Serge Brussolo — Noaptea lupului

Serge 
Brussolo 


Noaptea lupului 


La Princesse noire 


Despre 
Autor 


Serge Brussolo (n. 31 mai 1951, Paris) 
este un scriitor francez. 


Biografie 


Serge Brussolo s-a născut la Paris, în 1951, într-o familie 
săracă. Tatăl, era muncitor şi parior pătimaș la cursele de 
cai. Mama, casnică şi romantică, îi citea în copilărie povești 
din mitologia greacă sau egipteană, imprimându-i astfel nu 
numai gustul pentru lectură, dar şi pentru scris. Locuiau toţi 
trei într-o cameră de servitori de la mansarda unui imobil 
luxos dintr-un cartier cu pretenţii al Parisului. Primele sale 
lecturi au fost albumele de benzi desenate cu Tintin şi Blake 
şi Mortimer, împrumutate de la prietenii săi mai înstăriți. 

A trecut repede la Modesty Blase, acea „doamnă a crimei” 
cu multiple talente şi trecut tenebros, benzi desenate pe care 
le citea în paralel cu romanele foto Satanik sau cărțile 
polițiste a lui James Hadley Chase. 

În anii '60, familia sa se mută într-un bloc social (HLM)) 
dintr-un cartier muncitoresc de la periferia Parisului. 
Vecinătatea unei baze a armatei americane îi înveselește însă 
copilăria: împreună cu alţi copii scotocea prin pubelele 
americanilor descoperind şi citind cu indicibilă bucurie (în 
original, cu ajutorul dicționarului!) comics-uri altfel 
intruvabile în Franţa acelor ani, precum Dick Tracy, Batman, 
Superman, The Shadow etc. 

Astfel, de pe la 10-11 ani, a început să scrie „romane”, de 
câte 10 pagini, pe care le citea colegilor. În liceu avea 


1 Lb. franceză: habitation à loyer modéré. Case cu chirii moderate. 


reputaţia făcută: unii profesori îl dispretuiau și-i spuneau că 
n-o să facă nimic în viaţă; alţii însă îl admirau și-i prevesteau 
o carieră de scriitor. Ajuns - în mod natural - student la 
litere, îşi trimite scrierile pe la diverse publicaţii şi debutează 
astfel, la 21 de ani, în paginile unui fanzin obscur. 
Perseverează, de altfel nu ştia şi nu voia să facă altceva, şi în 
1978 primește Marele Premiu al SF-ului francez pentru 
nuvela Funnyway. În sfârșit, după zeci de refuzuri, editurile 
încep să-l ia în seamă şi Denoel îi deschide porţile, 
publicându-i în 1980 romanul Vue en coupe d'un ville 
malade. Urmează alte 150 de romane. 

În anii '80, Serge Brussolo a revoluţionat prin stilul lui 
original și distinctiv literatura science-fiction franceză. 
Considerat de unii critici o enigmă imposibil de clasificat, 
Brussolo, un scriitor unic şi baroc, este creatorul unor 
universuri literare halucinante, construite cu ajutorul unei 
doze specifice de violenţă și sexualitate, care i-au adus un 
public format din cititori pe cât de fideli pe atât de pasionați. 

Opera lui a fost la început publicată în fanzine. Primul lui 
text publicat a fost L'Evade/Evadatul apărut în periodicul 
L'Aube enclavee în 1972. Funnyway (Funnyway, în Jurnalul 
SF nr.163), o altă nuvelă, publicată în 1978, a fost 
recompensată în 1979 cu Marele Premiu al Literaturii 
Science-Fiction Franceze/Le Grand Prix de la Science-fiction 
Frangaise. Câţiva ani mai târziu, în 1981, Brussolo câștiga 
același premiu, însă la categoria roman, cu Vue en coupe 
d'une ville malade/Vedere în secţiune a unui oraș bolnav. Un 
alt roman, Les Semeurs d'abâmes/Semănătorii de abisuri 
(publicat în 1983) va fi recompensat cu Premiul Apollo în 
1984. Un număr mare de romane au fost publicate în colecţia 
Anticipation a editurii Fleuve Noir și în colecţia Presence du 
futur a editurii Denoel. 

După ce iniţial a scris numai science-fiction, Brussolo a 
abordat mai târziu alte genuri literare, precum romanul 
istoric sau cel aparținând genului thriller. Este, de 
asemenea, autorul unei serii de cărți pentru copii și tineret 
intitulată Peggy Sue et les fantômes. 


Avertisment 


Astăzi este de bonton, când se fac referiri la zeii vikingi, 
să se folosească pronunția corectată a numelor nordice. 
Astfel, Walhalla devine fonetic Valeul, Thor, Dzor, Odin, Ozin 
şi aşa mai departe... Devenit circumspect de la prea faimosul 
„Maozedong”, cu care nimeni n-a reuşit să se obişnuiască, 
autorul a ales să păstreze forma veche a acestor nume 
binecunoscute ca să nu deruteze publicul. 

Cât priveşte aventura vikingă, este util de precizat că 
aceasta a fost de scurtă durată: nici două secole. După ce au 
fost defäimati şi acuzaţi în mod exagerat de toate barbariile, 
vikingii se bucură astăzi de o schimbare bruscă de opinie, 
care tinde să-i prezinte ca pe nişte marinari simpatici, 
făcându-şi în mod corect meseria de prădători (şi să le fie de 
bine dacă asta le dădea ocazia să ucidă sau să captureze 
țărani nefericiti ca să-i vândă în marile pieţe de sclavi din 
acea epocă!), încă o dată, excesul duce la exces. Care e 
adevărul? Chiar specialiştii recunosc că, în definitiv, nu ştiu 
mare lucru despre această civilizaţie ciudată, ponegrită de 
grămăticii şi istoricii timpului. Scrierile respective sunt 
mincinoase, părtinitoare... sau complet realiste? În orice caz, 
ele par deseori contradictorii. 

Inainte de a începe povestea care urmează, cititorul va 
trebui să facă unele ajustări îndeosebi în ceea ce priveşte 
vârsta protagoniştilor, care îi vor părea poate extraordinar 
de tineri. Insă nu trebuie să uite că, în acea perioadă, erai 
considerat adult de la 12 sau 13 ani. lar relaţiile de familie 
erau destul de diferite fată de cele de astăzi. Copiii părăseau 
foarte devreme casa părintească ca să fie plasați în 
„familii-gazdă”, pentru călirea caracterului şi pentru a uşura 
alianțele dintre clanuri. 


Autorul 


Noaptea lupului 


Lupul şi-a rupt lanţul. lată-l, aleargă, siluetă enormă la 
orizontul lumii. Se grăbeşte la o întâlnire fatală, fixată din 
veşnicie, într-o clipă, va deschide fălcile să înghită luna şi 
soarele. Atunci, lumina se va stinge pe cer şi noaptea va 
cădea peste Asgard, castelul zeilor, precum şi peste 
Midgard, pământul din mijloc, unde sălăşluiesc oamenii... 

Lupul şi-a rupt lanţul. Din toate colţurile orizontului, 
războinici colosali se ridică şi se adună pentru ultima bătălie, 
pentru haosul final. Chiar şi şarpele uriaş, care înconjoară 
lumea, şi-a ridicat îndată capul. Veninul îi curge din gură 
fără curmare, otrăvind ogoarele. 

Este ultima luptă a divinitätilor. Aruncate una împotriva 
alteia, vor pieri cu sabia în mână şi orice viaţă se va stinge, 
iar vântul nu va mai stârni decât vijelii de cenuşă 
negricioasă. 

Lupul Fenrir şi-a rupt lanţul. Va înghiţi luna şi soarele. 
Vârsta tenebrelor se va statornici pe câmpul de bătălie al 
zeilor morţi. Va fi întunericul timpurilor noi hărăzite 
deznădejdii. 

Da, într-o clipă, lupul va sfâşia aprig soarele, căci a sunat 
ceasul de pe urmă al lumii. Azi e Ragnarok, crepusculul 
zeilor. 

Sfârşitul timpurilor. 


Mâine, când vor deschide ochii, bietii oameni vor vedea 
doar întuneric, pentru că cerul va fi asemenea unui lac de 
cerneală. Atunci, vor fi obligaţi să înveţe să trăiască 
bâjbâind, singuri într-o lume fără zei şi fără lumină. Atunci, 
vor fi nevoiţi să se lovească de lucruri ca orbii şi să accepte 
să iubească femei cărora nu le vor vedea niciodată chipul, să 
crească copii care le vor rămâne veşnic necunoscuţi. 


Tremurati, frati oameni, si priviti haosul din jurul vostru, 
pentru că vor fi ultimele imagini pe care vă va fi dat să le 
vedeţi! 

Lupul e aici... 

Fenrir sare, îşi înfige colții în soare, care se frânge si se 
stinge. 

Azi e sfârşitul lumii cunoscute. Azi e... Ragnarok. 


Scheletele de fier 


Noaptea nordică îi îngheţa răsuflarea Ingăi. Aburul care îi 
scăpa printre buze se preschimba în paiete de chiciură de 
îndată ce-i ieşea din gură. Inga se opri. Pădurea îi părea vie, 
plină de troli şi duhuri rele. Trebuia să facă eforturi ca să 
reziste panicii care i se insinua în piept. De obicei, nu era 
fricoasă, dar se temea de lucrurile care mişună în întuneric. 
Piticii, spiriduşii erau gata oricând să le pună la cale o festă 
răutăcioasă oamenilor. 

Mâna înmănuşată în piele a doamnei în negru se aşeză pe 
încheietura ei, dându-i de înţeles că nu trebuia să meargă 
mai departe. Inga încremeni. Avea şaisprezece ani. Cu două 
zile în urmă, fusese vândută într-o piaţă de sclavi de jefuitorii 
vikingi, care o smulseseră din sânul familiei cu trei 
săptămâni înainte. Doamna îmbrăcată în negru o cumpărase 
pe un pumn de argint tăiat în bucăţi, care fusese cântărit cu 
grijă cu balanţa, nelipsită de la toate schimburile comerciale. 

— Stai, nu mai mişca! şopti femeia. Vor veni. Vin 
întotdeauna în serile când e foarte frig, pentru că, atunci, 
copiii mor mai repede. 

Inga o privi pieziş. Doamna, înfăşurată într-o capă neagră 
cu glugă, se confunda cu întunericul. Abia dacă i se distingea 
faţa albă, frumoasă, dar încremenită, a cărei gură nu zâmbea 
niciodată. 

Inga dădu din cap. Dârdâia de frig şi strângea maxilarele 
să nu-i cläntäne dinţii. La şaisprezece ani, era zveltă, cu 
nasul cârn şi obrajii plini de pistrui. Părul blond, prins în 
coadă de cal, zburătăcea în aerul îngheţat. Aruncă o privire 
printre trunchiurile copacilor. Un dâmb ocupa centrul 


luminisului. 

— E locul unde-i abandonează, îi explicase stăpâna. 
Sătenii vin să-şi lase aici copiii infirmi ca să-i mănânce lupii. 
Dar, de cele mai multe ori, mor de frig. Trebuie să fim 
prudente. Țăranilor nu le place să fie salvaţi aceşti plozi. 
Preferă să-i ştie morţi şi mâncaţi de sălbăticiunile pădurii. 

— De ce? întrebă cu naivitate Inga. 

— Pentru că vikingii urăsc slăbiciunea. Dacă le-ar 
permite infirmilor să trăiască, asta ar însemna pentru ei 
slăbirea rasei, ar însemna să aducă atingere ordinii naturale 
a lucrurilor. lar ordinea naturală cere ca fiinţele slabe şi 
betege să piară. Aşa se întâmplă cu animalele. 

Inga lăsă capul în jos, fără să mai pună întrebări. 
Provenea dintr-o insulă situată mai la sud, unde creştinismul 
reuşise, în cele din urmă, să prindă bine rădăcini. Credintele 
de la început ale vikingilor se diluaseră în apa sfinţită a 
noilor precepte. 

Îşi amintea că mama ei, Herra Ollafsdottir?, obişnuia să 
spună: 

— Vikingii sunt oameni răi, îl urăsc pe Hristos deoarece 
lor crucea le evocă imaginea unei fiinţe învinse, torturate şi 
muribunde. Au doar dispreţ pentru o asemenea fiinţă. Iubesc 
doar zeii războinici, aroganti şi proşti. Pretind că-l adoră pe 
Odin, pe Thor, dar toţi sunt în realitate fiii vrednici ai lui 
Loki’. 


— Nu adormi! sopti doamna în negru la urechea fetei. 
Vrei să mori înghețată? Ia arma asta. Poate va trebui să 
alungăm lupii. Nu uita că atacă întotdeauna pe la spate. Sar 
pe umeri, Îți apucă ceafa între maxilare şi încep să se legene 
ca să-ți rupă vertebrele. Nu trebuie să te întorci niciodată cu 
spatele la ei. Ai înțeles? 

— Da, stăpână, murmură Inga, strângând între degete 
mânerul pumnalului. 

Apoi, îl privi cu atenție. Era un fier de proastă calitate. 


? Literal, „Hera fiica lui Olaff”. Numele de familie nu exista încă. Era 
suplinit de indicarea relației de rudenie sau de o poreclă (n.a.). 

3 Loki, zeu farsor si răufăcător, pus tot timpul pe glume nefaste. Mincinos, 
şarlatan, făcea rău doar ca să se distreze (n.a.). 


Vikingii nu ştiau să facă arme bune. Säbiile lor se îndoiau în 
timpul luptelor. Coifurile lor nu foloseau la nimic. Inga putea 
să-şi dea seama dacă metalul era sau nu bine călit doar 
atingându-l uşor. De câţiva ani, grava motive pe bijuterii, 
veselă de argint, chiar şi pe coifuri şi săbii. 

— Auzi! o avertiză doamna în negru. Vine cineva. 
Ascunde-te. Dacă ne vede, ne ucide. 

Inga se spuse. De când ajunsese pe insula corbilor, nu se 
mai mira de nimic. Aici, timpul părea că se oprise în loc. 
Oamenii îşi păstraseră credinţele de altădată şi aveau o ură 
îndârjită faţă de creştini. A veni în sprijinul neajutoratilor li 
se părea o aberaţie. 

— Tu eşti o fată de la oraş, îi spusese stăpâna ei, rânjind, 
la puţin timp după ce o cumpărase. N-ai habar de legile după 
care trăim în acest colţ pierdut al mărilor. Aici, îi aruncăm şi 
acum pe bătrâni din vârful falezelor când nu mai sunt de 
niciun folos comunităţii. Nu  îngrijim bolnavii, ci îi 
abandonăm într-un loc izolat, încredinţându-i divinitätilor, e 
mult mai simplu. 


Se apropia un om, făcând să trosnească crengile sub 
picioare. Era un bărbat puternic, bărbos, cu o bonetă de lână 
trasă pe cap până în dreptul ochilor. Cu un aer posac, ţinea 
în braţe un bebeluş înfăşat într-o pânză. Sugarul, ametit cu 
hidromel pentru ceea ce avea să urmeze, dormea dus. 

Bărbatul îl aşeză în vârful dâmbului şi îi întoarse spatele 
fără să-l mai privească. li era ruşine, dar nu pentru că îşi 
abandonase copilaşul lupilor, nu, ci pentru că zămislise un 
fiu cu un picior mai scurt decât celălalt. Luase hotărârea să 
arunce vina pe femeia lui. Prea bătrână. „S-a stricat 
fătătoarea”, îşi zicea el. Fusese folosită de prea multe ori. 
Trebuia s-o schimbe. Să-şi ia o concubină tânără, în stare să 
nască copii fără să-i facă surprize urâte. Grăbi pasul. Gata! 
Nu avea foarte mare importanţă, mureau mulţi copii mici. 
Supărător ar fi fost dacă s-ar fi aflat. Nu voia ca tovarăşii lui 
de luptă să creadă că-i scăzuse atât de mult virilitatea, încât 
concepea copii infirmi. Nu i se spunea Otar Marele Stejar? 
Un stejar nu putea suporta să procreeze vlăstare diforme. 

„N-am să mă mai ating de ea, hotări el. Data viitoare ar fi 


în stare să facă un plod cu rât de porc!” 

Bărbatul dispăru printre copaci, aşteptând momentul 
când lupii, atâtati de mirosul de carne proaspătă, vor da 
semnalul de adunare cu urletul lor. 


Inga îşi îndreptă spatele. Trebuia să se mişte. Frigul o 
prindea în carapacea lui. Nu-şi mai simţea degetele. Era 
sigură că gerul i le lipise de mânerul pumnalului. 

„Să luăm copilul şi să plecăm!” îşi repeta ea. Nu mai 
putea. Fiică a oraşului, încă nu se obişnuise cu frigul intens, 
care o pătrundea până în măduva oaselor. 

„Am impresia că venele mi se preschimbă în tuburi de 
sticlă, îşi spuse ea. Se vor sparge îndată ce voi începe să 
merg.” 

— Aşteaptă, repetă doamna în negru. Nu mai suntem 
singure. Nu simţi mirosul? 

— Lupii? gemu Inga. 

— Nu, oamenii, răspunse castelana cu voce înăbușită. Alţi 
oameni, şi mai răi. Le simt duhoarea. Nu mişca, ăştia ne-ar 
captura ca să ne schingiuiască. Dacă vrei să-ţi păstrezi 
mutrişoara drăguță, stai ţeapănă ca acest copac... şi tine-ti 
răsuflarea. Aburul care îţi iese din gură te dă de gol. 

Inga se lipi de trunchiul acoperit cu paiete de chiciură. 
Inima îi făcea un zgomot enorm în piept. Ai fi zis că un trol 
fierar lovea într-o nicovală cu un ciocan mare înfăşurat în 
piele. 


Doamna nu se înşelase. Doi necunoscuţi se iviră brusc din 
tufişurile mărăcinoase. Bärbosi, înfăşuraţi în zdrente. Ca să 
scape de colții frigului, îşi frecaseră faţa cu grăsime de focă. 
Susoteau într-o limbă pe care Inga nu o înţelegea. Ajunşi la 
poalele dâmbului, dezgoliră copilul. Infirmitatea lui păru să-i 
bucure. Îl puseră iute într-o desagă şi plecară în grabă pe 
unde veniseră. 

— După ei! şopti doamna în negru. Dacă merg pe jos, 
înseamnă că au tabăra aproape. Cunosc rasa asta ticăloasă, 
întotdeauna dau târcoale locurilor unde sunt abandonaţi 
copiii. 

— De ce? îndrăzni să întrebe Inga. Credeam că vor, 


poate, să adopte bebeluşul. 

— Sărmană toantă! şuieră castelana. Sunt furnizori de 
monştri. Lucrează pentru actorii de bâlci, saltimbanci. Ei 
produc anomalii ale naturii, gnomi şi alte fenomene umane 
ca să-i distreze pe regi. Şi nimic nu e mai maleabil decât un 
bebeluş cu scheletul încă moale. li poţi deforma după cum 
doreşti. Un sugar e un aluat maleabil... o marionetă din lut, 
pe care o răsuceşti în toate felurile. După ce-l supun câţiva 
ani acestui regim, îl vând cu un preţ bun, pretinzând că e un 
copil născut din împerecherea unui trol cu o ţărancă sau o 
creatură căzută din văzduh. 

Inga înghiţi cu greu. Niciodată nu şi-ar fi imaginat că 
puteau să existe astfel de lucruri, dar e adevărat că îşi 
petrecuse ultimii şase ani aplecată deasupra unui banc, 
cizelând modele delicate pe bijuterii şi farfurii din metal 
preţios. Răpirea o aruncase într-o lume necunoscută, un 
univers barbar ivit de-a dreptul dintr-un trecut pe care îl 
credea apus de multă vreme. 


Cele două femei mergeau repede, evitând să calce pe 
crengi, ca să nu-şi dea de gol prezenţa. În veşmintele ei 
negre, doamna părea o creatură născută din tenebre, o 
prinţesă neagră din rasa elfilor, coborâtă pe pământ spre 
nenorocirea oamenilor, aceste fiinţe abjecte, aflate la 
jumătatea drumului între porc şi baligă. 

Deodată, se opri brusc în spatele unui trunchi. Un fulger 
argintiu luci în mâna ei. Inga înţelese că era un pumnal de 
abordaj, a cărui gardă în formă de cochilie indica o 
prelucrare necunoscută. Nu era deloc uimitor, deoarece 
vikingii călătoreau până foarte departe şi aduceau mii de 
lucruri ciudate. 

— Uite-le tabăra, şopti doamna în negru. Ai grijă, va fi 
periculos. Dacă te capturează, ai face mai bine să-ţi tai gâtul, 
pentru că îţi vor rupe mâinile şi picioarele şi le vor rearanja 
după voia lor ca să facă din tine o curiozitate. Printre ei se 
află chirurgi foarte pricepuţi. Dacă îţi blochează calea, nu 
ezita să-ţi croieşti drum cu vârful pumnalului. Nu şovăi, 
animalele astea nu merită milă. 

Inga miji ochii. Teama o făcuse să nu mai simtă frigul. 


Degetele îşi găsiră cu uşurinţă locul pe mânerul pumnalului, 
căci era obişnuită cu armele. Ca să le graveze, le întorcea tot 
timpul. Nu avea faţă de ele acea stângăcie înspăimântată 
proprie tinerelor. 

Ceva ciudat punea stăpânire pe ea, amestecându-se cu 
spaima. O exaltare înăbuşită. Brusc, deveni conştientă că îi 
plăcea ceea ce i se întâmpla, iar descoperirea asta îi provocă 
un fel de euforie. Se gândi la atelierul ei, la scule, la munca 
migăloasă de cizelare care fusese toată viaţa ei până în 
ultima lună. 

„Într-un fel, mă plictiseam, îşi spuse ea. N-aveam altă 
perspectivă decât să-mi aleg un logodnic dintre calfe şi să 
ducem mai departe prăvălia. De preferinţă, un logodnic pe 
placul mamei mele. Un băiat amabil şi lipsit de personalitate, 
care, chiar şi în pat, m-ar fi considerat patroana lui. Piotr cu 
mâinile frumoase ar fi fost foarte potrivit. Ştiu că mama îl 
alesese pe el. Îi plăcea. Dacă ar fi fost mai tânără, l-ar fi luat 
ea. Aşa, mi-l oferea mie.” 

Răpirea, imprevizibilă, anulase toate astea, iar acum era 
în zdrente, într-o noapte rece ca gheaţa, pe o insulă pierdută, 
cu pumnalul în mână, pregătindu-se să înjunghie fabricanți 
de monştri. 

Oare visa? 

— Vor bea şi vor dormi, şopti doamna. Vezi cortul cel 
mare? Acolo se află specimenele la care lucrează. Nu vor da 
alarma, pentru că sunt näuciti de leacurile care li se dau ca 
să-i ajute să suporte durerile aranjamentelor aberante la 
care e supusă anatomia lor. 

— Va trebui să-i eliberăm? întrebă Inga. 

— Nu, pentru ei e deja prea târziu, răspunse castelana cu 
voce înăbuşită. Ocupă-te numai de bebeluş. Nu pot să-mi 
umplu conacul cu monştri, ar însemna să le cer prea mult 
sătenilor. Chiar şi aşa le este destul de greu să accepte ideea 
că le dau ajutor infirmilor. 

Tăcu. Un foc ardea în mijlocul taberei ca să ţină lupii 
departe. Caii dormeau în apropiere, sub o pătură, cu 
picioarele împiedicate. 

Cei doi bărbaţi intrară repede într-un cort mic. Un bătrân 
rămase ascuns lângă bivuac, rezemat de lance, stând de 


pază. După felul în care i se legäna capul, se putea ghici că 
n-o să reziste mult asalturilor somnului. 

Tinerei Inga nu-i mai era teamă. Ceva ciudat şi fierbinte 
curgea în venele ei, o licoare, o otravă care o făcea să se 
simtă altfel de cum fusese până atunci. Nu se mai 
recunoştea. Unde era tânăra cuminte, aplecată peste masa 
ei, cizelând cu meticulozitate inele şi coliere? Se revedea 
aruncând din când în când o privire spre ucenic. Piotr nu era 
un băiat urât, dar nu simţea nimic pentru el, poate doar o 
vagă curiozitate sexuală. Cum o să fie când va sta culcată 
sub el? O să fie îndemânatic, sau stângaci ca majoritatea 
băieţilor? 

Atunci simtise adevărata teamă, între scule, lumânarea 
din seu de balenă şi bijuteriile de argint etalate pe masă. Aşa 
i se va scurge tot restul vieţii? La căldură, departe de lume, 
în coconul vătuit al casei familiale? O existenţă de artizan, 
corectă, fără surprize... asta dacă n-avea să izbucnească un 
război sau ciuma, care puteau veni oricând. Se uita la mama 
ei, grasă, cu suvitele de păr blond bătând acum în cenusiu. 
Mama detestase viaţa aventuroasă a soţului ei. O escapadă îi 
adusese acestuia moartea prematură. Atunci, mama dorise 
să se îndepărteze cât mai mult de ocean, de țărmurile 
bântuite de jefuitorii cu coifuri conice, căutase refugiu în 
mijlocul oraşelor, acolo unde tâlharii se loveau de ziduri 
solide, mai greu de incendiat decât satele de pescari. 

Dar Inga chiar voia să ducă o astfel de viaţă? 

— Acum! şopti doamna în negru. Bătrânul a adormit. 
Strecoară-te în cort şi caută bebeluşul. Nu-ţi pierde timpul cu 
altceva. Îţi voi asigura protecţia. Repede! 

Inga se desprinse de copac. I se părea că picioarele nu-i 
mai atingeau pământul şi alerga cu uşurinţa unui elf. Ocoli 
focul taberei şi se strecură în cortul din piele de capră. O izbi 
imediat mirosul de transpiratie şi de urină. Se opri brusc la 
intrare. Forme ciudate de fier luceau în întuneric. La început 
crezu că erau armuri îngrămădite, apoi îşi închipui că avea în 
faţă schelete de oţel aruncate claie peste grămadă. Probabil 
cadavre divine, rămăşiţele unor zei asasinați de troli. Făcu 
un pas înainte şi iluzia se risipi. Erau adolescenţi culcati pe 
paie. Corpurile lor erau prinse într-un fel de maşinării 


ciudate, de custi care le răsuceau braţele şi le obligau să 
crească anapoda. 

„Forme...”, îşi spuse ea îngrozită. Îşi aminti explicaţiile 
doamnei în negru. Copiii, marionete de lut, cărora li se 
deforma scheletul cu ajutorul unor corsete de fier, unor 
mănuşi de metal. Îi privea acum, întinşi la picioarele ei, 
prizonierii unui somn artificial provocat de o licoare. Unii 
aveau capul prins într-o cuşcă pătrată, care forţa oasele 
craniului să ia aspectul cubic al unei mici cutii vii; alţii aveau 
şira spinării prinsă într-un corset care le-o curba cât se putea 
de mult, ducând capul nefericitului între picioare şi nasul 
peste penis... Şi atâţia alţii... 

Inga îşi dădu seama că îşi tinuse răsuflarea si era gata să 
se sufoce. Fabrica de monştri îi provoca amețeli. Se forţă să 
se mişte, ca să rupă vraja rea. Unde se afla bebeluşul? Îl văzu 
într-un butoi despicat pe jumătate, care îi ţinea loc de 
leagăn. Nu se trezise, cufundat în somnul greu provocat de 
hidromelul pe care i-l turnase pe gât tatăl lui. Il luă şi îl 
strânse la piept. 

— Hei! Tu, târfo..., bombăni deodată vocea unui bărbat 
care se trezea. Ce faci aici? 

Inga se trase înapoi. Hipnotizată de copiii prizonieri ai 
„maşinăriilor”, nu fusese atentă la paznicul care dormea pe 
paie, în mijlocul nefericitilor. Acum omul se ridica, scund, 
dar solid, cu scăfârlia rasă, lucru ce-l făcea să aducă a călău. 

— Hei! Fraţilor! răcni el deodată. Hoatele de copii! Iar au 
venit ticăloasele alea de hoaţe de copii! La arme! Ne 
jefuiesc! Ne jefuiesc! 

Inga fu gata să cadă la ieşirea din cort. Mâna mare a 
bărbatului încercă să se agate de umărul ei, dar doamna în 
negru îşi făcu brusc apariţia şi, cu o singură lovitură, lama ei 
tăie adânc antebraţul tâlharului, care se dădu înapoi 
gemând. 

— Repede! o îndemnă femeia cu glugă. Fugi spre pădure, 
îţi acopăr eu retragerea. 

Şi, fluturându-şi capa, se năpusti spre bătrânul postat de 
pază şi îl lovi cu pumnalul drept în piept. Moşneagul căzu în 
foc şi flăcările îi cuprinseră hainele şi părul. Imediat se 
răspândi în aer un miros urât de carne arsă. 


Câţiva bărbaţi ieşiră din al doilea cort, cu securea în 
mână. Imaginea acelei femei înfăşurate în capa neagră, care 
se învârtea în mijlocul unei vijelii de chiciură, îi tintui locului. 

— Nornele?..., bâigui unul dintre ei. 

O teroare superstiţioasă îi înmărmurise la intrarea 
adăpostului lor de pânză. Castelana profită ca să lanseze 
pumnalul pe care îl ţinea în mână. Lama se înfipse în umărul 
unui tâlhar. 

— E prinţesa neagră! răcni cel care părea conducătorul 
grupului. Scroafa! Puneţi mâna pe ea! Prindeţi-o odată! 


Inga ajunsese acum prea departe ca să vadă ce se 
petrecea. Alerga din toate puterile, înghițind guri mari de 
aer rece, care îi îngheţa plămânii. Zdruncinăturile alergării îl 
treziră pe bebeluş, care începu să plângă. Tânăra nu ştia în 
ce direcţie se îndrepta. Se temea să nu se rătăcească, să nu 
cadă în vreo crevasă sau să se înfunde într-o mlaştină, pentru 
că în acea parte a insulei se afla o regiune mlăştinoasă unde 
piereau frecvent ciobani şi oi. 

Se întrebă ce s-ar întâmpla cu ea dacă doamna în negru 
ar fi ucisă de hoţii de copii. Cu puţin timp în urmă, era încă o 
tânără negustoreasă, omul de bază dintr-o mică afacere care 
prospera. O artistă cu degete de zână, căreia toate doamnele 
îi lăudau talentul... Astăzi, gândea ca o sclavă, tremurând să 
nu-şi piardă stăpâna. Nu se mai recunoştea, devenise alta... 


Încremeni pe loc, gâfâind. Lupii aveau să adulmece urma 
sugarului. O vor încercui. Mâinile micutului îi frământau 
hainele, îi ciupeau pielea. Îi era foame şi căuta sânul mamei. 

Brusc, o masă întunecată se ivi din tufişurile acoperite de 
chiciură. Inga scoase un strigăt de spaimă, dar era Snorri, 
omul de încredere al doamnei în negru. Un cocoşat cu corpul 
diform, care nu avea niciun os crescut drept. Faţa aplatizată 
părea de animal. Avea în mână un bolox, acea secure cu 
coadă lungă dragă vikingilor. O apucă pe tânără cu mâna 
liberă şi o trase după el. 


4 Zeite care, asemenea parcelor din mitologia greacă, guvernează destinul 
oamenilor. Erau reprezentate cu faţa sub o glugă, care le ascundea 
trăsăturile (n.a.). 


Inga nu-l auzise niciodată articulând vreun cuvânt si 
bănuia că era mut. 

— Doamna..., zise ea, gâfâind. E în pericol... Trebuie s-o 
ajuţi... 

Dar servitorul n-o ascultă. O săltă de mijloc şi o urcă în 
căruţa pe care o adusese cât putuse de aproape în vederea 
plecării grabnice. 

— Doamna..., repetă Inga. 

Atunci începu să bată vântul, scuturând cu zgomot 
crengile de deasupra capului. Chiciura zbura în vârtejuri. În 
sfârşit, femeia cu glugă neagră apăru printre copaci. Sări în 
căruţă, fără să scoată o vorbă. Snorri dădu bice cailor cu 
picioare scurte, care se avântară în noapte, urmaţi de 
strigătele de furie ale hotilor de copii. 


Doamna cu chip de portelan 


Inga motäia în partea din spate a cärutei, ţinând 
bebeluşul la piept. Emotiile din ultimele ore o epuizaseră, 
făcând-o să treacă de la agitația extremă la apatia profundă, 
care nu întârziase să ia aspectul unei toropeli în braţele 
căreia se lăsase să alunece cu bucurie. 

În minte îi veneau imagini din viaţa ei trecută... Vremuri 
vechi, când încă ducea o existenţă normală. Dar parcă 
trecuseră o mie de ani de atunci! 


Mai întâi, îl vedea pe tatăl ei pe plajă. O amintire de când 
era mică. Bărbatul era înalt, un colos cu barbă blondă, cu păr 
lung şi buclat. Cunostea legendele apelor. Vorbea despre 
şarpele Jormungand, care formează un cerc pe mare, de 
jur-împrejurul lumii, şi îşi muşcă coada. Se va trezi de 
Ragnarok, ziua sfârşitului lumii, după ce zeii se vor fi ucis 
între ei şi lupul Fenrir va fi mâncat soarele. 

Inga îl asculta cu gura căscată. Mamei sale nu-i plăceau 
poveştile astea barbare. Nu-i plăcea să-şi aducă aminte că şi 
soţul ei fusese viking, pirat, jefuitor şi că se îmbogăţise 
furând aurul şi argintul mănăstirilor creştine. li era ruşine de 
asta. 

— Când era tânăr, se grăbea ea să mormăie, când Inga o 
întreba despre el. Nu ştia ce făcea. Se lăsa târât de tovarăşii 
lui de pungăşii. Nu trebuie niciodată să asculti lăudăroşeniile 
bărbaţilor.  Expediţiile alea nu aduceau nicio glorie. 
Imagineazä-ti o hoardă de flăcăi vânjoşi ca bivolii, în mâini cu 
arme de tot felul, atacând bieti ţărani şi preoţi cu barbă 
căruntă! Cu ce te poţi mândri după aceste masacre? 


Inga nu ştia ce să răspundă. Ştia doar că privirea tatălui 
ei se tulbura când se îndrepta spre ocean. 

— Astea sunt lucruri vechi, murmura el, mângâind-o pe 
cap pe fiica sa. Timpurile s-au schimbat. Vechilor zei le 
plăceau sângele si luptele. Spectacolul masacrelor îi 
înveselea. Aşa că ne luptam. Nu trebuia nicidecum ca zeii să 
fie lăsaţi să se plictisească, s-ar fi supărat pe noi. Noi eram 
bufonii lor. Trebuia să-i distrăm. 

Inga nu înţelegea tot ce spunea tatăl ei. Se numea Ulf cu 
dinţii albi. Ulf înseamnă „lup” în vechea limbă a 
scandinavilor. 

Când râdea, ai fi zis că dintre buze îi ieşeau colti. Ar fi 
stârnit teamă dacă n-ar fi fost atât de blând. 

Uneori, când se certau, mama îl făcea păgân, asasin... 
hoţ. 

Nu mai voia să audă de vikingi, de ambarcatiunile lungi 
cu provă în formă de dragon, acele knerrir, pe care francezii 
se îincäpätânau să le numească drakkar’. Îmbrăţişase 
creştinismul, ca mulţi dintre semenii ei. Vechile idealuri 
războinice fuseseră şlefuite de obligaţiile comerţului pe 
mare. Luptătorii cu coifuri de fier se transformaseră în 
negustori de blănuri. 

Mama - se numea Herra, dar alesese să i se spună Maria 
acum, după ce se botezase - nu mai dorea să locuiască la 
marginea oceanului. Voia să-l îndepărteze pe soţul ei de 
acele influenţe nefaste. Din păcate, bărbatul se înapoia 
mereu pe plajă, unde îşi lua şi fiica cu el. Îşi umfla plămânii 
cu aerul iodat şi îşi cufunda mâinile în nisipul umed. 
Povestea: 

— Acolo, dincolo de ceturi, se înalţă munţii gigantilor de 
chiciură. In unele zile, se poate vedea curcubeul cu trei 
culori ce formează puntea dintre pământ şi palatul zeilor, 
Asgard, care pluteşte în văzduh. 

— Aş putea să urc pe acea punte? îl întreba Inga. 

— Nu, îi răspundea bărbatul, cu privirea pierdută în 
depărtare. De altfel, se va rupe în ziua când va veni 
Ragnarok şi creaturile divine se vor lupta între ele pentru 


5 „Drakkar”, cuvânt format greşit, provine din dreki, care înseamnă 
„dragon”, şi se aplică numai sculpturii de la provă (n.a.). 


ultima dată. 

Inga asculta. Uneori, bărbatul rămânea gol până la brâu 
şi fetiţa putea să vadă cicatricele lungi care îi brăzdau 
spatele şi coastele. Le urmărea cu vârful degetului. I se 
păreau frumoase. Mai târziu, îşi dăduse seama că cizelările 
făcute cu acul de gravat reproduceau deseori urma rănilor 
tatălui său. Dar numai ea ştia. Incepuse să le reproducă cu 
un băț pe nisipul umed, apoi pe lemn, cu un ac înroşit în foc. 
Intr-o zi, a apărut oţelul, dar cicatricele erau aceleaşi. De aici 
venea talentul ei, de la acele urme care şerpuiau pe spatele 
unui fost pirat. Lovituri de sabie, lovituri de suliță... 

— Pe vremea aceea, zalele erau proaste, îi explica Ulf. 
Fierul era prea moale. 

S-ar fi zis că vorbea despre o epocă pierdută în hätisul 
secolelor. 

Mama, Herra, sau, mai curând, Maria, îi cerea să tacă 
îndată ce începea să povestească incursiunile pe apă şi acele 
strandhogg, atacuri ucigaşe, în care mănăstirile bogate erau 
prădate aşa cum ai goli un iepure de măruntaie înainte de a-l 
arunca în cratiţă. 

— Noi suntem negustori cinstiţi, repeta mama ei. Când ai 
să-ţi scoţi din cap porcăriile astea? Otrăveşti mintea copilei 
cu poveştile tale despre jafuri. 

Dar tatăl nu se obişnuia cu straiele de burghez. Se simţea 
stingher în hainele acelea, aşa cum se simţea stingher pe 
străzile acelui oraş al comerţului, unde se întâlneau 
negustori veniţi din toate părţile. 

Casa era un bârlog moale unde era prea cald, unde se 
sufoca. Onoarea şi bunurile le dobândise cu aurul jafurilor, 
dar nu trebuia să se mai vorbească despre asta. O viaţă de 
căinţă nu ar fi fost de ajuns să şteargă păcatul originar. 
Mama făcea donaţii mari preoţilor creştini, care veneau 
deseori în prăvălie. Bisericii îi plăceau lucrările de orfevrărie, 
mai ales când le plătea cu binecuvântări şi nu cu bani peşin! 

Inga nu mai ştia în cine să creadă... In divinitatea 
crucificată, cu figura ei jalnică de victimă, sau în divinitätile 
tunătoare şi pline de furie din Asgard? 


Într-o zi, pe plajă, Ulf îi ceruse fiicei sale să se dezbrace 


până la brâu ca el si îşi desfäcuse de la gât un mic pandantiv 
din otel care reprezenta ciocanul lui Thor, zeul martial si 
clocotitor drag vikingilor. li spusese: 

— Într-o zi, se vor întoarce. Nu vor şti că eşti fiica lui Ulf 
cu dinţii albi, care a fost un iscusit jefuitor de prim rang. Te 
vor lua ca pe celelalte. Nu vreau să ti se întâmple asta. 
Pentru un băiat, nu mi-ar fi fost teamă, dar o fată... 
Întotdeauna ţi-e teamă pentru o fată. 

Aprinsese un foc mic şi pusese medalia în flăcări. Ea îşi 
schimbase lent culoarea. 

— Mama ta se va supăra, dar n-are importanţă, şoptise el. 
Vei fi protejată, asta contează. 

Inga avea doisprezece ani, ghicise că o s-o doară, totuşi 
era Inga Ulfsdottir, Inga fiica lui Ulf, şi n-avea să plângă. Se 
întinsese pe nisipul umed cu ochii spre cer. Ulf scosese 
medalia înroşită din foc cu vârful cutitului şi o lăsase să cadă 
pe pieptul fiicei sale, între sânii mici, abia mijiti. Pielea 
sfârâise. Inga îşi înfipse degetele în nisip şi strânse din dinţi 
ca să împiedice tipätul ce voia să-i ţâşnească din gură. Ulf 
apăsă pe medalie cu mânerul cutitului, pentru ca desenul să 
se întipărească adânc în piele. Gata. Apoi, scoase un bandaj 
din sac, smulse medalia cu o mişcare bruscă şi aşezase 
pansamentul pe piele acolo unde desenul ciocanului îşi 
imprimase conturul umflat. 

Când descoperise acest semn, mama tunase şi fulgerase. 
De data asta, se certase rău cu soţul ei. Nici Inga nu fusese 
scutită. Herra îi strigase: 

— De ce l-ai lăsat să-ţi facă asta, proasto? Puteai să fugi. 
Chiar crezi tot ce spune? Îl admiri? Crede-mă, e mult mai 
uşor să fii cinstit decât să trăieşti ca un bandit! 

Anii trecuseră. Tatăl ei voise să se ocupe de construcţii 
navale ca să fie mai aproape de ocean. Dar pe când proba 
una dintre ambarcaţiuni, pieri într-un naufragiu, lăsând în 
urma lui datorii mari. 

Inga plânsese, dar, în adâncul inimii, ştia că tatăl ei era 
mult mai fericit pe apă, lângă zeul Njord, rege peste Noatun, 
decât în bârlogul prea cald, prea strâmt al prăvăliei, unde 
atmosfera era apăsătoare, încărcată de praf de aur. 


O zdruncinătură mai puternică decât celelalte o trezi pe 
tânără din somn. Se ridică pe jumătate, legănând instinctiv 
copilul. Era ameţită. Se crăpa de ziuă. Căruţa mergea pe un 
drum accidentat, printre două şiruri de pini albaştri. 

Cu o lună în urmă, era încă aplecată peste crucifixul 
încrustat cu pietre preţioase pe care îl lucrase pentru o 
mănăstire bogată de pe coasta Nordflungului. De data asta, 
preoţii plăteau, aşa că se cuvenea să-şi dea toată osteneala! 
Lucrase din greu, cizelând ca de obicei cicatricele tatălui ei 
pe acel obiect al unui alt cult decât al ei. In pofida 
îndemnurilor mamei sale, Inga nu reuşise niciodată să 
aleagă: îngerii sau trolii... Dumnezeu sau Odin... Satana sau 
Loki... Fără să vrea, se încăpăţâna să împărtăşească în taină 
părerea lui Ulf: la ce ajutor te puteai aştepta de la un zeu 
muribund, atârnat pe un instrument de tortură? Thor cu 
ciocanul lui era mai bun. 

După ce terminase treaba, crucifixul fusese închis într-o 
casetă. 

— Trebuie să i-l predai în mână părintelui stareţ, 
mormăise Herra. El îţi va înmâna ultima parte din plată. Nu 
pot să ţi-l dau pe Piotr să te însoţească, am nevoie de el la 
treburile obişnuite. Vor merge cu tine doi servitori cu securi. 

Mănăstirea se ridica pe malul oceanului, într-un mic golf 
pustiu. Poziţia asta trezise vechile spaime ale mamei. 

— Te vei îmbrăca în sărăntoacă, hotărâse ea. O să iei 
căruţa veche ca să nu bată la ochi. Nu zăbovi pe drum. 
Încearcă să te alături unui convoi cu escortă. 

li împuiase capul cu recomandări. 

In ziua hotărâtă, Inga îmbrăcă haine zdrentuite, îşi 
împleti o cosiţă şi ascunse caseta în cutia cärutei. La gândul 
că va pleca de acasă, simţea cum o cuprindea un val de 
euforie. 

Ca şi tatăl ei, se sufoca acolo. Nu-i plăceau nici privirile 
de îndrăgostit ale lui Piotr, de când patroana îi adusese la 
cunoştinţă planurile ei matrimoniale. Ghicea că, după ce ar 
deveni stăpânul prăvăliei, tânărul le-ar face viaţa grea. li era 
teamă să nu cedeze, căci adeseori curiozitatea trupească şi 
poftele senzuale le împingeau pe tinerele de vârsta ei la cele 
mai mari prostii. 


Aşezată între cei doi servitori, în căruţa care scârtâia din 
toate încheieturile, Inga se gândea: „Ar trebui să se întâmple 
ceva...” Visa la un cataclism vag, care s-o împiedice să se 
întoarcă acasă. Işi repeta că ar fi trebuit să aibă curajul să 
fugă. „După încheierea tranzacţiei, cu punga pe care mi-o va 
da părintele stareţ”, îşi spunea ea. Dar ştia că nu va face 
nimic. Capcana o va prinde în cleştele ei. O capcană urâtă, în 
care risca să se zbată până când va deveni o femeie bătrână. 
O capcană în care s-ar găsi prinsă cu Piotr în patul ei şi cu un 
plod în pântece în fiecare an... 

Ajunseseră cu bine la mănăstire. Când scosese crucifixul, 
părintele stareţ mângâiase mult timp ornamentele măiestre, 
fără să ştie că atingea cicatricele lui Ulf. Rănile unui jefuitor, 
rănile unui păgân. 


Despre atacul propriu-zis, Inga păstrase după aceea doar 
o amintire confuză. 

Răsunaseră deodată tipete, zgomote înăbuşite de uşi 
sparte. 

— Dumnezeule mare! bâiguise abatele, făcându-şi semnul 
crucii. Să ne ajute puterea divină! 

Apoi uşa se făcuse tändäri şi doi bărbaţi cu coifuri, 
scuturi rotunde şi securi cu coadă lungă năvăliseră în 
încăpere. Lovită în frunte, tânăra îşi pierduse cunoştinţa. 
Ultima imagine pe care şi-o amintea era aceea a capului 
părintelui stareţ, care se rostogolea pe dale, retezat scurt din 
dreptul maxilarului de jos. Acel cap părea atât de incredibil 
de uimit, încât Inga nu se putuse abtine să nu pufnească în 
râs. 


Mai târziu... 

Mai târziu se trezise în knorr, în timp ce ambarcatiunea 
se îndrepta deja spre larg. O durea cumplit capul. Îşi 
atinsese fruntea care sângera putin acolo unde o lovise 
coada unei bolox. La pupă stăteau înghesuite câteva femei şi 
dârdâiau de frică. Tinere adunate din satele de pe coastă, 
care acum ardeau între dune, acolo, departe, în urma lor. 

Le cuprinsese foarte repede răul de mare şi fuseseră atât 
de ocupate să vomite peste bord, încât uitaseră să se mai 


jelească. Inga nu avusese nimic, pentru că în venele ei 
curgea sânge de viking. Războinicii râdeau, indiferenți la 
spuma care îi stropea. 

Erau înalţi, înfăşuraţi în zale ruginite, de proastă calitate. 
Săbiile şi securile purtau ornamente prost gravate, pe care 
Inga le cercetase cu o privire profesională lipsită de 
indulgență. În mod ciudat, nu simţea nici pic de teamă. Era 
încă prea surprinsă ca să fie îngrijorată. Şi apoi, nu la asta se 
gândise atât de mult: mâna destinului s-o elibereze de casă, 
de mama ei, de Piotr? 

Îşi dăduse seama că dârdâia în hainele ude. Simţise 
privirea bărbaţilor plimbându-se pe corpul ei. Cuvântul viol 
răsunase pentru prima dată în capul ei. Tâlharii se exprimau 
într-un limbaj din care ea nu înţelegea toate cuvintele, dar 
pricepea sensul general al conversatiei. Acum făceau tot felul 
de comentarii despre anatomia prizonierelor. Voiau să ştie 
când vor putea să înceapă să le imbortoseze ca să le dubleze 
valoarea pe pieţele de sclave. Era o practică obişnuită. 

Şeful răspunsese că se vor apuca de treabă imediat ce 
marea se va domoli. 


Inga se sili să nu plângă. Nu voia să-l dea de ruşine pe 
tatăl ei. Când îi va veni rândul, îl va muşca pe bărbat şi îi va 
smulge nasul sau obrazul cu dinţii. Aşa nu va sângera numai 
ea. 

În noaptea aceea, tâlharii fuseseră prea ocupați cu scosul 
apei din ambarcatiune ca să se mai gândească la femei. 
Valurile înspumate cădeau peste knorr şi jefuitorii stăteau în 
apă până la jumătatea pulpei. Captivele puseseră şi ele mâna 
la treabă. 

O tânără profitase că fusese dezlegată ca să sară peste 
bord. Dispăruse imediat, luată de tumultul valurilor. 

— Încă o creştină care preferă să moară fată mare! 
exclamase unul dintre războinici, rânjind. Blestemate fie 
fecioarele îndopate cu apă sfinţită! 


Urmase o zi învăluită în ceaţă. Tăcerea luase locul 
vacarmului valurilor dezläntuite. După ce luaseră repede o 
gustare formată din peşte uscat, bărbaţii începuseră să se 


uite fix la femeile care tremurau de frig în rochiile ude. Inga 
era conştientă că pânza i se lipise de piept. Noaptea bântuită 
de furtună o epuizase, nu mai era sigură că o să aibă forţa să 
se apere, înţelesese că n-o să fie mai brează decât tovaräsele 
ei de captivitate şi că o să se lase posedată, protejându-şi 
faţa să nu fie lovită. 

Bărbaţii trăseseră la sorţi ca să stabilească cine o să 
înceapă. Inga se simtise apucată de glezne şi târâtă pe 
scânduri. Două mâini o prinseseră de gulerul rochiei gata s-o 
rupă. Tânăra auzise pânza pârâind. Se gândise la Piotr, la 
mama ei, la căsuţa sufocantă, atât de caldă, de plăcută... 

Dar îşi dăduse seama că nu se întâmpla nimic. Bărbatul 
de deasupra ei se încruntase, bâiguise şi arătase ceva între 
sânii ei. Ciocanul lui Thor însemnat cu fierul roşu, având în 
centru runele magice despre care se credea că atrag mânia 
zeului asupra celor care nu-i respectau slujitoarea. 

Marinarii se adunaseră în jurul ei. Nu-i mai contemplau 
pielea albă, nu vedeau decât semnul de un roşu-închis, 
imprimat în piele cu ani în urmă. Și runele... Runele cu o 
putere atât de temut, încât trebuia să te fereşti chiar şi să le 
rosteşti cu glas tare. 

La bord se stârnise brusc stupoarea. Superstitiosi, 
marinarii se sfătuiau în şoaptă. Cine era femeia aceea tânără 
cu cosite blonde? De ce purta semnul lui Thor, zeul cu 
ciocanul, războinicul suprem, cel ce era invocat la ceasul 
bătăliilor? Să fi fost vorba de fiica unui gothif? Preoţii erau 
rari la vikingi care preferau să se îngrijească singuri de 
credinţele lor, dându-le întâietate de departe vrăjitoarelor, 
prezicătoarelor în stare să citească viitorul în câteva arşice... 
Oare tânăra însemnată era vrăjitoare? 

— E prea tânără, mormăi un marinar. Poate că eo 
fecioară hărăzită cultului lui Thor... dar, în cazul ăsta, ce 
căuta la călugări? 

Cel mai mult îi tulburau runele din centru. Acele semne 
pe care se străduiau să nu le citească. Cine, printre creştini, 
mai cunoştea acele simboluri străvechi încărcate de o 


6 „Preot” care slujea un zeu. Civilizaţia vikingă nu avea, propriu-zis, cler 
sau castă religioasă. Gothi se înrudeşte mai mult cu un vrăjitor sau cu un 
prezicător (n.a.). 


puternică magie? Fără îndoială, cel care îl imprimase pe 
pielea tinerei fusese un vrăjitor. Era mai bine să nu provoace 
mânia lui Thor; dacă tânăra era destinată lui, n-o să se atingă 
de ea. 

— O vom vinde la primul târg, hotărâse şeful expediției. 
Până atunci, să nu se atingă nimeni de ea. 

— Păcat, era cea mai frumoasă dintre toate, mormăise 
unul dintre tâlhari. 

— Ai grijă să nu atragi asupra noastră mânia lui Thor, 
altfel o să te căieşti, bombănise căpitanul. Ne-au rămas 
destule femei ca să-ţi ostoieşti boaşele. 

Un hohot mare de râs răsunase la bordul ambarcatiunii, 
alungând stânjeneala. 


Astfel rămase Inga neatinsă, ghemuită la pupa, în timp ce 
războinicii le violau una după alta pe tovarăşele ei de 
captivitate. 

În zilele următoare, îşi dăduse seama că bărbaţii nu 
îndrăzneau s-o privească în faţă. Vrăjitoarele îi intimidau. Ca 
să-şi facă de lucru, Inga scosese stiletul mic, pe care îl ţinea 
în teaca lui între cutele rochiei, luase o bucată de lemn şi 
începuse s-o cizeleze. Tatăl ei o învățase să reproducă motive 
vechi, aşa că se distrase să sculpteze figuri clasice, 
provocând uluirea bărbaţilor din echipaj şi întărindu-le 
convingerea că avea legături cu lumea magiei. 

Prizonierele se depărtaseră de ea cât de mult le permitea 
îngustimea vasului. O urau din instinct pe acea necunoscută, 
care nu fusese obligată să-şi desfacă coapsele sub greutatea 
piraţilor bărboşi. Dădea impresia că avea aere de fandosită, 
purtare de prinţesă. 

Treptat, cu timiditate, tâlharii veniseră la Inga, 
întrebând-o dacă voia să le cizeleze ceva pe coif, pe sabie... O 
invocatie magică, precizaseră ei, care ar fi împiedicat oţelul 
prost să se frângă sau să se îndoaie. 

Inga dăduse din cap şi se pusese pe treabă, cerând un 
ciocan, un cui, o piatră de ascuţit. Era suficient de 
îndemânatică încât să se descurce şi numai cu acele scule 
improvizate. 

„Am scăpat de casa părintească, îşi repetase ea. A 


inceput a doua parte a vietii mele.” 


Timp de douäzeci de zile, ambarcatiunea se deplasase din 
insulă în insulă, ca să se aprovizioneze cu apă. Inga ştia 
acum că destinaţia finală era marele târg de sclavi din 
Bjorngotland. 

— Îţi vom da haine curate, o anunţase şeful expediției. 
Piaptănă-ţi părul. Nu spune nimănui că eşti vrăjitoare, e în 
interesul tău. Te vom prezenta ca ucenică unui smithr, un 
meşter priceput să înfrumuseţeze oţelul. Poate te va găsi un 
meşteşugar bun ca să-i fii de ajutor. Mai mult de atât nu pot 
să fac. Nu ne-am atins de tine, aşa că nu ne blestema. 

Inima tinerei bätuse cu putere. O oră mai târziu, 
captivele primiseră găleți cu apă curată ca să-şi facă toaleta. 
Li se dăduseră apoi rochii simple, dar curate, precum şi 
piepteni din os. 

Bjorngotland arăta ca un târguşor de negustori, cu halele 
sale de peşte şi de blănuri. Acolo se vindea carne sărată de 
balenă şi grăsime de focă. Uleiul de caşalot se vindea cu 
sutele de butoaie. Întreaga aşezare putea a peşte uscat, 
hering sărat şi afumat şi lapti de morun. La intrarea în piaţa 
de sclavi, erau înălțate nişte bazine, unde se obişnuia ca 
prizonierele să fie spălate şi parfumate cu esențe aduse din 
Asia. 

Femeile urâte erau vândute îmbrăcate, frumoasele, goale. 
Cele care se ştiau însărcinate fuseseră invitate să-şi declare 
starea. Căpitanul îl trăsese deoparte pe şeful pieţei ca să-i 
ceară să n-o dezbrace pe Inga. 

— E creştină, îi şoptise el. Ştii ce ruşine le e creaturilor 
astea de corpul lor. Dacă o vei dezbrăca, va urla, îşi va zgâria 
faţa şi îşi va smulge părul. Toţi vor spune că-i o nebună 
periculoasă şi nimeni n-o să vrea s-o cumpere. Vinde-o 
îmbrăcată şi nu vei rămâne în pagubă. 

— Bine, se învoise şeful halei de sclavi. Dar e păcat, e 
bine făcută. 

Inga înţelesese că vikingul voia ca semnul lui Thor să 
rămână ascuns cât mai mult timp cu putinţă. 


Vânzarea avusese loc după o scurtă trecere prin bazine. 


Când urcase pe podium, Inga văzuse că fuseseră puse la 
picioarele ei obiectele pe care le gravase în cursul călătoriei 
pe mare, ca dovezi ale talentului ei de orfevru. Şeful pieţei 
făcuse un comentariu rapid în acest sens. Era frumoasă, 
tânără, foarte curată, supusă şi foarte pricepută la 
miniaturile pe fier. Ştia să prelucreze metalele şi să 
confectioneze bijuterii de mare calitate. Când insistase 
asupra dexterităţii mâinilor ei, bărbatul făcuse un semn 
îndoielnic, care conferea vorbelor sale un sens obscen. 
Mulțimea de cumpărători izbucnise în râs. 

Licitaţia începuse în mijlocul unei zarve tot mai mari. 
Apoi, o voce de femeie rostise o cifră şi se făcuse tăcere. O 
femeie îmbrăcată în negru, cu o glugă pe cap, înaintase în 
mijlocul bărbaţilor. Inga observase că negustorii se trăgeau 
într-o parte, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i atingă capa 
funebră. 

— Prinţesa neagră..., murmuraseră ei. Femeia care creşte 
monştri. 

Necunoscuta se oprise lângă podium. Atinsese uşor cu 
mâna înmănuşată obiectele lucrate de Inga. Le mângâiase cu 
degetul, cu ochii închişi. 

Chipul ei, pe jumătate ascuns de gluga din lână neagră, 
părea modelat în porțelan. 

Nimeni nu îndrăznise să dea mai mult. Inga fusese 
vândută. 

Coborâse de pe podium şi o urmase pe stăpâna ei afară 
din hală. Acolo le aştepta o căruţă condusă de un cocosat. 

— Pe el îl cheamă Snorri, îi spusese femeia. Eu sunt Urd, 
castelana de la cei doi corbi. Toţi din insulă mă urăsc, prefer 
să ştii asta din capul locului. Ar fi fost mai bine pentru 
liniştea ta să fii cumpărată de un mic meşteşugar, care te-ar 
fi făcut concubina lui. 

„Urd e numele celei mai în vârstă dintre Norne, acele trei 
făpturi care urzesc destinul oamenilor, îşi spusese Inga. Să 
fie o prevestire?” 


Castelul celor doi corbi 


„Castelul” se ivi din ceaţă după cotitura drumului. 
Donjonul, din pietre cenuşii, urâte, era înconjurat de o 
incintă fărâmiţată cu creneluri aproximative. Construcţia 
vădea zidăria proastă, bâjbâiala. Totuşi, meterezele si 
zidurile constituiau o bună protecţie contra exteriorului. Inga 
ridică din sprâncene, uimită. Rareori întâlneai acest tip de 
arhitectură în insule. Când un bondi’ îşi descoperea idei de 
măreție, se mulțumea de obicei să-şi ridice o casă-fortăreaţă, 
o tabără întărită înconjurată de palisade, dominată de un 
turn de pază din buşteni, fără să folosească vreodată piatra. 
Inga privi cu atenţie împrejurimile. Castelul părea prins la 
mijloc între landă şi mare. Ridicat la nivelul falezei, dădea 
impresia că era doar o excrescenţă stâncoasă golită în grabă 
de oameni, o căpăţână amenajată ca grotă. 

Pereţii nu erau prevăzuţi cu nici o deschizătură, părea un 
bloc compact, concentrat asupra lui însuşi. 

Cocoşatul trase de häturi. Caii se opriră în faţa singurei 
porţi pe unde se intra în curtea interioară. Se auziră zgomote 
în spatele canaturilor ghintuite care se întredeschiseră lent. 
Inga aştepta să se ivească soldaţi, dar observă că porţile 
erau manevrate de copii în zdrente. 

— Repede! spuse nerăbdătoare doamna în negru. Trebuie 
să ne apărăm, hoţii de copii sunt pe urmele noastre. Snorri, 
bagă şareta înăuntru şi împinge barele de siguranţă. 

Carul intră pe poarta mare. Inga se înfioră. Curtea era 
plină de tânci în zdrente sprijiniți în cârje. Copii schiopi, 
diformi, cocosati. Unii, neputând să-şi mişte picioarele, erau 


7 Şeful unui clan viking (n.a.). 


asezati în boluri mari din lemn si se deplasau sprijinindu-se 
pe discuri prevăzute cu mânere. Era acolo o faună tăcută, cu 
ochi trişti, nelinistiti, care aştepta întoarcerea castelanei. 
Nimeni nu vorbea, nimeni nu se juca. Inga se îngrozi de cât 
erau de murdari şi de ferocitatea pe care o citea în ochii 
celor mai mari. 

— Ăştia sunt întreţinuţii mei, şopti doamna în negru, 
coborând din căruţă. Toţi sunt supraviețuitori, la fel ca 
bebeluşul pe care l-am luat în noaptea asta de la cei care fac 
monştri. Va trebui să te ocupi de ei. Nu-ţi voi ascunde 
adevărul: am avut şi alte servitoare, dar au fugit, preferând 
să se arunce în gura lupilor decât să rămână aici, cu aceşti 
degenerati. Vikingilor le e silă de infirmi, n-au pic de milă 
faţă de suferinzi. 

Tusi ca să-şi dreagă glasul, apoi strigă: 

— Ea este Inga, noua servitoare. De-acum înainte, se va 
ocupa de voi. Nu fiţi foarte aspri cu ea. 

Copiii nu avură nicio reacţie. Ai fi zis că erau o armată 
care nu aşteptă decât un ordin să plece la luptă. In privirea 
lor nu stăruia nici măcar o fărâmă de naivitate sau de 
tandrete. 

— Vino! îi porunci doamna. O să-ţi arăt locuinţa noastră, 
altfel ai putea să te rătăceşti. 

Un stol de corbi zbură deasupra donjonului, scoțând 
croncănituri îngrozitoare. 

Când ajunseră înăuntru, doamna Urd îi spuse: 

— Nu ştiu dacă puştii ăştia mă iubesc şi nu-mi mai pun de 
mult întrebarea asta. Le-am salvat viaţa, e adevărat, dar 
poate că mă urăsc tocmai pentru asta, pentru că le-am impus 
să continue să trăiască într-un corp anormal. Aveam dreptul 
s-o fac? Nu ştiu. Nimeni nu poate să răspundă la astfel de 
întrebări. 

Cele două femei urcară o scară care ducea la o galerie 
foarte întunecoasă. Micul castel era grosolan, lipsit de 
decoraţiuni, cu un ciudat aspect de construcţie neterminată. 
Sălile semănau mai curând a grote decât a locuri de 
reuniune. 

— Construcţia asta a fost ideea defunctului meu soţ, 
Arald Secure. A călătorit până pe coastele Bretaniei. 


Castelele văzute acolo l-au impresionat foarte mult. A vrut 
unul pentru el. Era viking, un tâlhar care îşi făcuse obiceiul 
să fure tezaurele mănăstirilor. O vreme, asta l-a îmbogăţit. A 
murit pe mare, înghiţit de o furtună... Valurile au adus la mal 
carcasa corăbiei. Dacă te apleci peste metereze, o vei vedea 
la poalele falezei. Înfiptă între stânci, putrezeşte acolo de 
zece ani. În unele nopţi, când fluxul vine cu putere, se aude 
dragonul sculptat de la provă lovind în piatră, ca şi cum ar 
cere să i se deschidă poarta. Loviturile vibrează în sus prin 
ziduri... Poate că te vor trezi din somn, eu însă nu le mai aud. 

Vocea îşi pierduse brusc siguranţa obişnuită. Işi dădu jos 
gluga. Era frumoasă, cu pielea palidă şi părul negru, legat 
într-un coc strâns, cu câteva fire cărunte ici-colo. Inga îşi 
spuse că stăpâna ei avea vreo patruzeci de ani. 

— Vei avea mult de muncă, zise ea, oftând. Copiii sunt 
năzuroşi. Ştiu că ţăranii din împrejurimi îi urăsc. Nu-i pot 
lăsa să iasă din castel şi suferă din pricina asta. Au impresia 
că îi ţin prizonieri. Nu înţeleg că fac totul pentru binele lor. 
Dacă i-aş lăsa să se plimbe pe câmp, oamenii din sate mi i-ar 
ucide... 

— Chiar aşa? întrebă Inga, neîncrezătoare. 

Doamna Urd îi aruncă o privire severă. 

— Vii de la oraş, nu? întrebă ea, rânjind. Eşti obişnuită să 
trăieşti în mijlocul oamenilor civilizati, n-ai habar de 
practicile care s-au păstrat în insulele noastre. Timpul s-a 
oprit aici cu două secole în urmă. Suntem înconjurați de 
oameni neînduplecati, care se comportă ca în epoca de aura 
vikingilor... Ai fost victima unuia dintre aceste grupuri. Nici 
ţăranii de pe coastă nu fac mai multe parale. Mă consideră o 
crescătoare de dverg, un cuvânt vechi care înseamnă 
„strâmb”. Cred că aceşti copii sunt în realitate pitici, adică 
creaturi diforme care servesc drept vehicul spiritului 
morţilor. Aici, un pitic nu e numai un adult de dimensiuni 
reduse, ci şi un draug, un fel de mort ieşit din mormânt care 
vine să-şi încheie socotelile cu cei vii. Am pierdut câţiva copii 
în landă... Snorri le-a găsit cadavrele în crevase. Uneori, sunt 
asmutiti împotriva lor dulăi dresați să ucidă. E greu să scapi 
de ei când te deplasezi în cârje. 

Tăcu. Părea brusc ostenită. 


— Vei dormi deasupra bucătăriei, conchise ea. O să-ți 
arăt unde. Când te vei culca, să nu uiţi să pui zăvorul, dacă 
nu vrei să fii necăjită de băieţi. Printre ei sunt unii răutăcioşi. 
Mirosul de femeie le stârneşte gânduri urâte. 


Cu pas rapid, o conduse pe Inga într-o cămăruţă unde se 
afla o saltea, un cufăr şi un urcior cu apă. 

— Din fericire, avem un put în curte, spuse ea, oftând. 
Asta ne protejează de eventualele tentative de otrăvire. 
Snorri îţi va arăta cum ajungi acolo. El e aici de unsprezece 
ani; n-aş fi putut să mă descurc fără el. Mi-e devotat ca un 
câine. Peste câteva zile, îţi voi explica mai exact ce aştept de 
la tine. 

Şi, cu aceste cuvinte ciudate, îi întoarse spatele şi dispăru 
în penumbra galeriei. 


Inga îşi dădu cu apă pe faţă, îşi aranja părul şi îşi scutură 
hainele. Nu avea habar ce o aştepta, dar ştia deja că nu-i va 
fi uşor să se facă ascultată de copii. 

Cobori la bucătărie pe o scară întortocheată, ale cărei 
trepte se sfărmau. Castelul părea o eboşă abandonată de un 
sculptor într-un colţ al atelierului. Totul era neterminat. 
Tânăra presupuse că dispariţia stăpânului casei întrerupsese 
lucrările. 

În bucătărie, îl găsi pe Snorri. Cocoşatul se agita deja în 
jurul oalelor. Prepara o supă cleioasă, pe bază de peşte 
uscat, pe care o îngroşa cu făină de secară. Rezultatul era o 
zeamă semănând a lipici, care era distribuită cu polonicul 
copiilor ce stăteau la coadă în uşă, cu blidul în mână. 
Niciunul nu mulțumea. Cei mai multi ţineau capul în jos; 
totuşi, unii băieţi se uitau cu neruşinare la Inga. Toţi erau 
îngrozitor de murdari şi puteau de la o poştă. 

După ce se termină împărţirea mâncării, o fetiţă rămase 
în bucătărie. Fusese tunsă foarte scurt din cauza păduchilor. 
Avea mâna stângă atrofiată şi trei dintre degete numai cu 
două falange. Strângea la piept o păpuşică făcută dintr-o 
bucată de lemn înfăşurată într-o cârpă. 

— Ai păr frumos, spuse ea cu o voce sâsâită. Mă cheamă 
Odi şi am nouă ani. Tu? 


— Pe mine mă cheamă Inga şi sunt putin mai mare decât 
tine, răspunse tânăra. Dar nu cu foarte mult. 

— Eşti mai drăguță decât celelalte servitoare, o evalua 
copila pe un ton doct. Mai târziu, aş vrea să fiu ca tine. 
Voiam să-ţi spun că trebuie să fii atentă la băieţi; sunt 
răutăcioşi. Skall e cel mai rău. Mie mi-e frică de el. 

— Dacă te supără, vino să-mi spui, îi propuse Inga. O să-l 
trag de urechi. 

— O! oftă copila. Nu eşti destul de puternică. A mai ucis 
două servitoare, făcându-le să cadă în gol de pe metereze. Îşi 
băteau joc de el; atunci s-a ascuns într-un colţ şi le-a pus 
piedică cu cârja lui de război. 

— Cârja de război? întrebă Inga, mirată. 

— Da, aşa îi spune, îi explică Odi uşor neräbdätoare. A 
bătut cuie în ea şi seamănă cu o măciucă. În orice caz, le-a 
aruncat pe servitoare la poalele falezei. Aşa că ai grijă, ar fi 
aiurea să te omoare imediat. 

Inga îşi muşcă buzele. Fetiţa inventa sau chiar...? Totul 
era posibil în acea închisoare ce aducea a orfelinat. Ar trebui 
să fie atentă. Găsi un codru de pâine, întinse pe ea untură şi 
i-o oferi lui Odi, care se grăbi să-i dea mai întâi păpuşii să 
guste, ca apoi să-l înghită din două îmbucături. 

Snorri îi dădu de înţeles că se mosmondea, aşa că i se 
alătură la treburile menajere. Omul de corvoadă îi evita 
privirea, se exprima cu ajutorul gesturilor şi mormăiturilor. 
Inga îşi spuse că avea probabil între douăzeci şi doi şi 
douăzeci şi cinci de ani. Ridica fără greutate orice oală pe 
care Inga n-ar fi putut s-o clintească din loc. 


Tânăra înţelese foarte repede că enormele cazane stăteau 
toată ziua pe vatră la foc mic. Când supa se făcea prea 
groasă, se adăuga apă. Când era prea lungă, erau aruncate 
în ea câteva capete de heringi şi puţin hrean. Nu mai era 
nimic altceva de ştiut. Inga, care murea de foame, încercă 
zadarnic să înghită acea mixtură. Mâncă un codru de pâine 
înmuiat în lapte de capră. 

Orele următoare fură dedicate frământării pâinii. Făina 
era grosolană. Nu mai mâncase niciodată una atât de 
grunjoasă, totuşi îi făcu plăcere să lucreze. Uneori, Snorri o 


certa cu un mormäit. Dar ea nu se supăra. 

După ce sfârşi de frământat, cocoşatul îi dădu de înţeles 
că aluatul trebuia lăsat să crească. Inga îşi luă inima în dinţi 
şi hotărî să înfrunte armata de copii. Tăcerii ostile de 
dimineaţă îi urmase un fel de hărmălaie. Micutii se distrau cu 
jucării rudimentare sau se împroşcau cu praf. Fetitele 
dansau cu stângăcie sau se jucau cu mingea. Cei mai mari se 
aşezaseră sus, pe treptele scărilor care duceau la metereze, 
ca nişte prădători care dominau învălmăşeala ca să-şi aleagă 
mai bine prada. li urmăreau pe ceilalţi în tăcere, cu şiretenie. 
Acum se uitau la Inga şi rânjeau. 

Tânăra simţi o mână mică strecurându-se în mâna ei. Era 
Odi. 

— Vino să-ţi arăt! îi spuse fetiţa. Să ştii că sunt şi bolnavi. 
Cunoşti tainele ierburilor de leac? Ne-ar fi de mare folos. 

O duse pe Inga într-un labirint de săli joase, întunecoase 
şi prost aerisite, unde zăceau copii bolnăvicioşi, care tuşeau 
sau sufereau de râie. Cei mai multi erau plini de paraziți. Odi 
îi dădea mereu explicaţii. Glăsciorul ei ascuţit răsuna sub 
bolți cu siguranţa cu care stăpâna casei şi-ar prezenta 
locuinţa unei invitate. Spunea: 

— El e Kol; are diaree. El e Melnik; e plin de bube... 

Condiţiile în care trăiau copiii se dovedeau grosolane. 
Saltelele umplute cu alge uscate abia dacă erau de grosimea 
mâinii, iar păturile erau pline de găuri. Inga presupuse că 
doamna în negru nu avea destui bani ca să-şi întreţină 
convenabil ,orfelinatul”. Toţi tâncii aceia ar fi trebuit 
curăţaţi de jeg cu multă apă; era nevoie de instalarea unei 
căzi cât de rudimentare, unde ar fi putut fi spälati de mizeria 
care li se încrustase în piele. 

— Avem o grădină de zarzavaturi şi o ogradă pentru 
animale. Dar băieţii sunt atât de răi, încât caprele şi-au 
pierdut minţile şi nu mai dau lapte. Aşa că nu mai avem 
brânză. 

— Ce le făceau? se interesă Inga. 

— Skall le aprindea täcälia. Skall e rău. Toţi băieţii vor 
să-l imite pentru că le e teamă de el. Le silesc pe fete să se 
dezbrace în pielea goală şi le pipăie. Va face la fel şi cu tine. 

— Rămâne de văzut, mormăi Inga printre dinţi. 


Îşi dădu seama că era stânjenitor de stăpânită de 
nervozitate. Ştia că în lumea rurală tinerii erau consideraţi 
adulţi de la treisprezece ani. Prost hrăniţi, expuşi 
epidemiilor, violenţelor tâlharilor, speranţa lor de viaţă era 
mică, aşa că erau indreptätiti să-şi înceapă viaţa cât mai 
devreme cu putinţă. Copiii întreţinuţi de doamna Urd păreau 
să nu aibă mai mult de unsprezece ani, cei mai mari, dar, în 
pofida infirmităţilor, erau deja bine făcuţi. Poate că îi era 
greu să-i pună la punct cu o simplă scatoalcă. 

— li vom îngriji pe toţi copilaşii ăştia, spuse ea. Vrei să fii 
ajutoarea mea? 

Această propunere o bucură nespus de mult pe fetiţă. 
Inga se întoarse în bucătărie. Tatăl ei o învățase câteva 
reţete simple pentru vindecarea afecţiunilor obişnuite. Fiind 
conducător, răspunsese de mulţi războinici şi exercitase cum 
se cuvine îndatorirea de mire. 

De data asta, trase de Snorri ca să obţină ierburile şi 
uleiurile de care avea nevoie. Odi o privea plină de 
nerăbdare. După o vreme, nemaiputând rezista, ieşi în curte 
să-i anunţe pe toţi ceilalţi că noua servitoare era vrăjitoare şi 
că îi va vindeca pe toţi de râie şi de păduchi. Această veste 
stârni un oarecare interes în rândul copiilor, care se 
scărpinau de obicei până la sânge. 


După ce pomezile se răciră, Inga începu o consultatie 
interminabilă, trecând de la un copil la altul ca să badijoneze 
escare şi coji. Pe de altă parte, această operaţie îi permitea 
să-i cunoască pe tânci. Se strădui să-i facă să râdă, dar nu 
era deloc uşor. În plus, mulţi dintre ei se exprimau într-un 
grai pe care nu-l înţelegea. Odi i-l prezentă pe ,logodnicul” 
ei, un băieţel de opt ani, pe nume Baldur. Întâi intimidat, 
puştiul începu curând să-i dea şi el tot felul de sfaturi. 

— Nu trebuie să urci pe metereze, îi şopti băieţelul. Dacă 
cineva te atrage în acel loc, e cu siguranţă o capcană. Acolo 
scapă Skall de cei pe care îi urăşte. Mulţi au căzut pe 
deasupra crenelurilor. Pe urmă, spune că au alunecat 
jucându-se „mâţă căţărată”. 


8 Vindecător care folosea unguente, precum şi procedee magice (n.a.). 


— I-am zis toate astea, îi tăie vorba Odi, agasată. 

— Unde e acest Skall? întrebă Inga. 

— În capătul de sus al scării de piatră care duce la 
drumul de rond de pe coama zidurilor, îi explică Baldur. E un 
băiat mare, are treisprezece ani. Îl vei recunoaşte după cârja 
plină de cuie. 

Inga ezită, copiii se uitau la ea. Ochii lor exprimau 
sentimente amestecate: speranță, dispreț, teamă, 
surescitare, uimire, resemnare... 

Aşadar, străina avea să-l înfrunte pe Skall? Zău că ar fi 
amuzant să-l pună la punct..., dar nimeni nu credea. Era 
sigur că biata nebună va plonja peste creneluri şi nimeni nu 
va mai auzi de ea. Ar fi fost păcat, pentru că nu părea la fel 
de proastă ca celelalte servitoare... şi era şi mai drăguță. 


Inga îşi dădu seama că, în acel moment, mulţi copii se 
uitau cu atenţie la ea. Nu mai putea să dea înapoi. Dacă 
renunţa, ar fi pierdut câştigul eforturilor din acea 
după-amiază. Cu borcane de pomadă în coş, tânăra traversă 
curtea în direcţia scării. Preţ de o fracțiune de secundă, i se 
păru că zăreşte silueta doamnei în negru, care o urmărea cu 
privirea, ascunsă după unul dintre stâlpii galeriei interioare. 

„Îi e teamă de copii?” se întrebă ea. 

Se făcuse tăcere. Numai cei mai mici continuau să se 
împroaşte cu praf sau să-şi urineze pe picioare. 

Când tânăra puse talpa pe prima treaptă a scării, îl auzi 
pe unul dintre copii şoptind: „N-o să mai coboare. Da, Skall o 
s-o arunce de sus.” 

După ce urcă vreo douăzeci de trepte, vântul dinspre larg 
îi lipi rochia de corp şi trebui să se aplece în faţă ca să 
reziste rafalelor puternice care erau gata s-o dezechilibreze. 

Scara era pustie. Era clar că Skall urcase la drumul de 
rond ca să se ascundă acolo. Inga ajunse la creneluri. Vântul 
îi străpungea parcă întregul corp. În acel loc, zidul şi faleza 
formau un singur perete înălţat la verticala valurilor. Jos de 
tot, mugea un haos de spumă şi apă clocotitoare. O oală 
infernală unde curenţii se răsuceau exasperati în loc. Nimeni 
n-ar fi putut vreodată să atace pe acolo. Amplasamentul 
castelului fusese bine ales. 


Inga se opri, ametise. Vântul vijelios o asalta necrutätor 
şi avea iluzia neplăcută că o mulţime de creaturi invizibile o 
loveau cu pumnul în spate ca s-o facă să cadă. O cuprinse 
teama. 

Fusese o nebunie să urce aici. 

„Eşti doar o fiică a oraşului, îşi zise ea. Nu-i cunoşti. Nu 
uita că ai trăit într-o mică locuinţă confortabilă... Niciodată 
n-ai ştiut ce e violenţa.” 

Drumul de rond îi apărea deodată ca o capcană, în care 
făcuse greşeala să se arunce prosteşte. Unde se ascundea 
copilul? În ghereta de piatră pe jumătate năruită? În spatele 
acelei grămezi de pietre? 

Nu îndrăznea să strige. Fiindu-i prea frig, se puse în 
mişcare şi înainta până la marginea meterezelor, cuprinsă de 
ameţeală. 

Băiatul stătea în gheretă, aşa cum prevăzuse. Îşi ţinea 
cârja plină de cuie strânsă între picioare. Era un puşti solid, 
cu o faţă care exprima încăpățânare, dar al cărui picior 
stâng, din cauza unei degenerescente musculare, avea 
grosimea unei cozi de mătură. 

— Mă cheamă Inga, murmură tânăra. Dacă ai râie, 
unguentul ăsta îţi poate alina suferinţa. Vrei? 

Băiatul îi făcu semn să se apropie. Ochii îi străluceau de 
aroganță şi răutate. Corpul lui răspândea un miros îngrozitor 
de transpiratie şi jeg. Când Inga ajunse lângă el, Skall întinse 
brusc mâna dreaptă şi o apucă de un sân. Degetul gros şi 
arătătorul căutară sfârcul ca să-l ciupească. Tânăra rămase 
nemişcată, fără să facă vreun gest de apărare, privindu-l 
drept în ochi. Apoi dezlegă şiretul care îi ţinea veşmântul şi 
desfăcu gulerul, ca băiatul să poată vedea ciocanul lui Thor 
imprimat cu fierul roşu pe pieptul ei. 

Copilul tresări. Văzuse runele magice. Chiar dacă nu ştia 
să le descifreze, nu se putea să nu le cunoască puterea. 
Puţini oameni purtau pe piele semne asemănătoare. Se 
spunea că trupul omenesc lua foc la contactul cu ele, ca o 
pânză pe care se aruncă tăciuni aprinşi. Numai vrăjitoarele şi 
cei ce se numeau bersekker”, războinici nebuni, erau în stare 


? Literal, „cămaşă de urs”. Războinic stăpânit de o furie divină; în luptă, 
intra într-o transă sacră, care îi permitea să săvârşească fapte de vitejie 


să-i suporte prezenţa fără să se transforme imediat în 
cenuşă. 

Ochii copilului se tulburară. Îşi retrase mâna. 

— Vrăjitoareo, şopti el printre dinţii stricati. 

Tânăra îi zâmbi într-un fel pe care l-ar fi vrut 
amenintätor. 

Inga zărise urme de sânge uscat pe cârja plină de cuie. 
Sângele servitoarelor care refuzaseră să se lase pipăite? 

— Las pomada, spuse ea. Poţi s-o foloseşti. Nu-i 
otrăvită..., cel puţin nu încă. 

Apoi, socotind că făcuse destul, plecă. 

Când cobori scara de piatră, îşi dădu seama că picioarele 
îi tremurau uşor. 


nebunesti şi să-şi învingă toţi adversarii, fără să se aleagă cu cea mai 
mică zgârietură (n.a.). 


Un copil în mulţime 


Inga se întrebă până seara dacă nu greşise căutând 
confruntarea cu Skall. Mică fiind, nu s-ar fi apropiat 
niciodată de un astfel de copil. Trăise într-un univers 
protejat, departe de agitația şi de spaimele acelei lumi. 
Niciunul dintre copiii meşteşugarilor pe care îi cunoştea nu 
obişnuia să le dea brânci servitoarelor din vârful 
meterezelor! 

„Oare se joacă speriindu-mă? se întrebă ea. Poate 
greşesc închipuindu-mi că Odi şi micul ei prieten sunt de 
partea mea. Şi dacă se distrează toţi pe seama mea, chiar şi 
doamna Urd?” 

Se simţea singură şi prinsă în capcană. 

Snorri o chemă să-l ajute la împărţirea supei. Unul dintre 
băieţi se apropie cu două blide. Odi îi spuse tinerei că era 
„valetul” lui Skall. 

— El nu vine niciodată, explică ea. Are o mulţime de 
servitori care îndeplinesc corvoadele în locul lui. lau cele mai 
bune bucăţi pentru el sau păturile noi, sau saltelele de paie 
noi, când ni se aduc. Skall ne supraveghează din înălţimea 
meterezelor. Apoi, le arată valetilor lui fata pe care a ales-o 
pentru noapte. Aceştia se duc să i-o aducă, iar ea e obligată 
să urce acolo sus, la el. Trebuie să facă tot ce zice Skall, 
altfel o aruncă de pe creneluri. 

Inga se înfioră. 

— Ai şi fost acolo? o întrebă ea. 

— Nu, sunt prea mică, n-am tâte, îi răspunse fetiţa. 

Odi rostise aceste cuvinte pe un ton din care nu puteai 
să-ţi dai seama dacă regreta sau îi părea bine. 


Inga se strădui să-şi stăpânească furia care o cuprindea. 
Simţi că îl ura pe acel mic tiran care, pitit pe drumul de rond, 
asemenea lui Odin în vârful curcubeului Bifrost, îşi exercita 
dreptul de senior asupra fetitelor abia nubile. 

Hotări să se ducă imediat la doamna în negru şi s-o 
întrebe de ce tolera acea stare de lucruri. 


După ce luă sfârşit distribuirea supei, Inga intră în 
galerie şi se opri în pragul odăilor castelanei. Aceasta nu 
păru deloc surprinsă de vizita ei. Ascultă distrată doleantele 
noii sale sclave. Când vorbi, o făcu cu voce ostenită. 

— Nu-i mai controlez, spuse ea, cu privirea pierdută în 
flăcările unui foc firav ce ardea în vatră. Nu-i mai pot 
stăpâni. Sugarii pe care i-am salvat acum zece ani nu mă mai 
respectă. Apar mici şefi, se înfruntă clanuri potrivnice. N-am 
cum să intervin. Nu le pot interzice totul. Şi aşa mă 
străduiesc din greu să-i ţin în castel. 

— Mi s-a spus că numitul Skall ar fi aruncat câteva 
servitoare din vârful meterezelor, o întrerupse Inga. Ce ziceti 
de asta? 

Doamna Urd dădu din umeri. 

— Nu ştiu, răspunse ea, oftând. Într-adevăr, unele tinere, 
care lucrau la bucătărie, au dispărut brusc, dar se poate să fi 
şi fugit. Dacă prostănacele au crezut că-şi vor găsi adăpost în 
pădure, atunci au fost făcute bucăţi de lupi şi de urşi. Dar ne 
putem imagina şi că Skall se distrează răspândind aceste 
zvonuri ca să-şi întărească dominaţia asupra copiilor. Tu nu 
crezi? 

Zâmbi şi continuă: 

— Am impresia că n-ai avut de-a face cu tânci de felul lor, 
nu? Nu-i lăsa să te manipuleze. Soarta nenorocită şi 
handicapul fizic i-au înrăit. Nu mai au nimic inocent în ei. 
Sunt nişte supraviețuitori, să nu uiţi asta niciodată. Si 
încuie-ţi uşa când te duci la culcare. N-aş vrea să te violeze 
din prima noapte. 

Se ridică, ieşi din încăpere şi se sprijini de balustrada 
galeriei ce domina curtea. 

— Crezi că-i neglijez, nu-i aşa? o întrebă ea, fără să se 
întoarcă. Că am conştiinţa împăcată fără să mă străduiesc 


prea mult, fără să stabilesc nici cea mai mică legătură 
afectivă cu cei pe care i-am salvat? 

Văzând că Inga se ferea să răspundă, doamna Urd se 
întoarse în loc. Lumina îndepărtată a focului stârnea umbre 
stranii pe faţa ei lividă. În pofida frumuseţii, arăta deodată ca 
o vrăjitoare, o femeie-vampir, o căpcăună... Inga se stăpâni 
să n-o rupă la fugă. 

— Ţi-ai schimba părerea dacă ti-as spune că fiul meu se 
află printre ei? o întrebă castelana. 

— Cum? bâigui Inga. 

— Când soţul meu a murit pe mare, eram însărcinată în 
două luni, spuse încetişor doamna în negru. Am început să 
adun copiii abandonaţi din satul vecin ca să am un rost. In 
regiune, se practică deseori utburth!° şi asta a făcut să am în 
scurt timp în grijă o duzină de copii. Când s-a născut fiul 
meu, am simţit o mare ruşine la gândul de a-l creşte 
separat... M-am imaginat oferindu-i o viaţă de mic privilegiat 
în odăile mele, în timp ce copiii ceilalţi zăceau în mizerie în 
cămăruţele subterane ale curţii. Am înţeles că ar fi fost 
insuportabil, nedrept. Nu puteam fi pentru unul mumă şi 
pentru alţii ciumă. Trebuia să aplic aceeaşi lege tuturor sau 
să renunţ la salvarea copiilor abandonaţi. 

Inga abia îndrăznea să respire. Îi era teamă să audă ceea 
ce era sigură că va urma. 

— Ce-aţi făcut? întrebă ea, cu voce tremurătoare. 

— Ştii deja, răspunse cu un glas şuierat doamna Urd. L- 
am dat dădacelor care se ocupau atunci de sugari. Le-am 
ordonat să-l amestece cu ceilalţi şi să se poarte cu el cum se 
purtau cu ceilalţi copii... şi n-am mai încercat niciodată să-l 
revăd. A crescut departe de mine. Când dădacele au plecat, 
m-am ferit să le destăinui celor care le-au înlocuit că unul 
dintre „orfanii” noştri era fiul meu legitim. Aşa s-a pierdut 
secretul. Poate că e aici încă, printre ceilalţi... nu ştiu. Dacă 
nu cumva l-a răspuns vreo boală; e posibil, pentru că am avut 
pierderi iarna trecută. 

Inga se apropie instinctiv de balustradă. Privirea ei căută 
prin mulţimea de tânci care se zbenguiau în curte. Era sub 


1 Practică prin care ţăranii se debarasau de noii-născuţi pe care nu-i 
puteau hrăni, abandonându-i în pădure (n.a.). 


impresia destăinuirii pe care i-o făcuse stăpâna ei. Oare cum 
putea o mamă...? 

— Haide, nu-ţi mai spune că sunt un monstru! îi zise 
doamna în negru agasată. Nu sunt mai inumană decât acele 
familii de vikingi care le cer prietenilor să le crească copiii 
departe de casă, şi de cele mai multe ori îi revăd abia după 
câţiva ani! Eu, cel puţin, îl văd în fiecare zi... 

— Dar nu ştiţi care e! protestă Inga. 

— Ce importanţă are? răspunse doamna Urd, oftând. Asta 
mă constrânge să-i iubesc pe toţi ca şi cum ar fi copiii mei. 

Apoi, păru să se gândească şi spuse, privind-o pe Inga 
drept în ochi: 

— Când vei fi însărcinată, vom face la fel şi cu copilul tău. 
Nu putem accepta excepţii. Dacă am făcut-o eu, o vei face şi 
tu. 

— Dar nu sunt însărcinată, îngăimă tânăra. 

— Vei fi, răspunse scurt castelana. Ori vei fi violată de 
vreunul dintre băieţi, ori îţi vei găsi un iubit în satul vecin. 
Eşti prea frumoasă ca să poţi sta mult timp neatinsă. Aşa că 
prefer să te previn de pe acum. Sugarul tău va fi amestecat 
cu ceilalţi pe care îi vom primi. Legea e una pentru toţi. 

— Tocmai, cine se ocupă de sugari? întrebă Inga, 
întrerupând acea discuţie care o stânjenea. Nu mai aveţi 
dădace... 

— Nu, recunoscu doamna Urd. Tâtoasele alea din cătun 
nu mai vor să lucreze aici. Bebeluşii sunt încredinţaţi 
fetitelor noastre, care se descurcă destul de bine. Oricum, 
aşa stau lucrurile în satele noastre de pescari. Nu uita că, pe 
meleagurile astea, fetele sunt măritate la treisprezece ani. 

Doamna în negru păru deodată ostenită de atâtea 
explicaţii. 

— Nu te mai mira de toate fleacurile! îi spuse întorcându- 
se în odăile ei. Într-o lună, vei învăţa obiceiurile noastre. 
Acum, du-te la culcare şi nu uita să pui zăvorul la uşă. 

Inga plecă năucă. Porni cu pas şovăitor spre camera ei de 
deasupra bucătăriei. Odaia, deşi austeră, era foarte curată. 
Pe un cufăr, ardea o lampă cu ulei. Tânăra strâmbă din nas 
recunoscând mirosul grăsimii de focă. 

După ce închise uşa, se grăbi să tragă bine zăvorul. 


Încăperea nu avea nicio fereastră şi semăna mai mult cu o 
celulă decât cu un dormitor. Totuşi, Inga ştia că în acele 
regiuni unde era foarte frig, vikingii aveau obiceiul să-şi 
construiască locuinţele cu o singură deschizătură: uşa de la 
intrare. 

Cuprinsă de o mare tulburare, se trânti pe saltea. De 
câtva timp, un gând nu-i mai dădea pace: Oare Skall era fiul 
doamnei Urd? 


Lupule, eşti aici? 


Avu o noapte proastă. După cum se asteptase, cineva 
dădu târcoale uşii şi chiar zgâltâise clanta. Işi spuse că putea 
să fie oricine: Skall, dar şi cocoşatul Snorri... Şi, de ce nu, 
Odi, fermecătoarea Odi, micuta care se distra speriind-o 
împreună cu „logodnicul” ei Baldur? 


Se trezi în zori, după un somn întrerupt de coşmaruri, 
mulţumită că îi pusese astfel capăt. 

Trase zăvorul şi se strecură fără zgomot în galerie. Avu 
surpriza să-i zărească în curte pe cocoşat şi pe doamna în 
negru. Vorbeau în şoaptă ca să nu-i trezească pe copii şi îşi 
făceau de lucru în jurul cärutei cu coviltir. Castelana ţinea în 
mână o lampă cu ulei, Snorri descărca ciudat de încet 
butoaiele îngrămădite în partea din spate. Inga îşi aminti că 
fusese deranjată în cursul călătoriei de mirosul de usuc pe 
care îl emanau acele butoaie. Un miros de animal, care te 
făcea să-ţi astupi nările! Grăsime de focă sau de caşalot? 
Posibil, dar atunci de ce le mânuia cocoşatul cu atâta grijă? 

Ca şi cum ar fi fost conştientă că urmărea o ceremonie 
interzisă, tânăra se ascunse instinctiv în spatele unuia dintre 
stâlpii galeriei. 

Doamna în negru părea cu ochii-n patru, aproape 
speriată. Dădea întruna indicaţii cu glas şoptit. Cocoşatul era 
şi el foarte nervos. Mânuia butoaiele cu oarecare silă. Ai fi 
zis că erau pline de şerpi. Castelana apucă legătura de chei 
agăţată la centură şi descuie uşa cu gratii a unei căsuțe de 
lemn, care se ridica într-un colţ al curţii. Construcţia aceea 
mică ascundea o scară de piatră ale cărei trepte se pierdeau 


sub pământ. 

„O criptă, îşi spuse Inga. Sau o subterană...” 

Ca să ducă butoaiele în măruntaiele pământului, Snorri 
trebui să facă mai multe drumuri. După ce cobori în criptă şi 
ultimul butoi, doamna Urd zăvori uşa cu grijă şi intră în 
bucătărie împreună cu cocoşatul. 

Inga rămase tulburată. Febrilitatea celor doi complici îi 
trezise suspiciunea. 

„Dacă ar fi doar grăsime de focă, n-ar fi atât de 
îngrijoraţi, îşi spuse ea. Nu, sunt sigură că le era teamă de 
ceea ce transportau.” 

Încercă să-şi amintească mirosul butoaielor, uleios, de 
animal. 


Inga aşteptă câteva minute, apoi cobori la bucătărie să 
pregătească supa de dimineaţă, pentru că micuţii urmau să 
se trezească în curând. Snorri o salută cu un mormăit. 
Mânca o portie de supă din fulgi de ovăz, în care pusese 
resturi de morun uscat. Prin gesturi, îi dădu de înţeles tinerei 
că avea tot interesul să ia gustarea de dimineaţă înainte să 
înceapă treaba. 

Mai târziu, pe când se plimba printre copii, se surprinse 
privindu-i cu atenţie şi întrebându-se care dintre băieţi era 
fiul doamnei Urd. 

„Trebuie să aibă vreo zece ani, îşi zise ea. Şi nu e infirm, 
cel puţin mama lui n-a spus nimic despre asta...” 

Înţelese însă repede că ar fi fost inutil să încerce să 
descopere vreo asemănare oarecare pe feţele acelea pline de 
jeg. _ 

Odi veni s-o salute. În dimineaţa aceea, îl ducea în braţe 
pe bebeluşul smuls de Inga din ghearele fabricantilor de 
monştri. Cu sugarul legat la şold, fetiţa se plimba cu 
siguranţa unei mame cu o familie numeroasă. Inga hotări să 
afle câte ceva de la ea. 

— Cunosti un băiat de vreo zece ani, care să nu sufere de 
nicio infirmitate? o întrebă tânăra în şoaptă. 

Odi pufni în râs. 

— Să ştii că aici nimeni nu rămâne normal mult timp, 
răspunse ea. Vreau să spun că mulţi bebeluşi sunt normali 


atunci când sosesc, dar băieţii nu suportă asta. 

— Băieţii... Vrei să zici Skall? 

— Da, exact. Îl apucă nebunia când vede copii cu 
picioarele şi mâinile drepte. Atunci îşi trimite servitorii să le 
rupă membrele. Ti-am spus că e rău. 

Inga făcu o grimasă. Subestimase puterea de a face räu a 
băiatului cu cârja plină de cuie. Domnea cu adevărat asupra 
acelui orfelinat ca un rege barbar, modelând corpurile după 
înfăţişarea lui. 

— Când un băiat e prea frumos, îi rupe nasul şi câţiva 
dinţi. Sau îi taie urechile. 

— Şi doamna în negru nu spune nimic? izbucni Inga, 
indignată. 

— Doamna în negru nu vine niciodată la noi, răspunse 
Odi. Stă acolo sus, în galerie. Când coboară în curte, e semn 
Tău... 

— De ce? întrebă tânăra. 

Odi se foi, stânjenită, regretând că vorbise prea mult. 
Baldur, „logodnicul” ei, se apropie de ele. Când Inga încercă 
să continue cu întrebările, băiatul se opuse. 

— Nu trebuie să vorbeşti despre asta, zise el cu voce 
fermă. Dacă vorbeşti, eşti ales. 

Inga îl privi uluită. Ce voia să spună? Ales? De cine? Şi 
pentru ce? 

Plimbându-se astfel, trecură prin apropierea scării ce 
ducea la subterane. Tânăra arătă spre uşa de fier zăvorâtă şi 
întrebă: 

— Unde duce? 

Odi deschise gura să răspundă, dar Baldur interveni din 
nou: 

— Nu trebuie să vorbim despre asta, bombăni el 
încăpățânat. Sunt lucruri interzise. Nimeni nu vorbeşte 
niciodată. Nu. 

Inga se văzu nevoită să-şi stăpânească nerăbdarea şi să 
aştepte plecarea copilului ca să pună din nou întrebări. Odi 
ardea de nerăbdare să povestească ce ştia, aşa că nu se lăsă 
rugată. 

— E intrarea în sălaşul fiarei, şopti fetiţa. E acolo, jos, în 
criptă. De aceea e uşa de fier, ca să nu poată să iasă. 


— O fiară! se miră Inga. 

— Da, confirmă fetiţa. În unele nopţi, o poţi auzi cum 
loveşte în ziduri. Bum-bum-bum... Asta înseamnă că îi e 
foame şi şi-a pierdut răbdarea. 

— Doamna Urd mi-a spus că bufniturile înăbuşite vin de 
la epava eşuată la poalele falezei, o corectă Inga. 

— Da, aşa îi place să spună, zise Odi, rânjind. Nu vrea să 
se ştie că prin pivnițele castelului se plimbă un vârcolac. 

Inga dădu din cap. Vikingilor le fusese întotdeauna teamă 
de vârcolaci. Legendele populare erau pline de aceste dihănii 
sângeroase care pândeau la liziera pădurilor. 

— Dar cum a ajuns aici fiara asta? întrebă ea. 

— Vrei să ştii un secret? o întrebă în şoaptă Odi. 
Vârcolacul e soţul ei... Arald Secure. Era un bărbat foarte 
rău, care tăia oamenii în bucăţi cu securea lui. Din cauza 
cruzimii, s-a transformat în vârcolac, aşa se întâmplă 
întotdeauna. Doamna l-a închis în subteranele castelului. De 
atunci spune tuturor că a murit în naufragiu, dar minte. E 
aici... sub picioarele noastre. Îl hrăneşte cu grăsime de copil, 
pe care o aduce din Orient. Dar o costă foarte mult, aşa că, 
atunci când n-are bani, îi cere lui Skall să-i facă rost de hrană 
pentru bărbatul ei. 

— Ce? bâigui Inga, agasată că era atât de receptivă la 
balivernele fetiţei. 

— Skall lucrează pentru ea, continuă Odi. De aceea îi dă 
pace. Doboară un tânc cu o lovitură de cârjă şi îl vâră într-un 
sac, pe care îl lasă în faţa uşii de fier. Snorri îl coboară apoi 
în subterane. Evident, nimeni nu mai aude vreodată de copil. 

— Fiara mănâncă  copiii..., spuse  încetişor Inga. 
Bineînţeles, ar fi trebuit să mă gândesc. 

— De ce crezi că ne adună aici doamna în negru? replică 
Odi, rânjind. Ăsta nu e un adăpost, ci un dulap cu alimente. 
De cele mai multe ori, grăsimea chinezească e de ajuns ca 
să-l hrănească pe vârcolac, dar, când nu mai are, se ştie că 
cineva va fi ales. 

Şi, cu glas şi mai şoptit, adăugă: 

— Odată, am văzut o servitoare coborând în criptă. N-a 
mai ieşit niciodată de acolo. Dacă doamna în negru te trimite 
jos, să nu te duci, pentru că vrea să te dea de mâncare la 


vârcolac. Să ştii că tin la tine. N-as vrea să fii mâncată. 


Discutia aceasta stârni o oarecare tulburare în mintea 
tinerei. Nu se putea împiedica să nu se gândească că în toate 
astea era, poate, un sâmbure de adevăr. 

Chiar dacă vârcolacul exista doar în imaginaţia micutei 
Odi, nu se putea totuşi înlătura ipoteza că un dement era 
tinut prizonier în beciurile castelului. Arald Secure? De ce 
nu? Era sfârşitul logic al unui bersekker, al unui turbat de 
război, gata să intre oricând într-o transă distrugătoare pe 
care nimic nu i-o putea domoli, nici măcar rănile făcute de 
duşmani. 

Inga se gândi la tatăl ei. Ulf îi vorbise deseori despre 
aceşti bersekker. 

„Furia divină coboară asupra lor, obişnuia el să explice. 
Se metamorfozează brusc. Spiritul lui Thor intră în ei, nimic 
nu poate să-i mai oprească. Atunci, încep să ucidă fără 
deosebire tot ce le iese în cale. Sunt invincibili, neobositi. 
Uneori, ai impresia că nu vor putea să se oprească niciodată 
din ucis cât timp va mai exista fiinţă omenească pe pământ.” 

Vikingii îi admirau mult pe turbatii de război, dar Herra, 
mama ei, gândea cu totul altfel. 

„Sunt monştri, spunea ea. Smintiţi însetati de sânge, care 
şi-au pierdut minţile din cauza măcelurilor neîncetate. Iar 
Thor n-are niciun amestec în toate astea.” 

Arald, soţul doamnei Urd, sfârşise prin a-şi pierde şi el 
minţile? Îl închisese oare ca să nu rătăcească prin sate şi să 
măcelărească turmele şi ţăranii? 

Nu era deloc imposibil. Probabil, când crizele deveneau 
prea puternice, trebuia să se facă un sacrificiu, să i se dea o 
victimă ca să-l potolească. Copiii erau la îndemână pentru 
asta... Atât de mulţi, de anonimi! Erau o rezervă la îndemână, 
de unde se putea lua fără a se trezi atenţia cuiva. 


Inga se cutremură. În minte îi reveni imaginea butoaielor. 
Grăsimea copiilor chinezi, spusese fetiţa... Oare asta se 
dusese să ia doamna Urd din portul Bjorngotland? 


În zilele următoare, Inga stătu cu ochii-n patru. Găsise 


cum să-şi atragă bunävointa tâncilor: desena. Cu un cărbune 
sau cu o bucată de cretă desena pe pereţi, inventând poveşti, 
brodând la nesfârşit pe subiectul legendelor istorisite demult 
de tatăl ei. Desena şarpele-lume, care îşi muşcă coada şi ţine 
astfel lucrurile pe loc, închizându-le într-un cerc format de 
corpul lui. Desena Walhalla, palatul unde Walkiriile îi adună 
pe cei care au murit cu armele în mână, ca să formeze 
armata lui Odin, pentru lupta finală: Ragnarok... 


Copiii o ascultau cu gura căscată şi ochii ţintă la bucata 
de cărbune care contura figuri pe pereţi. Când Inga începea 
să povestească, în curte se lăsa o tăcere desăvârşită şi copiii 
se adunau în jurul ei. Cei mai mici îşi sugeau degetul şi 
sfârşeau prin a adormi, dar cei mari nu pierdeau niciun 
cuvânt. 

Uneori, când tânăra întorcea capul, o surprindea pe 
doamna în negru ascunsă în spatele unuia dintre stâlpii 
galeriei, observând-o printre pleoapele pe jumătate închise. 


Într-o noapte, auzi bufnituri înăbuşite în interiorul 
zidului. Zgomotul venea din adâncul castelului. Nu era nici 
vânt, nici furtună, de aceea, Inga socoti că acelea n-ar fi 
putut să fie ecourile îndepărtate ale unei epave lovindu-se de 
faleză împinsă de forţa fluxului. Îşi lipi urechea de perete. Ce 
zgomote erau acelea? Cine le producea? Cu mintea încinsă 
de spaimă, şi-l imagina pe bersekker închis în subterane... În 
plină demenţă, alerga prin galerii, spumegând de mânie, 
lovind în pereţi cu ciocanul, precum zeul Thor în culmea 
furiei. Totuşi, curiozitatea dovedindu-se mai puternică, ieşi 
tiptil afară din cameră şi străbătu galeria în vârful 
picioarelor. Se opri brusc când zări o lumină în curte. 
Doamna Urd şi Snorri stăteau în pragul uşii cu gratii, care 
împiedica accesul spre scară. Castelana deschise 
încuietoarea. Snorri, cu torta în mână, vru să intre în tunel, 
dar ea Îl prinse de umăr. 

— Eşti nebun! îl certă ea. Unde ţi-e capul? Torta... focul... 
Ştii foarte bine că e periculos... 

Cocosatul mormäi şi, rusinat, puse torta într-un suport 
fixat în zid. Pe bâjbâite, doar la lumina slabă a unei lămpi cu 


seu, cei doi complici porniră pe scară în jos. 

Inga îi privi cum coborau. 

Ce spusese doamna în negru? Focul e periculos... De ce? 
Fiara închisă în subterane se înfuria la culme la vederea 
flăcărilor? 


A doua zi, doamna Urd o chemă pe Inga în odäile sale. La 
lumina zilei, tânăra putu să constate că stăpâna ei trăia într-o 
sărăcie lucie. Singurul lux consta într-o tapiserie atârnată 
deasupra şemineului. Reprezenta un bărbat îmbrăcat în 
războinic, cu câte o secure în fiecare mână, încercuit de o 
haită de lupi mai mari decât în realitate, care păreau gata să 
se ridice pe labele din spate ca să-şi doboare victima. Lâna 
închisă la culoare făcea compoziţia apăsătoare. Inga îşi spuse 
că nu i-ar fi plăcut să trăiască în apropierea unei astfel de 
opere, chiar dacă îi aprecia valoarea artistică. 

— E soţul dumneavoastră? întrebă ea, conştientă că îşi 
depăşea rolul de servitoare supusă. 

— Da, e Arald, recunoscu doamna Urd. Când nu pleca în 
expediţie peste mări, îi plăcea să se strecoare în pădure, 
înarmat cu securi, ca să distrugă haitele de lupi care o 
bântuie. Ţăranii îi erau recunoscători. Puţini seniori ar fi 
acceptat să-şi rişte viaţa în felul acesta... Dar nu te-am 
chemat să schimbăm impresii despre artă. Vreau să te duci 
în sat cu o brişcă să aduci provizii. Rezervele noastre sunt pe 
terminate. Dacă l-aş trimite pe Snorri, ar fi bruftuit şi s-ar 
putea ca oamenii să asmută câinii pe el. Cu tine, lucrurile 
stau cu totul altfel; faţa ta drăguță va reuşi să-i îmbuneze. 
Într-un fel, pentru asta te-am cumpărat. Am nevoie de cineva 
care să facă legătura între cătun şi castel. Cineva în stare să 
stabilească legături de prietenie cu ţăranii. Ai înţeles? 

Scoase o pungă din mânecă şi o aruncă pe masă. 

— Acceptă numai preţurile cele mai mici, îi ordonă 
castelana. Nu suntem bogaţi. Avem nevoie de unt, de lapte, 
de miere, de făină, de peşte uscat... 

După ce doamna în negru îi înşiră o listă interminabilă, 
Inga plecă. Îi părea bine că ieşea din castel. Pe când urca în 
brişcă, Odi se agăţă de rochia ei. 

— Te întorci sau pleci pentru totdeauna? o întrebă cu 


vocea ei sâsâită. 

— Mă voi întoarce, o asigură tânăra. 

— Ai grijă, o imploră fetiţa. În landă sunt monştri, de 
aceea nu ieşim niciodată din castel. Dacă auzi pe cineva 
rostindu-ti numele dintr-un tufiş, nu zăbovi, ar putea fi un 
trol. 

— Voi avea grijă, promit, îi spuse Inga, apucând häturile. 


leşind pe poarta din spate a castelului, trăi un scurt 
moment de euforie. Işi spuse că ar fi putut să fugă... Dar 
unde s-ar fi dus? Pădurea împresura castelul pe trei laturi, 
iar acolo unde nu creştea niciun copac mugea marea... Era 
într-adevăr prizoniera acelei extremităţi a insulei. Nu, fuga 
ar fi însemnat sinucidere; deocamdată, trebuia să aştepte. 

Lovi cu häturile crupa calului şi se avântă cu brişcă în 
landă. i 

Vântul rece ca gheaţa îi tăie răsuflarea. Încă nu era iarnă, 
dar anul acela era deosebit de friguros. 

„Intr-un fel, aş fi preferat să fie iarnă, cel puţin ar fi fost 
ziuă tot timpul”, îşi spuse Inga. 

In timp ce calul mergea la trap, începu să se gândească. 
Doamna Urd era o enigmă vie, al cărei secret i-ar fi plăcut 
să-l afle. Care fusese viaţa acestei femei? Se vedea bine că 
era inteligentă, rasată, crescută într-o familie de neam mare. 
Cum de ajunsese să se căsătorească cu Arald Secure, un 
jefuitor cu temperament de brută? Fusese răpită de viking? 
Fusese oare cedată acestuia ca plată a unei răscumpărări? 

„Ar fi foarte posibil, îşi spuse Inga. Poate că tatăl ei a fost 
luat prizonier de Arald, iar familia, din lipsă de bani, îl 
răscumpărase oferind-o piraţilor pe Urd.” 

Se făcea şi aşa uneori. Răscumpărările căpătau atunci 
forme ciudate: vaci, ambarcaţiuni, arme din fier, fete 
virgine... 

Inga dădu din cap. Ghicea cu uşurinţă singurătatea, 
disperarea în care se pomenise Urd când ajunsese aici, pe 
această insulă de la capătul lumii. Ea, până atunci încântată 
de barzi, fusese nevoită să se resemneze să trăiască cu un 
şef războinic, a cărui principală ocupaţie era să alerge prin 
pădure după lupi ca să-i spintece cu securea! Schimbarea 


trebuie că fusese brutală. 

„Cu siguranţă, soţul ei a încercat s-o impresioneze 
construind acel castel, care nu semăna cu nimic cunoscut în 
regiune, îşi spuse ea. Mi-l imaginez foarte bine încercând să 
rivalizeze cu familia soţiei, vrând s-o întreacă prin fast. De 
unde, acea construcţie grotescă.” 

Vikingii nu construiseră niciodată castele. Obişnuiau să 
trăiască în mari ferme colective, unde se înghesuiau mai 
multe familii. Ferme pe acoperişul cărora creştea iarba. Dar 
Arald părea să fi dat în grandomanie. Din expedițiile sale în 
Bretania, adusese această imagine, care apoi îl obsedase 
permanent. 

Oare chiar se înecase, cum pretindea doamna Urd, sau...? 

Vorbele lui Ulf cel cu dinţi frumoşi, tatăl ei, îi stăruiau în 
minte. Îl revăzu stând pe plajă, cu faţa spre larg, în timp ce 
vântul îşi croia făgaşe în barba blondă, presărată cu fire 
cenuşii. Spunea: 

„Un bersekker este folositor în bătălii, sosirea lui 
stârneşte teroare în rândul duşmanilor... Din păcate, odată 
cu trecerea anilor, devine din ce în ce mai greu de controlat. 
I se întâmplă să nu-şi mai deosebească prietenii de duşmani 
şi începe să lovească fără discernământ. E ca un orb 
invincibil care, după ce ar primi arme, ar tăia în bucăţi tot ce 
s-ar apropia de el... Am cunoscut un bersekker, Olaf Cap de 
Foc. Într-o noapte, fiind pe uscat, într-o fermă, s-a ridicat din 
pat, a luat armele şi a început să-i masacreze pe toţi cei aflaţi 
în jur: soţie, copii, prieteni, bătrâni, cai, oi... Când n-a mai 
rămas nimeni în viaţă în casă, a ieşit să continue măcelul. S-a 
îndreptat spre ferma vecinului, un vechi prieten, şi a ucis tot 
ce-a găsit acolo, apoi a continuat în acelaşi fel mergând din 
casă în casă... din sat în sat. Oamenii fugeau la apropierea 
lui. Nu reuşea să mai iasă din transă. Când trecea printr-o 
pădure, dobora copacii... Până şi natura devenise duşmanul 
lui. 

— De ce? întrebase Inga, ghemuită la picioarele tatălui ei. 

— Aşa se întâmplă, răspunsese el, oftând. Presupun că 
ăsta este preţul ce trebuie plătit. Se spune că, mai devreme 


sau mai târziu, cămaşa de urs!! îşi cere dreptul. Tot 
beneficiind de puterea ursului, omul se preschimbă treptat în 
urs. Se spune că aceşti bersekkeri se afundă în cele din urmă 
în pădure şi nu se mai întorc niciodată. In vârful degetelor le 
cresc gheare, iar corpul li se acoperă de blană. Cämasa de 
urs li se lipeşte de piele şi face parte din trupul lor. Oamenii 
nu se pot juca nepedepsiţi cu forţele divine, trebuie să 
suporte consecinţele.” 


Calul mergea la trap. Inga îşi punea întrebări. Arald se 
transformase în vârcolac? Doamna Urd îl ţinea închis ca să 
nu-i masacreze pe cei din jurul ei şi să nu ajungă să 
devasteze toată partea aceea de insulă? 


În depărtare se conturau acoperişuri pe care creştea 
iarba păscută de capre. Deasupra fiecărei intrări, fusese 
legată o carcasă de animal sacrificat ca să atragă protecţia 
divină asupra familiei. Fiecare fermă cuprindea un tarc 
sacru, înconjurat de un zid scund, de care nimeni nu trebuia 
să treacă, unde era crescută victima viitorului sacrificiu. 

Inga trase brusc de häturi. Un spectacol ciudat îi atrăsese 
atenţia. O turmă de oi trecea prin landă. Erau animalele cele 
mai obişnuite, doar că fuseseră înfäsurate într-o 
îmbrăcăminte din piele! 

Inga miji ochii şi, fără să coboare din brişcă, struni calul 
ca să se apropie de turmă. Fiecare oaie era înfăşurată într-o 
„cămaşă” din piele de mistreţ, legată cu o curea peste 
pântece. Pe spatele acelei cămăşi, fuseseră cusuti ţepi mari 
din fier îndreptaţi în sus, care făceau animalul să semene cu 
un arici care îşi pierduse două treimi din ţepi. 

Ce rost avea acel dispozitiv? Inga dădu bice calului, 
uluită. 


Când ajunse în sat, copiii o luară la sănătoasa şi câinii 


11 Bersekker înseamnă, literal, „cămaşă de urs” şi se referă la veşmântul 
din piele foarte groasă, un fel de tunică, pe care o îmbrăca luptătorul. 
Această platoşă rudimentară putea să aibă cusute şi bucăţi de metal. Se 
folosea şi pielea de mistreţ, despre care se spunea că avea puterea să 
oprească săgețile, deoarece nu putea fi străpunsă. Intr-un fel, era vesta 
antiglont a acelei epoci (n.a.). 


lătrară. Acum, când se afla lângă case, Inga constată că 
acoperişurile erau prevăzute cu aceiaşi ţepi ca oile. Legă 
calul de o barieră şi începu să viziteze fermele. La început, o 
primeau cu răceală. Oamenii vorbeau un grai pe care nu-l 
înţelegea întotdeauna. După un moment, mutrişoara ei 
drăguță îi îmblânzi chiar şi pe cei mai reticenţi. Tânăra le 
spuse că fusese cumpărată de doamna Urd şi că era nevoită 
să i se supună. Copiilor de la castel le era foame, trebuia să 
cumpere hrană. 

Un bătrân cu faţa brăzdată de o cicatrice oblică scuipă pe 
jos. _ 

— Nu adună copiii ca să-i salveze, bombăni el. li foloseşte 
ca să hrănească fiara pe care o ascunde la castel. 

— Care fiară? întrebă Inga. 

— Fiara care zboară în văzduh, îi explică bătrânul. Cu 
siguranţă, un dragon. Noaptea, i se aud aripile fâlfâind în aer 
deasupra satului. De aceea am pus tepuse pe acoperişuri, ca 
să nu se poată aşeza pe ele... Înainte, fura oile, dar le-am 
echipat şi acum nu poate să le mai prindă... Ai grijă, dräguto! 
Au fost şi alte servitoare înaintea ta. Chiar fete din sat, care 
se duceau acolo cu speranţa să câştige câţiva bänuti de 
argint. Nimeni nu le-a mai văzut vreodată. 

— Un dragon..., murmură Inga, gânditoare. 

— Un animal zburător, spuse bătrânul. Poate că nebunul 
de Arald l-a adus de prin călătoriile lui la celălalt capăt al 
lumii. Cine ştie? 

— L-ai cunoscut pe Arald? întrebă tânăra. 

— Da, confirmă bătrânul. Am navigat cu el. Era un 
bersekker... Tuturor le era teamă de el, chiar şi echipajului. 
Când îl apuca furia, putea să omoare pe oricine. Era în stare 
să sugrume un urs cu mâinile goale. Se domolea numai dacă 
îi dădeai să bea sânge cald. Să fi văzut cum mânuia cele două 
securi... jap, jap! Îţi tranşa un bărbat, o femeie sau un copil 
ca şi cum ar fi fost un porc sărat. 

Bătrânul rânji respingător; aceste amintiri păreau să-l 
învioreze. 

— Tu eşti o puicuţă drăguță, mormäi el, ar trebui să fugi 
de acolo şi să vii aici. S-o găsi un flăcău care să te poftească 
în patul lui. 


O femeie se răţoi la el furioasă: 

— Aşa! Bagă-i prostii în cap! O să fugă şi, pe urmă, 
prinţesa neagră o să ne trimită fiara zburătoare să ne 
pedepsească! Chiar vrei ca nepoţii tăi să dispară în văzduh 
ca nişte amărâte de oi? Nu-l asculta, fata mea, e un bătrân 
nebun. Rana de la cap i-a stricat creierul. Duhurile rele au 
intrat în rană; de atunci, vorbeşte aiurea. 

— Gura, femeie! se înfurie bătrânul, bătând din picior. 
Ştiu eu ce vorbesc. Arald e tot acolo, simt asta. Nici un 
bersekker nu moare aşa... 

— Doamna Urd spune că s-a înecat, zise Inga. 

Bătrânul izbucni într-un râs dogit. 

— Să se înece Arald! hohoti el. Asta-i bună! Basme, nimic 
altceva! O stratagemă care să ascundă adevărul. Nu, 
„cămaşa de urs” e tot acolo sus, sunt sigur... Numai că nu se 
poate arăta în văzul lumii, asta-i tot. Probabil că nu mai are 
formă omenească. 


Înţelegând că din trăncăneala bătrânului nu avea să afle 
nimic folositor, Inga îşi continuă târguiala. Ţăranii se arătau 
reticenti. După părerea lor, să vândă o oaie însemna să-i 
permită fiarei să se îmbuibe! N-avea decât să mănânce plozii 
de care era întesat castelul, acei gnomi diformi care, într-o 
zi, vor lua cu asalt satul. Inga îşi dădu toată osteneala să-i 
convingă. Se vedea bine că oamenii nu prea o aveau la inimă 
pe doamna în negru. 

— O nemernică trufaşă care face pe prinţesa, îi repetau 
ţăranii. Ne-a disprețuit întotdeauna. Şi apoi, mania asta de a 
aduna copiii de care vrem să scăpăm... Facem asta pentru că 
nu avem cu ce să-i hrănim sau pentru că sunt pocitanii. Asta 
e legea... Avem dreptul. Tatăl hotărăşte. Ori acceptă copilul, 
ori îl respinge. Mama n-are niciun cuvânt de spus”. Adunând 
copiii lepădaţi, doamna în negru aduce atingere dreptului 
fundamental al bărbaţilor! E intolerabil. S-ar zice că vrea să 
ne declare război. 

Alţii spuneau: 

— Nu e de la noi. Arald a adus-o de peste mări. E o 
vrăjitoare. Ea a meşterit tunica din piele de urs care l-a făcut 


12 Adevărat (n.a.). 


invincibil, de-asta a luat-o de nevastă. Cum să trăiască una ca 
ea într-o fermă! Aşa că a cerut să-i construiască un castel... 
Mulţi tineri de la noi au murit lucrând la ridicarea castelului, 
din cauză ca se tot surpa. E un loc blestemat. 

Iar alţii conchideau: A 

— Nu adună ea copiii din bunătatea sufletului. In 
realitate, îi transformă în gnomi. Îşi formează o armată. Când 
va avea destui soldaţi, va începe cucerirea insulei. 


Inga înţelese că tuturor le era teamă de castelană şi că o 
urau. 

De bine, de rău, reuşi totuşi să adune câteva provizii. 
Monedele de argint exercitau o atracţie puternică asupra 
acelor oameni săraci. Inga mergea din casă în casă, printre 
plase zdrentuite care se uscau întinse pe prăjini. Duhoarea 
de peşte afumat plutea deasupra satului. Pe când se 
pregătea să plece, un grup de pescari încruntaţi se îndreptă 
spre brişcă ei. Tânăra crezu un moment că nu o vor lăsa să 
treacă, dar şeful lor nu făcu decât să-şi scoată boneta de 
marinar şi s-o răsucească între degete. 

— Ascultă, îi zise el. Sunt Fodor Ochi de Vultur, şeful 
satului. N-avem nimic cu tine. N-ai cerut tu să vii aici, 
înţelegem bine, eşti doar o sclavă. Vrem să-ţi facem o 
propunere. Dacă rămâi acolo, n-ai s-o mai duci mult, asta e 
sigur. Fiara din subterane sau gnomii îţi vor face curând de 
petrecanie, în schimb, dacă vrei să ne ajuţi, îţi vom veni în 
ajutor. 

— Cum? întrebă Inga. 

— Vei putea să trăieşti în satul ăsta şi să-ţi găseşti un soţ, 
răspunse Fodor. Dacă nu vrei, te vom urca într-o barcă şi te 
vom duce pe altă insulă. 

— Şi ce-ar trebui să fac în schimb? 

— Să dai foc la castel. Îţi vom da păcură, ulei de balenă, 
care arde repede şi bine. Transformă castelul în rug şi te 
vom primi cu braţele deschise. Ne-am săturat să trăim cu 
frica în sân. Vrem să ne ducem vieţile linistiti, dar asta nu va 
fi cu putinţă cât timp castelul îşi va întinde umbra asupra 
satului, înţelegi? 

Inga dădu din cap. 


— Da, răspunse ea, ca să câştige timp. O să mă gândesc. 

— N-o tărăgăna prea mult, o avertiză Fodor Ochi de 
Vultur, oftând. Viaţa ţi-e în pericol. Servitoarele de dinaintea 
ta n-au supravieţuit mult. Doamna în negru te va îngrăşa ca 
să te dea fiarei. Să nu care cumva să ieşi vreodată în landă la 
căderea nopţii, atunci îşi ia zborul afară. Se aude cum bate 
din aripi în vânt, scârtâie ca pielea... aripilor de dragon. 

Tânăra se grăbi să urce în şaretă şi să plece. 

Deşi Herra, mama ei, se străduise să-i înlăture din cultură 
orice aport păgân, Inga fusese întotdeauna impresionată de 
legendele fabuloase istorisite adesea de tatăl ei. Acel 
amestec instabil şi contradictoriu provocase în mintea ei o 
tulburare de care nu reuşea să scape nici acum. Zadarnic îşi 
tot spunea că gnomii şi dragonii existau doar în povestirile 
scaldice!*, nu putea nici în acel moment să nu tragă cu 
urechea, încercând să surprindă bătăile de aripi ale 
monstrului care îi teroriza pe pescari. 


Ce viitor o aştepta acolo, în acel jalnic loc? Nu se vedea 
deloc în rolul celei de a treia concubine a unui pescar din sat, 
urâtă de soţia oficială şi bătătorindu-şi degetele la reparatul 
năvoadelor. Cât priveşte incendierea castelului corbilor, asta 
era altă poveste... 

Trase de häturi ca să forţeze calul să se oprească. 
Tremurând uşor în bătaia vântului vijelios, Inga contemplă 
marea. Avu atunci un presentiment dureros: certitudinea că 
nu se va întoarce niciodată acasă şi că, orice s-ar întâmpla, 
va rămâne veşnic rătăcitoare. 

„Tată, oriunde ai fi, călăuză a paşilor mei...”, şopti ea. 
„Spune-mi ce să fac!” 

Dar nu-i răspunse decât croncănitul corbilor care se 
roteau deasupra donjonului. 


13 Poeme interminabile, enumerând fapte uimitoare specifice mitologiei 
scandinave (n.a.). 


Cei de jos 


Când se întoarse la castel, Inga nu suflă o vorbă despre 
propunerea ţăranilor. 

După descărcarea proviziilor, Snorri îi dădu de înţeles că 
doamna Urd o aştepta în odăile ei. Tânăra străbătu galeria. 
Îşi zise că doamna în negru voia înapoi punga cu monede de 
argint şi că se pregătea s-o certe, arătându-i că plătise 
fiecare aliment mai scump decât preţul obişnuit. 

Dar se înşela. Castelana închise uşa sălii şi îi ceru să se 
aşeze lângă cămin, sub oribila tapiserie care îl reprezenta pe 
Arald înfruntând lupii. 

— Acum, după ce te-ai familiarizat cu problemele noastre, 
e timpul să-ţi îndeplineşti îndatoririle pentru care ai fost 
cumpărată, o anunţă doamna Urd. 

Văzând că Inga ridica din sprâncene, vădind astfel că nu 
înţelegea despre ce era vorba, doamna în negru se grăbi să 
adauge: 

— N-aş fi dat atât de mult pe tine, dacă aş fi avut nevoie 
de o simplă servitoare. Aş fi avut de unde să-mi iau una din 
sat. 

„Nu e sigur...”, îşi spuse tânăra. 

— Mi-a atras atenţia talentul tău, catadicsi să-i explice 
doamna Urd. Desenezi, sculptezi... Te-am văzut cu copiii, ai 
ştiut să le trezesti interesul schitând desene pe pereţi cu o 
bucată de cretă. Exact de asta am nevoie. 

Castelana se plimba nervoasă prin încăpere, ca şi cum ar 
fi şovăit să continue. 

— Am... am adunat câţiva copii orbi, spuse ea în cele din 
urmă. Cum nu puteam să-i amestec cu ceilalţi, care i-ar fi 


necäjit tot timpul, mi-a venit ideea să-i izolez în subsolul 
castelului, oferindu-le într-un fel un teritoriu numai al lor. 

— Orbi..., murmură Inga. 

— Da, confirmă doamna în negru. Toţi s-au născut aici. 
Pentru un viking, asta e o infirmitate intolerabilă, căci un orb 
e o victimă uşoară pentru un prădător, fie om, fie animal... 
Aşadar, aceşti copii sunt condamnaţi să fie abandonaţi îndată 
ce tatăl le observă incapacitatea de a deveni buni luptători. 
Am adunat vreo cincisprezece, care trăiesc împreună în 
criptele ce se întind sub castel. Partea proastă e că, odată cu 
trecerea timpului, s-au cam... sălbăticit. 

— S-au sălbăticit? repetă Inga. 

Doamna Urd părea stânjenită. 

— Da, şopti ea. Trăind numai între ei, au ajuns să-şi 
spună tot felul de poveşii, să-şi imagineze tot felul de 
lucruri... Îşi reprezintă lumea complet fantezist. Asta nu mai 
poate să dureze. Nu vor putea să trăiască la nesfârşit în 
subterane; într-o zi, vor fi obligaţi să înfrunte realitatea. 
Vreau să fii educatoarea lor... Să-i înveţi lucrurile pe care 
trebuie să le ştie când vor ieşi din subterane. Va trebui să le 
explici ce e o barcă, o balenă, o insulă, o pasăre... şi, pentru 
asta, nu există decât un mijloc: să gravezi aceste lucruri pe 
un perete şi să-i pui să le atingă. De aceea aveam nevoie de 
cineva cu talentul tău. Înţelegi? Îmi închipui că ştii să 
sculptezi, să gravezi şi să modelezi, nu-i aşa? Va trebui să-ţi 
foloseşti aceste daruri ca să le oferi acestor copii o imagine a 
lumii pe care să fie în stare s-o exploreze cu vârful degetelor. 
Nu va fi uşor. Ei nu înţeleg ce înseamnă cuvântul „pădure”. 
O mulţime de lucruri, care pentru noi sunt evidente, lor le 
sunt necunoscute. Dacă le vei spune că o vacă e un animal cu 
coarne pe cap, nu vor pricepe nimic, pentru că nu vor reuşi 
să-şi imagineze ce este un corn... 

— Înţeleg, şopti Inga. Va fi o muncă lungă şi anevoioasă. 

— Ştiu, spuse doamna în negru, oftând. Am încercat să 
fac eu asta, dar n-am reuşit. Cuvântul nu e de ajuns. 
Sculptura ar trebui să-ţi ofere mijlocul de comunicare care 
mi-a lipsit mie. Da, să-i pui să atingă cu degetele... numai aşa 
vei avea rezultate. Te-am văzut: desenezi repede şi bine. Am 
să-i spun lui Snorri să-ţi dea sculele de care ai nevoie. 


— Vreau să încerc, dar nu ştiu dacă voi fi la înălţimea 
sarcinii, spuse Inga. N-am mai făcut niciodată aşa ceva. 

Apoi tăcu, deoarece îşi dădu seama că doamna în negru 
nu o asculta. Părea preocupată de ceva, ca şi cum ar fi şovăit 
să spună ce gândea. 

„Nu mi-a spus tot, îşi zise tânăra. Nu e vorba doar să-i 
învăţ lumea pe câţiva tineri orbi. Mai e ceva...” 

— Trebuie să te previn, adăugă castelana, ferindu-si 
privirea. Nu va fi uşor. Au devenit foarte agresivi... Au ajuns 
să inventeze lucruri trăsnite, legende, ritualuri. Tot trăind 
între ei, au format un fel de clan..., de trib barbar. Nu 
suportă ca un om care vede să se amestece în treburile lor. Îl 
resping, îl brutalizează. Ca să fii primită între ei, va trebui 
să-i faci să creadă că şi tu eşti oarbă. Altfel, te vor alunga 
fără milă. 

— Presupun că trăiesc în întuneric... Aşa că nu voi vedea 
nici eu nimic, ca şi ei. 

— Adevărat, încuviinţă doamna Urd. Dar să nu aprinzi ni- 
ciodată o lampă ca să te deplasezi în beznă. Servitoarele pe 
care le-am trimis acolo înaintea ta au făcut această greşeală. 
Copiii nu le-au iertat această mişcare greşită. Le-au agresat 
în mod sălbatic pe aceste biete fete... 

— Sälbatic? 

— Ti-am spus că au devenit cruzi, intoleranti. Lumea de 
jos e teritoriul lor, nu vor să-l împartă cu nimeni. li urăsc pe 
cei care văd. Prefer să te previn, sarcina care te aşteaptă nu 
va fi uşoară. Să nu crezi că te vei adresa unor şcolari 
cuminţi. Ar fi mai prudent să-i faci să creadă că si tu eşti 
oarbă... Să le spui că un accident ţi-a luat vederea, astfel 
explicându-se faptul că ai cunoştinţă de lumea de afară, că te 
îndeletniceai cu desenatul şi sculptatul şi că te deplasezi cu 
greu în întuneric. În felul ăsta, te vor accepta între ei. 

— Pot să ţin ochii închişi, propuse Inga. 

— Nu va fi de ajuns, zise doamna Urd. Cred că cel mai 
bine e să-ţi lipeşti ochii cu ceară. Astfel, nu vei fi tentată 
niciodată să-i deschizi şi nu risti să te trădezi. Să nu-i 
subestimezi. Imediat descoperă înşelătoriile. Întunericul e 
teritoriul lor, dar lumina se strecoară în subterane prin 
crăpăturile bolţii. Ai putea să fii tentată să profiti de această 


luminozitate. Vor simţi şi vor ghici că nu eşti ca ei. Acolo 
unde străbate lumina, arde soarele şi e mai cald. Va trebui să 
te gândeşti la toate astea. La fel ca animalele, au un instinct 
foarte puternic, dar şi o mare sensibilitate în perceperea 
lumii. Interpretează mirosurile, sunetele. Vocea te va trăda; 
fii cu băgare de seamă atunci când îi spui o minciună! Sunt 
într-adevăr de temut. 

Tot ascultându-i sfaturile, Ingăi i se părea că era o 
martiră creştină care se pregătea să coboare în groapa cu 
lei. 

— Cât timp va trebui să stau acolo? întrebă ea. 

— Nu ştiu, mărturisi doamna Urd. E posibil să refuze 
ceea ce vrei să-i înveţi şi să se complacă în convingerile lor 
absurde. 

— lertaţi-mă, dar lăsaţi impresia că vă e teamă de ei, 
spuse tânăra. 

Castelana întoarse capul, ferindu-şi faţa, nemulțumită că 
se trădase. 

— Adevărat, recunoscu ea. Ştiu că ne urăsc pe noi, cei 
care vedem. Mi-e teamă ca nu cumva să pună la cale o 
răzmeriţă şi să iasă într-o noapte din subterane ca să ne taie 
gâtul. De aceea îi ţin închişi în subsol, dar, mai devreme sau 
mai târziu, vor reuşi să iasă într-un fel. Sub picioarele 
noastre serpuiesc multe galerii. Tot explorându-le pe 
bâjbâite, vor ajunge să descopere una care le va permite să 
invadeze castelul şi să ne extermine în timp ce dormim. 

— Înţeleg, spuse ironic Inga. Aveţi nevoie mai mult de o 
spioană decât de o educatoare! 

— Pericolul e real, insistă doamna în negru. Trebuie să 
spargem buboiul. Nu pot să nu iau în seamă ce se urzeşte 
sub picioarele noastre. Ura asta nedreaptă care mocneşte şi 
lucrează spre distrugerea noastră. Vreau să încerc să elimin 
catastrofa care se pregăteşte. Asta mă va scuti să recurg la 
mijloace neplăcute. 

— Care? 

— De exemplu, să fac fum în subterane şi să-i sufoc. Dar 
voi fi nevoită s-o fac dacă aceşti copii vor persista în 
uneltirile lor belicoase. Te trimit în subterane ca 
ambasadoare. Eşti ultima mea soluţie. Numai tu poţi să-i 


aduci pe calea cea bună şi să împiedici condamnarea lor. 
Dacă nu vei reuşi, nu-mi va rămâne decât să-i poruncesc lui 
Snorri să-i asfixieze. El abia aşteaptă, pentru că îi urăşte. Il 
sperie. 

Inga nu zise nimic. Pe măsură ce discutau, simtise cum i 
se răsucea stomacul. 

— La început, am crezut că fac bine, bâigui doamna Urd. 
Am vrut să-i feresc de härtuiala celorlalţi copii. Orbi, ar fi 
fost victime uşoare pentru cei care vedeau. Cei mai răi dintre 
micii noştri şontorogi n-ar fi ezitat să le pună mereu piedică 
să-i facă să cadă din capul scărilor. Trebuia să-i ţin departe, 
într-un loc unde cei ce vedeau n-ar fi îndrăznit să se 
aventureze.  Catacombele păreau ideale, pentru că 
întunericul nu-i deranjează. Jos, nimic nu le mai îngrădeşte 
deplasarea, acolo sunt numai săli pustii şi culoare... Dar totul 
a mers anapoda. S-a înstăpânit ura asupra lor. Unii dintre ei 
au luat comanda, înrolându-i pe ceilalţi într-o cruciadă 
absurdă împotriva lumii de sus... Nu le cunosc doleantele, 
nimeni nu mi-a expus cu claritate conţinutul lor. Servitoarele 
care s-au întors din criptă erau terorizate, înnebunite de 
spaimă. Am fost nevoită să le concediez. Bolboroseau poveşti 
absurde. Copiii le brutalizaseră. Sper că tu vei rezista mai 
mult. 

— Si eu, replică ironic Inga. 

— Du-te la Snorri, ordonă castelana, vizibil dornică să 
pună capăt acelei discuţii. Explică-i de ce instrumente ai 
nevoie ca să sculptezi pereţii. E foarte îndemânatic, le va 
face până diseară. 

Inga ieşi. Se duse la cocoşat şi, cu ajutorul unui cărbune 
de lemn, desenă dältile de gravat necesare. Bărbatul mormăi 
şi îi făcu semn să plece. Ca să scape de trăncăneala lui Odi şi 
a micului ei prieten Baldur, Inga urcă până la drumul de 
rond. Ştia că niciunul nu o va urma până acolo. În plus, 
hotărâse să nu dea crezare numai versiunii doamnei Urd. 
Voia să culeagă cât mai multe informaţii de la Skall. Il găsi, 
ca de obicei, ghemuit în spaţiul îngust al gheretei, la adăpost 
de vânt. Când o văzu intrând, băiatul începu să rânjească. 

— Ştiu de ce-ai venit, o persiflă el. Ai descoperit în ce 
capcană ai căzut, nu-i aşa? Prinţesa neagră te expediază la 


cei de jos... Nu eşti prima. Ţi-a spus? 

— Da, răspunse cu blândete Inga. Dar mai ştiu că mi-a 
ascuns unele lucruri. Tu ştii totul, domneşti asupra curţii, 
trebuie să cunoşti adevărul. 

— Ce-mi dai în schimb? 

— Ce vrei? 

Skall îşi trecu limba peste buze. Părul lung şi gras îi 
ascundea faţa. La treisprezece ani, avea braţele la fel de 
musculoase ca ale unui bărbat în toată firea, lucru obişnuit la 
infirmii care îşi solicitau excesiv membrele superioare ca să 
compenseze deficienţele picioarelor. 

— Vreau să te ating, răspunse el cu un glas şuierat. N-am 
atins niciodată o femeie adevărată. Scoate-ti rochia şi 
întinde-te. Altfel, n-am să-ţi spun nimic, iar cei de jos au să-ţi 
facă felul, ca şi celor dinainte. 

Inga abia dacă avu un moment de ezitare. l-ar fi fost 
nesuferit să se ofere mângâierilor unui bărbat, dar era vorba 
de un puştan olog şi asta i se părea un lucru inofensiv... 
aproape mişcător. 

„Probabil că sunt proastă, îşi spuse ea. Câte puştoaice de 
vârsta lui a violat deja ticălosul ăsta mic?” 

Dar era vorba de supraviețuirea ei şi se hotărî să desfacă 
şiretul care îi încheia rochia. Îşi spuse că va fi atât de rece, 
încât abia dacă va simţi mâinile băiatului. Se întinse goală pe 
banca circulară din piatră care străjuia pereţii postului de 
pază. Skall se apropie cu stângăcie, scăpă cârja şi o luă de 
jos, înjurând. Mâna dreaptă i se aşeză pe sânul tinerei ca un 
animälut jilav şi cald. Inga se strădui să nu se înfioare. 

— Vorbeşte, îl îndemnă ea. Nu aştepta să îngheţ bocnă. 

— Cei de jos sunt răi, începu el, gâfâind. Le-au scos ochii 
tinerelor care au coborât acolo. Le-am văzut ieşind; arătau 
jalnic. Complet nebune, cu hainele rupte, pline de răni. Să 
ştii că n-ai prea multe şanse să ieşi de-acolo întreagă! 

Inga rămase nepăsătoare. Dârdâia de frig atât de rău, 
încât atingerea palmelor fierbinţi pe pântecele ei devenea 
aproape plăcută. 

— Mai e şi altceva jos? întrebă ea. O fiară... un vârcolac 
sau nu ştiu ce? 

— Probabil, mormăi Skall. Acela e un teritoriu interzis. 


Prinţesa neagră i-a închis acolo pe orbi în speranţa că fiara îi 
va hali, dar ticăloşii ăia mici au ştiut să se apere..., au 
devenit la fel de răi ca ea. Se consideră războinici... Işi 
istorisesc tot felul de lucruri. 

— De unde ştii? 

— Ascult ce spun prin crăpăturile din sol. Vocile li se aud 
până la suprafaţă, poţi să tragi cu urechea. 

— E adevărat că au de gând să ne taie gâtul la toţi? 

Skall nu răspunse imediat; degetele lui explorau 
pântecele tinerei. Inga îşi strânse coapsele. Îşi dădu seama 
cu o uimire amestecată cu ruşinea că acele atingeri n-o lăsau 
indiferentă. 

— Zi! insistă ea, pierzându-şi răbdarea. 

— E adevărat, bâigui băiatul. Doamna în negru a încuiat 
degeaba uşa de fier, pentru că, mai devreme sau mai târziu, 
vor găsi cum să se strecoare în castel. De asta explorează 
subteranele. Unii sunt înghiţiţi de surpări, dar până la urmă 
vor găsi ceea ce caută. Intr-o noapte, vor ieşi din subterane 
ca să ne masacreze. O să fie o bătălie pe cinste, dar îi aştept 
pregătit. O să arunc mulţi peste creneluri până să-mi taie 
gâtul. De aia dorm ziua. Noaptea, stau de pază, îi pândesc. 

Inga se ridică să-şi îmbrace rochia. Skall bombăni 
dezamăgit. 

— Putoareo! izbucni el. Ai promis... 

— Ai primit destul deocamdată, îi tăie vorba Inga. Dacă 
mă ajuţi, o să mai primeşti. 

— Dacă te ajut? 

— Da. Când voi fi jos, dacă voi fi în pericol, voi striga 
după ajutor prin crăpături. Vei putea atunci să-mi deschizi 
uşa? 

Skall se umflă în pene. 

— Da, spuse el. Am scule. Snorri crede că e meşterul 
broastelor, dar şi eu mă pricep la fel ca el, dacă nu chiar mai 
bine. 

Inga se abtinu să nu zâmbească. Probabil că mintea ca să 
se dea mare. Intui că nu avea unelte şi nu ştia nimic despre 
misterul încuietorilor. Îşi fricţionă umerii să se încălzească. 
Băiatul o privea pe sub sprâncene, fără să ştie ce atitudine să 
ia. 


— Porti un semn magic, sopti el în cele din urmä. Esti 
vrăjitoare? 

— Nu, dar sunt protejată de zei, mărturisi ea. Dacă 
cineva îmi va face rău, mă vor răzbuna. 

Inga cunoştea foarte bine importanţa pe care vikingii o 
acordau noțiunii de răzbunare. Cunoştea principiul 
fundamental al moralei lor. 

Skall clipi, părea dintr-odată mai puţin sigur de el. Sub 
desişul părului, faţa lui  bosumflată nu era deloc 
respingătoare. 

— Trebuie să-ţi spun ceva..., şopti el. Celor de jos... le e 
frică. 

— Le e frică de noi? 

— Nu, nu ştiu exact, dar ascultându-i, am înţeles că erau 
urmăriţi de o fiară... O fiară sau un zeu. Nu folosesc aceleaşi 
cuvinte ca noi, aşa că e greu uneori să înţelegi totul. 

„Faimoasa fiară, îşi spuse Inga. Am ajuns şi la ea...” 

— Îţi spun asta ca să ştii că, odată ajunsă acolo jos, vei 
avea doi duşmani, insistă Skall. Orbii şi monstrul. 

— De unde vine monstrul ăsta? 

— L-au creat ei înşişi, cu mâinile lor... Cel putin aşa spun. 

Inga se încruntă. 

— Ce vrea să însemne asta? întrebă ea. 

— Habar n-am, răspunse băiatul, oftând. Am auzit doar 
frânturi de discuţii, ecouri care urcă prin crăpături. 

— Bine, conchise tânăra. Vrei să facem un pact? Ne vom 
ajuta unul pe altul. Ajută-mă să rămân în viaţă cât timp voi fi 
în subterane şi, când voi fugi de la castel, te voi lua cu mine. 
Îţi convine? 

— Nu ştiu, mărturisi copilul. Nu cunosc decât acest loc. 
Am ieşit doar de două ori în landă şi era gata să fiu mâncat 
de câinii ţăranilor. Peste tot e la fel? 

— Nu, îl asigură Inga. Dar va trebui să găsim o 
ambarcatiune şi să părăsim insula. 


Se despărţiră cu această promisiune. Mergând pe drumul 
de rond, tânăra încercă să despartă ce era adevărat de ce 
era fals în hätisul de informaţii primite de la Skall. Ce 
încredere putea să aibă în adolescentul îmbătrânit prematur? 


Voise s-o sperie sau chiar credea în poveştile astea? 


Spre seară, primi uneltele mesterite de Snorri. N-ar fi 
putut să le folosească pentru o lucrare de precizie, dar îşi 
spuse că aveau să-i slujească pentru ceea ce-şi propusese. 

Insoţită de cocoşat, Inga se duse în odăile doamnei Urd. 

— E timpul să-ţi duci până la capăt deghizarea, o anunţă 
ea. Te vom însoţi în criptă îndată ce copiii din curte vor 
adormi. Nu trebuie să te vadă deghizată în oarbă. După ce 
vei ajunge în subterane, să nu cumva să le dezvălui că vezi. 
Probabil că orbii îţi vor întinde capcane ca să se convingă că 
nu vezi. Agatä-te de povestea asta: ai fost capturată de 
vikingi care ti-au ars ochii ca să te pedepsească pentru lipsa 
de respect faţă de şeful lor. Infirmitatea ta e recentă, aşa că 
n-ai avut timp să dobândesti reflexele care să-ţi permită să te 
descurci fără probleme în întuneric. Acum, închide ochii! Ti-i 
voi lipi cu ceară. Dacă îţi vor atinge faţa, vor crede că sunt 
crustele rămase de pe urma cicatrizării. Voi alunga mirosul 
de ceară frecând-o cu sânge de pui. 

Inga era nervoasă. Spera să n-o orbească de-a binelea 
făcând ce-i făceau. 

Snorri puse jar sub un creuzet din metal şi începu să 
topească un bastonaş de ceară pentru sigilii. 

— Stai calmă, nu crispa pleoapele, îi ceru doamna Urd. O 
să-ţi lipesc doar genele între ele; asta ar trebui să fie de 
ajuns ca să-i inducă în eroare. Dacă copiii încearcă să-ţi 
atingă ochii, fereşte-te şi spune-le că te dor. 

Inga nu răspunse. Aşteptă cu pumnii strânşi sfârşitul 
operaţiei. Doamna în negru se dovedi destul de abilă, dar 
Inga simţi o adevărată panică atunci când se pomeni cu 
pleoapele lipite. După ce se răci ceara, constată că nu mai 
putea să deschidă ochii. În final, castelana îi unse orbitele cu 
sânge de pui, pe care îl lăsă să se coaguleze. 

— Perfect, o anunţă ea. Să nu cumva să te speli pe faţă. 

— Cât timp va trebui să stau în subterane? întrebă 
tânăra. N 

— Nu ştiu, mărturisi doamna Urd. Il voi trimite pe Snorri 
după tine peste o săptămână, sub pretextul că vreau să te 
vadă un vindecätor. 


— Nu-mi puteţi da o cheie de la usa de fier? întrebă Inga. 
Aş ascunde-o sub haine. 

— Nu, răspunse tăios castelana. E prea periculos. Dacă 
orbii pun mâna pe ea, ar putea să iasă de-acolo. 


Inga primi de la cocoşat un coş cu trei bucăţi de brânză, o 
pâine rotundă, un vas cu supă şi instrumentele ei de lucru. 
Apoi, prinzând-o de mână, o călăuzi până în curte. Se făcuse 
noapte şi copiii dormeau. Tânăra spera că Skall, ascuns pe 
drumul de rond, o urmărea cu privirea. Auzi clinchetul cheii 
în broască şi scârtâitul uşii. Un miros de mucegai o asalta pe 
măsură ce cobora treptele inegale. Respira cu greu, ca şi 
cum cecitatea ei artificială ar fi avut drept consecinţă 
imediată îngustarea plămânilor. I se păru că mergea de mult 
timp. Uneori, Snorri o forţa să lase capul în jos. Când îi dădu 
de înţeles să se oprească şi scoase câteva mormăieli, Inga 
pricepu că urma s-o părăsească acolo, în mijlocul beznei. li 
auzi paşii pierzându-se în depărtare, apoi uşa de metal 
trântită şi încuiată cu mare grijă. 

Luptă contra unui început de panică. Prin minte îi 
treceau imagini  înspăimântătoare;  vârcolacul..., Arald, 
bersekker întemniţat..., fiara cu aripi de piele care îi härtuia 
pe ţărani... Oare erau toţi acolo, împresurând-o în întuneric, 
privind-o fix cu ochii lor roşii, alegând din ce parte a corpului 
s-o muşte întâi? 


Stătu nemişcată, cu coşul în mână, cu auzul încordat. 

Le percepu mirosul înainte să le audă paşii. 

Se apropiau... 

Simti un iz de zdrente, de corpuri nespălate, apoi degete 
subţiri se aşezară pe rochia ei, explorând-o cu îndemânare. 

— E mare, zise o voce de fată. 

— Nu-i copil, constată un băiat. E adultă. N-are ce căuta 
aici. 

— Cine eşti? întrebă prima voce. 

— Mă cheamă Inga, şopti tânăra. Am şaisprezece ani şi 
nu mai văd... Vikingii mi-au ars ochii, pentru că am spus că 
vederea şefului lor ar face să vomite o scroafă. Nu... nu ştiu 
să mă descurc în întuneric. Nu sunt obişnuită. Sunt foarte 


stângace. Doamna în negru m-a adus aici pentru că sus mă 
izbeam de oameni... 

— Îţi recunosc vocea! exclamă brusc fetiţa. Eşti cea care 
spune poveşti! Te-am auzit prin crăpăturile bolţii. Era bine... 
Imi plac poveştile. 

— E prea bătrână, bombăni cel care o însoțea. Orok n-are 
s-o vrea, spune că adulţii nu înţeleg nimic din legile noastre. 
Va face ca celelalte, nu va vrea să se supună. Adulții vor 
întotdeauna să poruncească. 

— Voi face aşa cum vreţi, se grăbi să spună Inga. Ştiu să 
reproduc imagini scobite. Asta era meseria mea. Eram 
gravor. Dacă vreţi, vă voi arăta cum e lumea de afară. Voi 
scobi imagini în pământ şi voi le veţi atinge... 

— Da, ar fi bine, spuse fetiţa. 

— Taci! replică băiatul. Orok hotărăşte. Trebuie să 
adunăm consiliul. Tu vii cu noi. Vei vorbi când vei fi 
întrebată, asta e tot. Orok e şeful nostru. Nu trebuie să-l 
atingi, pentru că e fiul unui zeu. Dacă n-o să te vrea, te vom 
abandona în labirintul subteranelor. 

Mâinile copiilor o apucară de rochie. Inga se simţi trasă 
înainte. Se lăsă în voia lor, fără să ştie unde o duceau. În 
aerul rarefiat se simţea un miros de ciuperci. 

— Stai aici, îi ordonă la un moment dat copilul. Trebuie să 
vorbim între noi. Dacă încerci să fugi, te vei rătăci în galerii 
şi nimeni nu va veni după tine. 

— Sunt multe tuneluri, îi explică binevoitoare fetiţa. Nici 
noi nu le cunoaştem pe toate. 

— Taci! se răsti la ea băiatul. Vorbesti prea mult. E o 
străină şi cu cât ştie mai puţin, cu atât mai bine. 

Inga îi auzi îndepărtându-se. Ecouri ciudate răsunau pe 
sub bolți, dându-i iluzia că se rătăcise în mijlocul unei 
catedrale îngropate sub tone de pământ mucegăit. Deloc 
liniştitor! 

După un moment, ajunseră până la ea ecourile unei 
discuţii insufletite. 

— E prea bătrână, spunea o voce. La şaisprezece ani nu 
mai eşti în stare să înveţi, creierul e deja tare ca nuca... 

— Ştie să povestească legendele zeilor, pleda fetiţa. Şi 
spune că va putea să deseneze imagini scobite care ne vor 


arăta cum e lumea de afară... Ne va fi de folos când va veni 
momentul să... Nimeni nu ştie cum arată lucrurile afară, nici 
tu, Orok. 

Inga înţelese că acei copii ţineau un fel de thing”. 

Cu ochii închişi, tânăra se simţea îngrozitor de 
vulnerabilă. Dacă mucosii aceia hotărau să-i dea brânci în 
vreun put, ar fi căzut ca un bolovan, fără să-şi dea seama cei 
se întâmpla. 

— Bine, bombăni vocea în schimbare a unui băiat. S-o 
punem la încercare timp de o săptămână. Dacă, după şapte 
zile, nu reuşeşte să ne arate că ne poate fi de folos, ne 
debarasäm de ea. Sigrid, tu o vei învăţa regulile obişnuite. 
Asta e hotărârea mea, şedinţa consiliului s-a încheiat! 

Inga scoase un oftat de uşurare. Un pas uşor, înăbuşit de 
praful de pe sol, îi dădu de veste că fetiţa se întorcea la ea. 

O mână mică o căută pe-a ei. 

— Orok a hotărât că trebuie să ne arăţi ce eşti în stare, o 
anunţă fetiţa. Eu sunt Sigrid şi am aproape doisprezece ani, 
cel putin aşa cred!'5. Sunt oarbă din naştere, ca multi dintre 
noi. Alţii au orbit mai târziu, dar au uitat cum arată lumea de 
afară. Tu ne vei ajuta. Când ascult prin crăpături ce spun 
copiii de la castel, nu înţeleg întotdeauna despre ce vorbesc. 
Nu reuşesc să-mi închipui ce se ascunde în spatele cuvintelor 
pe care le folosesc. Balenă, corabie, furtună, soare... Nu pot 
să-mi imaginez forma acestor lucruri. N-am putut niciodată 
să le ating. 

Făcu o pauză, apoi zise: 

— Asazä-te în genunchi, vreau să-ţi ating faţa! 

— Să nu-ţi pui degetele pe ochii mei, se grăbi s-o implore 
Inga. Mă doare rău. 

Mâinile copilei zburătăciră pe obrajii şi nasul tinerei, apoi 
îi explorară pieptul, sânii. Nu-i luă mult timp să simtă 
cicatricea imprimată cu fierul roşu. 

— Ăsta e ciocanul lui Thor, spuse ea. E o rană veche... 
Ştiu ce e un ciocan. Avem scule. De ce ai fost însemnată? 


14 Consiliu „tribal”, în care vikingii hotărau ce măsuri urmau să ia, 
decretau legi şi puneau capăt certurilor (n.a.). 

15 În acea perioadă, măsurarea timpului fiind foarte aproximativă, se 
întâmpla deseori ca oamenii să nu-şi ştie vârsta exactă (n.a.). 


— Ca să fiu protejată, răspunse Inga. 

— După Ragnarok, nu-ţi va mai folosi la nimic, spuse 
fetiţa pe un ton doct. Toţi zeii vor muri. La fel şi Thor... Ai fi 
în stare să desenezi Ragnarok cu toate detaliile? 

— Bineînţeles, răspunse Inga. Dar va fi nevoie de multe 
imagini. Doar e o mare bătălie. 

— Ultima bătălie, preciza Sigrid, cu încrâncenare. Bătălia 
de la sfârşitul timpurilor. 

Ceva în tonul vocii ei o făcu pe Inga să se înfioare. Un fel 
de exaltare morbidă, care nu anunţa nimic bun. 

„Fanatici...”, îşi spuse ea. Îşi aminti avertismentele 
doamnei în negru. Ce spusese despre acei copii? Că 
ajunseseră să-şi inventeze un cult straniu, ei fiind şi preoţii, 
şi singurii lui practicanți... 

— Ridică-te, îi porunci Sigrid. O să vizitezi cu mine lumea 
cunoscută. Aşa-i spunem noi criptei principale. E mai bine 
pentru tine să nu încerci să ieşi din ea. De jur împrejur 
şerpuiesc zeci de culoare, un adevărat labirint, în care te-ai 
rătăci. Solul acestor tuneluri e plin de gropi adânci, unde 
erau aruncaţi pe vremuri prizonierii. Trebuie să ştii unde 
sunt, altfel cazi ca o piatră şi îţi rupi picioarele. Asta ne e de 
folos când ne urmăreşte fiara... 

— Ce fiară? bâigui Inga. 

Fetiţa oftă. 

— Mai bine să afli cât mai repede, spuse ea. Nu suntem 
singuri în aceste subterane. În unele nopţi, ceva dă târcoale 
pe aici. E ceva cumplit, care nu şovăie să ucidă. Deocamdată 
nu trebuie să ştii mai mult. Încearcă mai bine să retii 
dispunerea acestor locuri. Atinge zidul, învaţă-i asperitätile. 
Puțin câte putin, vei cunoaşte fiecare piatră, ceea ce îţi va 
permite să ştii foarte exact unde te afli. 

— Vorbeşte-mi despre fiară, insistă Inga. 

— A! Ce proastă sunt! exclamă Sigrid, agasată. N-ar fi 
trebuit să-ţi pomenesc de ea. Acum, numai la asta o să te 
gândeşti! E un animal, atâta tot. Îi e foame şi vrea să 
mănânce. Loveşte în pereţi, bum-bum! Atunci, ne refugiem 
repede în tuneluri. Cunoscând pe de rost locul gropilor, ne 
deplasăm în zigzag printre ele... Pentru fiară, e foarte greu 
să ne urmărească fără să cadă în ele. Aşa că renunţă şi ne 


lasă în pace. Dar trebuie să te mişti repede si să ai bine în 
minte planul fiecărui tunel. Dacă gresesti, cazi cu capul în jos 
în groapa adâncă. Înţelegi? 

— Da, dar asta mă îngrozeşte. 

— Nu-ţi face griji. Voi dormi lângă tine. Dacă vine fiara, 
te voi îndruma. Va fi de ajuns să mă urmezi. 

— Cunosti traseul tuturor tunelurilor? 

— Nu, sunt prea multe, dar cunosc patru-cinci pe de rost: 
e suficient ca să scăpăm de monstru. Cel puţin deocamdată, 
pentru că şi el învaţă. Intr-o zi, va fi în stare să ne 
zădărnicească siretlicurile. 

In ora următoare, Inga explora zidul cu vârful degetelor, 
încercând să memoreze contururile. Era un efort epuizant şi 
se simţi cuprinsă de descurajare. Percepea întunericul ca pe 
o apăsare. Avea tot timpul impresia că o să se lovească de 
ceva, că o să dea cu capul de un obstacol. 

— Ca să ne dăm seama dacă e ziuă, ascultăm zgomotele 
care vin dinspre crăpăturile bolţii. Dacă auzim copiii 
strigând, ştim că noaptea s-a sfârşit. Uneori, în unele 
perioade ale anului, prin crăpături intră căldură. 

— E soarele, spuse Inga. Probabil că vara razele soarelui 
pătrund prin fisurile solului. 

— E ciudat, spuse visătoare fetiţa. Ai zice că e răsuflarea 
unui animal. Îmi vei desena soarele? 


Vremea lupului 


Inga desena de trei zile în pământ cu dältile meşterite de 
Snorri. Copiii se înghesuiau în jurul ei şi, uneori, le simţea 
răsuflarea în ceafă. 

— Lupul şi-a rupt lanţul, spuse ea, cu o voce căreia îi 
accentua tonul dramatic. Monstrul Fenrir e aici şi aleargă, 
siluetă enormă la orizontul lumii. Se grăbeşte la o întâlnire 
cu moartea fixată din eternitate. Intr-o clipă, îşi va deschide 
gura să devoreze luna şi soarele. Atunci, lumina se va stinge 
pe cer şi noaptea va cădea peste Asgard, castelul zeilor, dar 
şi peste Midgard, pământul de la mijloc, unde sălăşluiesc 
oamenii... 


Se întrerupse ca să le lase copiilor timp să exploreze cu 
vârful degetelor conturul lupului pe care îl săpase în sol. Unii 
se mirară. Aşadar, aşa arăta un lup? Nu putuseră niciodată 
să-şi închipuie acest animal. Astfel că uneori trebuia să 
întrerupă depanarea legendei, ca să dea detalii despre 
anatomia lupului, să le explice că proeminentele de pe teasta 
lui Fenrir erau urechile, nu coarne. Și un corn ce era? Şi 
explicaţiile reîncepeau şi mai abitir. 

Inga îşi dădea toată osteneala. Ştia că trebuia să se facă 
indispensabilă, să-i facă să se ataşeze de ea, altfel ar fi 
abandonat-o fără nici cea mai mică ezitare. Şi ar fi fost de 
ajuns s-o ducă pe un culoar plin de capcane şi s-o lase acolo. 
După vreo zece paşi, ar fi căzut într-un put şi ar fi pierit. 

Sigrid ţinea la ea, la fel şi celelalte fete; dar simţea 
reticente din partea băieţilor. Se temeau probabil să nu 
capete o prea mare ascendență asupra micului grup de orbi. 


Orok, şeful clanului, trăia retras, cum i se cuvenea unui 
monarh. Lua rareori cuvântul. Inga nu reuşea să-şi dea 
seama ce gândea despre ea. 


— Lupul şi-a rupt lanţul, repetă ea, deşi o ustura gâtul de 
cât vorbise. Din toate colţurile orizontului, războinici uriaşi 
se adună pentru cea din urmă bătălie. Chiar şarpele gigant, 
care e încolăcit peste pământ, îşi ridică încet capul. Veninul 
curge din gura lui, otrăvind ogoarele. E ultima luptă a zeilor. 
Înfruntându-se, vor pieri cu sabia în mână şi viaţa se va 
stinge, şi vântul nu va mai sufla decât vijelii de cenuşă. 

— E adevărat, spuse apăsat Orok, cuprins de o bruscă 
frenezie. Thor va muri. Îl va ucide pe şarpele Jormungand, 
dar otrava reptilei îi va aduce si lui pieirea... lar Odin va muri 
şi el, devorat de lupul Fenrir... Odin, cel mai mare dintre toţi 
zeii. Fenrir îl va hali ca pe-o amărâtă de oaie! 

— Ca pe o oaie! scandară copiii. 

Ştiau din ajun ce însemna cuvântul oaie. Inga le 
descrisese îndelung acest animal acoperit cu lână, din care 
erau făcute hainele lor. 

— Vrei să spui că poartă toate hainele oamenilor 
îmbrăcate una peste alta pe corpul ei? întrebase Sigrid, puţin 
uimită. 

Inga a trebuit să-i dea lămuriri despre felul cum lâna de 
oaie este toarsă înainte să fie transformată în haine. Această 
noţiune fusese destul de greu de explicat. 


— Lupul Fenrir a rupt lanţul, conchise Inga. Va devora 
luna şi soarele. Vremea tenebrelor se va instaura peste 
câmpul de bătălie al zeilor morţi. Întunericul timpurilor noi 
hărăzite deznădejdii. 

— E adevărat! E adevărat! izbucni Orok, dornic să 
redevină centrul de interes al micului grup. După ce lupul va 
sfâşia soarele cu colții, va veni noaptea fără de sfârşit. Va fi 
Ragnarok, apusul zeilor. Nu se va mai face niciodată lumină 
pentru oameni, iar atunci când vor deschide ochii, oamenii 
din Midgard nu vor mai distinge nimic, căci cerul va fi 
asemenea unui lac de cerneală. Atunci, vor fi obligaţi să 
înveţe să trăiască pe bâjbâite, singuri, într-o lume fără zi şi 


fără lumină. Atunci, vor fi obligaţi să se lovească de lucruri 
ca orbii. 

— Ca orbii! scandară copiii. 

— După ultimul incendiu, cenuşa va acoperi pământul, 
sfârşi Inga. Unii spun că atunci lumea va renaşte, mulţumită 
fetei pe care o va naşte zeiţa-soare, înainte de a fi devorată 
de Fenrir!f... 


— Baliverne! răcni Orok. Nimic nu va renaşte. Va fi 
întuneric... Întuneric total... lar oamenii vor merge pe 
bâjbâite gemând, neputând să-şi găsească drumul, rătăciţi în 
beznă ca nişte bebeluşi! 

— Ca nişte bebeluşi! repetară ceilalţi. 

— Şi mulţi dintre ei vor cădea în prăpăstii, unde îşi vor 
rupe gâtul şi îşi vor frânge oasele, continuă Orok. Pentru că 
niciunul dintre supraviețuitori nu va fi obişnuit cu 
întunericul. 

— Niciunul! repetară copiii. 


Inga păstră tăcerea. Era a treia oară când asista la 
această predică. Orok îşi dăscălea adepţii. Tânăra nu-l mai 
contrazicea. Când vorbea, era în stare să intre în transă. Ea 
bănuia că era hotărât şi periculos, ţinând cu gelozie la mica 
lui stăpânire. Mai presus de orice, dorea ca Ragnarok să se 
termine cu o nouă eră a întunericului. Când Inga încerca să 
explice natura soarelui, el insista că acea sferă de foc se 
putea stinge ca o lumânare în care sufli. Soarele nu era un 
lucru pe care puteai conta, pentru că n-o să dureze. 

— După Ragnarok, numai orbii vor fi pregătiţi să înfrunte 
întunericul timpurilor noi. Omul de mâine va fi orb... Numai 
el, datorită infirmităţii, se va bucura de puterea de a se 
deplasa cu uşurinţă prin beznă. Atunci se va simţi ca acasă! 
Acolo unde „văzătorii” se vor poticni şi îşi vor rupe întruna 
nasul, el va merge cu calm şi siguranţă, pentru că va fi avut 
timp să se pregătească. Va şti să se folosească de urechi, de 


16 Mai mult ca sigur că acest happy end a fost adăugat mai târziu, sub 
influenţa creştinilor, care au încercat să transforme acest Ragnarok în 
avatarul Apocalipsei, termen grecesc care înseamnă în realitate 
„renaştere” (n.a.). 


mâini şi de nas. Faptul că nu vede nu-l va stânjeni. Foarte 
curând, va conduce lumea. Va deveni stăpânul ei, pe când 
ceilalţi se vor târi în patru labe şi se vor izbi de ziduri, prea 
obişnuiţi să se încreadă în ochi ca să se deplaseze. 


Inga îl asculta, înțelegând treptat unde voia să ajungă. 
Apusul zeilor i-ar fi permis să-şi depăşească destinul de 
infirm. 

Îndată ce întunericul ar fi căzut peste lume, s-ar fi 
metamorfozat în supraom! 

Inga ar fi vrut să-i vadă faţa. Vocea subţire, nervoasă, o 
făcea să-şi imagineze un adolescent slab, cu obrajii supti, cu 
mărul lui Adam proeminent, dar poate că se înşela, fiind 
binecunoscut că era imposibil să-ţi imaginezi pe cineva doar 
după felul în care vorbea. 

De când începuse să deseneze pentru ei, copiii se arătau 
mai prietenoşi. Îndeosebi Sigrid, care o învăţa cum se 
trăieşte în lumea subterană. 

— Aici, deasupra capului tău, e o crăpătură mare, spunea 
ea. Pe aici ne coboară mâncarea într-un coş legat de o 
frânghie. Cel care ne hrăneşte nu vorbeşte niciodată, doar 
mormăie. 

„Snorri...”, îşi spuse Inga. 

— Trebuie să înveţi unde se găsesc crăpăturile din plafon, 
repeta fetiţa. Ar fi mai bine să eviti să treci pe sub ele, 
pentru că băieţii din curte se străduiesc să urineze în ele, ca 
să ne stropească. Nu sunt prea deştepţi. Orok are dreptate, 
cei care văd sunt proşti. Când va veni marele întuneric peste 
lume, vor fi complet neputincioşi. 

Inga învăţa să citească crestăturile făcute în zid. Planul 
locului se contura lent în mintea ei. Era greu. Trebuia să 
reţină multe lucruri; îi lipsea antrenamentul. 

Din când în când, Orok o chema la el. Atunci o pisa cu 
întrebări, încercând s-o prindă pe picior greşit. Inga trebuia 
să răspundă fără să greşească, să demonstreze că ştia la 
perfectie legendele vikingilor. 

— Care sunt semnele care prevestesc Ragnarok? bătea el 
câmpii, uitând că-i ceruse deja aceste detalii în mai multe 
rânduri. 


— Vor fi trei ani de războaie fratricide, răspundea Inga, 
oftând. Chiar membrii aceleiaşi familii se vor ucide între ei. 
Tatăl îşi va omori fiul. Apoi, va veni o iarnă care va ţine trei 
ani. O iarnă cum nu s-a mai văzut vreodată. 

— Da, aşa e, încuviinţa Orok. Cei trei ani de război au 
trecut deja, ştiu. Începe iarna... Nu simţi? E vară şi totuşi 
tremurăm de frig. E un semn. 

Părea să se bucure de această degradare a anotimpurilor. 
În ceea ce priveşte frigul, nu se înşela, vânturile care băteau 
dinspre ţara gheturilor iscaseră o răcoare aproape hibernală. 
Numai noaptea, care succeda cu fidelitate zilei, îţi permitea 
să ştii că afară era vară”. 


Inga se străduia să se arate respectuoasă. Adolescentul o 
speria. Ghicea în el o fiinţă chinuită de crize de exaltare. Ca 
să-şi compenseze infirmitatea, se refugiase într-un delir 
mistic alimentat de vechi legende. Inventase acel mit al 
supraomului orb, care le plăcea foarte mult tinerilor 
prizonieri din subsol, îi fanatizase, îndopându-i cu dogme 
fanteziste în care ei aveau importanţă. Şi toţi erau gata săi 
se supună. 

„Dacă Orok le-ar porunci să le taie gâtul celor de la 
castel, ar face asta fără nicio ezitare”, îşi spunea Inga. 
Doamna Urd nu se înşelase. Pericolul venea din subterane. 

Se convinsese că până şi Sigrid îmbrăţişase definitiv 
această filosofie a haosului. Fetiţa nu se îndoia nicio clipă de 
moartea apropiată a zeilor şi de instaurarea unei ere a 
întunericului. „Era lupului”, îi spunea ea. 


Cufundată în bezna permanentă, Inga pierdea noţiunea 
timpului, şi asta cu atât mai uşor cu cât orbii preferau să 
doarmă ziua şi să stea cât mai mult treji în orele nopţii. 

— Asta din cauza fiarei, îi explică Sigrid. Dacă dormi 
buştean, reactionezi prea lent. Trebuie să sari în picioare 
imediat ce auzi zgomotul. 

— Ce zgomot? întrebă Inga. F 

— Bum-bum... Ăsta e semnalul. Înseamnă că vine. Nu-ti 
mai rămâne atunci mult timp ca să te depărtezi de ea. 


17 În timpul iernii polare, este permanent ziuă (n.a.). 


Trebuie să fugi spre un tunel pe care îl cunoşti bine, un tunel 
plin de capcane, unde va şovăi să te urmărească. 

— Ce se întâmplă dacă prinde pe cineva? 

— Îi atinge faţa, ca să vadă dacă îi convine. Dacă i se pare 
nasol, îi striveşte capul - crac! - cu gheara ei mare. 

Inga se încruntă. 

— Atinge faţa copiilor? repetă ea. g 

— Sigur că da! răspunse fetița, agasată. Incă n-ai înțeles? 
Fiara e ca noi... e oarbă. 

— Atunci de ce vă persecută? întrebă, mirată, Inga. Ar 
trebui să vă ajute. 

— Nu ştii nimic, spuse fetiţa, oftând îngăduitoare. E aici 
ca să aleagă supraviețuitorii de după Ragnarok. li selectează 
pe cei mai frumoşi, pe cei mai puternici. E normal. Vrea ca 
rasa orbilor să fie perfectă, aşa că-i elimină pe cei care sunt 
urâţi sau prea plăpânzi. Orok ne-a explicat foarte clar că asta 
e treaba ei. Nu trebuie să rămână decât cei mai buni. 

— Şi... a eliminat mulţi dintre voi? întrebă Inga. 

— Da, destui, o asigură Sigrid. La început, eram mult mai 
mulţi. Haide să te duc la cimitirul nostru. 

O apucă pe tânără de mână şi o trase după ea prin 
întuneric cu pas rapid, ca o obişnuită a subteranelor. După 
trei minute de mers, fetiţa îi ceru să se aşeze în genunchi şi o 
puse să pipăie marginile micilor morminte aliniate în mijlocul 
unei cripte. 

— Totul se petrece întotdeauna la fel, comentă Sigrid. 
Dimineaţa, găsim copilul cu capul stâlcit. Nu mai avem ce 
face decât să-l îngropăm. Şi, uite aşa, avem deja şase 
morminte. Cu siguranţă că vor fi şi altele. 

Inga nu ştia ce să spună. Era cuprinsă de îndoială. Oare 
Sigrid inventa? La urma urmelor, ar fi putut fi vorba de 
simple accidente. 

„Doar dacă nu cumva copiii din curte se distrează 
coborând în subterane ca să-i terorizeze pe orbi”, îi trecu 
deodată prin minte. „Ar fi putut cu uşurinţă să se strecoare 
prin crăpături pe o frânghie. li văd foarte bine jucând rolul 
fiarei. Skall ar fi în stare să imagineze o distracţie de felul 
ăsta!” 

Tinerii orbi cu capul zdrobit putuseră foarte bine să-şi 


găsească moartea în zăpăceala fugii, lovindu-se de vreun 
obstacol. La urma urmelor, era suficientă o căzătură 
zdravănă ca să-ţi rupi gâtul. lar Orok în delirul său, ar fi 
putut zugrăvi apoi un astfel de accident în culori fantastice, 
potrivite cu obsesiile lui. 

Inga se ridică. 

— Dacă fiara e oarbă, ar fi posibil să-i întindem capcane, 
nu-i aşa? sugeră ea. Am putea să facem tepuse ascuţite şi să 
ridicăm garduri cu ţepi sau... 

— Nu, zise Sigrid, întrerupând-o brusc. Orok nu vrea. 
Spune că ar fi contrar ordinii lucrurilor. Trebuie să acceptăm 
legea. Selecţia e necesară. Numai cei mai puternici vor 
domni în era întunericului. 

Recita, dar glasul îi tremura uşor. 

„li e teamă”, constată Inga. „E înspăimântată. Totuşi, 
autoritatea lui Orok e atât de mare, încât nu va îndrăzni 
niciodată să nu-i dea ascultare.” 

Când veni noaptea, tânăra desfăcu salteaua subţire de 
paie, pe care Snorri o coborâse pentru ea, şi se aşeză lângă 
culcuşul lui Sigrid. Era încordată. Îi era din ce în ce mai greu 
să discearnă adevărul de fals în afirmaţiile copiilor. Ce era 
real şi ce era fantezie în ce spuneau? Înfloreau totul, 
încurajați de Orok. Discursurile lui apocaliptice îngăduiau 
toate delirurile. Inga continua să creadă că era o glumă 
proastă, al cărei instigator ar fi putut fi Skall. O farsă tâmpită 
care se transformase în dramă. 

Motäia de vreo oră. Deodată, un zgomot înăbuşit o făcu 
să se ridice pe saltea. Bum-bum... O bubuitură surdă, care se 
propaga prin zidurile groase, ca şi cum o creatură închisă în 
interiorul pietrelor încerca să iasă croindu-şi drum cu lovituri 
de pumn. 

Inainte să fi apucat să deschidă gura, Sigrid o prinse de 
încheietura mâinii. 

— Fiara! şopti fetiţa. Ea e... Vino. Din momentul ăsta, faci 
exact ce-ţi spun, fără crâcnire. 

Se avântară în beznă. Sigrid „ştia pe din afară” topografia 
celor trei subterane presărate de capcane. Le explorase luni 
de zile, pas cu pas, măsurase distanţele, memorase 
amplasamentul gropilor şi fundăturilor. 


Acum, vocea ei gâfâită răsuna în urechile tinerei, trans- 
miţându-i un sir de indicaţii şoptite: „Trei paşi la dreapta... 
cinci în faţă... doi la stânga... Acum cincisprezece paşi. 
Atenţie, e un perete. Trebuie să ne întindem pe burtă; putem 
să trecem târâş prin gaura care se deschide la nivelul solului 
în colţul din stânga. Ai trecut?” 

Inga se străduia să-şi stăpânească panica bruscă ce 
pusese stăpânire pe ea. 

Fuga lor bezmetică avea vreun sens? Chiar erau urmărite 
de o creatură ieşită din neant doar ca să le strivească 
testele? i 

Inga se zăpăcea, i se tăia suflarea... Intunericul devenise 
apăsător. Deodată, i se păru că ceva enorm se luase după ea. 
O prezenţă... Un miros de sudoare şi de piele pe care nu-l 
cunoştea. I se păru că percepea ecoul unor paşi grei care o 
urmăreau. 

Cu genunchii plini de sânge, cu coatele jupuite, se târi, se 
strecură într-un alt tunel, trecu la un pas de hăul carcerelor 
largi ce se căscau în sol, acele puțuri adânci în care, pe 
vremuri, Arald Secure obişnuia să-şi arunce duşmanii şi să-i 
lase acolo să moară de foame. 


Tremurând, cläntänind din dinţi, se ghemui lângă Sigrid. 
Nu ştia unde se afla. 

„Dacă, din nenorocire, aş fi despărțită de această copilă, 
n-aş mai fi în stare să-mi găsesc drumul, îşi spuse ea. Aş 
rămâne izolată aici până aş muri.” 

— Trebuie să aşteptăm, şopti fetiţa, la urechea ei. Nu ne 
putem întinde, e prea periculos, solul e plin de gropi. Şi nu 
trebuie în niciun caz să adormim, pentru că am putea să ne 
dezechilibrăm şi să cădem într-un put, dar e locul cel mai 
sigur pe care-l cunosc. Fiara n-o să îndrăznească să ne 
urmărească până aici. Am avut nevoie de şase luni ca să 
învăţ tunelul ăsta şi să-mi întipăresc în minte parcursul lui. 
Dacă eşti ascultătoare, dacă vom deveni prietene, te voi 
învăţa şi pe tine. 

Inga o strânse de mână. Abia dacă îndrăznea să se mişte. 
Gândul că era înconjurată de gropi adânci era de ajuns ca să 
simtă că ametea. 


Inga îşi încordă auzul, încercând să detecteze eventualele 
zgomote ale unei urmăriri, strigăte, chemări. Zadarnic. 
Odată cu trecerea orelor, teama o părăsi, înlocuită de 
ameţeală. Somnul nu-i dădea pace. De fiecare dată când 
capul începea să i se clatine, Sigrid o ciupea, făcând-o să tipe 
de durere. 

— Nu adormi! îi ordonă fetiţa cu voce şuierată. Vrei să 
mori? Să ştii că se cască un put la un cot de piciorul tău 
drept. Te prăbuşeşti una-două. Rămâi trează. Curând vom 
putea să ne reîntoarcem în criptă. Când n-o să mai fie niciun 
pericol, Orok va suna din corn. 

— Fiara nu se ţine şi după el? întrebă Inga. 

— Nu, acum nu, răspunse fetiţa. Lui i-a pipăit primul faţa. 
Acum, îl lasă în pace. Normal, el e perfect, pentru că e şeful 
nostru. 

— Bineînţeles, sunt tâmpită eu! ironiză Inga. Orok e 
plămădit după chipul supraomului de mâine. 

— Exact, întări Sigrid, fără să sesizeze ironia cuvintelor. 
Când vom fi destul de mari, Orok ne va lăsa grele pe toate, 
pe noi, fetele, ca să dăm naştere noii rase a întunericului. 
Poate că va accepta să-ţi facă şi tie un bebeluş, chiar dacă 
eşti prea bătrână! 

— Voi fi foarte onorată, bombăni Inga. Zău, va fi o mare 
bucurie! 

— O să-i spun, îi promise fetiţa. Acum, nici nu poate fi 
vorba, pentru că fiara nu şi-a terminat selecţia. 


În sfârşit, cornul răsună înăbuşit în depărtare. Începură 
atunci să refacă anevoiosul traseu de întoarcere şi se reluă 
litania indicatiilor lui Sigrid: „trei paşi la dreapta... zece 
înainte... cinci la stânga...” 

Inga încerca să nu se gândească la puturile a căror 
margine o atingea uşor cu talpa încălţărilor, dar simţea 
mirosul de apă clocită. Uneori, o piatră cădea în gol, iscând 
ecouri prelungi. 

Când ieşiră din tunel, Inga tremura toată. Sigrid o lăsă pe 
saltea şi se duse să afle veşti. Când se întoarse, o anunţă pe 
un ton vesel că fiara nu făcuse nicio victimă şi că toţi copiii 


reuşiseră să scape de ea în labirintul subteranelor. 

— În plus, toată lumea s-a înapoiat teafără, conchise ea. 
Nu se întâmplă întotdeauna aşa. Din cauza panicii, unii se 
aruncă în puțuri. Acum, poţi să dormi fără teamă, monstrul 
n-o să se întoarcă înainte de săptămâna viitoare. 


Zeul fara chip 


Pe când rätäcea prin sirul din cripte, Inga simti brusc un 
miros puternic de grăsime râncedă, asemănător cu cel pe 
care-l simtise în apropierea  butoaielor misterioase 
transportate de cocoşat la castel în seara sosirii sale. Se opri 
în loc. De când nu mai vedea, i se dezvoltase şi mai mult 
simţul mirosului. Acorda mult mai multă atenţie miresmelor. 
Inga înţelese că acolo erau depozitate faimoasele butoaie. 

Îşi aminti că micuța Odi pretindea că erau pline cu 
„grăsime chinezească”, destinată să hrănească monstrul 
ţinut prizonier în subterane... Chiar dacă nu credea în 
această explicaţie, tânăra bănuia că acele butoaie ascundeau 
un mister. Ca să se convingă de asta, era de ajuns să-şi 
amintească chipul temätor al doamnei Urd, care 
supraveghea manevra. Şi spusese ceva despre lumină sau 
despre foc... 

Înaintând pas cu pas, Inga se apropie de zid. Exploră 
pietrele cu mâinile întinse. Mirosul devenea tot mai 
pregnant. Un iz de animal ce îi amintea de duhoarea 
maimutei pe care o văzuse expusă într-o baracă de bâlci când 
era mică. O maimuţă putea să trăiască într-un butoi? Nu ştia. 
Nu cunoştea mare lucru despre animalele din ţările 
îndepărtate. 

Descoperi cu degetele o uşă ghintuită, cu balamale mari 
şi prevăzută cu o broască greu de forţat. Nu încăpea nicio 
îndoială că acolo era ascuns ceva preţios. Dar ce? 

Cum era cu putinţă ca nişte simple butoaie cu grăsime să 
aibă o asemenea valoare? 

„Doar dacă nu cumva e vorba de singura hrană în stare 


să-l sature pe monstru, îşi spuse tânăra. Fără ea, ne-ar 
devora pe toţi.” 
Dar nu prea era mulţumită de această explicaţie. 


Petrecu o noapte proastă, cu toate simţurile în alertă. De 
cum adormea, i se părea că aude bubuitul ce anunţa vizita 
creaturii ucigaşe şi se trezea tresărind violent. 

Işi spuse că în felul ăsta îşi va pierde minţile curând. 


A doua zi, Orok o chemă la el. Vocea lui stridentă, de 
copil plăpând care încerca să-şi dea importanţă, ar fi enervat 
pe oricine. Răsuna ca un scrâşnet de ferestrău. Inga şi-l 
imagină din nou cu trăsăturile unui puştan cu membre 
subţiri, care îşi compensa debilitatea fizică făcând pe tiranul. 
Uneori, părea gata să izbucnească în lacrimi, scâncind ca un 
cätelandru, apoi îşi revenea şi afişa siguranţa unui tribun. 

Inga îl considera cu nervii subreziti, capricios şi la fel de 
periculos ca un împărat roman cu ereditatea tulbure. 

— Am nevoie de tine, îi spuse el în cele din urmă, parcă 
cu regret. Ţi-ai dovedit utilitatea. Acum ştiu că desenezi si 
sculptezi bine. Am atins desenele pe care le-ai săpat pe solul 
criptei de consiliu. Sunt foarte meşteşugite. Datorită lor, 
învăţăm zilnic cum arată lumea de afară. Totuşi, ştii foarte 
bine că aceste obiecte, aceste animale sunt hărăzite să 
dispară după ce soarele va fi devorat de Fenrir... 

— Ştiu, se grăbi să încuviinţeze Inga, îngrijorată la 
gândul că Orok ar fi putut să-şi înceapă una din obişnuitele şi 
interminabilele lui predici. 

— Timpurile noi vor aduce la putere un zeu nou, spuse 
adolescentul cu voce vibrantă, vecină cu hohotul de plâns. Se 
va sfârşi cu ceata grotescă pe care am cunoscut-o: Odin, 
Thor, Frigg, Freya, Hell... Vor fi înlocuiţi de o singură 
divinitate. 

— Şi cum se va numi? întrebă cu amabilitate Inga. 

— Încă nu ştiu, răspunse băiatul. Vom afla când va 
deschide gura şi va rosti primul cuvânt. Atunci, va trebui să 
cădem în genunchi şi s-o adorăm. 

— Cu ce-ţi pot fi de folos? insistă tânăra. 

— Îţi voi face o mare favoare, şopti Orok, după o lungă 


tăcere. Ti-l voi prezenta pe acest zeu. E în sala de alături. 

Inga se crispă. „E nebun de legat, îşi zise ea. Să nu 
cumva să-l contrazic.” 

— Eu însumi am modelat acest zeu, îi explică Orok, cu o 
mândrie puerilă. Am folosit noroiul în care urinam. Mi-a luat 
mult timp, dar nu mă pricep la asta ca tine... N-am 
îndemânarea ta. Să zicem că... nu e foarte reuşit. Când îi 
explorez faţa cu degetele, mi se pare urât. Asta mă 
îndurerează. Aş vrea să fie foarte frumos, mai frumos decât 
toţi zeii care au existat înaintea lui. Intelegi? 

— Da, cred că da. 

— M-am străduit mult, dar am dat greş. Cel puţin în 
parte. Modelarea chipului unui zeu e o mare 
responsabilitate... iar eu sunt doar un copil. Am făcut tot 
posibilul, dar ştiu că voi strica şi mai mult lucrurile dacă mă 
încăpăţânez. Vei lucra tu în locul meu şi îi vei corecta faţa, o 
vei înfrumuseţa. Ai să poţi? 

— Da, îl asigură Inga. Asta e meseria mea. Mă rog, a fost 
înainte să-mi pierd vederea. 

— Bine, spuse Orok, oftând, ca şi cum ar fi fost brusc 
foarte îngrijorat să nu comită un sacrilegiu. Ti-l voi prezenta, 
dar te previn: dacă-l spargi, te vom ucide. 

Inga simţi că era trasă de rochie. Se lăsă călăuzită. 
Înaintară astfel vreo douăzeci de metri, apoi Orok spuse: 

— Drept în faţa ta. La zece paşi. 

Tânăra ridică cu prudenţă mâinile. Tremura la gândul că 
ar fi putut să răstoarne statueta şi s-o spargă. 

„O figurină din noroi uscat, nici măcar arsă în cuptor, îşi 
spuse ea. Probabil că e foarte fragilă. Ar putea să se facă 
tandäri la prima lovitură de daltă. Am pornit-o prost...” 

Când degetele ei atinseră idolul, Inga avu surpriza să 
constate că zeul respectiv era enorm! Asemenea unei 
meduze vag antropomorfe, ocupa fundul unei nise, 
ridicându-se până la aproape doi metri de sol. Intelese că 
Orok se folosise de o scăriţă ca să îngrămădească noroiul în 
nişa verticală. Modelajul grosolan evoca mai mult un 
monstru marin decât un zeu destinat să uimească universul. 

Totuşi, n-avea chef să-l ia peste picior pe Orok. Vechi 
spaime religioase puseră brusc stăpânire pe ea. 


„Cum să dai o figură umană acestui gargui? se întrebă ea. 
E doar un modelaj de noroi uscat. Cel mai simplu ar fi să 
sparg totul şi s-o iau de la capăt.” 

Era convinsă că Orok nici n-ar fi vrut să audă. Aşadar, era 
inutil să se mai gândească la această eventualitate. 

— Mă duc să-mi aduc sculele, îi spuse ea. 


Ceva mai târziu, pe când încerca să finiseze chipul urât al 
idolului, adolescentul începu să-i istorisească condiţiile în 
care clădise divinitatea. Avusese un vis, care îi adusese 
revelaţia atât de mult aşteptată. O voce îi explicase că, după 
Ragnarok, totul va reîncepe, dar într-un mod nou, fără 
legătură cu ce fusese înainte. Un zeu ieşit din măruntaiele 
pământului, un zeu orb, fără ochi sau pleoape. Un zeu 
perfect adaptat la acea lume a beznei, care va deveni 
pământul. El, Orok, trebuia să modeleze acea divinitate din 
noroi şi propria urină, pentru că aşa fusese sortit. El era 
alesul, profetul. 

— Dar am făcut o greşeală, mărturisi el. Am modelat 
idolul prea devreme... Azi, îşi pierde răbdarea. Se grăbeşte 
să-şi înceapă domnia... 

— Cum aşa? întrebă Inga. 

— În unele nopţi, se mişcă şi începe să meargă, şopti 
băiatul. Când iese din nişă, se produce un mare zgomot: 
bum-bum... Asta înseamnă că urmează să se încarneze. Apoi 
bâjbâie prin cripte... Ne caută... 

Inga crezu că îl aude plângând. Cu degetele crispate pe 
unelte, încetă să mai corecteze chipul idolului. 

— E vina mea, repetă Orok. Ştiu că nu e mulţumit... Când 
a căpătat viaţă, prima dată şi-a atins faţa... A găsit că e urâtă. 
De atunci, e foarte furios. li urmăreşte pe copii să vadă dacă 
sunt făcuţi după chipul lui. De aceea îi examinează unul câte 
unul. De fiecare dată când îşi dă seama că sunt mai frumoşi 
decât el, îl năpădeşte furia şi îi ucide. 

— Vrei să spui că e invidios? întrebă Inga. 

— Da, confirmă băiatul. Şi asta numai din vina mea. Dacă 
aş fi reuşit să-i fac un chip frumos, ar fi fost binevoitor cu noi. 
Trebuie să nu ne mai ucidă, altfel va rămâne singur, fără 
adepţi, fără popor, fără nimic. Am încercat să-i explic, dar nu 


înţelege. Furia îi ia minţile. Poate că tu vei putea să repari 
lucrurile. Fă-l frumos şi nu ne va mai asasina. 

— Nu asta e explicaţia pe care le-ai dat-o copiilor, 
remarcă tânăra. Lor le-ai spus că îi elimină pe cei care nu 
arată bine, pe cei slabi, pentru ca noua rasă să fie perfectă. 

— Am minţit, recunoscu adolescentul, cu voce pierită. N- 
am putut să le spun adevărul. Sunt şeful lor, au încredere în 
mine. 

Îşi trase nasul un moment, apoi adăugă pe un ton 
amenintator: 

— Asta trebuie să rămână între noi doi. Dacă spui ce 
ţi-am destăinuit, te voi ucide în somn. 

Inga lucră două ore, corectând pe cât posibil trăsăturile 
idolului. Când se simţi prea obosită, spuse că se va întoarce a 
doua zi, pentru că, insistând, ar fi putut să producă un 
dezastru. 

leşi din criptă stăpânită de o tulburare ciudată, convinsă 
că Orok nu mai judeca normal. 

„Şi dacă el juca rolul idolului? se întrebă ea deodată. 
Dacă el îi ucide unul după altul pe copii în stare de 
somnambulism, fără să-şi dea seama ce face?” 

Şi-l putea foarte bine imagina intrând într-un fel de 
transă, mergând prin subterane, asemenea unui şaman 
posedat de voinţa unui zeu. Probabil că în acel moment se 
gândea să devină braţul înarmat al divinității nemultumite 
căreia îi dăduse naştere! 

Ipoteza merita să fie studiată. 


În cursul nopţii, Inga a fost trezită de o senzaţie bruscă 
de pericol. Rămase nemişcată pe saltea, prefăcându-se că 
doarme. Se apropia cineva. Simti din nou un miros de piele şi 
de sudoare... Auzind paşii, crezuse o secundă că Orok venea 
s-o înjunghie, dar mirosul corporal al adolescentului nu avea 
nimic comun cu cel pe care îl simţea în acel moment. Un 
lucru şi mai tulburător o făcu să-şi tină răsuflarea... Era 
lumină! Distingea strălucirea unei lămpi cu ulei prin 
pleoapele închise. Asta nu putea să însemne decât un singur 
lucru: cel sau cea care explora cripta vedea. Neputând să 
înainteze în întuneric pe bâjbâite, folosea ceva de iluminat. 


Când lampa se apropie de ea si de Sigrid, luminându-le 
feţele, Inga se strădui să rămână nepäsätoare. 

„Orbii nu pot s-o vadă, îşi spuse Inga. Aşa că nu se pot 
trezi.” 

Haloul luminos trecu uşor peste ea. Paşii, greoi, se 
îndepărtară foarte repede. 

Cine mergea prin întuneric? Şi ce voia să citească pe 
chipurile copiilor adormiti? 


A doua zi, se întoarse să lucreze la chipul idolului. Orok îi 
salută sosirea cu entuziasm şi începu îndată unul dintre 
lungile sale monologuri mistice la care se pricepea de 
minune. 

— Oricum, după ce îi vei fi sculptat noul chip, va trebui 
hrănit, conchise el. 

— Ce? bombăni Inga. 

— Bineînţeles, replică agasat adolescentul. Ti-am spus: 
l-am modelat prea devreme. Aşa că îşi pierde răbdarea. li e 
foame. Va trebui să-i dăm ce cere, altfel se va supăra din nou 
pe noi. 

— Şi ce cere? întrebă tânăra, cu teamă. | 

— Sânge şi carne, evident, o anunţă Orok. li urăşte pe cei 
ce văd. Îi consideră animale neadaptate la lumea 
întunericului. Pentru el, sunt doar o turmă behăitoare. Oi 
oferite lăcomiei sale. Asta va fi soarta celor ce văd în lumea 
de după Ragnarok. 

— Să fie mâncaţi? 

— E o mare onoare să devii hrana unui zeu. 

Inga nu mai spuse nimic. În spatele ei, copilul tropăia 
nervos. Şi-l imagina cu uşurinţă slab, siluetă înfăşurată într-o 
capă destinată să-i ascundă constituţia firavă. 

— Va deveni din ce în ce mai necesară găsirea unei 
treceri spre etajele de sus ale castelului, spuse Orok cu glas 
şoptit. Astfel, noaptea, îi vom da drumul idolului în lumea de 
sus, ca să-şi aleagă singur prada şi să se hrănească în voie. 
În felul ăsta, va fi mulţumit şi ne va da pace. Va găsi afară cu 
ce să se hrănească... cu toate scârbele alea mici de văzători, 
pe care o să-i înfulece cât ai clipi. Nenorocirea e că trecerile 
sunt astupate de surpări. 


Rânji. 

— Ştii unde sunt tunelurile care duc la etaje? întrebă 
Inga. 

— Nu, dar ştiu că există, mărturisi copilul. Am auzit-o o 
dată pe doamna în negru vorbindu-i despre ele cocoşatului. 
Nebunul Arald poruncise să fie făcute pentru evacuarea celor 
din castel, dar, din nefericire, cum construcţia a fost ridicată 
în pofida bunului-simţ, s-au înfundat. 

— Speri să le poţi destupa? 

— Nu neapărat, dar un copil poate cu uşurinţă să se 
strecoare acolo unde un adult rămâne înţepenit. Intelegi? 

Da, Inga înţelegea. Orok intenţiona să se strecoare în 
curte în timpul nopţii ca să-şi satisfacă ura faţă de cei ce 
vedeau. Probabil că o va face în cursul unei transe 
somnambulice, ca apoi să pună asasinatele pe seama 
idolului. 

— Asta e misiunea noastră, spuse el apăsat, cu ciudata lui 
voce gâfâitoare. Suntem păzitorii zeului fără nume. Trebuie 
să-l protejăm şi să-l hrănim până îşi va începe domnia. Lunga 
iarnă e deja aici. Peste trei ani, va fi Ragnarok. Atunci vor 
veni timpurile noi. 


Inga îşi potoli foamea când Snorri veni după ea. Înţelese 
că cele şapte zile prevăzute de doamna în negru trecuseră. 
Cocoşatul îi puse o legătură pe ochi şi o călăuzi spre ieşire, 
indiferent la strigătele înspăimântate ale micutei Sigrid, care 
voia să ştie când se va întoarce Inga. 

In capătul de sus al treptelor, tânăra percepu lumina 
soarelui ca pe un şoc dureros. Snorri o luă de mână şi o trase 
după el. Mormăia lucruri de neînțeles. Inga simţi în sfârşit 
parfumul doamnei Urd. Cocoşatul o ajută să se aşeze. 

— Eşti murdară ca o cerşetoare, spuse prinţesa neagră în 
loc de bun venit. Cum a fost? Te-au brutalizat? 

Inga  înfăţişă tabloul complet al aventurilor din 
subteranele castelului. Contrar aşteptărilor, doamna Urd îşi 
păstră calmul. 

— Încercările prin care ai trecut ti-au tulburat judecata, 
spuse ea. Cât se poate de normal. Cred că acei bieti copii se 
distrează dându-şi importanţă. Au vrut să te sperie... Nu 


există nici vârcolac, nici idol canibal în subsolul castelului. 
Sper că nu eşti aşa de proastă încât să dai crezare unor 
astfel de baliverne? 

— Sunt nişte morminte acolo..., obiectă Inga. 

— Lasă, o întrerupse castelana. Te-au pus să atingi nişte 
movilite spunându-ti că sunt morminte. Dar ai săpat? Ai 
dezgropat vreun cadavru? Nu, nu-i aşa? Cunosc bine 
obiceiurile copiilor lăsaţi de capul lor. Îi observ de mult timp, 
de la înălţimea galeriei. Inventeazä, scornesc tot felul de 
lucruri. Sunt mari creatori de legende. Şi, mai mult decât 
orice, le place să se bage în sperieti unii pe alţii. Văd monştri 
acolo unde se leagănă umbra unei crengi agitate de vânt. 
Noaptea, peticul de pe-o haină de care-au uitat pe undeva le 
pare chipul hâd al unui trol... Nu ţi s-a întâmplat şi ţie aşa 
ceva în copilărie? 

— Ba da, recunoscu Inga. Totuşi... 

— Destul, o întrerupse doamna Urd. Ţi-ai dus la bun 
sfârşit misiunea de informare? I-ai pus să atingă imaginile 
din lumea de sus? 

— Da, răspunse tânăra, oftând. Din punctul ăsta de 
vedere, lucrurile au mers bine. 

— Perfect, răspunse distrată doamna în negru. Dar îmi 
fac griji... În parte, pentru asta te-am scos afară mai devreme 
decât fusese prevăzut. Traficantii de copii, cei care fac 
monştri... cred că împresoară castelul. Şi-au pus în cap să 
termine cu mine o dată pentru totdeauna. Ne asediază. Nu e 
nimeni să ne vină în ajutor, cu atât mai puţin oamenii din sat. 
Nu putem conta decât pe noi înşine. Dacă nu luăm măsuri, 
ne vor tăia gâtul şi vor fura copiii. Toţi copiii. 


Cârtitele 


În ora următoare, doamna Urd îndepărtă ceara cu care 
lipise pleoapele tinerei. Folosi comprese cu apă caldă ca să 
înmoaie lipiturile. Inga pierdu doar câteva gene în urma 
acestei operaţii. 

— Vei avea toată noaptea la dispoziţie să te reobisnuiesti, 
îi spuse doamna în negru. În zori, ascunde-te pe drumul de 
rond şi priveşte cum răsare soarele. Astfel, ochii tăi se vor 
obişnui treptat cu apariţia luminii. Profită ca să scrutezi 
pădurea din jur. Străduieşte-te să descoperi căruțele hotilor 
de copii. Cred că sunt mulţi. S-au aliat contra noastră. 

— Cum ar putea să ne invadeze? întrebă tânăra, mirată. 
Nu sunt războinici, nu vor putea escalada zidurile. 

— Nu, răspunse castelana. Dar ar putea foarte bine să 
treacă pe dedesubt..., să sape un şanţ... Cu putin noroc, ar 
putea da într-unul dintre tunelurile de evacuare care 
şerpuiesc sub castel. Va fi de ajuns atunci să-l folosească ca 
să ajungă în cripta orbilor. Uşa de fier care închide accesul 
în subterane nu le va rezista mult. 

Inga făcu precum i se poruncise. La cântatul cocoşului, 
ajunse la drumul de rond. Skall o aştepta, ghemuit în 
adăpostul gheretei. 

— Nu ti-au scos ochii! îi zise el. 

— După cum vezi, răspunse tânăra. 

— Am urmat planul, bombăni băiatul. Noaptea, am 
coborât în curte ca să te supraveghez prin crăpăturile 
solului. Dar nu vedeam mare lucru. 

— Ai zărit lumini? se grăbi să întrebe Inga. Pe cineva care 
avea o lampă? 


— Da, încuviinţă Skall. Am zărit o siluetă care mergea de 
la un copil la altul să-i examineze. De parcă ar fi căutat pe 
cineva. Avea în mână o lampă cu ulei. 

— Era bărbat sau femeie? 

— Habar n-am. Vizitatorul era înfăşurat într-o mantie 
neagră cu glugă. Dar cred că putea să fie la fel de bine un 
schelet sau un vârcolac. Am avut impresia că era în căutarea 
cuiva... Din când în când, îşi aşeza mâna pe o faţă ca s-o 
întoarcă în profil. N-a fost interesat de tine. 

— Ştiu, şopti Inga. Mă prefăceam că dorm. De ce crezi că 
nu s-a oprit şi la mine? 

— Pentru că ceea ce caută e un copil, răspunse Skall. Tu 
eşti prea bătrână. 

„Caută un copil..., îşi repetă în gând Inga. Într-adevăr, 
asta ar putea să fie o explicaţie bună.” 

Fetitele şi băieţii din criptă aveau părul lung şi haine 
vechi şi uzate. În plus, datorită vârstei lor fragede şi finetii 
trăsăturilor nu li se putea cu certitudine ghici sexul de la 
prima privire. 

„Să fi fost doamna Urd? se întrebă tânăra. Totuşi, ea 
pretinde că şi-a abandonat fiul de bunăvoie şi că mai târziu 
n-a dorit niciodată să-l identifice... Oare remuşcările şi 
curiozitatea o chinuie noaptea, împingând-o să scruteze 
feţele copiilor?” 

Prinţesa neagră încerca să-şi regăsească fiul printre 
copiii întreţinuţi la castel? 

Dar de ce îndeosebi printre orbi? 

„Pentru că nu l-a găsit printre cei ce văd”, şopti o voce în 
mintea tinerei. „Nu a descoperit la ei nicio asemănare care 
să-i permită să creadă că există vreo legătură de rudenie 
între ea şi unul dintre copiii îngrămădiţi în curte. Aşa că îl 
caută printre orbi... În speranţa că unul seamănă cu ea ca 
două picături de apă... sau cu Arald Secure.” 

Remugşcările... da, era posibil. Totuşi, nu trebuia 
exagerat, deoarece multe din marile doamne nu-şi creşteau 
vlăstarele. Bebeluşii îşi petreceau primii ani din viaţă cu 
dădacele. Mai târziu, erau trimişi în familii prietene sau cu 
care se dorea stabilirea unor legături de sprijin reciproc. În 
realitate, fiii stăteau foarte puţin pe lângă tatăl şi mama lor. 


Nu era la fel în cazul doamnei Urd? 


— Ai văzut hoţii de copii? întrebă Inga. S-ar părea că ne 
încercuiesc. 

— Da, răspunse Skall. Acolo, în luminiş. Sapă de două 
zile. Caută intrarea într-o subterană care le-ar permite să se 
strecoare în castel. 

— Crezi că au şanse să reuşească? 

— Posibil, mai ales dacă vreun topârlan din sat le va 
indica locul. Toţi au lucrat într-un fel sau altul la construirea 
acestui afurisit de castel şi îşi mai amintesc câte ceva. 

Inga miji ochii. Numără vreo zece oameni şi trei căruţe 
cu coviltir. 

— Dacă intră aici, mai mult ca sigur că le vor face de 
petrecanie adulţilor, mormăi Skall. Vor lua câţiva copii, 
dintre cei mai mici, şi îi vor lăsa pe ceilalţi... Tu vei deveni 
târfa lor. După ce vor pleca ei, sătenii vor profita de ocazie 
ca să taie gâtul mucoşilor rămaşi şi să dea foc castelului. Va 
fi ocazia mult visată. Astfel, vor scăpa de gnomii care fac să 
se acrească laptele vacilor prin urâtenia lor. Dar, haide, să 
vină! Voi ucide doi-trei cu cârja mea înainte să mă arunce la 
poalele falezei! 

— Încă n-am ajuns acolo, spuse Inga. Trebuie să existe un 
mijloc să respingem aceste cârtite! 

Afişa o siguranţă pe care n-o avea nici pe departe. 
Castelele, îi explicase tatăl ei de multe ori, nu erau cucerite 
de asediatori escaladând zidurile, ci trecând pe sub ele. Era 
un mijloc mult mai sigur decât să te expui gesticulând în 
capătul de sus al unei scări, care, de altfel, putea fi foarte 
uşor împinsă în gol cu o prăjină. 


Aplecată peste creneluri, i se păru că recunoaşte în 
mijlocul grupului de hoţi de copii pe unul dintre notabilii 
satului, cel care i se adresase la prima ei vizită. Cel căruia i 
se spunea Fodor Ochi de Vultur. Arăta un punct vag în 
mijlocul desişului, ca şi cum ar fi indicat un drum de urmat. 

Preocupată, Inga cobori să-i transmită prinţesei negre tot 
ce observase. 

Faţa castelanei se crispă de mânie. 


— Aşadar, ţăranii îi îndrumă pe cei care fac monştri! 
exclamă ea, cu voce şuierată. Ar fi trebuit să bănuiesc. M-au 
urât dintotdeauna. Bănuiesc că le arată duşmanilor noştri 
cam pe unde se află subteranele. 

— Le cunosc? întrebă tânăra. 

Doamna Urd ridică din umeri. 

— În mod normal, n-ar trebui, răspunse ea, oftând. Dar 
ştii cum sunt secăturile astea care braconează mereu pe 
câmp. Tot scotocind mărăcinişurile, e posibil să fi dat din 
întâmplare peste una dintre ieşiri. 

— Asta înseamnă că ar putea să intre direct în mijlocul 
castelului, spuse Inga, îngrijorată. 

— E o posibilitate, şopti doamna în negru. Din fericire, 
cele mai multe dintre aceste tuneluri s-au prăbuşit între 
timp. Totuşi, s-ar putea ca vreunul din ele să fie încă 
practicabil. 

— Ştiţi unde se află uşile secrete prin care se ajunge 
acolo? 

Doamna Urd se plimba prin cameră, nervoasă. 

— Nu, recunoscu ea, cu o fărâmă de reticentä. Arald, 
soţul meu, ţinea acest secret numai pentru el. Spunea că 
asta nu-i o treabă de femeie. Nu ştiu unde sunt aceste uşi 
secrete şi nici ce mecanism le pune în mişcare. 

— În loc să ne protejeze, aceste subterane ar putea să ne 
dea pe mâna duşmanilor, îi atrase atenţia Inga. Chiar n-aveţi 
nicio hartă? Niciun plan? 

— Nu, ar trebui să ne hotărâm să explorăm zidurile. M- 
am ferit întotdeauna de asta. Imi era teamă că, după 
descoperirea pasajului, copiii se vor folosi de el ca să fugă. 

Inga era foarte îngrijorată. Se gândea la micii orbi închişi 
în subteranele castelului. 

„Dacă cei ce fac monştri reuşesc să intre într-o criptă, se 
vor grăbi să-i captureze pe Orok şi clanul lui, îşi spune ea. 
Copiii vor fi lipsiţi de apărare în faţa unui adversar înarmat 
cu torţe. Să se refugieze printre carcere nu le-ar folosi la 
nimic. Trebuie scoşi de acolo.” 

Îi mărturisi doamnei Urd îngrijorările ei şi o imploră să-i 
dea voie să-i scoată pe copiii orbi cât încă mai era timp. 
Castelana o ascultă însă distrată. 


— Încearcă, dacă vrei, sopti ea. Însă părerea mea e că vor 
refuza să te urmeze. 


Inga se grăbi să-l găsească pe cocoşat ca să-i ceară să 
deschidă poarta de fier care bloca accesul în subterane. 
Bărbatul protestă. Mormăi şi atinse pleoapele tinerei, 
scuturând din cap. 

— O! Vrei să spui că nu sunt „deghizată”, dar nu mai am 
timp să-mi lipesc ochii cu ceară. Doar mă duc şi vin; nu mai 
are importanţă. la cheile, grăbeşte-te. 

Infirmul mormăi din nou, dezaprobator, şi se supuse. 
Ducând o mică lampă cu ulei, Inga cobori în grabă treptele 
ce duceau la cripte. Lampa era mult prea slabă ca să 
lumineze imensitatea boitelor pământii şi tânăra găsi locul 
acela sinistru. După nici zece paşi, îi văzu pe copii ieşind din 
întuneric. Mici spectre în zdrente înaintau cu ochii deschişi, 
dar fără să vadă. Aspectul lor avea ceva înspăimântător. Un 
om superstitios ar fi putut să creadă cu uşurinţă că sunt troli 
malefici. 

— Tu eşti, Inga? întrebă fetiţa care mergea în fruntea 
trupei. Îţi recunosc mirosul. 

Aşadar, era Sigrid. Inga îi vedea pentru prima dată faţa. 

— Da, răspunse ea. Aduc veşti proaste. Oameni răi se 
apropie de subterane. Ar putea să invadeze cripta peste 
câteva ore. Nu puteţi rămâne aici, e prea periculos. Mă veţi 
urma şi veţi ocupa un loc în interiorul castelului. 

— Nu, spuse fetiţa, pe un ton hotărât. Nu ne vom duce la 
cei ce văd. Au fost cruzi cu noi. Nu vom pleca. Aici e casa 
noastră. 

— N-ar fi deloc înţelept, insistă Inga. Oamenii care vor 
veni vor fi şi mai cruzi. l-am văzut ce fac. Sunt adevăraţi 
monştri. 

— Suntem obişnuiţi să înfruntăm monştrii, răspunse cu 
încăpățânare Sigrid. Oamenii tăi nu ne sperie, îi vom rătăci 
în labirint. Vor cădea în puțuri. 

— Te înşeli, stărui Inga. Vor avea torţe şi lămpi, vor evita 
capcanele. 

— Lămpi, repetă fetiţa, rânjind. Da, ca tine acum... Nu-i 
aşa? Simt mirosul de ulei de focă. Fiind singură, e uşor de 


dedus că nu eşti oarbă. Am bănuit imediat ce te-am auzit 
apropiindu-te. Mergeai cu prea multă siguranţă, ca unul care 
ştie foarte bine unde pune piciorul. Asta nu înşeală. Ne-ai 
minţit... de la început. Vezi bine. N-ai ce să cauţi aici. 

— Încerc să vă salvez, bâigui Inga. Nici nu ştii ce se 
pregăteşte. Dă-mi voie să trec, vreau să vorbesc cu Orok. 

— Orok n-o să vrea să te primească. li urăşte pe cei ce 
văd. Orok va şti să ne protejeze. Îi va porunci zeului pe care 
l-a modelat din noroi să se pună în mişcare şi să ne distrugă 
duşmanii. E un zeu cumplit. Nimeni nu poate să-i stea în 
cale. 

Inga abia se abtinu să nu spună: „Un idol din noroi şi 
urină, care nu va însemna nimic în faţa hotilor de copii.” 

— Te rog, du-mă la Orok, murmură ea. Trebuie să ieşiţi 
din catacombe cât mai repede. Acei oameni nu se dau în 
lături de la nimic. 

— Iar eu îţi spun să pleci! strigă Sigrid. Nu te vrem aici. 
Ai merita să-ţi scoatem ochii ca să-ţi dăm o lecţie. Am greşit 
când am fost buni cu tine. A! Probabil că te-ai distrat tare 
mult pe seama stângăciei noastre! Presupun că ai râs cu 
prietenii tăi de sus... Acum, cară-te, altfel te vom face să 
regreti că nu ne-ai respectat. 

Grupul de tânci păşi înainte cu hotărâre. Aveau în mâini 
ciomege la capătul cărora fixaseră cuie sau pietre ascuţite. 
Le agitau de sus în jos, cu o mişcare mecanică, 
amenințătoare. Inga ghici că n-ar fi ezitat nicio secundă s-o 
înjunghie. Se dădu înapoi. 

— Pleacă! Pleacă! scandau copiii cu ferocitate. 

Cu ochii daţi peste cap, Sigrid semăna acum cu o mică 
vrăjitoare. 

— Orok! strigă tânăra. Ascultă-mă! Trebuie să vorbim... 
Sunteţi în pericol... Orok! 

Dar nu avu timp să spună mai mult: una dintre sulitele 
rudimentare o lovi în umăr, rănind-o. Simţi sângele 
curgându-i de-a lungul braţului. 

De data asta, bătu în retragere. 

Urmărită de copii, Inga se năpusti în direcţia scării, gata 
să se împiedice în poalele rochiei. : 

Cocoşatul o aştepta în capătul de sus al scării. Îndată ce 


tânăra ieşi în curte, se grăbi să zăvorască usa. Copiii furiosi 
se opriră în capătul de jos al treptelor, răcnind injurii şi 
blesteme. Inga intră în bucătărie umilită. 

Nu putea să nu şi-i imagineze pe hoţii de copii dând 
buzna în criptă, capturându-i pe micuţii orbi şi luând apoi cu 
asalt etajele de sus. N-ar fi fost în stare să le ţină piept. Cum 
ar fi putut un cocoşat şi două femei să se împotrivească unei 
astfel de invazii? 


Îşi petrecu ziua într-o permanentă stare de vigilentä, 
lipindu-şi urechea de ziduri, încercând să surprindă zgomotul 
târnăcoapelor croind drum prin adâncurile fundaţiei. Îi era 
frică. 

În curte, copiii, simțind spaima adulţilor, stăteau 
nemiscati şi tăcuţi, ceea ce nu le stătea deloc în obicei. 
Neputând să se mai stăpânească, Inga urcă pe drumul de 
rond, unde îl găsi pe Skall ascuns în deschizätura 
crenelurilor. 

— Gata, o anunţă adolescentul. Au găsit un pasaj. l-am 
văzut smulgând mărăcinii care îl astupau; apoi au coborât în 
gaură cu unelte. Sapă. Din când în când, scot afară pietre şi 
coşuri cu pământ. Probabil că e pe jumătate prăbuşit. Sunt 
ajutaţi de oameni din sat. Am văzut şi monştri ieşind din 
căruţe... Sunt troli? Probabil că au de gând să le dea drumul 
în subterane după destuparea pasajului... 

Băiatul părea speriat de data asta. Obişnuita mască a 
arogantei dispăruse, iar acum i se putea vedea faţa 
adevărată de copil. Inga se simţi înduioşată. 

— Nu, nu sunt troli, sunt copii, şopti ea. Copii pe care i-au 
deformat rupându-le membrele. Aşa sfârşesc picii de felul 
tău când nu-i mănâncă lupii. Dacă doamna Urd nu te-ar fi 
luat aici, ai fi devenit unul dintre aceşti monştri. 

Skall păru să se gândească la ce-i spusese ea. 

— Poate că n-ar fi fost mai rău, bodogăni el. Cel putin, 
călătoresc, nu sunt închişi într-un castel. 

— Nu-i scăpa din ochi, îi ceru Inga. Mă duc s-o anunţ pe 
doamna în negru. 


O găsi pe castelană examinând câteva pergamente vechi. 


Desfăşurase pe masă planul castelului. Schite grosolane 
care, cu siguranţă, nu fuseseră făcute de mâna unui meşter 
zidar. : 

— Subteranele nu sunt trecute, spuse ea. E normal. In 
general, planurile lor sunt imediat distruse... iar muncitorii 
care le-au săpat, ucişi. Asa cum îl cunosc pe Arald, soțul 
meu, a avut grijă ca secretul să fie bine păstrat. Cred că 
există trei tuneluri. Unul pleacă spre pădure, celălalt spre 
landă, iar ultimul presupun că duce spre o plajă. Cu cât un 
tunel e mai lung, cu atât e mai mare posibilitatea să se 
dărâme mai curând. Apa care se infiltrează în timpul iernii le 
distruge lent, grinzile putrezesc si bolta se präbuseste în cele 
din urmă. 

— De ce soțul nu v-a destäinuit niciodată secretul? 
întrebă Inga. 

— Arald era un războinic, răspunse doamna Urd, oftând. 
Dispretuia femeile. Ca să exişti pentru el, trebuia să ştii să 
mânuieşti securea şi să ucizi un lup înfometat dintr-o 
lovitură. S-a gândit probabil că voi spune cuiva, că mă voi 
grăbi să le destăinui secretul doamnelor mele de companie. 


Inga îşi petrecu restul zilei cu treburile obişnuite; 
îndeosebi cu coptul pâinii şi împărţirea supei. Treaba îi mai 
alungă din temeri. Copiii, îndeosebi Odi, încercară de câteva 
ori să-i pună întrebări. Zvonurile se răspândeau cu 
repeziciune. Skall îi anunţase că nişte vrăjitori vor cuceri 
castelul, că vor ieşi din pământ ca nişte morti-vii şi că îi vor 
lua cu ei pe toţi tâncii ca să-i transforme în troli. Odi nu voia 
să devină trol. 

Şi explica asta frământând păpuşa de lemn cu degetele ei 
mici şi murdare. 

Inga încercă s-o liniştească cât putu mai bine. Dar 
vorbele ei nu avură niciun efect. 

La căderea nopţii, tânăra urcă pe drumul de rond. Acolo 
îi văzu cu surprindere pe doamna în negru şi pe cocoşat; 
amândoi scrutau terenul de jur împrejur. 

Skall o trase de mânecă ca să-i atragă atenţia. 

— Ştiu unde sunt, şopti el, ca şi cum asediatorii ar fi 
putut să-l audă. Acum, când s-a întunecat, e de-ajuns să 


privesti solul. 

— Cum aşa? întrebă tânăra, miratä. 

— Există crevase, îi explică adolescentul. Cräpäturi în 
pământ. Din când în când, prin ele se strecoară lumina... 
lumina tortelor celor care sapă în tunel. 

— Pe toţi zeii! Ai dreptate! exclamă Inga. E formidabil, 
asta ne va ajuta să-i localizăm cu precizie. Mi se pare că îi 
văd... Da, se zăreşte un pârâu auriu la nivelul solului. 

— Nu e apă, insistă Skall. E lumina care străbate prin 
crăpăturile landei. Sunt exact dedesubt şi încearcă să 
desfunde pasajul. 

Tânăra se ridică şi alergă să-i anunţe doamnei Urd 
descoperirea lui Skall. 

— Ştiu, răspunse castelana, fără să întoarcă măcar capul. 
Snorri a văzut şi el. Asta ne dă o şansă... O şansă mică de tot. 

Imediat, se răsuci brusc pe călcâie şi cobori în curte, 
urmată de cocoşat. Inga auzi scârţâind usa de fier care 
închidea cripta. Castelana şi infirmul şuşoteau ca doi 
complotişti. Inga se lipi de zid. Intunericul o ascunse cu totul. 
Se întrebă de ce se coborâse prinţesa neagră în subterană. 
Îşi amintea uşa ghintuită de unde emana ciudatul miros de 
animal... Trecu un lung moment, apoi percepu zgomotul cheii 
în broască. Închideau usa la loc. Auzi alte şuşoteli: atenţie... 
periculoşi... foc... teamă de foc... 

Tinându-si răsuflarea, Inga se strădui să se lipească cât 
mai mult de zid. Avu brusc convingerea că doamna în negru 
n-ar fi ezitat s-o omoare dacă ar fi găsit-o spionând. 

Poarta castelului îşi făcu auzit huruitul înăbuşit. O 
întredeschideau! Cineva... sau ceva părăsea castelul ca să se 
avânte în landă. În trecere, tânăra percepu un iz de usuc, aşa 
cum ar lăsa în urma lui un animal mare. Inga se simţea 
asaltată de imagini fantasmagorice, i se păru că îl vede pe 
Snorri ţinând în lesă un animal monstruos, pe care îl ducea 
să se arunce la gâtul duşmanului. Se scutură, alungând acele 
închipuiri cu o mişcare a umerilor. 

Cu pas rapid, tânăra se înapoie pe drumul de rond. La 
lumina slabă a lunii, Inga spera să vadă ce se petrecea afară. 

Gâfâind, se lăsă în genunchi lângă Skall. 

— A ieşit ceva, murmură băiatul. Putea ca dracu'! Acum 


aleargă printre tufişuri, se ascunde... 

— Ştiu, şopti Inga. Ai putut să vezi ce era? 

— Nu, doar o masă neagră şi mai cocoşată decât Snorri, 
dar care putea de zece ori mai tare decât el. Un miros 
ciudat... un miros de... de... 

— De animal, completă tânăra. 

— Exact, şuşoti adolescentul. Cred că au scos monstrul 
pe care îl ascund în subterane... Monstrul pe care îl hrănesc 
de obicei cu plozi bolnavi. Îl vor asmuti asupra celor care 
sapă, ca să-i devoreze. Nu-i o idee rea... Numai că nu ştiu 
dacă vor putea să-l readucă aici la sfârşitul ospätului. Dacă 
lighioana rămâne în landă, nu vom mai putea ieşi niciodată 
din castel, îi va da tot timpul târcoale. 

Inga, nervoasă, ţinea piept temerilor superstitioase pe 
care i le stârneau cuvintele lui Skall. 

Miji ochii până la durere, încercând să distingă ceva în 
bezna uniformă a spaţiului din jur. 

Luna se ascunsese după nori şi luminozitatea se redusese 
acum la zero. 

— Monstrul se va ghida după lumina tortelor care se 
întrevede prin crăpături, explică Skall. Când va ajunge exact 
deasupra celor care sapă, va sări în groapă şi îi va face 
bucățele. Da, exact aşa se va întâmpla. . 

Inga se înfioră. Simtea că se pierde. Întunericul o sufoca 
şi, deodată, orice i se părea cu putinţă. 

O vreme nu se auzi nimic altceva decât zgomotul valurilor 
spărgându-se la poalele falezei. Apoi, brusc, răsună un 
mârâit colosal. Ai fi zis că un urs enorm răgea în măruntaiele 
pământului. O lumină puternică tâsni din crevasele care 
fisurau landa. Hoţii de copii, înspăimântați de brusca si 
fantastica apariţie, probabil scăpaseră făcliile din mâini, 
dându-şi foc la haine. Transformati în torţe vii, fugeau acum 
de-a lungul galeriei, urmăriţi de monstru, căruia teama de 
foc îi stârnise o furie devastatoare. f 

— Fiara! răcni Skall, cu o voce de copil înspăimântat. li 
sfâsie! 

Inga, care se ghemuise la adăpostul crenelurilor, se forţă 
să privească în direcţia câmpiei. Nu văzu nimic. Luminile se 
stinseseră. Nu se mai auzea nici un răget. 


Aşteptă zadarnic o altă minune. Când se crăpă de ziuă, 
luminişul era gol. Negustorii de monştri fugiseră. 

— Vârcolacul le-a dat o lecţie pe cinste, spuse Skall, 
rânjind. Să sperăm că a profitat ca să-şi umple burduhanul şi 
să ne dea pace o vreme. 


Crime, fantome şi vârcolaci... 


Inga nu reuşi să afle ce se petrecuse cu adevărat în 
noaptea aceea. Ce vrajă făcuse prinţesa neagră ca să pună 
asediatorii pe fugă? Tânăra nu avea nici cea mai mică idee. A 
doua zi, când îl găsi pe Snorri la bucătărie, simţi izul de usuc 
care o intrigase atât de mult. Hainele cocoşatului erau 
impregnate de acel miros. Înţelese că infirmul îndrumase 
probabil vreun animal monstruos spre săpăturile 
asediatorilor, după cum sugerase Skall. Se întrebă dacă nu 
cumva Snorri lucrase cu actorii de bâlci, cu cei care 
prezentau publicului animale dresate. 

„Poate că a fost dresor de urşi”, îşi spuse ea. „Asta ar 
explica multe lucruri.” 

Un dresor ştia să se facă ascultat de un animal periculos, 
ba chiar să-l folosească ca pe un câine de pază. lar un urs 
furios putea să rupă o oaie în două dintr-o singură lovitură de 
labă. Hoţii de copii trecuseră probabil printr-o situaţie 
neplăcută. 

Dar explicaţia doamnei Urd era foarte diferită: 

— Am avut noroc, zise ea, oftând. Cred că tunelul s-a 
surpat peste ei. Foloseau lămpi cu grăsime, aşa că le-au luat 
foc hainele. Au crezut probabil că am dezläntuit împotriva lor 
o vrăjitorie. 

Inga se prefăcu că acceptă această versiune a 
evenimentelor. 

A doua zi, doamna în negru o chemă să-i încredinţeze o 
nouă misiune. 

— M-am gândit, spuse ea. Trebuie să ne împăcăm cu 
oamenii din sat ca să-i împiedicăm să se alieze cu alţi 
eventuali asediatori. Nu ne putem permite să lăsăm să 


mocnească o astfel de ranchiună. Talentul tău mi-a dat o 
idee. Le vei sculpta un idol dintr-o bucată frumoasă de lemn 
pe care ţi-o va da Snorri. Un zeu pe care îl vor putea adora. 
Fiind pescari, sculptează o figură favorabilă lor'#! 


— Vreti să le däruiti o statuie? întrebă Inga, mirată. 

— Da, o dovadă de prietenie, insistă castelana. Sper că 
vor pretui gestul şi o vor aşeza în mijlocul satului. Dacă 
relaţiile noastre se vor îmbunătăţi, putem spera într-o mai 
bună aprovizionare a castelului. Aş vrea să ajung la un fel de 
pact care să-mi permită să las copiii să iasă în landă fără să 
fie imediat atacați de câinii ţăranilor. li ştiu foarte 
superstitiosi, aşa că statuia unui zeu marin i-ar putea 
impresiona favorabil. Ai putea s-o faci? 

— Cred că da, răspunse Inga. Cu condiţia ca lemnul să nu 
fie foarte tare. Meseria mea e de orfevrier, nu de sculptor. 

— Vei lămuri detaliile astea cu Snorri, spuse doamna Urd. 
Apucă-te de treabă neîntârziat. Cu cât mai repede vom avea 
idolul, cu atât mai repede se vor calma spiritele. 


Gânditoare, Inga se instală într-o magazie mică care 
dădea spre curte. Hotărâse să sculpteze o efigie a zeului 
Njord, cel ce domnea în Noatum, personaj venerat de 
marinari. li cunoştea foarte bine fizionomia şi atributele 
graţie desenelor tatălui ei, care avea obiceiul să-l deseneze 
pe nisip cu vârful pumnalului. 

Snorri îi aduse un trunchi de copac uscat, dar nu foarte 
tare, după cum îl rugase. Între momentele în care pregătea 
supa, Inga se retrăgea în atelierul improvizat ca să sculpteze 
idolul comandat de prinţesa neagră. Oare era o idee bună? 
Nu putea să-şi dea seama, deoarece nu-i cunoştea foarte bine 
pe oamenii de pe țărm. Munca ei constituia o distracţie 
plăcută pentru copii, care veneau să se aşeze în talaş, în timp 
ce tânăra desprindea aşchii mari din statuia zeului marin. 

— Dacă ai mâinile atât de pricepute, ai putea să-i faci un 
cap păpuşii mele. Ar fi mai bine dacă ar avea cap, remarcă 
Odi. 


18 Zeii vikingilor nu erau ,specializati”. Mai multe divinităţi puteau să aibă 
aceeaşi funcţie (n.a.). 


Inga i-l făcu. Din acel moment, nu mai trecu nici o oră 
fără ca un copil să nu intre în atelier cu o bucată de lemn, 
cerând să i se facă o sabie, un cal, un urs... Tânăra le 
satisfăcea cu dragă inima aceste capricii, cioplindu-le la 
repezeală jucărioarele. 

Îşi dădu seama că îi plăcea să lucreze lemnul, să lupte cu 
materia... era altceva decât ornamentele delicate cu care 
împodobise până atunci bijuteriile notabilitätilor. 

Seara, se prăbuşea pe saltea, frântă de oboseală, şi cădea 
într-un somn de plumb. 


Totuşi, într-o noapte, Inga se trezi din pricina zgomotului 
unor lovituri regulate care veneau din atelier, ca şi cum 
cineva, profitând că dormea, continua treaba în locul ei. 
Uimită, se înfăşură într-o pătură şi ieşi în curte în vârful 
picioarelor. 

„E oare Snorri? se întrebă ea. Doamna în negru socoteşte 
că nu lucrez îndeajuns de repede? Sper ca bruta asta să 
nu-mi strice lucrarea.” 

Îngrijorată, tânăra se apropie de mica magazie pe lângă 
perete. Prin crăpătura uşii, Inga surprinse un spectacol 
ciudat: aplecati peste idol, cocoşatul şi prinţesa neagră 
scobeau cu furie trunchiul care îi servea drept suport zeului 
Njord. Gâfâiau, cu teslele în mâini, plini de rumegus şi de 
aşchii. 

Ceea ce vedea era foarte straniu şi Inga fugi imediat de 
acolo. 


Când se întoarse în camera ei, rămase multă vreme cu 
ochii deschişi, privind ţintă tavanul, fără să-şi poată găsi 
somnul. Nu-i plăcea deloc să fie luată de proastă; or, de când 
trecuse pragul castelului, avea impresia neplăcută că era 
manipulată de doamna în negru şi de credinciosul ei 
complice, Snorri. Mai mult, nu întrezărea sensul acestor 
uneltiri. Cei doi pregăteau ceva în secret. Dar ce? Atmosfera 
iraţională care plana asupra castelului începea să-i năruiască 
certitudinile. Se lăsa treptat contaminată de poveştile 
fabuloase răspândite de copii pe coridoare. Si dacă..., îşi 
spunea ea. Și dacă... Din acel moment, totul devenea posibil: 


monstrii ascunşi în subterane, vârcolacii, nălucile... Trebuia 
să se împotrivească acelor superstiții pe care castelul părea 
să le secrete cu uşurinţa cu care umiditatea îi îmbiba 
zidurile. 


A doua zi, când cobori în curte, văzu că statuia zeului 
Njord era deja legată în şaretă, gata să fie dusă în sat. 
Alături de ea, fuseseră încărcate douăzeci de urcioare mici 
cu vin, tot atâtea cu rachiu şi vreo treizeci de pâini mari. 

— Dacă am înţeles bine, nu-mi rămâne altceva de făcut 
decât să le duc la destinaţie? îl întrebă ea pe Snorri. 

Cocoşatul dădu din cap. 

— Sculptura nu era terminată, îi atrase atenţia Inga. Dar 
presupun că nu-ţi pasă? 

Snorri mârâi, dând de înţeles că îşi pierdea răbdarea, şi îi 
arătă poarta. 

— Plec, spuse tânăra, oftând. Dacă asta vrei. 

Urcă în brişcă şi luă häturile. Caii se puseră în mişcare la 
primul pocnet de bici. Brişcă ieşi pe portiţă şi se avântă în 
landă, făcându-i pe corbii postați de o parte şi de alta a 
drumului să-şi ia zborul. 


Era frig, ceața stăruia la nivelul solului atât de groasă, 
încât tânăra avea impresia că înainta în mijlocul unui nor 
căzut pe pământ. 

Pe când se îndepărta de castel, simţi o privire fixată în 
ceafa ei. Era a prinţesei negre, urcată în vârful donjonului. 
Ridicate de vântul vijelios, pulpanele pelerinei fâlfâiau în 
jurul ei, înzestrând-o parcă cu două aripi enorme, ca de liliac. 

Inga simţi o mare uşurare când ceața o ajută să scape de 
supravegherea doamnei Urd. 

Caii mergeau la trap, nervoşi. Ridicau adesea capul şi 
adulmecau în jur, cu nările fremătânde, ca şi cum ar fi simţit 
prezenţa unui prădător. Pe măsură ce treceau minutele, Inga 
devenea din ce în ce mai încordată. Oftă uşurată când, din 
ceaţă, se iviră primele case. Drumul i se păruse interminabil. 
Zgomotul briştei îi făcu pe săteni să iasă din locuinţe. La 
început, rămaseră în picioare în pragul cocioabelor, temători 
sau tulburati. Ruşinaţi poate că îi ajutaseră pe hoţii de copii. 


Inga trase de hăţuri si spuse: 

— Am fost trimisă de stăpâna castelului. Sunt doar 
mesagera ei. Vrea să vă dăruiască această statuie a zeului 
Njord ca dovadă a bunei sale credinţe şi în speranţa să 
încheie cu voi un pact de bună înţelegere. Nu e supărată pe 
voi că v-aţi aliat cu negustorii de copii. Doreşte o relaţie nouă 
pe baze trainice... 

În timp ce vorbea, Inga nu se putea abtine să nu 
gândească: „E măcar adevărat? Nu le spun oare minciuni?” 

Statuia stârnise curiozitatea pescarilor. Părăsind 
adăpostul caselor, se apropiară de brişcă s-o vadă mai de 
aproape. Li se păru frumoasă, impresionantă si plină de 
gravitate. 

— Într-adevăr, cel care a făcut asta ştie meserie, e o 
lucrare frumoasă, spuse un bătrân, pe un ton laudativ. O 
statuie ca asta ne va atrage cu siguranță protecția zeului 
Njord. Cărui zeu nu i-ar plăcea să se vadă atât de frumos 
întruchipat? 

Toţi îi dădură dreptate. Oamenii văzură curând si 
urcioarele; atmosfera se destinse imediat. 

— Coboară din brişcă, fato! îi porunci Fodor, cel care se 
prezentase data trecută ca fiind şeful cătunului. Vino să 
ciocneşti cu noi. Ştim bine că ai fost cumpărată şi că nu ai 
nicio vină pentru ce se urzeşte la castel, de aceea n-avem 
nimic cu tine. Dar poate că ar fi timpul să te lămurim, să 
înţelegi că nu suntem atât de răi pe cât vor unii să te facă să 
crezi. i 

Inga acceptă. Fodor simţi imediat nevoia să se laude. Il 
chema Fodor Ochi de Vultur pentru că avea o privire 
pătrunzătoare, în stare să vadă păduchii zbenguindu-se în 
penele unui pescăruş ce zbura la nivelul valurilor. Nimeni 
nu-l putea egala ca pilot sau om de veghe. Avea două 
ambarcaţiuni de pescuit, ceea ce făcea din el o notabilitate. 
Barba blondă bătea în cenuşiu şi îi lipsea pielea de pe un 
obraz. „Un fost viking”, deduse Inga. 

Se adunară în sala comună a celei mai mari case, ca să-i 
aducă libatii lui Njord!*. 


'% Ritualul libatiilor era cu adevărat sacru la vikingi. Nimic nu se putea face 
fără el, mai ales înhumarea defunctilor (n.a.). 


Femeile împărţiră căni de pământ ars si le umplură cu 
vin. Fodor strigă cu putere numele zeului valurilor, oamenii îl 
imitară în cor şi băură pe nerăsuflate. Repetară acest ritual 
de şase ori la rând. Era prea mult pentru Inga, care simţea 
că i se învârte capul. Pescarii se înfierbântară şi locuinţa 
răsună curând de râsete şi cântece. Tânăra percepea totul 
prin aburii betiei, care făcea să-i zvâcnească tâmplele. 
Picioarele nu îi mai dădeau ascultare. Temându-se să nu-şi 
piardă echilibrul, căută ajutorul unui scaun. În casă era prea 
cald, sudoarea îi curgea între sâni. Ar fi fost gata să-şi 
smulgă hainele. Fodor n-o slăbea nicio clipă. li vorbea cu 
voce de complotist, şuierătoare, aruncând des priviri peste 
umărul ei. Inga nu reuşea decât cu mare greutate să-şi 
concentreze atenţia. Haosul petrecerii îi strivea creierul. 
Fiecare hohot de râs îi înfigea mii de ace în frunte. 

— Nu ştiu ce ti s-a spus la castel, mormăi Fodor, dar e 
timpul să ştii adevărul adevărat. E o poveste foarte urâtă, 
veche de zece ani. S-a întâmplat exact după construirea 
acelui afurisit de castel. Arald făcea să domnească teroarea 
peste ţinut. Era un şef viking căruia i se dusese vestea până 
peste mări. Nici nu voia să audă de comerţ şi se încăpăţâna 
să ducă viaţa unui jefuitor, sporind numărul expedițiilor 
războinice... 

Fodor vorbea acum soptit. Ca să poată fi auzit, şuşotea cu 
gura apropiată de tâmpla tinerei. li vorbea despre Arald 
Secure, Arald nebunul cu părul roşcat. 

— Ura pacea, spuse el. Aşa că pleca să se lupte cu lupii, 
cu urşii. Singur, cu securile. Se afunda în pădure, păşind pe 
rachete de mers pe zăpadă. Şi, de fiecare dată, ne rugam 
zeilor să-şi găsească moartea acolo, dar se întorcea 
întotdeauna, plin de sânge. „Ah, ce-am mai ucis! Ce-am mai 
ucis!”, mormăia el, ca după o masă îmbelşugată. Era un 
bersekker de cea mai joasă speţă. li plăcea să ucidă în cel 
mai dezgustător chip, îşi tăia victimele în bucăţi. Se spune că 
în cursul expedițiilor îşi ciopârtea adversarii: braţe, picioare, 
capete. Furia lui sacră nu cunoştea limite. Dar e normal, 
multi bersekkeri sfârşesc prin a deveni vârcolaci. 

— Şi soţia lui cum suporta? întrebă Inga, cu obrajii în 
flăcări. 


— Murea de spaimă, ca şi noi, răspunse Fodor, rânjind. 
Răsufla uşurată când acel nebun ridica pânza propriului 
knorr ca să plece în larg. De altfel, aşa au şi început 
problemele. 

— Care probleme? 

— Adulterul... În vremea ceea, trăia în sat un tânăr de 
care toţi eram mândri, Jivko Zâmbăreţul. Toate tinerele erau 
înnebunite după el. Lucrase la construirea castelului pentru 
că se pricepea destul de bine la zidărie. Aşa se apropiase de 
doamna în negru. Da, aşa au început lucrurile. 

Inga simţea că i se învârte capul; trebuia să facă eforturi 
supraomeneşti să-şi ţină ochii deschişi. Tot ce-i povestise 
Fodor stârnea în mintea ei imagini ciudate. Îi vedea pe Jivko 
şi pe doamna Urd întâlnindu-se pe ascuns în castelul pustiu. 
Arald era departe, pustiind tärmuri străine. Doamna în negru 
se îmbăta de corpul tânărului, un corp curat, fără cicatrice. 
Mâinile lui Jivko se aşezau pe trupul ei, mâini nevinovate 
care nu uciseseră niciodată, nu tăiaseră gâtul nimănui. Era 
important. Avea mare nevoie de puritate, de prospeţime. Nu 
mai suporta să împartă nopţile cu un măcelar, cu un asasin 
care mormăia în somn şi ţinea securile la căpătâiul patului... 
Jivko era frumos, intact. Trăsăturile chipului său nu se 
schimonoseau niciodată a răutate, el nu trăia veşnic la 
pândă, trăgând cu urechea la zgomotele din jur ca să 
detecteze apropierea unui eventual duşman... Nu-i plăceau în 
pat duhori de bivuac şi de sânge coagulat. Nu avea corpul 
acoperit de păr negru. Când dormea, era liniştit, fără acele 
tresăriri violente, care îl sculau pe Arald în capul oaselor, cu 
cuțitul în mână, gata să spintece umbrele nopţii. 

Jivko era calm, leneş, senzual. Arald nu stătea locului şi 
era pasionat doar de armele lui, cărora le ascutea la nesfârşit 
tăişul. Arald nu făcea dragoste decât prin viol. Îi plăcea să 
posede repede necunoscute, să le audă cum ţipă şi să le dea 
apoi oamenilor săi. Cu o soţie, nu se simţea în apele lui, 
constrâns să se poarte amabil, atent, aşa cum nu era 
obişnuit. Asta îi strica toată plăcerea, aşa că poposea foarte 
rar în patul ei. 

— Spre sfârşit, continuă Fodor, el şi doamna Urd aproape 
că nu mai dădeau ochii unul cu altul, fiecare trăind într-o 


aripă a castelului. Arald îşi ducea viaţa în păduri sau pe 
munte. Dacă auzea de vreun urs ucigaş de capre, pornea 
imediat în căutarea lui şi nu se întorcea decât cu capul 
animalului înfipt în lance. Era un ucigaş de temut, fără egal. 
Putea să arunce securile cu viteza fulgerului. li plăcea să 
spună că la început fusese blond, ca toată lumea, dar că, 
omorând întruna, părul de pe corp şi de pe capi s-a făcut 
roşcat. „Cu cât fac mai multe victime, cu atât mai mult mi se 
înroşeşte părul, spunea el. Într-o zi, o să ia foc.” Mai zicea că 
barba si pletele îi străluceau noaptea, luminând ca o tortä, şi 
că nu avea nevoie de făclie ca să meargă prin pădure în 
nopţile fără lună. Se lăuda de câte şi mai câte şi râdea, lovind 
în mese cu pumnii mari, plini de cicatrice. Ne prefăceam că 
ne prăpădim de râs, dar eram morţi de spaimă. 

— Şi Jivko? întrebă Inga. 

— Toată lumea ştia de Jivko şi asta ne înspăimânta, 
răspunse bărbatul, oftând. Ne temeam că Arald ne va acuza 
de complicitate şi că va distruge satul după ce ne va decapita 
pe toţi. Tineam la Jivko, dar îl şi uram pentru ameninţarea 
asta care plana asupra noastră. 

Prin aburii betiei, Inga şi-l imagina cu uşurinţă pe Arald, 
ucigaşul de lupi, bântuind pădurile în căutarea unor 
prădători demni de el, lovind cu străşnicie în blană, strivind 
maxilarele, făcând să sară colții, vârând mâinile în cadavrele 
spintecate ca să se hrănească cu carne crudă. 

— Fuma o iarbă adusă din Orient, care îi lua minţile şi îl 
făcea insensibil la durere, explică Fodor. L-am întâlnit odată, 
pe când se îndrepta spre pădure. Avea ochi de nebun, ochi 
de fiară. Am crezut c-o să urle la lună ca un câine. 

Inga înţelegea foarte bine uşurarea doamnei Urd când 
soţul ei pleca în sfârşit în larg. Şi-i imagina pe cei doi iubiţi în 
castelul pustiu,  contemplând marea din înălțimea 
meterezelor, goi, înfăşuraţi în aceeaşi blană de urs. Teama le 
înflăcăra pasiunea, ameninţarea catastrofei ce avea să vină îi 
împingea să se iubească şi mai mult şi fără reţinere. 

— Cum a aflat Arald? întrebă Inga. 

— Nu ştiu, mărturisi Fodor. Posibil să fi vorbit vreo 
tânără din sat, una geloasă că fusese respinsă de Jivko... Dar 
care să fi fost? Erau multe. Toate se topeau de dragoste 


pentru el! 

— N-are importanţă, îi zise Inga, nerăbdătoare. Ce-a 
făcut Arald? 

— N-a făcut nimic, răspunse Fodor, oftând. Nu şi-a 
schimbat în niciun fel obiceiurile. Numai că, într-o zi, l-a 
invitat pe Jivko să vâneze lupi împreună. Băiatul nu putea să 
refuze, ar fi dat dovadă de laşitate. Într-o dimineaţă, au fost 
văzuţi intrând în pădure. Arald avea cele două securi de 
pirat, Jivko era înarmat cu o suliță... Au trecut trei zile. 
Doamna Urd le-a petrecut în vârful donjonului, scrutând 
pădurea, fără să se odihnească. Când Arald a ieşit în sfârşit 
dintre copaci, era singur, şi toţi am ştiut că sângele de pe el 
nu era al vreunui lup... Avea pe buze un zâmbet plin de 
cruzime, iar bătrânele pretindeau că avea dinţii mai lungi 
decât la plecare. Spuneau că îl făcuse bucăţi pe Jivko să-l 
mănânce şi că asta îi va aduce ghinion. 

Inga simţi că i se făcea pielea de găină. 

— Nu i-a făcut nimic doamnei Urd? întrebă ea. 

— Nu, după câte ştiu, răspunse Fodor. Nici nouă... cel 
puţin nu imediat, dar ştiam că se gândea la răzbunare. 
Socotea probabil că ar fi trebuit să-l prevenim de necazul 
care-l lovise. Dar cine ar fi riscat? 

Bărbatul îşi crispa degetele pe pahar, şovăind să-şi 
continue povestirea. Picături de sudoare i se rostogoleau pe 
frunte. Inga crezu că îşi va pierde cunoştinţa. Beţia ajunsese 
acum la un pas de haosul total. După ce goliseră urcioarele 
cu vin, petrecăreţii atacau acum rachiul, după care urma 
hidromelul. Oamenii vomitau zgomotos aproape peste tot, 
ştergându-şi barba cu mâneca, reluându-şi apoi locul printre 
meseni. 

— Atunci au apărut semne..., îi destăinui Fodor. Un 
cioban a văzut lupi ieşind din pădure şi înaintând în landă. 
Plângeau şi vorbeau cu vocea lui Jivko. Cereau răzbunare”. 
Din ziua aceea, am ştiut că vor urma mari nenorociri. 


20 În filosofia vikingilor, principiul „ochi pentru ochi” era fundamental. El 
constituia o datorie sacră pentru apropiații victimei şi putea să ducă la 
dispariţia unor familii întregi. Numai intervenţia consiliului regional (Thing) 
putea să pună capăt masacrului generalizat, substituindu-i o despăgubire 
materială (n.a.). 


Îi spuse că doamna Urd, copleşită de durere, hotărâse 
să-şi răzbune iubitul. Urcată în vârful donjonului, într-o 
noapte cu furtună, îi invocase pe Odin şi pe Thor, 
implorându-i să-i dea puterea să-l distrugă pe invincibilul 
Arald. Zeii au încuviinţat... cu anumite condiții. 

— Acum, lupii veneau în fiecare noapte să plângă sub 
zidurile palatului, şopti el. Se tânguiau cu vocea lui Jivko. 
Rosteau în cor jurămintele de dragoste pe care tânărul i le 
făcuse iubitei sale. Arald n-a putut să reziste. Orbit de furie, 
n-a mirosit capcana. Şi-a luat securile şi a ieşit din castel să 
spintece animalele care îl sfidau. Când a ridicat securile să 
decapiteze lupii, cerul s-a întredeschis şi Odin a aruncat 
fulgerul printre nori. Focul divin a coborât direct în fierul 
securilor, iar Arald a fost prăjit în picioare, ca un mistreţ în 
frigare. Fumul îi ieşea pe gură şi pe nări, ochii îi clocoteau în 
orbite. În sfârşit, a căzut, transformat în statuie de cenuşă, 
iar vântul dinspre mare i-a împrăştiat cadavrul pe tot 
câmpul. Cenusa i s-a amestecat cu pământul şi a ajuns în 
grâu, iar noi am mâncat-o odată cu pâinea din recolta 
următoare. 

Gândul acesta îl făcu pe bărbat să se înfioare. 

Se uită la paharul gol, vru să-l umple, apoi renunţă. 

— Dar trebuia plătit pentru asta, spuse el. Zeii nu dau 
nimic degeaba. In schimbul fulgerului eliberator, doamna 
Urd trebuia să se învoiască să-i poarte urma pe corp. 

— Cum aşa? întrebă Inga, încruntându-se. 

— E arsă, bâigui Fodor, făcând un gest vag în direcţia 
pieptului şi a pântecelui. Arsă, peste tot, mai puţin faţa... De 
asta n-ai s-o vezi niciodată arătându-şi braţele sau umerii. E 
oribilă, ca o vrăjitoare scăpată de pe rug. 

— Ai văzut-o? 

— Nu, dar o tânără de la noi, care i-a fost lenjereasă, a 
surprins-o când se schimba o dată. A fost gata să vomite. 


Inga se ridică; simţea nevoia să respire puţin aer curat. 
Fodor o urmă. Afară, oamenii săpau o groapă să fixeze 
statuia zeului Njord. Erau atât de beti, încât putin lipsea să 
nu se lovească zdravăn sau să-şi reteze capetele când 


aruncau pământul din groapă. 

— Acesta era preţul cerut de zei, bătea câmpii Fodor, el 
însuşi clătinându-se. Doamna Urd nu ne-a iertat niciodată 
pentru asta. Socotea probabil că noi trebuia să-l ucidem pe 
Arald, pentru că îl asasinase pe unul dintre oamenii noştri. 
Ura ei n-a mai contenit. Din ziua aceea, relaţiile noastre cu 
castelul au devenit tot mai proaste. Dar e ceva şi mai râu... 

Inga ridică din sprâncene, sătulă de atâtea orori. li era 
greu să-şi imagineze că Fodor putea să adauge ceva şi mai şi. 

— După pedepsirea lui Arald, Jivko a ieşit din pădure, 
şopti bărbatul. 

— Ce? izbucni tânăra. Nu murise? 

— Ba da, bineînţeles, bâigui Fodor. Dar o iubea atât de 
mult pe doamna Urd, încât zeii acceptaseră să-l lase să se 
întoarcă printre cei vii, dar numai o noapte, una singură, pe 
care s-o petreacă în braţele iubitei sale ca să-şi ia adio. L-a 
implorat pe Loki, iar acesta, cum îi stă în obicei, i-a făcut o 
farsă răutăcioasă. l-a dat voie lui Jivko să învie, dar sub 
înfăţişarea unui demon, jumătate om, jumătate lup. O 
îmbinare oribilă, formată în parte din bucăţi ale cadavrului 
său şi din rămăşiţele tuturor lupilor masacrați de Arald în 
cursul partidelor de vânătoare. A ieşit astfel o fiinţă 
monstruoasă, dar doamna în negru avea atâta pasiune 
pentru el, încât l-a primit în patul ei. S-au împerecheat în 
întunericul donjonului. În zori, Jivko a murit, dar doamna Urd 
rămăsese grea. 

Inga ar fi vrut să-şi astupe urechile. Se întrebă ce o 
retinea să urce în brişcă şi să pornească înapoi spre castel. 
Betia sau... curiozitatea? O curiozitate oribilă! 

— În timpul sarcinii ei, ne-am adunat de zece ori ca să 
numim pe unul dintre noi s-o ucidă cu o săgeată, continuă 
Fodor. Nu ne trebuia un copil vârcolac care să bântuie 
ţinutul, ucigând oile şi ciobänitele. Din păcate, nimeni n-a 
vrut s-o facă! Tuturora ne era prea frică. 

— Copilul s-a născut? îl întrebă repede Inga, dornică să 
termine cât mai repede. 

— Da, şopti bărbatul. Era atât de oribil, încât mama lui l-a 
închis în subteranele castelului, ca pe un prizonier. Probabil 
că era deja prea puternic ca să mai poată fi ucis... sau poate 


că nu s-a putut hotări să scape de fiul iubitului ei. Atunci i-a 
dat prin minte să adune copiii abandonaţi... A început să 
cutreiere ţinutul ca să culeagă bebeluşii abandonaţi. Tânci 
diformi, prea plăpânzi. La început, n-am priceput de ce, apoi 
ne-am luminat la minte: ca să-și hrănească fiul! Întelegi? 
Dacă ar fi furat copiii ţăranilor, copiii noştri, s-ar fi aflat până 
la urmă. Cineva din sat s-ar fi putut duce să ceară ajutor în 
oraş... ar fi venit războinici să extermine monstrul, aşa... aşa, 
nu risca nimic. Cine ar fi vrut să organizeze o expediţie şi 
să-şi rişte viaţa ca să salveze copii cotonogi, strâmbi? 
Nimeni, cu atât mai puţin nişte războinici! 

Inga se săturase. Simtea cum ameteste. Nu-l mai suporta 
pe acel bărbat care se agăța de ea, zumzăind ca un roi de 
viespi negre. Avu impulsul să-l respingă cu amândouă 
mâinile sau să-l zgârie. 

— Castelul e o cămară cu alimente pentru fiul lui Jivko, se 
încăpăţâna Fodor să continue. De aceea ne-am aliat cu hoţii 
de copii. Am încheiat un pact: noi le arătam intrarea într-o 
subterană, iar ei, în schimb, incendiau castelul şi o omorau 
pe doamna în negru. Le convenea şi lor de minune, căci o 
urăsc pe doamna Urd, pentru că aduce daune micului lor 
comerţ. 

— Aşadar, ai fost acolo în noaptea invaziei, spuse cu voce 
şuierată Inga. Ai văzut ce s-a întâmplat? 

Fodor scutură din cap. 

— N-am coborât în tunel, sustinu el. Ştiu că era astupat. 
Negustorii de copii au muncit o zi întreagă ca să deschidă o 
trecere. Când s-a făcut noapte, au hotărât să plece la asalt şi 
să treacă pe sub ziduri. Din acel moment, nu ştiu ce s-a mai 
întâmplat. Am auzit un răget cumplit, aşa cum ar scoate un 
urs uriaş. Oamenii tipau, în timp ce tunelul de prăbuşea. Doi 
dintre ei au reuşit să iasă, cu corpul groaznic sfâşiat. Din 
cauza panicii, le căzuseră din mâini lămpile cu grăsime şi 
hainele le luaseră foc. Au murit fără să rostească o vorbă. Am 
putut să le examinez cadavrele: numai nişte gheare lungi cât 
săbiile puteau să-i aducă în starea aia. Asta e tot ce ştiu. 
Dimineaţa, prietenii lor au ridicat tabăra, prea speriaţi ca să 
facă o nouă tentativă. i 

Tăcu, fiindcă i se uscase gura. In piața satului, oamenii 


reuşiseră să instaleze efigia zeului Njord. 

„Dacă le-aş spune că a fost făcut de mâinile mele, poate 
că nu l-ar mai vrea”, îşi spuse Inga, cu amărăciune. 

— Primim ideea unui armistițiu, spuse Fodor, oftând. Să-i 
spui doamnei... Dar nu-şi va putea ţine fiul închis în subsol în 
veacul vecilor. Într-o zi, va scăpa şi o să vă devoreze pe toţi. 
Ar trebui să te gândeşti la asta, dräguto. Şi să-ţi alegi tabăra. 
Dacă te învoieşti să dai foc castelului, te vom ajuta... Poţi să 
pui orice condiţie. 

— Şi dacă aş cere o ambarcatiune? întrebă Inga fără să 
se gândească. O ambarcatiune pentru copii şi un cârmaci 
bun care să ne ducă departe de aici. 

— De ce nu, răspunse Fodor. Nu e deloc imposibil... Avem 
ambarcaţiuni; eşti liberă să pleci luându-ti cu tine liota 
infernală. Dacă îţi îndeplineşti partea de înţelegere, şi noi o 
vom îndeplini pe a noastră. Un singur lucru ne interesează: 
să scăpăm de bestia pe care prinţesa neagră o ascunde în 
cripta castelului. 


Inga urcă în şaretă şi apucă häturile. Se îndepărtă de sat 
fără să se uite înapoi. Landa dispărea sub un strat gros de 
ceaţă. Să fi fost un efect al betiei? De două ori i se păru că 
vede trecându-i pe deasupra capului umbra a două aripi 
enorme... 


Prizonierul landei 


Când ajunse la castel, Inga încercă să se cufunde în 
sarcinile menajere de care se ocupa. Nu ştia ce să creadă. 
Simţea nevoia să-şi păstreze luciditatea, deoarece climatul 
landei îi altera puţin câte puţin simţul realităţii. Departe de 
lumea civilizată, tânăra ceda vechilor spaime pe care 
cuvintele tatălui ei i le gravaseră în minte pe când era copil. I 
se întâmpla să viseze moartea lui Arald, fulgerat de focul din 
cer. Vedea oţelul securilor care se înmuia sub fierbinteala 
fulgerului şi se scurgea pe mâinile vikingului precum ceara 
unei lumânări... Auzea corul lupilor tânguindu-se sub ziduri 
cu vocea lui Jivko... Il vedea pe tânărul asasinat ieşind din 
pădure, oribilă caricatură umană, alcătuită din bucăţi 
disparate şi prost îmbinate... 

Se trezea lac de transpiratie, gâfâind, ascultând 
zgomotele nopţii. Acum, de câte ori se afla în preajma 
doamnei Urd, trăgea cu ochiul la gâtul şi la încheieturile 
mâinilor acesteia, încercând să descopere cicatrice ale 
arsurilor de sub veşminte. 


Castelana, încurajată de felul în care ţăranii primiseră 
statuia, avea de gând să le facă şi alte cadouri. De două 
săptămâni, torcea şi tesea, confecţionând veşminte groase 
căptuşite care, după cum spunea, îi vor proteja pe bietii 
oameni de frigul muscätor care stăruia în landă. Inga îi 
atrase atenţia că poate era mai chibzuit să păstreze lâna şi 
stofa pentru copiii de la castel, prost îmbrăcaţi în trentele lor 
găurite, dar doamna în negru nici nu vru să audă. 

— Întâi să facem pace, spuse ea. Dacă oamenii din sat 


devin aliaţii noştri, vom avea o viaţă mai liniştită. 

Inga se întreba dacă chiar credea ce spunea. 

Tânăra primi de câteva ori încuviințarea cocoşatului să 
coboare provizii orbilor din subterane; din păcate, de fiecare 
dată a fost prost primită. Sigrid nu-i ierta trădarea şi arunca 
în ea cu pietre îndată ce îi recunoştea paşii. Țintea foarte 
bine pentru cineva care nu se putea folosi de ochi. 

— Nu vrei să înţelegi, insista de fiecare dată Inga. 
Încercam să vă ajut... trebuia să vă învăţ cum arată lumea 
de-afară. 

— Cară-te de aici! replica de fiecare dată adolescenta, nu 
avem nevoie de tine. Ne descurcăm foarte bine şi singuri. 
Orok îi porunceşte idolului şi idolul ne protejează. Dacă vrei 
să ni te alături, scoate-ti ochii! 


Deoarece veşmintele lucrate de doamna Urd necesitau 
multă lână, Inga primi sarcina să o aducă de la un cioban 
care locuia în landă. Pentru asta, îi încredinţă brişcă şi cei 
doi cai, o monedă de argint şi două urcioare cu rachiu. Era 
clar că doamna în negru nu se temea că ar putea încerca să 
fugă. Şi avea dreptate. Prinsă ca într-o menghină între 
pădurea plină de lupi şi ocean, tânăra nu se putea gândi să 
fugă. 


Inga ieşi din nou în câmpia bătută de vânturi. În pofida 
vântoasei, ceața marină se încăpăţâna să potopească peisajul 
cu rotocoalele ei albicioase. Doamna în negru îi încredinţase 
tinerei un plan aproximativ după care trebuia să găsească 
bordeiul ciobanului. Inga se strădui să localizeze reperele 
semnalate de castelană: o piatră de hotar, un şanţ, o creastă 
stâncoasă în formă de stea... 

Deodată, pe când conducea caii printr-un vârtej de ceaţă, 
o săgeată cu pene negre despică aerul şi se înfipse în flancul 
briştii. 

— Hei! strigă tânăra. Opreşte-te! Am venit doar să 
cumpăr lână. Nu sunt duşmanca ta. 

Inga nu mai îndrăznea să mişte. Săgeata încă vibra foarte 
aproape de mâna ei dreaptă. O siluetă se contura în ceaţă, 
înaintând cu prudenţă. Apoi apăru un bărbat îmbrăcat în 


haine jerpelite, cu o blană de oaie jegoasă aruncată pe 
umeri. În mână avea un arc. Pe faţa lui stăruia expresia unui 
om mărginit. Inga îşi zise că avea o mutră de cretin. Ciobanul 
făcu trei paşi, aplecat în faţă, supraveghind temător cerul. 

— Fiara zburătoare, pasărea enormă cu aripi negre s-a 
întors, bolborosi el. Iar mi-a ucis o oaie. Trag săgeți în aer ca 
să nu mai dea târcoale turmei mele. 

— Prostănacule! se răsti Inga. Era gata să mă omori! 

Dar ciobanul nu-i luă în seamă vorbele, continuând să 
supravegheze norii, cu o săgeată prinsă în arc. Inga îi spuse 
c-a venit să cumpere cât de multă lână putea să-i vândă. 

— Priveşte! îi spuse bărbatul, arătând cadavrul plin de 
sânge al unei oi, care zăcea în iarbă. Am găsit-o aşa 
ieri-seară. Nu e prima dată. 

Inga examină oaia moartă. Coastele îi fuseseră vătămate 
de gheare enorme. Agresorul smulsese amândouă picioarele 
din spate. 

— Monstrul landei a făcut asta, îi explică ciobanul. Unii 
îşi îmbracă oile în piei de mistreţ, dar eu nu sunt destul de 
bogat, aşa că fiara zburătoare se înverşunează împotriva 
turmei mele. 

Deodată, crezând că zăreşte o umbră prin ceaţă, ciobanul 
trase o săgeată la întâmplare. 

— E foarte riscant ce faci, ai putea ucide pe cineva, 
protestă Inga. 

— Bineînţeles! replică neghiobul, rânjind. Sunt făcute să 
omoare monstrul! _ 

Tânăra îl convinse cu mare greutate să-i dea lână. In 
sfârşit, după multe discuţii, reuşi să încarce baloturile în 
partea din spate a şaretei. 

— Plec, îi spuse ea tolomacului. Să nu tragi în mine. Ai 
înţeles? 

— Trag în monstru, nu în fete, mormăi ciobanul. Ştiu ce 
fac. 

Şi trase din nou o săgeată la întâmplare. 


Inga dădu bice cailor, grăbindu-se să plece. Pe când intra 
în norul de ceaţă, auzi şuierând pe lângă ea câteva săgeți. 
Idiotul continua să se lupte cu demonii invizibili. Tânăra îşi 


băgă instinctiv capul între umeri. 

Şi ceea ce trebuia să se întâmple se întâmplă! O săgeată 
lovi unul dintre cai în gât. Animalul se cabră nechezând, apoi 
căzu în genunchi. Sângele îi curgea din nări. Oprirea bruscă 
o dezechilibra pe Inga, care se rostogoli la pământ. Se târi 
imediat sub brişcă, ca să fie ferită de săgeți. Calul agoniza în 
iarba umedă. Prăbuşindu-se, se încurcase în hamuri şi fata 
nu ştia cum să-l scoată din ele. Strigă la idiot să nu mai 
tragă, dar vocea i se pierdu în vânt. Cedând unui impuls de 
panică, tânăra ieşi de sub brişcă şi o luă la fugă drept 
înainte, fără să ştie măcar încotro se îndrepta. Alergă cu 
sufletul la gură o sută de metri, apoi îşi veni în fire, dar băgă 
de seamă că se rătăcise în mijlocul cetii. Se opri în loc, 
neştiind unde se afla marginea falezei. Işi dădu seama că 
fusese gata să cadă în gol şi nu îndrăzni să mai facă vreun 
pas. 

Apoi, auzi de departe vocea ciobanului care răcnea: 

— Se întoarce! Iat-o! Fiara... fiara... 

I se păru că zăreşte un fel de vârtej negru în mijlocul unui 
val de ceaţă, ca şi cum o pasăre uriaşă ar fi zburat prin 
văzduh. 

Abia avu timp să-i fie teamă. Două aripi negre ţâşniră din 
ceaţă, aproape la fel de mari ca palele unei mori de vânt... În 
mijlocul lor stătea un om, asemenea unui liliac enorm. Inga 
ţipă îngrozită. Monstrul trecu la un cot distanţă de capul ei si 
se prăbuşi pe un taluz, cu un trosnet mare de lemne rupte. 

Inga se uita stupefiată la corpul păsării imposibile. În cele 
din urmă, înţelese că era vorba de o armătură din lemn, pe 
care fusese întinsă o pânză unsă cu calafat. Un fel de nacelă 
din răchită ocupa centrul acelei maşinării ciudate. Inäuntru, 
era prins un bărbat numai piele şi os, bărbos ca un troglodit. 

Ceva mai liniştită, Inga se apropie de carcasă. Individul 
îşi pierduse cunoştinţa. La tâmplă avea o rană care sângera. 
O săgeată a ciobanului se înfipsese în structura care susţinea 
aripa stângă. 

„Asta funcţionează ca un zmeu, îşi spuse tânăra. Vântul 
intră pe aici şi te ridică în aer... Ce invenţie ciudată! La ce 
poate să folosească?” 

Se aplecă peste bărbat să vadă dacă mai era în viaţă. 


Necunoscutul ar fi putut să aibă treizeci de ani. Un crucifix îi 
atârna pe pieptul osos. Unul dintre acele mari crucifixuri 
ostentative plăcute preoţilor. In pofida slăbiciunii şi a bărbii 
zbârlite, avea trăsături plăcute. 

— Mă auzi? şopti ea. Oricine ai fi, te sfătuiesc să-ţi vii în 
simţiri, pentru că ciobanul e pe urmele tale... 

Necunoscutul gemu. Apoi, deschise ochii şi întrebă şoptit: 

— Eşti creştină, fiica mea? Ai adevărata credinţă? 

— Da..., bâigui Inga, fără prea multă convingere. Sunt 
botezată. i 

— Domnul fie lăudat! şopti necunoscutul. In sfârşit, o 
aliată! Nu voi mai fi singur pe pământ păgân... Dumnezeu 
mi-a auzit ruga! Dumnezeu m-a ascultat! 

— E foarte bine, dar ar fi şi mai bine să ieşi din... din 
ciudätenia asta, pentru că se apropie ciobanul, îi spuse Inga, 
cu nerăbdare. 

— Sunt fratele Ioan al Crucii, se prezentă bărbatul. Sunt 
creştin şi preot... Nava mea s-a lovit de stâncile din jurul 
acestei insule. Cârmaciul n-a ştiut cum să acosteze. Sunt 
prizonier pe insula asta nelegiuită de cinci ani nesfârsiti. 

Inga îl ajută să iasă din structura de lemn care îl ţinea 
captiv ca un jug. În coaste, îi intraseră aşchii şi sângera. 

— Eşti rănit, remarcă ea. 

— Nu-i nimic, fiica mea, mormăi bărbatul. Domnul Nostru 
lisus a îndurat mult mai mult. 

Inga îşi retinu o grimasă. Astfel de reflecţii îi aminteau 
prea mult predicile interminabile ale mamei sale. Detestase 
întotdeauna suferinţa propovăduită de doctrina creştină, 
complacerea în durere, care căpăta uneori aspectul unei 
plăceri ascunse. 

— Biserica mea e într-acolo, spuse, arătând cu mâna, 
fratele Ioan. 

Inga îl ajută să se deplaseze. Merseră sontâc-sontâc în 
direcţia unei îngrămădiri de pietre mari, ce avea în vârf o 
cruce pusă strâmb. 

— Am ridicat-o cu mâinile mele, fără mortar, îi spuse 
bărbatul. E un ţinut aspru, dar lisus nu s-a născut într-o 
iesle? 

„Dacă o mai ţine aşa, îl arunc de pe faleză...” 


Lă 


„ îşi zise 


Inga. 

Intrară într-un fel de grotă ce nu avea decât o singură 
deschizătură ce-i servea de uşă. Bărbatul se lăsă să cadă pe 
pământ. 

Rămaseră aşa un lung moment, lipiţi unul de altul, 
ascultând paşii ciobanului bâjbâind în ceaţă. Din fericire, 
neghiobul făcu cale-ntoarsă destul de repede şi amândoi 
oftară usurati. 

— De unde ai ciudätenia aia? îl întrebă Inga. Aripile... 
lucrul acela zburător? A apărut în urma unei vrăjitorii? 

— Bineînţeles că nu, mormăi fratele Ioan. E doar un zmeu 
inventat de mine. Pluteşte în vânt dacă te arunci în gol din 
vârful unei coline. E un obiect stupid, fără o utilitate reală, 
dar îl folosesc doar ca să-mi asigur securitatea. Dar nu sunt 
mândru de el. Imitarea păsărilor este fără îndoială un păcat. 
Dacă Dumnezeu ar fi vrut să zburăm, ne-ar fi dat aripi... 

Apoi tăcu brusc, ca şi cum şi-ar fi amintit deodată de 
prezenţa tinerei. Inga înţelese că obişnuia să vorbească 
singur. 

— Cine eşti? întrebă el, privind-o în ochi pe Inga. Ce faci 
aici? Nu te-am mai văzut până acum. 

Tânăra se aşeză jos, lângă ceea ce păreau a fi rămăşiţele 
unui foc de tabără. Apoi, îi spuse în câteva cuvinte povestea 
ei. 

— Doamna Urd? făcu fratele Ioan, rânjind. Vrei să spui că 
eşti prizoniera stăpânei castelului corbilor? 

— Da, răspunse Inga. O cunoşti? 

— O cunosc foarte bine, chiar prea bine, replică preotul. 
Am fost duhovnicul ei pe când se mai numea Anika de 
Gotterdhal. De atunci era o dezmăţată... o târfă înrăită care 
îşi făcea de ruşine familia. 

— Anika? întrebă mirată Inga. 

— Da, bombăni preotul. Oaia neagră a unei familii nobile 
din peninsula Valmhor. La şaisprezece ani, avea deja un 
comportament scandalos, amanți şi orgii, pătând onoarea 
tatălui ei, un senior de neam mare. Când a înţeles că va fi 
închisă pe viaţă într-o mănăstire, unde urma să i se purifice 
sufletul prin mortificări, post şi flagelări, Anika şi-a organizat 
evadarea tocmind un aventurier al mărilor... un viking. 


— Arald Secure? 

— Da, o brută. L-a plătit bine ca s-o răpească si s-o ducă 
departe de ai ei, acolo unde nu risca să fie găsită. După cea 
luat o sumă mare din banii familiei, a străbătut oceanul ca să 
ajungă aici... Ea i-a poruncit lui Arald să ridice castelul, ca să 
poată trăi mai departe în luxul cu care era obişnuită. 

— Dar Arald era soţul ei, nu-i aşa? 

Preotul se strâmbă de râs. 

— Arald a fost doar un servitor credincios al capriciilor 
ei, cel putin atâta timp cât a putut să-l plătească. Arald 
Secure nu era interesat de femei, era un sodomit de cea mai 
joasă speţă, împreunându-se cu războinicii lui. Anika îl 
alesese înadins, ştiind că n-o va forţa niciodată să împartă 
patul cu el. 

Inga dădu din cap. Asta răsturna imaginea pe care şi-o 
zugrăvise cu încetul pe baza mărturiilor culese de la săteni. 


Fratele loan se ridică şi începu să se plimbe furios. 
Bratele slabe făceau gesturi mari, ca si cum ar fi continuat în 
mod inconştient să înveţe să zboare. 

— O târfă! izbucni el. O fată răsfăţată, adorată, curtată 
prea de tânără de zeci de curtezani şi prea conştientă de 
puterea frumuseţii ei. Tatăl, văduv, şi-a revărsat asupră-i 
toată iubirea hărăzită în mod obişnuit unei soţii. Şi ea a 
profitat, stricata! Ziua făcea pe fecioara plină de cucernicie, 
dar noaptea... noaptea... I se spunea prinţesa neagră pentru 
că îşi căuta amantii în localurile rău famate frecventate de 
marinari, cu faţa acoperită de o mască din abanos. Scandalul 
se înteţea în oraş, minând autoritatea tatălui. Autorităţile 
religioase au cerut ca îndrăcita să le fie încredinţată spre 
purificare. I se pregătise un program de mortificare 
exemplar, îmbinând purtatul ciliciului, postul şi claustrarea. 
Urma să fie închisă într-o chilie, în întuneric complet, 
primind drept hrană doar puţină pâine uscată şi un urcior cu 
apă... Din păcate, a aflat ce se punea la cale în taină, cineva a 
prevenit-o. Cine? O servitoare? Un paj? Atunci şi-a pus în cap 
să fugă. Relaţiile cu marinarii au ajutat-o să-şi organizeze 
răpirea. Arald a cucerit castelul, masacrând gărzile şi 
eliberând-o pe tânără. 


— Aşadar, n-au fost niciodată căsătoriţi..., şopti Inga. 

— Nu, de asta sunt sigur. 

Tânăra se încruntă. 

— Dar..., bâigui ea. Dacă înţeleg bine, n-ai ajuns aici din 
întâmplare, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse bărbatul. Am fost trimis pe urmele ei ca 
s-o aduc înapoi acasă... Arhiepiscopul a socotit că eram 
oarecum răspunzător de fuga desfrânatei. Am fost acuzat că 
n-am supravegheat-o îndeajuns. Drept pedeapsă, am primit 
misiunea s-o hăituiesc fără milă. Din păcate, am dat greş... 

— Sperai s-o capturezi? Singur! se miră Inga. În prezenţa 
lui Arald? Te-ar fi tăiat bucățele! 

— Te  înşeli, răspunse fratele loan, zâmbind cu 
indulgență. După ce banii s-au sfârşit, Arald nu s-a mai 
ocupat de ea. Nu mai prezenta nicio importanţă pentru el, o 
neglija. Ar fi putut s-o alunge, dar prefera să spună că e soţia 
lui, ca să-şi ascundă de ochii lumii apucăturile sodomite. 
Trăiau ca doi străini. Dacă aş fi răpit-o pe Anika - doamna 
Urd, cum îi spun toţi -, Arald ar fi înlocuit-o cu o altă femeie 
ca să păstreze aparențele, nimic mai mult. 

— Dar ai naufragiat, îi aminti Inga. În cinci ani, doamna 
neagră ţi-a descoperit în mod cert prezenţa în insulă... 

— Bineînţeles, răspunse oftând fratele Ioan. Ştie că sunt 
aici! Dar mai ştie că nu am nici-o putere pe această insulă 
nelegiuită, pradă celor mai rele superstiții. Lipsit de sprijinul 
clerului, sunt doar o paiaţă, o marionetă... O distrează să mă 
vadă neputincios, în zdrente, furând ca să am ce mânca, 
gonit cu pietre de ţărani, muşcat de câini. Hăituitorul a 
devenit hăituit. Observă toate astea din vârful donjonului, 
râzând de decăderea mea. Ce rău aş putea să-i fac? 

— Şi cum aveai de gând s-o răpeşti? întrebă tânăra. 

— Aveam la dispoziţie un vas bun şi eram însoţit de doi 
călugări solizi din ordinul meu, deprinsi cu toate 
exorcismele. Am fi profitat de o absenţă a lui Arald ca să ne 
strecurăm în castel şi să punem mâna pe diavoliţă. După ce 
am fi legat-o fedeleş într-un sac de piele, n-avea decât să 
strige cât voia, căci ar fi fost degeaba. Arald nu şi-ar fi dat 
osteneala să plece pe mare doar ca s-o ia înapoi. Rămasă fără 
bani, nu mai prezenta interes pentru el. Planul meu era 


bun... Din nenorocire, soarta a hotărât altfel. Furtuna ne-a 
aruncat în stânci. Necunoscând secretele senalului, 
cârmaciul nostru n-a ştiut să ne pună la adăpost. Nava s-a 
spart ca o coajă de nucă strivită sub talpă. Mi-am recăpătat 
cunoştinţa pe plajă. Eram singurul supravieţuitor. Când au 
înţeles că eram creştin, sătenii m-au alungat... Nu credeam 
că există încă ţinuturi atât de înapoiate, prizoniere ale unor 
credinţe dintr-un alt veac. Am încercat să-i convertesc, dar 
toţi sunt păgâni înverşunaţi. Păgâni până în măduva oaselor. 
N-am reuşit decât să mă fac urât de ei. De asta trăiesc aici... 
Dar nici aici nu sunt lăsat în pace, copiii vin deseori să 
arunce cu pietre în mine. Într-o zi, mă vor ucide, e sigur. N- 
am de nici unele, trebuie să lupt ca să nu mor de foame. 

Inga se uită la el. Nu mintea. Pe braţe şi umeri era plin 
de vânătăile unor răni prost cicatrizate. Arăta jalnic, iar 
zdrentele pe care le purta abia dacă îi permiteau să-şi 
salveze pudoarea. Probabil că era ceva cumplit pentru el, 
căci Inga ştia: creştinilor le era îngrozitor de ruşine de 
corpul lor şi se încäpätânau să-l ascundă în orice 
împrejurare. 

— Dar n-am renunţat, continuă fratele Ioan. Stau cu ochii 
în patru, supraveghez castelul, aştept momentul prielnic. 
Ştiu că va veni. Într-o zi, voi putea s-o pedepsesc pe prinţesa 
neagră după cum merită. _ 

Inga surprinse în ochii lui luminita nebuniei. Intelese că 
mizeria şi chinurile îi tulburaseră mintea acelui om. 
Supravietuia ca un animal, agăţat de o idee fixă. 

Se uită în jur. Ochii i se obişnuiseră cu întunericul şi 
vedea acum mai bine. „Biserica” era doar o grotă cu pereţii 
acoperiţi de turbă uscată. Pe acest strat de tencuială 
grosolan, fratele Ioan desenase scene biblice şi reprodusese 
rugăciuni. Desenele păreau făcute de mâna unui copil. În 
fund, o zdreanţă de pânză de corabie ascundea o porţiune de 
zid. Peste tot, domnea o mizerie cruntă, după cum se 
întâmplă deseori într-un loc ocupat de un bărbat singur. 

— Presupun că ştii tot despre povestea castelului? 
întrebă ea. Ai auzit de un anume Jivko, care ar fi fost iubitul 
doamnei în negru. 

Preotul izbucni într-un râs strident. Sufocându-se din 


pricina hohotelor, dădu capul pe spate. Tendoanele gâtului 
păreau gata să se pleznească. 

— Dräguta de tine! exclamă el, chicotind. Jivko a fost 
unul dintre multi alţii! Amuzamentul de-o vară, un căţeluş, o 
distracţie efemeră... După ce s-a instalat la castel, târfei nu 
i-a trebuit prea mult ca să-şi reia vechile obiceiuri. A început 
să iasă noaptea, în landă... Goală, pe un cal, provocatoare, 
purtând doar masca neagră. În nopţile de vară, dădea 
târcoale satului ca să ispitească tinerii. La început, s-a crezut 
că era o zeiţă, una dintre acele zeițe păgâne gata oricând să 
facă dragoste cu muritorii. Îi era foame târfei, îi era foame de 
împreunări, îi era foame de spermă... Atunci, tinerii din cătun 
au început să vină după ea, să-i pândească apariţiile... Goală, 
pe calul negru. Se ivea din ceaţă ca să se ofere unor 
necunoscuţi... 

Se opri brusc. I se uscase gura. Bărbatul apucă febril un 
burduf şi îşi turnă apa direct pe gât. 

— O distra să facă asta chiar sub nasul meu, să mă 
provoace, putoarea, şi zadarnic mă rugam, mă rugam... 

Inga îşi muşcă buza de jos. Ceva nu se potrivea... Arald 
murise de zece ani, iar fratele Ioan trăia în insulă de numai 
cinci ani. Aşadar, nu putuse să asiste la moartea vikingului şi 
cu atât mai puţin la presupusele destrăbălări ale doamnei 
Urd, deoarece relaţiile ei cu Jivko se petrecuseră înaintea 
dispariţiei lui Arald. 

„Ori a pierdut noţiunea timpului şi a cronologiei, ori 
inventează...”, îşi spuse ea. 

Bărbatul îşi împreunase mâinile şi îşi lovea pieptul ca şi 
cum ar fi vrut să-şi rupă sternul. O vreme dădu impresia că 
uitase de prezenţa tinerei şi bolborosi rugăciuni în latină. 

Inga profită ca să ridice bucata de pânză atârnată în 
fundul încăperii. Cârpa ascundea o frescă naivă care 
prezenta în detaliu netrebniciile doamnei Urd. Se puteau 
distinge calul, landa..., dar mai ales doamna Urd, goală, în 
poziţii indecente, acuplându-se cu creaturi mici şi rozalii. 
Probabil amantii ei... Inga se strâmbă, impresionată 
neplăcut: toate astea vădeau surescitarea şi onanismul 
furibund. Lăsă să cadă la loc zdreanţă. 

Trebuia să plece? Incepea să creadă că fratele loan 


căzuse în acea nebunie aparte care pune stăpânire pe 
sihaştri când au o părere prea bună despre forţa lor 
spirituală. 

Într-un colţ, tânăra zări un bici pentru penitentä şi două 
cilicii artizanale pline de ţepi. 

Inga simţi un vag dezgust. Hotărât lucru, această religie, 
care se încăpăţâna să înfrâneze elanurile naturale ale 
trupului, i se părea din ce în ce mai suspectă. 

— Stai! îi zise brusc Ioan, apucând-o de poala rochiei. Nu 
ştii tot. 

— Ce mai e? întrebă tânăra, agasată. 

— Când nu i-a mai ajuns doar fornicatia, doamna în negru 
a devenit ucigaşă, bombăni bărbatul cu voce înăbuşită. Işi 
punea ea masca când se ducea să se împreuneze în landă, 
dar, după un timp, cineva a făcut legătura între femeia 
mascată şi stăpâna de la castelul corbilor. Zvonul s-a 
răspândit. Pe Arald îl durea în cot, dar nu putea tolera să-i fie 
pătată onoarea de şef viking. Era imposibil ca un conducător 
războinic să accepte să fie încornorat de cocoşeii din sat... 
Şi-ar fi pierdut autoritatea asupra războinicilor săi. Ca să-şi 
salveze rangul, trebuia să dea un exemplu. Şi-a zis că ar fi 
fost destul de convenabil ca pretinsa lui soţie să-şi găsească 
moartea într-un accident de vânătoare, şi chiar neîntârziat. 
Dar târfa a bănuit ceva... A acţionat prima, profitând că Arald 
era mort de beat, şi i-a cerut unuia dintre amantii ei, Jivko, 
s-o ajute să-şi ducă ,sotul” pe drumul de rond şi să-l arunce 
de acolo. Aşa a murit Arald. Apoi, amantii au coborât până la 
debarcader să desfacă parâmele vasului. Jivko a ridicat 
pânza şi s-a aşezat la cârmă... Avea de gând să scape de 
knorr, s-o scoată prin şenal, să blocheze cârma şi să se 
întoarcă înot, în timp ce nava ar fi plutit spre larg. Din 
nefericire, a fost prins în bulboane şi s-a înecat. De aceea au 
fost găsite două cadavre la poalele falezei, în mijlocul 
ramäsitelor vasului, aruncate de maree pe stânci. 

Inga clipi de câteva ori. Pentru prima dată de la sosirea ei 
în insulă, auzea o relatare coerentă, în care nu era vorba de 
vârcolaci sau de vrăjitorie. Relatarea unei crime, aşa cum 
fusese înfăptuită şi din ce motive... 

— De unde ştii toate astea? întrebă ea. Ai fost de faţă la 


scenă? 

Privirea fratelui Ioan se tulbură. 

— Nu... Nu mai ştiu, bolborosi el. Am fost rănit la cap în 
naufragiu şi, de atunci, amintirile mele sunt confuze... Îmi vin 
în minte imagini nu ştiu de unde, fără să-mi pot da seama 
dacă sunt amintiri reale sau vise... 

Inga se lăsă în genunchi şi, cu vârful degetelor, scotoci în 
chica bărbatului. O cicatrice albicioasă se întindea pe pielea 
capului. Într-adevăr, fusese rănit. Aşa se putea explica faptul 
că amesteca datele. 

— Bine, să zicem, spuse ea, oftând. Dar de ce se 
încăpăţânează sătenii să răspândească poveştile cu 
vârcolaci? 

— Sunt creaturi înguste la mine, superstitioase, care 
preferă poveştile adevărului, ca toate neamurile primitive 
neluminate de credinţa în Hristos, spuse preotul, cu glas 
şuierat. S-ar putea şi să încerce să te manipuleze 
înfricoşându-te, ca să te convingă să dai foc castelului... Ştiu 
că asta e marea lor obsesie. Fodor, şeful lor, nu suferă ca 
prinţesa neagră să fie mai presus de el. Înainte de venirea ei, 
domnea ca un despot peste această parte a insulei. 

Bărbatul tăcu, privind-o fix pe Inga. Tânăra, tulburată, îşi 
dădu seama brusc că era frumos. Sub barba stufoasă şi părul 
zbârlit, se ascundea o faţă cu pometi proeminenţi şi ochi 
extraordinar de albaştri. 

— După moartea lui Arald, târfa a rămas singură în 
castelul ei frumos. A continuat să se culce cu tinerii din sat. 
Din păcate, a început s-o părăsească norocul. S-a pomenit c-a 
rămas grea... Atunci, ca să-şi ascundă purtarea desfrânată, a 
avut ideea să adăpostească copii abandonaţi. In acest fel, 
putea să-şi ascundă cu uşurinţă rodul păcatului printre 
ceilalţi tânci. 

— Mi-a spus că fiul ei se află printre ceilalţi copii de la 
castel, spuse Inga. 

Preotul izbucni într-un râs ironic. 

— Fiul ei? hohoti el. Vrei să spui fiii ei! Pentru că are 
zece, târfa! Unul pe an, fără a-i pune la socoteală pe cei de 
care a scăpat, lepădându-i prin practici ticăloase. 

Spumega din nou. 


— Îndată ce rămâne grea, nu mai apare în landă, se 
ascunde până naşte, continuă el. Ar fi şi greu să se arate 
goală cu burta mare, nu? Ştiu ce spun. Am notat datele 
aparitiilor ei. Totul se potriveşte. Messalina dispare atâta cât 
să nască un nou bastard, apoi o apucă iar poftele şi nu se 
poate abtine să pornească iar în căutarea de bărbaţi... 

Inga ar fi vrut să plece, dar nu îndrăznea să mişte de 
teamă să nu provoace mânia smintitului. Deodată, zări 
într-un ungher o traistă de pânză, din care ieşea o coapsă de 
oaie plină de sânge. 

— Dumnezeule! şopti ea. Tu ataci animalele? 

— Bineînţeles, răspunse preotul, rânjind. Credeai că-i un 
vârcolac? Trebuie să mă hrănesc şi nu pot conta decât pe 
mine. Dacă nu atac oile, n-am cum să-mi procur de-ale 
gurii... Aşa că am inventat povestea cu monstrul. Ţăranii sunt 
foarte superstiţioşi... Răzbunători, dar superstitiosi. Trebuia 
să-i tin la distanţă, să-i împiedic să mă mai hărţuiască... 
Înţelegi? Numai teama putea să-i ţină la respect. Vârcolacul, 
fiara fantastică... aiureli! 

Se ridică. Chicotind într-un mod dezagreabil, ridică 
cuvertura de pe o ladă şi scoase o gheară din metal destul de 
aproximativă. 

— Am făcut asta dintr-o lance, explică el. O folosesc ca să 
omor oile. Pe urmă, le zgârii adânc ca să fac să se creadă că 
au fost atacate de un vârcolac. Monstrul landei e pentru 
mine o deghizare foarte comodă. Altfel, aş fi murit de foame 
de multă vreme. Prostia acestor oameni e prețioasă pentru 
mine... la fel şi spaima lor, pentru că n-au încercat niciodată 
să organizeze o vânătoare în toată regula ca să răpună 
faimosul monstru. 

În timp ce povestea, scoase din ladă o piele prost 
tăbăcită, a cărei blană avea porţiuni năpârlite. 

— Mă deghizez cu ea. Am recuperat-o dintre rămăşiţele 
corăbiei, comentă el. În ceaţă, semăn cu un urs. Aceste mici 
şiretlicuri m-au ajutat treptat să fac din landă un teritoriu 
înspăimântător, unde oamenii ăştia nu mai îndrăznesc să 
pună piciorul. 

— Şi aripile fac parte din acelaşi ceremonial? întrebă 
Inga. 


— Da, răspunse fratele Ioan. Am descoperit că poţi folosi 
vântul care bate în câmpie ca să te propulsezi în aer şi să 
planezi asemenea păsărilor... Pentru asta, e de ajuns să urci 
pe o colină şi să te arunci în gol. Când vântul e vijelios, 
reuşesc să planez pe distante mari. Ajutându-mă şi ceata, 
această înşelătorie a întărit ideea existenţei unei fiinţe 
monstruoase în stare să ia pe sus o oaie. Dar există şi 
pericole. În două rânduri, am pierdut controlul aparatului 
zburător şi puţin a lipsit să nu fiu dus de vânt dincolo de 
faleză, spre larg... Poate că aceste şiretlicuri ti se par 
meschine şi nedemne de un om al Bisericii, dar sunt 
înconjurat de duşmani. Toată lumea îmi vrea moartea... sunt 
obligat să inventez o armată de fantome ca să-mi asigur 
apărarea. 

Inga se abtinu să facă vreun comentariu. Misterul se 
lămurise în parte şi vedea acum mult mai clar. Secretul 
formidabil al landei se reducea la mistificările patetice ale 
unui om încolţit. În afară de sărăcia extremă a personajului, 
nu reuşea să fie impresionată de necazurile lui. Acel individ îi 
stârnea o oarecare teamă. 

— De ce nu te gândeşti să pleci? îi sugeră ea. De ce nu 
traversezi pădurea ca să ajungi pe coasta de sud. După cum 
mi s-a părut, cei de acolo sunt ceva mai civilizati. 

— Nici nu se pune problema, replică ferm preotul. Mi-a 
fost încredinţată o misiune şi o voi îndeplini. Construiesc în 
taină o ambarcaţiune... Într-o zi, voi reuşi s-o capturez pe 
doamna în negru. O voi duce acasă, unde-şi va primi în 
sfârşit pedeapsa pe care o merită. 

Inga se ridică. Socotea că petrecuse destul timp cu acel 
om pe jumătate nebun. Voia să ajungă la castel înainte de 
lăsarea nopţii. 

— Şi cum o vei prinde? întrebă ea, încercând să nu fie 
ironică. 

— Nu-ţi face griji, răspunse bărbatul, chicotind. Ştiu eu 
cum. Există subterane care şerpuiesc sub landă. Toate duc la 
castel, dar una dintre ele dă direct în odăile stăpânei. De ea 
mă voi folosi ca să capturez târfa. Intr-o noapte, mă va vedea 
ivindu-mă la picioarele patului. O voi arunca într-un sac şi voi 
pleca aşa cum am venit. 


— Si ştii unde se găseşte acest tunel? întrebă tânăra. 

Fratele Ioan îi aruncă o privire plină de şiretenie, dar se 
feri să răspundă. 

Inga îşi scutură rochia de praf. 

— Înainte să plec, voi da foc castelului, ca să distrug 
pramatiile nelegiuite care au ieşit din pântecele acestei 
destrăbălate, bombăni fratele loan. Toţi acei bastarzi 
betegi... Ştii că nimeni nu e infirm din întâmplare? Un 
beteşug e întotdeauna semnul vinovätiei părinţilor... Aşa 
stigmatizează Dumnezeu rodul păcatului. 

— Sunt doar copii, protestă Inga. N-au nicio legătură cu... 
cu „crimele” doamnei Urd. Ar fi monstruos să le facă cineva 
Tău. 

— Judeci ca o fată, răspunse preotul, rânjind. Nu vezi mai 
departe de vârful nasului. Chiar n-ai înţeles că ăştia sunt din 
sămânță rea, eretică? Păgâni care tânjesc doar după haos, ca 
să celebreze înscăunarea unei divinităţi şi mai barbare decât 
cele dinaintea ei. 

„Ciudat, s-ar zice că face aluzie la idolul lui Orok! îşi 
spuse Inga. Cum poate să ştie lucrurile astea? A reuşit 
cumva să intre în cripta orbilor?” 

Se opri în pragul „bisericii”, uitându-se la bărbat cu o 
privire nouă. Oare el se strecura în subterane ca să-i 
terorizeze pe copii? Asculta oare discursurile delirante ale lui 
Orok, ascuns în fundul unui tunel? 

Nu era imposibil ca, tot scotocind prin landă, preotul să fi 
reuşit să descopere intrarea vreunui tunel care ducea de-a 
dreptul în subsolul castelului. 

— li voi distruge, o asigură fratele Ioan. Dar pe târfă o voi 
duce înapoi vie, pentru că asta e misiunea mea. Îi voi boteza 
unul după altul, apoi îi voi elibera de o viaţă pe care, oricum, 
ar fi folosit-o cum nu se poate mai rău. Nu-mi fac iluzii, astfel 
de creaturi nu pot fi convertite. Satana le-a modelat sufletele 
din propriile-i excremente, ar fi zadarnic să speri că le poţi 
purifica. Nu, în faţa unor astfel de anomalii, trebuie să te 
gândeşti doar cum să-i ocrotesti pe creştini şi să actionezi ca 
un soldat al lui Hristos. 

Inga se abtinu cu greu să nu-i spună că e nebun, dar 
socoti că era mai bine să rămână în relaţii bune cu acel 


smintit, ca să poată proteja copiii. 

În acel moment, vântul pătrunse cu violenţă în „biserică”, 
făcând să zboare pânza care ascundea picturile ciudate ale 
fratelui Ioan. Inga văzu din nou desenele care o reprezentau 
pe doamna Urd acuplându-se cu mai mulţi parteneri în 
tufişurile landei. Partea de sus era ocupată de castel, în 
mijlocul căruia mişunau zeci de mici diavoli cu coarne şi 
cotonogi, cu puţin mai mari de un deget. 


— Data viitoare când voi trece pe aici, îţi voi aduce de 
mâncare, îi spuse ea. 

— Nu-i nevoie, răspunse loan. Mi-ai spus că ţi-a murit 
calul. Te voi ajuta să-i deshami leşul şi voi lua de pe el 
destulă carne cât să mă descurc o vreme. O voi afuma şi voi 
avea o rezervă excelentă de carne. În schimb, dacă mi-ai 
putea aduce vin... 

— Vin? 

— Sigur că da... pentru liturghie, bineînţeles. 

— Bineînţeles. 


După ce ieşiră afară, merseră în tăcere prin ceata care 
devenea tot mai densă. Inga începea să creadă că se 
rătăciseră, dar nimeriră direct peste brişcă. Fratele loan 
deshămă curând animalul mort. 

— Acum poţi să pleci, fiica mea, îi spuse el. Lasă-te în 
voia calului, te va duce direct la castel. Întoarce-te îndată ce 
poţi, te voi spovedi, pentru că sufletul tău e în mare 
primejdie să se murdărească. 

— Voi veni neapărat..., părinte, mormăi Inga, urcând în 
şaretă. 


Tânăra simţi o mare uşurare când se îndepărtă de acea 
grotă a nebuniei. In fond, dezvăluirile preotului o 
înspăimântaseră mai mult decât vârcolacii lui Fodor. 

Trebuia oare să-l creadă pe preot? 

„Şi dacă e nebun? se întrebă ea. A fost rănit la cap într-un 
naufragiu. Mai e în toate minţile?” 

Începea să-şi piardă nădejdea că va elucida într-o bună zi 
misterele landei! 


Adevarul si numai adevarul 


Când zări castelul, observă că doamna în negru şi 
cocoşatul se uitau după ea de pe drumul de rond. Probabil că 
erau îngrijoraţi de dispariţia ei. 

Când ajunse în curte şi sări jos din brişcă, doamna Urd se 
grăbi s-o întrebe ce s-a întâmplat cu calul ce lipsea. 

— Ai fost atât de proastă încât să i-l dai ciobanului în 
schimbul lânii? se răsti la ea castelana. 

— Nu, răspunse Inga, cu lehamite. Ciobanul l-a ucis fără 
să vrea... 

Şi, în timp ce Snorri descărca baloturile cu lână 
unsuroasă, Inga îi povesti ce se întâmplase. Văzând că toţi 
copiii se înghesuiau s-o asculte, hotări să nu sufle o vorbă 
despre întâlnirea cu fratele Ioan, dar doamna în negru îi 
simţi reticenta. 

— Îmi ascunzi ceva, îi zise ea cu voce şuierătoare. Să 
mergem în odăile mele, vreau să ştiu totul. 

Cele două femei urcară în galerie, spre marea 
dezamăgire a copiilor, care voiau să afle toate aventurile 
tinerei în landă. 

Inga nu ştia să mintă şi doamna în negru era obişnuită cu 
comploturile. Aşa că nu-i trebui mult să ghicească ce se 
întâmplase. 

— Ce proastă sunt! exclamă deodată castelana. Te-ai 
întâlnit cu el, nu-i aşa? Ar fi trebuit să bănuiesc. Ştiam că, 
mai devreme sau mai târziu, va încerca să-ţi vorbească. 
Spune-mi ce s-a întâmplat. 

Inga ar fi dorit să se fi născut cu darul prefăcătoriei, dar, 
din păcate, nu ştiuse niciodată să mintă. Aşadar, aminti pe 


scurt diferitele acuzatii ale preotului. 

— Oho! Numai atât? exclamă doamna Urd, rânjind. Văd 
că secăturii ăsteia tot nu i-a venit mintea la cap. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Inga. 

Prinţesa neagră se aşeză într-un jilt înalt din lemn 
sculptat. Părea ostenită şi totodată enervată. 

— Îţi voi spune adevărul şi numai adevărul, o anunţă ea. 
Pentru început, ştii cine e cu adevărat acest om ale cărui 
dezvăluiri te-au impresionat în mod vădit? E un biet nebun, 
un bolnav. N-a fost niciodată preot. Numele lui e Olaf. 
Într-adevăr, este singurul supravieţuitor al unui naufragiu. 
Olaf era cârmaciul vasului la bordul căruia se afla preotul 
trimis de tatăl meu, faimosul Ioan al Crucii. Intelegi? Olaf e 
marinar, un simplu marinar crescut într-un orfelinat creştin. 
Un slujbaş al Bisericii. Când vasul s-a sfărâmat de stânci, a 
fost rănit la cap. Din ziua aceea, şi-a însuşit personalitatea 
fratelui Ioan, care s-a înecat împreună cu restul echipajului. 
Olaf şi-a făcut culcuş în landă ca să mă spioneze, în speranţa 
că mă va pedepsi... În mintea lui bolnavă, am devenit un fel 
de diavoliţă, de vrăjitoare, iar misiunea lui este să mă 
osândească. Aşteaptă o ocazie ca să-mi vină de hac. 
Presupun că plănuieşte să mă ardă pe rug... Odată cu 
trecerea anilor, a devenit tot mai nebun. 

— De cât timp e prizonierul acestei insule? întrebă Inga. 

— De treisprezece ani..., răspunse doamna Urd, oftând. 
Oamenilor angajaţi de tatăl meu le-au trebuit mai puţin de 
şase luni să-mi dea de urmă. Abia ce mă instalasem, că m-am 
şi pomenit că apare aici, strigând blesteme, bolborosind 
exorcisme fanteziste. Îmi poruncea să mă las arsă de vie ca 
să-mi mântuiesc sufletul. In acea perioadă, castelul nu era 
terminat şi tremuram la gândul că, într-o noapte, s-ar fi putut 
strecura în tabără să mă asasineze în timp ce dormeam. La 
început, Arald a vrut să-i taie capul, să termine odată pentru 
totdeauna cu el. L-am rugat să-i crute viaţa. Am făcut o 
prostie, pentru care am fost pedepsită... 

— Cum aşa? întrebă Inga. 

Castelana îşi împinse violent jiltul. Brusc, devenise si mai 
palidă decât de obicei. Ca de fiecare dată când era stăpânită 
de o emoție puternică, privirea îi fugea dintr-o parte în alta a 


încăperii fără să se oprească într-un loc, ca aceea a unui 
animal hăituit. 

— Olaf... mi-a întins o capcană..., continuă ea. Într-o zi, pe 
când străbăteam landa călare, s-a ivit dintr-o pădurice şi m-a 
stropit cu ulei fierbinte. Grăsime de focă topită pe care şi-o 
procurase nu ştiu de unde. Apoi, a încercat să-i dea foc cu o 
torţă, să mă ardă de vie acolo, pe cal. Coama bietului animal 
a luat foc. A tâsnit în galop, înteţind vâlvătaia care îl mistuia. 
Hainele mi s-au aprins şi ele. Faţa mi-a scăpat ca prin 
miracol. 

Inga făcu ochii mari, înspăimântată de imaginile 
îngrozitoare care i se înghesuiau în minte. Parcă vedea 
bidiviul cu coama în flăcări gonind pe câmpie asemenea unui 
animal fabulos. 

— Dacă n-ar fi intervenit Arald, aş fi murit, murmură 
doamna Urd. A luat arcul şi a tras în cal, doborându-l. M-am 
rostogolit în noroiul de pe jos. Asta m-a salvat, dar n-am mai 
fost ca înainte. Probabil că vrei să vezi... vrei să te convingi 
că nu mint? 

Ca să-şi dovedească spusele, îşi suflecă mânecile, 
dezvelind cicatrice urâte care îi luceau pe antebrate. 

— Dacă m-aş dezbrăca de tot, ai constata că am şi pe 
tors, piept şi pântece, spuse ea tăios. Într-o zi, te voi invita la 
baia mea, să mă speli pe spate. Vei vedea că nu e deloc 
plăcut; niciun bărbat nu mai e tentat să mă atingă după asta. 
Cum îţi poţi imagina că am făcut dragoste cu tinerii din sat în 
halul ăsta? Niciunul nu m-ar fi vrut... Messalina avea un corp 
perfect, eu, nu. În răstimp de o oră, devenisem o fiinţă care 
stârnea oroare. 

Inga înghiţi anevoie. Nu-şi putea lua privirea de la 
cicatricele care îi brăzdau braţele castelanei. 

— De ce nu l-a omorât Arald pe fratele loan... Vreau să 
spun, pe Olaf, după aceea? întrebă ea. 

— O! Văd că nu eşti convinsă încă, răspunse doamna în 
negru, rânjind. Mărinimia lui Arald ţi se pare suspectă... Îţi 
spui că un viking nu lasă niciodată o astfel de insultă 
nepedepsită, şi e adevărat... Arald îmi propusese deja să-l 
ucidă pe Olaf când acesta a sosit în insulă, dar atunci îi 
luasem apărarea bietului nebun. Arald a considerat că 


n-aveam decât să suport povara greselii mele. Într-un fel, 
avea dreptate. Dacă l-aş fi lăsat să-i taie capul lui Olaf, acest 
dement nu m-ar mai fi ars. Arald nu mă iubea şi avea 
propria-i logică. Mai mult decât orice, nu-i plăcea ca femeile 
să se contrazică. În ziua aceea, era mult mai necăjit pentru 
că fusese nevoit să ucidă un cal bun. Era supărat pe mine 
pentru asta. 

Doamna Urd îşi trase mânecile la loc, ascunzând 
cicatricele. 

— Spuneţi că Arald nu vă iubea, zise Inga. Atunci, ce 
căutaţi cu el? 

Castelana închise ochii şi se sprijini de speteaza jiltului, 
ca şi cum evocarea unor amintiri atât de îndepărtate îi 
impunea să-şi concentreze întreaga energie. 

— Tatăl meu... hotărâse să mă căsătorească cu un bătrân, 
spuse ea în cele din urmă. Un bătrân plicticos, care mă 
îngrozea. Era o căsătorie din interes, evident, dar viitorul 
meu soţ era hidos. Am refuzat să devin o jucărie în mâinile 
lui. Servitoarele, cameristele îmi şopteau, cu toatele, că avea 
o reputaţie proastă. Se spunea că era libidinos şi crud, 
împrumutându-şi cu dragă inimă tovaräsele de pat valetilor 
care se ocupau de câinii lui de vânătoare, „ca să le dreseze”. 
Tatăl meu nu voia să ştie nimic, pentru el contau numai 
avantajele comerciale pe care i le-ar fi adus acest contract, 
această vânzare..., pentru că era vorba de o vânzare, nu-i 
aşa? 

— Aţi ales să fugiţi... 

— Da. O servitoare mi-a vorbit despre un marinar, 
căpitanul unui vas rapid. Era Arald. M-a asigurat că nu avea 
pereche în a scăpa de urmăritori şi că numai el putea să 
navigheze prin labirintul de insule, în mijlocul stâncilor. 
Eram tânără şi proastă. M-a entuziasmat perspectiva acestei 
fugi la capătul lumii. Mă imaginam deja îndrăgostindu-mă de 
frumosul viking, devenind egeria piraţilor, transformându-mă 
într-o războinică al cărei nume îl va face pe tata să tremure. 
Mă vedeam lansând flotila lui Arald contra vaselor de comerţ 
ale tatei, atacându-i aşezările comerciale din diferite locuri, 
ruinându-l... 

— Dar nu s-a întâmplat aşa? 


— Din păcate, nu! Aveam prea puţini bani ca să-mi 
negociez fuga, doar câteva bijuterii. Am fost obligată să 
accept vânzarea lor. Arald părea extrem de atâtat de gândul 
să-şi ducă acasă o prinţesă creştină pe care să şi-o facă soţie. 
Tinea neapărat să-şi uluiască provincia si, cine ştie, să devină 
rege. La treizeci de ani, era deja prea bătrân ca să mai 
continue să trăiască jefuind şi atacând alte vase. Trebuia să 
se aşeze la casa lui, să se retragă onorabil. Aşa s-a încheiat 
înţelegerea. Eram atât de nătângă, încât am acceptat. Mi se 
părea fascinant. Până atunci, nu cunoscusem decât 
călugăriţe, servitoare şi asociaţi bătrâni tatălui meu. Arald 
îmi părea un aventurier splendid. 

— Nu v-a iubit niciodată? 

— Nu, eram podoaba lui. Îi plăcea să mă arate în public. 
Repeta întruna că îl implorasem să mă răpească, ceea ce era 
adevărat. Dar, în realitate, se simţea stânjenit în compania 
mea. Îl vedeam rar. Se ocupa numai de construirea 
castelului. Mă consulta în această privinţă, pentru că nu 
cunoştea mare lucru despre acest gen de locuinţă. Voia să 
mă uluiască, să se uluiască, să uluiască întreg ţinutul... La 
urma urmelor, toate astea erau destul de jalnice. 

Inga soväia. Spusele doamnei Urd erau foarte 
convingătoare, poate prea convingătoare... Oare nu se 
potriveau cu ceea ce prinţesa neagră îşi imagina că ar fi dorit 
să audă o tânără ca Inga? 

— Arald vă neglija; atunci l-aţi întâlnit pe Jivko, spuse 
tânăra, pe un ton neglijent. 

Doamna în negru râse cu tristeţe. 

— O, bineînţeles! exclamă ea. Ar fi trebuit să mă aştept, ti 
s-a spus şi asta... Câte poveşti n-au fost inventate despre 
mine şi acest tânăr! Să ştii că n-a fost niciodată nimic între 
noi decât o tandră prietenie. Era zidar, încerca să 
materializeze delirurile arhitecturale ale lui Arald. Când nu 
mai înţelegea ce trebuia să facă, venea să-mi ceară sfatul, 
deoarece ştia că îmi erau foarte cunoscute astfel de locuinţe. 
La vremea aceea, îmi reveneam încet de pe urma arsurilor 
provocate de Olaf... sau poate că ar trebui să-i spun fratele 
loan al Crucii? Îţi imaginezi cât de pregătită eram să mă 
strecor în patul unui bărbat cu pântecele şi sânii plini de 


băşici? Nu... Jivko a fost încântător cu mine. Vorbeam, îmi 
povestea legendele insulei, îmi explica marea, natura. Ca 
fiică a oraşului, nu cunoşteam toate aceste lucruri. Ne întâl- 
neam pe metereze ca să privim apusul soarelui... Foarte 
repede,  bârfitorii au răspândit în bordeie detaliile 
„acuplărilor” noastre. Toţi lucrătorii mai adăugau ceva. Unul 
ne surprinsese împreunându-ne ca nişte câini în călduri, altul 
mă văzuse rostogolindu-mă împreună cu Jivko pe o blană de 
urs... În realitate, erau invidioşi când vedeau că un tânăr din 
satul lor reuşise să lege relaţii cu prinţesa neagră, cum mi se 
spunea deja. Nu... n-a existat niciodată nimic între mine şi 
acest băiat. Cred că n-ar fi refuzat, în mod sigur, dar îmi era 
oroare de mine. Cum aş fi putut să impun unui băiat atât de 
frumos să-mi accepte corpul plin de plăgi roşiatice, de 
cicatrice umflate? Nu, mai bine aş fi murit. O femeie poate să 
înţeleagă asta, nu? 

Inga dădu din cap în semn că înţelegea. Doamna Urd îşi 
trecu mâna peste faţă. 

— Pe urmă, bâigui ea, nu mai ştiu ce s-a petrecut cu 
adevărat... Într-o zi, Jivko a dispărut. Nu s-a aflat niciodată ce 
s-a întâmplat cu el. Atunci, am crezut că era atât de 
îndrăgostit de mine, încât preferase să fugă. Ca să nu mai 
sufere, să nu mă mai vadă... Imi tot spuneam că s-a afundat 
în pădure şi că-şi reface viaţa de cealaltă parte a insulei, 
departe de mine, departe de femeia mutilată care nu avea să 
i se dăruiască niciodată. Dar sunt şi alte explicaţii posibile... 

— Vă gândiţi că Arald l-ar fi putut asasina? întrebă Inga. 

— Da, şopti castelana. O, nu din gelozie! Lui Arald nu-i 
păsa de mine, dar voia să-şi salveze onoarea de şef. Zvonurile 
încornorării îl enervau nespus de mult. A devenit, probabil, 
bănuitor şi l-a atras pe Jivko într-o cursă. E o soluţie 
posibilă... probabilă chiar. Dar ne mai putem imagina că 
Jivko a fost ucis de băieţii din sat, de toţi cocoşii tineri, geloşi 
pe succesul lui. Îmi spunea deseori că prietenia dintre noi îl 
făcuse să devină ţinta multor glume proaste. În definitiv, nu 
se va şti niciodată. Şi e mai bine aşa. Imi place să-mi spun că 
a plecat departe şi că e fericit. O merita. Acesta e adevărul 
despre viaţa mea desfrânată, sutele de amanți, orgiile, 
crimele... aşa cum ti le-a povestit fratele Ioan al Crucii sau, 


mai curând, reîncarnarea lui, Olaf, marinarul nebun. 

— Aşadar, tatăl trimisese pe cineva să vă aducă înapoi 
acasă, conchise Inga. 

— Da, spuse doamna Urd. Avea mult de pierdut din toată 
povestea asta. Fără căsătoria mea, putea să-şi ia adio de la 
contractele comerciale, de la avere, de la putere... Fratele 
loan era un exorcist de temut, un fanatic, un călugăr-soldat 
gata să se încaiere cu arma în mână. Nu-i era teamă să 
înfrunte un viking. Era un bersekker al Domnului... S-ar fi 
aruncat asupra lui Arald spumegând de furie. Cred că 
personalitatea lui l-a fascinat pe Olaf atât de mult, încât a 
rămas sub influenţa ei. Naufragiul i-a tulburat mintea, aşa că 
bietul nostru marinar a hotărât să preia misiunea 
călugărului. Dar e bine să ne ferim de el. E nebun, rău şi mai 
abil decât pare. La început, am crezut că oamenii din sat îl 
vor ucide repede, dar m-am înşelat. A ştiut să-i înspăimânte 
ca să-i ţină la distanţă. E viclean, inventează tot felul de 
şiretlicuri. L-am observat deseori din înălţimea meterezelor. 
L-am văzut jucându-se de-a monstrul ca să sperie ciobanii. Se 
foloseşte de un fel de zmeu din pânză, de care se atârnă ca 
să se învârtească în vânt. Asta îl face să semene cu un liliac 
enorm. 

— Ştiu, spuse Inga. Dar mai spune că ştie şi cum să intre 
în castel. 

Doamna Urd se înfioră. 

— Cred că a găsit intrarea uneia dintre cele trei 
subterane, şopti ea. Trudeste cu încăpățânare la dezgroparea 
ei. Lucrează în fiecare zi de zece ani încoace şi cred că s-a 
apropiat de ziduri... poate chiar a reuşit să intre în cripta 
orbilor! De aceea te-am trimis jos... Voiam să mă asigur că 
n-a intrat deja, dar n-ai ştiut să-mi spui. 

— Toate tunelurile duc în subterane? 

— Din păcate, nu! Unele dau direct în odăi... a mea, ata... 
ce ştiu eu? Dacă reuşeşte să se strecoare în subterane, va 
trebui să forţeze uşa de fier ca să iasă în curte. Dacă are 
unelte, nu-i va trebui mult timp. Îi voi cere lui Snorri să se 
asigure că broasca e rezistentă. 

Părea brusc foarte nervoasă. Dându-şi seama de felul în 
care o privea tânăra, făcu un gest furios prin care îi cerea să 


plece. 

— Ce căşti gura? se răsti ea. Fugi de-aici, du-te să-l ajuţi 
pe Snorri să pregătească lâna! Dacă „fratele” Ioan îşi pune în 
cap să se războiască cu noi, vom avea nevoie de ajutorul 
sătenilor să-l pună pe fugă. Sunt mai bine echipați decât noi 
pentru acest gen de vânătoare. 


Inga se îndepărtă, supusă, dar, în loc să se ducă la 
cocoşat, urcă pe drumul de rond de pe metereze. Skall o 
aştepta acolo. 

— Am crezut că n-ai să te mai întorci, spuse el, rânjind. 
Am văzut umbra fiarei zburătoare trecând prin ceaţă. 
Credeam că te-a prins. 

— Nu-i o fiară, răspunse Inga, oftând. E un om agăţat de 
un fel de zmeu; îl foloseşte ca să planeze în bătaia vântului. 

— Ştiu, spuse băiatul. Am spus asta ca să te păcălesc. Afli 
multe lucruri trăind pe metereze. De mult timp am 
descoperit secretul fiarei zburătoare care îi înspăimântă pe 
cretinii de ţărani. 

— Îl cunoşti pe fratele Ioan? întrebă mirată Inga. 

— Nu ştiam că-l cheamă aşa, bombăni infirmul. Dar e 
sigur nebun. Nebun şi periculos. 

— De ce? 

— Se descurcă al naibii de bine cu zmeul lui. Uneori, 
când vântul se înteţeşte rău de tot, urcă foarte sus în 
văzduh... aproape până la nivelul meterezelor. Atunci, 
răcneşte blesteme, agitând pumnul în direcţia noastră. În 
momentele acelea, dacă ar avea o suliță sau un harpon, ar 
putea să nimerească cu uşurinţă pe cineva care ar sta, ca 
tine, lângă creneluri. Când eram mic, mă înspăimânta, 
credeam că e un demon coborât din Asgard. Ştiu că doamna 
în negru se teme de el. Uneori, urcă aici cu un arc şi trage cu 
săgeți, în timp ce el merge prin landă. Dar încă n-a reuşit să-l 
nimerească. Se mişcă repede... 

— Şi ce face în landă? 

— Scotoceşte, sapă... Caută intrarea într-o subterană. 


Inga îşi îndreptă privirea spre soarele care scăpăta. Se 
gândi la destăinuirile doamnei Urd. Oare să creadă în ele? 


Încercă să-şi imagineze viaţa tinerei femei pe această insulă 
sălbatică, populată cu oameni aspri, din rândurile cărora 
Arald recruta pirați şi jefuitori. Nu încăpea nicio îndoială că, 
foarte curând, aventura nu i se mai păruse deloc exaltantă. 
Fiică de nobil, gustase probabil destul de puţin entuziasmul 
amoros al lui Arald; apoi, nu-i mai rămăsese decât 
aşteptarea... şi plictisul. Atunci apăruse Jivko. N 

„Poate că totul e o mare banalitate, îşi spuse ea. In 
realitate, nu s-a întâmplat nimic. Jivko a plecat si Arald s-a 
înecat, exact cum spune doamna în negru. Restul - misterele, 
crimele, minunile - e doar rodul divagatiilor lui Fodor si ale 
fratelui Ioan. Au inventat o fantasmagorie dintr-o poveste 
nefericită de iubire, din plictisul şi tristețea unei femei 
pierdută într-un ținut foarte ciudat si care nu era iubită de 
nimeni.” 


Suflul dragonului 


Acestor zile de mister le-au urmat săptămâni cenuşii, în 
care au scărmănat lâna şi au tors-o, astfel încât să poată ţese 
hainele pe care doamna Urd avea de gând să le dăruiască 
sătenilor înainte de venirea iernii. 

Aerul era plin de praf de usuc, de miros de animal. Copiii 
fuseseră şi ei puşi la treabă. La început, se bucuraseră de 
această noutate, care le mai lumina cât de cât scurgerea 
mohorâtă a vieţii de fiinţe închise între zidurile castelului. 
Dar repetarea sarcinilor îi plictisise repede. Numai fetiţele se 
încăpăţânau fericite să transforme lâna oilor într-un fir 
frumos şi neted. Uneori, în lumina palidă a după-amiezii, 
Inga nu putea să nu se gândească la Norne, acele femei fără 
chip care torc şi retează firul destinelor umane în tainita 
pământului, şi simţea un fior neplăcut pe şira spinării. 

Doamna neagră îşi dădu toată osteneala. Se trezea 
înaintea tuturor şi lucra pe rupte la războaiele de ţesut. 
Observându-i mişcările mâinilor, Inga descoperea un fel de 
furie tainică şi de nerăbdare. 

„Ţese cu furia cu care războinicii îşi pregătesc armele 
înainte de bătălie, îşi spuse ea într-o dimineaţă. E ciudat.” 

Niciodată nu mai văzuse o femeie mânuind pieptenele cu 
o astfel de expresie pe faţă. Îndată ce se apleca asupra 
războiului, prinţesa neagră se transfigura... La ce se gândea? 
Ce imagini i se perindau prin minte? 

Încet, hainele căpătau formă; colorate, brodate, erau 
frumoase şi comode. Nu încăpea nicio îndoială că Fodor le va 
primi cu dragă inimă. 


Inga se ostenea cu bucurie. Frântă de oboseală, nu se 
mai plângea că-şi va sfârşi zilele acolo, pe insula aceea de la 
capătul lumii. Odată cu venirea iernii, zilele aveau să devină 
nesfârşite şi va trebui să se obişnuiască cu nuanţa ciudată a 
cerului şi să se războiască cu frigul. Iar frigul o îngrijora cel 
mai mult, deoarece cunoscuse iarna doar în oraş, adăpostită 
între pereţii unei case bine încălzite. Va fi cu totul altfel aici, 
în acest castel aflat în bătaia vânturilor, cu zidurile pline de 
spărturi şi cu turnuri descoperite. 

Se gândea şi la copiii prost îmbrăcaţi. 

— Decât să tesem pentru ţărani, n-ar fi mai bine să ne 
ocupăm de copiii noştri? mormăi ea, într-o seară. 

— Nu ştii ce spui, replică doamna Urd. Nu foloseşte la 
nimic să îmbrăcăm copiii dacă Fodor şi sătenii lui vor veni să 
incendieze castelul într-o noapte de beţie. Dacă vrem să 
supravietuim, trebuie să le câştigăm prietenia. 

Păru să se gândească o clipă, apoi adăugă: 

— Să nu faci greşeala să te ataşezi de copii! Mulţi vor 
muri în cursul iernii. În acest ţinut, copiii au o viaţă foarte 
scurtă, iar să te ataşezi de ei în mod nechibzuit înseamnă să 
te condamni la o tristeţe veşnică. E mai bine să vezi în ei 
doar mici animale cu o existenţă efemeră şi să nu le oferi mai 
multă dragoste decât unui cätelus. 


Într-o lună, hainele au fost gata: cazace groase căptuşite 
cu lână, cu gulere şi manşete din blană. Puteau a lână de 
oaie prost degresată, dar nimeni nu avea să se supere, nici 
măcar Fodor. 

După ce Snorri umplu brişca, doamna Urd o trimise pe 
Inga în sat să ducă primul transport. 

— Chiar nu vreţi să veniţi cu mine? o întrebă tânăra. Asta 
ar fi o garanţie în plus că doriţi pace. 

Faţa castelanei se strâmbă, ca şi cum gândul de a-i întâlni 
pe ţărani i-ar fi fost de-a dreptul odios. 

— N-nu..., bolborosi ea. Nu sunt sigură că voi găsi 
cuvintele potrivite... Mutrişoara ta drăguță va avea cu 
siguranţă un efect mai bun. În plus, cu tine n-au nimic 
de-mpärtit, şi asta e important. Du-te... şi nu mai flecari cu 


„fratele Ioan”! Eşti aşa de naivă, că i-ar fi de ajuns o clipă ca 
să-ţi umple capul cu baliverne. 


Ofensată, Inga lovi cu biciul crupa calului. 

Se pomeni întâmpinată de ceaţă, cocon jilav cu miros de 
alge. Se risipea vreodată? Calul mergea fără grabă, 
indiferent la îndemnurile tinerei. 

Deodată, îi atrase atenţia scânteierea unui foc de tabără 
care fumega la marginea drumului. Inga întoarse capul la 
stânga şi la dreapta, în încercarea de a-l zări pe proprietarul 
bivuacului, când, brusc, ceva ieşi din pământ într-un nor de 
praf. Tânăra ţipă speriată. O siluetă pământie stătea la 
marginea drumului, ca un cadavru ieşit din mormânt. Tânăra 
vru să dea bice calului ca să se îndepărteze cât mai repede, 
dar creatura noroioasă se grăbi să prindă animalul de zăbală, 
oprindu-l pe loc. 

— Stai! strigă vocea fratelui loan. Eu sunt. Unde alergi 
aşa? 

— De ce eşti în halul ăsta? îl întrebă Inga, uimită. Te-au 
îngropat de viu ţăranii? 

— Nu..., răspunse bărbatul, cu o oarecare reticentä. 
Exploram unele galerii. Nimic important. Ce transporti? 

— Haine de iarnă pentru săteni, îi explică tânăra. Cadoul 
doamnei Urd ca să-şi atragă bunăvoința lui Fodor. 

— Haine..., mormăi loan. la să vedem. Am mare nevoie de 
o şubă. 

Inga dădu drumul häturilor şi se grăbi să ajungă lângă 
nebun, în partea din spate a briştii, ca să nu-l lase să 
răscolească în teancurile frumos aranjate. 

— Lasă-le, nu sunt pentru tine! se răsti la el tânăra. Dacă 
doamna în negru ne observă în acest moment, o să mă certe 
iar. 

— Nu poate să ne vadă, târfa, ceața e prea deasă, 
răspunse fratele loan, rânjind. Sunt tare mâhnit de 
atitudinea ta, fiica mea. Aşadar, preferi să-i îmbraci pe 
păgâni decât să oferi o haină groasă unui om al Domnului 
care trăieşte într-o sărăcie lucie? 

Se înfierbânta. Ochii i se agitau, exorbitanti, în mijlocul 
feţei pământii. 


„N-ar fi trebuit să-l atât, îşi spuse Inga. Acum o să facă o 
criză... Ce proastă sunt! De ce nu l-am lăsat să-şi ia una 
dintre afurisitele astea de haine groase?” 

— Desfrânata te-a pervertit, nu-i aşa? răcni bărbatul cu 
faţa plină de noroi. Te-a câştigat de partea ideilor ei 
nelegiuite? Poate că împărţi patul cu ea, cine ştie? De la 
prima privire, am văzut că n-ai dus o viaţă aspră. Eşti prada 
ideală pentru vrăjitoarea asta. Peste puţin o să-i mănânci din 
palmă... O să... O să... 

Furia îl sufoca. Inga se abtinu cu greu să nu-i strige: 
„Destul! Fără predici, nici măcar nu eşti preot!” Dar se temu 
să nu provoace o reacţie violentă din partea smintitului, care 
gesticula acum în mijlocul hainelor, apucându-le cu 
amândouă mâinile şi aruncându-le în drum. 

— Boarfe eretice! răcnea el. Boarfe de diavoli!... Ia uite 
desenele astea, rune diavoleşti, cu siguranţă... Şi culoarea 
asta roşie! Vrăjitoarea le-a vopsit cu sângele menstruației! 
Trebuie distruse, arse, purificate! 

— Destul! strigă Inga. Lasă hainele! Dumnezeule mare! 
Chiar eşti nebun de legat! 

Inga se aruncă asupra bărbatului care, în pofida 
slăbiciunii, o îmbrânci cu uşurinţă. 

— Ai hulit! hohoti el, agitându-şi ochii, incredul. Ai hulit, 
tu, o creştină! Nu eşti mai bună decât adunătura asta de 
păgâni adoratori de idoli! Ai merita să te arunc în foc ca pe 
boarfele astea spurcate! 

Sări din brişcă şi începu să împingă hainele, lovindu-le cu 
piciorul, spre focul care fumega pe marginea drumului. 

— Focul! vocifera el. Focul purifică totul! 

Apucă o haină şi o aruncă în jar. Lâna începu să se 
pârlească, răspândind un miros de păr ars. Inga sări lângă el 
şi îl apucă de zdrente. 

— Destul! bombăni ea. M-am săturat de nebuniile tale! 

— Aha! Văd bine că eşti de partea EI acum! izbucni loan 
cu glas şuierător. Te-a pervertit, va trebui să te pedepsesc, 
va trebui să scot diavolul din sufletul tău. Vom vedea dacă ai 
s-o mai aperi când o să-ţi ţin faţa în jăratic! 

Hotărât să-şi pună ameninţarea în practică, o apucă pe 
tânără de păr. Atunci se produse un fenomen inexplicabil... 


Inga fu orbită de o lumină puternică şi aruncată în spate de 
un suflu violent, care o ridică de la pământ. Pe jumătate 
asurzită, cu faţa şi hainele înnegrite, se pomeni culcată pe 
spate la cinci metri de locul unde stătuse cu o secundă mai 
înainte. 

În locul vetrei, se vedea acum un crater fumegând, ca şi 
cum cineva ar fi încercat să sape un mormânt, dar groapa 
era mult prea adâncă să fi fost făcută de mâna omului într-un 
timp atât de scurt... 

Ce să mai înţelegi? Tânăra se rostogoli într-o parte. O 
durea faţa. 

„S-ar zice că m-am apropiat prea mult de o flacără, 
constată ea. Dumnezeule! Ce s-a întâmplat? Chiar să fie 
vorba de vrăjitorie?” 

Fratele loan zăcea pe spate, cu barba şi părul arse de 
suflarea de foc care îl lovise şi pe el. Bolborosea cuvinte fără 
şir, amestecând rugăciuni cu anateme. 

Inga se ridică, încercând să-şi adune gândurile. Ce fusese 
în locul craterului cu un minut înainte? Focul şi pe foc... O 
haină, bineînţeles! Haina care luase foc... 

Trebuia să vadă în asta o relaţie cauză-efect? 

Năucită, tânăra făcu câţiva paşi pe drum. Inspăimântat 
de fenomenul inexplicabil, calul pornise spre castel, trăgând 
după el şareta, care se bălăngănea. 

Inga se aplecă să ia de jos una dintre hainele aruncate pe 
drum de preotul nebun. Era o haină groasă, în căptuşeala 
căreia fusese vârât un strat gros de smocuri de lână brută. 
Nu o puteai bănui, la prima vedere, că avea puteri magice. 
Tânăra se strădui s-o pipăie. După un moment, îşi dădu 
seama că degetele ei produceau un scrâşnet când frământa 
lâna căptuşelii. 

„Ai zice că e nisip..., îşi spuse ea. Da, ai putea spune că a 
fost adăugat nisip sau pilitură de fier în căptuşeală.” 

Numai cineva istet ar fi putut detecta o astfel de 
anomalie, în plus, deoarece ţărmul mării era aproape, lumea 
era obişnuită să găsească nisip în cutele hainelor. 

Totuşi, Inga hotări să desfacă cusătura. Cu ajutorul unui 
mic stilet pe care îl purta întotdeauna la ea, scoase 
umplutura de lână a hainei. 


O substanţă neagră fusese adăugată în smocurile de 
lână... o pulbere foarte fină, care le impregna ca un praf 
lipicios. Mirosul era ciudat, necunoscut. Să fi fost vorba de o 
substanţă  diavolească? Când fusese adăugat acest 
ingredient? Şi de cine? 


Văzând că fratele Ioan se agita acolo unde fusese azvârlit, 
Inga socoti mai prudent să nu mai zăbovească în apropierea 
lui. Cu pas şovăitor, tânăra porni spre castel, cu haina 
descusută sub braţ. 


Când intră pe portiţă, Snorri puse mâna pe ea şi o 
împinse pe scara ce ducea la galerie, îmbrâncind-o din spate. 
Mârâia, înfuriat la culme. În capătul de sus al treptelor, 
doamna Urd aştepta cu faţa schimonosită de mânie. O apucă 
pe Inga de partea din faţă a rochiei, o îmbrânci într-un 
perete şi strigă: 

— Idioato! Ce-ai făcut? Am văzut lumina prin ceaţă! Ce 
s-a întâmplat? 

Snorri, care până atunci se purtase frumos cu Inga, se 
apropie de ea şi îi trase un pumn în burtă. Tânăra se präbusi 
vomitând. 

Doamna în negru se lăsă în genunchi lângă ea şi o apucă 
de păr. 

— Tâmpito! Tâmpită tâmpiţilor! vocifera ea. Ai fi putut să 
zădărniceşti totul! Ar fi fost de ajuns ca un ţăran, unul 
singur, să fie de faţă la explozie... 

— N-am nicio vină, răspunse Inga. Fratele Ioan a aruncat 
haina în foc şi.... 

— Jar el! izbucni doamna Urd. O să ne pună veşnic bete 
în roate! 

Inga se agăţă de o coloană ca să se ridice. Feţele crispate 
de furie ale celor doi o înspăimântau. 

— Ce era? bâigui ea. Nisipul negru din interiorul 
hainelor... 

Doamna în negru se dădu un pas înapoi, cu trăsăturile 
încremenite. 

— A! exclamă ea. Ai descoperit şi asta... Păcat de tine... 

Apoi se întoarse spre cocoşat şi îi porunci: 


— Închide-o în subsol, vom vedea mai târziu ce trebuie să 
facem cu ea. Plec să duc chiar eu hainele în sat. La urma 
urmelor, asta ar putea fi luată drept o dovadă de bunăvoință. 

Snorri o apucă pe Inga de păr şi o trase în jos pe scară, 
sub privirile uluite ale copiilor adunaţi în curte. 

— Nu! imploră tânăra. Nu în criptă! Orbii vor să-mi 
scoată ochii! Nu în criptă! 


Dar Snorri rămase neînduplecat. După ce deschise uşa de 
fier care dădea în subsol, o aruncă pe fată în întuneric şi se 
grăbi să răsucească cheia în broască. 

Inga se rostogoli pe trepte, lovindu-şi coastele. Nu 
înţelegea ce i se întâmpla. : 

Când ajunse jos, se ridică pe bâjbâite. In faţa ei se 
deschidea acum hăul subsolului cu şirul de tuneluri şi 


subterane,  labirinturi, puțuri... Lumină era doar în 
apropierea scării, restul fiind cufundat într-o beznă de 
nepătruns. 


„Ţinutul orbilor...”, îşi spuse ea. 

Îşi şterse lacrimile cu mâneca. Nu îndrăznea să se 
îndepărteze de razele de soare care pătrundeau prin uşă şi 
desenau o pată tremurătoare în capătul de jos al scării. Cât 
timp stătea sub protecţia luminii, nu i se putea întâmpla 
nimic rău; cel puţin aşa spera ea. Scrută inutil întunericul. 
Orok şi micii lui războinici ai nopţii se apropiau oare acum, 
cu lăncile ridicate ca să-i scoată ochii? 


Ca să preîntâmpine această eventualitate, Inga luă o 
piatră de jos şi se aşeză pe o treaptă. Avea o mulţime de 
vânătăi şi murea de sete. Tot scrutând întunericul, era puţin 
câte putin convinsă că vedea mişcându-se forme 
monstruoase. 

„Am descoperit ceva, îşi spuse ea. Un secret... un 
complot... De asta m-a aruncat aici doamna Urd.” 

Şi se înfioră din nou la amintirea izbucnirii de ură pe care 
o văzuse strălucind în ochii prinţesei negre. 


Trecu o oră şi nimeni şi nimic nu ieşi din teritoriul 
întunericului format de subterane. Inga urcă în capătul de 


sus al scării, astfel încât să fie aproape de usa de fier. După 
ce se aşeză acolo, încercă să-i strige pe copiii care se jucau 
în curte, dar niciunul nu răspunse chemărilor sale, nici 
măcar Odi, care îi întoarse fätis spatele când prizoniera îi 
rosti numele. 

„Am pierdut bunăvoința stăpânei, îşi spuse tânăra, 
oftând. Nimeni nu vrea să rişte s-o nemultumeascä pe 
castelană fiind de partea mea.” 


Pe la mijlocul după-amiezii, doamna Urd se apropie de 
uşa de fier. 

— Ti-am făcut treaba, o anunţă ea. Am dus hainele groase 
în sat. Fodor m-a primit bine. Pare dornic să cădem la pace, 
idiotul! Nu ştie ce-l aşteaptă. 

— Ce puneţi la cale? întrebă Inga. Ce magie folosiţi? 

— Nu e vrăjitorie, proastă mică, ci o ştiinţă ciudată venită 
din China! răspunse femeia cu chipul palid. Nisipul negru, 
cum îi spui tu, e praf de... 

— Praf de ce? 

— Nu ştiu şi nici nu-mi pasă. Arald a adus o cantitate 
mică din călătoriile lui la capătul lumii, dar îi stârnea teama 
şi n-a îndrăznit niciodată să-l folosească împotriva 
duşmanilor lui. Pretindea că nu era o armă onorabilă. 
Chinezii îl folosesc ca să se amuze sau să se războiască. În 
contact cu focul, acest praf produce o lumină puternică 
însoţită de un suflu ca de furtună. De altfel, chiar aşa îl şi 
numesc: suflul dragonului. Am avut ideea să-mi procur alte 
butoiaşe de praf, cu ajutorul foştilor tovarăşi ai lui Arald, 
care fac comerţ cu Asia. Aici, nimeni nu ştie cum se poate 
folosi acest praf negru. Am depozitat o cantitate în fundul 
acestui subsol, în butoaie frecate cu grăsime. 

Inga ciuli urechea. Işi aminti brusc mirosul de usuc pe 
care îl simtise de mai multe ori, precum şi îndeletnicirea 
tainică a doamnei în negru şi a cocoşatului. 

— Grăsime? repetă ea, pe un ton întrebător. 

— Da, îi explică doamna Urd. Crăpăturile butoiaşelor sunt 
date cu grăsime şi împiedică praful să se răspândească, în 
plus, protejează conţinutul butoiului împotriva efectului unor 
eventuale scântei sau a stricăciunii provocate de umiditate. 


Chinezii folosesc gräsime de tigru. Praful îsi dezläntuie 
puterea îndată ce intră în contact cu focul, de aceea trebuie 
mânuit cu multă precauţie, departe de flăcări. 

— O! Aşa aţi scăpat de hoţii de copii din subterane! şopti 
Inga, înțelegând brusc ce se întâmplase în acea noapte. 

— Da, recunoscu doamna Urd. Snorri a ieşit în câmpie şi, 
printr-o crevasă din sol, a aruncat în capul celor care săpau 
trei-patru pungi de piele pline cu praf. Pachetele astea pot fi 
făcute să explodeze înfigând în ele un fitil de lumânare... 
Astfel, suflul distrugător se produce cu întârziere, după 
trei-patru bătăi de inimă. 

— Dumnezeule! sopti Inga, stânjenită că fusese atât de 
naivă. Si eu care credeam că ascundeati un monstru în 
criptă! O fiară pe care o asmutiti împotriva duşmanilor! 

— E adevărat că eşti destul de prostănacă, însă nu 
îndeajuns ca să duci la bun sfârşit treaba care ţi s-a dat, 
spuse prinţesa neagră. 

Degetele Ingăi se crispară pe gratii. 

— Vrei să distrugi tot satul, nu-i aşa? întrebă ea. 
Hainele... şi statuia zeului Njord... V-am văzut pe când o 
scobeaţi... Ca s-o umpleti cu praf! 

— Bineînţeles, recunoscu doamna Urd, zâmbind 
satisfăcută. Statuia făcută de tine şi pe care au pus-o 
prosteşte în mijlocul cătunului e plină de praf bătătorit. Când 
îi vom da foc, suflul ce va izbucni va ucide toţi oamenii pe o 
rază de trei sute de metri! Hainele groase vor face restul. 
Îndată ce vor lua foc, vor exploda şi ele. Aceşti topârlani vor 
fi făcuţi zob sau vor arde de vii. Asta îmi doresc de multă 
vreme... şi în sfârşit dorinţa mi se va împlini. Idiotii nu ştiu 
că, primindu-mi darurile, îşi pun în lăzi viitoare explozii care 
îi vor distruge. Când va veni momentul, voi ieşi împreună cu 
Snorri în landă si vom lua cu noi arcurile... Vom trage săgeți 
aprinse în statuie, în case... Va fi iarnă. Cei mai mulţi vor fi 
îmbrăcaţi cu hainele groase. Ce fericire să-i văd făcuţi 
bucățele! 

— Dar de ce? 

— Asta nu te priveşte. Ai mai bine grijă să-ți păstrezi 
ochii cât mai mult cu putință. Cred că orbilor nu le-a căzut 
bine că i-ai tras pe sfoară. Probabil că nu-şi amintesc cu 


plăcere cum i-ai minţit că eşti nevăzătoare. Infirmii înţeleg 
onoarea în felul lor. 

Doamna Urd făcu un pas în spate. 

— Te las, spuse ea. Dacă te întorci la sentimente mai 
bune... şi mai vezi, poate îţi voi acorda o a doua şansă. Va 
trebui să-ţi alegi prietenii, drăguţo, dar grăbeşte-te, n-a mai 
rămas mult timp! 

— Vreti să vă ajut să distrugeti satul, spuse Inga. Aşa-i? 

— Da, eşti drăguță si provii dintr-un mediu modest. Asta 
te ajută să te împrieteneşti mai uşor cu secăturile alea, 
răspunse cu voce înăbuşită castelana. Şi apoi, nu există nicio 
pricină între ei şi tine, ceea ce nu e valabil şi în cazul meu. 
Planul va funcţiona mai bine dacă ai să-i farmeci tu. De ce 
le-ai lua apărarea? Nu ştii cine sunt... Trebuie să fie 
pedepsiţi; pe urmă, voi reîncepe să trăiesc. Vom părăsi 
castelul, vom călători, te voi lua cu mine. Comoara lui Arald 
ne va permite să ne mutăm în altă parte. 

— Şi copiii? 

— Copiii ne vor însoţi, nu-i voi abandona. Nu sunt o fiinţă 
rea, ci doar îmi cer dreptul la răzbunare, un drept revendicat 
cu îndârjire de vikingi. De ce-ar fi doar privilegiul bărbaţilor? 
De ce femeile n-ar avea şi ele acest drept? 

Inspăimântată de violenţa doamnei Urd, Inga se 
îndepărtă de uşa cu grilaj. 

— Nu pot să fiu de partea voastră dacă nu-mi explicati 
nimic, spuse ea. 

— O prinţesă n-are de dat explicaţii unei servitoare, 
replică doamna în negru, cu voce şuierătoare, întorcându-i 
spatele. Când vei deveni mai supusă, te voi elibera, cu 
condiţia să mai fii în stare să mă slujeşti. 


Cel ce merge în întuneric 


După ce ochii i se obişnuiră cu întunericul, Inga distinse 
zone cu o întunecime mai mică în opacitatea criptei. Lumina 
zilei se infiltra în acele pungi de penumbră prin crăpăturile 
boitei. Aceste oaze luminoase nu erau foarte numeroase, nici 
foarte luminate, dar constituiau spaţii de refugiu, de care 
tânăra se putea folosi dacă s-ar fi prelungit claustrarea. 

Acum degeaba trăgea cu urechea: nu percepea niciun 
zgomot, nicio voce. Ai fi zis că orbii au hotărât să păstreze 
tăcerea cea mai desăvârşită ori că s-au retras în tunelul cel 
mai adânc. 


Ghemuită lângă gratiile uşii din fier forjat, Inga aştepta 
noaptea cu îngrijorare. Îşi spunea că Orok şi ,oitele” lui 
făceau acelaşi lucru. 

„Când râsetele şi strigătele copiilor nu se vor mai auzi în 
curte, vor şti că toată lumea a plecat la culcare şi că 
întunericul s-a aşternut peste pământ, îşi spuse ea. Atunci, 
vor ieşi din ascunzătoare să mă atace, bizuindu-se pe faptul 
că nu voi putea să mă apăr în întuneric.” 

Îşi imagina foarte bine strategia: ar fi fost de ajuns s-o 
împingă într-un tunel găurit de puțuri ca să cadă în vreunul 
din ele şi să-şi rupă picioarele. Da, probabil că asta 
intenționau să facă... 


Afară se făcea tot mai întuneric. În pofida spaimei, tinerei 
îi era foame şi sete. Se simţea slăbită. De două ori, cedând 
unui imbold de panică, zgâltâise gratiile: zadarnic. Broasca, 
enormă si complicată, fusese concepută să reziste 


tentativelor de spargere. 

Se lăsă noaptea. Pe când scruta întunericul, tânăra auzi 
zgomotul unui mers şchiopătat. Întoarse capul. Era Skall, 
sprijinit în cârja lui. Băiatul se apropie de gratii şi strecură 
un sac de pânză jegos printre bare. 

— Ia, e tot ce-am reuşit să fur, sopti el. Nu pot să stau, 
cocoşatul supraveghează intrarea în subsol. Încearcă să le ţii 
piept porcilor ălora de orbi! O să vin mâine iarăşi. 

Fără să aştepte multumirile, adolescentul dispăru în 
beznă şchiopătând. Induiosatä, Inga se uită în sac şi găsi un 
colţ de pâine, o bucată de cârnat afumat, o sticlă de cidru, o 
lampă mică cu ulei şi cremenea lui. 

Tânăra abia se abtinu să nu bată din palme de bucurie. 
Lumina, chiar foarte slabă, avea să-i permită să evite 
capcanele copiilor beznei. Era mai mult decât spera. 

Se grăbi să lovească cremenea cu amnarul. Curând, 
piatra scoase destule scântei cât să aprindă fitilul lămpii cu 
ulei. Mica lampă pâlpâia slab, aruncând în jur o lumină 
tremurätoare, care dansa pe pereţii criptei. 

Inarmată cu această lampă rudimentară, Inga cobori 
treptele. Când ajunse la capătul de jos al scării, văzu că uşa 
ghintuită, care o intrigase atât de mult, era acum deschisă. 
Aşadar, acolo tinuse ascunse doamna în negru faimoasele 
butoiaşe cu praf negru! Acum, cämäruta era goală. Inga se 
întrebă dacă ar fi fost posibil să se baricadeze acolo dacă ar 
fi atacat-o copiii. Examină încuietoarea. Din păcate, ca toate 
broastele temnitelor, nu putea fi acționată din interior. 

Deodată, sub boltă răsună ecoul unui pas. Se apropia 
cineva. Nu un grup, nu... o singură persoană, care înainta 
ajutându-se de un baston. Inga ridică lampa, pândindu-l pe 
cel care urma să iasă din beznă. O recunoscu pe Sigrid. 
Fetiţa era singură, mergea cu pleoapele închise, cu faţa mică 
şi murdară ridicată spre tavan. 

— Tu eşti, Inga? întrebă ea. Te-au aruncat aici ca să te 
pedepsim. Ai o lampă, simt mirosul de grăsime caldă. 

— Ai venit să-mi scoţi ochii? vru să ştie tânăra. Nu sunt 
duşmanul vostru. Am făcut doar ce mi-a cerut doamna în 
negru. 

— Ştiu, răspunse Sigrid. Acum nu mai are nicio 


importanţă. Trebuie să ne ajuţi... Toller a murit. A fost ucis. 

— Toller? repetă Inga. 

— Un băiat, îi explică fetiţa. Avea opt ani. L-am găsit cu 
capul sfărâmat de o piatră mare. Cred că a fost ucis de cel ce 
merge în întuneric. 

Inga îşi muşcă buza. Aproape uitase că tinerii orbi erau 
urmăriţi de un duşman neştiut, ce rătăcea noaptea prin 
tuneluri. 

— A revenit... fiinţa aceea? întrebă ea. L-ati auzit? 

— Da. Ca de obicei, am luat-o la fugă în subterane înainte 
să ajungă la criptă, dar Toller era mic. N-a fost destul de 
iute. Când am ieşit din ascunzători, era mort. L-am îngropat 
în cimitir. Ne e teamă. De când ai plecat, cel ce merge în 
întuneric vine din ce în ce mai des. Uneori, profită că dormim 
ca să se apropie de noi. Altădată, s-a aplecat asupra mea... 
Am fost atât de înspăimântată, încât m-am prefăcut că dorm. 
Avea o lampă în mână. Auzeam sfârâind uleiul şi simţeam 
mirosul de grăsime de focă. 

— Ce-a făcut? 

— Mi-a dat deoparte părul şi a lăsat să curgă apă pe 
fruntea mea. Mormăia. Credeam că mă va ucide, dar îmi era 
atât de frică, încât n-am fost în stare să fug. Mi-a atins faţa 
cu degetele lui umede, apoi s-a îndepărtat. 

— Cred că ai dedus acelaşi lucru ca mine, spuse Inga. 
Dacă are o lampă, înseamnă că vede, cum văd şi eu. Nu se 
poate deplasa în întuneric, cum faceţi voi aşa de bine. E 
cineva care vine de afară... 

În momentul în care rostea aceste cuvinte, îndoiala se 
strecură în sufletul ei. 

„Cineva care vede..., îşi spuse ea. Sau un orb care vrea să 
se creadă că are nevoie de o lampă ca să vadă!” 

Inga şovăi, tulburată de această eventualitate. 

— Orok ce spune? întrebă ea. 

Fetiţa se foi, stânjenită. 

— Orok spune întruna că idolul lui ne va apăra de intrus, 
dar nu-i adevărat, murmură ea. Idolul nu merge... Am fost 
să-l ating; e doar o grămadă de noroi uscat, care pute. Nu 
mai cred în el. La început, ne spunea că ne atinge faţa ca să 
înveţe să ne cunoască, pentru că era orb ca noi... Apoi, când 


au fost ucişi primii copii, a pretins că îi elimina pe cei impuri, 
cei care nu vor putea să facă parte din rasa nouă... Pe urmă, 
a spus că se va ocupa de intrus şi ne va apăra de el... Se 
încurca, se contrazicea... Nu mai am încredere. Cred că 
vorbeşte aiurea. 

Izbucni în hohote de plâns, iar lacrimile îi lăsară dâre 
palide în slinul care îi acoperea obrajii. 

— Nu-i pasă, bâigui ea. Nu doarme cu noi, aşa că nu riscă 
deloc ca intrusul să se aplece asupra lui şi să-i atingă faţa... 
Nu-i drept! 

Inga îşi puse mâna pe umărul fetiţei. 

— Repetă ce-ai spus, şopti ea. Orok nu doarme cu voi? 

— Nu, confirmă Sigrid. Întotdeauna a stat separat... El e 
şeful, nu? Spune că trebuie să mediteze... sau să vorbească 
cu noul zeu, care va ieşi din pământ după Ragnarok. Pretinde 
că nu trebuie să auzim ce-i spune, că vocea divinității ne-ar 
asurzi sau ne-ar face să ne pierdem minţile... Înainte, când 
eram mai mică, îl credeam. Acum, nu mai sunt sigură de 
nimic. 

Inga o trase pe Sigrid la pieptul ei şi îi mângâie părul. În 
minte îi dădeau năvală gânduri nebunesti. 

„Dacă Orok nu doarme cu aceşti copii, poate că vine din 
exterior! îşi spuse ea. Îşi face doar scurte apariţii în criptă, 
apoi, după ce transmite mesajul, pleacă pe unde a venit...” 

Un copil de la castel ar fi putut foarte bine să joace acest 
rol. Era de ajuns să fi descoperit cum să pătrundă în 
subterane. 

O gaură într-un perete, hornul unui şemineu i-a oferit 
poate mijlocul de a ajunge în lumea orbilor. Pe acolo pe unde 
un adult nu ar fi putut niciodată să treacă, puştiul se strecura 
ca o nevăstuică, fără ştirea nimănui. In curtea castelului erau 
atât de mulţi copii, încât nimeni nu putea să-i supravegheze 
pe toţi. Unul dintre ei ar fi putut să dispară cu uşurinţă preţ 
de câteva ore, fără ca cineva să-i remarce absenţa. 

„Un copil, îşi repeta Inga. Un copil care se distrează 
făcând pe tiranul şi dedându-se plăcerii răutăcioase de a 
domni peste acest micut regat...” 


Inima îi bătea cu putere; era sigură că izbutise să dezlege 


misterul. Orok nu era orb, doar se prefăcea si, ca să nu se 
trădeze, rămânea la o distanţă prudentă de „supuşii” lui. Ştia 
că nu şi-ar fi putut înşela adepţii stând prea mult timp cu ei. 
Dar cine să fie? Skall era destul de şmecher ca să pună la 
cale o astfel de uneltire... 

„Dar lui Skall îi cunosc vocea şi am vorbit şi cu Orok, îşi 
spuse Inga. Timbrul vocilor lor nu are nimic comun. Doar 
dacă nu cumva Skall ar fi în stare să-şi schimbe atât de mult 
felul de a vorbi, încât să-i înşele?” 

— Nu mai plânge! îi sopti lui Sigrid. Acum sunt aici. Mă 
voi ocupa de creatura care merge în întuneric. 

— Fii atentă la ceilalţi, o avertiză Sigrid. Ei cred încă în 
puterea idolului. Îi dau şi acum ascultare lui Orok. Dacă îţi 
vor simţi prezenţa, vor încerca să-ţi facă rău. 

— Bine, mulţumesc că m-ai prevenit, spuse Inga. Voi 
rămâne ascunsă până când veţi adormi, apoi voi sta de pază 
în criptă. Dacă cel ce merge în întuneric vine să vă viziteze, îl 
voi vedea. 

Sigrid o strânse pe Inga în braţele ei micute, apoi plecă 
aşa cum venise. Tânăra o văzu dispărând în întuneric cu 
inima strânsă. 

Aşteptând să treacă la acţiune, Inga se instală în 
cămăruţă. Acolo se gândi îndelung la dezvăluirile făcute de 
Sigrid. Era aproape sigură că pretinsul Orok era un copil 
coborât de la suprafaţă. Dacă reuşea să-l prindă, s-ar fi 
terminat cu hărţuirea plină de cruzime la care erau supuşi 
tinerii orbi. 

„De ce toarnă apă pe fruntea celor care dorm? se întrebă 
ea. În felul ăsta, riscă să-i trezească... Nu-i pasă? N-are 
niciun sens!” 

În privinţa lui Toller, băieţelul cu capul sfărâmat, Inga nu 
era încă sigură dacă trebuia să pună moartea lui pe seama 
intrusului. 

„Ar putea fi vorba de un accident, îşi spuse ea. De un 
nefericit concurs de împrejurări. Bolta e putredă, crăpată. S- 
ar fi putut foarte bine desprinde o piatră din tavan şi să 
spargă capul copilului.” 


Se strădui să fie calmă, dar aşteptarea o tortura. Ca să-şi 


înşele nerăbdarea, întorcea problema pe toate părţile, ceea 
ce o enerva şi mai mult. 

„De ce să le verse apă pe frunte? se tot întreba ea. E 
stupid... doar dacă... doar dacă nu cumva Sigrid interpretase 
greşit. Dacă apa era, de fapt, lacrimi? Și dacă intrusul 
plângea?” 

Ipoteza nu era deloc neverosimilă. Dar rămânea de 
descoperit motivul durerii. 


Neputând să mai reziste, Inga ieşi din ascunzătoare, cu 
lampa în mână, şi pătrunse cu prudenţă în criptă. Se străduia 
să nu facă zgomot. Cu auzul încordat, tânăra încerca să 
capteze ecoul unei discuţii între copii, dar peste tot domnea 
tăcerea. Copiii se adunaseră să doarmă. Inga înainta pas cu 
pas. Lumina slabă a lămpii nu-i permitea să vadă foarte 
departe. Tinându-si răsuflarea, trecu pe lângă grupul de copii 
care dormeau, înfăşuraţi în cuverturi ponosite. Unul dintre 
băieţi îşi făcuse o sabie mică din lemn, pe care şi-o pusese la 
cap, probabil ca să se apere de căpcăunul venit din întuneric. 

Inga se strecură în galeria ce ducea la sanctuarul 
idolului. Acolo îl întâlnise pe Orok de mai multe ori. Spera să 
descopere în acel loc un pasaj care să ducă la etajele de sus. 
Poate chiar va avea norocul să pună mâna pe pramatie când 
va ieşi din tunel! 

Statuia din noroi uscat era tot acolo, răspândind miros de 
urină. Lumina şovăitoare a lămpii accentua fizionomia 
grotescă, aproape amenințătoare. Inga îşi dădu seama că 
ezita să-i întoarcă spatele, ca şi cum idolul ar fi putut să 
înceapă să se mişte îndată ce nu s-ar mai fi uitat la el. 

„Haide, la urma urmelor, e doar o păpuşă urâtă din 
pământ!” îşi spuse ea. 

Cu lampa în mână, tânăra examină sala, căutând o 
deschizătură, un pasaj. 

Pe o piatră mare, plată, descoperi o pătură împăturită în 
patru şi câteva mici obiecte: un blid, un pahar. Toate îi 
aparţineau probabil lui Orok. Acea piatră supraînălţată îi 
ţinea loc de tron. Era estrada naturală de unde conducea 
destinul orbilor şi îşi debita predicile interminabile. 

Inga hotărî să aştepte, la pândă, şi se ghemui într-un colţ. 


La primul zgomot suspect, va sufla în lampä. Dacä, asa cum 
credea, Orok nu era orb, nu va veni fără ceva care să dea 
lumină. 

Se gândi din nou la Skall... Şi-l imagina foarte bine jucân- 
du-se de-a regele de doi bani! Distrându-se să le împuieze 
capul orbilor cu poveşti absurde despre ce o să fie după 
Ragnarok. 

„Totuşi, m-a ajutat, îşi spuse ea. Dacă el ar fi Orok, n-ar 
avea niciun interes să-mi uşureze situaţia procurându-mi o 
lampă!” 

Inga scutură din cap, agasată; nu mai ştia ce să creadă. 
Timpul trecea, flacăra mică a lămpii sfârâia uşor. Tânăra se 
temea că, din lipsă de combustibil, se va stinge. Nu putea 
nici să economisească uleiul stingând-o momentan. Dacă 
pericolul s-ar fi materializat brusc, n-ar fi avut timp să 
reaprindă fitilul... 

Se resemnă să aştepte şi îşi puse în gând să bată în 
retragere, dacă va rămâne fără ulei. 


O oboseală perfidă puse stăpânire pe ea, înlesnită de 
poziţia nemişcată. Aţipi de trei ori şi se trezi tresärind în 
momentul în care bărbia îi cădea în piept. 

Când începea să-şi piardă speranţa, tânăra percepu ecoul 
unui râcâit îndepărtat în adâncul unui tunel. 

„S-ar zice că cineva se târăşte sau mişcă pietre din loc”, 
îşi spuse ea, ghemuindu-se şi mai mult în ascunzătoare. 

Acum, cineva mergea. Inga miji ochii, pândind apariţia 
unei lumini în fundul subteranei. Totuşi, paşii se apropiau 
fără ca lucirea tremurătoare a unei torţe sau lămpi cu ulei să 
lumineze bolțile. Creatura care mergea în întuneric nu avea 
deloc nevoie de lumină. 

„Ori e oarbă, ori vede perfect în întuneric...” 
Inga, la un pas de panică. 

Pregătindu-se pentru ce era mai rău, scoase din cutele 
rochiei stiletul fin de care nu se despärtea niciodată. Cu 
pupilele dilatate de spaimă, tânăra scruta intrarea în tunel, 
întrebându-se cine avea să se ivească din beznă. Apoi se 
contura o formă... O siluetă de om, înalt, dar descărnat. Un 
om aproape gol, cu nişte zdrente atârnate în jurul pântecelui. 


Lă 


„ îşi spuse 


Faţa lui... 

Dumnezeule! Inga fu cât pe ce să tipe de groază. Faţa 
necunoscutului era o rană, un câmp de bătălie de cicatrice şi 
umflături. Nu avea nici păr, nici barbă, cu atât mai puţin 
sprâncene, ca şi cum cineva i-ar fi ţinut capul în foc. Înainta 
cu ochii închişi şi atingea uşor zidul cu degetele ca să se 
ghideze. 

Fata îşi muşcă încheietura mâinii ca să nu strige. Corpul 
omului era întreg. Toate rănile păreau concentrate pe faţă, 
formând o mască de coşmar. 

Necunoscutul se opri în pragul criptei, într-o atitudine 
plină de suspiciune. Era greu să-i dai o vârstă, totuşi, părul 
grizonant de pe piept dovedea că trecuse de patruzeci de ani. 

— E cineva aici? întrebă el, dând capul pe spate să 
adulmece aerul. Simt un miros de ulei cald... Ştiu că e 
cineva... o lampă e aprinsă... 

Auzind aceste cuvinte, Inga rămase înmărmurită de 
stupoare. Vocea... Vocea bărbatului desfigurat... Era vocea 
lui Orok! 

Gigantul cu faţa distrusă vorbea ca un copil. 

Orok nu era copil, ci un adult care juca rolul unui 
adolescent. Aşa se explica timbrul ciudat al vocii sale 
stridente, foarte ascuţite, ce-ţi devenea repede insuportabilă. 

— Răspunde! insistă bărbatul, pierzându-şi răbdarea şi 
agitându-şi braţele subţiri. N-ai dreptul să te afli aici fără 
voia mea... Sala asta e un sanctuar... 

Se bâlbâia, ezitând între teamă şi mânie. Acum, când îl 
vedea de aproape, Inga îi distingea pieptul bräzdat de 
cicatrice vechi. 

— O să te vânez! strigă Orok, apropiindu-se pe bâjbâite 
de piatra plată care îi ţinea loc de tron. 

Vâri mâinile într-o crăpătură şi scoase două unelte din 
lemn asamblate grosolan. Securi... securi inofensive, cum îşi 
fac copiii ca să se joace de-a vikingii. Atunci, Inga înţelese... 

Orok nu era nimeni altcineva decât Arald Secure, soţul 
doamnei Urd! 

Tăcută, îl privi agitându-se grotesc în centrul criptei. 
Lovea aerul cu cele două bolox din lemn ros de cari. 
Gesticulările îl epuizară foarte repede şi îşi lăsă în jos braţele 


subţiri, gâfâind. 

— Eu sunt, Înga..., murmură tânăra în cele din urmă. 
Doamna în negru m-a închis cu voi. 

— Inga? bâigui Arald, căruia acest nume îi stârnea în mod 
vădit doar amintiri confuze. 

— Am venit să finisez idolul, se grăbi ea să precizeze. Am 
văzut că se strică... li cade faţa, trebuie făcută la loc. O să 
mă ocup de asta. 

Tânăra improviza, încercând să prindă mintea lui Arald în 
capcana obsesiilor obişnuite. 

— Zici că se deteriorează idolul? bâigui gigantul 
desfigurat. 

— Da, insistă Inga. Dar se poate repara, dacă ne punem 
pe treabă neîntârziat. Pentru... pentru asta am venit. M-a 
anunţat Sigrid. 

— O, da!... Bineînţeles... E bine... 

Arald se aşeză pe estrada de piatră şi puse la loc în 
crăpătură securile inutile. 

Strigătele lui îi treziseră pe copii, care se înghesuiau la 
intrarea în criptă, întrebând ce se întâmplă. Orok îi linişti, 
explicând că Inga venise să repare idolul şi că nu trebuia să i 
se facă vreun rău, chiar dacă aparţinea detestabilei rase a 
celor care vedeau. Idolul înainte de toate, nu-i aşa? 

Copiii bombăniră, cuvintele lui Orok li se păreau confuze, 
contradictorii. Unii protestară. O văzătoare nu avea ce să 
caute în lumea criptelor, trebuia să fie alungată sau să i se 
scoată ochii... j 

Arald îşi pierdu răbdarea. Incepu să vocifereze cu o voce 
stridentă de copil furios. Inga îl observa cu stupoare: chiar si 
gesturile erau ale unui copil enervat. Tabloul avea ceva 
halucinant. Ce i se întâmplase? Oare prin ce urzeală magică 
redevenise copilaş acel şef viking temut de toți? 


Dându-si seama că lampa cu ulei se va stinge curând, 
Inga bătu în retragere si se strecură afară din sanctuar. Cu 
pas iute, apucă drumul care ducea la usa cu gratii. Era încă 
sub socul surprizei. Prin urmare, Arald nu murise! Dar ce 
făcea în adâncul subteranelor castelului, în acea stare 
deplorabilă? 


Nebunia pusese stäpânire pe creierul lui. Totusi, asta 
făcea din el un ucigas de copii? Inga nu credea. 

„In plus, e orb, îşi spuse ea. Iar vizitatorul nocturn are 
nevoie de o lampă ca să vadă, după cum spusese Sigrid.” 

Se aşeză mult mai uşurată lângă gratii ca să inspire 
adânc aerul curat de afară. După miasma de mucegai din 
subterane, acesta era aproape mireasma libertăţii. 

Lumina lunii pătrundea printre gratii, făcând întunericul 
mai puţin apăsător. Inga hotări să stingă fitilul lămpii ca să 
nu ardă de tot. 

Zadarnic întorsese problema pe toate părţile, nu se putea 
convinge de vinovăția lui Arald. 

Doborâtă de oboseală, adormi în cele din urmă. Skall o 
trezi în zori. Vârâse o mână printre gratii şi o scutura 
viguros. 

— Hei! şopti el. M-ai speriat, credeam c-ai murit! Orbii nu 
ti-au scos ochii? E bine. Ti-am adus mâncare şi ulei pentru 
lampă. Nu ştiu când voi putea să mai vin, Snorri îşi va da 
seama că cineva a forţat uşa bucătăriei. Încearcă să rezişti... 
Dacă reuşesc să fur cheia, fugim amândoi. Mă vei duce în 
ţara ta, da? 

— Bineînţeles, răspunse Inga. Dar ai grijă. Cred că 
doamna Urd şi Snorri nu sunt cu adevărat ceea ce pretind a 
fi. 

— Serios? replică adolescentul, rânjind. Azi ai descoperit 
asta? E multă vreme de când ştiu atâtea despre amândoi 
încât să mă feresc de ei. Am încercat să te previn, 
aminteşte-ţi! 

Fără alte explicaţii, băiatul plecă şchiopătând în lumina 
palidă a zorilor. 

Inga deschise sacul şi mâncă cu poftă slănina şi fructele 
aruncate acolo claie peste grămadă. Îi era frig, ar fi dat orice 
pentru o strachină cu supă fierbinte. 


După ce se sătură, umplu lampa cu ulei, o reaprinse şi 
cobori din nou în subteranele castelului. Recunoscându-i 
pasul, Sigrid veni înaintea ei. 

— E adevărat că vei repara idolul? întrebă ea. 

— Da şi nu, şopti Inga. E doar un vicleşug ca să câştig 


timp. Important e ca Orok să-mi dea voie să rămân cu voi. 
Înţelegi? 

— Da, dar ai grijă. Orok nu mai e la fel de respectat ca 
înainte. Unii băieţi ar vrea să-i ia locul... Mulţi încep să 
creadă că idolul nu face nimic pentru ei şi că Orok spune 
aiureli. Nu mai vor să audă de Ragnarok şi ar dori să scape 
de aici... 

— Şi unde să se ducă? Nu ştiu nimic despre lumea de 
afară! Fără călăuză, se vor rătăci sau vor cădea de pe faleză. 

— Tocmai asta e! şopti fetiţa. Unii cred că ai putea să fii 
călăuza noastră. Grupul nostru e pe cale să se rupă în două. 
Aici nu eşti în siguranţă. Dacă unul dintre ei îţi sparge 
lampa, vei rămâne pierdută în întuneric şi le va fi uşor să te 
împingă într-un put. 

— Mulţumesc că mi-ai spus, răspunse Inga. Voi încerca să 
fiu cu ochii-n patru. 


Ajunse repede la sanctuar, pentru că voia să afle dacă 
Arald ieşise. Când ajunse în sala idolului, îl descoperi pe 
viking ghemuit ca un sugar pe piatra plată. Cu braţele 
strânse în jurul genunchilor, bărbatul dormea. Tânăra se 
apropie să-l examineze mai bine. Cicatricea unei tăieturi 
adânci îi împărțea capul în două, ca şi cum ar fi fost lovit cu o 
secure. Osul, spart, formase o adâncitură când se sudase în 
pofida bunului simţ. 

„De asta şi-a pierdut judecata, îşi spuse Inga. Rănile la 
cap au uneori un astfel de efect. Tata mi-a explicat asta.” 

Se îndepărtă, pentru că nu voia să-l trezească. Acum 
înţelegea mai bine delirul construit de Orok în jurul miticului 
Ragnarok. Cine ar fi putut cunoaşte mai bine decât un şef 
viking legendele din timpurile de odinioară? În oraş şi în 
regiunile cucerite de creştinism, nu se mai pomeneau deloc 
aceste poveşti barbare, dar Arald crescuse toată viaţa în 
acest climat de magie războinică şi de superstiție 
sângeroasă. Nebunia îi era alimentată de amintiri. 


Cu lampa în mână, Inga intră în tunelul de unde îl văzuse 
venind pe Arald. Era îngust şi părea gata să se prăbuşească. 
Se termina într-o fundătură, blocat de un perete de zidărie. 


Inga văzu totuşi că la baza acestuia o piatră fusese 
desprinsă, permiţând trecerea dintr-o parte în alta a acestei 
frontiere. Intră prin acea gaură târându-se, împingând lampa 
în faţă. 

De cealaltă parte se deschidea o încăpere luminată de o 
ferestruică atât de îngustă, că prin ea intra o singură rază de 
soare, mai subţire decât lama unei săbii. Locul acela era de o 
mizerie înfiorătoare. Un şanţ îngust săpat în sol ţinea loc de 
latrină. O uşă acoperită cu fier închidea cämäruta. Mâncarea 
era introdusă printr-o deschizătură din mijlocul uşii. 

„O temniţă, îşi spuse Inga. Aici e închis Arald de zece ani. 
Probabil că ferestruica se deschide la nivelul solului, pe 
partea dinspre faleză. Vântul dinspre mare îl ajută să nu 
moară sufocat.” 

Un pat rudimentar, acoperit cu blănuri unsuroase, ocupa 
jumătate din spaţiu. Impresia de mizerie degajată de acel loc 
era insuportabilă. Mirosul greu te îngreţoşa. Neputând să 
mai stea acolo, tânăra se grăbi să iasă pe unde venise. 

Acum începea să înţeleagă mai bine. Aşadar, de zece ani, 
Arald era prizonierul doamnei în negru! Cine ar fi crezut? 
Trist sfârşit pentru un şef viking care, de-a lungul întregii 
existente, visase să moară în luptă, cu securea în mână. Ce 
complot, ce trădare îl aruncase în acea temniţă, pe el, cel 
care semănase teroarea pe coastele normande? 


Ajunse din nou în sala idolului şi se depărtă în grabă, 
nevrând să asculte încă una din obişnuitele predici ale lui 
Arald. 

„Înţeleg acum de ce nu stă tot timpul cu copiii, îşi spuse 
ea. Din când în când, se retrage în temnita lui ca să ia 
mâncarea pe care o primeşte prin deschizătura din uşă. În 
plus, poate că şi-a păstrat destul bun-simţ în nebunia lui ca 
să priceapă că n-are niciun interes ca puştimea să descopere 
adevărata-i identitate. E deja un miracol că secretul s-a 
păstrat. Dar timpul a trecut, micii orbi, creduli la început, au 
crescut, unii dintre ei nu se mai mulţumesc cu basmele pe 
care le-au tot auzit în ultimii ani.” 


Căsătorie însângerată 


Pe la amiază, doamna Urd veni la uşa cu gratii. Era 
singură şi ducea în mână un mic coş cu de-ale gurii. Părea 
calmă, dispusă să discute. 

„Ştiu de ce vine, îşi spuse Inga. Are nevoie de mine ca 
să-i înşele pe ţărani. Probabil că a fost primită cu răceală 
când a dus chiar ea hainele groase în sat.” 

Castelana schiţă un zâmbet plin de jenă, dar Inga nu se 
lăsă păcălită. Ultimele evenimente o convinseseră pe deplin 
că nu putea să aibă încredere deloc în stăpâna castelului. 

— Te-ai răzgândit? întrebă castelana. Imi cer scuze, m-am 
înfuriat, cred că ar fi bine pentru amândouă să facem pace. 
Interesele noastre coincid. Niciuna dintre noi nu s-a născut 
pe această insulă pierdută. Valorăm mai mult decât porcii 
ăştia. De ce să ne certăm? Ai un singur gând: să pleci de-aici 
cât mai repede şi să te întorci acasă... Aceeaşi dorinţă îmi 
chinuieşte şi mie inima de ani de zile. Să ne unim forţele ca 
să rupem lanţurile, ne-am elibera mai repede. 

— Lăsaţi vorbele frumoase, răspunse cu calm Inga. M-ati 
minţit. Arald n-a murit, l-am întâlnit în criptă. Avea o figură 
jalnică. 

Castelana avu o tresărire; totuşi, nu se grăbi să plece, 
cum ar fi fost de presupus. Un zâmbet ciudat îi apăru pe 
buze şi se apropie de gratii. Faţa îi era acum foarte aproape 
de cea a prizonierei. 

— Nu eşti chiar atât de nătângă pe cât s-ar părea, sopti 
ea, pe un ton laudativ. 

— Pretindeati că a murit, insistă tânăra. Aţi încercat de 
mai multe ori să mă trageţi pe sfoară, m-ati luat drept 


proastă. 

— N-a fost chiar o minciună, răspunse doamna Urd. Dar 
poate că ar fi bine să-ţi spun toată povestea de la început? Îi 
cunoşti elementele principale, dar nu ştii cum să le pui cap la 
cap. Jivko se află în centrul dramei... Bänuiesti. Jivko, bunul 
meu prieten... Drăguţul zidar cam naiv, care îmi ţinea 
companie pe metereze, explicându-mi legile oceanului... 
Nu-ţi poţi închipui ce mângâiere îmi aducea prezenţa lui. 
Când se afla aici, nu mai eram singură... Nu-i ascultam 
vorbele, ci sunetul vocii... Ca un zumzet reconfortant. N-a 
fost niciodată nimic între mine şi el, ţi-am spus asta şi e purul 
adevăr. Intre noi a fost doar o prietenie tandră, care, poate, 
ar fi evoluat spre ceva trupesc dacă am fi avut timp, dar nu 
s-a întâmplat. Timpul ne-a fost confiscat, răpit... Fodor şi 
tovarăşii lui de beţie s-au străduit să murdărească totul, să 
vadă desfrâuri neruşinate acolo unde erau doar flecăreli 
tandre. Din cauza calomniilor lui, se bârfea pe seama acestor 
pretinse împreunări... Ai fi zis că ne călăream în permanenţă 
în cele patru colţuri ale landei, fără să ne mai tragem 
sufletul. Arald s-a supărat. Nu pentru că ţinea la mine, ci la 
reputaţia lui. A înţeles că va deveni curând batjocura 
ţăranilor, şi numai din cauza unui cocoş tânăr din sat, un 
puştan cu pielea prea catifelată... A hotărât că trebuie să 
înceteze totul. Şi a procedat după cum îi era obiceiul... ca o 
brută ce era... Avea ceva de mistreţ în el. De mistreţ şi de 
călău. 

Vocea doamnei în negru se stinse. Un moment, Inga 
crezu că va începe să plângă. Pe faţă i se perindau emoţii 
contradictorii: furie, durere, ură, tandrete, milă... 

Inga nu spuse nimic, aşteptând cu răbdare urmarea 
confesiunii. 

— Arald l-a atras pe Jivko într-o cursă, continuă doamna 
Urd. Nu l-a omorât, nu, ar fi fost prea simplu. L-a bătut măr, 
i-a rupt toate oasele corpului şi faţa, l-a transformat într-o 
cârpă sângerândă. După ce şi-a sfârşit treaba de călău, a 
încărcat corpul lui Jivko într-o şaretă şi mi l-a trimis printr-un 
servitor. „Ca să ai cu ce să te distrezi, draga mea, mi-a spus 
el. Vezi că nu sunt om rău şi îţi las o şansă să lipesti la loc 
bucăţile. Dacă supravieţuieşte, îţi dau voie să-l ţii lângă tine 


ca pe un câine credincios şi chiar să-i faci pui, dacă o să mai 
vrei asta!” Cu ajutorul unei tămăduitoare de oase rupte, l-am 
îngrijit pe Jivko cât mai bine, dar nu puteam să fac mare 
lucru pentru el, în starea în care era. 

— A murit? întrebă Inga. 

— Nu, mai rău: a supravieţuit, şopti prinţesa neagră, 
lăsând ochii în jos. Nu i-am făcut niciun bine salvându-l. 
Probabil că ar fi trebuit să-l las să-şi dea duhul. 

— De ce? 

— Pentru că era distrus. Nu-i mai rămăsese nimic din 
frumuseţea lui... De altfel, îţi poţi da seama şi singură, 
pentru că îl întâlneşti în fiecare zi. 

— Cum? 

— Jivko e... Snorri. Ce-a mai rămas din el. Coloana ruptă 
s-a sudat altfel decât ar fi trebuit; faţa e mai urâtă decât 
botul unui vițel. Nu mai poate să vorbească, căci gâtul i-a 
fost pe jumătate strivit de lovituri. Am comis o crimă 
refuzând să-l las să moară. M-am gândit numai la mine... la 
singurătatea mea, la complicitatea noastră. M-am comportat 
ca un copil răsfăţat, care se agaţă de jucăria lui. 
Tămăduitoarea voia să-i dea să bea o potiune otrăvită. Nu 
înţelegea de ce sunt atât de înverşunată. Vikingii nu 
obişnuiesc să-i îngrijească pe cei pe care rănile îi vor 
împiedica să meargă din nou la luptă. 

— Snorri..., bâigui Inga. 

— Da, răspunse doamna Urd, oftând. Ar fi avut dreptul să 
mă ucidă pentru festa urâtă pe care i-am jucat-o. Şi poate că 
ar fi făcut-o, dacă nu mi s-ar fi întâmplat acelaşi lucru. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Arald nu avea de gând să se oprească. Jivko constituia 
doar prima parte a pedepsei. A doua îmi era rezervată mie. I- 
a chemat pe oamenii din sat în curtea castelului, apoi... apoi 
m-a legat de patru ţăruşi..., cu braţele şi picioarele 
depărtate... Mi-a smuls hainele şi le-a poruncit tinerilor 
prezenţi să-mi privească bine corpul, deoarece era pentru 
ultima dată când îl vedeau intact. Am înţeles ce se va 
întâmpla, i-am rugat pe ţărani să mă ajute, să mă elibereze. 
Erau cincizeci, şaizeci, iar Arald era singur. Nu le-ar fi fost 
deloc greu să-l împiedice. Dar erau laşi, lăsau capul în jos, 


rusinati. Am strigat zadarnic, până aproape să-mi plesnească 
venele de la gât. Mai târziu, tămăduitoarea mi-a spus că 
numai Jivko, auzindu-mi strigătele, încercase să se ridice, dar 
căzuse înapoi pe pat, neputând să facă nici măcar un pas. 
Apoi... Apoi, Arald a luat o găleată cu cărbuni aprinşi şi mi i-a 
vărsat pe pântece, pe sâni... 

— Dumnezeule mare! exclamă Inga, ascunzându-şi faţa în 
mâini. 

Doamna Urd era lividă. Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar 
ochii îi luceau de ură. 

— Spunea: „Aşa o să vă treacă pofta să mă incornorati, 
frumoşii mei domnişori! Priviti-o pe frumoasa prinţesă cum 
se rumeneşte! După ce se va prăji, mă îndoiesc că veţi mai 
dori să vă intindeti peste ea!” Râdea... Râdea ca un diavol... 
Durerea era atât de mare, încât mi-am pierdut cunoştinţa... 
Cicatricele de pe corpul meu sunt făcute de Arald. Am zăcut 
multă vreme între viaţă şi moarte, chinuită de friguri, de 
suferinţă. Dar nu voiam să mor, nu înainte să mă răzbun pe 
Arald. Asta m-a ţinut în viaţă. Ura. O ură înflăcărată. 

— Nu ştiam..., mărturisi Inga. 

— Cum ai fi putut să ştii! spuse doamna Urd, oftând. 
Presupun că cei din sat ti-au înşirat tot felul de poveşti de 
adormit copiii. Le place asta, se ascund în spatele legendelor 
ca să evite adevărul. Sunt atât de laşi, încât ajung să se 
convingă de propriile scorneli. Oricum, mi-au trebuit luni 
întregi ca să mă pun pe picioare. În acel moment, planul meu 
era gata gândit. Ştiam exact ce trebuia să fac. M-am prefăcut 
îngenuncheată, supusă, pe jumătate nebună... Râdeam şi 
dansam singură pe drumul de rond. Vikingilor le e teamă de 
nebuni, îi cred stăpâniţi de zei. În felul acesta a fost uşor să 
supraviețuiesc. Jivko a făcut la fel. În afară de tămăduitoare, 
nimeni nu ştia că devenise un monstru şi a păstrat secretul 
până la moarte. Astfel, nimeni din sat n-a ştiut vreodată că 
trăia la o bătaie de săgeată de casa unde se născuse. L-am 
sfătuit să facă pe idiotul cu spume la gură. Arald se distra pe 
seama noastră, uneori chiar arunca cu pietre în noi. Il 
dezgustam, i-ar fi plăcut să ne omoare, dar nu îndrăznea, de 
teamă să nu-i nemultumeascä pe zei. Zeii au nevoie de 
nebuni să-şi exprime voinţa, lucru binecunoscut... 


Doamna Urd täcu, cu gura uscată. Cu o mână nesigură, 
apucă plosca pe care o adusese pentru Inga şi bău, fără să-i 
pese că îşi uda rochia. 

— Cu timpul, Arald n-a mai fost interesat de noi, continuă 
ea. Atunci am trecut la acţiune. Jivko i-a rupt un ciomag în 
cap, i-a crăpat teasta în două. Arald s-a prăbuşit la pământ. 
Picioarele îi tresăreau şi bolborosea cuvinte fără şir, 
agitându-şi ochii ca un posedat. l-am plătit cu aceeaşi 
monedă, aşa cum doream de mult timp. Am adus o găleată cu 
jar... şi i-am turnat-o în cap, zicându-i: „Acum ne-am plătit 
datoriile unul altuia, frumosule senior, dar cred că îţi va fi 
foarte greu pe viitor să mai seduci păstoriţele. Probabil că va 
trebui să te multumesti cu mioarele lor!” Doamne! Ce bine 
mi-a făcut asta! De parcă până atunci mă abtinusem să 
respir. 

— Dar n-a murit, spuse Inga. 

Doamna Urd tresări, trezită din vis. 

— Nu, e adevărat, răspunse ea. S-a dovedit de o 
rezistenţă incredibilă... Jivko voia să-l aruncăm de pe faleză, 
dar mi s-a părut mai interesant să-l închidem într-una dintre 
temnitele castelului. Să-l zidim de viu şi să-l lăsăm să zacă în 
propria-i mizerie... Din când în când, cobor ca să-i arunc 
resturi de mâncare, coji, pe care le înghite ca un porc. Nu 
mai e în toate minţile. Crede că e copil. 

— A jucat rolul ăsta ca să fie acceptat de ei, spuse cu 
blândete Inga. Ca să nu mai fie singur... Nu-şi mai aminteşte 
cine e, acum e un om nevinovat. 

— Nu şi pentru mine, replică prinţesa neagră. Pentru 
mine, va rămâne întotdeauna un criminal. 

— Ghicesc urmarea, spuse tânăra. V-a mai rămas să-i 
pedepsiţi pe oamenii din sat care nu v-au ajutat... 

— Exact, încuviinţă doamna Urd. Din acest motiv, la 
început, m-am apucat să adun copii. Mă gândeam să-mi fac o 
armată pe care s-o trimit împotriva satului... O armată de 
fanatici, gata să moară la ordinul meu..., dar lucrurile n-au 
evoluat precum speram... şi apoi, cerea mult timp. Ani şi ani, 
dar eu nu mai puteam să aştept. Din întâmplare, am 
descoperit butoiaşele cu praf de puşcă aduse de Arald din 
China. Mi-a venit o idee. Însă aveam nevoie de mai mult 


explozibil, îndeajuns ca să distrug satul. Asa am început să 
fac comerţ cu marinarii. Nu ştiau exact la ce era bun praful. 
Credeau că foloseşte la producerea de văpăi colorate, 
precum acele „săgeți de flăcări zburătoare” care le plac 
foarte mult orientalilor. Când te-am zărit la piaţa de sclave, 
m-am gândit imediat că mutrişoara ta drăguță îi va plăcea lui 
Fodor... Că-mi va înlesni intrarea, adormind bänuielile 
sătenilor. Din păcate, te-ai dovedit prea curioasă şi prea 
chibzuită... Ce nevoie aveai să încerci să înţelegi? Nu era 
rolul tău. Trebuia doar să le zâmbeşti şi să-i convingi să 
accepte darurile... Dar nimic nu e încă pierdut. Dacă accepti 
să mă slujesti, îţi dau drumul. După ce mă voi răzbuna, îţi voi 
reda libertatea. Vom părăsi acest loc blestemat şi ne vom 
întoarce pe continent să începem acolo o viaţă nouă. Ti se 
pare cinstit? 

— Nu vă pot ajuta să distrugeti satul, protestă Inga. 

— Dar am dreptul s-o fac! răcni brusc doamna în negru, 
cu degetele crispate pe barele uşii. După legile vikingilor, pot 
să mă răzbun şi nimeni nu-mi poate lua acest drept... Satul 
trebuie să plătească, Fodor trebuie să plătească, el, care a 
surzit brusc când ceream ajutor. Toţi, toţi trebuie să 
plătească prin foc... Vreau să-i văd zvârcolindu-se, aşa cum 
m-am zvârcolit eu de durere între tärusii de care eram 
legată, expusă privirilor lor! Vreau să-i văd dansând la 
marele bal al flăcărilor! Şi Jivko gândeşte la fel... Răzbunarea 
noastră e îndreptăţită. Nu vom reîncepe să trăim decât după 
ce socotelile vor fi definitiv încheiate. 

Inga se abtinu să mai spună ceva. Intelegea sentimentele 
doamnei Urd, dar nu se putea hotări să devină complice la o 
execuţie în masă. 

— Nimeni nu poate să înţeleagă, şopti prinţesa neagră cu 
tristeţe. Nimeni nu poate să ştie ce am simţit în coliba 
tămăduitoarei, aplecată asupra saltelei de paie a lui Jivko, 
schimbându-i pansamentele, legându-i atelele, spălându-l 
când făcea pe el, pentru că nu se mai putea ridica... 
Niciodată nu mai fuseserăm atât de apropiaţi unul de 
celălalt. Eram mai legaţi decât amantii şi, totuşi, nu 
împărţisem niciodată acelaşi pat... Cine poate să înţeleagă 
asta? Sângele, suferinţa şi febra au făcut mai mult pentru noi 


decât sărutările şi mângâierile... Asta a fost, n-am cum să 
explic. A fost precum ceremonia unei căsătorii... O căsătorie 
celebrată de un cäläu. Lovindu-l cu sălbăticie pe Jivko, 
rupându-i membrele şi coloana, a făcut din el soţul meu. Mi 
l-a dăruit... După câteva zile, când Arald m-a acoperit toată 
cu jar, unirea noastră a fost completă. Din acel moment, eu şi 
Jivko eram soţ şi soţie prin răni şi oroare; nimeni şi nimic nu 
putea să distrugă legătura care ne unea. Arald era prea prost 
ca să înţeleagă... Credea că ne-a pedepsit, nu bănuia că ne 
legase pe unul de celălalt ca un preot! Celebrase el însuşi 
căsătoria noastră. Din ziua aceea, eu şi Jivko nu ne-am mai 
despărţit... Vom rămâne uniţi până la moarte, mai credincioşi 
decât soţii versati în jocurile iubirii. 

Doamna în negru tăcu. Respira repede şi răsuflarea ei 
stârnea ecouri disproportionate sub boltă. 

Treptat, deveni stăpână pe sine şi pe faţă i se aşternu o 
expresie nepăsătoare. 

— Aşadar, Arald a intrat în subterane..., spuse ea. Ştiam 
că reuşise să sape o gaură în peretele celulei, dar, văzând că 
se înapoia în fiecare zi, credeam că nimerise într-o 
fundătură. 

— Nu, tentativa de evadare l-a dus în subterane. N-a 
încercat să meargă mai departe. Probabil pentru că i-a ajuns 
compania copiilor. De altfel, vorbeşte ca ei. S-a transformat 
într-un fel de predicator... Cred că e inofensiv. Copiii sunt 
convinşi că cineva intră în criptă să-i omoare unul câte unul. 
Au fost deja câţiva morţi. 

— Arald îi omoară... Un animal de pradă rămâne un 
animal de pradă, chiar slăbit fiind. 

— Nu cred, replică Inga. Arald e orb şi l-au lăsat puterile. 
Nu mai e decât un fel de fantomă descărnată. Ucigaşul vine 
din exterior. E cineva care a reuşit să găsească una dintre 
subteranele de evacuare. Se foloseşte de ea ca să se 
strecoare în subsol în anumite nopţi. Dar nu ştiu din ce motiv 
ucide copiii. 

— Nu mai căuta, Arald e ucigaşul, se încăpăţâna doamna 
Urd. Stai departe de el dacă vrei să supravietuiesti. 

Se înfăşură în capă şi se pregăti să plece. 

— Te las să te gândeşti. Dacă primeşti să mă ajuţi pentru 


următorul transport de haine, te voi scoate din temnita asta. 
Dacă nu, te voi lăsa să zaci aici până când drägutul de Arald 
se hotărăşte să facă din tine femeia lui! 


Fiara care plânge 


În zilele următoare, Inga încercă să recâştige controlul 
asupra copiilor. Din păcate, zadarnic le istorisi o mulţime de 
poveşti şi legende si le înfăţişă o sumedenie de evocări 
fabuloase, nu reuşi. Mica comunitate era acum împărţită în 
două grupuri rivale. Susţinătorii lui Orok şi ceilalţi. Între ei 
izbucneau certuri care duceau la încăierări confuze. De 
fiecare dată, tânăra se grăbea să-i despartă pe adversari şi se 
alegea cu multe zgârieturi. Cu excepţia micutei Sigrid, toţi se 
fereau de ea, deşi recunoşteau că, după ce vor ieşi din 
subteranele castelului, vor avea mare nevoie de un ghid. 
„Orok” îşi continua monologurile. Deseori, i se întâmpla să 
vorbească singur în cripta idolului. Alteori, rămânea tăcut, 
absent, legănându-se de pe un picior pe altul. Stätea 
întotdeauna foarte departe de copii, având grijă ca niciunul 
să nu-l atingă din greşeală. În pofida nebuniei, simţea 
probabil că înşelătoria lui se ţinea de un fir de aţă. Până 
atunci, avusese mult noroc să nu fie demascat, dar acum 
când autoritatea lui asupra copiilor scădea, risca şi mai mult 
să fie îmbrâncit, de aceea se retrăgea din ce în ce mai des în 
celulă, după ce-i anunţa pe toţi că se ducea să mediteze. 

Inga căpătase obiceiul să doarmă iepureşte. Într-adevăr, 
se temea de un atac din partea celor care ţineau cu tot 
dinadinsul să-i scoată ochii. 

Ca măsură de precauţie, se retrăgea în cämäruta unde 
doamna Urd şi cocoşatul ţinuseră cândva butoiaşele cu praf 
negru. Sigrid venea la ea. Cu ajutorul unei pene de lemn, 
Inga improviza un sistem care îi permitea să ţină închisă uşa 
grea. În acest fel, dacă cineva încerca s-o deschidă, scârtâitul 


balamalelor ar fi trezit-o brusc. Era cât se poate de 
conştientă de nesiguranta situaţiei, agravată şi mai mult de 
lipsa mâncării şi a apei. Snorri nu catadicsea să-i aducă 
mâncare, iar Skall nu mai dăduse niciun semn de viaţă de la 
ultima întrevedere. 

„Probabil că a fost surprins de cocoşat!” îşi spuse tânăra. 

Puterile începeau s-o părăsească. Neputând să mai 
reziste, hotări să se prefacă că era de partea doamnei în 
negru. 

„După ce voi ieşi de aici, chiar dacă Snorri mă va 
supraveghea îndeaproape, voi găsi eu cum să-l anunţ pe 
Fodor în ce capcană se vâră”, îşi spuse ea. 


Se apropie de gratii şi îi ceru lui Snorri s-o aducă pe 
stăpâna lui. Doamna Urd consimti să se apropie, dar, când 
Inga îi spuse că se hotărâse s-o ajute, castelana izbucni în 
râs. 

— Prea târziu, frumoaso! replică ea. Eu şi Jivko ne lipsim 
de ajutorul tău. Ultimul transport a fost deja făcut... Oricum, 
nu mai am încredere în tine. Ţi-a trebuit prea mult timp să te 
hotărăşti. Trebuia să alegi pe loc de partea cui eşti. Aşa că 
vei rămâne acolo, cu dragul tău Arald. Poate vei deveni 
prinţesa lui? 

— Nu puteţi face asta! protestă tânăra. 

— Ba bine că nu! După ce voi distruge satul, te voi 
elibera, dacă vei mai fi în viaţă... 


Şi, cu aceste cuvinte, prinţesa neagră se întoarse în 
odăile ei. Inga se văzu nevoită să se înapoieze în întunericul 
din criptă. Acum nu mai avea ulei pentru lampă şi, în fiecare 
seară, trebuia să înfrunte bezna din subterane, 
înspăimântătoarea ei opacitate. 

Noaptea, se trezea la cel mai mic zgomot, convinsă că se 
apropia ucigasul fără chip. Apuca atunci stiletul si 
întredeschidea uşa, pândind lumina tortei sale sub boltă. 
Spera să-l surprindă în timpul raidului său, pentru că îşi 
însuşise foarte bine topografia locului ca să se poată deplasa 
acum cu ochii închişi. 

Era hotărâtă să nu-l lase să le facă din nou rău copiilor 


adormiti. Jurase că îl va înjunghia fără şovăire... sau, cel 
putin, îl va pune pe fugă, tipând din toate puterile. 


Din păcate, lipsa hranei şi oboseala îi diminuară mult 
vigilenta. Într-o noapte, adormi; a doua zi, găsiră alt copil 
mort... Cu faţa zdrobită de o piatră mare. 

— Băieţii spun că fiara s-a aplecat asupra lor, îi spuse 
Sigrid, după ce îi luase la întrebări pe ceilalţi. Povestesc că 
plângea şi că lacrimile curgeau pe faţa lor... pic, pic... ca 
picăturile de ploaie când intră prin crăpăturile bolţii. Părea 
nefericită că trebuia să ucidă pe unul dintre noi... Şovăia, 
mergând de la unul la altul... 


„lar povestea asta cu lacrimile, îşi spuse Inga, aplecându- 
se peste cadavrul copilului. lar asasinul ăsta care plânge 
înainte de a comite crimele...” 

Când vru să se ocupe de mort, tinerii orbi o îndepărtară 
fără menajamente. Nu era de-a lor şi voiau s-o facă să simtă 
asta. 

Inga se uită cum duceau copilul mort spre cimitirul 
subteran. Lumina soarelui, care se strecura prin crăpăturile 
bolţii, lumină o clipă ciudatul cortegiu ce se cufunda în 
întuneric precum un convoi de mici năluci. 

Tânăra se înfioră fără să vrea. Instinctul îi şoptea că era 
foarte aproape de dezlegarea misterului. Nu credea în 
vinovăția lui Arald şi o bănuia din ce în ce mai mult pe 
doamna Urd de uciderea copiilor. 

„În realitate, minte de la început, îşi spuse ea. Cunoaste 
foarte bine subteranele si le foloseşte ca să coboare aici... Isi 
caută fiul abandonat în urmă cu zece ani. De aceea 
examinează feţele copiilor plângând... Caută o asemănare pe 
care îi e teamă s-o descopere... o asemănare cu Arald!” 

Da, asta era singura explicaţie posibilă. 

„Copilul adus de ea pe lume era fiul lui Arald, continuă 
Inga. De aceea avea oroare de el. Nu se putea hotări să-l 
crească. Incapabilă să-l abandoneze lupilor sau să-l arunce în 
mare de pe metereze, a hotărât să-l amestece cu orfanii, ca 
să nu mai fie tentată să-l asasineze... L-a uitat timp de zece 
ani, dar nebunia şi ura ei s-au trezit recent. Nu poate tolera 


ca fiul lui Arald să crească si să devină într-un fel dublura 
tatălui său... N-ar putea suporta un astfel de spectacol. 
Negăsindu-l printre copiii din castel, îl caută în subterane, 
pornind de la principiul că, dacă nu e sus, nu poate fi decât 
în subsoluri. Din nefericire, nu reuşeşte să-l identifice... aşa 
că ucide toţi băieţii care seamănă mai mult sau mai puţin cu 
Arald, din prudenţă.” 

Inga îşi trecu mâna peste faţă. Tremura. 

— Doar dacă nu cumva... ucigaşul e Jivko, şopti ea. De ce 
n-ar face asta din proprie iniţiativă în interesul celei pe care 
o iubeşte? A hotărât, în taină, să-l suprime pe fiul lui Arald 
pentru ca preaiubita lui să nu poată vedea într-o zi dublura 
soţului detestat... 

Ambele soluţii erau valabile, dar nu aduceau un răspuns 
sigur în privinţa ucigaşului. 

Doamna Urd sau Jivko? 

„Dacă nu-l prind pe ucigaş asupra faptului, n-am nicio 
şansă să dezleg misterul...”, îşi spuse tânăra, oftând. 


Îşi dădu seama că transpira. În depărtare, răsunau 
psalmodierile funerare ale orbilor care îl îngropau pe copilul 
asasinat. 

„Dar Jivko să plângă? se întrebă Inga. Da, cu siguranţă, la 
gândul de a lua viaţa unui nevinovat... După câte mi-a spus 
doamna în negru, acest om nu era războinic, ci zidar. Nu are 
inima împietrită de ani întregi de jafuri şi măceluri... Da, se 
poate presupune că ar fi în stare să plângă dacă ar comite o 
crima. 

Inga ezita, nu mai ştia ce să creadă. Povestea asta cu 
lacrimile îi oferea poate o explicaţie prea uşoară, prea 
evidentă! 

„De altfel, chiar să fie vorba de lacrimi?” se întrebă ea. 

Copiii spun că au simţit picături de apă pe frunte în 
momentul în care ucigaşul s-a aplecat asupra lor şi au dedus 
că plângea... 

„Ce seamănă cu nişte lacrimi fără să fie? se întrebă 
tânăra. Prelingerea apei căzând din tavan? În acest caz, ar fi 
vorba despre o simplă coincidenţă... Nu, nu-i asta...” 

Şi, brusc, soluţia o fulgeră, orbitoare. Vocea fratelui Ioan 


răsună în mintea ei. Era... era ceva ce spusese la prima lor 
întâlnire în landă. Vorbise despre copiii de la castel... 
Spusese: 

„Cât priveşte tâncii, îi voi boteza unul după altul, apoi îi 
voi elibera de o viaţă pe care ar fi folosit-o oricum în mod 
nesăbuit. Nu-mi fac iluzii, nu poţi converti astfel de creaturi. 
Satana le-a modelat sufletul din propriile excremente, 
zadarnic aş spera să-i purific. Nu, în faţa unor astfel de 
anomalii, nu trebuie să te mai gândeşti decât să protejezi 
creştinătatea şi să actionezi ca soldat al lui Hristos. Îi voi 
ucide. Îi voi ucide pe toţi...” 

Da, spusese asta sau ceva asemănător... Un delir ucigaş 
de exorcist, de războinic al credinţei. 

„Dumnezeule mare! îşi spuse Inga. Picăturile nu sunt 
lacrimi... ci apa botezului! fi botează! Îi botează înainte să-i 
ucidă ca să ajungă în cer...” 


Tânăra se sprijini cu spatele de zid, cu răsuflarea tăiată 
de şocul descoperirii. Asasinul era fratele loan... sau, mai 
curând, Olaf, marinarul care ajunsese să se închipuie preot 
răzbunător. 

„A descoperit pe unde să intre în castel, acel afurisit de 
tunel care şerpuieşte în landă, îşi spuse ea. Din păcate 
pentru el, în loc să-l ducă în curte, se termină aici, la nivelul 
subteranelor...” 

De data asta, găsise ucigaşul! Nu avea să stea cu mâinile 
în sân, aşteptând ca falsul preot să-i masacreze unul după 
altul pe ceilalţi copii, incapabili să se apere. 

„Dacă el poate să intre, pot şi eu să ies! îşi spuse ea, 
cuprinsă de o nouă vigoare. E de ajuns să găsesc acel afurisit 
de tunel. E aici, undeva în întuneric. Cu lumină şi răbdare, 
voi reuşi să-l localizez... Da, voi reuşi!” 


Balul celor care ard 


A doua zi, Skall veni la ea. Abia se crăpa de ziuă când 
ajunse la gratii, aducând un sac cu provizii. Părea ciudat de 
surescitat. 

— Se pregăteşte ceva, îi şopti el fetei. Cocoşatul m-a 
gonit de pe drumul de rond. A adus acolo vreo zece tolbe cu 
săgeți şi cinci arcuri mari de război. A urcat si vase pentru 
jăratic; cred că vrea să dea foc sägetilor înainte de a trage cu 
ele. Doamna în negru îşi petrece timpul cu el. Observă 
câmpia pe deasupra crenelurilor şi şuşotesc ca doi 
complotişti. Uneori, prinţesa începe să strige şi să 
gesticuleze, iar Snorri încearcă s-o liniştească... S-ar zice că 
nu-şi mai găseşte locul. 

„Acum, după ce a întins capcana, arde de nerăbdare să se 
folosească de ea, îşi spuse Inga. Spunea că vrea să aştepte 
iarna, dar aşteptarea devine pentru ea pe zi ce trece mai 
insuportabilă. Nu va mai rezista mult timp dorinţei de 
răzbunare.” 

Inga se gândi. Bătaia unui arc de război - dacă vântul 
sufla în direcţia bună - era considerabilă. Snorri, deşi diform, 
avea braţe cu muşchi puternici şi nu i-ar fi fost deloc greu să 
tragă spre cer săgeți aprinse care, după ce vor ajunge în 
punctul cel mai de sus, vor descrie o curbă ce le va duce 
chiar deasupra satului. Tânăra se foi nervoasă; tatăl ei îi 
explicase toate aceste lucruri. [intind norii, puteai să 
sporeşti bătaia unui proiectil bine echilibrat şi să atingi ţinte 
aparent foarte îndepărtate. Exact ce va face cocoşatul. La 
urma urmelor, nu spusese doamna în negru de mai multe ori 
că satul era doar la o bătaie de săgeată de castel? 


— Ai dreptate, îi sopti ea lui Skall. Schimbări mari se vor 
produce în zilele următoare... Trebuie să fii pregătit. Contez 
pe tine să nu-i laşi pe copii să intre în panică. Dacă se va 
produce o catastrofă, adunä-i pe toţi, ai grijă să-şi ia lucrurile 
şi să se pregătească să părăsească în grabă castelul. 

— Adevărat? exultă adolescentul. O s-o ştergem de-aici? 

— Posibil, răspunse Inga. Dar fii discret. Snorri şi doamna 
în negru nu trebuie să bănuiască nimic. Asta trebuie să 
rămână între noi. 

— Jur! promise băiatul. Voi organiza totul. 

Apoi, plecă, copleşit de importanţa misiunii, lăsând-o pe 
tânără cu neliniştile ei. 

Inga se grăbi să umple lampa cu ulei. Skall făcuse bine 
lucrurile, căci se gândise chiar şi să-i aducă un fitil de 
schimb. 

Nu mai avea prea mult timp. 

„Trebuie să localizez tunelul, îşi spuse Inga. După ce voi 
ieşi, va trebui să-l fac pe fratele Ioan inofensiv, apoi să dau 
fuga în sat să-l previn pe Fodor de ceea ce i se pregăteşte. 
Trebuie să scape cât mai repede de statuia zeului Njord şi de 
hainele groase... sau să le neutralizeze stropindu-le cu apă.” 

Traversarea landei nu va fi deloc uşoară, deoarece se va 
afla pe teren descoperit şi Snorri o va repera cu uşurinţă, 
înțelegând ce încerca să facă, se va grăbi să-i tragă o săgeată 
în spate. 


După ce aprinse lampa, Inga se afundă în subterane. 
Sigrid o însoțea. 

— Ce cauţi? întrebă fetiţa. 

— Un tunel care comunică cu exteriorul, îi explică tânăra. 
Pe acolo se strecoară omul care vă asasinează. Dacă găsesc 
acest pasaj, o să mă duc în întâmpinarea criminalului şi am 
să-l împiedic să vă mai facă rău. 

— Înţeleg, spuse Sigrid. Voi încerca să obţin ajutorul 
celorlalţi. 

După multe discuţii, reuşi să recruteze cinci băieţei, care 
considerau aventura distractivă. 

— Mi-ai spus de mai multe ori că, înainte de sosirea 
ucigaşului, se aude de fiecare dată un zgomot înăbuşit, 


aminti Inga. Un fel de bum-bum... Ai fi în stare să precizezi 
din ce parte vine acest ecou? 

— Bineînţeles, răspunse Sigrid. Vine întotdeauna 
dintr-acolo. Hai, o să-ţi arăt. 

Mica trupă se puse în mişcare, în timp ce, în depărtare, 
răsuna vocea stridentă a lui Orok, dăscălindu-i pe ultimii 
adepţi. 

Fetiţa o conduse pe Inga printr-un labirint de coridoare şi 
de fundături, orientându-se datorită unor mici semne săpate 
în pereţi. „Citea” drumul ce trebuia urmat cu vârful 
degetelor, interpretând uşoarele zgârieturi de pe piatră, 
lipsite de semnificaţie pentru un văzător. Era un traseu 
riscant, plin de capcane, unde puteai fi înghiţit în orice 
moment de un put, de o crevasă. Zgomotul valurilor 
străbătea până aici prin fisurile falezei, astfel încât 
rostogolirea lor stârnea ecouri până sub boltă, chiar în inima 
beznei tunelurilor. 

— Am ajuns! anunţă fetiţa, oprindu-se în pragul unei 
cripte cu tavanul foarte jos. De aici vine zgomotul. 

— Atunci, asta înseamnă că orificiul subteran se află aici, 
spuse Inga. Să căutăm! Poate că nu e decât o gaură care se 
deschide la nivelul solului. 


Le-a luat mult timp să exploreze cripta. Unii copii se 
plictisiră, spunând că jocul acela nu avea nimic amuzant, şi 
făcură cale întoarsă. În cele din urmă, Inga şi Sigrid 
rămaseră singure. Când să fie şi ele cuprinse de descurajare, 
au dat peste un fel de vizuină, a cărei intrare era ascunsă de 
o piatră mare, aşezată cu abilitate în echilibru pe două pietre 
mici pe post de pivoti. Când Inga o mişcă din loc, acea uşă 
improvizată lovi peretele cu un zgomot înăbuşit, căruia ecoul 
îi spori imediat intensitatea. _ 

— Bum-bum! şopti Inga. Asta e. Il auziti de fiecare dată 
când asasinul iese din tunel. Când pleacă, are grijă să pună 
piatra la loc ca să ascundă pasajul. 

— Ce vrei să faci? întrebă fetiţa. O să intri acolo? 

— Da, n-am de ales. Ucigaşul se află la capătul acestui 
tunel. După ce voi termina cu el, veţi putea să părăsiţi cu 
toţii castelul. 


— Sper să te întorci, bâigui Sigrid, gata să izbucnească în 
lacrimi. Nu ştiu dacă vei fi destul de puternică să ucizi fiara... 
la urma urmelor, eşti doar o fată. 

Inga o linişti cum putu mai bine şi, trăgând adânc aer în 
piept, intră în tunel. 

Străbătu primii douăzeci de metri pe coate şi genunchi, 
împingând lampa cu ulei în faţă. Pasajul putea a cavou. Când 
loveai peretele, o ploaie amenințătoare de pământ şi pietre 
mici cădea din tavan. Inga resimțea lipsa aerului. In sfârşit, 
tunelul începu să se lărgească şi putu să se ridice. Ucigaşul 
făcuse lucrări de consolidare, întărind bolta cu ajutorul unor 
scânduri grosolane. Totuşi, starea tunelului era foarte 
precară şi îţi dădeai seama că se putea surpa dintr-un 
moment în altul. 

Gâfâind, Inga înaintă prin deschizătură, julindu-şi umerii 
de pereţi. Când primele rădăcini îi atinseră capul, înţelese că 
se afla sub landă. Tânăra avea faţa plină de transpiratie si 
respira cu greutate. Gâtuiturile tunelului o obligară de două 
ori să se târască. Din când în când, proptelele trosneau 
sinistru, ca şi cum s-ar fi îndoit sub masa de pământ pe care 
trebuiau s-o susţină. Acum, Inga aproape că alerga, pândind 
cu nerăbdare clipa în care lumina zilei va licări la capătul 
tunelului... 

În graba ei, îşi prinse piciorul într-o rădăcină şi căzu în 
faţă, trăgând după ea în cădere o grindă prost fixată. O 
avalanşă de pământ se prăvăli imediat din tavan, ţintuind-o 
locului. 

Inga ţipă, înghițind un praf negru care o făcu să tuşească. 
Galeria se prăbuşea! Încercă să se ridice, dar o grămadă de 
pământ şi de pietriş o acoperi şi nu avu destulă forţă să iasă 
de sub ea. Surparea continua. Lampa dispăruse, înghițită de 
pământ. Tânăra înţelese, îngrozită, că va fi îngropată de vie 
la doar câteva zeci de metri de ieşire. 

Nu mai putea să respire, pământul îi intra în nări şi în 
gură de fiecare dată când inspira. Tuşi şi agită fără vlagă 
mâinile, înţelese că îşi pierdea cunoştinţa. 


Pe când se credea moartă, două mâini o apucară de 
subsuori ca s-o tragă afară din grămada de pământ sub care 


era îngropată. Cineva lupta s-o smulgă din capcana 
subteranei, cineva care o trăgea spre lumină... 

Printre pleoapele pe jumătate închise, Inga întrezări 
peisajul familiar al landei. Salvatorul sărise în galerie prin 
gaura ca un crater pe care prăbuşirea o deschisese în boltă. 
Pe acolo ieşea acum, purtând-o pe Inga pe un umăr. 

Tânăra simţi că era întinsă pe iarbă şi cineva îi turna apă 
pe faţă. Acest contact o readuse la viaţă. Deschizând ochii, 
desluşi o siluetă aplecată asupra ei. O siluetă descărnată, 
înfăşurată în zdrente. 

Silueta fratelui loan. 

— Era gata să mori, fiica mea, tună falsul preot. E un 
miracol că am trecut tocmai atunci pe-acolo. Nu ştiam că 
subterana şerpuia în partea asta. 

— Nu pune mâna pe mine! strigă Inga, pierzându-şi 
stăpânirea de sine. 

Contactul cu mâinile ucigaşului de copii o îngrozea. Se 
zbătu ca o anghilă, străduindu-se să scape. În cele din urmă, 
îşi dădu seama că se comporta prosteşte şi risca să trezească 
bănuielile asasinului. 

Inga se strădui să-şi recapete calmul. 

— Îmi cer iertare, m-am speriat rău de tot..., spuse ea. 

— E normal, răspunse cu o bunătate ipocrită fratele Ioan. 
Ai fost la un pas de moarte. Sprijină-te de mine; să mergem 
la biserică, unde te vei putea curăța. 

O ajută să se ridice. Tânăra văzu atunci că era neagră din 
cap până în picioare. 

— Accidentul ăsta mi-e foarte folositor în căutarea mea, 
spuse loan. Găsisem intrarea unui tunel, dar, după vreo 
treizeci de metri, s-a dovedit că era blocat de o piatră mare, 
pe care n-am reuşit s-o dau la o parte. 

Inga nu-l asculta. Se străduia să-şi ascundă dezgustul şi 
ura. 

„Nu-l pot lăsa în libertate, îşi spunea ea, cuprinsă de 
panică. Trebuie să-l împiedic să mai facă rău, altfel se va 
întoarce în subterane, când se va înnopta, ca să boteze alt 
copil şi... să-l omoare.” 

Se lăsă dusă până la biserică, exagerându-şi slăbiciunea, 
ca să aibă timp să reflecteze. Ioan o sprijini cu spatele de o 


stâncă si începu s-o curete cu smocuri mari de iarbă. 

— Cel mai bine ar fi să-ţi scoţi hainele şi să te duci să te 
speli în mare, mormăi el. Dacă o iei pe drumul ăsta, ajungi la 
plajă. 

Inga se uită la el, năucă. I se făcu brusc teamă că 
nebunul va încerca să scape de ea. Poate se trădase mai 
adineauri, când îl respinsese. Ghicise. Nebunii au un instinct 
de animal care le permite să simtă lucrurile ascunse, tatăl ei 
îi spusese asta deseori. Se întrebă dacă nu cumva loan 
încerca s-o atragă pe plajă ca s-o înece într-un mic golf 
pustiu... sau să-i spargă capul cu o piatră. 

Instinctiv, pipăi în iarbă cu degetele, în căutarea unei 
arme improvizate. 

— Aşadar, ai reuşit să fugi din castel! observă preotul. 
Asta îmi va fi de mare folos pentru împlinirea misiunii mele. 
Pasajul pe care l-ai scos la iveală ar putea să-mi permită să 
mă strecor în castel şi s-o capturez pe târfa înrăită care se 
ascunde acolo! Da, pe Hristos! Mi-a oferit dezlegarea pe care 
o aşteptam de mult timp! 

Perora, agitându-şi braţele slăbănoage spre cer, luându-l 
drept martor pe Dumnezeu. Inga profită să strângă în mână 
o piatră rotundă. Nu se lăsa înşelată de maimutärelile 
nebunului. Ştia că se străduia s-o inducă în eroare. Credea că 
descoperă în fixitatea privirii sale prevestirea apropiatei sale 
condamnări. Era forţat să scape de ea, pentru că se dăduse 
de gol prosteşte. N-ar fi trebuit să-l respingă, dar nu se 
putuse abţine... O reacţie pur fizică, când îl descoperise 
aplecat asupra ei, într-o poziţie asemănătoare cu aceea în 
care probabil că îi boteza pe copii înainte să-i răpună. 

— Da, da! trâmbitä loan, zâmbind. Ziua asta e o zi mare... 
şi totuşi, văzând o groapă deschizându-se în solul landei, am 
crezut că însuşi diavolul va ieşi de acolo să m-apuce de 
picioare! 

Inga detestă imediat acel zâmbet fals, care mima 
bunătatea. Citi în el iminenta morţii sale. Fratele loan 
încerca s-o liniştească ca s-o ia apoi mai bine prin 
surprindere. Se va arunca asupra ei, o va apuca de păr şi o 
va împinge în gol din înălţimea falezei... 

Nu mai avea timp, nu mai avea de ales... 


Bratul ei zvâcni şi lovi brusc. Piatra izbi fruntea 
dementului exact în locul unde cicatricea îi despica teasta în 
două. 

Bărbatul dădu ochii peste cap şi alunecă pe o parte, fără 
să scoată niciun strigăt. 

Inga îl întoarse pe burtă şi îi legă mâinile şi picioarele cu 
cordonul de la sutana lui de călugăr. 

„Ar trebui să-l împing în gol, îşi spuse ea. Marginea 
falezei e la nici zece metri. Aş putea să-l rostogolesc până 
acolo...” 

În pofida dorinţei de a sfârşi o dată pentru totdeauna cu 
călugărul, nu putu s-o facă. 

Aşa că îl lăsă acolo unde căzuse, cu nasul în iarbă, cu 
sânge pe faţă şi se îndreptă spre biserică. În momentul în 
care se pregătea să intre, o săgeată căzu din văzduh şi se 
înfipse în uşă cu un zgomot înăbuşit, cât pe ce să-i tintuiascä 
mâna. 

„Cocoşatul! îşi spuse Inga. M-a zărit! Ştie că am scăpat şi 
că merg să-l anunţ pe Fodor!” 

Se repezi înăuntru ca să scape de săgeți. 

Şi bine făcu! Nici nu închise bine uşa, că o altă săgeată 
cu pene negre se înfipse în ea. 

Erau săgeți de război, lungi, solide, cu un vârf de fier lat 
şi tăios, concepute să străpungă un om îmbrăcat în cămaşă 
de piele..., iar Snorri le trăgea cu o forţă rară. Inga îşi dădu 
seama că acum era blocată în biserică. Dacă ar fi făcut 
imprudenta să scoată nasul afară, cocoşatul ar fi doborât-o 
imediat. Totuşi, trebuia să-l prevină pe Fodor cu orice preţ, 
mai înainte ca prinţesa neagră să poruncească servitorului ei 
să incendieze satul. 

„Acum, când ştiu că sunt afară, sunt siliţi să grăbească 
lucrurile. Nici nu mai poate fi vorba să aştepte începutul 
iernii. Acum ori niciodată.” 

Începu să se învârtă de colo-colo, stăpânindu-şi cu greu 
furia, gândindu-se cum ar putea să fugă de acolo. 

„Mi-ar trebui un scut, îşi spuse ea. Un scut în spatele 
căruia să înaintez ferită de săgeți...” 

Se uită în jur, fără să găsească nimic care să-i poată folosi 
ca pavăză. Nu, nu avea nimic... In afară de uşă! 


Se apropie de ea s-o examineze. Usa era prinsă în toc 
doar cu două balamale din piele uşor de tăiat. 

„Dacă mi-aş lega-o în spate, m-ar acoperi în întregime, îşi 
spuse ea. Sägetile s-ar înfige în lemn fără să treacă prin 
ea...” 

Cântări panoul de lemn cu privirea. Va fi în stare să-l 
tragă după ea prin landă până în sat? Nu era sigură. 

Scotocind prin bazarul preotului nebun, descoperi un 
cuţit şi curele de piele din care ar fi putut să-şi facă bretele. 

Uşa era în stare proastă, fisurată, găurită pe alocuri; s-ar 
fi putut vâri prin ele legături şi să confectionezi un fel de 
harnaşament rudimentar care i-ar fi permis să şi-o prindă în 
spate. 

Era o idee nebunească, dar altfel nu vedea cum ar fi 
putut să iasă din biserică. 

După ce termină de legat curelele, apucă cuțitul şi taie 
balamalele, începând cu cea de jos. Îşi trecu mâna prin prima 
bretea, apoi tăie a doua balama şi se aplecă iute astfel încât 
uşa să nu cadă în exterior, răsturnând-o pe spate. 

Aplecată în faţă, gâfâind, Inga ieşi din biserică cu spatele 
înainte, astfel încât să ofere ca ţintă doar dreptunghiul 
format de uşa scoasă din tâtâni. 

Apoi, o porni neîntârziat spre sat, târând cu mare 
greutate acea carapace care îi rănea umerii. După nici zece 
paşi, o săgeată se înfipse în dreptul omoplatilor de cealaltă 
parte a uşii. 

„Dacă ghinionul va face ca următoarea săgeată să se 
treacă printr-o crăpătură, s-a zis cu mine”, îşi spuse ea. 

Inga mergea cât putea de repede şi transpiratia îi şiroia 
pe faţă. Alte două lovituri înfundate o făcură să tresară. 
Snorri nu renunţa, dar distanţa îl împiedica să-şi regleze 
tirul. 

Tânăra strânse din dinţi şi îşi văzu de drum. Uşa o târa pe 
pământ, încetinindu-i considerabil înaintarea. 


La un sfert de oră de când plecase din biserică, Inga văzu 
prima săgeată aprinsă descriind o curbă scânteietoare în 
văzduh şi îndreptându-se în direcţia cătunului. Doamna în 
negru hotărâse să pornească ofensiva fără să mai aştepte. 


Din păcate pentru ea, vântul nu bătea în direcţia bună si 
răbufnirile lui vijelioase deviau săgețile trase de cocosat. 

„Nu reuşeşte să nimerească statuia zeului Njord, 
constată Inga cu satisfacţie. Toate săgețile deviază spre 
stânga...” 

Începu din nou să spere şi se opinti şi mai mult să ajungă 
în cătun până nu era prea târziu. Ştia că în interiorul 
stâlpului sculptat se afla cea mai mare cantitate de praf 
negru. Dacă ar fi explodat, ar fi devastat majoritatea 
locuinţelor. 

Câteva săgeți se înfipseră în paiele acoperişurilor, care 
luară foc, scoțând un fum gros. Rotocoalele de funingine, 
ridicându-se în aer, formară foarte repede un fel de ceaţă 
negricioasă, care reducea considerabil vizibilitatea. 

„Doamna Urd nu s-a gândit la asta! jubilă Inga. Snorri va 
fi nevoit să tragă orbeşte...” 

Tatăl ei o învățase că un maestru arcaş poate să 
nimerească o ţintă fixă cu ochii închişi, dar fata îşi spuse că 
Snorri nu era un arcaş bun. 

Vântul împingea fumul incendiilor peste landă şi Inga 
pătrunse cu o mare uşurare în acest vârtej înţepător, care îi 
irită imediat ochii şi gâtul. 

Când socoti că se afla la adăpost în mijlocul rotocoalelor 
de funingine în care dansau scântei, îşi eliberă umerii de 
bretele şi lăsă să cadă usa în care erau înfipte trei săgeți 
lungi şi negre. 

Apoi, o luă la fugă la întâmplare, fiindu-i foarte greu să-şi 
ţină ochii deschişi din cauza fumului. 

Când începea să creadă că se rătăcise, ajunse în piaţa 
satului. Fodor răcnea şi gesticula. Un lanţ de oameni se 
formase până la plajă, dându-şi din mână în mână găleți cu 
apă umplute direct din mare. Dar focul se întinsese prea 
mult ca să cedeze în faţa acestor biete stropiri. Femeile şi 
copiii tipau, adunaţi în jurul statuii pline cu praf negru. 

„Dumnezeule mare! îşi spuse Inga. Dacă o săgeată 
nimereşte statuia, toţi vor fi făcuţi fărâme.” 

Îşi croi drum prin gloată ca să se apropie de Fodor. Din 
păcate, bărbații, ocupați cu eforturile de salvare, o 
împingeau în lături, agasati de fiecare dată când apărea în 


calea lor. 

— Fodor! Fodor! strigă ea. 

Zgomotul flăcărilor si plânsetul copiilor înspăimântați îi 
acoperiră strigătele. 

În timp ce înainta, Inga nu-şi lua ochii de la statuie. 

„Dacă o săgeată se înfige în ea, nici măcar nu voi avea 
timp să mă adăpostesc”, îşi spuse fata. 


În sfârşit, reuşi să se apropie de Fodor Ochi de Vultur şi îl 
apucă de braţ. 

— Trebuie să-ţi vorbesc! îi strigă ea. E o capcană, o 
capcană a prinţesei negre! Părăsiţi imediat satul... fugiţi spre 
plajă... Nu mai udati acoperişurile, trebuie să udati statuia! 
Repede! Statuia! _ 

Bărbatul se uită la ea cu o privire rătăcită. Innegrită cum 
era, aproape că n-o recunoscuse. Şi îi înţelese greşit 
cuvintele. 

— Nu e acum momentul pentru ofrande! îi replică el, 
agasat. Dă-te la o parte! 

Njord fiind un zeu marin, crezuse că Inga îi cerea să-i 
implore ajutorul stropindu-l cu apă de mare. 

Tânăra se agăţă de bărbatul bărbos, refuzând să plece. 

— Nu înţelegi! strigă ea. Statuia va exploda... conţine 
un... o vrăjitorie făcută de doamna în negru... Vrăjitoria asta 
vă va ucide pe toţi dacă statuia ia foc. Singurul mod de a o 
neutraliza este să fie udată... 

Bolborosea, răsuflând greu. Neavând timp să explice, îi 
oferise lui Fodor o versiune simplificată a capcanei a cărei 
primă victimă avea să fie chiar el, în scurtă vreme. 

Şeful satului se uită la ea incredul. Inga profită de 
tăcerea lui ca să repete avertismentul. 

— Am fugit de la castel să-ţi spun, bâigui ea. Toate 
darurile doamnei Urd sunt otrăvite... hainele groase... 
trebuie să îndepărtați hainele... 

— Hainele groase, zeul..., mormăi Fodor. i-ai pierdut 
cumva minţile? 

Sägetile aprinse continuau să cadă ici şi colo, 
înfigându-se la întâmplare. Inga înţelese că Snorri încerca 
să-şi regleze tirul. Dacă n-ar fi fost norul de fum, ar fi nimerit 


de mult statuia. 

— Dacă nu mă asculţi, vom muri curând! strigă Inga. 
Adu-ti aminte ce i-a ciopârtit pe hoţii de copii în galerie! 
Lucrul acela e ascuns în statuia lui Njord. Focul îl va trezi şi 
va ieşi să vă distrugă pe toţi! 

Privirea lui Fodor se tulbură. 

— Nu pot să-ţi spun mai mult acum, insistă tânăra. E prea 
complicat, ai încredere în mine... Doamna în negru vrea să vă 
pedepsească pentru că l-aţi lăsat pe Arald s-o ardă... 

Şeful satului tresări stupefiat. 

— Nu aveam dreptul să intervenim, replică el. Arald era 
stăpânul nostru... şi era dreptul lui pentru că îl înşelase... 

— Statuia..., îi aminti Inga. Porunceşte să fie udată 
statuia! 


De data asta, Fodor cedă. Se întoarse spre oamenii lui şi 
le porunci să nu mai stropească acoperişurile şi să ude 
statuia cât mai repede. Pescarii refuzară să-i dea ascultare. 
Casele lor erau mai importante pentru ei decât un stâlp de 
lemn sculptat! Îl repeziră pe Fodor şi sprijiniră scări pe 
fațadele caselor să se urce pe paiele aprinse. În acest timp, 
femeile, copiii şi bătrânii se înghesuiau în jurul statuii zeului 
să-i ceară ocrotire. 

Prinţesa neagră prevăzuse foarte bine cum se vor petrece 
lucrurile. Ghicise că, de la începutul urgiei, primul impuls al 
populaţiei va fi să caute refugiu lângă statuia plină cu 
pulbere neagră, oferindu-se singură holocaustului. 

Din fericire, autoritatea lui Fodor asupra oamenilor era 
destul de mare. Câţiva pumni îi făcură pe recalcitranti să se 
supună. În sfârşit, se hotărâră să ducă populaţia spre plajă şi 
să stropească statuia cu apă. 

Inăuntrul uneia din colibe, o haină groasă de la prinţesa 
neagră făcu explozie, producând o bubuitură însoţită de 
scântei. Acest incident alungă definitiv îndoielile pescarilor. 

— Unde sunt celelalte haine? întrebă Inga. 

— În lăzile cu haine, răspunse Fodor. E prea cald ca să ne 
îmbrăcăm cu ele... 

— Norocul vostru! spuse Inga, oftând. Dacă le atinge 
focul, se vor face toate praf în mijlocul unui fulger, 


ciopârtindu-i pe cei îmbrăcaţi cu ele. Ca să le distrugi, va 
trebui să le cufunzi în apă... Ai înţeles? 
— Da, şopti Fodor, cu un aer năuc. 


La sfaturile tinerei, legară frânghii în jurul statuii şi o 
traseră spre valuri. Mulțimea nu înţelegea ce se întâmpla şi 
se tânguia întruna. Câteva bătrâne îşi smulgeau părul din 
cap, spunând că Njord se va răzbuna curând pentru că se 
purtaseră atât de rău cu el. Va dezläntui furtuni şi multe vase 
vor naufragia, trăgând echipajele în adâncul apelor negre. 


Când se înapoie în piaţa satului, Inga băgă de seamă că o 
săgeată nimerise exact în locul unde cu câteva clipe înainte 
se aflase statuia. 

Înfiptă în fundul gropii, ardea sfârâind. 


Subterana 


După ce stinseseră şi ultimele scântei, oamenii se grăbiră 
să cufunde hainele groase în valuri. Trei case arseseră. Furia 
luă locul stuporii. Bărbaţii se adunară în jurul lui Fodor. 
Cereau să dea fuga la castel să-i dea foc. De data asta, nu 
mai exista niciun motiv de amânare, războiul fusese declarat, 
trebuia să meargă până la capăt şi s-o distrugă pe prinţesa 
neagră. 

Cu câteva clipe înainte, Inga golise statuia zeului Njord 
ca să le arate pulberea neagră cu care fusese umplută. Un 
terci negru se scursese pe nisip, făcându-i pe oameni să se 
dea înapoi. Femeile văzură în el un fel de „sânge negru, care 
s-a stricat de viciu şi de răutate”. 

Inga se străduise din greu să le explice că era vorba de o 
substanţă minerală. Un copil câştigase încuviințarea tuturor 
după ce spusese: ,Mate de peste! Un peşte mare şi negru 
plin de venin...” 


În timp ce pescarii se înfierbântau, Inga îl trase pe Fodor 
deoparte. 

— Nu vă pot împiedica să atacați castelul, îi spuse ea. Dar 
eşti dator să faci ceva pentru mine. Dacă n-aş fi intervenit, 
toţi aţi fi fost omorâţi de explozia statuii... 

— Ce vrei? o întrebă şeful satului, agasat. Să nu-mi ceri 
s-o cruţ pe doamna Urd şi pe cocoşatul ei, oamenii n-ar putea 
să înţeleagă... Ştiu că iertarea e o manie creştină, dar nu 
face parte din obiceiurile noastre. 

— Nu-mi pasă de doamna Urd. Mă gândesc la copii. Dacă 
dai foc castelului, vor pieri în flăcări şi asta ar fi nedrept. V- 


am salvat, pe tine şi pe ai tăi, şi îmi datorezi o favoare. 

— Bine, explică-mi ce să fac. 

— Ştiu cum să mă strecor în subteranele castelului. Am 
descoperit un tunel. Mă vei ajuta să scot copiii de acolo. 
Apoi, vei forţa uşa cu gratii care dă în curte şi îi vom scoate 
pe copiii care dorm acolo. Ce vei face după aceea nu mă 
priveşte... Vei fi înăuntrul castelului şi vei fi liber să te 
răzbuni. 

— Vrei să-i scoţi de acolo pe acei copii betegi, bombăni 
Fodor. Vor contamina ţinutul şi ne vor slăbi sângele când vor 
începe să se înmulțească. Rasa noastră e sănătoasă şi 
puternică tocmai pentru că avem grijă să scăpăm de infirmi. 

— Nu vor rămâne aici, replică Inga, încercând să-şi 
ascundă mânia. Adu-ti aminte că mi-ai promis o corabie dacă 
te voi ajuta s-o învingi pe doamna în negru! li voi lua pe copii 
cu mine, vom pleca departe de aici. E bine aşa? 

— Da, e mai bine, dar va trebui să ne mişcăm repede, 
oamenii sunt nerăbdători să se răzbune, nu voi putea să-i ţin 
în frâu mult timp. 

— Vom acţiona la noapte, hotărî tânăra. Mi-am luat 
măsurile necesare. Copiii sunt anunţaţi, ştiu ce vor trebui să 
facă după deschiderea uşii cu gratii. Mă vei ajuta tu şi 
nimeni altcineva. Apoi, subterana va fi a ta, vei putea să-ţi 
duci acolo oamenii. In felul ăsta, veţi cuceri castelul trecând 
pe sub ziduri. 

— E o înţelegere cinstită, recunoscu Fodor. Din moment 
ce n-ai de gând să rămâi la noi cu tâncii tăi schilozi... Se 
apropie noaptea. Vom face cum ai spus. 

— Ia cu tine unelte pentru usa de fier, îi recomandă Inga. 


În timp ce Fodor se întorcea la săteni, tânăra se întinse 
pe nisipul dunelor şi se strădui să se odihnească puţin. Era 
epuizată. Somnul o prinse fără să-şi dea seama ce se 
întâmpla cu ea şi dormi două ore. 

Când Fodor o scutură, se înnopta. Bărbatul îi întinse o 
tigvă cu peşte marinat şi un urcior cu hidromel. Inga mâncă 
în tăcere. 

— Mi-a fost destul de greu să-i domolesc pe oameni, 
mormăi el. Sunt nerăbdători să se răzbune. Cu cât îi vom 


scoate mai repede pe copii, cu atât mai repede vom putea 
trece la atac. Eşti gata? 

Inga se ridică. 

— În seara asta e lună plină, spuse Fodor. Asta ne va 
permite să străbatem landa fără să aprindem vreo torţă. 

Cu pas rapid, bărbatul se avântă spre ieşirea din sat. O 
traistă din piele îi atârna pe şold. Inga îl urmă. Aerul putea 
de fum rece şi lemn calcinat. Tânăra scrută orizontul 
doar-doar va zări clopotniţa strâmbă a bisericii fratelui Ioan. 
Se temea că nu va fi în stare să găsească intrarea în tunel. La 
urma urmelor, câmpia era mare şi nu se vedea mare lucru... 

— Trebuie să vorbesc cu preotul, şopti ea. Ştii... 
naufragiatul care a construit un fel de capelă... 

— Adică nebunul? 

— Da, el vă atacă oile şi se deghizează în vârcolac... dar 
nu ăsta e lucrul cel mai important. E un asasin, un asasin de 
copii... Se strecoară în subteranele castelului să-i ucidă pe 
tinerii orbi. L-am lăsat legat lângă biserica lui şi aş vrea să te 
asiguri că nu s-a dezlegat. E periculos. Ar putea să vină după 
noi în tunel. 

Fodor dădu din umeri. 

— Dacă vrei, pot să-l arunc de pe faleză, îi propuse el. Nu 
mă deranjează. Nu mi-a plăcut niciodată. Spui că mânca 
tâncii de la castel? Zău că nu e deloc năzuros! 

Inga trebui să-i explice că fratele Ioan nu era vârcolac, 
dar Fodor o ascultă distrat. Faptul că cineva voia să-i ucidă 
pe copiii doamnei în negru nu i se părea o idee rea, 
deoarece, oricum, acei infirmi ar fi trebuit să moară de la 
naştere. 

— Asta se întâmplă când nu sunt respectate vechile 
reguli, mormăi el. Salvându-i de lupi, prinţesa neagră i-a 
condamnat la o viaţă nefericită. Ar fi fost mai bine să-i lase să 
moară când nu-şi dădeau încă seama că există. Aşa spun eu 
şi aşa spune şi cutuma. Vei avea necazuri mari dacă te vei 
încăpăţâna să-i ocrotesti, dar asta te priveşte. Ne-ai ajutat, 
aşa că te ajut şi vom fi chit. 

Ajunseră la biserică. În lumina albăstrie a lunii, acea 
construcţie semăna cu un coif ascuţit aşezat pe pământ. 
Coiful unui uriaş... 


Inga alergă la locul unde îl lăsase pe fratele Ioan, după ce 
îl lovise în cap. Găsi doar un şnur desfăcut. 

— Nu l-ai legat bine, spuse Fodor. A scăpat. Ar fi trebuit 
să-l rostogoleşti până la marginea falezei şi să-l arunci de 
acolo. Ar fi fost mai chibzuit. 

— Dumnezeule! exclamă tânăra. Sunt sigură că a coborât 
în tunel.... Acum, când ştie că a fost descoperit, se va grăbi 
să ucidă toţi copiii care trăiesc în subterane. Trebuie să-l 
prindem din urmă! 

Fodor băgă mâna în traistă şi scoase un ciocan. 

— Să mergem la pasaj, îi spuse el. Dacă fratele tău Ioan 
încearcă să ne atinà calea, o să-i sparg capul. 

Siguranţa lui calmă o mai îmbărbătă pe Inga, dar 
continuă să fie chinuită de o mare îngrijorare în privinţa 
sorții tinerilor orbi prizonieri în criptă. 

Gâfâind, întoarse spatele capelei şi începu să caute 
craterul prin care falsul preot o scosese din tunelul prăbuşit. 

Întunericul nopţii n-o ajuta deloc. Înainta cu pas şovăitor, 
temându-se să nu cadă în vreo groapă şi să-şi rupă 
picioarele. 

— Dacă am avea o torţă..., spuse ea, oftând. 

— Nici vorbă, mormăi Fodor. Nu putem risca. Cocoşatul 
stă cu siguranţă pe metereze. Nu i-ar fi deloc greu să ne 
nimerească ghidat de pata de lumină a tortei. 

Inga trase o înjurătură. Învăluită în întuneric, geografia 
landei se transforma, nu mai recunoştea nimic. 

„De cât timp e acolo jos fratele Ioan? se întrebă ea. I-a 
luat pe copii prin surprindere sau au avut timp să dea fuga 
să se ascundă în labirintul puturilor?” 

Dar puturile nu constituiau un obstacol pentru un asasin 
echipat cu o lampă cu ulei. Degeaba s-ar fi ascuns copiii, 
preotul nebun i-ar fi găsit cu uşurinţă. 


— Aici! Aici e! strigă ea, în sfârşit. 

Se împiedicase de o rădăcină scoasă afară de surparea 
terenului. Craterul se afla la mai puţin de un cot de piciorul 
ei drept. Fusese cât pe ce să nu-l vadă şi să cadă la fund. 

— Bine, mormăi Fodor. Vei merge înainte, ca să-mi arăţi 
drumul. Voi veni în urma ta. Dacă omul despre care vorbeşti 


îţi apare în faţă, aruncä-te într-o parte ca să mă laşi să trec. 
Mă voi ocupa de el. O lovitură zdravănă de ciocan în cap şi 
nu se va mai distra făcând pe vârcolacul, crede-mă! 

Inga se strâmbă, neîncrezătoare. Fodor era curajos, dar 
prea sigur de el. Forţa lui putea să fie cu uşurinţă zădărnicită 
de şiretenia nebunului. Vru să-l îndemne la prudenţă, dar 
renunţă, ca să nu-l supere. 


Ţinând-o de mână, Fodor o ajută să coboare în groapă. 
Inga se simţi din nou copleşită de mirosul de mormânt care 
plutea în tunel. Pescarul cobori şi el. Scoase din traistă o 
lampă mare cu ulei de focă şi o aprinse cu o cremene. Inga 
era foarte tulburată. Scruta întunericul în toate direcţiile. 
loan putea să se ascundă oriunde; în faţă, în spate... 

Lumina tremurătoare a lămpii îi dădea impresia iluzorie 
că se afla acum într-o situaţie mai bună. 

— Trebuie să ne târâm, îi explică ea. În unele locuri, 
tunelul e destul de îngust... Sper să poţi trece. 

— Să mergem, o îndemnă Fodor, nerăbdător. Nu uita ce 
ţi-am spus: la cea mai mică mişcare suspectă, îmi faci loc să 
trec în faţa ta. 

Sigur de muşchii lui puternici, bărbatul nu se îndoia de 
nimic. Pentru el, fratele Ioan era un sfrijit, o insectă pe care 
o striveşti între palme. Orice avertisment l-ar fi făcut doar să 
dea nepăsător din umeri. 

Inga începu să se târască. Spaima cu care avansa în 
întuneric era la fel de mare ca nerăbdarea de a ajunge la 
copii. 

Minute lungi, înaintară prin pământ şi pietriş ca nişte 
cârtite. Când pasajul se lărgi, Inga deveni mai atentă, căci 
fratele Ioan putea acum să stea ascuns oriunde... Într-adevăr, 
faliile şi nişele se iveau la tot pasul. 

Inga înainta cu umerii strânşi, aşteptându-se în orice 
moment ca o lamă să se împlânte în corpul ei. 

Dar cel mai rău era să şi-l imagineze pe nebun 
botezându-şi micile victime înainte să le strivească testele. 
Poate că, exact în acel moment, stropea cu apă sfinţită 
fruntea micutei Sigrid şi, în trei secunde, urma să... 

Inga ieşi în sfârşit în cripta de unde plecase cu câteva ore 


înainte. Cineva o prinse brusc de mână, făcând-o să tipe. 

— Tu eşti? răsună vocea lui Sigrid. Te-ai întors! M-am 
rugat pentru tine! Sunt fericită că zeii m-au ascultat. 

— N-ai pätit nimic? bâigui Inga. E minunat... Un om 
trebuie să fi trecut adineauri pe aici... E un miracol că nu 
te-a văzut. El e ucigaşul... Trebuie să-l prindem din urmă 
înainte să le facă rău celorlalţi. 

— N-a trecut nimeni, răspunse Sigrid, descumpănită. Am 
aşteptat aici tot timpul, aşezată lângă gaură. 

Inga oftă uşurată. 

— Cu atât mai bine! exclamă ea. Atunci, înseamnă că a 
preferat să fugă... Tare mi-era teamă să nu coboare aici să vă 
ucidă pe toţi. 

— E... E cineva cu tine..., murmură fetiţa cu o voce 
încordată. Nu eşti singură... 

— Nu, răspunse Inga. Am venit cu un prieten, vă va 
scoate afară. Va forţa broasca uşii cu gratii şi... 

— Nu... nu înţelegi! izbucni Sigrid, vrând să fugă. El e... 
el e ucigaşul! li recunosc mirosul! Miroase a lemn si a peşte 
uscat... si a sare... Ele! 

Cu mâinile întinse, fetiţa o luă la fugă în întuneric, mai 
înainte ca Inga să fi avut timp să reacționeze. Abia atunci 
înţelese tânăra că făcuse o cumplită greşeală de 
interpretare... Incet, se întoarse cu faţa spre Fodor. Bărbatul 
aşezase lampa pe o piatră. Bine înfipt pe picioare, cu 
ciocanul în mână, bara intrarea tunelului. 

— Aşadar, tu eşti, murmură Inga. Nu înţeleg... De ce Îi 
botezi înainte să-i ucizi, doar nu eşti creştin? 

Fodor oftă a lehamite. N 

— Nu-i botez, bombăni el. li spăl ca să văd ce mutră au. 
Sunt atât de murdari uneori, încât nu poti să ghicesti dacă 
sunt fete sau băieţi. 

— li speli? O, înţeleg! Cauti pe cineva... 

— Da, răspunse Fodor, posomorât. Caut o asemănare... 
trăsături de familie. De fapt, îmi caut fiul... L-am lăsat pradă 
lupilor la naştere, dar cäteaua asta de doamnă în negru l-a 
luat şi l-a adus aici. 

— Fiul tău? întrebă tânăra, năucită. L-ai abandonat! 

— Da, replică bărbatul. S-a născut orb... cu ochii acoperiţi 


de o pojghitä albă. Nu poţi să devii marinar când te nasti aşa. 
Era o fiinţă inutilă... o ruşine pentru numele meu. Sunt Fodor 
Ochi de Vultur. Oamenii ştiu că văd pe mare mai departe 
decât oricine. Un Ochi de Vultur nu poate să aibă un fiu 
infirm, un degenerat... 

— Dar de ce vii până aici după el? întrebă Inga, mirată. 

— Pentru că, mai devreme sau mai târziu, ar fi ieşit! răcni 
brusc Fodor, agitându-şi ciocanul. Ştiam că îi va elibera... 
sau că vor reuşi să fugă, era doar o chestiune de timp... 
Într-o zi, fiul meu ar fi ieşit de aici... oamenii din sat l-ar fi 
văzut orbecăind prin landă... 

— Si? 

— Si l-ar fi recunoscut! Prostănaco! Totii fiii mei seamănă 
cu mine ca două picături de apă. De ce ar fi ăsta altfel? Dacă 
iese, dacă cineva înţelege cine e tatăl lui, sunt dezonorat. Se 
va spune că sângele meu e stricat, slăbit... că îmbătrânesc! 
Un bărbat care zămisleşte copii infirmi nu e demn de acest 
nume. Nu merită să-i comande pe ceilalţi... Poţi să înţelegi 
asta? Nu, nu-i aşa? Eşti femeie! Dacă s-ar afla că am făcut un 
orb, ceilalţi s-ar grăbi să scape de mine... toţi cocosii tineri 
din sat ar găsi în asta un pretext să mă sfideze. Zvonul s-ar 
răspândi. Tatele nu s-ar putea abtine să nu trăncănească 
întruna că sămânţa lui Fodor nu mai e bună decât de zămislit 
plozi betegi... 

Gâfâia, iar pe faţă îi şiroiau sudoarea şi lacrimile. Inga se 
trase trei paşi înapoi. 

— Îţi căutai fiul, dar nu reuşeai să-l recunoşti, spuse ea. 
De asta ai ucis mai mulţi. Nu erai sigur că ai ales bine. 

— Da, recunoscu bărbatul. Nu se vede deloc bine în 
văgăuna asta şi sunt atât de murdari... Încât ajung să semene 
toţi între ei. De fiecare dată, eram sigur că l-am găsit în 
sfârşit pe cel căutat, apoi, după ce mă întorceam în sat, mă 
cuprindea din nou îndoiala... 

— Copii, ai ucis copii ca să-ţi salvezi onoarea..., spuse 
Inga. 

— Bineînţeles! bombăni Fodor. Şi ce vrei? Nu sunt un 
monstru... Onoarea unui bărbat contează mai mult decât 
orice. E şi vina voastră, a femeilor... care vă smiorcăiţi tot 
timpul, vrând să salvaţi mai mulţi plozi decât trebuie! Iar tu 


eşti de acelaşi soi rău ca doamna în negru. Vrei să-i scoţi din 
castel... să-i duci în sat ca să-i îmbarci într-una dintre navele 
mele! Îţi închipui că te voi lăsa să-ţi plimbi armata de mici 
monştri pe străzile noastre? In ruptul capului! Ca o tatä să 
arate cu degetul spre unul dintre ei şi să strige: ,L-ati văzut 
pe ăsta, orbul cu ochii albi, seamănă cu Fodor ca două 
picături de apă! Dacă o fi băiatul lui?” Pe urmă, n-au să mă 
mai slăbească. Sunt şi aşa destui care vor să-mi ia locul. Nu, 
nu le voi servi un pretext. 

— O să mă omori, nu-i aşa? şopti Inga, simțind că-i 
tremurau picioarele. 

— Bineînţeles, confirmă Fodor. Pe tine şi pe toţi ceilalţi 
mucoşi. Voi da foc castelului. Cei care nu vor arde, vor fi 
sufocati de fum. Apoi, castelul se va prăbuşi, strivind 
subteranele. Când am să ies, voi astupa tunelul, să nu mai 
poată fugi nimeni de-aici... De mult ar fi trebuit să te omor... 
Din prima seară când te-am găsit în criptă, dormind în 
mijlocul orbilor. Dar aveai pleoapele acoperite de răni şi am 
crezut că ti-au scos ochii. N-aveai cum să mă recunoşti, aşa 
că te-am lăsat în viaţă. A fost o greşeală... 

Inaintă un pas, cu ciocanul ridicat. 

— Destul cu vorba! bombăni el. E timpul să sfârşim. Nu te 
opune, nu vei simţi nimic. Mai bine mori de o lovitură în cap 
decât arsă de vie. 

— Nu! ţipă Inga, făcând un salt înapoi. 

„Dacă aş putea să lovesc cu piciorul lampa cu ulei, aş 
expedia-o peste el, îşi spuse Inga. Cu puţin noroc, hainele 
i-ar lua foc...” 

Din păcate, lampa era departe de ea. 

— Destul! se răsti Fodor, iar glasul lui trăda o oarecare 
osteneală. Nu te împotrivi! Lucrurile astea nu-mi fac deloc 
plăcere. 

Lovi cu ciocanul, ratând cu puţin tâmpla tinerei. Pe faţa 
lui apăru o expresie de mare iritare. Părea un muncitor 
obosit, grăbit să termine o treabă neplăcută. 

Intinse mâna stângă şi o apucă pe Inga de gât ca s-o 
imobilizeze. Tânăra nu putu să lupte cu strânsoarea care o 
sufoca. Văzu ciocanul ridicându-se... 

— Nu te mişca! îi porunci Fodor. O să lovesc rapid, cum 


fac cu animalele. Niciunul nu s-a plâns vreodată. 

Inga închise instinctiv ochii. Auzi un bufnet surd, apoi 
degetele lui Fodor se desprinseră de gâtul ei şi putu din nou 
să respire. Când redeschise pleoapele, îl văzu pe asasin 
zăcând în ţărână... cu un târnăcop înfipt între omoplati. În 
spatele lui se afla fratele Ioan. Călugărul ridică mâna dreaptă 
şi zise: 

— Aşa îi pedepseşte Domnul pe cei ce fac rău oiţelor sale! 


Plimbarea nocturna 


— Eram ascuns într-un tufiş, explică fratele loan, 
ajutând-o pe Inga să se ridice. Ai trecut la trei paşi de mine. 
Când l-am zărit pe acest bărbat, Dumnezeu mi-a trimis o 
iluminare şi am văzut semnul diavolului deasupra capului 
său. Am înţeles imediat că îţi va face rău. Am coborât în 
urma voastră. Am auzit tot ce ţi-a spus. Sunt şi eu de părerea 
lui în privinţa copiilor din castel, dar l-am ucis pentru că voia 
să-ţi despice capul. Nu puteam suporta ca un păgân să 
asasineze o creştină! Ar fi însemnat să se răstoarne lumea... 

Inga îşi masa gâtul care o durea. 

— Ascultă, murmură ea cu voce răguşită din cauza 
strânsorii lui Fodor. Îi voi scoate pe copii. Nu încerca să mă 
împiedici. 

Fratele Ioan zâmbi îngăduitor. 

— Nu mă interesează micii păgâni, răspunse el. Am o 
misiune de îndeplinit. După cum am înţeles din vorbele 
voastre, în traista asta sunt scule cu care pot să fortez uşa cu 
gratii pe unde voi ajunge în odăile castelului. 

— Întocmai, îl asigură tânăra. 

— Foarte bine. Voi forţa broasca, apoi voi urca să mă 
ocup de doamna în negru... În timpul ăsta, poţi face ce vrei. 
la-i cu tine pe bastarzii betegi sau cântă liturghia, nu-mi 
pasă! 


Inga apucă lampa cu mâini tremurătoare, în timp ce 
fratele Ioan lua traista lui Fodor. 

— Sigrid! strigă ea. Sigrid! Mă auzi? Totul e bine... poţi 
să te întorci. 


Trecu o vreme înainte ca fetiţa să îndrăznească să-şi 
arate nasul. 

Inga se grăbi s-o liniştească. 

— Nu-ţi fie teamă, îi spuse ea. Asasinul e mort... Unul 
dintre prietenii mei a sosit la timp. Mi-a salvat viaţa. Il 
cheamă fratele Ioan. E lângă mine. 

Inga îşi spuse că era prea mult să-l prezinte pe nebun 
drept prietenul ei, dar nu avea timp să intre în detalii. 

— Va deschide uşa cu gratii, îi explică ea. Toţi copiii vor 
cobori în subterane şi vom părăsi castelul prin tunel. Trebuie 
să fim cuminţi şi ordonati. Poţi să le explici asta celorlalţi? 
Spune-le că vor trebui să meargă încet şi să nu se 
îmbrâncească, ca să nu se prăbuşească tunelul peste ei. 

— Bine, răspunse fetiţa, oftând. Voi încerca, dar nu 
promit. Să ştii că unii nu vor vrea să-l părăsească pe Orok! 

— Vor trebui s-o facă, castelul va lua foc! zise fratele 
Ioan, rânjind. 

Inga îl făcu să tacă cu un gest. Faţa lui Sigrid se 
schimonosi. 

— Omul ăsta e rău, spuse ea. N-ar trebui să-l ai prieten. 


Vrând să evite o confruntare inutilă, Inga le spuse 
insotitorilor ei să pornească la treabă. 

— Totul să fie foarte clar între noi, şopti fratele Ioan, în 
timp ce păşea prin tärâna umedă a solului. După ce deschid 
uşa, fiecare pentru sine! Tu te vei ocupa de tânci, iar eu mă 
voi strecura în castel s-o pedepsesc pe doamna în negru. 

— Cocosatul nu te va lăsa, îi atrase atenţia tânăra. Dacă 
ai să cazi în mâinile lui, o să te distrugă. 

— Rămâne de văzut, replică falsul preot, râzând. 
Dumnezeu e alături de mine. Sunt braţul înarmat al mâniei 
sale. Imi va da forţa să-i pedepsesc pe cei răi. 

— Dacă eşti convins de asta..., spuse Inga, oftând. 

Tânăra luase hotărârea să nu se mai preocupe de soarta 
adulţilor. Jivko, doamna Urd, Arald şi fratele loan puteau să 
se ducă la naiba! Se gândea acum numai la soarta copiilor. 
Spera să-i poată scoate de acolo înainte de incendierea 
castelului. Cel mai mult se temea ca nu cumva prinţesa 
neagră, simțind că totul e pierdut, să facă să explodeze vreo 


cantitate de pulbere neagră ascunsă în odăile sale. 

Indată ce ajunseră la tinerii orbi, Sigrid se grăbi să le 
explice ce se întâmpla. Inga îi lăsă să se descurce singuri 
pentru că, temându-se de o trădare de ultim moment, voia 
să-l supravegheze până la capăt pe fratele Ioan. 

— Să nu faci zgomot, îi recomandă ea. Cocoşatul are 
urechea fină, e foarte puternic şi, dacă ne descoperă, ne 
ucide. 

loan nu-şi dădu osteneala să răspundă. Ajuns în capătul 
de sus al scării, scotoci în traista lui Fodor şi luă sculele 
metalice cu ajutorul cărora începu să desfacă şuruburile 
enorme ce fixau broasca. Tânăra strânse din dinţi când auzi 
metalul scrâşnind pe metal. 

— Inga, tu eşti? şopti Skall de cealaltă parte a gratiilor. 
Sunt toţi pregătiţi, te aşteptam. 

Speranţa făcea să vibreze vocea tânărului infirm. Ascun- 
zându-şi emoția, Inga îi repetă recomandările despre 
străbaterea tunelului: ordine, fără înghesuială... 


După ce fratele Ioan scoase ultimul şurub, broasca cedă. 
Poarta de fier se deschise. 

În curte, copiii aşteptau în linişte, mici siluete tăcute 
care, uneori, îşi sugeau un deget. Unii aveau în mâini nişte 
boccele mici sau o jucărie rudimentară, la care nu putuseră 
să renunţe, dar cei mai mulţi nu aveau nimic. 

Inga se repezi la Skall. 

— Coboară-i unul câte unul, şopti ea. După ce ajungeţi 
jos, să formeze o coloană şi să se ţină de mână. Orbii îi vor 
ghida. Avem o singură lampă, nu trebuie să le fie teamă de 
întuneric. S-a înţeles? 

— Eu am înţeles, răspunse adolescentul. Sper numai că 
bebeluşii nu vor începe să tipe când va trebui să înaintăm 
prin întuneric. 

— Să mergem! îl îndemnă tânăra, nerăbdătoare. Drumul 
spre ieşire e lung şi complicat. 

Skall le făcu semn copiilor să înainteze. Inga văzu că 
avusese grijă să-i pună pe cei mai mari să-i încadreze pe cei 
mici. Fetitele, ca Odi, aveau sarcina să transporte sugarii. 

— Am pus rachiu în laptele plozilor, explică Skall. Cu 


putin noroc, vor dormi tot drumul. 

Cu o teamă vădită, copiii prizonieri ai castelului începură 
să coboare scara ce ducea în subterane. 

„Sper ca orbii să nu-i primească cu pietre!” îşi spuse 
Inga. Nu îndrăznea să-şi imagineze ce panică ar fi urmat. 

Fratele loan o atinse pe umăr. 

— Drumurile noastre se despart aici, fiica mea, şopti el. 
Dacă vrei un sfat bun, după ce ieşi din tunel, urcă-i pe copiii 
ăştia într-o barcă şi... scufund-o în larg. Va fi cel mai bun 
serviciu pe care li-l poţi face. 

— Fiecare cu treaba lui, replică Inga, întorcând capul. Ca 
să ajungi la doamna în negru, trebuie să urci în galerie, dar 
îşi încuie întotdeauna uşa. 

— De aceea voi pune foc, răspunse Ioan, rânjind. Nimeni 
n-are chef să stea închis înăuntru când îi arde casa! Va ieşi, 
ai încredere în mine... Si voi fi pregătit s-o înhat de gât! 

Schiţă cu mâna o binecuvântare fantezistă şi dispäru în 
întuneric, în direcţia galeriei. Inga şi-l scoase imediat din 
minte. 


Copiii înaintau încet, speriaţi de întunericul din 
subterane. Inga se văzu nevoită să-i liniştească, să le spună 
poveşti ca să le ocupe mintea gata să se îngrozească de o 
umbră sau de un ornament apărut din întuneric pe 
neaşteptate. 

Evacuarea trena. Când intrau pe uşa care ducea la criptă, 
unii copii începeau să plângă şi se trăgeau înapoi. Atunci, 
trebuiau legaţi de mână şi făcuţi să coboare cât mai repede, 
înainte ca ecoul tipetelor lor să răzbată în curte. 

După ce coborâră toţi, Inga închise încetişor uşa cu grilaj 
în urma ei. 

Venea acum partea cea mai grea: să ajungă la tunel prin 
labirintul de culoare pe jumătate prăbuşite. 

— Tineti tot timpul ochii atintiti asupra luminii lămpii, le 
explică Inga. Ea e semnul că nu sunt niciodată departe de 
voi. Orbii ne vor ghida, aveţi încredere în ei. Cunosc foarte 
bine drumul. 

În momentul în care rosti aceste cuvinte, simţi o teamă 
confuză: şi dacă adepţii lui Orok hotărau să scape de cei ce 


vedeau, făcându-i să cadă în puturi? Erau într-atât de 
fanatizati încât să facă aşa ceva? 

Inga se prefăcu calmă, pentru că toţi copiii se uitau la ea. 
Oare îi ghiceau tulburarea, teama? 

Coloana se puse în mişcare. Din când în când, Inga ridica 
ochii ca să examineze bolta. Ce se petrecea în castel? 
Cocoşatul îl omorâse deja pe fratele Ioan sau... 

Sau ce? 

Nu ştia... Nu voia să mai ştie. Acum nu dorea decât un 
singur lucru: să iasă în aer liber şi să alerge spre sat ca să le 
ceară sătenilor barca promisă de Fodor. 

„Voi spune că a murit, ucis de Snorri”, hotări ea. „E inutil 
să le spun adevărul, n-ar înţelege. Dacă flăcările au cuprins 
castelul, vor pune incendiul pe seama lui Fodor şi vor face 
din el un erou.” 

Mersul în întuneric dură o veşnicie... Cel puţin aşa i se 
păru ei. Deplasarea copiilor fu însoţită de tipete, plânsete, 
crize de panică, încercări de fugă. Skall se dovedi un straşnic 
conducător. Avea ceva de şef şi tânăra se întrebă, preţ de o 
clipă, dacă nu cumva el era fiul pierdut al doamnei în negru, 
moştenitorul lui Arald Secure. 

— Nu l-am găsit pe Orok, îi spuse Sigrid. L-am strigat, 
dar n-a răspuns. Cred că e bosumflat. Ştiam dinainte că n-o 
să vrea să se îndepărteze de afurisitul lui de idol. 

„Probabil că s-a întors în celulă să doarmă, îşi spuse Inga. 
E mai bine aşa, aspectul lui fizic i-ar fi înspăimântat pe copiii 
de la castel.” 


La capătul unui drum interminabil, copiii începură să iasă 
din tunel unul după altul. Inga trebui să-i ajute să escaladeze 
pereţii craterului, pentru că cei mai mulţi erau prea mici ca 
să se descurce singuri. 

În pofida trecerii unei coloane atât de mari, bolta rezistă 
şi nimeni nu se trezi îngropat. Skall, care mergea în urma 
tuturor, ieşi ultimul, mânjit de pământ ca un trol. 

Nimeni nu rosti niciun cuvânt, toate privirile erau 
îndreptate spre castelul care ardea în noapte. 


O caseta neagra 


Castelul arse toată noaptea. Vântul din larg împinse 
fumul spre interiorul insulei. Când se lumină de ziuă, 
construcţia se prăbuşiră. Donjonul rămase însă în picioare, 
ca şi porţiunea de metereze dinspre ocean, restul se 
fărâmiţă, într-un morman de pietre înnegrite. 

Inga şi copiii fură primiţi în sat cu multă circumspectie. 
Tânăra se grăbi să anunţe moartea glorioasă a lui Fodor, 
care pierise punând capăt uneltirilor sinistre ale doamnei 
Urd... Fără să le lase pescarilor timp să se dezmeticească 
după această veste, Inga ceru vasul promis de defunct drept 
răsplată pentru serviciile pe care li le făcuse. 

La gândul că vor trebui să se lipsească de o 
ambarcatiune, oamenii bombăniră. Soţia lui Fodor proclamă 
că niciodată nu era bine să te opui voinţei unui mort, pentru 
că asta putea să-l facă să iasă din mormânt şi să-i härtuiascä 
pe cei vii. Aşadar, Inga primi o ambarcatiune mare de 
pescuit, care nu arăta foarte bine, dar era încă în stare să 
navigheze. 

— Fodor ţi-a promis un vas, dar n-a spus nimic de 
cârmaci, bombăni cel care părea să fie noul şef al satului. 
Trebuie să-ţi găseşti singură un marinar care să vrea să te 
ducă acolo unde doreşti. 

Inga îşi stăpâni furia. Nu se pricepea deloc la navigaţie şi 
n-ar fi fost în stare să iasă în larg. 

Copiii din sat îi alungau pe infirmi cu pietre, aşa că 
tânăra hotări să se instaleze în ambarcatiune. Barca aceea 
mare, eşuată pe nisip, se transformă treptat într-un fel de 
mic fort, unde copiii se puteau baricada îndată ce fiii 


pescarilor le cäutau nod în papurä. 

Inga făcu numeroase încercări ca să-i convingă pe tinerii 
mateloti să-i ducă, pe ea şi pe protejatii ei, până pe 
continent, înmulţi promisiunile de recompensă, dar zadarnic. 
Nimeni nu voia să se îmbarce împreună cu ceea ce numeau 
deja ,liota de monştri”. 

— Asta o să ne poarte ghinion, îi explică băiatul. 
Văzându-ne plecând pe mare, zeii vor dori un singur lucru: să 
înece această gloată de troli hidoşi. Se vor grăbi să ne trimită 
furtuni, care ne vor scufunda! Nu! Ar trebui să fii nebun să te 
îmbarci cu această ceată de betegi. 


Inga începuse să-şi piardă speranţa. Atunci, o siluetă 
înspăimântătoare se ivi din landă. Negru, cu părul pârlit, cu 
pielea plină de arsuri supurânde, fratele Ioan traversă satul, 
cu privirea mândră, cu o casetă pe jumătate carbonizată sub 
braţ. 

Părea mai calm, ca şi cum, odată cu distrugerea 
castelului, nebunia i se atenuase. Merse de-a lungul plajei şi 
se opri la prova ambarcatiunii eşuate, examinând-o pe toate 
părţile. Vântul îi smulgea bucăţi din sutana zdrentuitä, pe 
care incendiul o redusese aproape la nimic. 

— Am aflat că ai o ambarcatiune, dar nu şi cârmaci, spuse 
el. Mi-am amintit deodată că, într-o viaţă anterioară, am fost 
şi marinar. Dacă vrei, voi fi eu cârmaciul. E timpul să ne 
întoarcem acasă. 

— Şi doamna Urd? întrebă Inga. 

— E aici, răspunse bărbatul, cu un zâmbet ciudat pe 
buze. Va călători cu noi. 

Ridică capacul casetei şi Inga putu să vadă câteva oase 
calcinate amestecate cu multă cenuşă. 

Atât mai rămăsese din prinţesa neagră. 


A doua zi, plecară odată cu mareea. 


Opere 


Vue en coupe d’une ville malade (1980) 
Les Sentinelles d'Almoha (1981) 
Aussi lourd que le vent (1981) 
Sommeil de sang (1982) 

Les Mangeurs de murailles (1982) 
Portrait du diable en chapeau melon (1982) 
Traque la mort (1982) 

Le Nuisible (1982) 

À l’image du dragon (1982) 

Le Carnaval de fer (1983) 

Le Puzzle de chair (1983) 

Les Semeurs d'abâmes (1983) 
Territoire de fièvre (1983) 

Les Lutteurs immobiles (1983) 

Les Bêtes enracinées (1983) 

Ce qui mordait le ciel... (1984) 
Crache-béton (1984) 

"Les Foetus d'acier (1984) 

La Maison vénéneuse (1984) 
Ambulance cannibale non identifiée (1985) 
Le Rire du lance-flammes (1985) 
Rempart de naufrageurs (1985) 
Abattoir-Opéra (1985) 

Naufrage sur une chaise électrique (1985) 
Enfer vertical en approche rapide (1986) 
La Colère des ténèbres (1986) 
Danger, parking miné! (1986) 


Catacombes (1986) (publicată sub denumirea L'enfer, c'est 
à quel étage? În 2003) 

Docteur Squelette (1986) 
Opération ,serrures carnivores” (1987) 
La Nuit du venin (1987) 

Les Animaux funèbres (1987) 
Procédure d'évacuation immédiate des musées fantômes 

(1987) 
L'Ombre des gnomes (1987) 
Le Château d'encre (1988) 
Le Voleur d'icebergs (1988) 
Le Tombeau du roi Squelette (1988) 
Les Ecorcheurs (1988) 

Le Dragon du roi Squelette (1989) 
La Nuit du bombardier (1989) 
Boulevard des banquises (1989) 
L'Homme aux yeux de napalm (1989) 
Cauchemar ă louer (1990) 

La Meute (1990) 

Le Murmure des loups (1990) 
Krucifix (1990) 

Les Bêtes (1990) 

Les Emmurés (1990) 

Les Rêveurs d'ombre (1990) 

Les Démoniaques (1991) 

Le Vent noir (1991) 

Les inhumains (1992) 

Le Syndrome du scaphandrier (1992) 
3, place de Byzance (1992) 
L'Armure maudite (1992) 
Rinocerox (1992) 

Capitaine suicide (1992) 
Abimes (1993) 

Hurlemort (1993) 

Derelict (1993) 

Sécurité absolue (1993) 

La Route obscure (1993) 

De l’autre côté du mur des ténèbres (1993) 
Mange-monde (1993) 


Armés et dangereux (1993) 
La Maison de l'aigle (1994) 
Le visiteur sans visage (1994) 
Le Chien de minuit (1994) 
Le Sourire noir (1994) 

La Moisson d'hiver (1995) 
Conan Lord carnets secrets d’un cambrioleur (1995) 
Profession: cadavre (1995) 

La Main froide (1995) 

Conan Lord le pique-nique du crocodile (1995) 
La fille de la nuit) (1996) 

Ma vie chez les morts (1996) 
Promenade du bistouri (1996) 
Les Ombres du jardin (1996) 

Le Château des poisons (1997) 
La Cicatrice du chaos (1997) 
Les Enfants du crépuscule (1997) 
L'Armure de vengeance (1998) 
Le Labyrinthe de Pharaon (1998) 
Les Prisonnières de Pharaon (1999) 
Le Livre du grand secret (1999) 
Baignade accompagnée (1999) 
Le Manoir des sortilèges (1999) 
La Chambre indienne (2000) 
Iceberg Ltd (2000) 
Dernières lueurs avant l'aube (2000) 
Le labyrinthe de Pharaon (2000) 
La Princesse noire (2004) 

Les Cavaliers de la pyramide (2004) 
La Mélancolie des Sirènes par trente Mètres de Fond 

(2004) 
La Maison des murmures (2005) 

La Fille aux cheveux rouges - Le Chemin de cendre (2006) 
La Fille aux cheveux rouges - Rivages incertains (2006) 
La Fenêtre jaune (2007) 

Ceux qui dorment en ces murs (2007) 

Le masque d'argile (2008) 

Dortoir interdit (2009) 

Ceux d'en bas (2010) 


Les louvetiers du roi (2010) 
Serii 


Les aventures de Marion 
Pèlerins des ténèbres (2000) 
La Captive de l'hiver (2001) 
D.E.S.T.R.O.Y. 
D.E.S.T.R.O.Y. 1 - L'homme de la banquise (2007) 
D.E.S.T.R.O.Y. 2 - La prisonnière du ciel (2008) 
D.E.S.T.R.O.Y. 3 - Territoires de fièvre (2008) 


Literatura pentru tineret 


Peggy Sue et les fantômes 
Peggy Sue et les fantômes: Le Jour du chien bleu (2001) 
Peggy Sue et les fantômes: Le Sommeil du démon (2001) 
Peggy Sue et les fantômes: Le Papillon des abâmes (2002) 
Peggy Sue et les fantômes: Le zoo ensorcelé (2003) 
Peggy Sue et les fantômes: Le Chateau Noir (2004) 
Peggy Sue et les fantômes: La Bête des souterrains (2004) 
Peggy Sue et les fantômes: La Révolte des dragons (2005) 
Peggy Sue et les fantômes: La Jungle Rouge (2006) 
Peggy Sue et les fantômes: La Lumière mystérieuse (2006) 
Sigrid et le mondes perdus 
Sigrid et le mondes perdus: L'Oeil de la pieuvre (2002) 
Sigrid et le mondes perdus: La fiancée du crapaud (2002) 
Sigrid et le mondes perdus: le grand serpent (2003) 
Sigrid et les mondes perdus: les mangeurs de muraille, 
2005 
Élodie et le maâtre des rêves 
Élodie et le maitre des Rêves (2004) 
Nouchka 
Nouchka et les géants (2007) 
Nouchka et la couronne maudite (2007) 
Nouchka et la caverne aux mille secrets (2007) 


Sub pseudonimul Zeb Chillicothe 


(în colaborare cu Christian Mantey) 


Les Hommes tritons (1986) 
Les Tourmenteurs (1987) 
Les enfants du feu (1987) 


Sub pseudonimul Kitty Doom 


L'Empire des abâmes (1997) 
Les Invisibles (1997) 

La Forteresse blanche (1998) 
Sub pseudonimul Akira Suzuko 
Les Harponneurs d'étoiles (1998) 
La Meute hurlante (1998) 

Le Fils des loups (1999) 


Sub pseudonimul D.Morlok 


Le Clan du grand Crâne (1998) 
Les Guerriers du grand Crâne (1998) 
Les Dieux du grand Crâne (1998) 


Traduceri în limba română 
(în ordinea cronologică a apariţiei în România) 


Carnavalul de fier, Editura Romcart, 1991 
Ira Melanox, Editura Valdo, 1992 
Moartea cu Melon, Editura Savas Press s.r.l., 1993 
Doctorul schelet, Editura Savas Press s.r.l., 1993 
Lacăte carnivore, Editura Savas Press s.r.l., 1994, 
Traducere Mihnea Columbeanu 
Mâncătorii de ziduri, Editura Aldo Press 1997 
Bulevardul Banchizelor, Editura Lucman, 2004 
Destroy, Editura Lucman, 2006 
Krucifix, Editura Nemira, 2006 


Haita (roman), Editura Nemira, 2006 
Coșmar de închiriat, Editura Nemira, 2006 
Mâna rece, Paralela 45, 2007 
Peggy Sue şi fantomele. Somnul demonului, Editura 
Aramis, 2007 
Peggy Sue și fantomele. Ziua câinelui albastru [1], Editura 
Aramis, 2008