând înfrântă și-i încuraja pe 
cei ce-l puteau auzi și încerca să-i regrupeze, urmărind ca un car 
dușman și împărțind lovituri de sabie în stânga și în dreapta. 
Apoi porni în căutarea unui alt car roșu, dar Dov și Krus deja 
erau epuizați. 


Apoi Meren, care se afla lângă el, strigă, arătând cu mâna 
spre est, în deșert: 

— Privește, mărite faraon! 

Intorcând capul, Nefer își șterse transpiraţia și urmele 
sângelui dușmanilor de pe față și se holbă la lumina 
strălucitoare. 

Nu mai avea nicio îndoială acum că bătălia luase sfârșit și că 
ei pierduseră. Un alt grup de care dușmane se îndrepta spre ei. 
De unde apăruseră așa deodată, Nefer nu-și putea da seama. 
Crezuse că Naja își implicase deja toate vehiculele, dar asta nu 
mai conta acum. Bătălia era pierdută. 

— Câţi sunt? întrebă Nefer cu dezamăgire în suflet. 

— Două sute, aproximă Meren. Poate și mai mult. | se citea 
resemnarea în glas: Sunt peste tot. Vom muri luptând. 

— O ultimă încercare, strigă Nefer către vizitiii din jurul lui. Cu 
mine, Regiment Albastru! Să murim cu fruntea sus! 

Il aclamau cu voce stinsă și înaintau alături de el. Până și Dov 
și Krus păreau să-și fi recăpătat puterile și mica trupă de care 
albastre înainta spre noii inamici, pentru a-i întâlni faţă în faţă. 
Pe măsură ce se apropiau, văzură că pe carul din frunte al 
dușmanului era arborat fanionul unui general. 

— Pe onoarea mea, îl recunosc! strigă Meren. Este Prenn, 
bătrânul sodomit. 

Erau atât de aproape acum, încât și Nefer recunoștea silueta 
sfrijită cu bandaj pe un ochi. Il văzuse în oastea Regelui Apepi, 
în templul din Perra, unde se întâlniseră să negocieze tratatul de 
la Hathor, în aceeași zi fericită când o văzuse pentru prima oară 
pe Mintaka. 

— Sosirea sa este prematură, spuse Nefer cu dispreţ, dar 
poate că putem scăpa viitoarea generaţie de tineri de atenţiile 
lui amoroase. 

li mână pe Dov și pe Krus direct spre Prenn, încercând să-l 
oblige să se abată și să flancheze atacul sulițelor. Dar pe 
măsură ce se apropiau, Meren strigă înfricoșat: 

— Are albastrul arborat! 

Steagul lui Prenn flutura în spate și de aceea Nefer nu îl 
observase până în acel moment, dar Meren avea dreptate: 
Prenn avea arborat steagul albastru al Casei Tamose, la fel ca și 
toate carele ce îl însoțeau. 


586 


Deodată Prenn încetini și își duse braţul drept la piept în semn 
de salut către Nefer și strigă cu o voce puternică ce străbătea 
prin zgomotul carelor: 

— Mărit fie faraonul! Să trăieşti, Nefer Seti! 

Uimit, Nefer lăsă sulița pe care voia să o arunce și strânse 
hăţurile cailor. 

— Care îţi sunt ordinele, mărite faraon? strigă Prenn. 

— Ce e asta, generale Prenn? De ce mă întrebi pe mine ce 
ordine am? răspunse Nefer. 

— Prințesa Mintaka mi-a trimis mesajul tău și am venit să mă 
pun la dispoziţia ta pentru a te ajuta să răzbuni moartea regelui 
Apepi și a faraonului Tamose. 

— Mintaka? 

Nefer era nedumerit pentru că avea încă în gând sanctuarul 
templului din Avaris. Dar instinctele sale războinice îndepărtară 
aceste gânduri. Va fi timp și pentru astfel de meditații mai 
târziu. 

— Bine ai venit, generale Prenn! Nu ai sosit prea curând. 
Alătură-te carului meu și vom străbate acest câmp de la un 
capăt la altul. 

Ei porniră unul lângă altul și legiunile învinse ale lui Nefer 
văzură steagurile albastre apropiindu-se și, auzind strigătul 
războinic „Horus și Nefer Seti!” și sunetul de corn, își recăpătară 
forțele. Nici escadroanele roșii ale lui Naja Kiafan nu erau într-o 
stare mai bună și abia mai puteau opune rezistenţă proaspetelor 
trupe ale lui Prenn. Luptară o vreme, dar fără tragere de inimă. 
Unii își părăsiră carele pentru a îngenunchea cu mâinile ridicate, 
cerșind îndurare și slăvindu-l pe Nefer Seti. Ceilalţi îi imitară și, 
în curând, toți căruțașii roșii își aruncau arcurile și scuturile. 

Nefer plecă în căutarea lui Naja. În sinea lui știa că victoria nu 
va fi completă până ce nu va răzbuna moartea Tatălui său. Se 
întoarse spre zidurile de piatră unde îl văzuse pe Naja ultima 
oară în fruntea trupelor sale. Trecu peste ce mai rămăsese în 
locul unde se dăduse lupta, peste carele răsturnate, peste răniți 
și cadavre. Cu toate că majoritatea inamicilor se predaseră sau 
fuseseră uciși, mai erau pe ici, pe colo trupe încă angajate în 
luptă. Oamenii lui Nefer nu aveau niciun pic de milă pentru 
inamici și îi ucideau chiar și atunci când aceștia încercau să se 
predea. Nefer intervenea acolo unde putea pentru a opri 
măcelul și pentru a-i proteja pe prizonieri, dar oamenii săi erau 


587 


orbiţi de furia bătăliei și ucideau înainte ca el să poată face 
ceva. 

Ajunse la parapetele de piatră și-i opri pe Dov și pe Krus. 
Stând în picioare în car, privi peste zid spre tunelul strâmt unde 
prinsese avangarda armatei lui Naja. Carele distruse zăceau 
unul peste altul ca epavele unei flote izbite de stânci de o 
furtună puternică. Câţiva cai erau imobilizaţi și zăceau sub 
greutatea atelajelor. Văzu o iapă frumoasă stând pe trei 
picioare, cu piciorul din faţă strivit de o bilă de argilă și lângă ea 
un armăsar negru, cu intestinele atârnând printr-o rană din 
pântece. În jurul carelor zăceau morţi și răniţi. Unii încă mișcau 
și plângeau, invocându-i pe zei și pe mamele lor pentru apă și 
ajutor. Alţii erau liniștiți în agonia provocată de durere. Unul 
încerca să-și smulgă cu ultimele puteri săgeata ce-i fusese 
adânc înfiptă în stomac. Nefer căuta trupul lui Naja printre 
cadavre, dar era un vacarm de nedescris și unele trupuri erau 
îngropate sub atelaje. Apoi găsi prin praf, pietriș și sânge 
coagulat o frunză aurie și emblema regală a lui Naja Kiafan. 

— Trebuie să îl găsesc, îi spuse Nefer lui Meren. Trebuie să 
mă conving că e mort. 

Și cobori din car. 

— Te voi ajuta să-l cauţi, răspunse Meren. 

Meren se duse în fața cailor și îi priponi de zid. Nefer sări 
peste zid și merse printre ruine până ajunse la carul auriu. Era 
aplecat, dar şaua era goală. Unul din cai era încă în viaţă, dar 
avea ambele picioare din faţă rupte și-și înălță capul privind 
spre Nefer. Acesta luă una din suliţele din coșul de pe șasiu și 
ucise animalul cu o lovitură după urechi. Deodată Meren scoase 
un țipăt și se aplecă să ridice ceva de pe jos. Işi ridică trofeul și 
Nefer văzu că găsise coroana albastră de război a lui Naja. 

— Trebuie să fie pe aproape și trupul porcului, îi zise Nefer. 
Nu și-ar fi aruncat coroana. Ar fi fost prea mult pentru el. 

— Caută sub carul lui, îi răspunse Meren. Ar putea fi prins sub 
el. Te ajut să-l ridici. 

El veni spre Nefer, răscolind printre dărâmături și în acel 
moment văzu cu coada ochiului că ceva se mișcă în spatele lui. 
În același moment, Meren îl atenţionă: 

— Fii atent! În spatele tău! 

Nefer se opri și se întoarse. Naja răsărise de pe unde zăcuse 
și era acum în faţa carului. Capul lui ras strălucea și era palid ca 


588 


un ou de struț, iar ochii îi erau sălbatici. Avea încă sabia albastră 
a lui Tamose și cu ambele mâini încercă să lovească spre capul 
lui Nefer, dar avertismentul lui Meren îl salvase și Nefer se feri 
de lama ucigașă. Sabia lui era încă în teacă, dar avea în mână 
sulița cu care dăduse calului lovitura de graţie. O aruncă 
instinctiv spre gâtul lui Naja, dar acesta fu rapid ca o cobră și 
păși în lături. Asta îi dădu lui Nefer timp să-și scoată sabia, dar 
Naja se depărta, privindu-l. Îl văzu pe Meren venind în ajutorul 
lui Nefer și carul de lângă zid, cu Dov și Krus în hăţuri. Cu altă 
lovitură de sabie, îl făcu pe Nefer să se retragă, iar el se întoarse 
și se depărtă. Nefer aruncă sulița după el, dar nu reuși să-l 
rănească. Naja ajunsese la zid. Sărind peste acesta, eliberă caii 
cu o lovitură de sabie și sări în car. Nu se putea ţine pe picioare, 
dar luă biciul și-i atinse pe Dov și Krus. Uimiţi, aceștia ţâșniră 
înainte și după alte câteva lovituri, galopau deja. 

Nefer se urcă pe zid și-l văzu pe Naja îndepărtându-se pe 
câmpie. Respiră adânc și fluieră, sunetul pătrunzător și puternic 
pe care Dov și Krus îl cunoșteau așa de bine. Îi văzu ridicând 
capetele, ciulind urechile și întorcându-se spre el. Apoi Krus 
schimbă brusc direcţia și Dov îl urmă imediat. Carul s-a aplecat 
puternic la această schimbare de direcţie, iar Naja a fost nevoit 
să se prindă bine pentru a nu fi aruncat. Cei doi cai se întorceau 
în fugă spre locul în care Nefer stătea nemișcat pe zid. Naja își 
recăpătase echilibrul și își ţinea sabia la îndemână, gata să-l 
atace pe Nefer imediat ce se va apropia de el. Nefer știa că 
arma sa nu va putea niciodată învinge lama temută a lui Naja. 
Să se arunce în luptă cu un ostaș de talia lui Naja, dotat cu o 
astfel de armă însemna moarte sigură. 

Când caii se apropiară de el, Nefer se aruncă ușor pe spatele 
lui Krus și cu genunchii îl îndreptă spre câmp. Privi înapoi și îl 
zări pe Naja sărind peste marginea de lemn a carului. Tinti de-a 
lungul osiei pentru a-l lovi pe Nefer. 

Nefer se aplecă în șa și tăie cu sabia nodul ce lega caii de 
osie. Carul era acum liber și se apleca într-o parte. Greutatea lui 
Naja dărâmă osia și unul din capete se înfipse în pământul 
moale. Atelajul era acum distrus de la un capăt la altul, iar Naja 
a fost aruncat. El atinse pământul cu umărul și, în ciuda 
zgomotului produs de carul prăbușit, Nefer îi auzise oasele 
trosnind. 


589 


Nefer îl întoarse pe Krus și se îndreptară spre Naja care se 
ridicase în picioare în pofida durerilor și se balansa, ţinându-și la 
piept braţul drept rănit. În cădere își pierduse sabia albastră. Îi 
sărise din mână și se înfipsese în pământ la douăzeci de pași de 
locul în care se afla acum. Lama tremura încă în urma 
impactului, nemaipomenitul metal albastru arunca raze de 
lumină albăstruie, iar teaca plină de ornamente strălucea de la 
un capăt la altul. 

Naja se îndreptă împleticindu-se spre armă, dar îl văzu pe 
Krus năpustindu-se asupra lui și o spaimă groaznică îi învineţi 
fața. Se întoarse și o luă la fugă. 

Nefer se aplecă în șa, smulse sabia din nisip și porni călare pe 
Krus în urmărirea lui Naja. Acesta auzi zgomotul copitelor 
apropiindu-se de el și privi înapoi. Pe obraji îi curgeau lacrimi 
negre de la fard, iar faţa îi era desfigurată de spaimă. Ştia acum 
că nu mai putea scăpa răzbunării ce căzuse asupra lui. Căzu în 
genunchi și ridică ambele mâini, cerând îndurare. Făcându-i 
semn să încetinească și fluierând ascuţit, Nefer îl opri pe Krus 
chiar în faţa celui îngenuncheat și sări de pe cal deasupra lui 
Naja: p 

— Îndurare! suspina Naja. Îți dau coroana și regatul. 

Se târî la picioarele lui Naja cerând îndurare. 

— Le am deja. Nu îmi lipsește decât un lucru. Răzbunarea! 

— Îndurare, Nefer Seti, în numele zeilor și de dragul surorii 
tale, zeița Heseret, și a pruncului pe care îl poartă în pântece. 

Deodată un pumnal apăru în mâna sa dreaptă și se repezi la 
pântecele lui Nefer. Acesta fusese luat prin surprindere, dar sări 
în lături la timp și pumnalul i se înfipse în poalele fustanelei. Cu 
o lovitură de sabie l-a făcut pe adversar să scape pumnalul. 

— Îți admir perseverenţa. Eşti tu însuţi până la capăt, spuse 
Nefer aruncându-i un zâmbet rece, dispreţuitor. Vei avea parte 
de tot atâta îndurare câtă ai arătat și tu faţă de Tatăl meu, 
faraonul Tamose. 

Îndreptă vârful sabiei albastre spre pieptul lui Naja și i-l 
străpunse. O expresie de neîncredere și de durere apăru pe faţa 
lui Naja. 

— Ai întinat această lamă sfântă. Acum o voi spăla în sângele 
tău, adăugă Nefer și scoase sabia ca s-o înfigă din nou. 


590 


Naja se năpusti cu faţa în pământ, respiră adânc, dar aerul îi 
ieșea din plămâni prin rana dintre umeri și, după câteva mișcări 
convulsive, muri. 

Nefer agăţă picioarele cadavrului de pintenii lui Krus, apoi 
urcă în șa și-l târî de-a lungul câmpiei. Strigăte de bucurie se 
auzeau în urma sa pe măsură ce înainta pas cu pas spre 
fortăreață. Tăie sfoara și lăsă corpul neînsufleţit să zacă în 
țărână. 

— Tăiaţi corpul uzurpatorului în mai multe bucăţi și răspândiți- 
| în toate colțurile regatului pentru ca fiecare cetățean al 
Egiptului să vadă ce păţesc trădătorii și cei care ridică mâna 
asupra faraonului lor. 

Apoi privi spre silueta ce se zărea în turnul de veghe al 
fortăreței și ridică lama albastră pătată de sânge în semn de 
salut. Taita îi răspunse ridicând mâna dreaptă și piatra de pe 
degetul său trimise spre el o rază de lumină roșiatică. Era inelul 
de rubin al lui Naja. 

„A fost în turn toată ziua. Ce rol a jucat magul în această 
luptă? se întreba Nefer. Am fi învins oare dacă nu ar fi fost el?” 
Cum nu putea găsi un răspuns, lăsă aceste gânduri deoparte. 
Urcă până în vârful turnului și se așeză lângă Taita. De aici le 
vorbi oamenilor săi. Le mulțumi pentru că își făcuseră datoria și 
pentru vitejia lor. Le promise recompense, fiecăruia o parte din 
prada de război și toate onorurile și titlurile cuvenite căpitanilor 
și centurionilor. 

Până să-i numească pe toţi, soarele cobori printre norii 
purpurii spre orizont. Își încheie cuvântarea printr-un apel la 
rugăciune: 

— Dedic această victorie lui Horus de aur, șoimul zeilor, strigă 
el și, în timp ce se ruga, ultima rază de lumină a apusului 
străpunse norii, luminând turnul ca o prevestire. 

Ea lumină coroana albastră de război de pe capul lui Nefer și 
sabia albastră din mâna sa. 

În acel moment, un strigăt sălbatic se auzi de sus, din ceruri; 
toți își ridicară capetele și își îndreptară ochii spre cer. Mulțimea 
murmura uimită. Un șoim regal plana deasupra capului 
faraonului și, în timp ce ei priveau cu mirare, scoase din nou 
acel sunet înfricoșător, zbură în cerc de trei ori și apoi se 
depărta cu bătăi rapide de aripi spre estul întunecat și dispărând 
în întuneric. 


591 


— O binecuvântare a zeilor, aclamară ostașii. Trăiască 
faraonul! Până și zeii te salută. 

Dar imediat ce rămaseră singuri, Taita îi spuse încet, ca 
nimeni din afara camerei să nu audă: 

— Vulturul a adus o ameninţare, nu o binecuvântare. 

— Care e ameninţarea? întrebă Nefer calm, dar vădit 
îngrijorat. 

— Când pasărea a scos acel sunet, am auzit-o pe Mintaka 
țipând, șopti Taita. 

— Mintaka! Nefer o uitase în viitoarea bătăliei. Ce mi-a spus 
Prenn despre ea? 

Se îndreptă spre intrarea în cort și strigă către gărzi: 

— Prenn! Unde este centurionul Prenn? 

Prenn veni pe dată și îngenunche în faţa faraonului. 

— Ţi-ai câștigat pe deplin recunoștinţa noastră, îi spuse Nefer. 
Fără tine, nu am fi învins. Recompensa pe care o vei primi tu va 
fi mai mare decât a celorlalți căpitani ai mei. 

— Faraonul este mărinimos. 

— La începutul luptei ai spus ceva despre prinţesa Mintaka. 
Am crezut că e în siguranță în templul lui Hathor din Avaris. 
Când și unde ai văzut-o ultima oară? 

— Mărite faraon, te înșeli. Prinţesa Mintaka nu e în templu. A 
venit la mine să-mi aducă solia ta. Nu o puteam aduce cu mine 
la luptă, deci am lăsat-o în tabăra mea din deșert, pe drumul 
care vine de la Khatmia. 

Un tremur puternic îl cuprinse pe Nefer: 

— Pe cine altcineva ai mai lăsat în aceeași tabără? 

— Doar pe câteva dintre doamnele de la Curte, prinţesa 
Merykara, ce o însoţise pe Mintaka, și pe Maiestatea Sa, regina 
Heseret. 

— Heseret! Nefer sări ca ars. Heseret! Dacă Mintaka și 
Merykara sunt la mâna ei, ce le va face, când va afla că i-am 
ucis bărbatul? 

Se repezi spre ieșire și îl chemă pe Meren: 

— Mintaka și Merykara sunt în mare pericol, îi spuse el. 

— De unde știi? întrebă acesta uimit. 

— De la Prenn. lar Taita a descifrat o ameninţare în strigătul 
șoimului. Trebuie să plecăm pe dată. 


e Capitolul 137 e 


Heseret se trezi înaintea zorilor, la o oră când totul este în 
întuneric și doarme. La început nu știu ce o trezise, dar apoi auzi 
niște voci apropiindu-se. Se ridică, lăsând blănurile să cadă și 
încercând să înțeleagă ce se auzea. Descifra acum anumite 
cuvinte: „învins” și „ucis” și „să fugim imediat”. 

Își strigă slujnicele și două dintre ele, adormite și dezbrăcate, 
au fost imediat la picioarele sale cu lămpi în mână. 

— Ce se întâmplă? întrebă Heseret, iar femeile făcură ochii 
mari, neînțelegând. 

— Nu știm, doamnă, noi dormeam. 

— Proastelor! Mergeţi afară și vedeţi ce se întâmplă! ordonă 
Heseret nervoasă. Și vedeți dacă prizonierii mai sunt acolo, dacă 
nu au evadat. 

Acestea plecară. 

Heseret își aranjă patul. Aprinse toate lămpile, își strânse 
părul, își puse pe ea un chiton și își aruncă un șal pe umeri. 
Zgomotul de afară era din ce în ce mai puternic și acum auzea 
țipete și care trecând pe drum, dar tot nu înțelegea ce se 
întâmplă. 

Cele două slujnice se întoarseră în cort. Cea mai bătrână avea 
răsuflarea tăiată și era aproape incoerentă. 

— Se zvonește că a fost o mare bătălie într-un loc numit 
Ismailiya, Maiestate. 

Heseret simţi cum i se umple inima de bucurie. Naja 
triumfase: în inima ei era sigură de asta. 

— Și cum s-a terminat? 

— Nu știm, doamnă. Nu am întrebat. 

Heseret o apucă pe fata de lângă ea de păr și o smuci atât de 
tare, că rămase cu un smoc de păr în mână. 

— Nu aveţi niciun pic de minte în capul ăla mare? 

O plesni peste faţă și o lasă zăcând pe podea. Luă o lampă și 
ieși în grabă. 

Gărzile dispăruseră și simţi fiori de teamă. Fugi spre car și, 
ridicând lampa, se uită spre grajd. O parte din frica ei se datora 
și faptului că două siluete murdare erau încă spânzurate în 
spatele grajdului. Acestea o priveau cu fețele lor palide și 
murdare. 


593 


Heseret trecu mai departe și alergă spre poartă. În lumina 
stelelor, zări trecând un cortegiu întunecat. Erau care și alte 
atelaje trase de boi. Unele erau încărcate cu lăzi și alte obiecte, 
altele erau pline de femei cu copii în braţe. Sute de soldați 
alergau pe lângă ele și Heseret văzu că majoritatea își aruncau 
armele. 

— Unde mergeţi? îi întrebă ea. Ce se întâmplă? 

Nimeni nu-i răspunse și nici nu păreau s-o observe. Heseret le 
ieși în cale și-l apucă de braţ pe unul dintre soldaţi: 

— Eu sunt regina Heseret, soția faraonului întregului Egipt. | 
smuci de mână: Fii atent la mine, neghiobule! 

Soldatul rânji și încercă să scape de ea. Dar Heseret îi 
strângea braţul cu disperare, până când acesta o lovi și o lăsă 
zăcând în praful din mijlocul drumului. 

Ea se ridică și alese un alt soldat care purta guler de sergent. 
Alergă spre el cu sângele șiroindu-i din nas: 

— Spune-mi despre bătălie. Te rog, spune-mi! îl imploră ea. 
Acesta se uită cu atenţie la faţa ei și o recunoscu: 

— Cele mai cumplite vești, Maiestate. Vocea îi era aspră. A 
fost o luptă groaznică și am fost învinși. Armata ne-a fost 
măcelărită și carele distruse. Dușmanii se odihnesc și vor veni 
după noi curând. Trebuie să fugiţi. 

— Dar faraonul? Ce s-a întâmplat cu soţul meu? 

— Se zvonește că bătălia a fost pierdută și faraonul, ucis. 

Heseret se holbă la el, neputând nici să se miște, nici să 
vorbească. 

— Veniţi, Maiestate? întrebă sergentul. Plecaţi înainte să fie 
prea târziu. Până să ajungă inamicii și să înceapă jafurile. Vă voi 
ocroti eu. 

Dar Heseret dădu din cap: 

— Nu poate fi adevărat! Nu se poate ca Naja să fi murit! 

Se întoarse. Stătea singură în mijlocul drumului, în timp ce 
soarele se înălța pe cer și soldaţii treceau pe lângă ea. Această 
gloată confuză și dezordonată nu semăna deloc cu armata cea 
falnică reunită cu câteva luni în urmă în faţă Porții Albastre din 
Babilon. 

Erau printre ei și câţiva ofițeri și Heseret îl întrebă pe unul 
dintre ei: 

— Unde este faraonul? Ce s-a întâmplat? 


Ofițerul nu o recunoscu din cauza sângelui de pe faţă și a 
hainelor prăfuite. El îi răspunse: 

— Naja Kiafan a fost ucis de Nefer Seti însuși și cadavrul i-a 
fost tăiat în bucăţi și răspândit în toate colţurile Egiptului. 
Dușmanii se apropie cu repeziciune, probabil vor fi aici înaintea 
prânzului. 

Heseret oftă cu amărăciune. Aceste amănunte erau prea 
adevărate pentru ca ea să se mai poată îndoi. Luă o mână de 
nisip și și-o turnă în cap. Încă gemând, își prinse faţa în mâini și 
își înfipse unghiile adânc în carne, până ce sângele începu să-i 
șiroiască pe obraji, alunecând în jos pe chiton. 

Slujnicele și căpitanul ce o păzea veniră după ea, dar era 
turbată de durere și le striga numai cuvinte obscene. Își întoarse 
fața spre cer și strigă numai blasfemii, învinuindu-i pe zei că nu 
i-au protejat soțul, care era cel mai măreț zeu. 

Țipetele și hohotele ei de plâns erau din ce în ce mai 
puternice, iar comportamentul ei din ce în ce mai sălbatic și mai 
nebunesc. Își lovea pieptul cu pumnii plini de bijuteriile pe care 
le purta tot timpul, urină din picioare și se târî prin noroi. Apoi se 
ridică brusc și intră grăbită în curte. Alergă spre grajd și strigă 
spre Merykara printre bare: 

— Soţul nostru e mort. Ucis de monstrul care ne este frate. 

— Slavită fie Hathor și toţi zeii! strigă Merykara. 

— Blasfemie! răcni Heseret. Naja Kiafan era un zeu și tu-i erai 
soție. Era din ce în ce mai furioasă: Ar fi trebuit să-i fii o soţie 
credincioasă, dar tu l-ai abandonat. l-ai adus rușine și l-ai umilit. 

— Meren e soțul meu, îi spuse Merykara. Dispreţuiesc ființa 
pe care tu o numești soț. El ne-a ucis Tatăl și merită din plin 
răzbunarea lui Nefer. 

— Meren nu este decât un soldat, iar Naja a fost și este un 
zeu. 

Deși avea buzele arse de sete și de soare, se chinui să 
zâmbească. 

— Meren e un zeu mai degrabă decât Naja. Și eu îl iubesc. Va 
fi aici curând și mai bine ne-ai elibera pe mine și pe Mintaka 
înainte de sosirea lui, ori el și Nefer te vor face să plătești scump 
pentru asta. 

— Ușurel, draga mea, șopti Mintaka. E nebună. Uită-te la ochii 
ei. Nu o provoca. E capabilă de orice răutate acum. 

Heseret nu mai avea simţul rațiunii: 


— lubești un soldat oarecare? întrebă ea. Îndrăznești să-l 
compari cu soţul meu, faraonul Egiptului? Vei avea parte de 
soldaţi atunci. 

Se întoarse spre căpitanul gărzilor: 

— Scoate-o pe scroafă din cușca asta murdară! 

Căpitanul ezită. Amenințarea Merykarei îl speriase. Nefer și 
căpitanii lui ar putea sosi în curând. 

Heseret păru să își recapete controlul: 

— lţi ordon, căpitane, să execuţi ordinele sau vei suferi 
consecinţele! 

Ezitând încă, el le ordonă oamenilor săi și aceștia tăiară 
frânghiile ce-i prindeau încheieturile Merykarei de perete, apoi o 
ajutară să iasă pe propriile picioare. 

Mâinile și picioarele Merykarei erau vinete și umflate în 
locurile în care frânghiile îi împiedicaseră sângele să circule și 
abia se putea ţine pe picioare. Faţa îi era arsă de soare, iar părul 
încurcat și răvășit îi acoperea fața. 

Heseret îi aruncă o privire rapidă și apoi atenţia ei se 
concentră asupra unei roți ce fusese desprinsă de la un car și 
acum era sprijinită de perete. 

— Aduceţi roata aia aici! ordonă ea și doi bărbaţi o aduseră. 
Legaţi-o pe nemernică de ea. Nu, nu așa. Răstignită! Cu 
picioarele și mâinile întinse pentru a-i primi pe dragii ei soldați. 

Ei i se supuseră și o legară pe Merykara cu gleznele și cu 
încheieturile mâinii de spițele roții. Heseret stătea în fața ei și o 
scuipă. Merykara râse cu buzele ei crăpate: 

— Ești nebună, surioară. Durerea ţi-a întunecat minţile. Mi-e 
milă de tine, dar nimic nu ţi-l poate aduce înapoi pe Naja. Când i 
se va cere socoteală pentru crimele sale, monștrii de la porțile 
paradisului îi vor devora inima cea neagră și va fi curând uitat. 

Heseret o lovi cu vârful pumnalului în ambii obraji, rănind-o 
ușor, dar făcând-o totuși să sângereze. Merykarei îi curgea 
sângele de pe frunte pe chiton. Heseret își folosi pumnalul 
pentru a-i sfâșia hainele, apoi cu ambele mâini, le rupse de tot. 
Merykara nu purta altceva pe dedesubt. 

Corpul ei neatins de razele soarelui era alb și fraged. Sânii îi 
erau mici și aveau două pete rozalii, pântecele îi era plat și alb și 
mai jos avea un cuibușor moale de puf. 

Heseret se dădu un pas înapoi și privi spre gărzi: 

— Care dintre voi vrea să fie primul? 


596 


Ei se holbau la trupul gol și zvelt de pe roată. 

Mintaka strigă din cușca ei: 

— Ai grijă ce faci! Nefer Seti va fi aici curând și e sora lui. 

Heseret o repezi: 

— Tacă-ţi gura aia otrăvită! Tu urmezi. Am zeci de mii de 
bărbaţi aici și-i vei satisface pe mulţi dintre ei până la sfârșitul 
zilei. 

Se întoarse spre bărbați: 

— Veniţi și priviţi carnea ei fragedă. Nu vreţi să o gustați? Văd 
cum vi se umflă mădularele pe sub haine. 

— Asta e nebunie curată, șopti căpitanul, fără a-și lua însă 
ochii de la trupul cel fraged. Este o prințesă a Casei regale 
Tamose. 

Heseret smulse lancea din mâna celui mai apropiat soldat și-l 
lovi în spate cu mânerul. 

— Haide, caporale, nu ai fudulii? Să te vedem cum pătrunzi în 
această crăpătură plină cu miere. 

Bărbatul se dădu un pas înapoi, ducând mâna spre locul unde 
fusese lovit. 

— Ești nebună! Ce pedeapsă va năpusti Nefer Seti pe capul 
meu? 

El se întoarse și se alătură mulțimii ce fugea spre drum. 
Tovarășii săi mai ezitară un moment, apoi unul dintre ei 
murmură: 

— E nebună. Eu nu pot sta să-l aştept pe Nefer Seti să o 
găsească pe sora lui așa, spuse el repezindu-se spre poartă și 
ceilalți îl urmară. 

Heseret alergă după el: 

— Întoarce-te! Îţi ordon! 

Dar ei se amestecară în mulţime și dispărură. Heseret alergă 
spre un arcaș nubian care trecea în grabă, îl luă de braţ și 
încercă să-l târască spre casă. 

— Vino cu mine! Vă cunosc eu pe voi, animale negre, aveți 
mădulare ca de elefanţi și vă place să le folosiţi. Am ceva ceo 
să îţi facă plăcere. 

Arcașul o dădu la o parte cu violență: 

— Lasă-mă în pace, târâtură! Nu am timp pentru târgul tău 
acum. 

Se holbă în urma lui pe măsură ce se îndepărta în gloată și 
strigă după el: 


597 


— Nu de mine era vorba, bestie! Cum îndrăznești să o insulţi 
pe regina Egiptului? 

Plângând și delirând, ea se întoarse în curte. Mintaka o strigă 
din cușca sa: 

— S-a terminat acum, Heseret! Calmează-te! Elibereaz-o pe 
Merykara și noi te vom ocroti. 

Își cobori vocea deoarece știa că Heseret nu mai gândea 
normal, ci părea cuprinsă de o demenţă fără margini: 

— Eu sunt regina Egiptului, iar soțul meu este un zeu 
nemuritor! ţipă Heseret. Privește-mă și înspăimântă-te de 
frumusețea și de puterea mea! Era acoperită de sânge și 
murdărie și agita lancea cu sălbăticie. 

— Te rog, Heseret, adăugă Merykara. Nefer și Meren vor 
ajunge curând. Ei vor avea grijă de tine. 

Heseret îi aruncă o privire: 

— Nu am nevoie de protecţie. Nu înțelegeţi ce vă spun? Eu 
sunt o zeiţă, iar tu ești nemernica soţie a unui simplu soldat. 

— Dragă soră, ești orbită de furie. Eliberează-mă ca să te pot 
ajuta. 

O expresie tăioasă apăru pe faţa lui Heseret: 

— Te temi că nu îţi voi găsi un bărbat pe măsură? Ei bine, te 
înșeli, am ceva special pentru tine. 

Ridică lancea lungă și-i întoarse mânerul spre Merykara. 

— lată-l pe iubitul tău soldat. 

Și se îndreptă ameninţător spre Merykara. 

— Nu, Heseret! strigă Mintaka. Las-o! 

— Tu urmezi, trădătoare nemernică! Voi avea grijă și de tine 
după ce voi termina cu ea. 

— Heseret, nu! strigă Merykara. 

Dar Heseret părea să nu o fi auzit, îndreptând mânerul spre 
coapsele acesteia. 

— Sora mea, nu poţi face asta! Nu îţi amintești... 

Merykara se întrerupse și ochii îi ieșeau din cap din cauza 
șocului și a durerii. 

— Așa! spuse Heseret, împingând adânc mânerul lăncii. Așa! 
strigă ea. Și acolo! Și împinse mânerul mai adânc până ce 
acesta pătrunse de lungimea unui braț și ieși pătat de sângele 
Merykarei. 

Acum ambele fete ţipau la ea: 

— Oprește-te! Te rog, oprește-te! 


598 


Dar Heseret continua să împingă mânerul în pântecele surorii 
sale: 

— Așa! Îți satisface dorinţa? 

Merykara sângera puternic, dar Heseret își lăsa toată 
greutatea pe armă și o împinse cu toată lungimea ei. Merykara 
ţipă pentru o ultimă oară, apoi leșină. Bărbia îi pică pe pieptul 
gol. 

Heseret lăsă lancea înfiptă în trupul slab și palid și se dădu 
câţiva pași înapoi. Iși privi fapta cu o expresie derutată: 

— A fost vina ta. Nu mă învinovăţi pe mine. Eu mi-am făcut 
doar datoria. Tu te-ai comportat ca o târfă. Te-am tratat ca 
atare. 

Incepu să plângă din nou și să-și frângă mâinile: 

— Nu contează. Nimic nu mai contează. Naja a murit. Mult 
iubitul nostru soț a murit... 

Se întoarse în cortul său luxos, dar gol, ameţită asemenea 
unui somnambul. Își scoase chiton-ul îmbibat în urină și sânge 
și-l aruncă în mijlocul camerei, apoi alese un altul, la întâmplare, 
din grămăjoara din colț și-și puse sandalele în picioare. 

— II voi găsi pe Naja, spuse ea, brusc hotărâtă. 

Își strânse repede câteva lucruri și le îngrămădi într-un 
săculeț de piele. Apoi, din nou hotărâtă, se îndreptă spre ușă. 

Când ieși la lumina soarelui de dimineaţă, Mintaka strigă din 
cușca ei: 

— Te rog, eliberează-mă, Heseret! Trebuie să o ajut pe 
surioara ta. E grav rănită. Fie-ţi milă, lasă-mă să mă duc la ea! 

Nu-i aruncă nicio privire Mintakăi, ieșind grăbită din curte, 
dând din cap și murmurând incoerent de una singură. Se 
îndreptă spre vest, în direcţia opusă gloatei de oameni îngroziţi, 
spre Ismailiya și Egipt. 

Mintaka îi mai auzi încă o dată strigătul: 

— Așteaptă-mă, Naja, singura mea dragoste adevărată. 
Așteaptă-mă! 

Și apoi glasul ei se pierdu în depărtare. 


e Capitolul 138 e 


Mintaka se zbătu în strânsoarea ei, sucindu-se și învârtindu- 
se, încrucișându-și picioarele în laţuri pentru a se elibera. Simţea 


599 


cum i se ia pielea de pe încheieturile mâinilor și cum îi șiroiește 
sângele pe degete și pe braţe, dar laţurile erau strânse puternic 
și nu le putea nici smulge, nici dezlega. Simţea cum îi amorţesc 
mâinile. De câte ori se oprea, privirea îi fugea spre trupul 
Merykarei de pe roată. li striga: 

— Te iubesc, draga mea! Meren te iubește. Nu muri! Rezistă, 
te rog, de dragul nostru! 

Dar ochii ei erau larg deschiși și privirea fixă. Curând globii ei 
oculari începură să se usuce și să se acopere de praf și muștele 
începură să roiască în jurul lor și să se hrănească din sângele ce 
băltea între coapsele ei. 

Deodată Mintaka auzi un foșnet la intrarea în cort și când își 
întoarse capul, le zări pe cele două slujnice ale lui Heseret 
ieșind. Ducea fiecare câte o boccea cu lucruri pe care le furase. 

— Vă rog, eliberaţi-mă! strigă Mintaka către ele. Veţi fi libere 
și veţi avea și o recompensă mare. 

Dar ele o priviră uimite, cu o expresie de vinovăţie pe faţă, 
ieșind în grabă din curte pentru a se alătura armatei învinse ce 
se îndrepta spre est. 

Mai târziu se auziră glasuri la poartă și Mintaka fu gata să 
strige. Dar ea recunoscu inflexiunile grosolane ale vocilor și se 
stăpâni. Patru bărbaţi pătrunseră în curte. După trăsăturile lor, 
Mintaka își dădu seama că erau niște bandiți obișnuiți, probabil 
membrii ale acelor bande de tâlhari ce veneau în urma oricărei 
armate. Își lăsă capul să-i atârne, prefăcându-se moartă. 

Ei se opriră să analizeze trupul Merykarei. Unul dintre ei râse 
și făcu o remarcă atât de obscenă, că Mintaka strânse din gene 
și se forță cu greu să se abţină. 

Apoi veniră și se uitară la ea. Ea stătea nemișcată și-și ţinea 
respiraţia. Știa că trebuie să arate groaznic și făcea pe moarta. 

— Asta pute ca o cocină de porci, remarcă unul. Aș face-o mai 
degrabă cu Palm și cele cinci fiice ale ei. 

Hohotiră cu toţii la gluma acestuia, apoi continuară să 
răscolească peste tot, căutând bunuri de valoare. După ce 
dispărură, luând cu ei tot ce puteau duce, Mintaka privi umbrele 
de pe pământul bătătorit, în timp ce afară zgomotul carelor și al 
oamenilor se îndepărta. Ultimii dintre ei trecură înainte de apus 
și o liniște mormântală se așternu pe câmpie. 

În timpul nopţii, Mintaka atipi din când în când, epuizată de 
disperarea ce o cuprinsese. De câte ori se trezea, zărea trupul 


600 


Merykarei răstignit sub lumina argintie a lunii și durerea îi 
revenea în suflet. 

Zorii veniră și soarele se ridică pe cer, dar singurul sunet care 
se auzea era șuieratul vântului din deșert printre arbuștii din 
poartă și din când în când, propriile suspine. Dar acestea 
scădeau în intensitate cu fiecare zi ce trecea fără o picătură de 
apă. 

Apoi auzi altceva în depărtare, un murmur ușor care se auzea 
din ce în ce mai clar, și recunoscu zgomotul roților apropiindu-se 
cu iuţeală. Erau care, căci auzea acum zgomotul copitelor și voci 
bărbătești ce se apropiau din ce în ce mai mult, până ce 
recunoscu una dintre ele: 

— Nefer! Încercă să-i strige numele, dar vocea sa era doar o 
șoaptă uscată: Nefer! 

Apoi auzi strigăte de disperare și, întorcând capul, îl văzu pe 
Nefer intrând ca o furtună pe poartă. Meren și Taita erau în 
spatele lui. 

Nefer o văzu în cele din urmă și alergă spre ea. Smulse ușa 
din balamale cu mâinile goale, apoi smulse sabia din teacă 
pentru a-i tăia legăturile. O scoase ușor din cușca murdară și o 
strânse la piept. Izbucni în lacrimi în timp ce o purta spre cort. 

— Merykara, șopti ea cu buzele umflate și crăpate. 

— Taita va avea grijă de ea, dar mă tem că e prea târziu. 

Mintaka privi înapoi peste umăr și văzu cum Taita și Meren o 
eliberaseră pe Merykara de pe roată și scoseseră arma 
însângerată din trupul ei. Acum întindeau un cearșaf curat peste 
trupul ei, acoperindu-i groaznicele răni. 

Mintaka închise ochii: 

— Sunt epuizată de durere și de supărare, dar chipul tău este, 
dragul meu, cea mai frumoasă priveliște pe care am văzut-o 
vreodată. 

Și se prăbuși, inconștientă. 


e Capitolul 139 e 


Mintaka se trezi treptat, ca și când s-ar fi înălțat din 
adâncurile acelei prăpăstii teribile și întunecate în care 
sălășluiau demonii. 


601 


Când deschise din nou ochii, demonii care îi bântuiseră visele 
fugiseră și zări cu un profund sentiment de ușurare cele două 
chipuri pe care le îndrăgea cel mai mult pe lumea asta. Taita 
stătea de o parte a patului ei, iar Nefer de cealaltă. 

— Cât timp? întrebă. Cât a trecut de când nu mai știu de 
mine? 

— O zi și-o noapte, răspunse Taita. Ti-am dat floare de șepen 
roșu. 

Ea își duse mâna la față și simţi un strat gros de alifie pe 
obraz. intoarse capul spre Nefer și șopti: 

— Sunt urâtă. 

— Nu! replică el. Ești cea mai frumoasă femeie pe care am 
văzut-o vreodată și nu te iubesc doar pentru asta. 

— Nu ești supărat pe mine că nu te-am ascultat? 

— Mi-ai adus o coroană și un regat, clătină el din cap și o 
lacrimă de-a lui picură pe faţa ei. Mai presus de toate, mi-ai 
dăruit dragostea ta, care prețuiește mai mult pentru mine decât 
toate astea. Cum aș putea fi supărat pe tine? 

Taita se ridică încet și ieși din cort, lăsându-i să își petreacă 
toată ziua împreună, vorbind în șoaptă. 

La lăsarea serii, Nefer trimise după ceilalţi. Când se adunară 
cu toții în jurul patului Mintakăi, Nefer îi cuprinse grav cu 
privirea și văzu că veniseră cu toţii: Taita și Meren, Prenn, Socco 
și Shabako, ce se mișca ţeapăn, din cauza durerii provocate de 
rănile dobândite pe câmpul de luptă de la Ismailiya. 

— Sunteţi aici ca să vedeţi că se face dreptate, le spuse și se 
întoarse spre gărzile de la ușă. Aduceţi femeia numită Heseret, 
le porunci. 

Mintaka tresări și făcu un gest să se ridice, dar el o împinse 
ușurel înapoi pe pernă. 

— Unde? Cum aţi găsit-o? 

— Iscoadele noastre au găsit-o rătăcind prin deșert pe drumul 
ce duce la Ismailiya, explică Nefer. La început, n-au recunoscut- 
o și n-au crezut ce susţinea ea, că ar fi regină. Credeau că eo 
nebună. 

Heseret intră în cort. Nefer îi îngăduise să se spele și îi pusese 
la dispoziţie haine curate, iar Taita îi tratase tăieturile și juliturile 
de pe faţă și de pe corp. Acum, ea se smulse din mâinile gărzilor 
și privi în jurul ei cu bărbia înălţată regal. 


602 


— Plecaţi-vă în fața mea! le porunci bărbaţilor dinaintea ei. Eu 
sunt regină. 

Nu făcu nimeni nicio mișcare, iar Nefer zise: 

— Aduceţi-i un scaun! 

Când se așeză, el îi aruncă o privire îngheţată ce o făcu pe 
Heseret să își acopere faţa și să înceapă să plângă. 

— Mă urăști, bolborosi ea. De ce mă urăști? 

— Mintaka o să-ţi spună de ce, răspunse el și se întoarse spre 
fata din pat. Te rog să ne descrii felul în care a murit prinţesa 
Merykara. 

Mintaka vorbi aproape o oră și, în tot acest timp, nimeni din 
cei aflaţi în cort nu mișcă și nu scoase vreun sunet, cu excepţia 
gemetelor și a exclamaţiilor de groază la auzul celor mai 
înfiorătoare lucruri pe care ea le povesti. In final, Nefer se uită la 
Heseret: 

— Negi ceva din această mărturie? 

Heseret îi răspunse cu o privire la fel de rece ca alui. 

— Era o curvă și l-a făcut de rușine pe soţul meu, faraonul 
Egiptului. Merita să moară. Mă bucur că am putut să fiu eu arma 
dreptăţii. 

— Chiar și acum aș fi putut să te iert, rosti cu glas domol 
Nefer, dacă ai fi arătat un sâmbure de regret. 

— Sunt regină. Sunt deasupra legilor tale mărunte. 

— Nu mai ești regină, răspunse Nefer, făcând-o să pară 
încurcată. 

— Sunt sora ta. N-o să-mi faci niciun rău. 

— Și Merykara era sora ta. Tu ai cruţat-o? 

— Te cunosc eu prea bine, Nefer Seti. N-o să-mi faci nimic. 

— Ai dreptate, Heseret. Eu n-o să-ţi fac nimic. Există însă 
cineva care nu o să aibă scrupulele mele. Se întoarse către 
căpitanii adunaţi acolo. E străvechea lege a drepturilor celui 
care a avut cel mai mult de suferit. Vino în faţă, Meren 
Cambyses. 

Meren se ridică și făcu un pas în faţă: 

— Mărite faraon, sunt omul tău. 

— Ai fost logodnicul prinţesei Merykara. Suferinţa ta e cea mai 
mare. Îţi încredinţez trupul și viaţa lui Heseret Tamose, care a 
fost prinţesă a casei regale a Egiptului. 

Heseret începu să ţipe când Meren îi puse la gât lanţul de aur. 

— Sunt regină și zeiță, să nu îndrăznești să mă atingi! 


603 


Nimeni nu-i luă în seamă ţipetele, iar Meren se uită la Nefer: 

— Maiestate, îmi impuneţi unele restricții? Mă rugați sau îmi 
porunciţi să îi arăt milă și compasiune? 

— i-o încredințez. Viaţa ei îţi aparţine. 

Meren scoase sabia din teaca de la șold și o trase pe Heseret 
în picioare, folosindu-se de lanț. O târî după el afară din cort, 
bolborosind și văitându-se. Nimeni nu îi urmă. 

Rămaseră tăcuți și, prin pereţii din pânză groasă de in 
ascultau vaietele, rugăminţile și lingușirile lui Heseret. Apoi, se 
lăsă brusc liniște și se încordară cu toții. Auziră un țipăt ascuţit, 
pătrunzător ce se sfârși la fel de iute cum începuse. 

Mintaka își acoperi fața cu ambele mâini și Nefer făcu semnul 
împotriva răului cu mâna dreaptă. Ceilalţi tușiră și se mișcară, 
negasindu-și locul. 

Apoi, draperiile de la intrare se dădură la o parte și Meren 
păși înapoi în cort. În dreapta purta sabia goală, iar în mâna 
cealaltă ţinea un obiect îngrozitor. 

— Maiestatea Voastră, zise el, s-a făcut dreptate, și ţinu sus, 
de buclele dese, capul retezat al lui Heseret, soţia lui Naja 
Kiafan, falsul faraon. 


e Capitolul 140 e 


Abia după alte cinci zile își reveni Mintaka într-atât, încât să 
poată începe lunga călătorie înapoi la Avaris. Chiar și atunci, 
Taita și Nefer insistară să fie purtată într-o litieră, ca să ușureze 
salturile și zdruncinăturile de pe terenul accidentat. Călătoria se 
desfășura fără grabă și le luă cincisprezece zile să ajungă la 
povârniș și să privească din pustietatea aridă valea largă și 
verde a Nilului. 

Nefer o ajută pe Mintaka să se dea jos din litieră și, împreună, 
se îndepărtară puţin de drum, ca să poată rămâne singuri și să 
guste din plin fericitul moment al întoarcerii acasă. Nu stăteau 
de mult acolo, când Nefer se ridică și-și puse mâna streașină la 
ochi: 

— Ce e, iubitule? întrebă Mintaka. 

— Avem vizitatori, răspunse el, dar, când ea exclamă 
supărată de invadarea intimităţii, el continuă: Acești vizitatori 
sunt întotdeauna bine veniţi. 


604 


Ea surâse când distinse cele două siluete atât de diferite una 
de alta ce se apropiau de ei: 

— Taita. Și Meren! Dar ce haine ciudate sunt astea? 

Amândoi erau îmbrăcaţi în veșminte simple și încălţaţi cu 
sandale și, aruncaţi pe spate, purtau desagii de piele ai celor 
plecaţi în pelerinaj. 

— Am venit să ne luăm rămas-bun de la voi, le spuse Taita. 

— Doar n-o să mă părăsești acum, răspunse uimit Nefer. Nu 
stai la încoronarea mea? 

— Ai fost încoronat pe câmpia de la Ismailiya, îl încredință 
blajin Taita. 

— Căsătoria noastră! strigă Mintaka. Trebuie să rămâi la 
nuntă. 

— Sunteţi căsătoriţi de mult timp, zâmbi Taita, probabil chiar 
din ziua în care v-aţi născut, pentru că zeii v-au sortit unul 
altuia. 

— Dar tu, fratele meu de pe Drumul Roșu, prietenul meu cel 
mai drag, se întoarse spre Meren, tu de ce pleci? 

— Nu mă mai ţine nimic aici, acum, că Merykara s-a dus. 
Trebuie să merg cu Taita. 

Nefer știa că nu mai era nimic de spus, că mai multe cuvinte 
ar fi însemnat să strice momentul. Nu îi întrebă nici măcar 
încotro se îndreptau; probabil că nu știau nici ei. 

Îi îmbrăţișă și îi sărută, apoi rămase cu Mintaka urmărindu-i cu 
privirea până când siluetele lor îndepărtate se micșorară treptat 
în imensitatea tremurătoare a deșertului. Împărtășiră aceleași 
sentimente profunde de durere și de regret. 

— Nu au plecat cu adevărat, șopti Mintaka, atunci când cei doi 
nu se mai zăriră deloc. 

— Nu, a fost de acord Nefer. Vor fi întotdeauna în inimile 
noastre. 


e Capitolul 141 e 


Însoţită de Marea Preoteasă și de cincizeci de ucenice din 
templul lui Hathor care mergeau înaintea ei, prinţesa Mintaka 
Apepi sosi la căsătoria sa cu faraonul Nefer Seti. 


605 


Stăteau împreună pe terasa palatului din Teba, ce dădea 
înspre albia largă și cafenie a Nilului revărsat, în anotimpul cel 
mai prielnic vieţii în Egipt. 

Mintaka își revenise de mult după rănile și chinul ei. Își 
recăpătase frumuseţea pe deplin și, în momentul acesta fericit, 
era de zece ori mai strălucitoare. 

Părea că tot Egiptul venise să asiste la ceremonie. Mulțimea 
de oameni se întindea pe ambele maluri ale fluviului, cât vedeai 
cu ochii. Când mirii se îmbrăţișară și sparseră vasele cu apă de 
Nil, strigătul ce se ridică în văzduh îi făcu, probabil, și pe zei să 
se cutremure. Apoi, Nefer Seti își conduse noua regină de mână, 
pentru ca frumuseţea ei să fie văzută de tot poporul, căzu în 
genunchi și plânse și își strigă credinţa și dragostea. 

Deodată, se lăsă tăcerea peste imensa adunare și, treptat, 
toţi ochii se îndreptară în sus, către un punct minuscul în înaltul 
cerului de deasupra palatului. 

In liniștea aceea, se auzi strigătul sălbatic și singuratic al 
șoimului regal și pasărea începu să coboare din cerul albastru. 
In cele din urmă, chiar atunci când părea să se prăbușească într- 
o izbitură puternică, șoimul își întinse larg aripile și pluti 
deasupra siluetei înalte a faraonului. Nefer ridică mâna dreaptă 
și o întinse; ușor, ca un fulg, pasărea magnifică se lăsă pe 
pumnul lui. 

Un sunet ca al mării într-o zi furtunoasă se ridică din zece mii 
de piepturi care salutau miracolul. Însă ochii lui Nefer căzură pe 
inelul subţire din aur curat prins de piciorul drept al păsării, 
deasupra ghearelor uriașe. Gravat pe metalul preţios era un 
simbol care făcu inima lui Nefer să-i bată nebunește în piept, 
recunoscându-l. 

— Cartușul regal! șopti el. Aceasta nu a fost niciodată o 
pasăre sălbatică. E Nefertem, șoimul Tatălui meu. De aceea 
venea la mine atât de des, când mă pândeau primejdii mari, ca 
să mă avertizeze și să mă călăuzească. Era spiritul Tatălui meu. 

— lar acum, Nefertem a venit să confirme în faţa întregii lumi 
că tu ești regele adevărat, zise Mintaka, stând aproape de el și 
învăluindu-l cu o privire plină de mândrie și de dragoste. 


virtual-project.eu 


606 


607