Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1942_051_0011

PRCPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCURESTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR Şi AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


iaserisă sub No. î6â3 Trib, Ilfov 


ema: m er tt 





ABONAMENTE: 


autorităţi și instithiții 1000 lei 
de onoare 


particulare 


a it 





Un prizizn, odub, sa uitat 
pesie un tam al opereior lui 
Pascal, afi&ior în  bibiicteca 
mea. Nu gândul de a face 
poezie, şi ni intenția de a 
cea um cadru mai egreabii 
mă împinge să afirm că acest 
bimal ct sa întâmplat într'o 
amă, pe seară, când afară 
era mută zăpadă şi foarte 
frig, dar când glasul butucilor 
arzând în sobă şi moleşeala 
ielicioasă a interiorului forma 
> atmosferă — um german ar 
mami-o cu un cuvâr? atăt de 
adecvai: gemillich, — nu, prin 
urmare, această tendință or- 
dnară de a banaliza printr'un 
prf de poezie un moment, 
infim, dar a cărui intensitate și 
astăzi o simt, mă ice să o 
mintesc oaarul, ci peniru a a- 
juta cu puţinale meie mijioace 
le lămarirec stării în care am 
priceput semsul prieteniei. 

Bineințeles, precum am a- 
mintit într'un fișier amterior, tot 
o carte mi-a deschis ochii. 
Fiindcă privind paginile cu 
multe semne pe es, cu sub- 
linieri, tăeturi și reflexii, cum 
o gândire de amplitudinea cs- 
ls: paszuliene cere cilitorului, 
in timpul parcurgerii ei, prie- 
temui meu, dupe ce a răsfcil 
dlene unse file, mi-a spus, 
sincer, fără nici-o intenție. „Ce 
curios, acalecşi observaţii pe 
care le-am făcut și eu, le gă- 
sesc la tine. Probabil ne ase- 
mănăm”, 

Apoi. am mai vorbii de ql-. 
iale, poate chiar, când și când 
de Pascal, dar mai cu secrmă 
de frig, de iamă, de mici ns- 
voi ale fisicăruiar. 

Și timp lung a trecut de a- 
mmci. Pe acel pristen î! ve 
dezm mai rar sau mai des, 
dar târziu, foarte tărziu mi-am 
recminiit auvintele lu:. Ei, da! 
În momentul acela descoperi- 
sem sensul cdevărat al prie- 
len:ei. 


Cemd citim în filele istorie: 
că biblioteca Alexcmdrină 
fost arsă, că au căzut pradă 
flăcărilor mii și mii de volume, 
cei ma! mulți înregistrăumm a- 
cest fapt cu o măâhnire crdo- 
nată. Ca și cum am participa 
ia înmormâniarea UNS CUNOŞ- 
tinte oarecare  deplângemd, 
(dia moment ce luăm parte la 
ceremonie), soarta nefericită 
dar obez așteptând să trecem 
ia alte preocupări nai atrăgă- 
ioare. Nu măi ştiu în co care, 
am Văzut SCris cum um om 
isarin cumşeczaa se exprinia 
în brațelz unei femei iubiie 
cu căre avea o iniâinira fuga- 
ră și ascunsă: Sunt foarte trist, 
am fost la o inmormâmiare, 
şi abea am izbutit să scap. 
* 
ă 


Ș: totuşi iată că biblioteca 


< 
zi 
4 
3) 
Le) 
Qe 
£ 
: 
Să 
& 
0) 
[ei 
a. 
ca 
[ui] 


To! se vreau este să mă 
aândeze puţin la un fapt, pe 
cara piiini VU înțelegem, şi 
poale chiar, refuzăm să-l cre- 
dem rsalizabil. Ei și. putem 
spune, parcă era adunrrte în 
Alexcmaria toate cărțile humii. 
A crs biblioteca d-lui Ionescu. 
Păcat! Va trebui săşi cum- 
pere alte cărți ! 

Dar mu este tcomai așa, iată 
că în zilele noastra se întâm- 
pă, fapte asemănătoare. Și 
vedem 'oroare, primul exemplu 
inspăimâniător de real, lângă 
noi. Mintea ştă în loc şi nu 
pricepe cum omenirea, cunos- 
câna atâtea și atâtea, poate 
pe toate să le uite. Întrun ni- 
mic de timp, totul este prefă- 
cut în praf. Saru sfărâmat lu- 
minile, a dispărut biblioteca 
din Alexandria, miile, zecile 
și sutele de mii de cameni 
ma cu muci crvut copul. Nu 
fopiul că atunci a ars o 
mare cantitate de hârtie 
este îngrozitor, dar faptul că 
atunci, cași acum, a dispărut 
valoanea spirituală pe care e 





reprezentau. Oribilu senzaţie 
a acelor oimeni, pe atunci, 
când cu văzut mistuiie de îlă- 
cări roadele înțelepciunii vea- 
curilor. Oribila senzație pen- 
tm noi, când putem privi as- 
tăzi aceleaşi destine. Ochii 
văd, urechile cnd, dar cu greu, 
aproape cu neputinţă să pri: 
cepem unde sa scufundat ci- 
vilizația, Vedem oameni, ve- 
dem aşezări din noul pământ 
cucerit în răsărit și nu înțele- 
gem sensul, vieţii lor. Dar ce 
este ma: tragic, ei nu-şi dău 
seama în ce întuneric i-a mâ- 
nat două decade de sălbătă- 
cie. 

Un simplu accident, şi totu! 
este schimbat. „Les plus bel- 
les choses et les plus antiques, 
et les plus formidables, et les 
mieux ordonnâes sont perissa- 
bles par accident”, spunea 
cândva Paul Valery. 

Un simpiu accident și noi, 
da, și noi, core nu putem pri- 
cepe oroarea celor câteva 
rânduri amimiind vederea bi- 
bliotecii Alexcmdrine, privim 
ca și am nimic n'ar fi, la roa- 
dele refuzului de cultură. 

DIMITRIE POPESCU 


EUSTAȚIU STOENESCU 


500 , 


230 „ TELEFON 3.30.10 











Nenea Statie 





s Înternezzo ** 


"„Intermiez20“ este numele unui film care : 


s'a jucat în ultima vreme la noi. Asupra lui 
aș vrea să scriu câteva rânduri, Ştiu că a 
comenta un film de cinematograf, mai ales 
dacă nu ești măcar cronicar de specialitate, 
pare ceva destul de neserios, de aceea puți- 
nă lume Se şi pretează la aceasta, afară dvar 
dacă au de speculat unele trăsături peniru 
o tendențioasă discuţie politică sau dacă ur- 
măresc pur şi simplu să facă ceea ce se nu- 
meşte reclamă, Gândul de a scrie în legătu- 
ră cu acest film mi-o venit de când l-am 
văzut pentru prima oară.  Revăzându-l şi 
discutând asupra lui, mi-am dat seama că 
nu fusese înțeles în totalitatea subtilităților 
st că era bine ca o sumă de lucruri să fie lă- 
murite. Am amânat însă să o fac pentrucă 
filmul încă rula. Acum, când aproape a dis- 
părut de pe ecranele bucureștene, nimeni nu 
se va mai îndoi că nu este vorba de o re- 
clamă nwai mult sau mai puțin abilă. Iur că 
nu este vorba — şi nici mar putea fi vorba 
— de o răstălmăcire a lucrurilor în vederea 
unor concluzii măcar parțial politice, se va 
vedea ușor urmărind ceea ce voi spune. 
Subiectul filmului „Intermezzo” tocmai că 
se relevă printr'o desfacere a lui din con- 
tingențele materiale, care l-ar lega de con- 
diţii sociale și evenimente politice. El s'ar 
putea petrece foarte bine în secolul al X-lea. 
după cum se petrece în zilele noastre, ori- 
unde pe fața pământului, cum se desfășoară 
în Suedia și în sudul Franței. Această po- 
sibilitate pe care rar o întâlnim dă dintr'e 
cată mai multă independență subiectului și 
asigură uşor, dacă este adăugată realizării 
artistice desăvârşite, o permanență în timp. 
Im fond, subiectul pare destul de simplu 
și de comun, mai ales pentru oamenii cari 
merg la cinematograf sau citesc literatura 
pentru acțiune, neglijând să încerce a po- 
seda ceea ce dă viață și valoare artei, sub- 
stanța interioară din care reies semnifica- 
țiile. Un bărbat fericit în căsătorie întâlnește 
la un moment dat în viaţă o tânără, în care 
i se pare că găsește întrupată acea armoni> 
de elemente trupești şi spirituale valentă 








MIRCEA LĂZĂRESCU 


cu admirație. 


de G. €. NICOLESCU 


propriei sale existențe umane, prin cară în- 
sfârșit se întregeşte în singurătatea lui Lăun- 
trică până atunci neluată în seamă, Pentru 
această tânără se naşte o pasiune puternică, 
făcându-l să uite tot: fericirea tihnită de 
până atunci, obligații morale, convenienițe 
sociale... Este, în linii generale, subiectul 
care s'a desvoltat în filmele Veninul, Nu 
suntem singuri și Iubirea lor, pentru a nu 
vorbi decât de cele mai de seamă realizări 
din acest domeniu, şi în multe romane do- 
sigur. 

Dar în „Intermezzo”, deși sunt cam ace- 
leași elemente fundamentale, este altceva 
totuși, altceva mult mai delicat și mai tragic 
decât! în cazurile amintite, Nu ştiu dacă ci- 
neva a stat să se întrebe dece filmul are 
anume acest titlu. Chiar dacă a făcut-o, cu 
siguranță că s'a pus imediat în legătură cu 
acel întermezzo muzical, compoziție a erou» 
lui Holger Brandt, executat de câteva ori în 
cursul spectacolului. Și totuși, titlul nu vine 
de acolo și nici nu poate căpăta întreaga 
semnificație toată desfăşurarea dramei — 
căci este o puternică dramă, și nu una fn- 
miliară, ci una mai întensă, care se petrece 
aici! — dacă rămânem la această simplă 


legătură. In definitiv, filnuul se numește 
„Imtermezzo” pentru altceva, Și  Holger 
Branât și Anita Hofjmann nu sunt niste 


cameni oarecare, ca noi, El este un compo- 
zitor şi un violonist celebru; ea este 0 pia- 
nîstă întă necunoscută dar de mari posibi- 
lități. Sunt doi artiști, două făpturi deose- 
bite ca structură și ca viață lăuntrică de 
lumea din jur, nişte ființe din cele numite 
în ironie că „trăiesc în nori“, pentrucă trii= 
iese numai pentru arta lor, gândesc numai 
la ea şi foarte rar, coboară din această 7e- 
giune înaltă și metafizică între oamenii o- 
bişnuiți, la preocupările lor uneori vulgare, 
în lumea așa zisă reală, unde se simt ca 
albatrosul lui Baudelaire. Aceste două fiin- 
țe, fiecare cu lumea ei, nevăzânidu-se deși 
se priveau pentrucă fiecare era de fapt cu 
ochii deschişi spre lumea din lăuntrul său, 
se întâlnesc. Ea îl vade din prima clipă, 
pentrucă îl știa încă de mult și îl aștepta 
Dar el, cufundat în visurile 
lui, trece pe lângă ea ca pe lângă un obiect, 
Făptura feminină deosebit de jermecătoare 
nu-i vorbește cu nimic, materia nu-l atrage. 
Abia atunci când interpretează în chip re- 
marcabil o bucată la pian, ea i se relevă, 
al o urmăreşte transfigurat şi, în sfârșit, 
o vede. Și atunci începe dragostea lor. Dar 
dragostea, chiar între ființele cele mai alese, 
este sensualitate, frământare, neliniște. Ea 
aparține prin excelență lumii acesteia în 
care ne aflăm cu toţii măcar prin îngrădi- 
rile pe care le opune convenționalitatea 
morală şi socială. Cuprinşi de pasiunea lor, 
ei abandonează cu sau fără voia lor, lumea 
metafizică, lumea artei: ea nu mai poate 
repeta ( o scenă este edificatoare și bine 
prinsă); el este întrun fel de vacanţii, în- 
tre două turnee de concerte, Și coboară în 
sfera oamenilor obișnuiți, unde pot împlini 
iubirea. Dar această coborire a lor aici nu 
poate fi o permanență. Firea și menirea lor 
deosebite vor fi mai puternice decât o pa- 
siune trecătoare şi, la un moment dat, se 
despart pentru a asculta fiecare de porunca 
destinului său subordenat artei, lar dragos- 


REDACȚIA şi ADMINISTRAŢIA 
BUCUREȘTI 1 Str. Brezoianu 23 


emana 


APARE SĂPTĂMĂ, 
PREŢUL 5 LEI 


ANUL LI.Nr. îl 


SAMBATA 14 Martie 


Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU 


oa a n e ii i a zar 


= 


1942 





KNUT HAMSUN 


Literatura a văzut născându-se, 
la sfârşitul secolului al nouăspre- 
zecelea, o nouă figură de scrii- 
tor. Nu era numai autodidactul 
— speţă cunoscută — care-şi 
căuta un rând de frunte în artă, 
ci omul care muncise cu mâinile 
oricând avusese de lucru, care îşi 
purtase norocul dela miazănoapte 
la miazăzi, care a cunoscut cea 
mai neagră mizerie — şi care 
aducea cu sine un suflu de aer 
pur, dragostea de nesfârșite spa- 
ţii şi de existenţe fără vreo le- 
gătură cu un anume decor. 

A fost cu atevărat o revelaţie, 
Cei care, în Europa, au citit în- 
tâiele lucrări ale lui Knut Ham- 
sun sau Maxim Gorki, sau sim- 
țit întrun fel fermecaţi, Căci se 
arătase ceva nou, aaevărat şi 
proaspăt ! lar zugrăvirea unor 
vieți amarnice nu era nici vul- 
gară, nici pătatăa de naiuralism, 
ci dimpotriva plină de o puvezie 
captivantă, necunosculă până a- 
tunci, in care omul legat de pă- 
mant prinir'o intimitase aproape 
animâsă, iși reveia inţeiegerea cu 
universul, 

Numele adevărat al lui Knut 
Hamsun este Peuersen, Este năs- 
cut din oameni foarte săraci, în 
Norvegia, la Lom, in Gudbrans- 
dal, în 1860. 

Şi-a trecut întreaga copilărie 
în insulele Lototen: marea şi pă- 
durea, jernile teribile şi verile 
splendide. Dar existența locuita- 
rilor de pe insulele litoralului 
norvegian este precară. Amarii ce 
atâta mizerie, la douăzeci şi doi 
ani, robust și pregătit pentru ori- 
ce muncă, numaj să fie cinstită, 
Knut Hamsun se imbarcă pe un 
vas de pescari, care pornea spre 
Terra-Nova. 


Vreme de trei ani tânărul înde- 
plini şi el această amarnică me- 
serie, Trei ani de zile bătu caiea 
mării depe coastele ţării sale spre 
litoralul Lumui-Nuiu, Ar îi navi- 
gat poate mai mult încă dacă, 
asemenea altora, n'ar fi fost atras 
într'o zi de noul continent. 

Deși viața i-a apărut mai în- 
durătoare decât în Norvegia, în 
Stateie-Unite a avut parte de 
acecaşi existenţă plină de amă- 
răciuni. Ce meserii nu a implinit 
băetanul acesta blond, înalt şi 
bine făcut, care nu se da înapoi 
dela nici o rauncă! Multă vreme 
a fost băiat de fermă şi a mun- 
cit în vastele câmpii ale Red 


putea rămâne mai mult timp 
întrun loc şi bucuria pe care 
o încercase venind, se irosca re- 
pede de tot. 

„N'am vizitat, ne mărturisește 
el, (In tărunul basmeior), decât 
patru din cele cinci părţi ale lu- 
mii”, Pare să se scuze că nu a 
călătorit mai mult! 

Dar aceste patru părţi ale lumii 
nu ie-a vazuL totuși ca un turist, 
In cele mai variate colțuri ale 
globului, el a fost tuncționar de 
comerţ, director de şcoală, ziarist; 
și-a preumbiaţ nomacismul, fan- 
tezia şi mai ales foamea în cele 
două emisfere şi pe toate latiţu- 
dinite. 

Meseria de ziarist îl făcu să 
pună mâna pe conuei, De aci până 
la a se gaudi să scrie carți, nu 
maâi rămanea decâţ un pas! Din 
ce să Je inchipuiască, desigur, nu 
ducea upsâ! Nu avea decat să se 
povestească, 

Dar in peregrinările sale fără 
sfârşit, unde avea să găsească 
rătăciiorul timpul să lucreze în 
linişte ? Înţeiese până la urmă 
că nu i-ar ui cu puunţă să siar- 
şească o lucrare, utcat în at- 
mosiera anume parcă făcută a 
țării sale, 

Reintors în Norvegia, încercă să 
trăiască din scris, Câte amără- 
ciuni ma cunoscut atunci! In- 
fructuoase aşteptări in sălile re- 
dacţiulor, lucrari retuzaie, aro- 
ganța redactorilor şefi ! 

Din acesie nelericiri îşi închi- 
pui întâia lui carte „Foamea”, în 
1538. Operă siâşietoare, dar de loc 
amară. Accentui ei era alât de 
nou, impregnat de o atât de pro- 
funaă sinceritate, încât cartea 
cunustu  uendasă Succesul, iar 
viața autoruiui deveni legendară. 
Ţărue Nordului de limbă saxonă 
şi slavă se entuziasmară pentru 
arta și personalitatea vagabondu- 
lui poet. Sudul, Jatinii, tură mai 
puțin. prompţi. -In - 1895, totuşi, 
Octave Minbeau prezinta publicu- 
lui francez, întro strălucitoare 
prefaţă „Foamea”. 

Această neaşieptată glorie nu 
avea să-l! lipsească cu totul de 
grijile băneşti. Dar dacă viaţa îi 
era încă modestă, nu era totuşi 
ingreuiată de mizerie. 

Călători â:n nou; locui chiar 
mai multă vreme la Paris şi în 
cursul uneia din vizitele sale în 
țările Sudutui, cunuscu în î;ne Ji- 
niştea care avea să-i îngădue ca 


fonie a iubirii și a firii? Nu toc- 
mai. Mai mult o evocare, căci to- 
tul ia tiamsun este aimosteră. 
Să spunem că ne vorbeşte despre 
ceva anume, ar fi să afirmăm 
prea mult. El evocă, sugerează şi 
atunci când pictează, o tace în- 
trebuinţând ceţurile şi razele soa- 
relui. Cărţile saie au o mireasmă 
de rășină şi de pădure peste care 
Sa abătut un timp ploaia. lar pa- 
siunile personagiilor care se miş- 
că în paginile sale, nu se deslu- 
șese din pricina negurilor de care 
sunt incărcate pe:sagiile sale. A- 
desea chiar, aceste personagii nici 
nu ne vorbesc. Nu se aaresează 
decât lui ilamsun. Noi le descope- 
Tim numai dacă el le poartă 
cumva, vreun interes, 

Mistere, Pământ nou, Visătort, 
Benoni, Rosa, Victoria, Un vaga- 
bond cântă in surad.nă, Sub steaua 
toamnei, iată „dimpreună cu câte- 
va piese de teatru şi acea admira- 
bilă In tărimul basmelor — că- 
lătorie pe Jurmătave uraită, pe Ju- 
mătate visată în fantasticul Cau- 
caz — esenţialui unei opere, care 
se arată a îi printre cele mai fine, 
mai sensibile, nai mişcătoare şi 
mai ales dintre cele mai umane 
de azi. 

De când Academia guedeză i-a 
decemat, în 1920, premiul Nobel 
pentru literatură, nu mai există 
literat care să nu cunoască nu- 
mele lui Knut Hamsun. Gloria sa 
a întrecut chiar şi pe aceea a lui 
Pierre Loti. Dar succesul nu l-a 
ameţit pe Knut Hamsun. Căci este 
Un inştiepi. De tvarie muţi ani 
îngrijește de vastele domenii pe 
care le-a cumpărat in Norvegia. 
Experiența de cuiltivator o are, 
din plin. Astăzi chiar, cu toţi cei 
peste optzeci de ani împliniţi, nu 
se dă inarfoi să pună mâna pe 
coarnele plugului şi să are, ou 
nătdejae! 


x 

"Seriliorul a 'spus sot; e ave de 
spus? Cine gqtie... Un om de felul 
lui Hamaun n'a afârgit nicicând 
să ae conteseze, S'a retras incă, 
speriat de zgomot, de vanitate. 

Acum e un bătrin minunat. Se- 
ninătatea vârstei i-a adus liniştea 
pe chipul care, in t:nereţe, a părut 
atâţ de neliniștit, atât de frămân- 
tat. Părul îi este tot aspru și frun- 
tea in cucuie. lar ocheiarii nu fac 
mai sever un chip, despre care 
Octave Mirbeau scria că are 0 
dublă expresie, totodată energică 


River-ului, apoi — îndelung timp să continue, în pace, opera la care 


— iarăş, în oraş, a tosi cărnțaș şi începuse. 
conducător de tramway. Nicicând, 
inu; Hamsun nu a cunoscut o 


Cum să-i zugrăvim această o- 


şi suavă, arzătoare şi stăpânită, 
pătrunzătoare şi invăluită, mân- 
dră şi tristă. 

Ochelarii nu-i pot ascunde însă 


existență mai penibilă. Trăia în peră? S'o pictăm, ar însemna s'o cu totul privirea, o privire în a 


chip mediocru iar exilul îl apăsa trădăm. 
greu. 


cărei blândeţe abia desluşită cei 


Pan, care este desigur, lucrarea care pot citi în suflete, descoperă 


Totuși, nu există un rătăcitor în care stilul său, poetica sa se graţia lui Arial, 


mai deplin ca 


acela care era, manifestă nespus de viu, rămâne 
pe-atunci. ]n vremea aceea nu o nemuritoare capo-d'operă. Sim- 


N. PAPATANASIU 


a a a n ap e a aie dr a ee a ie i a a E ap RE a a a a E a a aa. . 


tea, mare, intensă, reală, n'a fost, pentru nîş- 
te ființe atât de deosebite de noi cei muţi 
o rațiune de a exista, ci un fel de pauză în 
viața lor adevărată, cea din lumea ariei, u 
pauză care nu puteau fi complet mată, un fei 
de interludiu muzical între dou acte, 1 
„intermezao“. Și este mai mult decât o în- 
tâmplare că în această dramă în care eroii 
sunt doi muzicieni, titlul este acest cuvânt 
cu sens aproape exclusiv muzical, 

Așa dar, aici, unde sar putea vedea des- 
voltarea unei țeme cunoscută și din alte 
filme: un bărbat își părăsește soția pentru 
a trăi o vreme din plin dragostea pentru o 
altă femeie, lucrurile sunt întro bună mă- 
sură deosebite. Ceeace în categoria filmelos 
amintite mai sus ca înrudile ca subiect era 
pe plan uman, material, aici se pune pe p'an 
metafizic. 

Intr'acevăr, nu mai ovem de-ajace numai 
cu conflictul exterior pe care îl naşta pa- 
siunea, ci avem mai ales de-ajace cu un 
confiict mult mai puternic dinăuntrul per- 
sonagiilor. Pentrucă ele nu sunt niște o0a- 
meni ca toți ceilalți care trăiesc numai pen» 
tru dragostea lor. Chiar în perioada celei 
mai puternice iubiri, ei fac un turneu, cân- 
tă, nu abandonează complet preocupările de 
urtă şi Qin acest amestec al planuritor îs- 


vorăște puternica dramă.  Menirea lor de 
urtiști întră, în sufletul lor, în conflici cu 
iubirea, cele două vieți: cea a sensualităţii 
şi cea a artei se luptă, pentrucă nu există 
împăcare între ele, Incă de mult și de mulți 
s'a relevat adevărata tragedie care se pe- 
trece întrun om deosebit, care se simte che- 
mat pentru o clipă măcar în lumea de jos, 
la care va trebui să renunțe însa curând. 
Recunoașterea de către o astfel da ființă că 
lumea materială are legile ei implacabile 
ce i se impun și lui, ființă care nu se poate 
mulțumi cu mărginitul, și renunţarea la 
care ajunge sunt socotite ca situaţiile cele 
mai tragice umane. Căci artistul se leagă cu 
întreaga sa lume a artei de iubirea pentru 
o femeie; iar când femeia îl înșeală sau îi 
decepționează, pentru el nu moare numai 
iubirea, ca pentru fiecare din noi, ci se 
surpă întreaga credinţă în valoarea şi po- 
sibilitățile sale artistiee. 





lată deci ce probleme pune filmu! „Inter- 
mezzo“ și îată cum el se ridică mult deasu- 
pra celorlalte. Chiar dacă ar părea că sunt 
asemănări de subiect, Cinematograjul este 
o arlă, deși moi ne lăsăm prea mult domi- 
nați de prejudecăţi și de latura lui meca- 
nică, Dacă nu realizează capodopere decât 
Tar, acestea, când se ivesc, se cuvine să fie 
tratate ca adevărate capodopere de artă. Şi 
„Intermezzo“ este o astfel de capodoperă, nu 
numui prin realizarea perfectă și extrem de 
sobră, care nu aparține numai domeniului 


cum cred unii adesea, nici numai 


prin faptul că pune o problemă atât de în- 
teresantă și de neobișnuită în cinema!ograf, 
dar mai ales pentrucă aduce elemente noui, 
dintre care unele nici în literatură nu sunt 


(Urmare în Peg. 2-a) 








Îi A a dictat din cn ali a intii dare d 





Îi 
acetat 


2 





UNIVERSUL LITERAR 








ma me = cama ae e e cne mmmamea aae 


AITA ADE DINCOLO;DE aa Dă 


Cronica dramatică Ecranul 


TEATRUL NAȚIONAL : 
„LUCREZIA BORGIA” dramă în 
3 acte de VICTOR HUGO. 


Dintru început se cuvine să 
spunem că „Lucrezia Borgia” nu 
este una dintre cele mai bune 
piese ale lui Victor Hugo. De alt- 
fel, chiar autorul o socotea in- 
fer.oară altor piese ale lui, cum 
ar fi, de-o pildă „Hermani“ şi 
„RuY Blas”. 

In altă ordine de idei, prezen- 
tarea uneia din cele mai slabe 
piese ale lui Viotor Hugo, a pri- 
lejuiţ Teatrului Naţional, unul 
din cele mai bune spectacole din 
această stagiune, 

Explicații pentru această con- 
statare sunţ şi ele numeroase. 

Mai întâiu de toate trebue să 
mulţumim cerului că nu s'a afla 
de astă dată, nici-um domn 
deștept care, secotindu-l pe Hugo 
prea demodat, să-l „modernizeze” 
şi să me ofere un spectacol, gen 
„Qastiliana”, de Lope 'Theodo- 
tescu, 


Tot ce au adăugat de astă dată 
piesei iui Hugo, domnii cari s'au 
ocupat cu prezentarea ei, a fost 
un „2” adăugat numelui eroinei 
principale, „z” care îi face să su- 
ridă ironic pe cunoscători limbii 
italene, jar pe noi, să ne între- 
băm dece nu se serie „Venezzia”. 
ci, pur şi simplu „Venezia”. 

In oricec az, putem întâlni în 
cele trei acte cari prezintă un 
episod imaginar din viața Lu- 
creziei Borgia multe din princi- 
piile enunțate de Hugo într'unul 
din manifestele sale: „La po&sie 
de notre temps est le drame; Le 
caractere du drame est le râel; 
le r€el râsulte de la combinaison 
naturelle de deux types: le su- 
blime et le gratesque qui se 
croisent dans le drame, comme 
ils se croisent dans la vie et dans 
la crâati:on”, 

In cele trei acte ale piesei — 
Hugo își numește actele „zile”, 
dând o elegantă tiflă unității de 
timp impuse de clasici — poate fi 
remarcată brutalitatea cu care 
romanticii au ştiut să se desbere 
de clasica regulă a celor trei uni- 
tăți. ; 

Povestea” este “soră bmnă cu 
melodramele de mai târziu. 


Hugo, ctern romantic, recunos- 
cător Lucrezici Borgia pentru 
acrotirea pe care a ştiut s'o dea 
poeţilor din vrema ci, a căutat 
să reabiliteze chipul acesţei fe- 
mei atât de hulite de istorie şi 
de legendă. 

Bine înţeles, adevărul istoric 
hu este de loc respectat. Luore- 
zia Borgia, care a supravieţuit 
tuturor membrilor familiei «ei, 
vorbeşte în piesă, cu câteva cea- 
suri înainte de a muri, despre 
fratele ei, Cesar, încă în viaţă, 

Hugo nu neagă nici-unul din 
cusururile pe cari istoria i le-a 
atribuit aceste femei. Eroii pie- 
sei varbeso cu dispreţ despre a- 
ceastă femee „incestoasă și plină 
de păcat” care este Lucrezia 
Borgia. 

Autorul nu ne-o prezintă ca pe 
a victimă a poveştilor ce sau 
născocit în jurul numelui ei. 
Atunci când o mână de tineri se 
încumetă să-i arunce în faţă tot 
disprețul lor, ea ştie să se răz- 
bune. 

Răzbunarea are loc ca într'o 
adevărată legendă din viaţa Lu- 
ereziei Borgia, 

Moartea ţinerilor este cât se 
poate de savant pregătită. Mai 
întâiu um ospăț cu mâncăruri 
bogate, vin şi femei frumoase 
(cel puţin, textul pretinde lu- 
crui ăsta). 

în cupele tinerilor este stre- 
curată otravă — groaznica otra- 
vă a Familiei Borgia. 

Urmează cântece de chef, aco- 
perite de cântecul de înmormân- 





„INTERMEZZO“* 


puse. Firește, încă de mult, avem în liie- 
ratură acest conflict al menirii artistului cu 
pasiunea sa umană. Dar aici conflictul se 
este o puter- 
nică dramă, și nu una familiară, ci una mai 
intensă, care se petrece aici, Am văzut dece 
o simplă dramă 
familiară: pentrucă un om nai sensibil şi 


dublează. Spuneam mai sus: 


este mai puternică decât 


mai singuratec decât ceilalți are 


temei în viaţă: arta sa, pe care o leagă de 
o iubire şi, la un moment dat, când se sfâr- 
şește iubirea, cu care identijicase năzuin- 
e în primejdie să i se 
sfarme şi acest singur temei, Dar aici avem, 
nu o dramă, ci două, căci nu numoi Holper 
Brandt este artist, ci şi Anita; nu numai 
ei întră în conflict cu conveniențele, ci şi 
ea; și mai ales, nu numai el trăeşte conțiiciul 
îmtre destinul lui de creator şi iubirea care 
se leagă de sensualitate, ci și ea. Și ceea ce 
este deosebit de interesant, este că aici avem 
acest neobișnuit tip uman de femee crea- 
toare de artă, că aici avem acest rar con- 
flict între două destine de creatori și că ea, 


țele sale artistice, 


tare al câtorva sumbri călugări, 
Jar la urmă, apare şi Lucrezia 
Borgia, care, cu zâmbetul pe 
buze arată tinerilor sicriele în 
cări vor fi înmormântați, 

Aceasta ar fi una din daturile 
în care Hugo ne-o prezintă pe 
Lucrezia Borgia, Şi totuşi dragoste 
tea puternică pe care Lucrezia 
o simte pentru fiul ei, Genaro, 
taina pe care-o păstrează, pentru 
ca fiul ei, dușman al Lucreziei 
Borgia, să nu sufere, o ridică in 
ochii spectatorilor. 





Mărturisirea 


ei, acel „Sunt 
mama tă”, şoptit înainte de a 
muri m'a avut, e drept, în sufle- 
tul spectatorilor, ecoul pe care 
bănuim să-i fi avut cu ani în 
urmă. 

In tot cazul, sa putut remarca 
în tot timpul piesei, efortul au- 
torului de a realiza o piesă pe 
plan deosebiţ de acela al clasici. 
lor. 

Fără să vrem ne gândim la 
discuţia dintre Hugo şi Talma, 
povestită de doamna Hugo în car- 
tea ei. 


Spunea Taima: „La tragedie, 


„est beau, c'est nobile, c'est grand, 


J'aura:s voulu autant de gran- 
deur avec plus de realite: un per- 
sonnage qui eut la variete et le 
mouvement de la vie, qui ne făt 


pas tout d'une piâce, qui fut 
tragique et familier, un roi qui 
fat um homme. 

Şi lucrul acesta 
Hugo in piesele sale. 

In rolul  Lucreziei Borgia a 
apărut doamna Marioara Voicu- 
lescu, care, trebue s'o spunem 
dintru început, a fost mult mai 
convingătoare, ca mamă a dom- 
nului Mihaj Popescu, decâţ ca 
iubită a lui( (Cazul din „Sapho”). 

Doamna Marioara Voiculescu 
apare în ultimul timp, atât de 
rar pe prima noastră scenă, aşa 
încât orice apariţie, chiar într'un 
rol de mai mică putere drama- 
tică decât acelea cu cari ne-a 
obișnuit, il socotim ca pe o ade- 
vărată sărbătoare. i 

Dânsa stăpânește cu o mână de 
maestră, întreg meșteşugul dra- 
matic. In fața talențului său ne 
înclinăm, 

Domnul Mihaj Popescu a isbu- 
tit de astădată să şteargă defi- 
nitiv impresia nu prea bună lă- 
sată de primele roluri interpte- 
tate în această stagiune, Sub în- 
fățișarea lui Genarvo, domnu! Mi- 
hai Popescu a apărut ca un ideal 
interpret 2] teatrului romantic. 
Suntem fericiți, că, după ce am 
făcut în câteva cronici unele 
obiecţii în privinţa interpretării 
sale, domnui Mhai Popescu ne-a 
dat de astă dată ocazia să-l lău- 
dăm fără rezerve. 


Domnul Gingulescu, distribuit 
anul acesta în roluri de impor- 
tanță secundare — și aceasta 
este o mare nedreptate făcută 
excelentului actor — şi-a inter- 
pretat cu demnitate şi pasiune, 
rolul. ' 

Domnul Toma Dimitriu are no- 
rocul să fie distribuit în roluri 
cât se poate de intersante. Cum 
este şi acesta din „Lucrezia Bar- 
zia”, 

Domnii Alexandrescu, Deme- 
triad, Pereanu, Pătrașcu și Mo- 
toc au realiza în chip interesant 


Va realizat 


grupul tinerilor amici ai lui 
Genaro, 
Imteresant, tipul realizat de 


domnul Soare (actorul). 
lar domnul Soare (directorul 
de scenă) se poate mândri că a 
realizat un bun spectacol, în de- 
corurile bogaţe ale pictorului 
Cornescu. 
TRAIAN LALESCU 





Pe margini de program 


CONCERT DE SONATE 
ENESCU — LIPATTI 


Sunt ochii mari ai copilului în 
faţa iumii, dar e şi un văl de 
nostztigie peste un trecut pur şi 
naiv, în „Impresiunite dim copi- 
lare” a-e Maesru.ui Enescu. 
O înâuioșare amestecată cu tea- 
mă pentru „bătrânul  cerş:tor“, 
admiraţie pentru misterul scli- 
pirii apelor şi bucuria naturii vii 
și mișcătoare, în „pârâul din 
fundul grădinii“, un didiog glu- 
meț poate, curios, între pasărea 
din colivie şi bătrânui cuc din 
perete, o privire mirată şi un su- 
răs pentru „greerașul“ ascuns în 
umbră, un fior la şuzratul pus- 
tiu și jalnic al „vântului în va- 
tră“ şi o strângere de inimă ia 
răbufniturile puteri:or întuneri- 
cului, în „furtuna în nozptea de 
afară“, Şi totul se închee cu o 
revenire la vieaţă, la Limişte, la 
sisuranță, dela primele licăriri 
ale dimineţii roze până la trâm- 
bițele de lumină ae „răsăritu- 
lui“ triumfător. Dar între ele 
şi-a făcut loc un „cântec de lea- 
găn“, mai cad, mai înduioşat, 
mai plin de mesfârzită dragoste 
decât, poate, chiar cel al lui 
Faur sau al lui “Chopin. Orice 
aprecieri ar fi belaalităţi, și e- 
moţia singură poate să-l explice. 


(Urmare din pagina I-a) 


un singur 


femeia, este cea care se supune menirii e: 
şi renunță la viața materială, în care afla 
dragostea, fugind, cu mare greutate, în lu- 
mea ei, unde se ajla muzica. 

Dar în acest film mai este încă ceva ce 
ar trebui să dea de gândit esteticienilor. Se 
poate spune că abia acum s'a întrezărit cu 
adevărat care sunt posibilitățile filmului ca 
realizare de artă. Filme cu muzică se cunosc 
din belşug. Cele în care muzica să ţie bine 
adecuată acţiunii, sunt ceva mai rare, dar 
sar putea vedea, cum sau putut veded fil- 
me în care bucata muzicală să joace un 
anumit rol fără de care acțiunea să nu se 
poată desfăşura. Aici însă mi se pare că în- 
tâinim un caz unic în arta cinematografică, 
un moment demn de a fi semnalat. 
scena în care Anita Hoffmann, prin execu- 
tarea unei bucăți la pian, executare pe cure 
o vedem, o auzim și o trăim, pentrucă o ur- 
mărim. în toate amănuntele la eroină, atra- 
ge atenţia lui Holger Brandt. Acesta, trans- 
figurat, trecut brusc în lumea artei din lu- 
mea de jos a vieţii de familie şi de socie-. 


CONCERT DE SONATE 
ENESCU — EDMEE FILIP 


Nu ne întrebăm dece nu se 
cântă mai ales Sonata de De- 
bussy, fiindcă e râr de găsit doi 
interpreţi în care să trăiască în- 
treaga dragoste imaterializa:ă în 
această operă, întreaga şi supra- 
omeneasca sensibilitate a  iui 
Claude, 

Dar avem dreptul să ne între- 
băm dece d-na Edmâe Filip nu 
se ace mai des auzită în con- 
certe. Schumann cunoaște în ea 
e ingenuă şi fermecătoare inter- 
pretă, Debussy găseşie o rezo- 
nanță perfectă a celor mai calde 
şi suave vibrații, iar Maestrul 
Enescu o muzicalitate care ştie 
să colaboreze şi să se întregească 
cu expresivilatea artei sale, 

Şi să mi se permită o reflexie 
alături de muzică: câtă însem- 
nătate poate să aibă înfăţ.şarea 
artistului. Mai ales când e vorba 
de muzica franceză, care e atât 
de intuitivă, de sensuală char. 
Or, toată persoana pianistei pare 
a fi o materializare din Faure 
sau Debussy. Şi pare atât de i- 
născ să auzi un astfel de Debussy 
cântat de asemenea braţe... 


DORIN SPERANȚIA 


CINEMA SCALA: Dela Alcazar 
la Madrid 


Recunoscutul succes „Asediul 
Alcazarului” a îndreptățit publi- 
cul de-a fi extrem de exigent în 
privința filmelor de-acest gen, 
Cari filme, prin natura lor, fiind 
menite a semăna unele cu altele 
„— în momentul când tema este 
repetată, atenuiază puternica im- 
presie făcută, de exemplu, de 
primul film prezentat. 

„Delia Aicazar la Madrid“ este 
un film dinamic, ce prezintă un 
crâmpeiu al sfântului răsboiu dus 
de vitezele falange spaniole con- 
tra comunismului, Motivele eroi- 
ce cari creiază filmul se desfă- 
șoară împletite într'o duioasă po: 
veste de dragoste, 

Eroii ei, Saverio și Carmen, 
fericiţi logodnici, numără orele 
celor două zile care îi despart de 
mult aşteptata dată a nunţii lor, 

Saverio pleacă pentru o zi la 
Salamanca, pentru a-și aduce 
mama. . 

In scena în care cei doi logod- 
nici îşi iau rămas bun pentru a- 
ceastă, scurtă despărțire, Carmen 
poartă rochia de mireasă, Să fie 
abilitaiea regisorului, care vrea 
să me  reamintească  superstiţia 
ce-a străbătut veacurile, reca- 
mandând mireselor doritoare 
de-a preintâmpina o despărțire 
de-a nu îmbrăca În faţa soțului 
ei rochia de nuntă, înninte de 
ceremonia religioasă. In conse- 
cînță, Saverio nu se mai întoar- 
ce la Madrid, deoarece oraşul e 
ocupat de trupele roşii, 

A trecut un an, 

Tatăl lui Carmen a fost ucis 
de comuniști, iar fratele ei, bine 
ascuns de sora sa, așteaptă între 
cei patru pereţi ai camerei în 
care trăește, biruinţa Crucii. 

Saverio luptă în rândurile na- 
fionaliştilor și în momentul când 
comandantul are nevoe de-un e- 
lement capabil să 'mşele vigilența 
inamicului, pentru a duce veşti 
aliaților camuflați ca inamici în 
tabăra comunistă, se oferă a în- 
deplini misiunea, 

In momentul. pevederii cu Car- 
men, Saverio încearcă să-şi hotă- 
mască logodnica pentru a părăsi 
orașul; Carmen aduce două ar- 
gumente: fratele ei care nu se 
poate lipsi de ea și al doilea ar- 
gument — abil răspuns de în: 
drăgostită ce ocolește o preciza- 
re: toate femeile şi fetele au mi- 
siunea de a rămâne în casele lor 
din Madrid pentru ca Falangiștii 


să vină să le seape câţi mai cu- 
rând de teroarea comunistă. 

Reintoarcerea lui Saverio dă 
greș, căci, în momentul când a- 
cesta se crede ajuns lu capătul 
drumului, se produce o explozie 
din care scapă cu viață printr'o 
mânune (dictată de regisor), 

Eroul nostru recurge din nou 
la acel brav Amalio Fernandez 
„șeful serviciului de spionaj c0- 
mumnist”, care, cu mult suflet a- 
duce mari servicii, naţionaliş- 
tilor, cărora le trimite valoroase 
documente strategice. 

Amelio Fernandez îi aranjează 
o întâlnire cu șeful Serviciului 
albastru naţionalist, singurul ca- 
re-l mai poate salva și. pe care 
urmează să-l întâlnească într'o 
tavernă. „Șeful“ nu-i altul decât 
logodnica lui care-i ajută să 
treacă în rândurile camarazilor 
săi, fericit de a-i revedea și 
mândru de vitejia  logodnicei 
sale. 

Ori, jcum este ştiut că ore 
CLIPA FERICITA SE PLATEŞ. 
TE triplu, aparatul de radio pe 
care îl au în tranșee, anunță: 

„Radio-Madrid naționalist, în 
serviciul Spaniei Creștine face 
ultima comunicare : . | 

Saverio, nu ştiu unde ești, dar 
simt că mă auzi; mu te întrista 
de sfârşitul meu. Mor pentru 
Spania. Luptă şi tu la fel. Ina- 
micul urcă acum pe scări. Adio, 
Saveri! Trăiască Spania! 

Și acum începe partea cea mai 


sarjată a filmului — pentru na- 
ționali — și superbă pentru ro- 
mantici, căci  Saveria, înțele. 


gând că viața logodnicei sale e 
în pericol, fuge spre liniile duș- 
mane întrun acces de disperare 
Comuniștii simțindu-l  deslănţuie 
un atac (minunate fotografii!). 

Saverio cade lovit de-un golnţ. 
își dă sfârșitul alături de-un tâ- 
măr comunist,  întro scenă ce 
simbolizează unitatea sufletească 
a Spaniei naționaliste. 

Subiectul e presărat de ine- 
vente sarje.  Regisorul «a ţinut 
iusă mult prea mult să ne înfăți- 
șeze un film sobru. 

Fosco  Gachetti nu-și  jocaă 
prea entuziast rolul de logodnic 
al Conchitei Montes. 

Câtă deosebire de rolul de în- 
drăgostit din Asediul Alcazaru- 
117900 i 

Era pe-atunci îndrăgostit de 
Mireille Balin şi i-a rămas cre- 
dincios? 

Sau numai o simplă lipsă de 
dispoziție de joc? 

ADRIANA NICOARĂ 





Cronica 





REGLEMENTAREA 
IMPRIMARII SUNETELOR 


Primire legiu:rile zecente menite 
să deschidă drumuri noi şi să tăr- 
gească orizon.urile culturii noas- 
tre, ocerotindu-o în acelaş timp 
de imtrus.uni nedorite şi dăună- 
toare, reglementarea imprimării 
sunetelor este una dia cele mai 
fericite şi mai sai.utare, 

De mult şi mai cu seamă în 
ultima vreme, producţia, înregis- 
tmărilor muzicale pe discuri, 
ajunsă la o prospiritate comer- 
cială şi la p nază de difuz.une ex- 
cepţiona ă, începuse să ie tot 
mai mult o industrie lucrativă 
și tot mai puţin un instrument 
de cultură sau măcar un auxiiiar 
minor al ei, o Sursă de agremenţ 
muzical de nivel onorabil. 

Pe de o parie, toi felul de la- 
mentabile elucubraţii în care ig- 
noranţa şi lipsa de gust se în- 





tate în care se afla, printr'un joc excepțio- 
nal, te face să simţi încordarea și revelația 
ce o are. Se apropie de pian, de ea, ca hip- 
notizat, văzând-o ca pentru prima oară și 
privind totuși parcă dincolo de ea, în tu- 


mea lui, în lumea lor. Toată scena, în su- 


după cum 


Este 


punct de 


mul „Intermezzo“ 
semnificație mai mult, 
dintâi care ne arată limpede destinul cine- 
matografului ca artă. 


netul impresionantei executări muzicale, nui 
întâi la pian, apoi 
îndoială cea mai 
plin de scene remarcabil puse la punct, 
Se ridică atunci 
cumva, mai întăi, acest suprem moment de 
emoție estetică se datorește fuptului că nu 
avem numai efectul unei singure orte, Ci curg, 
colaborării, sub o formă sau alta, a cine-i 
matografului cu teatrul (deci și cu plastica 
şi arhitectura) şi cu muzica? Şi, în al doilea 
rând, dacă răspunsul la prima. întrebare e, 


şi la vioară, este Jără 
puternică dintr'un film 


câteva întrebări. Nu 


pare, afirmativ, nu cumva operu 


la care aspira Wagner, la care să colaboreze 
toate 'artele pentru a spori emoția estetică 
în contemplator în faţa acestui summum al 
artei, este realizată nu în opera muzicală 
concepută wagnerian, unde rămân încă de- 
stule rezerve, ci în cinematograf? Din acest 


vedere se poate spune că fil- 
capătă o valoare și o 
pentrucă este cel 


G. C. NICOLESCU 


muzicală 


tâlneau cu punctualitțate, năpădi- 
seră piaţa discului, iar pe de alta, 
diverşi „interpreţi“ de acelaş ni- 
vei cu „opere“ executate, se 
făceau purtătorii de cuvânt. 

Ar fi fost de așteptat, de pe 
urma tonajului impresionanț al 
acestor  necomestibile ciuperei 
muzicale aducătoare de masive 
beneficii, o cât de modestă re- 
pică pe tărâm cultuna, prin im- 


registrări sesioase, valoroase, prim $ 


fixarea unor aspecte de seama 
din muzica noastră sau din arta 
interpretativă românească. 

Leg uitori luminaţi au initerve- 


mit dim Jexicire pentru plivirea Ă 
întregei producţii de înregistrări | 


pe disc. 

In acelaş timp pentru îndre: 
marea ei şi către rosturi cultu- 
rale. 

Pe de altă parte, prin ultimele 
măsuri luase, s'a treout la filiru- 
rea tuturor elementelor ce se în- 
giobează în comp.exul unui gisc: 
compozitor, libretist, traducător, 
executant,  exeluzându-se tiste- 
matic toate imixt.unile neariene, 
şi prin totul străine de orice tra- 
diţie, de orice contimgenţe cu at- 
mosfera, caracterul şi partioula- 
rităţile exprimării naţionale, 

Triajul materialului, deosebit 
de amănunțit şi de migălos, la 
care concursul unui muzician de 
talia lui Constantin Brăloiu sau 
munca pe câţ de neobosită pe 
atât de inteligent organizată a lui 
Tiberiu Alexandru, se înscriu câ 
factori  hotăritori, este în plin 


O comisiune «pecială va re 
comanda lucrările sortite să im- 
bogăţească stratul pur artistic al 
producției discului, astfel ca, ală- 
turi de muzica ușoară bună şi de- 
centă, de muzica populară au- 
tentică, de felurite alte înregis- 
trări selecţionate, să permanen- 
tizăm în patrimoniu] artistice ro- 
mâmnesc înfățişări şi valori mu- 
zicale reprezentative, creindu-ne 
şi în acest domeniu avuţiile pe 
care niciodată iluctuaţiile de 
bursă şi sch'mbarea vremilor Du 
le vor atinge, nu le vor micşora: 
bunurile culturii. 


ROMEO ALEXANDRESCU 


— GO 


AGATHA BÂRSESCU, 


artista româncă în glasul căreia 
a vibrat cu neasemuită  intensi- 
fate înireaga simfonie a senti- 
mentelor umane şi în gestul că- 
reia se oglimdsa majestatea sta- 
tuior vechei Helade — a fost 
după o glorioasă carieră — pro- 
fesoară a Conservatorului: din 
laşi. 

Prea puțini ştiu cu câtă pasiune 
şi  abnegație şi-a continuat 
Agatha Bârsescu, înalta ei misiu- 
ne, acolo, între ucenicii meșteşu- 
gului teatral. 

Muiţi au uitat-o, poate, și iată 
că acum Agatha  Bârsescu ne 
trimite un mesagiu, pentru care 
se cuvine să ne-arătăm recumoș- 
tința, 

Ilustra societară a Burgtheater- 
ului din Viena, care a dus fai- 
ma românească peste oceane, 
trăește iar între moi, afirmân- 
du-şi impresionant prezența în 
magica apariție a Elizei Petră- 
chescu, cea mai tânără dintre 
elevele sale. 

Şi e cu atât mai prețioasă acea- 
stă mărtume a iscusinţei profe- 
soarei, cu cât e mai dsosebit, ca 
expresie, talentul elevei. Cu 
trupul firâv şi cu gesturile aproa- 
pe neobservate, cu o discreție 
şi o modestie aproape neverosi- 
mile într'o lume în care totul 
este violent şi ostentativ — Eliza 
Peirăchescu, o aminteşte pe in- 
vățătoarea ei, numai prin acel 
magnetism singular al unei arte 
pe care o continuă și o cinsteşie. 


PUBLICITATEA 


ce i se face tinerei actrițe nu 
este însă totdeauna conformă cu 
modestia și talentul ei. Pentrucă 
dacă ne face plăcere să aflăm 
dintro confesiune proprie cât 
preț pune pe MUNCĂ o actrița 
întâmpinată, de cei mai mulți 
confrați, ca un miracol al sce- 
nei, româneşti, nu primim cu a- 
ceeaşi plăcere Comentariul unui 


14 Martie 


1942 





YA, 
//) 


7 





NG == 


confrate, care pretinde să îi se 
dea Elisei  Petrăchescu prilejul 
să învingă... pe toate cele 5(7j 
Ojfelii, câte au jucat până acum 
fiindcă — afirmă confratele 
Eliza Petrăchescu ar fi jucat a- 
cest rol la Iași, cu neîntrecută 
măestrie şi mare succes, 


Aceste comentarii au darul să 
indispue şi să ridice împotriva 
unui talent autentic wlversități 
pe care — în graba de a-și sa- 
tisface cititorii — nici nu le pPOad- 
te bănui confratele vizat. 

Și ar ji păcat ca o intenție 
bună să creeze dificultăți celor 
ce n'au nici o vină, pentru felul 
cum li se comentează activitatea. 

Mai cu seamă că în cazul nos- 
tru şi după informaţii ce nu su- 
feră desminţire, Elisa Petrăches- 
cu a jucat o singură dată pe 
Ofelia, ca să înlocuiască o ca- 
maradă bolnavă — și n'a râvuil 
niciodată, de atunci, să rela acest 
rol. 

Așa dar, atenție d-lor confraţi 
pentru ca laudele d-voastră să 
nu se întoarcă împotriva celui 
lăudat. 


— 


STUDIOUL 


Ministerului Propagandei, e în 
plină activitate cinematografică. 

După o serie de jurnale de 
război, a căror prezentare me- 
vită cele mai neprecupeţite elo- 
gli, iată-ne acum în faţa unei 
producţii care deschide cele mai 
făgăduitoare perspective filmu- 
lui românesc, 

Se turnează „Noaptea furtu- 
noasă” in regia lui ln Geor- 
gescu şi sub directa supraveghere 
a d-lui Ion Cantacuzino, diret- 
torul Oficiului Naţional Cinema- 
tografic. 

Realizarea tehnică și interpre- 
tarea par asigurate în cele mai 
bune condiţii. 

Iată pentru ce ne vom bucura: 
să prezentăm, în curând, citito- 
rilor noștri, un comentariu mai 
amplu asupra acestei activităţi. 


8. D. 





Un pictor de 


Zilele trecute, vizitând, printre 
altele, și expoziţia din Sala Dal- 
les, am avut bucuria unei reve- 
lații : Pictura de o rară robus- 
teţă şi conștiință artistică a d-iui 
EUGEN 1SPIR. 

Există multe maniere de a pic- 
fa. Toate îvarte bune. Numai că 
prea puţin: virtuoși ai paletei în- 
țeleg să ocolească la timp tenta- 
țiile ce duc către periferiile gra- 
tuite şi facile inerente fiecărei 
maniere în parte. 


EUGEN ISPIR 


Din fericire există şi posibili- 
tăţi pe cari numai pictorul înzes- 
traţ cu dar dumnezeesc le între- 
vedea, Maniera lui nu mai e ma- 
nieră din acest moment. El are, 
cel mult, un drum, 


Există mai multe procedee teh- 
nice de a pune culoarea cum tre- 
buie şi de a o pune unde și câtă 
trebuie. Mulţi însă confundă 
uneltele, nesocotesc melodiile cu- 
loritor și stăruie în superstiţia că 
paleta e o p'acă de lemn oare- 
care, — cu atâta mai bogată, cu 
cât mai pestriță, 

D. Eugen Ispir cunoaşte însă 
taina curăţeniei și gra-urile ne- 
corcite ale culorii. Și ma: cunoaş- 
te virtuozitățiie ustensilelor d-sale 
de pictor. D-sa, dacă nu iuc:ează 
în pastă, știe dece o face, pre- 
cum ştie când şi cum trebuie să 
recurgă la tonal.tăţile pastei. D-su 
nu pune luminosul lângă tern și 
nici cesace e mort lângă pata vie. 
D-sa își ţese cuioarea, nu o în- 
tinde ca pe o cremă neutră. De- 
aceea toţi centimentrii și mii.me- 
trii ._patraţi ai pânzeor d-sale 
trăiesc şi vibrează. Ș; nu la su- 
prafaţă, ci din înseşi dimensiu- 
nile intime ale texturii lor. 
Aici e una din marile taine ale 
arte; domnului Eugen Ispir. Şi 
aici începe şi se realizează 
conștiirița domniei-sale de pictor 
lucid şi robust, Dar aceasă ta'na 
mai dovedeşte că d, Eugen Ispur 


mare nădejde 


simte şi ştie că tema cromatică, 
prinsă în planurile dominante ale 
pânzei, nu poate fi părăsită făra 
a prejudicia întregul.  Deaceeu 
d-sa o reia şi o continuă pânâ 
în cele mai ascunse coițuri ale 
operei. 

D. Eugen Ispir stăpâneşte însă 
și compoziția,  Pe.sagiile d-sale 
urbana trădează un ochiu ager şi 
foarte expert în alegerea și in- 
tempretarea arhitecturi'or ce i-au 
atras atenția. Dar peisagi:le Q-sale 





Parc bucureştean 


în genere nu au nimic vid şi ni- 
mic încărcat. La îel şi naturile 
statice. Un suflu speocif:c unimă 
culoarea din reflexele și conso- 
nanțele căreia se nasc toate rit- 
muni:e celor 41 de opere ale d-lui 
Eugen Ispir, 

Ca în toate direcţiile preocu- 
părilor d-sale de pictor, colori- 
tul Eugen Ispir ştie că în artă 
conțează legea. max'mului de e- 
tort pentru minimul «efect. Nu 
insă efectele sunt grija şi țelul 
lui, Eifectişti sunt pictorii de cu- 
lise. 

Roşul,  trandafiriul, verdele, 
gălbuiu!, albul, aibastrurile dis- 
crete, s:defurile pline de aur ale 
întregii palete pe care o stăpâ- 
nește Eugen Ispir:.nu urmăresc 
nici măcar acele atât de căutate 
griuri la cari recurg, în genere, 
*nţi camufleurii artei.  Cu:ori 
d-lui Ispir grizează dela sine şi 
la locul ior E o grizare organi- 
că, — grizare ce se alcătuiește în 
tot momentul și nu voaiează, ri- 
g'd ca o pâclă sau ca o albeață, 
cântecul culorii, 

D. Eugen ispir vine din Mol- 
dova și se găsește la a doua ex- 
poziție. Dar cu aceasta a doua 
expoziție ne-a surprins un Ispir 
în plină desfășurare a marlor 
d-sale daruri de artist pe care 
opera îl situiază, de pe acum, în 
avantgarda celor mai de preţ şi 
mai de nădejde pictori ai noștri. 

Tr, O. 


mere use 


2 Pe rar pe e 


Lai 


14 Martie :942 








Note sermane 


LENAU 


a fost, fără îndoială, um mare 
post și a scris adm.rabii'e versur: 
nemțeşti. Totuşi nimeni mu m'a 
putu convinge, până în prezent, 
că  bănățeanul  Niembsch von 
Sbrehlenau (1802—-1850) a fost 
poet german. 

Pare absurd dacă nu, deadrep- 
tul, provocător. Totuşi, Lenau nu 
a fost poet german. 

Poţi porn: daia Holty şi Mat- 
thikson, — te poţi servi de o dimbă 
pe care numai un Goethe ţi-o 
punea la dispoziţie, poți serie 
versuri minunate și poţi: vorbi, 
în toate ceasurile vieţii tale, o 
germană infinit ma: nuanţată de- 
cât ţăranul din Weimar și totuși, 
se poate să mu fii neamţ. Căci 
etniicismul. cuiva nu consistă nu- 
mai în îdiomul pe care-l vor 
bește cu alții sau cu sine însuşi, 
ci în felul ln canacteristic de a 
îi şi simţi nemțește odată ce pre- 
tinde că e german. 

Nici Cham'sso nu a fost poe. 
german, nici Heine şi nici toţi 
axela cari, nemți sau streini fiind, 
nu au putut sau nu au vrut să 
perceapă muanța psihică în di- 
mens.unea căreia încep sau înce- 
tează fruntaitiiie sensibilităţii spe. 
cific germane. 


POETUL POSTILIONULUI 


— acel Postilion pe care, la 


noi, numai un ardelean şi nun: , 


un suflet zbuciumat ca St. O. Io- 
sif l-a putut turna într'o tradu- 
cere românească dacă nu supe- 
rioară, atunci, cel puțin, echiva- 
lentă cu originalul: — poetu. 
Pcstilionului însă venea cu 0 
lume streină și, deci, nouă, pen- 
tru urechea muzicală a cetito- 
rului de vers nemțesc do pe ace 
vreme. 

Și, în fond, Lenau, deși mobil 
şi distins și elegant, rodula mc- 
icaiile Pustei cure pusese stă- 
pânire pe inima lui de  viurisi 
maghiar nomad, Nu  tnsinuărm 
uici o scădere, alirmund uceustă 
vealitate  Constatăm  hiuimai ci 
în Lenuu, — german ca origine 
vinică, — trăia şi suferea, visu 
şi se agitu un eu negerman. 

Desgiur câ și  imstabilitatea 
psihică, miștenită dela un taiu 
desechilibrat, l-u chinuit ca un 
demon răi pe nefericitul poet 
Din punct de vedere  heredilar 
cântărețul celebrelor Schilflied.: 
se găsea, ca un bulgăre de «ii 
măcinat de toate cremenile unu: 
torent carpatin. Orice începeu 
şi oriunde incerca să-şi creez. 
un imaș de linişte şi noroc omr- 


nesc, nestatornicu-i suflet schim- 
ba vânturile aruncându-l sub 
ceruri și mai puțin prielnice. 


CARIERA 


i-a rămas țară interzisă, Deși 
dotat cu superioare calități  în- 
telectuale, studentul  Niembsch 
von Strehlenau a încercat drep- 
tul, medicina, filosojia, agrono- 
mia şi tur medicima fără a ter- 
mâna vreuna din ele 

La vârsta în care alţii sunt 
definitiv stabiliți într'o îndele!- 
nicire lucrativă, Lenau rătăcește 
dela facultate la facultate. 

Deși rentier şi deși s'ar fi pu- 
tut dedica, cel puțin, scrisului 
el, fiul  șesurilor  desmărginite 
ale Tisei şi Dunării, trece Atlan- 
ticul și încearcă să-si înjgheheze 
o fermă. 





LENAU 


Bineinţeles că pădurie virgi- 
ne il înăbuşă şi, bineînțeles, pe- 
gasul nu se lasă înhămat la plug. 
Lenau se întoarce în Europa şi 
ec gatu să încerce uite unse. 


DRAGOSTEA 


i-a fost neîncetată sfâsiere  ș 
aescempunere sufletească. 

Sensual și sentimental, orbi! gi 
repede în hotăriri diametral o- 
puse, Lencu €e jucăria pasiunitoi 
tori Si jenenin de capricicase. 
Nu medie secinie îi! atrag, ci 
uusiunca în sine, Legăturile pe 
cari le contractează brusc şi îru- 
țional, sure a le rupe tot așa de 
brusc și de irațional, închid ce 
gamă de tipuri femeești care in- 


cepe cu fata din casă, culminea- 
ză cu femeia altuia şi se închee 
cu o ființă pură ca Gretchen din 
Faust. 

Femeia îl frământă şi numai 
chinului suferit îi urmează pau- 
za coincidentă cu clipa de îins- 
pirație poetică. Nu  femeea l-a 
stunulat vreodată pe Lenau care 
cu sistemu-i nervos zdruncinat, 
nu mai avea nevoie de alte sti- 
mulente. Femeea, în mod ciu- 
dat, — şi uici Eminescu al nos- 
tru poate fi asemuit cu autorul 
Frunzei veştede, — 'era, pentru 
ei, o Fata Morgana de linişte și 
dor de fericire casnică 


VERSUL LUI LENAU 


are o melodie aparie,  periso- 
na-ă și fascinantă. E vers con- 
Struit pe nilimurile şesurtilor, 1e- 
gănat ca doina şi svâcnind ca 
ceardaull. 

Flementul piastic pentu acest 


vers e imaginea poetică. Toate 
| cântacele desăvângite ale lui Le- 


nam sunt intuitive ca miște pa- 
steluri, — fără, teituși, a fi, stricto 
semsu, descripții pur şi simplu. 

Imaginea duce la pitoresc şi 
lirica  germamo-maghiară a lui 
Lenau abaumdă de pitoresc, ar 
aceasta în contardicție cu gama 
minoră a motivelor lui. 


MELANCOLIILE 
SUNT FRUMOASE, 


şi par și mai frumoase dacă 
voalează o temă omenește fru- 
moasă Melancolia specifică poe: 
ziei lui Lenau nu e însă germa- 
nă, ci melancolie de confinii e:- 
nice. 

Credem că ar [i interesantă c 
cercetare asupra problemei dacă 
in strofa cântecelor lui  existti 
sau nu influențe melodice sâr- 
beşti. Oricum, o nuanță slavă se 
răzvedește destul de accentuat 
când asculți mai bine, — s'ar 
putea însă ca această nuanță să 
fie luată, deadreptul, dela un- 
guri. 


PREA MULTE 
MOTIVE LIRICE 


îl situiază pe poet in locuri 
geografice maghiare spre a ne 
mai putea îndoi de apartenenţa 
lui Niembsch la" o patrie originală 
negermană. In plus, acolo unde 
u vrut, în mod voit, să se inte. 
greze defi;mitiv sensibilităţii nem- 
țești, știu că poeiul născuţ la 
C:atad, lângă Timișoara, nu a 
reușit, Există, aşadară, atâtea 
determinante cari il scot în re- 


"UNIVERSUL TITERAR 


iiei, dar şi din cadrul etic ai 
poporului în limba căruia a scris 
poeme de o unică vrajă. Şi, 
foarte probabil, tocmai aceaslă 
seliefare şi ieşire din einic a pri- 
lejuit, în momentul postgoethean 
în «care trăia Lenau, naşterea 
unui cult pentra persoana şi o- 
pera lui. E ştiut că streinii, ca și 
necunoscțitari, exercită o deose- 
bi.ă fascinaţie asnpra moastră. 


CINE SPUNE FAUST, 
ZICE GOETHE, 


așa ne-am deprins. Ori Lenau 
a fost unul şi prima. dintre aceia 
cari, în mod conștient, au afir- 
mat că un obiect, oricare ar îi el, 
nu aparține numai unui SMgur 
poet sau Scriitor, — mâci chiar 
ui Goethe. Ca motiv tera se 
înţelege. _ 

Lemau a încercat și a scris şi 
ei um Faust. Cănu a reușit. să 
creeze 0 Operă mare, Du este vina 
ui, Lenau nu dispunea de sufi- 
E atitudini poetică pentru 
si aa şi Emamatic. titi 
nici Savonariola, nici Asbigensii, 
nici Don Juan nu au găsit nece- 
sara rezonență în sutieitu-i crea- 
tor de cântece și tristeţi. perso- 
natie. 


EMINESCU 


a fost : comparat cu Lenau 
Ştim, astăzi, că această asemuli- 
re se întemeiază, în concluziile 
ei literor-istorice, pe premise 
greşite. , 

Dacă lui Eminescu i-a plăcut 
Lenau şi dacă poetul Scrisor.lor 
a tradus chiar din el, aceasta nu 
dovedește nimic mai mult decât 
că Eminescu l-a citit, simțit şi 
apreciat pe vecinul său întru 
melancolie. 

A-l mumă însă, pe Eminescu 
un. Lenau al Românilor, e cate- 
gorisirea comodă, ieftină și ero- 
nată. 

Pe cei ce se mulțumesc cu puțin, 
îi impresionează tonalitățile pu 
afective. Ori, din acest punct de 
vedere, putem stabili analogii în- 
tre artiști şi autori funciarmen- 
fe deosebiți. 


TRAIAN CHELARIU 











er aia, 


Cronica plastică 


Tradițional şi bizar; pictoriţe şi pictori 


Mă întreb duză puioiul Pejin, expozant 
la Dalles, pvate î. calificat drept pictor tra- 
ctiţionall. 

Credeam că o pictură tradiţională este a- 
ceea care are drept bază un desen so-:d, fie 
chiar academic, o observare a naturii, fi2 
chiar documentară, o redare conșiiincioasă, 
fie ch'ar plictisitor de migăloasă, întrun 
cuvânt o „cop.ere“ a naturii până Ja obs=- 
sie, îără n:ci cea mai mică interpretare — 
ceace numește francezul „trompe-loeil“, 
înșală ochiul — și românul „vai, dragă, par- 
<ă vorbeşte... însuş.ri ce le-am putea găsi 
în pictura domnului  Panteli-Stanciu (la 
„Universul“), ar nicidecum în aceea a dom.- 
nului Pejin. : 

Tradiţ.onal însă e un cuvânt elastic, trad:- 
țional de mincinos în fața naturii — notati 
bine — fără să interpretezi, m.ncinos pen- 
tru piăcerea de a minți, tradiţie de pictură 
de paravan, de pernă, de evantai, tradţia 
ignorantului stângaci, îmbuibat de „pictură 
de pension“ sau de modele Klein rău în- 
țelese... 

Dar dacă vorbim de o tradiție în plastică, 
de aceea clasică, veche, a picturei, atunci 
se sch:mbă treaba ! 

Privind acel gigant portret al cântăreței 
în negru a d-lui Panteli-Stanciu, mi-am 
zis: „Migala nemaipomenită cu care e lu- 
crată întreaga pânză ar îndreptăţi o indivi- 
că X, ca aceea întâlnită la Paris la salonui 
artiştilor francezi să-mi spue: iată urmașul 
lui HOLBEIN, iată pictura tradiţională, nu 
ca dv. moderniștii, care vă pretindeţi urma- 
șii clasxcilor !“* - Ş 

Cecace desparte portretul amănunțit al 
d-lui Panteli-Stanciu, de un amănunţit por- 
tret al lui HANS HOLBEIN « poate „numai“ 
o nimica toată... s 

Intrun articol suggestiv prin controver- 
sele care le ridică (n:mic nu e mai sucu- 
lent decât o controversă) ni se vorbește d= 
pictura „bizară“ a doamnei: Rădulescu. 

Am constatat că de câte ori cineva iese, 
la noi, din făgașul cbișnuit în arta p-astică, 
de câte ori încearcă, sau reuşeşte să „inter- 
preteze” transformând natura după o lume 
mterioară a lui, e calificat bizar, straniu... 

E un lucru cert că cea mai mare parte a 
pictorilor noştri, chiar și cei mai buni, ră- 
mân legaţi de obiect, tributari lui, sunt încă 
in faza voluplăţii prinse de concret. Cu toate 
că sunt înverșunaţi apărători şi admiratori 
ai plastilcei franceze moderne (cu drept cu- 
vânt !) adevăratul sens a! ei le scapă, o ia- 


tură principală a  plasticei franceze se 
pierde... 
Latura spiritului ! 
lar dacă pe două planuri total diferite, 
doi p-etori încea-că să evadeze — şi la noi— 
din concret, Țuculescu în violențe acide, 


- Magdalena Rădulescu în magnifice game de 


alb, li se slrigă hait, nu merge... Nu voi înşi- 
ra cusururile, ale unuia sau ale alteia; nu 
mă voi opri la rafinamențul extraordinar de 
artist al Magdalenei, nici la crud-iăţile plebee 
ale lui Țuculescu. Magdalena Rădulescu e 
mai aproape de realizarea personalităţii sale, 





MAGDALENA RĂDULESCU 


Țigănuș 


decât Țuculescu, a căru: expoziție actuală 
o socotesc numai o fază de trecere. Oricât 
de aproape i-ar fi stridențe!e actuale şi d> 
ce să nu o spun, îmi plac, simt o forțăn ele; 
se va convinge curând că albul scos din tub 
înconjurat de un cearcăn negru face gaură, 
cât și repetirea unei armonii roșu, violet, 
verde, nu constitue „ă la longue” un fel deo- 
sapit, ci poate deveni o formulă, 

Ceeace mă interesează este atât: am găsit 
în Magdalena Rădulescu o fiinţă care prin 
daruri fermecătoare, culegână din natură ici 
şi colo ce o interesează, reușește să-și clă- 
dzască pe pânză, visul interior, 

Iar ce mă atrage la Țuculescu, este că se 
schimbă, caută, încearcă în fel şi chip... 
Chiar dacă şi-a deconcertat unii amatnri. 


faptul că nu sa încrustat, mi-l face sim- 
patic. 

Urăsc încrustările. 

Spaţiul mi-e limitat, aşi putea altfel con- 
sacra nu una, ci douăzeci: de pagini Magda- 
tenei Rădulescu, pentru mine care am urmă- 
rit-o pas cu pas dela prima ei expoziţie în 
micuța librărte „Prietenii cărții“, tabiouri-e 
actuale dela Dalles sunt mai mult decât o 
încântare, sunt o bucurie sufietească. Cu atât 
mai mare, cu cât în sala Dalles domnia-sa şi 
cu Elena Vavylina își împart laurii picturi: 
de calitate. 

Era întradevăr înduioșător să vezi unul 
din marii noștri colecţ:onari în mână cu fru- 
mosul ei interior de pădure aşezându-l în 
piimă lumină pentru a-i rel:efă calităţile!... 
Pentru odată domnii, aceşti serioşi concu- 
renţi, au fost puși pe p.anul al doilea. 

Exceptând pe Țuculescu, cronica asta va 
vorbi de merite femenine, 

Ce caim te cuprinde în fața acuareleior 
d-nei Rodica Maniu! Sunt liniștea trebuin- 
cioasă după sbuciumul <coloristic al d-lui 
"Țuculescu, 

Regăsești în Cei do: fazani, anemonele pe 
peretele stâng, peizajele cuminţi cu acea li- 
nie orizontală, de rectițudine, Intreaga ființă 
a d-nei Rodica liniştită şi pură. 


9 

Mi-au căzut în mână două cărți: „Speci- 
ficul maţional în pictură”, de Olga Greceanu. 
(tiparul Carţea Româneașcă), Cine se inte- 
resează de plastică, nu poate să nu citească, 
să nu împărtășească ideile aăm.rabile scoase 
ia iveală de Olga Greceanu, răspunzând atât 
de direct alor mele. A doua este cea mai. 
proaspătă carte de poezii a anului, cu un 
portret în peniță a! autoarei, Madeleine An- 
dronescu, de Militza Pătraşcu, 

Portret de o miraculoasă tehnică a vâr- 
fului ascuţit, Cartea -se chiamă „Zilele ba- 
bii“* şi ma: are două desene delicioase de 
Miiitza Pătraşcu. 

Inchei acest articol semnalând o prea fru- 
moasă expoziție descoperită în ultimul mo- 
ment, o expoziție masculină cu remareabile 


calități de sensbilitate de culoare, expozi- 
ţia d-lui Istrat:, un tânăr cu mari calități 
ieșit numai de 4 ani dela școala de Rele-Arte 
a noastră. Desfid o altă şcoală din Europa 
să poată scoate asemenea slevi, care de fapt 
nu au avut decât învățătura profesorilor și 
sfaturile camarazilor. 


LUCIA DEM. BĂLACESCU 





NOTE 
ITALIENE 


QUADERNI DANNUNZIANI 


Ugo Ojetti, actueiul preşed'nte 
al Fundațiai „Il Vistcriae degli 
Italiani“ şi unul dintre prieteni: 
ce: mal întimi a! amarelu: „Ga- 
brieie“, îngrijește ememiţția unei 
serii de  Caiate dannumzene'“ 
cae 21 curpinde îm paginile or 
apene miinore inedite de-ale poe- 
tut şi amintirile prietenilor lui 
Gabricie  D'ANNUNZIO,  Ueycla= 
toare pentru viața literară şi po- 
litică a edesturia, 

Cel dintâi caieţ e o culegere a 
scrisorilor poetului că'ie Duce : 
„Lettere di Gaibre'e D'Annunzio 
a Benito Mussolini“, în cea mei 
mame parte nepublicate până as- 
tăzi, dar pline de interes pentru 

clarificarea poziţiei poatbulu'-soll- 
dat față de Fascism. 

Un studiu al lui Arrigo Solmi 
anna. lui „Gabriele D'Ammunzio 
e ia Framaia doo Ve'raglia“, va 
forma conținutul caietului au-mnă- 
tor, Uimează îm celelalte caiete : 
O: cu'egere de Shudi: a lu: Ojeiti 
asupra poetului ca om, studiul 
mai nuprimzăter al iu: Gino Da- 
menimi despre „Gabriele D'An- 
nunzio e Venezia“, cu multe lă- 
maurtiri asupra vieții poetului dim 
această  „Citta  amadiomede“, 
înainte şi după măzboiu. 

Soriscritie primite de poet dela 
prieteni şi în special mele dela 
Amgelo Conti, prezentate și co- 
mentzite de Ugo Ojetti, vor far- 
ma sm catat aparte, 'censi'ilvu'mă 
o senioasă ccniti tixuţie pentnu stu- 
dierea formaţiei poetice şi este- 
țiice a lui D'Anmunzo, 

Seriscrile peetufui, extrem de 
Dumenoase, vor ocupa paginile 
altor caiete. 

ICităm câteva cuvinte ale lui Ugo 
Ojetii, nu fărăi tristețe, gândin- 
du-ne ta atâtea sorisori şi Manus: 
serise de-ale manmlor roşii morți, 
menite să nu fie cercetate de nd- 
meni,. 

„D'Amnunzio e viu, Viu mu nu” 
mai în arta Mu, dar în întreaga 
iuii substemță umană, în taportu- 
rile lui cu lumea, om între 0a- 
meni. E acesta un adevăr nu nu- 
mai pentnu mulțimea de cititori 
şi de credincioşi. ai Poetului, dar 
mai ales pentitu moi care ne-am 
dedicat unu: fel de cult pentru 
el, şi came lucrăm pentru El, pen- 
tiu D'Annunzio, ca și cum ar 
mai: trăi încă, închis în  „Îru- 
moasa“ lui smgwrătate, cum a 
fost şi în viaţă“. 


ENRICO PEA 


a fost distins de către Academia 
italiană cu premiul „Angiolo Sil- 
vio Novuro“ pentru proza sa 
narativă, 

Poet şi dramturg, noul premiul 
e de origine  luccaneză, născut 
in 1881, fiind aplecat către o via- 
ță întensă, de multe ori stranie 
sau aventuroasă, încă din copi- 
lărie; s'a ocupat de agricultură, 
a devenit apoi pastor, marinar, a 
lucrat mult timp ca mecanic în 
portul Alexandria, s'a ocupat cu 
comerțul marmorei, sfârșind prin 
a avea un teatru la Viareggio. 

Notăm printre operele sale. 
Rosa di Scori. Prin;se piogge şi 
romanele: Moscardimo, Il Volto 
Santo, Lu Maremra. 

Iar opera premită: Lu Passione 
di Cristo; L'aneilo del parente 
folle. 

Antonio Baldini, care în şedin. 
ța Academiei a definit împor- 
tanița acestui aproape unic scrii 
tor, a spus printre altele : 

„Rare ori, un scriitor itațiani 
a fost mai fericit condamnat a 
fi el însuşi, lipsindu-i patronajul 
unei, tradiţii literare, 

Iu 1922, odată cu apariţia vo: 
lumului Moseardino, Enrico Pcu 
d pus piciorul pe pământul pr 
care trebuia cu atâta îndrăznea- 
lă să-l cutreere, mergând  deia 
fragmentul liric spre situații na- 
rative mereu mai bine urliculate 
printrun jel al său .propriu de 
transfigurare fabuloasă cât și 
printr'a considerație mereu mai 
aprofundată a reațităţii, dela re- 
gionalitate până la largi deschi 
deri de universală înțelegere“. 


SOCRATES 





PARADISUL PEREGRINAR 


este noua carte de poezie a d-lui 
Ton Şiugariu. Incă din 1936, când 
a apărut prima sa culegere „Tre- 
cere prin aiba poartă“ — numele 
său a fost xelevat de toată cri- 
tica, iar poezia sa a, câştigat o 
deosebită înțelegere chiar în 
massa publicului, De astă dată 
„Paradisul  Peregrinar“* dă la 
iveală o  mouă factură poetică, 
prin care se desăvârșesc şi forma 
dar mai ales conținutul simbolic 
al temelor care-l preocupă pe 
poet. Cu siguranţă că și de astă 
dată, mumeie d-lui Ion Şiugariu 
va fi apreciat, ei fiind deja cu- 
noscut cu prisosință. Ă 


Ceas tainic 


Ceas tainic, bătăile tal egale 
Ca vâsle lovite pe mări, 

Mă dus din minăari în uiăzi 
Spre mine, agale, 


Copilul zavina în casele sale 
Și vremea cu vechi îmbăăsi 
Imi chiamă treculul în țări 
De-asuma natale. 


Ceas tainic, mi-aşez sub umbaa.ele tata 
Și zile trăite şi zări — 

Redămi din schimbări în sthimbă:i 

Un sute! de zale. 


ION PILLAT 


Cântec pentru 
adormit răniții 


Ascultă, harmonica toamnei cântă pe drum 


Și flueră vânturi nebune prin oraș, 


Liniştea pogoară peste câmpii de scrum, 
Dorini, dormi senin viteazul meu ostaş. 


Trec îngerii pe stradă, trec cântând 
Asemeni unui vis care te fură, 
Inchide ochii, seara fluturând 

Ți-o înmuguri iar zâmbete pe gură. 


Se uită-amurgul ca un om pe geam 
Și pe banădajul pieptului privește, 
Dormi, am să rup din liliac un rara 
Să simți durerea cum se veştejeşte. 


In somn e clar şi rănile nu dor, 
Nici armele mu mai huesc în vis, 
Acolo nici eroii nu maj mor, 

In somn este frântura unui paradis. 


Inchide ochii, poate-acum în sat, 

Im satul mic măicuța nu mai plânge, 
Şi lacrimile poate cau spălat 

Depe năframă petele de sânge. 


Dormi, Barbă Cot așteaptă lângă pat 
Şi Strâmbă Lemne moţăe pe-afară, 
Ca să le spui, în vis, cum ai luptat... 
Dormi, ca venit pe sală o fanfară 


Și cântă valsuri triste pentru noi... 
Răniţii s'au culcat și dorm visând, 
De mâine poate au să 'nceapă ploi 
Și-o să le-auzi prin streașini alergând. 


Dormi, fiecare clipă 'n vis e-um veac, 
Inchide ochii heruvim bălai, 
Dormi, somnul e descântecul de leac 








Și Dumnezeu te.așteaptă lângă Rai. 


GEORGE PAUN 


Fecioară in negru 


Fecioară în negru, 
sânt foșniri de frunză în glesnele tale, 
candeli de nufăr îm sânii tăi, 


fecioară în negru, 


umblă, pe iângă mine, cu mâinile întinse, în lături 


să nu se lovească de neguri, 
ziua acea însorită de Septembrie, 
ziua aceea de început de Septembrie. 


Erau talgere de aramă, sunână, 
în după-am:ază, 


erau ţigănci, cu fize de iarbă umedă'm păr, 


fecioară în negru, 

orăşul îţ: întinde paumele curate, străzile 
să te simtă, 

pajişie în care dorm căprioareie, 


Fecioară în negru, 
tasomia din văzduh înait şi subţire 
te încape, 


“sunetele dimineţi:, însă, 


nu-mi pot înnapoia ziua aceea însortită 


de început de Septembrie, 


fecioară în negru. 
II 


Fecioară în negru, 


când ploaia înfige pumnaie reci în noapte 
şi bate ţinte fumurii, 


printre degetele care nu mai știu lăuda, 


fecioară în negru, 


statura ta de vas primitiv, 
flamură fâHâind pe uitimul turn medieval, 
se turbură'n vid. 


Fecioară în negru, 
abur fără contur — treci pe lângă piantele pământeşti, 
te deschizi, dăruire singu:ară, su 

cum cioplitorul își mângâie jucăriile, 


stărui, cu linia profilului de efigie ateniană, 
în lacătile masive ale iernilor 
din stepă, 


cu piscurile umerilor strălucindu-și zăpada, 


Fecioară în negru, 

ceasul limpid, 

lângă porţile de stejar cu ape amare, 
își bate cele șasezerci de vecinicii, 
curgător, 


fecioară în negru, 
e Septembrie, — și paserile se caută, țipându-se, 'n sbor. 


MIHU DRAGOMIR 


4 


- 





UNIVERSUL LITERAR 








14 


Martie 1942 


— 
piei aaa 


Craiova, oraşul amintirilor şi al dorului 
văzută de: N. Il. Herescu, Eustațiu Stoenescu, Victor lon Popa, Paolo Soldati, Madeleine 
Andronescu, A. Pop Marțian, Lilly Popovici, Nicu Dimitriu, Coca Dimitriu. 


Deşi recunoscută — şi pe drept 
cuvânt — sub ademenitoarea de- 
numire de „oraşul banilor“ (firesc 
evoluţiile au preschimbat cetatea 
în „oraș” iar Banilor le-a interzis 
majuscula), Craiova se pretează 
la numerouse și măgulitoare in- 
terpretări, mai ales când acestea 
sunt solicitate celor care, după ce 
i-au furnizat uitări, continuă să-și 
amintească despre ea... Capitala 
Oiteniei nu a împus nicicând 
prin clădiri la modă şi alte înu- 
tile sau chiar necesare detalii de 
gospodărie strict urbanistică. De- 
aceia, un ochi occidentalizat la 
suprafaţă, o priveşte veșnic, da 
că nu cu prea gentilă superiori- 
tate, cu o discreţie vară primară 
cu indiferența. Pentru turiști: 
cuiturali însă, ca şi pentru băş- 
tinașii în gen, oraşul dela Jiu a 
fost şi rămâne  de-apururi o 
treaptă fosforescentă care, pen- 
iru mine, mărturisesc fără sfială, 
se reduce la gândurile ce aprind 
candelă pe mormântul poetului 
„ Nicolae Miicu şi la mouusta u- 
Cărire a pomului de fiecare Cră- 
ciun din casa noastră, licărire 
geamănă privirii mamei și a 
zâmbetului ei pentru mine. 

In general, cercurile culturale 
sunt asemeni  ucelora din apă, 
adică se pot înfiripa și lărgi nu- 
mai atunci când „careva“ zvârle 
o piatră în undele considerate 
prea de tot calme. 

La Craiova, ca pretutindeni, 
sau găsit mulţi zvărlitori de 
pietre... dar acolo nu știu cum 
s'a făcut că, foarte curând ori 
puțin mai târziu, aceștia au fost 
diagnozaţi în unanimitate „ne- 

buni” sau pe aproape şi așa sa 
întâmplă că toate cercurile cul- 
turale au dispărut, pare-se, pe 
veci. Supraviețuirea câtorva re- 
piste e dedicată ostentativ 'Con- 
fraților bucureşteni, pictorii se 
străduiesc exclusiv în vederea 
expozițiilor la Bucureşti, teatrul 
s'a topit — şi la propriu şi la 
figurat — întrun faimos încen= 

îu izbucnit prozaic, dela friptul 
„unui pește de către un servitor 

pe cât al edificiului atât şi al per- 
manentului ghinion craiovean... 

Astfel, concetățenii mei  adastă 
potopul turneelor bucureștene, 
nemai amintindu-şi-l pe cutare 
şi cutare actor autohton, tran- 
splantort voluntar sau ne mpi 
având încotro... La fe! procedea- 
ză dânșii cu pictorii, muzicanţii 





NICOLAk IORGA 





Vorbind despre Ploiești, dim 
motive binecuvântate, mă văd sk 
lit, da însăşi conștiința mea de 
ploieştean, ca, înainte de a arăta 
felul în care îl zusrăvesc cei ce 
l-au cunoscut cu ochi de musa- 
firi ori de locuitori: efemeri, să 
fac, pur şi simplu, o descriere, 
după toate regulile amui manual 
didaptie de clasa patra secun= 
dară... 

Astfel : 

Pioieștiul este un oraş indus- 
trial, așezat, de Mihai Viteazul, 
la punetul de întâlnire a tuturor 
căilor naţicmae de comunicaţie 
cu o viață comercială foarte a- 
nimaltă și cu o istoiie da fel. 

Numărul !ccutonilor — urmași 
demni ai teribiluluii  Candiano 
Popa-au, oreiatoru! „Rapubiicei“ 
— se ridică la airoa 100.000, iar 
al cârciumilor.., 

Clădirile şi străzile sunt drepte, 


potecile frânte,  felinarele 
strâmbe... 

Cea.ăţenii — în majoritate oa- 
men: Oumsecade, pentru că îşi 
văd linigtiţi de ascensiunea bu- 
zunaruiui — se cunosc perfect 


între a și câna se întâlnesc, în 
loc de „bună ziua“, sau „De mai 
faoi ?**, se 'ndre-ptă spre câroiu- 
mă, iîntrebându-se cu dragoste 
nețămurită : „Ce bei, dragă ?“... 

Fapt care a determinat pe unii 
istorici să afirme că de aici i sar 
trage P-oeștului numele de „,O- 
raşul lui ce bei“! 

Atirmație cu totul eronată... 

După justificarea  bă'rânilor 
băștinași, Ploieștul a primit cel 
de al do'lea nume al lui, încă 
dela primele sale aşezări, dea 
niște nobili tu.ci, cari, deșă far 
bricau alviță şi bragă  într'un 
cartier murdar pe vremea aceea, 
când ieșeau la plimbare, uimeau 


și scriitorii de care, fatal, negli- 
jează să fie „mândri“. 

Doar primtre  craiovenii dim 
Bucureşti mai circulă „o leucă“ 
de şovinism revendicatoriu şi — 
nădăjduim — inepuizabil, care 
provoacă şi întreţine impresiile 
turiștilor pomeniți mai sus. Dau 
spre lectură, aici, spusele şi uno- 
ra şi altora, pentru a înlesni ci- 
titorilor o cât mai variată pere- 
grinare printr'un oraș drag, a că- 
rui somnolență de o vreme în- 
coace, ne intrigă şi ne gonește la 
inenteulabilă distanță. 


PREȘEDINTELE  SOCIETAȚII 

SORIITORILOR ROMANI D-L, 

PROFESOR N, 1. HERESCU IMI 
DICTEAZA: 


După 'Turnul Severin, cred că 
oraşul nostra, Craiova este cel 
mai simpatic craş al vechiului 
regat. Mi-am făcut liceul acolo 
şi am câteva amintiri sentimen- 
tale, de aceta în judecata mea în- 
tră o parte de subiectivism. Nu 
uit casele bătrânești cu grădini 
mari şi cu pomi fructiferi. Imi 
aduc aminte cum într'o vară, în 
imensa grăâmâă a bunicii, din 
strada Unirii 150, am devastat 
pur şi simplu un piersic întreg. 
N'am să vit niciodată piersicile 
acelea. Toate amintirile mele din 
Craiova sunt de adoiescenţă şi ti- 
nereţe. Ţi-am vorbit de pumi, nu 
vreau să-ţi vorbesc şi de poame 
— printre care eram şi eu una, 
— fiindcă aşi compromite repu- 
taţia seriosului elev dela Liceul 
Carol care era întotdeauna pre- 
miant. Ţin să-ţi spun că admir 
Oltenia şi pe olteni şi din punct 
de vedere literar. Să se ispră- 
vească odată cu legenda că alte- 
nii n'au dat nimic literaturii. Se 
uită prea ușor că Tudor Arghezi, 
Gib Mihăescu şi Dem. Teodore- 
scu sunt olteni. 

Și e puţin lucru că oraşul no- 
siru a dat întotdeauna cele mai 
frumoase femei ale României? 


PREFER CRAIOVA, BUCU- 
RESTILOR, 

na comunică ma:strul Eustațiu 

Stoenescu, pentru pitorescul său 

caracterisiie, pe care și l-a men- 

ținut intact prin vremurile ce au 

schimibat cu desăvârşire lumea 


craioveană. Boerimea de odini- 
oară nu-şi mai numără urmaşi 
decât în ființa bisericilor ctitori- 
te de ea. Printre acestea, birerica 





PLOIESTII 


Sf. Gheorghe, înălțată in anul 
1702 de bunicii mei (pe care ma- 
estrul a sfârşit de a o picta, în- 
tregindu-i în chip unic însemnă- 
tatea istorică. N R.) a rămas a- 
vere a familiei noastre.  Axdevă- 
rat, Craiova are un trecut. Avea 
şi pictori:  Niţescu, Burada... 
Sculptorul Brâncuşi a fost elev 
al Şcoalei de meserii. craiovene, 
profesorul doctor Daniei, al li- 
ceulu: Carol I.., Şi câte ate ilu- 
stre figuri cu european renume 
n'a dăruit Craiova. Păstrez o 
neîntrecută aminţire  profesori- 
lor mei dela liceu și copilărie: 
mele. Menţionez comoara de ta- 
blouri şi cărți a Fundaţiei „Ale- 
xandru (fratele pictorului) și A- 
rciia Aman” și priceputa grija 
ce-i poartă d-na Farago. 


VICTOR ION POPA NE TRI- 
MITE UN MANUSCRIS: 


Cra'ova de odinioară este pen- 
tru mine, mai întâi un pare mi- 
numnat, ciădiţ pe mlaștini, monu- 
me: unic pe care lea ridicat stă- 
au'inţa huiită a amui om. 

Apoi, ar mai putea să fie re- 
fugul îmbietor şi tihniţ al umui 
restaurant cu lume puţină, unde, 
la cassă, lumină frumuseţea cal- 
mă a uneia, din cile mai proaspete 


și plăcute în'ățișeri omenşti. 
Dar mai prezus de toa'e este 


imaginea tot mai încețoșată, deşi 
e de meu:iat, a teatrului cel ve- 
chiu, bântuit în fiecare coridor 
şi vngh: de umbre mari, turbu- 
rătoare, colobiiite de peste veac. 
Pe acclo au păşit cândva Ga- 
brielescu şi Anistin, Miriţa Pe- 
trescu, Ari:tizza Romanescu şi 
Constantin Radovici. Aici şi.au 
purtat și şi-au cheltuit uitime 
fire de viaţă Gârleanu și Petre 
Liciu alături de câţi și câţi alţii, 
care au avut să-şi treacă dim 
mână în mână, făclia — astăzi, 
vai !, stinsă — a unei creşteri şi 
îriţ'mde:;i spre lumină, 
Cunoscusem de-aproape duhul 
acestu! teatru, la Iaşi, în 1913. 
Atunci, într'un schimb de repre- 
zentaţii, între cele două sc:ne o- 
ficia'e de prov:moie, Cra'ova Tăs- 
co'ise capitala Moldovei. Trupa 
ol'eană, mănunch'u minunat de 
inimi *pomice şi calde, pidă de 
entuziasm şi dragoste de teatru, 
cucerise pe ieşeni, Mia Teodore. 
scu, Mârioara Fărcășanu, Nebu- 
nelly, Stela Poenaru şi Lucreţ a 
Radovici, erau partenera pe mă- 
sura lotului de bărbaţi, în care 





VICTOR ION POPA 





unii biruesc şi astăzi: Al De 
mareizicu Dan, Stănescu Papa, 
Nico'ana, Ştefan Braborescu, 
Neamţu Ottomal, Coco Demetna- 
seu, Mişu Fotino... 

Sei neuitate au fost. Gloria 
trupei din Craiova creştea şi se 
împământenea la Iaşi, în vreme 
ce pe paiall lui de boală şi apoi 
de încheere a durerilor, Emil 
Gârleanu, directorul, ieșezmul, îşi 
mistuia puterile plăpânde, ca o 
jerttă care era trebuiio2te să 
stea la temelia unei mari izbânzi. 

In 1923, am intraţ şi în teatrul 
Craiovei. Mulţi din cei pe cari-i 
știam nu mai erau. Dar râvna şi 
dragostea erau la locul lor, stă- 
pâna la fel, ea şi în trecut, Cori- 
ducea Giiigome Drăgoescu cu o 
tinereţe şi o chibzuinţă de vechi 
încercat în teatru. De unde a 
scos omul acesta atâ!a pricepere 
într'o cale ce nu era a lui, ră 
mâne până astăzi o taină, Dar 
stră uc'rea nouă ce-o dăduse 
scenei craiovene, este o biruinţă 
pe care ru i-o mai roate dărima 
nimeni. Nici chiar cei cari nu 
l-au înţeles și nu l-au folosit 
câd era atâta nevoe de dânsul 
vi, i-an_pus în loc dărâmători de 
meser'e. Dar aceştia au fost lă- 
sați să-și ducă opera până la 
capăt. Adică până azi, când, ca 
sub prăsălrea unui blestem clă- 
direa veche s'a făcut <c:um, îar 
Uraova a rămas fără tatru.., 

Truda lui lon Dongoroz', să 
stăvilcazeă între timp o ruină 
care ameninţa, şi să crească din 
nou prestigiu] scenei oltcnești, a 
ina! scurtă vreme  de-asupra 
teatrulmi stindardul destăşurat. 
Va'urile politicei aveau chibzueli 
aparte, 

Dar mie, care am lucrat in 
teatrul acela şi mi-a fosţ drag ca 
un locaş unde mă simţeam a- 
casă, până astăzi mi se sirânge 
inima, și-mi vine să mă Tog, ca 
la căpătâiul unui mormânt de 
făptură scumpă, când se mai în- 
fâmplă să trec uneori pe lângă 
tristele brazde şi flori care cresc 
pe locul unde a fost cândva clă- 
direa veche. Umbreie cele sf.nte 
îmi par că încă mai străjuesc 
acolo. Râsetele şi lacrimile câte 
au hohotit sub cladă'a da lemne 
vechi a zidirii, zeci şi zeci de 
ani sunt parcă mii de mii de su- 
flete care se înverșunează să a. 
pere locul ce le-a izvodit. Am 





zis un mormânt. Nu. Un cimitir, 
grădină tristă unde mișună viaţa 
câtorva rânduri de oameni ai 
unui o:aș întreg... 


1. A, BASARABESCU 





Pe locușorul acela, ca pe urma 
unei biserici, trebueşte păstrată 
pen'ru veacuri masa de altar... 

Astăzi, Cra'ova e pentru mine 
o odăiță mică şi afumată, unde 
în colţ, pe sa'a, domnește înima 
cea mai blândă şi mai înţelegă- 
toare pe care am în'âlnit-o ; a- 
dăița dela muzeul Aman, unde 
şade Elena Farago. 

Aco'o este Meca sufletului 
meu, Şi-aş putea spune, fără şo- 
văială, al nostru, al tuturor câţi 
am emmnoscut-o şi am avut noro. 
cul să înţelegem că pentru du- 
rerea destrămăriior noasire tre- 
cătoare, nu se află pe lume loc 
mai sfânt, decât icoana umei m- 
riașe suferimţi, care zâmbeşte, 
care se lusă lunecată încet, în- 
cet, spre ţărmul nostru al tutu- 
rora, cu bunăiate şi împăcare. 
cu îmima senimă şi liniştită, pen- 
trucă cercul sa închis şi desti- 
nui e împlinit... 


CRAIOVA REPREZINTĂ PEN- 
TRU MINE CEA DINTAI IM- 
PRESIE DESPRE ROMÂNIA, 


spune d. profesor Paolo Soidati. 
Am venit acolo cu destlă expe- 
riență de călătorii în străinătate, 
însă fără a fi cunoscut încă Eu 
ropa sud-orientală, In cursul ce- 
lor, patru ani de ședere la Cra: 
iova, am colindat întreaga Ro: 
mânie, dar Craiova a rămas me» 
reu pentru mine Cel mi sim- 
patie şi cel mai românesc o- 
raș. Nu voiu uita niciodată pei- 
sajul Olteniei, atâi de  patriar: 
hal, atât de liniștitor în vastele 
saie întinderi de pământ negru. 
Nu voiu uita niciodată sufletul 
primitor al craiovenilor printre 
care păstrez mulți prieteni care 
mi-au înspirat o sinceră iubire 
pentru nobila ţară Românească 


«E POVESTEA CU DRUM 
LUNG SPRE CASA BU- 


NICUȚII, 
ne scrie Madeleine Andronescu. 
Dimineaţa tare. — Fetiţo, uite 
au înflorit pomii, — mama îmi 
colecționa amintiri, — Mă gân- 


deam, spunea bunica, cine să fie 
la ora asta? Lenuţa, Mihai? 
(Lulu Cruceant, şi Mihail Cru- 
ceanu N. R.) Ioano, dă fuga și ia 
valizele. Era fata bunicuții cea 
mică, pentru care se pregăteau 
pateuri și se umplea cu vârț 
linguriţa cu şerbet de  cireşi a- 
mare. Și pe urmă toate erau mi- 
n:eni, Salonul doamnei Farago. 





N. 1. HERESCU 


Un tânăr blond. Mi-am dat sea-neau departe de catedrele uni- 


ma mai târziu că acolo îl întâl- 
nisem pe Werther. In salonul 
doamnei Farago. Werther era 
poetul Milcu. Numai că nu a- 
veum încă vârsta roşelilor, D-na 
Farago — ce mailt sunteți iubi- 
tă, doamnă — îi spunea  fetițea 
cu bucle brune de atunci Minu- 
nica. Dulce nume. Mai târziu: 
Bunicuţo, am întârziat la parcul 
Bibescu ! Bunicuţo, am. fost cu 
Coca și cu fratele ei! Bunicuţo, 
toată lumea a dansat cu mine. 
Fata mică a bunicăi!? Acum to- 
tul e cu „a fost odată“. Ce mai 
ştiu din oraşul acesta? M'am 
născut acolo... — Dacă se împri- 
măvărează, plecăm 1a Craiova. 
măicuţă, nu? - 


DE CÂTE ORI REVĂD 
CRAIOVA, 


orașul primelor mele visări ş: 
a! întâielor sboruri, simt o strân- 
gere de inimă, Asciară d. A. Pop 
Marțian. Intâi de toate Teatrul 
Naţional, în ca-e am rostit tre- 
murând de emoție, replicile de 
început ale „Scrisorii. p:erdute: 
și ate carierei mele. Bătrânul 
Teatru Naţional nu ma: este. Am 
privit de atunci, de multe ori, 
grădnița rămasă pe locul unde 
un însendu a m;stuit st:ăve- 
chiul edificiu şi mi-am dat sea- 
ma că epoca de înforire arztisti- 
că a nobilului oraș de aitădată a 
trecut, Noul nostru fel de viață a 
sscat de sevă muite oraşe pe ca- 
ra mersul de gândac al diligen- 
ței și mai apoi fuga potoiită a 
trenurilor patriarhale, le ţinea 
deparie de Capitaiă şi le îngă- 
duia o de sine stătătoare respira- 
ție economică și sipirituală, de 
care puteau fi mândre. Pe vatra 
vechiului lăcaș. Craiova n'a mai 
ridicat, nici după 16 ami, clădirea 
de teatru, în jurul căre:a anum..te 
îndatoriri de blazon au aprins, 
la vremea lor, entusiasme repe- 
de st.nse. Umbrele lui Tecdorini, 
Tănăsescu, Anestin și a Mariei 
Pcirescu Se întâinesc astăzi pe un 
maă'dan, sub bolta cerului... Dar 
Universitatea liberă, cu  pasio- 
nantee conferințe din vremea 


adotescenţe: mele, o mai fi exis- 
tând ? (Nu, N. R) Nu cred. In 
Craiova erau, pe vremuri nu 


prea depărtate, dascăli distinși, 
pa care numai capriciui firii lor 
sau legătur. greu de rupt îi ţi- 





A. POP MARȚIAN 


orasul petrolului și al vinului 
9 de cea mai bună calitate 


— văzut de: Beizadeaua Costache Caragea, I. L. Caragiale, Nicolae Iorga, Mihail Celarianu, 
[, A. Basarabescu şi Sandu Teleajen — 


bumea prin foumidahbira lor risipă 
de lux... 

Duminica şi in toate sărbăto- 
rile anului, apăreau, în Piaţa 
Mare sau pe buevand, toăniți în 
cupeuri spiendide — însoţiţi de 
o anmată întreagă de servitori 
călări — şi îmbrăcaţi în strălu- 
citoare mantii de punpură şi fi- 
retini de aur cu briliante, ca a- 
devărații Bey ai (Constantinopo- 
Vului,.. 

P:oizștenri, când îi vedeau, se 
a!iniau dealungul trotuarelor, cu 
fețele transtigurate de admiraţie. 
exciamând ; 

— Ce Bey, dragă! Ce Bey! 

Și desigur : azi „ce bey“, mâine 
„Ce bey !“ şi după dispariția u- 
timauliui bey, „ce bey-ui“ a rămas 
ca o expresie sui genenis În vo- 


cabulamul ploieștearuilui... 


„EU AM FOST CETĂȚEAN AL 
ACELEI REPUBLICI“... 


Și pentrucă nimeni nu poate 
ințățișa un oraș mâi frumos de- 
cât cel ce a crescut şi a locuit în 
el, m'am gândit că ar fi nimerit, 
să fac apel la marele I. L. Ca. 
ragia.e. 

L-am găsit pe un soclu de pia- 
tră masivă, în fața liceului „Sfin 
ţii Petru şi Pavel“... 

Aflând despre ce e vorba, cu 
eternul lui zâmbet serios în col. 


țul drept al gurii, mi-a spus ur- 
mătoarele : 

„In secolul nostru s'a născut 
şi s'a sfârșit un stat foarte în. 
teresunt, pe care nu-i este per- 
mis umui istoric conștiincios să-l 
piarză din vedere. 

Vreau să vorbese despre re- 
publica dela Ploiești, um stat 
care, deşi a durat numai vreo 
cincisprezece ore, a marcat, desi 
gur, o pagină celebră în istoria 
contemporană. Cadrul meu este 
prea strimt ca să pot închide în- 
trinsul istoria genială a veselei 
republici podgorene, Vreau nu- 
mai să contribuesc și eu la con- 
semnarea materialului necesar 
unui viitor isotric; sânt şi auto- 
rizat a o face: eu am fost ce- 
tățean ul acelei republici“. 

Timp de aproape 0 oră, mi-a 
vorbit cu multă emoție în glas, 
despre Ploieşti și „boborul“ său,., 

Tocmai când vroia maestrul să 
pue punct povestirii, Miţa — o 
bună prietenă a sa în „D'ale Car- 
navwalului“ — cu părul despletit 
şi fața congestionată de revoltă 
senfipse în fața lui: 

„Da! vreau scandal, da. pen- 
trucă mai uitat pe mine; ai ui- 
tat că sunt fiică din popor și 
sunt violentă; ai uitat că sunt 
mepublicană, căn  vinele mele 
curge sângele martirilor dela 11 
Februarie; (formidabilă) ai uitat 


că sunt ploieșteancă — da, p:oie- 
şteancă! Năică, şi am să-ţi torn 
o revoluție, da, o revoluţie... să 
mă pomenești !.. Jur pe tot ce 
"Mi-a TăMaS Mai Scump, jur pe 
Staiuia Libertăţii dela Pioieşti, 
că are să fie o istorie!“ 

In fața acestei formidabile 
izbucnări, maestrul a tăcut, iar 
subsemnatul, am pornit repede, 
repede, spre Biblioteca lui Ni- 
coiac Iorga, care imediat ce m'a 
văzut, ştiind ce şi cum, fără să-mi 
dea voe să răsuflu, îmi spuse * 


„AM VĂZUT STATUIA 
LIBERTĂȚII“ 


„Ploieştii i-am văzut întâi îm- 
trână, într'o  mu'țime de stu- 
denţi, la un congres al acestei 
bresle, în sunetul muzicii şi supt 
ochii îndrepiați asupra noastră a 
curioşilor și frumoaselor curioase 
dela îerestrele cazeior de o cură- 
țenie pe care noi,  Moidovenii, 
„jidoviţii”, cum ni se zica, ne 
umplea de o uimire admirativă. 

Am văznt statuia Libertăţii — 
o cucoaână mică pe mn soclu de 
marmură albă, pe un maidan — 
şi, pe când unul Sau altul se a- 
prindea la taifas revoluțonar, 
noi, cari știam ce roi a avut în 
desvoltarea noast:ă drama de 
operetă ce sa jucat în 1870, am 
Tâs dim toată inima supt natul 
grecesc al zeiţii.., 


«.„Ceeace nu înseamnă că e în- 
dreptățit cineva să disprețutască 
un mare oraș, cu populaţia pe 
întregul românească şi care prin 
marea sa practică îmbogățește şi 
întăreşte Ţara“... 

Ar îi continuaț muult pe tema 
aceasta istoricul, dacă Mihail 
Ceiarianu, care se certa cu unul 
din eroii scrienitor sale, nu mi-ar 
fi atras urechea spre discuţia lui: 


„E MULT MAI FRUMOS PLO- 
IEŞTUL DECAT SIBIUL“. 


„„Gă are — zicea ei — nn bu- 
levand admirabil, cu castani 
uriași, care te duce dela gară 
până în centru, 

Aki a fost şi republică... Acum 
zice că l-au smintit în bătaie pe 
ăla mărunţelu, cu țăcă.e, care a 
fost ministnu iorghist. I-au dat 
şi cu chinoroz, exact ca la denii. 

Chestii politice... Unul mi-a 
spus că îi căzuse şi pantalonii, 
Aștia oameni“... 


strigă de 
De aici 


— Destul, maestre! 
alături Sandu Teeajen. 
în colo, contimaui eu: 


„CAND CEASUL SIRENELOR 
DELA FABRICI“... 


„vesteşte cu muget ceasurile 
cinci, oraşul elocotește de viaţă, 


în toată câmpemneasca Imi întin- 
dere. 

Cârciumile și mai ales hanu- 
rile, ridică obloanele grele, prin 
faţa cărora băieţi somnoroş!, gă- 
tiți cu şorţ verde, mătură de zor 
a hărnicie poruncită de frica 


'pumnului stăpânitor, 


Servitoare desoulțe, urcate pe 
scări de ralituri, spală geamurile 
magazinelor mari de pe Lipscani, 
din Cavaii şi de pe Câmpinei, 
din  „Piaţa-Veche“, până "n 
„Obor”. 

Trăsuri,  amtobuze şi automo- 
bile de plaţă încep să alerge din 
jurul „Statuei Libertăţii“, unele 
cu călători grăbiţi să prindă tre- 
nurile de dimineaţă, către cele 
trei gări, altele să adune din răs- 
pântii şi puncte de întâ!nire pe 
funcționarii şi imginerii fabrici- 
lor, a căror exactitate la serviciu 
e în raport direct cu teama de 
concedieri“... 

Domnul Sandu Teleajen are, 
desigur, multe de spus d:spre 
Ploieşti ! Cu regret însă mă văd 
Si să-l părăsesc, lăsându-l să 
meargă vorbind pe „drumul dra- 
gostei“, pentru a întâmp'na, cu 
un respectos salut, pe maestrul 
I, A. Basa:abescu 
„GÂNDUL MI SE INDREAPTĂ 

INTR'ACOLO“,,. 


Domnul  Basarabesou locuește 
de mei bine de patru decenii în 





versitare. Erau reviste pline de 
freamăt tineresc, că:ora văd că 
nu le-a supravieţuit decât vete- 
rana „Ramuri“. Numai bibiiole- 
ca Muzeuiui Aman, binecuvântat 
izvor care stingea, pe când știu 
cu, setea de cetit a anilor de 1i- 
ceu, își mai ţine aprinse, seara, 
până târziu, gioburi'e mari din 
sala de tectură lar în clădrea 
cin fundul curţii, înapoia gea- 
murilor directoriale, mai veghea- 
ză şi acum, la lumin: mai poto- 
lite, cea mai mare dintre poetele 
țării, încălzind cu prețuirea ei 
năzuințele veșnic  împrospătate 
aie visătorilor. Dacă sar mai 
găsi câţiva oameni  meastâmpă- 
rați odată toţi, Craiova ar mai 
putea urca până a treapta «i 
spirituală — dar să nu fie prea 
târziu... 


OAMENII, PARCUL ȘI CASELE 
CRAIOVEI, 


spune Lily Popovici, îmi sumt, 
în prezentul acesta întunecos, 
coițul cu lumină unde nădăj- 
duese să revin. Camarazii și pu. 
blicul care m'au adoptat dim 
tcată inima, entuziasmul direcrto- 
Tului de pe atunci — Grigore 
Drăgoeseu, — parcul, nodulețul 
cu moț mai mare decât tine, 
asta erai — blândeţea, graiul 
d-nei Farago... Ce scumpi şi ade- 
văraţi prieteni poți regăsi ori- 
când, la Craiova şi chiar numai 
în gândul pentru și despre ea... 


NU ŞTIU DACĂ DORESC să 
MĂ INTORC LA CRAIOVA, 


mărtur;sește  Wicu Dimitriu Ga; 
ceea ce știu că doresc e reînfiin- 


țarea bătrânului teatru în care 
nespus de bucuros aş. veni să 
joc. M'am despărțit cu multă 


strângere de inimă de prieteni.le 
frumoase și de parcul unic în ţa- 
ră. Pe scena teatrului dela Cra- 
iova am jucat întâa vară pe 
Ștatăniţă Vodă şi pa Karl Heinz 
şi pe.., 


ACOLO L-AM INTÂLNIT PE 
NICU, 


întrerupse Coca Dimitriu, şi dec. 
fericirea mi-a dăruit-o Craiova, 
(Partenera de scenă și de viaţă â 
lui Nicu Dimitriu și-a spus în- 
totdeauna cu farmec  repiicile. 
N îR.). 


COCA FARAGO 





MADELEINE ANDRONESCU 





P'oiegti, fapt care-l îndreptățește 
să afirme că este um adevărat 
ploeştean. 

Am stat de multe ori, de foarie 
multe ori chiar, de vorbă cu 
domnia sa, fiind 'umul 'dimtre cei 
mal iubiți elevi pe care i-a avut 
în came sa de dascăl şi literat. 

Acum îmi: povestește despre 
primele impresii, ce şi le-a făcrut, 
la venirea sa în Ploiești, ca pro- 
fesor la licent, de băieți, Sfinţii 
Petru şi Pavel, încheima astfel : 

„Şir acela de camdeluţe tiu- 
miile străzilor, n. n.) luptând 
cu bezna, așezate !a rând ca sol- 
dații și privite pin buma piioii ca 
printre lacrimi, camera dela ho- 
tel Europa, în care am stat cele 
dintâi zile, monumemtul vânăto- 
rilor, umica operă de artă a ora- 
şuiui şi dlădirea veche a liceului, 
cate abea în anul următor so- 
sirii me sa instaat în marele 
edificiu de pe bulevand — sânt 
tablourile came mi-au rămas viu! 
colorate de câte ori mă găsesc 
departe de Ploieşti gi gândul mi 
se îndreaptă într'acolo“. 

%* 

Toate aceste impresii despre 
Ploiești sunt puţine, desigur, faţă 
de numărut mare al celor ce l-au 
cunoscut şi au scris despre el. 

Totuşi, ţinână seamă de faptul 
că sunt scrise de condee sdra- 
văne, cred că sunt suficient de 
lămuritoare pentru cei ce încă 
nu du avut fericirea să cunoască 
acest mare oraş românesc. 

Cu toate păcatele, tristeţile, bu- 
curiile şi pandaliile lui, îl iubesc, 
că este al meu, că „sunt cetăţeu. 
mul lui“, vorba lui Caragiale... 


LEONIDA SECREŢIANU 









— 14 Martie 1942 





Cronica literară 





PĂMÂNT ȘI OM“ 
poezii de DEMOSTENE BOTEZ 


„PUSTIURI“, de Georgeta Mircea Cancicov 


(Editura „Prometeu“, Bucureşti 1942) 


Poeziile de război readuse 
de curând în actualitate is- 
butese mareori să ne facă sen. 
sibili 1a acea, poezie sumbră 
a războiului care există to- 
tuși, fiind cunoscută celor ce 
sau întors depa front. Con- 
tactul nemijlocit cu realitatea 
brută a senzaţiilor covârşeş- 
te insul omenesc aflat în răz- 
boi, a cărui ființă morală se 
desface. parcă din articula- 
țiile ei fireşti, acţionând sau 
reacţionând întrun fel dis- 


parat, care îl descumpânește 


dându-i impresia strania de 
a nu se mai putea, recunoaște 
şi regăsi identic cu sine între 
conturele  pzrsonalității lui 
obișnuite, 

Cred că este cea mai inti- 
mă amintire și cea mai răs- 
colitoare, ale cărei urme ră- 
mân înfipte adânc, pentru 
tot restul zilelor vieţii, în 
conștiința omului din război. 
Amințirea, acelei tragice și 
aluritoar: nedumeriri care-i 
ultimul refugiu lucid în nau- 
fragiul fostei personalităţi 
a omului depe front, am 
regăsit-o citind poezile d-lui 
Demost:me Botez,  publi- 
cate în placheta „Pământ 
si om'“: este accentul deose- 
bitor, timbrul sufletesc uni- 
tar al acestor poezii. Gesturi- 
le familiare ale vieţii qa toa- 
te zilele capătă în împreju- 
rarea excepţională a războiu- 
luj o puter= ge semnifcare 
neobișnuită, unică : 


Tunurile trag năuce, — 
Fiare care se deșteaplă. 
Umbra duce mâna dreaptă 
In pătrat tăiat de cruce. 


Degetele *'mpreunate 

Au atins fruntea de chin 
Ca pe-a altui om străin, 
ireal, ascuns în spate, 


Parcă-acum întâi în viață, 

Făcând semnul Domnului, 

Im această dimineață 

Şi-a simțit ființa lui. 

(Şin acelaș ceas...; 

Conștiinţa identităţii cu 
sine a omului slăbește și oda- 
tă cu ea, chiar făptura lui d 
came şi oase pâre aproape 
imaterială, ca o arătare sau 
ca 0 „umbră sură, una sau 
alta — oricare — dim miile 
de umbre asmănătoare. 

Alteori, nici măcar impre- 
sia de alteritate a celui care 
în gestul închinăciunii își a- 
tinge frunta „ca pe-a altui 
om străin, ireal, ascuns în 
spate“, — nu mai persistă, 
Conştiinţa nu mai leagă nic: 
un gând sau înţeles de faptul 
propriei existența: 


Mi-e gândul greu, mi-e trupul 
[greu 
Nu sunt nici altul și nici eu 
Nu am putere să mă ştiu 
Că mai trăesc, că mai sunt viu. 
(Dar e pământul ţării mele) 


Intuiția obscură a, condi- 
ției pământene omeneşti e 
ultima licărire a conștiinț:i 
rănitutui cuprinsă de coşma- 
rul agoniei: 


In jur e cineva ce sapă 

Și mă coboară într'o groapă, 

Şi nu mă "'mtreabă cine sânt 

Și mă astupă cu pământ 

Şi brazdele sunt grele, grele... 
(Dar e pământul țării mele) 


Intoarcerea, în țărâmă e 
insă numai actul fina! din 
drama, sau povestea omului 
da totdeauna al cărui destin 
se desfăşoară într'o intimita- 
te nedesminţită cu pământul 
pe care-l regăsește în celz 
dintâi amintiri ale vieţii, dea- 
lungul căreia nu se va ds- 
părți decât vremelnic, până 
la ultima și definitiva. regă- 
sire cu el. Un sentiment d2 
tică înirăţire şi solidari- 
tate cu pământul, în toate 
imprejurările vieţii, se d:s- 
primde din lectura primei 
poezii care începe cu aczste 
strofe proclamative și defi- 
nitorii : 


in praful de pe drum, din sat, 

Pe când eram copil, acasă, 

Şi mai târziu, mergând la coasă 
Te-am cunoscut şi te-am călcat, 


In prafu-acela cald și moale 
Din după-amiezile de vară, 


Sunt semne de picioare goale 
A oamenilor dela țară. 


Amprenta lor e un sigiliu 

Al stăpânirei de ţărani, 

Care-a rămas la fel, prin ani 

Ca și pe vremea lui Virgiliu. 
(Pământ) 

Călaura emoţiei e reală şi 
o put:m simţi, discret adăpo- 
stită, — cu o pudoare pe care 
o preţuim, acordând poetului 
o încredere spontană şi fără 
rezerve — îndărătul tonului 
sentenţios și a neologismului 
ostensiv subliriat prin rari- 
batea rimei (sigiliu-Virgiliu). 

Fiuenţa ușor declamatoare 
şi retorică a versului din „Pă- 
mânt și om” organizează şi 
limpezește învălmășeala con- 
îuză încinsă ce panica nepre- 
văzutului, a senzaţiilor. Insă 
prelucrarea artistică presu- 
pune nu numai o distanță 
contemplativă dar şi o înd*- 
părtare în timp a poetului de 
faptul brut al experienţei. In 
această îndoită perspectivă, 
lirismul atinge o definitivare 
în .expresie care asigură poa- 
ziilor din „Pământ și om“ 
valoarea lucrului arstistic in- 
dependentă de actualitatea 
sau p?rimarea faptului de ex- 
perienţă originar. 

* 

Cele două volume publicate 
anterior, pa care le cunoaş- 
tem, 'ale d-nei Georgeta Mur- 
cea Cancicoyv — „Poemni” și 
„Moldovenii” — aduceau um 
material de obsirvaţie a vieţii 
dela ţară, al cărui interes re- 
marcabil ca atare nu putea 
fi contestat. Autoarea înre- 
gistra cu atenţie şi exactitate 
toate amănuntele de pitoresc 
lexical ale graiului unor 
neaoși ţărani moldoveni. 

Experienţa întinsă a m2- 
diului rural pe care dovedea 
că o are autoarea „Moildove- 
mitor”, naturaleţa tonului a- 
calzi proze, lipsa de afectare 
lirică a, scrisului d-sale, des- 
puiat de podoabe gratuite, ne 
îndreptățeau să așteptăm de 
la d-na Cancicov și alti evo- 
cări ale vieții țărănești, de 
amploare epică superioară, 

„Moldovenii apăruse în 
1938. „Pustiuri”, ultima carte 
a d-nei G>orgeta Mircea Can- 
cicov am citit-o de curând. 
Proza din „Pustiuri” nu mai 
e fragmentată ca, în volumele 
anterioare citate, în aspecte 
sau scne din viața dela ţară, 
în care observarea minuţioa- 
să a particuiarităţilor mediu- 
iul țărănesc și comunicarea 
lor fără ca vreun criteriu de 
alegere să fie vizibil făcea 
uneori să se confunde proza 
d-nei Cancicov cu c înregis- 
trare ob'ectivă până la a fi 
chiar  impersonală, mai a- 
proape d: document şi foto- 
grafie decât de aceea ce înte- 
legem prin stil, —expresie ca- 
racteristică  deossbitoare a 
unei personalităţi artistice. 

Proza din „Pustiuri”, nu 
poartă vreo spicificare anu- 
me. Ca proporții am putea-o 
soccti o nuvelă maj lumgă. 
Primele șaizeci-șaptezeci d2 
pagini ale cărţii ne introduc 
în mediul țărănesc al satului 
Isvoare. Tipurile omenești 
care ne sunt înfăţişate capă- 
tă relief psihclogie mai ales 
prin particularitatea pitoreas- 
că a graiului lor, fie contu- 
rându-s2 din convorbirile în- 
tâmplătoare ce au țăranii unii 
cu alţii, fie din sporovăiala de 
câte unul singur, cu glas tare, 
a omului la necaz ori ca să-şi 
ție de urit. Chipuri ominești 
ca și aspecte ale naturii sunt 
redate cu un realism care-și 
găsește o satisfacţie vizibilă 
în ascuțimea și pătrunderea 
observației. 

Iată de pildă, portretul ds 
neuitat al unuia Alecu Spă- 
taru, spiță d=> boeri, scăpătat, 
însurat cu o ţărancă din Is- 
voare mai răsărită, rea de 
muscă, şi intrat sub papucul 
nevesti-si : 

„Alecu era înalt, slab și 
obrajii  lungăreţi, privirea 
mâhnită totdeauna, îl dureau 
parcă şi unghiile. Semăna 
cun ţanţar de cei mari, de 
baltă stătută”. Despre acelaș, 
mergând cu n=vastă-sa în că- 
ruțţă până în târgul apropiat 
Mileşti, citim că atunci „când 
fugea, ghiociul la vale, îi scu- 
tura tare, și fălcile le tremu- 
rau ca răciturile”, 


Chipurile a căror cunoştin- 
ţă o facem din paginile cărții 
ie întâlnim ca din întâmpla- 
re, fără să provoace mai mult 
decât un interes anedotic, 
Deodată însă, aproape îără 
gradație — şi asta se întâm- 
plă cam pe la jumătatea 
cărții — lectura devine nu 
numai atrăgătoare dar pasio- 
nanță chiar. Printre ţăranii 
din Isvoare trăia şi un bă- 
trân Varlam, din neam de 
dascăli, care-şi creiase o rapu- 
taţie de „sfânt“, boscorodinid 
pe ţărani pentru păcatele și ti. 
căloșiile lor și amen:nţându-i 
cu pedepse grozave, pe lumea 
cealaltă. Autoritatea lui şi-o 
întemeia pa o terfeloagă ve- 
che din care se făcea că ci- 
teşte, fără ca nimenea să se 
îi uitat vreodată ca anume 
scrie întrinsa. Pe lângă acest 
Varlam se acuase cu vremea 
și un tânăr cirac, Anghel, nu 
se ştia de unde anum:, care 
însă era un fanatic violent 
și sanghinar, Varlam fiind 
un simplu vanitos, Jumatate 
șartatan, jumătate convins el 
însuşi, cicălitor dar inoieunsv. 
Autoritatea morală și mistică, 
a celor doi „sfinţi” ajunses2 
atât ae mare că preotul satu- 
lui slujea și predica în bise- 
nica aproape pustie, în timp 
ce la Variam și Anguel v-- 
neau oameni încredințaţi în 
puterea lor făcătoare de mi- 
nuni, din satele dimprejur și 
mai d= departe. 

Odată, un ţăran Pescaru din 
Isvoare, om baâtrân și credin- 
cios care tot umbla cu o po- 
rumbiţă îmblânziţă pe umâr 
e denunțat în gura mare de 
un consătean că a rostit vor- 
be de ocară împotriva „„stin- 
ților”. In jurul dor se adună 
mulțime de bărbaţi, tineri şi 
mai bătrâni, femei și copii, 
cari se îndeamnă unii pe alţii 
împotriva lui Pescaru, până 
câna în atmosfera aceea d 
ațâțare și deslănțuire a ins- 
tinctelor bestiale, unul pune 
mâna pe un topor şi cu el 
ucid> pe bătrân. Scena a- 
ceasta ca şi cea următoare 
a desmeticirii celor îndemnă. 
tori la crimă este, cu coavă 
oroarea ce inspiră, de o ma- 
sivitave brutaia impresiona.i- 
tă, putând sta alături de 
unele scene „tari” asemănă- 
toare din „Răscoala”  d-iui 
Liviu R:breanu. 

După crimă, un adevărat 
potop, în care desigur țăranii 
văd o pedeapsă dumnezeias- 
că pentru fără de legea lor, 
se abata asupra satului. Sunt 
vreo zece pagini de o forţă 
epică revelatoare şi de o vi- 
ziune plastică atât de intensă, 
încât târă ezitare puvem aur- 
ma că ne aflăm în faţa unui 
talent literar în plină matu- 
ritate a puterii de creaţie. 


MIHAI NICULESCU 





FBNIMORE COOPER: LEMN DE 
MARE 


Scriitor  printr'o ncântrântă 
voimță de a demonstra roman- 
cierilot „de profesie” că se poale 
scrie mai bine decât obicinuita 
literatură ce se putea găsi pe 
vremea lui, Fenimore Cooper a 
devenit un îndrăgostit al slovei, 
depăşindu-şi în curând imteaţia 
şi cunoscând repede o populari- 
tate râvnită. 

leii de mare”, cartea apărută 
de curând la „Cultura românea- 
scă”, într'o admirabilă traducere 
semmată de R. Donici, face parte 
dimtr'o serie de scrier; adresate 
în deosebi lineretului dornic de 
aventuri, din a doua jumătate 
a secolului trecut, atunci când 
nepoiiolița, sete de cunoaştere a a- 
cestmia împiagea temeriiâtea pâ- 
nă- la nebumie, Partea anecdotică 
a romanului acesta, deș: prezen- 
tată cu sufikientă îndemânare, 
este depăşită de acea minunată 
descriere a unei călătorii la po- 
lul sud, plină de neprevăzut; 


timpul petrecut pe-o insulă din! 


această regiune, suferinţele şi a- 
poi isbânda echipâgiuimi rudi- 
menta; dotat pentru riscurile u- 
nei asemenea aveniuri, — iată 
atâtea argumente ce pledează 
pentru o primire dimtre cele mai 
călduroase ce oredem că i şe va 
face acestei cărți, mai ales din 
pârtea, celor tineri. 


UNIVERSUL LITERAR 5 


„VESELIA“,.. 


Dacă pentru sburătoare, soa- 


rele e râvna de căldură, atunci | 


pentru oameni râsul e cea de 
desfătare. Prin el viața omulu! 
capătă destindere și înseninare, 
sănătate şi energie... 

Reuşind să faci omul posac să 
râdă, reușeşti să-i dai încredere 
şi siguranţă în viaţa de toate 
zilele şi tăria de-a lupta cu orice 
lăuntrică îndoiaiă. 

Reuşeşti să-i destrami emoția 
şi frica şi să-i naşti curajul, 

Dsla acest principiu s'a născut 
nevoia bufonului, având în tum- 
bele ca şi în filosofa lui veseă, 
ceva din necesara prezenţă lângă 
marile şi răspunzătoarele griji 
domneșt:. 

Mai târziu, dela acelaș prin- 
cipiu sa născut gândul şi fapta 
tipăririi foilor vesele, 

Revista  „Veselia” cu însuși 
titlu de îndemn la voe bună, a- 
semenea catargeor cu îndemn 
hoinar, — a apărut dintr'o fi- 
rească nevoe de-a completa un 
gol în viaţa săracă a hazuliii, re- 
simțită după câteva decedate re- 
viste ca : „Ghimpele” condusă de 
Toma 1. Stoenescu; „Ciulinu” 
a lui Ion Atanasiade ; „Perdaţul” 
a lui V. Negruţi; „Coloavura” a 
lui Nae Orășeanu şi altele, 

Dela primul număr, purtând 
data de 15 Noembrie 1891, când 
Luigi Cazzavillan a hotărît for- 
ma, iar Dumitru Marinescu-Ma- 
rion, i-a dăruit slova, „Veselia” 
și-a dus existența până azi, p-in- 
tr'o  punctualitate de apariţie, 
Joia dimineaţa, egală cu foile din 
calendar, nestingherită fin pre- 
zența ei din mâna cititorilor, 
chiar și de „Mojtul român” a! lui 
Caragiale sau „Furnica” lui G, 
Ranelti, reviste cu un ademeni- 
tor răsunet, pentrucă și-a cuce- 
rit cititorii, totdeauna printrun 
material treaz la cele ma: spiri- 


tuale  tevaturi aie vieţii de- 
atunci. 
Au survenit alte condiţii: și 


grele şi critice... 

Şi totuși, această revistă de ti- 
nerească veselie a ajuns la un 
leat de milițian, pregătită cu tot 
ce spiritul și voia bună poate să 
prelungească o existenţă şi pe 
mai departe, poate la împlinire 
de veac, fiindcă absolut totul în 
ea are buchetul de tărie şi cu- 
rertre: munca și veseiia. 

Se spune despre aniversări că 
pu-s altceva decât priiejuri mi- 
nuante de verificări.  Smţând 
datoria aceasta, acum când „Ve- 
selia“ respiră aerul primăvăratec 
al celui de-a! 50-lea an, şi fă- 
când o legătură între humorul 
autohton al lui Marion, Caragia- 
ie, Raneiti, Ţăranu, Anton Ba- 
calbașa, E Brondello şi alţii, de 
calitatea unei depline cuceriri de 
cititori, cu spiriţe'e importate az: 











din afară şi cu cari diferite 
reviste îşi umplu paginile, s.m- 
țim — parcă — sfârșitul unei 
lungi așteptări pent:u ivirea ce- 
lor imdicaţi să înlocuiască pe ce: 
cari au fost.., 

Il mai avem doar pe C. Cos- 
co... Dar, pe urmă?.. 


„COSTACHE GLUMICI“... 


Intâlnit pe stradă, pare mai de 
grabă un chimist, decât un hu- 
morist. Preocupat cu un fizician 
de formule încâlcite, în Costache 
Ghumici domneşte grija de măs: 
luire a vieţii aspre de azi, prin 
formule întremătoare: veselia... 

Şi asta nu pentru ei, ci pentru 
alții... 

Fiindcă — în fond — Costache 
Glumici — sau obişnuit zis — 
domnul C. Cosco, — nu-i altceva 
decât un spiriduș, cu faţa severă 
dar cu tăciune aprins de glume 
şi de feste peniru o lume din 
care nu face parte, decât cu su- 
fletul: mahalaua, 

Prin C. Cosco a trăit — de trei 
decenii încoace — „,Veselia“. 

Prin Costache Glumici s'a năs- 
cut familia lui Niţă Pitpalac. 

Pe urmă amândouă s'au înto- 
vărăşit într'o nedepășită popu- 
laritate: „Veselia“ prin familia 

lui Niţă Pitpalac, familia lui 
Niță Pitpalac, prin „Veselia“. 

Şi așa, în revistă sau în cărți, 
scrisul lui Costache Glumici este 
tonicul unui râs sănătos, așa du- 
pă cum isprăvile lui Niţă Pitpa- 
lac formează anacronismul pa- 
triarhal al deprinderilor perife- 
mice şi năvala de pofte de-a co- 
pia moda — mereu capricioasă 
— a actualului, 

Răstignit pe chinurile unor 
forțări comice de altă viaţă decât 
cea obișnuit trăită, Niţă Pitpalac 
a prilejuit prin talentul d-lui C. 
Cosco, mpropierea de „mahala- 
gii” lui Caragiale, prezenți în 
toate timpurile acolo în omenes- 
cul periferiei, unde tradiția pă- 
cătueşte, dela jupân până la cal 
fă, doar prin ambiția de-a apru- 
pia „centrul“ cu nelocalnicul cu- 
vânt: „Mersssi...“, 

Plimbând odată pe Niţă Pit- 
palace și onorata lui soție Sița 
cu „zgâmboii” prin toată „Evro- 
pa”, d. Cosco se vede azi, silit de 
împrejurări, să trăiască alături 
de atâți „niți“ și atâtea „sițe” cu 
sau fără „zgâmboi“, 

Din această conlocuire, pcate 
să iasă o nouă carte: „Niţă Pit- 
palac şi famelia” acasă la ei... 


Ar fi — însfârşit — prilejul 
să-l cunoaștem pe nea Niţă Pit- 
palac în halat și papuci... 


„ȘANTIER“... 


Coloritul viu şi atrăgător de 
nume mobilizate temporar pe a- 
fişul festw al „Veseliei“ a ador- 
mit critica c> se aducea humo- 
riștilor că niciodată nu s'ar lăsa 
ală:uraţi „oine ştie cine“ ge „cine 
știe care“, 

Și toiuşi, atâtea nume adunate 
în cuprinsul celor 64 de pagini 
ale „Veseiiei“ — cu ocazia împli- 
mirii vârs:ei de „decană“ în ale 
atv stelor vesele, dovedesc cu te- 
mein'loie, că orice critică adusă 
dă'mitortor noştri de haz, pare 
inexistentă, când este vorba de o 
revistă care cuprmd> totdeauna 
în paginele «i, nu numai preţul 
uni munci, ci valoarea unei mi- 


Mai mare elogiu ce ae cuvine 
tuturor celor cari, apropiaţ: de 
prestigiul unei reviste ca „Ve- 
selia“ — cu garanţi: 50 de ani 
de viaţă — şi-au dat co'abora- 
rea, m'ar fi alui decât însuși 
exempiul de urmare la numele 
celor cari au însoţit-o cândva şi 
din cari desprimdem pe un: Ma- 
Tion, Teleor, G. Ranetti, A'hi- 
ba'd, doctorul Urech:ă, P. Dultu 
şi D. A, Basarabescu. 

dată cinstea... 

Cu ei, cei de demult, și cu a'ţii 
cari de curând și-au lăsat dăruli- 
rea hazului la hotar de veșnicie, 
cei care-și poartă fericirea şi po- 
sibilitatea verificării de biruinţă 


a râsului în aceste înlăcrămaiie 
zi'e, îşi câștigă prețuirea amet 
recunoșştinţi a publicului, prim 


înfăptuirea “acestei: aniolozii a 
hazului şi spiritului românesc... 


ION MINCU LEHLIU 





Note româneşti 


ŞTEFANIA ZOTTOVICEANU- 
RUSU: „RODUL* 


Zilele acestea va apărea în vio 
trinele librăriilor o nouă carte 
de versuri intitulată sugestiv: 
„Rodul”, datorită cunoscutei și 
apreciatei poete Ştefania Zoito- 
viceanu-Rusu, autoarea 
lor de succes „De ziua tatii”, şi 
„Jocul de-a dragostea”, 

Noul volum al d-nei Ştefania 
Zottoviceanu-Rusu cuprinde 
proape întreaga sa operă poetică 
dela debut, — anul 1926 — și 
până în prezent, 

Dacă această subtilă și talen- 
tată scriitoare nu ne-a mui în. 
cântat de câțiva ani cu stihurile 
sale, apariţia „Rodului” răsplă- 
tește cu prisosință pe cititorii 
d-sale cari au urmărit-o însă în 
paginile principalelor reviste din 
Capitală. 


volume- 


a- 


CONSTANTIN COJAN: 
„RĂSTURNĂRI“ 


Caritea de schiţe și nuvele 
„Răsiunări“ -a d-lui Consiantim 
Cojan, cunoscut cititorilor noștri 
dia c-le două voame de poezii 
„Albăstrele“ şi „Târgul cu Hi- 





/“ângă anii duşi 
anu anii auişi... 
Cer lăptos cârpit cu petece de nori 
Sprijimit cu şoldul pe frunţi de pădură 
Văgăuni scobite'n carne de munţi suri 
Smalţ de luminișuri împietrit în floră 


Limbi de foc svârlite dim fund de comori 
Seri în care-au ars miresme «de răsuri 
Şoapite reci de raze din a nopţii guri 
Pulbere de aur strânsă'n pumni de zori 


De ce astăzi toate îmi bateţi la uşi 
Şi-mi lovijţi privirea cu svon de chemări ? 
Eu n'am tras zăvorul peste anii duşi 


Nici m'am stors uitarea peste larg de zări 
Ce-ar voi sămnchidă rostul din adânc... 
Eu vă port povestea veşnic la oblânr. 

ION OANA 


(CF [d . "d 
Yală ca o doină 


Prea devreme am pătruns în lume, 
prea um fost ca iarba verii de curaţi — 
tinerețea-i carte fără niciun nume 

şi mâhnirea-i pită bună de argați. 


Fata mea cu părul ca un dor de sat 
răspândit pe umeri — brumărie dungă — 
prea te-ai dus departe, prea ai înnoptat, 
cântecul şi moina mau să mai te-ayungă 


Miroseai a fluer şi a sărbătoare — 

nu mai este sânul, toate-au fost ca ieri... 
Mâine o să ningă, doldora de floare 

mu să fie pomii şi-o să cânte'n seri. 


Uite, numai gândul nostru — porumbel — 
s'a trezit alături de o căprioară, 

Sumă frăgezimea coapsei dia vioară 

şi arcușul țâței din violoncel. 


„Prea târziu... când numai pasul toamnei veşted 
va veni cu noaptea prinsă'n amintiri, 

o să curgă, poate, untdelemn, la creștet 

vorba ta ca vinul crinilor subțiri. 


Prea târziu... şi totuși, salba de arginţi 
năpădeşte crângul inimii, cât vicața — 

prea am fost de neguri, prea am fost cuminţi, 
fată ca o doină, — bună dimineața! 


ION CARAION 
Pi 
Ylecare 


Mi-oi aduna vieaţa'n geamantane, 
Şi'n sfori mi-oi strânge visele şi anii; 
Voi frânge sârg spre linişti suverane, 
Când ploaia'n geam îmi va ceti litanii. 


Un cârd tehui mă va'nsoţi la gară; 
Va fi plecarea-mi Simplă, ca o rimă. 
Doar peste visul mort, sculptată'n ceară, 
Va lăcrima o fată anonimă. 
ION 1. VINTILĂ 


Cântec 


Imi scrie un prieten din pro= 
vincie. Spun asta, ca să se înțe- 
leagă din capul locului, că nimic 
din toate cele ce vor urma, nu 
Jac parte din acea obicinuilă în- 
trigă a cafenelei, din acea gură 
1 lumii, care duce sronul mai 
repede decât vântul, deformân- 
du-l așa cum îi place lui. E vor- 
ba aici de cu totul alte tristeţi, 
pe care le va putea pătrunde nu- 
mai acela care a scris peniru el, 
care n'a întors niciodată capul, 
ca să-si vodă mutra în oginzi. 
Prietenul meu pare să aibă drep- 
tate, 

Imi scrie despre câteva tumbe 
şi salturi, pe care unul le-a în- 
cercat pe spinarea lui, luând-o în 
chip de trambulină. A încercat 
sul să fure, poate, himină din 
lumina lui, pentruca să se ridice 
după aceea pe-o tribună de car- 
ton, și să urle. Niciodată până u- 
cum n'am putut să-i pricep pe a- 
ceștia, cu toate că mi-am dat 
silința cumplit, din milă şi din 
curiozitate. 

Dar şi astăzi, când rândurile 
pline de-o mocnită revoltă ale 
prietenului meu din provincie, 
îmi vorbesc despre un asemenea 
lucru, mintea parcă nu poate să 
priceapă toată mmișelia catifelată 
de care îmi scrie. Ştiu că tre- 
bue să fi stat tu însuși între ma- 
nevre de-acestea, să le simți nai- 


na votiță care sbârnâie mneîntre- 
rupt, ştiu că vei fi incapabil să 
judeci până la ultina limită o 
măgărie de acest soiu, dar totuși 
încerc să fac efortul de-a lega 
gândul până ultimul fir, ca nu- 
cumva să fiu supus greșeli. Și 
ce poți oare să încerci mai mult 
decât atâta ? 

Nu cunosc până în clipa în 
care aștern pe hârtie aceste rân- 
duri, nu cu totul lipsite de tâlc, 
o voluptate mai deplină decât 
aceea de a cântări veninul pe 
care-l primești din lume, ca răs- 
vlată pentru puținul bine pe care 
ai căutat să-l faci. Chiar dacă 
răstălmăcim această aserţiune în 
sens biblic, dreptatea tot de par- 
tea noastră va fi, și poate că şi 
mai lămurită. Fii sigur prietene, 
că niciodată vai să poți risipi în- 
deajuns de multă lumină şi afee- 


mere“, care s'au bucurat de fru- 
moase aprecicri din partea iubi- 
4orilor de poezie în anii trecuţi, 
apare astăzi sub auspicii aim 
cele mai bun, cariea fiind soisă 
cu mult curaj și real talent. 

Ritmul vremuri'or pe care le 
trăm aât de intens astăzi, dm- 
plimă aceste; cărţi o corespon- 
denţă fericită între unele d.- 
licatului poet și simțăminiele 
omenesti de toideauma pe care 
de prezintă cu un fin a'scemă- 
mânt în :mstantaneele sale, 

Scrisul d-lui Constantin Cojan 
te fură dintre crudela realități 
de care te. izbeşti la tot pasul 
și-și preumb'ă meamirele într'o 
dume ca:e-ţi dă un dor de-a te 
lupta cu vieaţa, cu multă sen!- 
nătate şi multă încredere în di- 
d*rizuitorul supem, în Dumne- 
zeu, Şi-acest lucru este unul din 
eloziile pe care le merită auto- 
Tul ac.stor fresce. 








CANTECE NOUI 


otrăvit 


fiune, pentru toate avalanșele, 
așteptate și neaşteptate, care vor 
veni după aceea să te acopere sau 


să te amuţească. Dincolo de acest 
adevăr, tristețile tale nu-şi pot 
avea rostul decât ca literatură, 
adică tocmai în chipul în care 
le simți mai puțin autentice, Crezi 
[u, acolo în izolarea ta plină de 
rod, că aceste tăișuri nau cres- 
tat în carnea fiecăruia dintre noi. 
câte un semn adânc și de ne- 
şters ? Crezi tu că modestu! sem- 
natar al acestor cuvinte, (cum se 
spune printr'un dulce loc comun) 
wa trecut și el prin toată gama 
aceasta savantă de care-i scrii lu 
acuma ? O, dar numai dacă în- 
drăsneşti să gândești că lucru- 
rile s'au petrecut în altfel, să ştii 
că te-ai înșelat cumplit. Dacă am 
să-ţi vorbesc acum de unul sau 
de altul, care venea, frecându-și 
labele şi scoțând din fundul căp- 
tușelii o poesie, care lua după 
aceea drumul luminii, pentruca « 
doua zi autorul să vie și să ragi 
înaintea ta că e genial, crezi că 
asta e semnijicativ ? Te asigur 
că nu! Aceste „cântece nou:”, pe 
lângă firul bogat de aur pe care! 
conțin, au fost poate şi o poartă 
pentru cei ce nu-și au locul aici, 
pentru cei otrăviţi și guraiivi. 

Uită-te la ei, priveşte-ți după 
aceea omul, sau oamenii, și vei 
vedea lămurit că în clipa în care 
o să-ţi dai seama de materia din 
care sunt plămădiți, nu vei ma: 
avea puterea să ie revolți împo- 
triva lor, 

Pentrucă nici nu face! 

ŞTEFAN BACIU 








N. B. — Manuscrisele se expa- 
diază la redacţie, menţionându- 
se pe plic: pentru Ș:sfan Baciu. 
Şi cuvintole de răpsuns: Lacri- 
mia, Genu Alcan, Valentin Enc., 
Laurenţiu I., Gh. Gheorghiu, Al, 
Al, A. Spânu, M. Cetină, G. D. 
Orlat: NU! Ion Scut: Ceva da. 
M., C. Pit., 1. Goga, M. 1. Cos: 


Altele. I. Car, Şt. A. D.: Mulţu- 


miri. Da. 

Toţi cei ce au scris la aceste 
„Cântece ncui”, sunt rugaţi să 
trimită sau să depună la redac- 
ție (pentru Şt. B.) câte o foto- 
grafie; aceasta, cel mai târziu, 
până la 10 Aprilie a. c, 























CAPITOLUL 1 


Eu, Cornelio Grandi, povestitorul acestor 
rânduri, am o istorie a vieţii pe care poate 
că unii dintre d-voastră o cunoaşteţi, Ştii 
prea bine că nu am fost totdeauna sărac, 
nici totdezuma profesor de fiosotie, nai sorăi- 
torul unor artilcole pedante, pentru a putea 
ezonisi ceva. Vă aduceţi desigur aminte ce 
m'a împims să-mi vând averea, frumosul 
castel din ținutul Sabinelor, Acum sunt bă- 
trân, doar Mariuadia e mai în vânstă decât 
mine, după cum îi spun adeseori. Dar a- 
cesta e trecutul și nu îi port nici o vină. 
Tată însă că Nino începe să ajunsă un om 
cu renume şi unii sun că sa purtat umeori 
rău, lucru care mă îndeamnă să vă spun 
adevărul și tot ceeace mai cred eu, Fiindcă 
Nino mi-este aprope ca „m fiu. Eu l-am cres- 
cut, eu l-am învățat limba latină și doream 
să-] fac şi pe el, asemenea mie, filosof. Dar 
ce puteam face? Avea o astfel ge voce în- 
cât nu mai puteam încerca nimic, 

Si: mama lui Nino cânta, Avea o voce 
hărbăteastă și când De Prefis, odată în ti- 
nerețea mea, a auzit-o de pe terasa caste- 
ului, m'a rugat să-i permit să-l instruiască 
pe acest tenor. Na vrut să mă creadă când 
î-am răsprins că este o țărancă. După moar- 
tea lui Serafino, tbărbatul ei), care fusese 
omorât la Genazzano, n'a mai cântat. Apoi, 
Gupă un timp, a murit de pojar, lăsându-l 
pe Nino orfan. Intre timp eu am vândut 
castelul Servetti, mutându-mă la Roma, umde 
a fost adus Nino. Intr'o zi, um căruțaș din 
Gervet, care își mai amintea de mine şi 
fiindcă pe vremea când îi eram stăpân 
nu-mi plătea niciodată chiria casei, se oprea 
în fața ușii mele, spre a-mi dărui câte un 
PLocon, mi l-a adus pe Nino. Avea șase ani 
şi Gigi, căruțașul, care îl adusese, mi-a spus: 
Numai ca să-l vedeți! 

Urât era, Dumnezeule! Murdar şi vulgar. 
Dealtfel nici azi nu e cu mult mai frumos. 

L-am primit, împreună cu Gigi și Mariiuc- 
cia le-a oferit o felie mare de pâine cu unt. 
Cănuţașul a mai căpătat şi un pahar cu vin, 
iar Nimo un păhărel cu apă. Apoi Mariuecia 
a început să se vaete în faţa lui Gigi, să-i 
lase ei copilul: ba că-i plac copiii, ba că-i 
și ea tot din Servet., și aşa Nino a în- 
ceput să locuiască la noi, Bătrâna femee 
mavea principii de economie şi iubea copiii: 
ce poate mânca um pod ca ăsta? O bucăţică 
de pâine și puţimă supă — maăcche! nici n'o 
să-ţi Gai seama, In orice caz, eşti mai în mă- 
sură să-l hrănești decât Gigi. M'a convins. La 
începuit, rca să-i fac plăcere, iar în urmă m'am 
oicinuit, cu toată murdămia lui. Pe deasupra 
mai şi cânta ziua întreagă. 

Mariuccia ştie să citească puintei, dar a- 
cest lucru nu l-am crezut până nam găsit-o 
într'o zi, învăţându-l pe Nimo literile din 
„Vite dei Santi“. Probabil că pentru întâia 
oară faptul că ştia 'să citească îi aducea un 
folos. Și am impresia că whitimul, fiimdcă 
sunt convins că ştia „Vite dei Santi“ pe din 
afară, și nu sar fi aventurat să citească o 
nouă carte la vârsta ei. Important este că, 
Nino a învățat ceva, şi sub sfaturile Mariuc- 
ciei a evitat să-și vâre mâinile prin toate 
putrezicunile, sa convins că trebue să se 
spele, şi încălțat pentmu prima pară în viața 
lui, arăta ceva mai 'ca bumea, Cu timpul n'a 
mai tras nici pisicile de coadă, spre a le face 
să cânte cu el, iar. când Mariucecia se diucea 
le biserică, o urma cu plăcere. Când însă l-am 
îal.rebat, dacă ar vrea să fie preot şi să poar- 
te emterte frumoase, mi-a răspuns că nu. 

— Atunci: de we îți place 'să mergi la bise- 
rică, l-am întrebat ? 

— Dacă aşi fi om mare, mi-a răspuns, 2$ 
cânt în; biserică, așa cum face maestrul De 
Pretis ! pi 

— Ce-ai cânta Nino ? am spus eu râzând. 

S'a visat la mine, foarte serios şi bătând 
măsura cu degetul a pornit să intoneze un 
înasment de liturghie. 

Nu-ţi puteai ţine râsul, avea doar șapte 
ani şi era murât-foc. Mariuccia însă, care l-a 
auzit, mi-a spus că erau exact cuvintele ro- 
atite de preot la vecernia din ajun. 

Nino a început să învețe muzica pe-un 
pien al meu, un instrument excelent, însă 
foarte vechiu, Unele coarde erau iremediabil 
distruse. Maestrul de Pretis îi putea pune la 
d'spozs'e un piam mai bun, şi Nino era foar- 
te studios, astfel încât fără îndrumări se- 
rioase ajunsese să scoată tonuri acceptabile. 
Făcea însă sgomot prea mare şi am fest în- 





ROM pene mina ua TNII Te e e Ze tocate: 





vestea area 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BBEZOLANU 23 








UNIVERSUL LITERAR 








ÎNlrlla7 Ul GUL (ae 





cântat să-] trâmet la şcoală. Find un băiat 
inteligent, l-am meditat, spre a junge un bun 
caumoscător al limbii latine și G-am îndemnat 
să înţeleagă poesia modernă, Acestea nu-l 
împiedicau să cânte toată ziua, ba odată 
l-am găsit declamând : arma virum;que cano, 
pe o melodie dim Trovatore. Mi-a spus a- 
tunici, când am intraț în vorbă cu el, prinire 
altele, că preferă pe Dante lui Virgiliu şi pe 
Leopandi lui: Horaţiu, 

Intr'o zi însă vocea i sa răgușit și Nimo a 
rămas cu ochii în lacrămi, 

— Eeei, ce-i cu tine, Nino? l-am întrebat 
eu, 

— Vai de capul menu, messer Corneiio, 
mai bine îmi vedeam de treabă, fiindcă n'o 


să ma; pot cânta, Nizlodaă ! Și dim nou se 
porni să piângsă. 

— Mulţumescu-Ți ie, Doamne, i-am răs- 
puns, acuma 0 să pot face din tine um fifo- 
sof ! Nu area să-i fi încântat ideia, fiinoPă 
în lunile ce-au urma, slăbea văzână cu 
ochii. Mariuacia spunea. Că iubește. In schimb 
în casă era liniște, 

Și eu mă gândeam că nu va ma: putea 
aânta. Dar într'o zi mi-a făcut o vizită De 
Pretis, Era în preajma Anului Nou, și el îmi 
făcea totdeauna o vizită la acea dată, întru 
amintirea timouLui când îl chemam pentru 
sărbători la castelul Serveti, spre a organiza 
petrecerie. Nino stătea tăcur lângă noi. De 
Pretiş îmi vorbea despre o nouă operă pe 
care a auziţ-o, Intr'un chip foarte natural, a 
încercaț cu ajutonmul piantu:i să-mi explice 
muzica. Nino nemaiputând sta locui, sa 
apropiat, de maestru și a încedul să muște 
buzele după cântec. 

— Dio m», a strigat deodată, cum aş dori 
să xânt aşa ceva ! 

— Încearcă, spuse De Pratis aprozpe inte- 
resat de privirea rugătoare a băiatului, uite 
eu te ajut, 

— De geaba, vocea mea e snartă, fi:nidcă 
am cântat prea rgult înainte. 

— Poate că o s'o recapeţi, răspunse drăgă- 
stos muzicantul. [a să încercăm o gamă — 
a apăsat pe-o clapă — acum deichide gura 
— aşa — dooo — a îritonat o mstă lungă- 
vngă de tot. 

Pe lângă «|, Nine a sus şi e „do“ dar 
ceva mai stins. 

— Ei, merge! Acuma următoarea ! „Rece! 
și așa toată gama. Cu încetul, De Pretis a de- 
venit auloritar și bătea măsura, încurajân- 
du-l sever. 

La sfârşit i-a spus: ești nebun, nu ţi-a: 
pierdut câtuși de puţin vocea ! 

— Dear era cu totul alta a început, i-a. răs- 
pums bă:aitul, 

— Per Baldoo, cred și eu, reiiuă maestrul, 
ţi-ai. schimbat vocea. Ia ;cântă-m: ceva ; or 
ce, Nino fredonă o aria bisericească pe care 
o ştia. Nu mă prea prisep eu în muzică, dar 
nici vocea iu Nino nu era rea. De Pret:s îl 
privea cu admirație şi uimire. 

Terminând, băiatul a roşii de tot. Fiindcă 
De Pretis nu scoțea nici o vorbă. 

— Iartă-mă, a început Nino, nu pot cânta. 
știu că n'am talent. 

— N'ai învățat să cânți, asta e, dar ai ta- 
lent ! Dacă vrei, te învăţ eu gratuit. 

— Pe mine? a strigat Nimo, dumnsata să 
mă înveți pe mine? Va fi zadarnic! 

— Cum înldirăzneşti să spui așa ceva, a să- 
rit De Pretis, când ai 0 asamenea voce ? Poți 
fi printre cei dintâi tenori de vârsta ta, dacă 
vrei ; iar peste trej ani, o să cânţi tot ce pof- 
teşti. Vino numai cu mine, 

In zadar am căutat să-l rețin pe Nino, 
fiindcă De Pretig înnebunise şi el. Nu poți 
discuta au femei și cântăreţi, fiindcă până la 
sfârşit fac tot ce vor ei. Astte:. încât cu sau 
fără voia mea, Nino a început să a lecţii de 
două-trei ori pe săptămână, 

— Caro conte — mă numea deseori conte, 
cu toate că nu eram decât profesor, acuma. 
Are un volum ca 0 trompetă şi pe deasupra 
o răbdare de înger. Va deveni ceiebru ! Când 
îl vezi acum pe Nino, nu ţi-l poţi închipui 
cum era atunc.: murdar, peticit şi urit. 
Dar eu cred că e tot urit, cu toate că voi 
când îl vedeți pe scenă, îl socotiți frumos. 
Poate fiindcă are o alitudine de soudat, sau 
poate fiindcă e bine îmbrăcat, fără să fie a- 
fectat prin aceasta, Toale sunt simpie la el 
și e un om liniștit, încât leu greu vrezi că e 
un artist, 

Nino este un băiet Dum şi până acum un 

an nu şţia decât de arta lui şi chiar acuma 
tot artist adevărat a rămas. 
„la aminte, îmi spunea Mariuccia, nu se 
va mai punta atât de frumos când va întâlni 
o fată cu ochj albașiri și părul blond. A, stor 
conte, ea avea ochi albaștri şi părul ei era 
ca spicul grâului. Și Mariuctia simțea ea 
ceva, fiindcă încetul cu încetul l-au înnebu- 
nit ochii a'baștri şi părul b-ond. Despre a- 
ceasta vă voilu vorbi. eu acuma, dacă îmi daţi 
vioe şi dacă vreţi să mă ascultați. 

Vă cer iertare, dakxă am făcut această îun- 
gă introducere, dar vedeți d-voastră: pe 
Niino — renumitul Nimo Candegna de astăzi, 
după cum vă spuneam, l-am socotit totdeau- 
na ca pe fiul meu. Şi puteţi zice: ce impor- 
vanţă are părerea Mariuociei, a lui De Pretis, 
Sau chiar g mea, asupra nui copil, când 


PD a a dee a a 








prelucrare de ALEXANDRU ȘTEFANESCU 


astăzi el a ajuns la o asemenea glorie? Pe 
mine însă, care cred că în curând mă vo.u 
reintoarce fa castelul Serveti, toaie astea 
mau înduiogat, 


CAPITOLUL I] 


Era acum un an. Sirocco-ul sufla în susul 
şi în jos străzilor. 'Poată lhamea era ca 
moartă, iar soarele, ascuns după nouri, arun- 
Ca o căldură enervantă. Cej cari ştiau acea- 
sta, nu-şi făceau vreo iluzie că-și mai pot 
vedea de treabă. Insă prom:sasem să mă duc 
la Signor Ercole, spre a-mi auzi băiatul 
cântând. Am ia um pandesiu pe mână, fiind- 
că atunci; când bate Sinocco-ul, este când cald, 
când frig, când pioae, când uscăc.une. Qda- 
tă eşti în pericol de-a căci, apoi gâtâi de căl- 
dură, 

M'am dus așa dar la maestrul Ercole şi 
l-am ascultat timp de două ore pe Nino cân- 
tând. Cânta foarte frumos, însă mărturisesc 
că nu am fost îndeajuns de atent, simţindu- 
mă obosit, L-am felicitat însă pe băiat şi am 
recunoscut în sinea mea că are o voce deo- 
sebiltă ; dar mai rămânea ceva care nu mă 
mulțumea : mocea era oarecum artificială ş 
îmi spunea că va dobândi admiraţie, dar nici. 
odată simpatia Foarte clară, foarte sinceră, 
foarte bogată, Insă... 

Astăzi cântă cu totul altfel, 

Era într'o Duminică, după câte îmi amin 
tes, fiindcă Maestru. trebuia să cânte lu 
Sfântul Petru, după amază. Era atâţ de a- 
proape, încât l-am însoţit. Nino nu se ama- 
rise niciodată cu dragostea pentru muz.ca 
b.sericească şi — zicea a, — esie mut mai 
xlistins să fii tenor la teatrul „Apoio”, decâ: 
să primeşti câteva parale într'um cor de preoți, 
Am trecut peste polul Sani-Ange.0, am ira- 
versat Bongo-Nuovo şi P-azzo Rusticucei, a- 
jungând în Piaţa Sfântu Petru, pe sub colo- 
madeie din stânga. De Pretis a intrat în pâ- 
raclis să se îmbrace în anteriu, iar noi am 
intrat în Capella Del Coro, spre a aștepta 
vecernta, La aceste slujbe dum.nizale, lumea 
vine fără prea mult interes şi pe îângă cei 
câţiva cari se roagă, sunt destui car. vin să 
vadă cunoscuți, 

In seara aceea eram iânză un bărbat înalt, 
cu o mustață mars, cruntă, acoperindu-i fa- 
ţa, ca două aripi mânt, Se tot uita ja mine și 
de câte ori i se părea că ar putea imtra ÎN 
vorbă, îmi spunea ceva, cu accent german, 
părând a fi foarte curtenitor. Nuno însă era 
între m:ne şi el, Când ceilalți îngenunchiau, 
e] rămânea în pic.oare, Lângă el am zărit, 
în țimp ce credincioşii ingenunchiau, o doam- 
nă, picior peste pic-or, având &mbee mâini 
prinse peste genunchi. Era pe decintregul 
îmbrăcată în negru, tar fața ei părea extra- 
ordinar de albă. La dreptul vorbind, avea 
ua chip de înger, cu tate că veţi gândi că, 
la urma urmelor, nu e chiar atât de îruanoa- 
să. Avea "m nas deiicat şi puţin răutăcios ; 
ochii albaştri, visăsori și pierduţi în zare. 
Avea gene dese, buzeie foarte roşii şi faţa, 
după cum am spus, paiăă. Nu numai că se- 
măna cu un înger, dar era şi tot atâţ de rece. 
Şi diamantele cum sunt reci, strălucesc chiar 
în întamierec, ă 

Nino rămăsese cu ochii holbaţi la ea, întor- 
când spatele aitarului. Ea în schimb părea 
că nici nu-i vede, La ieșire, Nino rare deo- 
biceiu se grăbea, văzând pe acei străin la 
braţ iu femeea ce-i atrăsese privirile, stând 
întrun colţ al bisericii, sa oprit şi el, rugân- 
du-mă să-i așteptăm pe De Pretis. Nici nu 
i-am răspuns bine, şi şi-a întors priviriie că- 
tre :cei doi străini, 


Până atunci nu-l văzusem niciodată pe: 


Nino uitându-se după femei. Fața lui luase 
un aspect pe care nu-l cunoșteam. De Pretis 
sosind între timp, începu să vonbească cu ei. 

— Cine sunt, m'a întrebat Nino foarte cu- 
ros, și de unde-i cunoaşte De Pretis ? 

— De unde vrei să știu eu? 

— Ea e italiancă, zise Nino, fiind-ă vor- 
beşte corect. Numai el e străin. 

— După mine, poate fi și: chinezoaică, n'o 
să cadă o stea pe chestia asta, 

Piecâna ce! doi necunoscuii, De Pret:s se 
îndreptă spre noi. Nino, foarte confiaenţial 
l-a luat de braţ, inhrebândull: Cine sunt, 
Maestre dragă ? 

— Streini, streini; mei, replică De Pretis 
cu un ton care vroia să spună că glevii lui nu 
sunt numai; oameni sărmani, cum sumt a: mei. 

— "Dar ea, obiectă Nimo, ea e romană? 

— Ei, zise Ercole, aşa sunt streini, se în- 
soară aici și copiii Jor morbesc ca şi noi, dar 
nu sunt italieni cum nu e itaiicn Șahul Per- 
siei, 

— Atunci locuesc aici, strigă Nino fericit. 

— Desigur. 

— Atunci cine sânt ?' 

— Ce arac de copl!, 

—— Drac, nedrac, vreau să știu! 

— Bine, bine, Fii liniştit, E doar o elevă 
a mea și-i dau lecţii acasă, pe Corso, 

— Fi, şi-apoi ? 

—— Imiet, încet departe ajumgi, răspunse 
maestnu cu gravitate. Şi apoi: sumt geimani. 
EA este un colonel în: retragere. Soţia lui fiind 
bolnăvicioasă, a locuit aici cu mult: înainte ca 
d. să fi părăsit armata. Iar fața pe care ai 
văzut-o, e născută aici. 

— Dar numele lor, sări din nou Nino, asta 
mă interesează. 

— Eare, Genafe von Lyre (Herr Graf von 
Lyra, a vrut probabil băbânul italian să 
spumă), și-alpoi a spus-o chiar pe italienegte : 
il Conte Di Lyra, 

— Ce nume minunat, exelamă Nino 

— lar numele ei este Marianu, adăugă 
maestrul. 

Nimo a tăcut. Probabil, repetând în minte 
numeie primei femei pe care o tubea, De ne- 
închipuit: la douăzeci de ani nu iubise încă 
niciodată, 

Mi-amintesc foarte bine aum ne întorceam 
în 'acea zi către casă, îiinaoă era începutul 
nsbumiei lui Nimo. Chipul cuj părea foarte 
imaiterent, în timp ce maestrul, fiimul voribă= 





Taxa 





reţ, se apucase să aude bogăția contese. 
Mariana, Mi se părea curios, fiindcă ar fi 
fost normal să fie mulțumit de bogăția ei, 
sau poate ceeace era tot atât de nomal, o s9- 
cotea: un obstacol pentru realizarea gânduri- 
lor care desigur de pe atunri începuseră să-l 
frământe. 

— Locuiau primul etaj din Palazzo Car- 
mandioia, pe Corso. Eșeau de obieiu la pim- 
bare cu un echipaj asemănător aceluia al 
unui prinț. Aveau o mare vie şi un cosel 
ia Tivoli și dacă aveau un castel, el era da- 
sigur un mare boer, zise el, adresându-mi- 
se ml, ştii și dumneata acest lucru, 

— Am ştiut odată ! 

— Signor Ercole, spuse Nino deodată, mâi- 
ne este ziua noastră de studiu, nu e așa? 

— Diavolo, doar am ținiit as.ăzi două ore 
impreună — ai și uitat ? 

— A, e-adevărat ! Dar totuși, dă-mi o lec- 
42 mâine, dacă ești atât de bun. Voiu cânta 
ca un înger. 

— B-ne, dacă-ţi convine să vii la 7 d:mi- 
neaţa, și dacă-mi făgădueşti să cânţi numai 
solfegii de Bordon: și nu-ți vei chinui vecea, 
admit. Primeşti ? 

— Fac tot .ce vrei, dacă pot să viu, spuse 
Nino încântat, cu toatecă după cum îmi spu- 
nea Maestrul Ercole, îndeobşte ar fi pre- 
ferat să nu cânte, dacâţ să-j cânte pe Bor- 
deni. 

— Cu atâţ mai bine. Bunăsezna, Conte şi 
vie nozote bună, Nino ! 

Maestrul. Ercole a luat-o în jos, pe Via 
Pava, în timp ice noi me-am continuat driu- 
mul, 

— Nino dragă, am spus în timp ce mer- 
geam, într'sdevăr mă faci să râd. 

— Adică? replică Nino aspru 

— Ai început să iubești, Nu nega. Te văd 
cum încerci să faci cunoștința contese! 
Mariana. Nu crezi că faci vreo nebunia? 

— Dar ia spiine-mi, dumneata nai fost 
niciodată amorezat, întrebă el, în los să-mi 
răsputudă. 

— Ehei, tocmai de aceea râd. La vârsta 
ta, iubiscm de douăzeci de ori. Tocmai de 
akeea râd. Insă niciodată nu mi-a veni o 
asemenea puasune, dea prima înțâinire, şi 
mâi: zies la vederea unei asemenea păpuși. 

— Păpuși? — dar cine oare este astfal, 
strigă Nimo. 

— Gândești că întradevăr trăeşte?, l-am 
întrebat râzând. Nino nu mi-a răspuns, iar 
eu am continuat: asemenea femei sunt fă- 
cute doar să le priveşti, N'au inimă! 

— Șiii ce gândesc eu? m'a întrebat el 
decdată, e un înger! 

—— Numai atâta, dar ai auzit vreodată de 
un înger măritat ? 

— Vei auzi, Conte Comelio, şi nu peste 
multă vreme, arede-mă, 

— Dragul meu copil, i-am spus eu. vor- 
bești anapoda. Cum poate cimeva, în starea 
ta, să spere să se însoare cu o doamnă din 
înalta societate ? 

— Vei vedea, a continuat Nino să sirige 
la mine, sunt urit şi m'am, nicio situație, 
sunt fiul unei țărănci, Sunt tot ce vrei, dar 
o voiu avea. Crezi că degeaba m'ai învățat 
limba lu; Dante, Petrarca, Silvio Pellico? 
Nimic nu-mi poate sta în cale — și. cu asta 
basta ! - 

Nu-l văzusem niciodată pe Nino atât de 
surexcitat, 

— Și nu poți spune că n'are inimă, fiindcă 
nu i-ai văzut ochii. 

Mi-am dat seama că nu se putea discuta 
cu el în starea asta, dar totuşi am încercat 
să-l] conving că nu se va putea înțelege cu 
ea, fiindcă e străină. Am adăugat că eu 
pierdusem caste:uj Servetti, tot mulţumită 
unei femei străine. 

— Dâr eu n'am nici un castel de pierdut. 

— Dar ai o carieră pe care o vei pierde, 
dacă te amesteai într'o asemenea poveste. 

— Mulţumesc! Poţi să spui ce vrei. In 
schimb, dacă m'ai ajuta, nu te vei căi nici- 
odată. 

— „Să te ajut? Poate vrei să-ți dau bani, 
Să-i arunci ja picioarele ei, ca să aibă de 
cine râde? Frumoase proecte aL! 

— Nu, rămpunse Nino, deodată liniștit, nu 
vreau nici un ban și nimic pentru moment, 
Nu te supăra; mat: bine hai să intrăm în 
cafeneaua de-aici, să luăm o gustare. Te 
invit eu, fiindcă am primit prima mea re- 
mumeraţie pentru notele ce je-am copiat 
alaltăerni. 

QGAPITOLUL II 


De Pret:s știa bine că Nino dorise o lecţie 
în Plus, nu pentru a învăța ceva, cât pentru 
a-l putea întreba asupra Contesei de Lyra. 
De aceea sa prefăcut că e prost dispus și 
l-a primit foarte rsce. 

— Ei, micul meu tenor, asta-i oră de 
înet leații? Câna toate femeile care spală 
geamuri, urlă ua ferestre? Bine, bine, vej 
avea o lecţie şi, pe Bachus, dacă nu va fi 
uma adevărată ! 

— Dar nu sunt în voce, maestro, a protes- 
tat Nino, care vroia să vorbească. 

— Un cântăreț nu spune asta nicindată. 
Incepem: diocooo. 

Nino a văzut că trebue să se supună și a 
început să cânte, făcând foarte multă gă'â- 
gie. Maestrul îşi dădea seama că nu pune 
inimă, în schimb nici el nu-i dădea nici unu 
răgaz. In timp ce cânta, Nino zărind urma- 
rea unor solfegii de Bordoni pe un scaun, 
a profitat de o neatenţie a lut Signor Ercole, 
şi le-a ascuns. Când maestrul a avut nevoe 
de ele, a început să ie caute în zadar, prim- 
tre toate caete:e lui. Nino a profitat de 
ocazie. — Ştie să cânte contesa dumitale, 
maestro ? 

— O să mă lovească apoplexia cu solfe- 
giile astea, strigă Encole. Dacă știe să cânte? 
mai întrebat Desigur, mult mai bine cu 
tine, dar mai bine ai căuta notele, decâț să 
stai de vorbă. Nino a început să le caute, 
tocmai a%lo unde știa că nu sunt. 

— Fiindcă veni vorba: îi dai lecții în fie 
care zi ? 








14 Mastie 1942 


mm mere 


— Dar ce-s nebun, să sieczo vocea elevi- 
lor mei! Dar jată, măgarule, că am găsit 
pe Bordoni, vino încoace. 

— Signor Ercole, se tângu: deodată Nin, 
înainte de-a începe, trebue, trebue neapă- 
nat să-mi maj Spui ceva despre îngeru4 a- 
ceia, 

— A intrat necuratul în tine, 

— Nu, maestro, sunt nebun după ea, Ș. 
dumneata trebue să mă ajuţi so întâlnesc. 
Apoi cu o voce rugătoare: dumneata poți 
foarte ușor să mă iei când te duci să-i dai 
lecţii, spre a încerca nişte duete. Dacă ai 
şti ce înseamnă să iubești, ai face-o | 

— Biet copil. Ce dragoste cindaţă. 

— Prin urmare, recunoști. 

— Ninmeto dragă, îți voiu da un sfat Să 
nu iubeşti niciodată, fiindcă totdeauna se 
termină prost, 

— Vii cam târziu cu acest sfat, maestro ! 

-— Bine, dar nu înţeleg, ai întâlnit-o doar 
o singură dată! 

— Ca și cum odată ar fi nimtodată, strigă 
Nino, 

—- Pentru numele luj Dumnezeu, lasă-mă 
să vorbesc, Ai văzut-o o singură dată. Este 
o aristoorată, frumoasă ca o statuie și de 
două ori pe-atâta de rece. ȘI, Qragui meu, 
să știi că tatăi ei te omoară dacă află câ 
ai ridicat ochii asupra fiicei sale. 

— Cred că eşti nesincer în privinţa a- 
ceasta, Eu am simțit ma, bine. 

— Vom mai vorbi. Numai, gândeşta-te.- 
că nu eşti decât un biat cântăreţ. 

— N'are nici o importanță pentru o femee 
cu inimă, răspunse Nino supărat, Lasă-mă 
să vorbesc odată cu ea. 

— ŞI ce-o să poţi face într'o singură 
convorbire? Sau crezi că ești atât de aloe 
vent, încât s'o poţi convinge ? 

— Nu cred nimic, dar dacă aş putea vorbi 
cu ea.., TENE (a: 

Apoi au reînceput soifegiile, fiimdcă ma. 
estrul nu avea chef de vorbă, Nino sa su. 
pus docil, După un timp însă, Signor Er- 
cole a exclamat fericit: „Bine, dar astăzi 
Cânţi mai frumos ca niciodată, 

— Poate fiindcă sunt atât de nefericit, . 

— Atunci, să nu mai fii niciodată fe: 
ricit. 

Probabil însă că maestrul fusese impre- 
sionat între timp de durerea lui Nino, aşa 
încât vidicându-se dela pian i-a spus în. 
tr'o doară: 

Presupunem un angajament. Să cond 
pe Contesa de Lyra prim literatura italiană 
sau poate mai de grabă vrei să cânţ,,.. 

Bucuria lui Nino era fără de margini și 
a sărit de gâtul profesorului, sărutându-l, 
încât acesta nu mai putea respira, 

— Stai liniştit; nu știu încă nimic sigur. 
Vom vedea diseară. 

— 'Te-aştept aici, Nu mai plec! 

— Ba fi: cuminte și du-te acasă. Te voiu 
chema eu, dacă știu ceva, 

Poate pentrucă bucuria îl copieşea, Nimu 
a adm's să plece. Toată ziwa însă n'a făcut 
altceva decât să hoinărească pe străzi, astteu 
încât De Pretis a putut să-l găsească cu 
greu chir în acea zi, spre a-l duce la 
Conta, care aștepta, în urma convorbirii cu 
maestrul, să cunoască persona! pe viitorul 
profesor al fiicei sale. 

Când i s'a înfățișat Nino, impresia a fost, 
după câţ se pare, defavorabilă, fiindcă De 
Lyra nu putea crede că un astfel] de tânăr 
poate fi chiar profesor de literatură, Insuși 
Nino, foarte emoţionat, nu dădea de loc im- 
presia unei prea mari stăpâniri a cunoștin= 
țellor sale, Motuși contele a fost de acord că 
pentru un început merge. Mai greu a fost 
pentru Nino examenul căruia Contele 1-a 
supus, huând din marea sa bibliotecă un 
voium din Dante și întrebându-l dacă-l ştie 
pe de rost. Din fericire, Nino învățase cu 
mine destule fragmente, astfel încât s'a pu- 
but descurca Contele în sch'mb, foarte au- 
toritar, a așteptat cu răbaare până când 
Nimo a recitat tot ce știa pe de rost duri 
Dante. Când Nino părea obosit, şi se întreba 
cu spaimă ce va mai avea de recitat, con- 
tele îl întrebă brusc și foarte morocănos: 
„Când s'a născut domnul Allighieri?* — In 
Mai 1265, la Florenţa! — Am spus când, nu 
„Şi umde“, fiindcă ştiam unde! Şi-acuma 
răspunde-mi, când și unde a murit? — La 
15 Septembrie 1321, la Ravena. : 

— Mda! Ştii ceva. M'am convins chiar eu. 
Accept să dai lecții. fiicei mele. 

— Sunt foarte onorat, începu Nimo. 

— Nu eșt: onorat de loc, l-a întrerupt De 
Lyra, rece; care sunt condiţiile dumitale 
obicinuite ? 

Nino, bâ'bâindu-se, a socotit nimerit să 
răspundă: Trei sau! pălru lire, nefiind nici 
el prea sigur, dacă sa părăiit ei sau con= 
tele. 

— "Trei sau patru lire nu sumt condiţie. 
M'am interesat eu mai bine; îţi dau șase. 
Vei veni de trei ori pe săptămână, la 11 dqi- 
mineața — începând de mâine, Permite-mi 
să-ţi ofer o țigaretă, 


Camera din Palazzo Carmamdolo în care 
Nino a dat prima lecţie contesei Mariama 
De Lyra, avea vederea asupra unei curți 
interioare. Nici un eLemenț de distrzație nu-l 
putea imbărbăta in fața datoriei de a-și 
îndeplini cu bine prima lecţie de literatură 
italiamă. Nimic nu-l îndreptățea să presu- 
pună cum ar fi fost un astfel de lucru, 
fiindcă orioâtă ştiinţă i-am insufiit eu în 
direcția aceasta, nu avea nici o metodă pe- 
dagogică. Fusese un foarte bun elev, dar 
nu știa ce este un profesor, Inchimuiţi-vă 
sentimentele iui — un băiat de douăzeui da 
ani, iubind pentru prima dată, fără i avea 
acesţ drept, pus în fața adorate: sale, ou 
datoria de-a vw învăţa tot ce ştie — tatăl 
fiind în camera de-aiături și ușile deschise. 
Totdeauna am fost convins că numai tena- 
citatea lui Nino i-a permis să ducă la bun 
sfârșit această grea îndeletnicire, 

Dealtfel, cele ce sau întâmpiat, atât în 
conversaţia lui Nino cu tatăl Marianei pen- 
tru a hotări începutul oreior sale, cât şi 
calciaite evenimente care vor urma, eu în- 
sum: le cunos doar din povestirile, mult 
mai târzii, ale lui Nino şi ale celorlalţi eroi 
câre au populaţ această ciudată aventură. 
De aceea multe neplăcer: și momente aifi- 
cile pentru Nino sunt trecute cu vederea, 
fiimnâcă timpul, deseori după ce-a! reușit, te 
face să uiţi dificultăţile întâmpinate, car. 
Nino astăzi a pierdut dim vedere multe ne- 
ajunsuri cari poate, la vremea lor îi părsau 
de neînvins. 





(Contimuare în narul viitor), 





ală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-998