Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1942_051_0038

PROPRIETAR: 


— ABONAMENTE: 
SOC: AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞII, BREZOIANU 33 autorități și tastitații 1000 lei 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU de onoare 500 .. 
Inscrisă sub Ne. 163 Trib. Ilfov particulare 12 luni 360 „ 





şi teatrul său 


ge OVIDIU PAPADIMA 


Dintru început, trebue să mărturisesc că viu să-mi îndepli- 
nesc misiunea de a vorbi despre Lucian Blaga cu un sentiment 
ciudat. N'aş putea -să spun că stau sub greutatea acelei stele din 
lumea visului, a cărei povară Lucian Blaga afirmă într'una gin cele 
mai frumoase poezii ale sale că e atât de grea, încât cântăreții tre- 
hue să o schimbe din când în când de pe un umăr pe altul... Am 
mai degrabă impresia că am intrat aşa, ciobănește, pe scenă cu 
un munte în cârcă, Asta însă n'ar fi chiar atât de grav. In deti- 
nitiv, mai toţi predecesorii mei din ceremonialul acestui fel de 
prezentări au avut de adus înaintea înţelegerii d-voastre câte-un 
astfel de munte de scriitor, Ca să nu merg mai departe, uite, chiar 
vechiul şi bunul meu prieten întru ale literaturii, d. Pan. Vizi- 
rescu, n'a avut o sarcină ușoară cu umbra uriașă a lui Delavrancea. 
Dar lucrurile se complică d& astădată. Vedeţi, Dv. sunteţi obici- 
nuiţi ca acei cari vin în faţa dv. cu un asemenea colos scriito- 
ricese în cârcă, să vi-l demonteze apoi în bucăţi și să vi-l lămu- 
rească liniştit, arc cu arc, resort cu resort, ca pe un ceasornic des- 
făcut. Aceasta se poate de foarte multe ori şi e unul din chipu- 
riie cele mai nimerite de a căuta să pricepi pe cineva, fie om, fie 
scriitor. = Îsi) 

i „Numai că uneori nu se potriveşte, Sunt apariţii de creatori 
pe cari pur şi simpiu nu le poţi desface în elementele lor. Trebue 
să le pricepi așa, întregi, — şi să le întăţişezi intregi — dacă vrei 
să le priceapă şi alţii. 

Una din aceste apariţii e şi Lucian Blaga. Cum aş putea oare 
să-l „desfac” inaintea înţelegerii D-voastră?: Să vorbesc pe rând 
de Blaga poetul, de Blaga filosotul, de Biaga dramaturgul? Dar 
nu licăre sub toţi aceşti Blaga aceiaşi -taină sub deosrbite feţe, 
mal: puternică însă şi mai olară decât aceste fețe? 

Bau să vorbesc despre modernul Biaga, al cărui prim volum 
de versuri, Poemele luminii — a mișcat atât de mult apele încre- 
menite ale literaturii noastre imediat după războiul mondial ţre- 
cut, prin noutatea lui izbitoare? Dar oare nu aceloraşi întrebări 
caută să răspundă şi tradiționatistul Blaga în acele poezii de 
mai târziu, atât de pline de sucul tuturor sevelor adânci ale du- 
“bului nostru foleloric ? | 

Și atunci mă gândesc să încercăm aici să-l pricepem pe Lu- 
cian wiaga imieg, in toată fiinţa şi destinul lui de creator. 

Bine, foarte uşor- de. zis — dar cum?. Uite, fiindcă aici e 
vorba de mute dimensiuni ale sufletului uman, dar întâi de toate 
de poezie — să incercăm şi noi să fim oieacă poeţi, spre a pricepe 
mai bine. Vă rog să nu vă neliniştiţi, n'am deloc intenţia să vă 
vorbesc despre Blaga în versuri. Aș vrea numai să apelăm la 
unul din. procedeele siriple ale poetuiui de a înţelege iumea, la 
unui ain aceia care, e adevărat, sunt ale poctului în primul 
rând, dar nu cu exclusivitate, aşa că se întâmplă adesea ca şi 
noi, muritorii de rând, să ne folosim-de ele în viaţă. Nu e totuşi 
cel a; comparaţiei. N'o să-l asamăn pe Lucian Blaga nici cu lu- 
mina creatoare de taine a lunii, nici cu una din acele pasări de 
misterioasă slavă gin folclorul nostru. 

Vo. cauia pur şi simpiu să-mi închipui ce-ar fi fost Lucian 
Blaga la noi înir'aită viaţă, să zicem cu vreo trei-patru veacuri 
în umă? Zic, „pur şi simplu” — deși imi dau seamă câte riscuri 
închide această încercare, Dar fiindcă încercarea mea nu e scop, 
ci numai mijloc între alte mijloace, de a ni-l lămuri mai bine pe 
Lucian Blaga, cred că veţi fi cu ingăduinţă și mă veţi urmări 
cu bine. Ei bine, pot să spun că de multe ori am avut impresia 
că dacă Lucian Blaga ar îi trăit la noi acum câteva veacuri ar 
fi fost desigur zodier, adică cetitor în stele. Ar fi trecut înait, 
fumuriu şi biând printre noi, niţel aplecat din umeri — „peste 
ţainele lumii” cum spune chiar el atât de frumos despre sine în- 
tr'o poezie — iar noi, voevozi cu barbă răsfirată şi fioroasă, sau 
Boleri cu bărbiile sprijinite în toiege şi cu gândul zburdând nebu- 
natec în uneltiri pentru tron, sau negustori lipscani, veşnic pe 
drumuri” cu marfă şi după ea, trecând şi auzind sute de agati 
plări ciudate şi nemaiauzite, sau simpli țărani trăind intr'o cui? 
tură plină de semne și puteri misterioase — I-am fi pândit când 
ar fi trecut cu pasul lung şi meditativ în drumuriie-i size 
şi l-am fi ispitit mereu să ne citească în semnele cerului liniile 


soartei noastre viitoare şi țâlcuriie  întâmplăriior noastre de 


până atunci... 

Dar bine — veţi gândi Dv. cei da acum — acesta e doar rostul 
de totdeauna al creatorilor de artă, al tuturor creatorilor. Şi veţi 
mal gândi: Noi ne-am dat seama acuma — vremile de mare în- 
cordare şi aşteptare prin cari am trecut, vremile de uriașe în- 
făptuiri de istorie prin care frecem — ne-au lămurit deplin că 
omul nu e jucăria oarbă a iîntâmplăriior ci împlinitorul lor, şi ca 
atare nici arta nu mai poate fi înţeleasă ca simplu joc şi rafinată 
trecere de timp. Oricare creator de artă este şi trebue să fie un 
cetitor și lămuritor de semne, de căi ale destinului: în viaţa lui 
proprie, într'a altora, în a neamului său întreg. Setea cu care ci- 
tim, şi mai ales citim acuma, în vremurile de cumpănă nu e deloc 
numai dorința de a ne amuza ci şi căutarea, uneori fără să ne 
dăm seama, şi în literatură, a unui bob de răspuns pentru atâtea 
din întrebările în legătură cu soarta noastră omenească, 

Da, aşa e — dar vedeţi/sunt cetitori de semne și cetitori de 
semne. Imi daţi voie să cobor niţel tonul înalt al discuţiei şi să 
fac o înşiruire prozaică: Semnele acestea ale destinului unii în- 
cearcă şi azi să le citească în liniiie palmei, în ale scrisului ca 
grafologii, în cărţi de joc, ba — ştiţi Dv. prea bine — chiar într'o 
cafea, căreia odată i se zicea „turcească”. 

Indrăsnină tare, sar putea zice că fiecărui astfel de cetitor mai 
mult sau mai puţin diletant a1 destinelor îi corespunde câte un 
tip ae creator în artă. Pe un romancier natualist, pe un Maupa- 
ssanţ de pildă, sau un Zoia, vi-l puțeţi închipui oare trăind odi- 
nioară ca cetitor în stele? De sigur că nu. Dar eu îl văd foarte 
bine ca ghicitor în palmă, adică plin de convingerea că destinul 
omului nu e scris nicăeri altundeva decât în liniile trupului său, 
că toată viața lui e condiţionată de fizic. Pe un romancier psiholo- 
gist, pe un Paul Bourget bunăoară, nu mi-l pot închipui în altă 
ipostază decât ca grafolog, crezând adică şi el cu tot dinadinsul 
că liniile uriaşe ale răscruciloy noastre.de soartă sun; fot una cu 
măruntele fapte ale nervilor noştri. Pe un Ion Luca Caragiale de 
exemp'u, iertați-mă, dar cu figura lui cinică şi Jovială totodată, 
cu acele predilecţii ale. sale pentru un confort inteleatual modern 
şi pentru tabieturi de povestitor oriental în acelaşi timp, eu nu 
mi-l pot închipui decât ca ghicitox în cafea, 

nau det dai a (Urmare în pag. 4-8) : 


Lucian Blaga este azi una... 


dintre stelele de prima mări- 
me a f.rmamentului 
nesc. l-am urmărit creşterea 
an-de am și în fiecare s'a urcat 


tot mai sus, dar înălțarea nu: 


la: depărtat de noi, ci ni l-ă 
învecinat sufletește tot mai 
mult. El nu numai s'a înălţat 
dar a și crescut calitat:v, încet, 
fiecare operă a lui depunân- 
du-se într'o, foiţă. nouă, într'un 
strat fin la suprafața cristalu- 
lui perfect al personalităţii 
sale. Și. așa transilvemul  L.u- 
cicm Blaga s'a desăvânșit pe 
sine, s'a interiorizat şi- s'a ro- 
tunjit ani douăzeci și trei, de 
atunci, dela prima- sa carte. 
Operele lui Blaga au crescu: 
și ele'cu no! şi: ne-au crescut 
putem spune. Fiindcă fiecare 
nouă carte a lui nu s'a așezat 
nici pe un raft oarecare de 
biblotecă, niki sub um strat 
gros de praf, ci deadreptul sub 
căpătâi. Sunt cărți rodnice, 
cărți de drum. lung, cărţile 
care . însoțesc  vegherile şi 
scormonesc. întrebările 'și ne- 
liniștile. Ele au rămas mereu 
tărâmurile necunoscute 
care sufletul nostru bătătoreş: 
te drumuri şi explorează fără 
a putea să le istovească şi 
nici să le iscodească toate 
ascunzișurile. i 
Personalitatea lui Lucian: 
Blaga a fost totdeauma în trei 
fețe: poetul, dramaturgul și 
gând-torul s'au întrecut perma- 
nent unul pe altul în splendida 
construire de sine care e ope- 
ra scriitorului. Asemenea cu- 
lorilor, sunetelor şi partumuri- 
lor din „corespondenţela” bău- 
dalairiene, poeziile, dramele 
şi studiile filosofice ale lui Lu- 
ciem Baga și-au răspuns unele 
altora, traducându-și. fiecare. în 


limbajul lor, araiași. unică" şi, 


imbătătoare ' substanță  spiri- 
tuală. Poezia, drama și filoso- 
fia lui Blaga îmi aduc aminte 
de cei trei brazi falnici pe care 
i-am întâlnit. astăvară  într'o 
pădure, toți trei, drepți, crmo- 
nioși, înălțându-se autonomi 
spre cer, dar ieşiţi toți din 
trunchiul comun ca baza unui 
comdelabru a. trei făclii. Ra- 
reori s'a putut vedea exemplu 
de desvoltare mai ech.librată 
şi mai armonioasă, mai geo» 
metrică şi mel cristalină în 
complexitatea totuși profundă 
a ei. 

Intreaga creație a. lui Bla- 
ga se mișcă sub zarea enig- 
matică și tulburătoare a mis- 
terului. Poezia ca şi dramele 
lui ne situează în atmosfera 
misterului, apropiindu-ne de el 
pe calea intuitivă și plastică, 


U 


A 
COIMUI- - 


prin 


REDACȚIA şi ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI 1 Str. Brezoianu 23 
TELEFON 3.30.10 








nu e vorba aci de-o superfi- 
cială clasificare d'dactică, ci 
de formularea unor constante 
spirituale adânc. ancorate în 
străfundurile crax'oare ce sub: 
conștientului. Il îritrebam odă- 
tă pe Blaga dacă nu l-a tentat 
gândul de a scre un romon 
și-i spuneam că tare aş fi cu- 
rios să-l văd scriind unul. Azi 
îmi dau seama că pretindeam 
o mare prostie. Era ceva, ca 


işcodește în hărțuitoare și ne- 
ostenite întrebări. Pretut'ndeni, 
această creație ne plimbă prin 
taină, prin legendă și mit și 
basmul e cadrul familiar. și al 
poesiel şi al dramei, dar şi al 
plă&smulrilor filosofice ale lui 
Blaga. În lumea ideilor lui, a 
cărei valabilitate filosofică nu 
o pot judeca iau, dar care nici 
nu mă interesează, mă simt 
bira can poveştile mitologiei 





LUCIAN BLAGA (după „Astoria literaturii române“ de 
G. Călinescu) 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 6.LEI1 


românești. Și pe plan: abstract 


și intelectual, gândirea lui.Bla-- 


ga e sublimarea și reducerea 
la esenţial a chipurilor și 'sim- 
țămintelor fanteziei populare 
românsști. 

Pe alt plan, poezia și drama 
lui Blaga comunică osmot e cu 
filosot:a lui, aceasta fiind în- 
trun înalt grad lirică şi dra- 
matică celelalte două având 
multe ' accente - intelectuale. 
Lucian Blaga e prin excelență 


dorința de'a vedea! crescând 
struguri pe un mărl Fiindcă 
Blaga e organic liric şi drama- 
tic." Lirismul său pătrunde și 
îmbibă toate închegturile filo- 


_sofiei sale, atât concepiual cât 


și verbal, dar lirică este și vi- 
ziunea metăfizică. a gândirii 
sale. In ce privește cealaltă 
latură a fi:nței sale, ce se poa: 
te aştepta mai dramatic decât 
condiția de căutător neobosit 
dar și mereu zădărnicit, al 


n i pi. OC o. N 5 E ii 
cita ăia 


„Bituaţia .lui în. faţa 


„cenzurei 
opusă de Marele Anonim | 

- Luciom Blaga nu e un. scrii- 
tor: comed. Creaţia sa-nu.e a- 
greabilă și d.stractivă: şi n.ci 
"unu dintre cărj.le sale nu răs- 
punde atâta la întrebări și 
nelin.ști pe cât le siâmește. E 
o creație care nu inviă: la 
contemplae ci la luptă, la o 
vie și îndârjită luptă cu înţe- 
lezurila și esențela. „Frate, o 
boală învinsă ţi-se păre orice 
carte” sună un vers al poe- 
tului transilvan. O boală în- 
vinsă presupune luptă și victo 
rie. Înire cititor și opera lui 
Blaga nu poate fi raportul 
dintre un ecron animat: și uni 
spectator, ci dintre un actor. și 
textul său. Opera lui Blaga -se- 
cere as:milată şi retrăită. Ea 
respinge pasivitatea contem- 
platorului  estăt. Ea pretinds o 
recreare a ei în tine, o purtare 
a. ei în suflei, o răfuială per- 
mamentă a ei cu tine, o con- 


„inuă cioanire şi o verii care. 


Fără o participare activă. la 
felul. gândirii. şi -al simţ rii serii- 
torului Lucicm Blaga, -admira- 
rea. și iubirea operii sale.nu e 
posibilă, Nu e, în ultimă ana- 
liză, aci principiul cel mat: drar-. 
matie al acestei; creațiuni ? 

Ar mai'fi multe d& spus 
despre acest poet şi scriitor 
tronsilvan „care a venit de 
peste munţi să  împlânte în 
centrul românismului creaţa 
mojoră a Transilvaniei de tot 
deauna -româmești. Dar nu 
-5'ar putea. epuiza: subiectul în 
cadrul unui scurt elogiu evo- 
Cati, . : 

"Ceeuce mi'se pare insă mai 
presus de orice 'merit e acela 
"de'a îi ridicat limba romănea- 
sca la potențe maxime de 'ex- 
presie și lncă şi filosofică, 
Dupa M. Emanescu liisratura 
ramână. n'a mai cunoscut de- 
căt. doi mari creatori de lim- 
pă: Tudor Arghezi și Luc.an 


+ Blaga. Nu e ' vorba despre 


mari noştri: creatori de stil. 
"Din aceștia avem încă mulți. 
Cesace au creat Tudor Ar- 
ghezi și Lucian Blaga este 
ceva mai mult decăt atât: e o 
nouă limbă, cu o nouă struc- 
tură, cu. noui rezonanțe, cu 
noui forme lexicale, cu noui 
melodii și mai ales cu noui şi 
intinite virtualităţi puse la în- 
danâna creatorilor ce vor veni 
după ei, adică o revoluție așa 
cum. pentru pr.ma cară a fă- 
cub-o Mihail Eminescu. 


Pentru frumuseț.le în . care 
“nea legănat graiul, pentru 
toate  p.etrele prețioase pe 
care le-a. știut descoperi din 


-peră şi am avut prilejul, 


filosofia 


îl teoretizează şi-l 


Leii 





liric și dramatic laolaltă. 


Şi 





Peisajul liricei lui Lucian Blaga 


Suntem. departe de a ignora că: o încer- 
care, fie și ocazional purceasă, de a între- 
prinde analiza modului specific în care la un 
poet de dimensiunile lui Lucian Biaga se 
„întâmplă“ sintezele originale ale datelor cu- 
noașterii, sinteze care-i constituesc poezia, în- 
seamnă nici mai mult nici mai puţin decât o 
secționare 2. însuşi procesului său de creaţie. 

Și dacă ne dăm seama că pentru o aseme- 
nea operaţie spaţiul umil a: unui articol este 
ridicol de orgolios pretinzând să-i cuprindă 
rezultatele, nu suntem, cu atât mai vârtos, 
mai puţin conştienţi de terifianta interdicție 
internă cuprinsă, pentru oricare cercetător 
care n'a putut până azi dovedi puteri de crea- 
ție în stare să se măsoare cu ale zeificatului 
poet, în înseși proporţiile calitative, dacă se 
poate spune, ale operei lui Blaga. 

Dacă, în complexul ei, cercetarea de care 
pomeneam merită osteneaa unei vieţi, unul 
din prea lăturalnicele-i aspecte n'are dece să 
supere, credem, comprimat în câteva coloane 
de hebdomadar. 

% 

Nu despre „sentimentul naturii în opera 
poetului“ acestuia are să trateze esseul nos- 
tru. Banalitatea stupid-didactică a acestei 
formule poate oripila până şi cele mai obe- 
diente, famulice conştiinţe. 

„Peisajul în poezia lui Lucian Blaga“ ar fi 
un titlu mai exact, cu toate că incomplet, 
Dacă nu ne-am teme de pedantismul . unei 
formuie, n'am ezita să întitulăm încercarea 
aceasta așa cum adevărata ei temă ar în- 
dreptăți-o : „tipurile de izolare rezultate la 
Lucian Blaga din sentimentul relaţiei cu na- 
tura“, : 

Sistemului de estetică” al: şcoalei iniţiate 

"de Profesorul Tudor. Vianu t se datorese în- 
" tr'adevăr pretiziunie atestea de limbaj, de 


i ci 


de ION FRUNZETTI . 


care m'avem.a ne sfii să ne slujim, în de-. 
cursul unui studiu ca acesta, oricât pentru 
un titlu n. s'ar părea nepotrivită utilizarea 
lor. Lărgind aşa dar sfera aplicabilităţii unor 
concepte stabilite, în. majoritatea. lor, de inf- 
ţiatorul sistemului, pe baza unor analize a- 
plicate la operele artei p-astice, ni. se pare 
legitim să vorbim despre „peisaj transcen- 
dent, peisaj imanent şi nâtură moartă“, re- 
ferindu-ne la opera unui poet, chiar dacă 
procedeele metaforice ale acestuia nu ne 
dau totuşi dreptul totdeauna să-l tratăm ca 
pe un „pictor cu vorbe“, din categoria atâtor 
descriptivi plasticizanţi ai. literaturii. Justi- 
ficările teoretice ale saltului pe care-; facem 
nu pot însă decât să ne îure, -aici,. spaţiul. 
Vom trece, cu riscul de a fi nevoiți să ne 
explicăm cu un prilej viitor, la problema în 
sine, cu atât mai mult cu cât înaintând în 
analiza poeziei lui Lucian Blaga, se vor lă- 
muri, pentru cei ce nu -e: cunosc, și concep- 
tele enunțate mai sus. Peisajul supraordonat 
ființei umane, coordonat cu ea sau subordo- 
naţ €i, ajunge să definească sumar ţinta 
căutărilor noastre în desişul acestei ferme- 
cate plăzmuiri a: siptritului românesc. Este 
dela sine înţeles că îh cazul peisajului liric, 
mai mult decât în cazul ce:ui p.astic, nu izo- 
larea într'un sector cert al spaţiului, ne in- 
tresează, ci un anumit accent de valoare a- 
cordat de poet râiaţiei dintre om și natură. 
Acolada menită să accentueze caracterul de 
vasalitate al naturii faţă de om, supericrtta- 
țea explicită adică a omului față de peisa- 
jul în care apare, 'sau dimpotrivă, genu- 
flexiile conștiinței umane față, de mireţia 
suprafirească £ firii, atunci când echilibrul 
nu gar stabli pe pianul 'interințelegerii și 


i 


: (Urmare în pag. 5-a) 





misterului, condiția omului și 


imensele. câmpuri. nedesţeleni- 
te ale lui, pentru toate: acele 
străluciri şi. melodii, imagini și 
sunete ce alcătuesc opera sa, 
puiea-vom vreodată să o iu- 
bim îndeajuns şi pe acest 
mag ieșit din munții și p&du- 


- rile trans.lvane, pe acest Lu- 


cian Blaga, după propriul său 
cuvânt „mut ca o lebădă” în 
viață,. dar care a știut să cân- 
te în cărţ.le sale cu toată in-. 
tensitatea profundă a sufietu- 
lui românesc ?| 


OCTAV ȘULUŢIU. . 


0 i 





o ANUL LI Nr. 38 
SAMBATA 19 SEPTEMBRIE -| 


Redactor responsabii : MIXNAI NICULESCU 


942 





ut 


„Mult: stimate. domnule Lu- 
Cian iiiayu, cel ce semnează, 
randurue acestea oarecus 8- 
TMOpLONAE, 1 Jața unui Om 
alui de tunăr şi votuj, defini- 
tiv, cum sunteți, Lonnua- V Oa=- 
sira, pine in primul rand su-și 
ceara teriare pentru  aceasuă 
Stangăcie. UriwsecaLeori am mai 
avu insă pruejui sa jiu pre- 
zeni la o surbuiorire, am sum” 
it newnișiea care mu-cuprinde. 
şi azi. Duu: pe langa curțile 
și suieie de s.udii cure sau 
SCriă putu OSiuzi Qtspic DOL, 
filosojia, teatrul şi  esseurile 
Domnmiei-Voastre, confraiu mei, 
TRAI QOUȚI,. VOT Omagiu aşa cum 
Se Cuwiie Operă pin cure aţi 
jucu uuuu Citare Cuci i 
noastre și dincow de aceste 
hoiare auut 'ue imgusie asuuzi. 
AM CUNUSCUL, Mil O Sienuate 
domnuie stujesor, serii tueregi 
Gintre stuuențu arutieni, pria-! 
tenu dea Diu.u, Care au cres- 
CUL ŞI Cresc Sub ud urarea 
omite Vuasure, şi am avut 
şi priejul sa-i aud, voro.ndu-ni: 
Gespre FTOJesor, așa cun pua- 
te Uma invayuceu: aun: anti- 
chiiale 0 mai Juctau,. 

Am crescut şi eu alături de 
Mituiitivă  IvUTitiuiEi=V vusufe 9-.- 
nu 
odată, să aud sn casa parinți- 
lor miei dem, Braşov, vechi a- 
minuiri. despre „Suuaeniui. Lu-: 
cun Hiaga”. Apo, bunul şi 
Neuitatui- meu prieten mai: 
mare, jostut Domunue-Voasure. 
COLeg, tiorwa 1:ecuiescu, a îm--a 
Dieiui in poveşiue cu care de, 
aiătea or, ma încântat, muite 
şi luminoase momente, pe. cure 
dacă ei nu mai are azi pulinţa 
SU ie SC, dU VO ue Vl. 
îngăduiala să le scriu eu, aşu 
cum le-am auzit.  Donmnma- 
Voastră eruţi depaite. zuih, 
“Berna, Vsena, Lisabona. intre 
timp, mi-am dai seuma că a 
ceai Brașov care cu am în 
urmă jusese şi Braşovul lui 
Lucian biaga, esie acuma şi 
al meu. Și nu şiiu- cum, dar: 
aceusiu Mi 50 pati Ca unu Scan 





venit din cele.mai  neştiute: 
adancuri, asupra anilor mei 
Dea „bietre pentru: tempuul' 


Tucu, ull poiutut” Ge eri, puită 
la „Opera dramatică“, dim Si-: 
bu de azi, am fost un cetutor, 
nendrăznind nuciodală să. trec: 
Și ăsulel Giulio de pugindei 
cărţilor. ia 

lată dece. articolul pe cara îl: 
proeciasem pentru acest număr: 
solemn, s'a schimbat intr'o ne- 
însemnată. scrisoare, care. în 
cele. din urmă nici n'ar fi tre-: 
buit să fie. deschisă.. 

„Sumieţi, Stimate domnule: 
Lucian Blaga, un mare defi- 
nitiv, dar spre deosebire de 
aiții, un dețnitiv pe culmi, un 
dejinitiv care încă muită vre- 
me nu va fi la capăt. 

Am auzit că prietenii mei 
de-aici au ţinut.săd Vă arate, 
şi în Jelul acesta, admiraţia lor. 
Am vrut să fiu şi eu prezent 
printre ei, dar mi-esie teamă 
că între studii, articole şi foi- 
letoane, o simplă epistolă se ua. 
rătăci. lar dacă nu, Vă rog să 
credeţi că prin, mine, o proma-. 
ție de tineri Vă mulţumeşte în. 
tăcere. 

Al Domniei Voastre, 


ŞTEFAN BACIU. 





Intoarcere 


Lângă sat iată-mă iarăși, 


prins 


Regăsescu-mă pe 


cu umbrele tovarăș. 


drumul : 


începutului, străbunul,. 


Câte-s altfel — omul, leaţul! 
Neschimbat e numai satul, 


dup'atâţi Prieri şi toamne 
neschimbat ca Tine, Doamne, Ii 


| Aur scutură alunul. 


Fluier zice. Cade 


Greerii părinţilor 


fumul. 


mulcom cântă, mulcona: mor. . 


Cu aromra-i ca veninul 


ct 


amintește-mi-se-arinul. 


Mult mă. mustră 


Vântui lacrima mi-o gustă. : 


frunza 'mgustă.. 


Da a vă 


LUCIAN BLAGA E 


(Din volumul Poezii în ediţie definitivă, în  „Pundaţiile Regale”)... 


——— 2 Po a O a a UNIVERSUL UTERAR 


DOMNIŞOARA MARUCA SCHIAVONI 


— Doamne !?.. 

D'a geamlic perdelele de prat se zăreau 
vinete. Dea.urile în fundul şi deasupra 0bo- 
rului albastre, se conturau ca pr.n ceaţă prin 
acele cearceafuri de pulbere pe se așezau în- 
tre ce ce se uilă şi coamele lor. Oborul sub 
tumina de panopticum a serii ce se lăsa dupe 
evadarea soarelui, de departe părea ireal, un 
teritor.u inaboadabil cu mersul. Şterseie lui 
siluete de case şi stivele de cherestea încer- 
cuitogre făceau figura ui sat african în 
minutul când brusc soarele tropicelui trece în 
noapte, Pe înt.nsul lui de pământ băiătorit 
nu se vedea nimic. Nic: och.ui nu putea să 
vadă prin pratul suspendat deasupra lui câ 
să zărească bănuitele urme lăsate de oameni 
şi vite. 

Târgul din Vale este o stradă care nu prea 
seamănă a stradă. Mai curând « o mare piaţă 
căptușită cu pietroaie din Argeş şi încercuită 
de oaseie negustori or, precupeţilor și cheres- 
tegiilar cari s'au procopsit din târgul de Vi- 
nerea al fiecărei săptămâni. Unele mai mici, 
altele mai mari, — case albe, case galbene, 
case roşii, câte una în lucru. Case de negus- 
tor. su Noru, insuiă gâvu.va pe sub un pod 
suspendat pe traseul cejereului se continuă 
lăbărțându se iară şi formând Oborul, Iin- 
prejur, grămezi mari de lemne de cherestea 
lie ia jpit-oare Său ageza.e pe brânc. uneie 
veste altele. Vinerea şi vara chiar şi în cele- 
laite zile, un popor mereu același vine să-l 
locuiască dela şase dimineața până la şapte 
seara, oată ziua, ia iarăbiile cu limonată, 
gogoşi şi rahat, asudă bieţii „turci” etn-ci 
români din Găvana, Pie-ari., vâ:d hamuri 
înstelate cu argint, e smarii opinci de cauc.uc, 
dela munte v.n oameni cu donicioare, albii 
şi dinguri, alții dela Dunăre cu oale din pă- 
mânt ars său nears și fiecare negoţeşie cu 
sudoarea frunţii iui pâ.nea peniru toată săp- 
tămâna și zilele colorate tera ale bătrâneţe- 
lor. Românii dela Dunăre şi munte pleacă 
cu măiai, oale, opinc, ş. alte gospodăreşti lu- 
cruri, iar pielarii, cismarii, geambaş,i, ţiga- 
nii cu mesele lor cu „uite popa nu-e popa” 
sau „tre.-şi. cu-cinci-opt-Cu-şase-cineisprezece- 
cu-şapte-douăzeo.șitrei” şi „wa câștigat ni- 
meni d-lor”, ei pleacă cu arginţi grei scoși 
cu vorba şi mâna din ch.mirele oamenilor. 

Momentul solemn este lăsarea seri și În- 
chiderea Oborutui, Pleacă toţi și în țlouă 
minute nu mai e nimeni. Orăşenii spre oraş 
iar românii spre bordeiele lor îndepărtate 
spre care unii călătoresc noaptea toată. Apoi 
nu mal e nimeni. Ultimele care scârțâiesc ne- 
nnse pe sub pod spre barieră. Pratui urcat 
“până în tavanul cerului se lasă în jos ca a.ște 
storuri opace, O linişte impresionantă pă- 
trunde pe sub pod în Târgul-din-Vale, Ulti- 
mul tren flueră din ţignalul lui la o staţie 
la cinci Kilomei de air. Dinspre gară vine 
sumbră noaptea. A incremenit praful în văz- 
Gui şi figuaiui locouiusivil Case Lâce maâne- 
vră pe traseu a înţepenit. N.meni au mai 
ese în stradă, Casele ş. prăvăuiule sau oblonit 
şi luminile lămnpilor, la care se numără ar- 
giziţi., sunt ascunse. Mavrodolu, b:ser.ca Târ” 
guini-din- Vale, emite pesie stradă valuri de 
Milieci ce parcă nu sboară. Fâltâitul arpelor 
lor e usut. La ora asta oamenilor Li se assupă 
văzul şi întundă auzul. Doar domnișoara ha 
ruca vede. Vede praful, liliecii, u;t.mele care, 
tocmai în nebănuila depărtare a barierei, Ea 
vede. Ea vede tacerea asta unsuroisă ș, grea 


ca ţiţeiul cum se plmbă planturoasă cas. 


cocoană le ymezelar, cu negura serii dela 
Mavrodolu la Traseu şi viceversa, Tăcerea 
şi nomișcarea sunt imense şi când ca o ghi- 
iotimă de ghişeu public noaptea cade peste 
oraş, Târgul din Vale se micşorează, devine 
min.aturai, neserios şi nereai, dispare şi nu 
mai rămâne de veghe pesie besnă decât tic- 
tac-ul monotona al inimei domnişoarei Maruca. 

— Doamne 17... —— se întreabă, oftează sau 
geme domnişoara  Maruca şi se trage din 
geamlâc, Trage oblonul şi se târăşte încet, 
înce; ca ua melc, greoi, luneca., cu aderenţe 


de podea ca şi cum ar avea ventuze de cau-" 


cluo pe tăipile cipicilor ei, spre sufrageria 
unde o aşteap:iă Tito, Lena şi Babu îngân- 
darați. 

— Doamne 17. 


Tito, Lena şi Babu Schiavoni cam acum 
nouăzeci de ani călătoreau din Iaşii Moldovei 
spre oraşul munieuuior Înirun car mare, 
mare şi. chibzuit ca un car de pioneri din 
far-west. Lena înghesuită între niște saltele 
de paie sta să nască. Tito, speriat de a se 
vedea pentru prima oară moaşă, se uita cu 
ochi mari la grimasele Lenei. Iși tfrângea 
mânile uiiând să-şi șteargă depe îrunte pi- 
căturile mari de apă ce se scurgeau prin cer- 
să. Babu cu capul gol, cu părul ud leoarcă, 
căta depe capră la drumul rob.lor pe cer şi 
al cailor prin noroi. 

Mergeau de săp.ămâni, de săptămâni fu- 
geau de orașul bătrân, flămânzi, cu îiriguri 
În ochi şi Lena grea. Carui scârţâia şi mer- 
gea inainte prin glod, prea încărcat de mul- 
tele lucruri: dulapuri, paturi desfăcute, mese, 
divauuri grele şi mulţ.mea de uneite de tâm- 
plărie ale lui Tito şi Babu. Babu învățase 
meș-eșugu! de mic. lito n'a vrut să deprindă 
mic: o treabă şi s'a făcut pictor. Plecase de 
capul lui prin ţările continentului și după ce 
ani mulţi trecuseră, veni în ţară ca pictor 

mare, Bani pe cara îi câșt.ga i se strecurau 
ca arginiul viu din pumn şi tot Tito care 
muncea greu şi câştiga ceva trebuia să-i dea 
„meşterului”. Lena îngrij ndu-se de băiat, de 
Babu, avu grijă şi de el, cumpărfudu-i hai- 
ne şi spălându-i cămăşile. Apoi mai totăeauna 
era la e. la masă, Strussberg cu drumul lui 
de fier încă nu venise în țară aşa că ei călă- 
toreau în feiul în care am spus. „Meşterul” 
care le era totuşi drag, murise şi ei nu mai 
puteau suporta Iaşul. 

Babu rânjea ud în ploaie (şi acasă când 
ploua, fugea prin curte cu capul gol, fără 
cămaşe pe el, ţ pândă, râzând, ridicând mâ- 
aile udp în sus, cu o bucurie nefirească), In 
funâul zărilor, eşind din pământ, P.teştul lui 
1300 şi nu ştiu cât, pipern.cit şi slab se ridica 
de ios în poioare. Când familia Schiavoni 


ce susise alunci se chemă Maruca, după nu- 
mele mo.dovencei care se căsătorise ou tatăl 
tul ite, Aloasandre. 


Piteştul le dădu casă, masă şi bani. Trăiră 
mulţumiţi şi aia e 


Când familia ui pe POR lua masa de 
seară, scena era emoţionantă. Părea că ofi- 
Ciau. Rivuauul incepea cu aş.epearea domni- 
şoarei Maruca. Toţi, tăcuţi în jurul mesei. 
Tito în capul despre răsărit, Babu cu Leaa 
pe latur, şi locu. domnişoarei Maruca la apus. 
Nimeni nu se atingea de tacâmuri sau pâine 
până nu venea ea, pănă când nu sfârşea ea 
ceremonialul amurgului. In fiecare seară emo- 
ţia agiepiarii e.a ana, 

— A tras obionul! — şopti Babu uşor. 

— Taci, murmurară Lena cu Tito deodată 

Oblonui lovise zidul. Domnişoara Maruca 
se auzea venind, Paş,i ei acoperiţi de îoş- 
netul roch.ei de mătase abia erau auziţi, De- 
odată apăru în uşă, lualtă, cu ochii verzi aco- 
periți de o ceaţă cum e trunza de mazâre 
brumată şi încercănaţi, privind mereu deasu- 
vra ceui la care se uita, îaja preiungă în- 
cadrată de părul e. negru-albasiru, complet 
imobilă. Un muşchi mu fremăla pe figuua ei. 
Lena, Babu şi fito rid-carâ ochii ş, râmaseră 
cu privirea uitată la ea. 

— săru.mânie tatule, Lenă şi Babule. D-ra 
Maruca spunea ma.câ-si pe nume, şi lui Babu 
îi spunea tot sărutimâna, 

— Mai Maruca la masă, 

Och.i lor urmareau cum mersul ei ca un 
Diuiit o ducea uşoară ca un fuig de păpădie 
ia locul ei. Aşezacul ei pe scaun era privit 
cu îngrijorare ca şi cum era în primejdie 
talia e. fragilă. 

Tito, Lena şi Baâbu îngrijeau și ţineau la 
Gomnișoara Maruca, intocmai ca ia văzul lor. 
Ea era bucuria şi iristețea or. Q „dolavrizau. 

— Mănâncă, Marucă, 

— Tatule, nu mi-e foame, . 

— Maruca, mâlale nu vrei să iei nimic? = 
se ruga Liio, 

— Tatule, numai puţină apă. 

— bauiucă, cum Vie Dacalc, a Spune» 
tesrmnat el, Tito, 

Lena și Babu nu mai ziceau n'mic, să n'o 
supere. Domn.goar; Msruca nu tăcea nimic. 
Doar sta, privea şi gândea, Jar ce gândea, ni- 
INeNi NU puls Basa, DE.a Vitu jasLuspie”ese 
ani, domnişoarei Maruca ii plăcea tăcerea, 
gântiul ei ăscuus şi amurgui 3ărgului-d.n- 
Vale cu caree lu. care pleacă. 

Tito şi Babu mâncau ca oamenii ce mun- 
ciseră mult, Intre o lingură şi alta, ridicau 
ci la ea ş. priveau aniriSsaţi, uităsura ei 
p.erdută d.ncolo de z.duri. Lena nu mânca 
nici ea, de inimă rea. 

— Lenă, ha: măzincă şi tu, 

— Marucă, nu pot dacă nu mănânci matale. 

— Lenă, lasă că eu mănânc mâne. Astă- 
seară mă doare capul. jiui, t;: "og eu, 

— Bine Marucă, Las că mănâne, dacă mă 
rogi matale, 

Masa se lua în linişte. Odată sfârşită, Ti:o 
împreuna mânile și Maruca, Lena şi Barw 
cu capul plecat ascultau mulţumirea, A 

— „Doamne, ne-ai săturat. Şi mâne, dacă 
vrei, dă-ne pujținul nostru de toate zilele. 
Curăţă ne de păcaj şi .arlă-ne iăcomia. Ai 
grije de noi şi nu ne părăsi, că numa, pe tine 
te avem”, 

Domnişoara Maruca rămânea cu capul ple- 
cat şi mânile împreunate, cu gândurile ni- 
meni nu știe unde, E, aşteptau ca să se ire- 
zească şi apoi se ridicau. Domnisoara Maruca 
întâi se uita la ei cu ochii e. mari şi verzi 
şi apoi: 

— Sărutmânile tatule, Lenă şi Babule, 

= Noapte bună Marucă, 

— PDomnişoara Maruca urca încet scările 
ce duceau la odaia ei de dormit şi nu se mai 
vedea pentru ochii alor ei. 

Nu aprindea lampa, In toată casa numai 
oblonul ei nu era tras și fereastra era dcas- 
chisă, Noaptea intra ca la ea acasă, Domni: 
goara Maruca îşi ducea mân.le înaintea ei 
şi abia le zărea, Se plimba de colo până colo 
prla “asă, meliniștită, destăcându-şi părul. 
Apoi, dese marginea ferestrei stând, se uita 


„emoţionată “u constelaţiile ce luminau clar 


ca nişte felinure. 

— Voi sunteţi, m. se pare, stelele carului 
mio! — gândea ea, 

— Doamne! ce mici sunteţi voi din Alde- 
taran, şoptea acum, 

Până târziu în noapte şoptea cu ele. Sie- 
lele navigatorior şi marilor călători suian 
cerul, coborau şi ea se gândea îngrijorată Ja 
soarta nomazilor, vagabonzilor şi rătăcitori- 
lor pe mări şi uscaturi, 


Zilele, săptămânile, anii treceau iute pen- 
tru viața muncită a Luenei, Tito şi Babm. 
Pentru domnişoara Maruca n'au sfârșit. Di- 
mineaţa, era dela răsăritul soarelui cu ochii 
deschişi, Sta în pat până se sculau toți, Apoi 
numai în cămaşa ei subţire de în se ducea 
la oglinda mare şi cu flori pe margini şi-şi 
desfăcea părul să-l pieptine, Noaptea ei de 
păr o întindea și descurca cu ziua unui piep- 
tin din cel mai frumos ivoriu. La urmă sia 
şi se uita lung la domnişoara Maruca din 
oglindă. 

— Tu ești, domnişoară Marucă ? 

— Da, domnişoară Marucă, — răspundea 


“cea dn oglindă. 


— Ce vrei iu, rlomnlțoară Marucă ? 


ară 


de VLAD MUŞATESCU 


— Poţ să ştiu, dacă te întreb ? « — eso 
dea ea nemu:ţunită. 

Se înireba până se înceţoga în totrebări 
şi răspunsuri. Văzând că e greu să-și: + des- 
curce gufletul, renunța și se îmbrăca, Avea 
Gdomnişoara maruca numai rutăr,e de boraa“ 
gic cu inişor, Răcoarea nonții adunată în ca 
îi da fiori când și-o punea pe trup. Rocha 
ie mătase, ușoară ca un gaz vara sau de 
mătase grea iarna, odată îmbrăcată, domni- 
şoara Maruca pleca la fereasiră. Nu făcea 
absolut nimic. Privea. Ochii el nici nu vedeau 
WCi nu urmăreau ceva. Urmăâreau ceva dină- 
untrul domnișoarei Maruca; Imagine d.n- 
dără.ul lor erau fiebinţi şi svăpăuate că ochiul 
încremenea pe ele, Drumuri lungi ş, mari, 
stepe fără orizonturi, ape verzi, albastre, gal- 
bene jucau sub soare. riv.rea ochilor ei ra 
întoarsă înapoi, pr.neau ium.na pe dinăuntru, 


Anii iarăşi treceau, Ceasurile măcar că se 
stricau se reparau şi mergeâu înainte, Lu- 
nile ş, săptămânile fugeau mereu evadând cu 
fiecare foa-e ruptă din calendar. Aceiaşi li- 
nișie a domn.şoarei Maruca stăpânea pe Tito, 
iena ș. Babu. Pentru ei viața era aitfel. Acea 
linişte exiraordinară pe care tigura alungă 
a d-rei Maruca o avea, lor le producea tea- 
mă, Wăceau. Și rareori comileau sacrilegiul 
de a sfâșia liniștea ei. 

Mesele şi cine e erau aceleași, cu aceleași 
cmoţ.i şi ceremonialuri. 

Dar dela şase în sus toamna sau şi mal 
târziu vara, incepea sfârşi.ul liniştel domni- 
şoarei Maruca. 

— Ce priveşti ţu Marucă ? Babu venia uşcr 
în geamlâc ca să nu-și turbure sora. O găsea 
pr.vind golul, Târgul-din-Vale era pustiu. Nu 
se auzea nimic. 

— Babule ce mai faci. De când nu te-am 
ma; văzut! 

— Cum Marucă, mu mă vezi șnereu la 
prânz și cină? | 

Maruca nu răspunse şi Babu repetă: 

— Ce priveşti Marucă? 

.— Babule, Babule! Degeaba ţ.-aş spune. 
Tu nu poţi să vezi ce văd eu. 

Tot liniștită și fără să se enerveze de iu- 
terogatoriu. Obrazul ei, tot frumos la 27-28 
ue ani cât avea acum, nu tresărise deloc. 

— Babule, cont nua ea, nu-i aşa că Traseul 
şi Oborul sunt pustii? 

— Da. 

— To'uşi nu sunt părăsite! 

— Cum se poate asta, Marucă ? 

— Vezi tu, pe aici de ani, de zeci de ani, 
de sute de an,, au irecut oameni mulţi, mari 
şi m-ci, cu carele, trăsurile sau picioarele lor, 
Ve aici am venit şi noi. De aci au plecat 
convoaie lungi de căruţe şi care ce mergcâu, 
spun ei, tocmai ia, târguri ruseşti, la Nov- 
gorod și târgul leşesc din Liow. Babule! Eu 
îi văd pe toţi aceştia, Fiecare a lăsat urma 
lui, Eu îi văd şi i-am urmărit cu ochii mei 
tocmai pe departe -drumul lor, pe stepe şi 
jarguri. Pe drumul lor, ştii tu, n'aveau apă. 





a aa IT a a a mmm ma 








hrană, nimic. Poate că stelele nu le mai ară- 
tau Grumul.,, 

Se opri obosită de efort. Babu se uita mirat 
ze ea. pari prima oară când o auzea vorbind 


— ga cine ştie câți au plecat de aici şi 
nu Sau mai întors. Mulţi, spun ei, oamenii, 
au plecat pe mări, pe stepele nesfârşite unde 
l-am văzut oprind la înserare carele în cerc 
"şi strângându-se toţi la focui făcut de ei. 
Credcau că merg undeva, dar după ce ajun- 
geau unde credeau ei că merg, plecau și mai 
departe şi ară mergeau, Unde? 

— Marucă! şopti înspăimântat Babu, cu 

- un tremur în glas, Marucă de unde ştii ţu 
astea, de unde le-ai auzit? 

— Bine Babule, dar tu n'ai auzit lumea? 
Ea nu se întreabă. Eu întreb, Şi atunci văd 
şi înapoia timpului. 

— Bine, bine, dar de unde ştii tu cum de 
petrec noaptea pe stepe, 

— M'am gândit sau am visat Babule, Nu 
ştiu, 

Domnișoara Maruca vorbea acuma repede, 
precipitat, fără să vadă că mănâncă din cu- 
vinte, din cugetul ei ce nici aşa nu putea să-l 
spună limpede, 

— Marucă, eu mă duc în târg. 

— Bine Babule. Sărutmâna, 

Babu nu o auzi zicându-i sărutmâna, ple- 
case, 

— Doamne !?... se întrebă, oftă sau gemu 
domnişoara Maruca, 

— Babule, tot aşa era „meşterul”, spuse Tito 

îngrozit, 

— Tatule, dar ea nu l-a cunoscut. Nici n'a 
auzit de el, 

-— Ce-o fi Babule ? Tito era schimbat com- 
pleţ la față, Nu-l mai recunoșteai, Pâl.se şi 
părea că îmbătrânise cu zece ani. 


Din geamiâc perdelele de praf ca nişte 
draperii atârnau deasupra Oborului, albas- 
tre. Oborul părea un teritoriu nereal, depăr- 
tat şi inabordab î. 

Domnișoara Maruca, încremenise cu ochii 
ei verzi ps urmele carelor ce eşiseră cu zeci 
de ani îna he pe biriera 0raşa.u:. 

Târgui-din-Vale e pustiu, Toţi sunt închişi 
ia ei şi în ei, Oamenii p.eriseră depe pământ. 
Aerul devenise dens gi vâscos. A.unci apăru 
seara. Nemaipomenită. Imensă ca o catedrală. 
La începu! roşie ca un :ncendiu, apa. albas- 
tră ca cerul, Mavtodolu emitea valuri-valuri 
de lilieci peste Târgul-din-Vale. Viaţa nu 
mai exista pe glob. Liliecii s'au înce.at în 
aerul vâscos ca gudronu', Domn.şoara Maruca 
se uită alung la spectacol, apoi umerii îi sunt 
aplicaţi de un tremur uşor. 

— Doamne !?,.. 


— A tras oblonul, Auziţi! | 

— Taci, se încruniară Tito cu Lena. 

Flacăra lămpi, tremura, Atmostera era des- 
tul de încărcală. Reilexele de lumină făceau 
minunate jocuri de c'ar-obscur pe feţele lor. 
Un fluture de lampă, atras de lumină, se isbi 
de sticlă, Se auz: cm jucăra lui de k.tiaă 
arde la temperatura sticlei încinse. 

Domnişoara Maruca se auzea venind. Foş- 
netul rochiei ei da mătase şi târşâ.tul cipiclor 
dădea impresia unui fâlfâit de aripi, mari, 
mol, 

— Sărutmâna tatule, Lenă şi Babule. 


dam întrucât 


de întemneeate 


19 Saptamrie 1942 === 


Inaită, uriașă, în cadrul uşii primind îu- 
mina de jos, apariţia ei produse pan.că, Pen- 
tru un moment, rămaseră uluiți. Efectul de 
luniină era ciudat. Domnișoara Maruca părea 
că stă cu un lat de palmă deasupra podelei. 
Părul ei lucea aureolând-o. Ochii se îneca+ 
seră în verdele lor de sargasse, 

Nici nu o văzură când se aşeză pe scaun. 

— Mănâncă, Marucă, 

= Tatuie, nu pot. 

— Cum vrei Marucă, nu-i nimic. Apoi re 
venind rugător: 

— Marucă, barem ia ceva numai să nu 
stai, că mă doare inima. 

— Tatule, tatule, dece nu mă laşi... 

— Nu te supăra Marucă, 

Niciun sgomoţ. Nim.c. Domnişoara Maruca 
îi privea cum mănâncă. Masa se sfârși. Tito 
se rugă cu mânile făcute ghem la piept şi ca- 
pul frânt d.n grumaz. 

— Noapte bună tatule, Lenă şi Babule.,, 

— Noapte bună Matucă! 


A doua zi Tito cu Babu lucrară până la 
prânz. Ca de obiceiu, domnișoara Maruca nu 
eşi de dimineaţă. Tito, după ce se spălă, trecu 
ia masă. Lena cu Babu la fei, Stăleau Î niş- 
tiţi, așteptând. Fiecare cu gândul lui ascuns, 
care cu toate astea se putea citi limpede pe 
faţa lor muncită de griji, Trecură două-trei 
minute şi Tito termină probabil ce avea de 
gând, că ridică pr.virea şi văzu că domnui- 
şoara Maruca nu venise, Se uită puţin la 
Prabu. Babu se uta şi el la Lena care plân- 
gea, Niciodată ea nu întârziase la masă, Oare 
domn șoara Maruca uitase că timpul merge 
şi nu stă ca ea? Mai stătură puțin, 

— Babule, zise Tito încet, du-te şi rogă pe 
Maruca să vie la masă, 

Babu urcă scările de lemn. Se auzi cum 
bate [a ușa domnișoarei Maruca. Urmă o 
clipă de I'niste. Se auzi dn nou ciocăn'tul. 
Iar nimăc, Apoi clanța scârţâi când Babu 
puse mâna pe ea de deschise ușa. Şi aluaci: 

— Tatule !... Tatule ... răcn: inuman Babu. 

Tito intră în delir, răsturnă scaunul şi fuzi 
pe scări. Găsi pe „Babu în odaia domnișoarei 
Maruca, fugind dbtrun colţ în altul, cu ochii 
cşiţi din orbite. 

— Tatule!.. Tatule!!! Maruca... Maruca... 
a plecat! Babu se bâlbâ:a şi se înăbuşea dis- 
părând sub frică. 


Anii mergeau îna'nte cu aceiaşi ardoare, 
Nu not să ţ'nă seamă de necazurile oamenilor 
sau de faptul că dacă ei, anii, călătoresc, că- 
lătoreşte şi viața cmului care se scurtează. 

Familia Schiavoni nu reuși niciodată să 
tămurească cazul domnişoarei Maruca, D's- 
părută, nu lăsase nici o urmă. Seara în jurul 
mesei în mijlocul cărea se afla lampa, îm- 
bătrâniţi, Tito cu Babu (Lena mur.se), Afară 
se auzi un car, mai multe care, un şir ne- 
sfârşit de care. Asculiau tăcuţi, 

— Auzi? 

Tito tresări şi împreunându-și mânile se 
uită Ia Babu şi lăsă să-i cadă capul pe mar- 
ginea mesei, Se auzea un mormăit, apoi mai 
distinct şoapte: 

. avea grije de sufletele păcătoase şi fără 
curaj în fața vieţii ci de cei ce acum călă- 
toresc, rătăcesc sau pribegese pe întinsul mă- 
rilor şi pământului, Ia-ne novă prea multul 
şi dă-le lor o bucată de pâne şi o stea. Al 
grije de ei, că sunt puţini, ai grije de..." 


Cr a i a ra E Pg a a N ap Ra PR a a a a e aaa a 


țânează să conteste adevăra- 








TEATRUL NAȚIONAL: 
de soare“, 


„Apus 


Spaţiul restrâns al cronicei 
noastre ne oprește să vorbim 
aşa cum am fi dorit s'o facem, 
d=spre valoarea literară a lu- 
crării dramatice cu care Tea- 
trul Naţional a înţeles să ina- 
ugureze noua stagiune tea- 
trală. 

O figură legendară din 
istoria neamului românesc a 
prins din nou viaţă pe prima 
noastră scenă, în clipe în cari 
se cade să păstrăm mereu vii 
în amintire faptele de vitejie 
ale glorioşilor noștri înaintași. 
Ştefan cel Mare, așa cum a 
știut să-l prezinte Barbu De- 
lavrancea, în „Apus de soare”, 
prima cperă din trilegia sa, 
păstrează, chiar şi înainte de 
a muri, acea măreție specifică 
oamenilor cari, pentru binele 
Patriei, nau timp să se gân- 
dească și la micile sau marile 
lor suferinţi. 

Apusul de viaţă al lui Şte- 
fan cel Mare, aşa cum şi l-a 
închipuit Delavrancea, caută 
să fie umbrit de uneltirile câ- 
torva curteni: pe cari prea 
dreapta cârmuire a voevodu- 
lui i-a împiedecat să se îngri- 
jească de interesele lor perso- 
nale. 

Ștefan cel Mare însă, abea 
întors din glorioasa expediţie 
în Pocuția, cu o rană gravă la 
picior, nu îa în seamă sfatu- 
rile medicilor cari îi prescriu 
o lungă odihnă, și veghează 
ca dorinţele sale să fie întoc- 
mai îndeplinite. 

Ajungându-i la ureche unel- 
tirile paharnicului Ulea, care 
vrea să-l pună în scaunul Mol- 
dovei pe nevârstnicul Ștefăn:- 
ță — domnie care i-ar prile- 
jui o prea bănoasă epitropie 
— falnicul voevod intervine 
la timp, înscăunându-] el în- 
suşi pe viteazul său fecior, 
Bogdan, 

Abesa după aceasta pr:mește 
Ştefan cel Mare ca doctorii 
să-i ardă rana, prilejuind o 
eventuală însănătoşire. Și da- 
că Ștefan cel Mare acceptă 
aceasta, nu o face atât pen- 
tru a se vedea vimdecat, cât 
mai ales pentru că simte că 
ara mai are încă nevoe de el. 

Seninătatea cu care Voevo- 


dul îndură chinurile la caze «e. 


supus, arată încăodată aluatul 
de adevărat erou dn care a 
fost plămădit, 

Moartea lui Ştefan cel Ma- 
re este cu atât mai luminoasă 
cu cât ea coincide cu potolirea 
unei răscoa:e a câtorva ainire 


boeri. Prin această potolire, 
Ștefan socotește că poate muri 
cu cugetul împăcat că şi-a 
făcuț întreaga datorie către 
Patrie, 

Barbu Delavrancea ne-a în- 
fățişat o figură de adevărat 
erou, ştiind să îmbine în chip 
armonios scenele de puternic 
dramatism cu acelea pline de 
duioș:e dintre Voevod şi 
Doamnă, și mai ales acelea 


dintre Voevod şi Oana. 
Critica vremii a găsit anu- 
mite cusururi lucrării lui De- 
lavrancea. I s'a reproșat ast- 
fel ma: ales lipsa unui susți- 
„ut conflict dramatic. Nu ve- 


ar fi aceste acuzări. 

Meritul mare al piesei lui 
Delavrancea este acelea că a 
isbutit să aducă pe scenă, în 
chp strălucit o întreagă epo- 
că de glorie a neamului no- 
stru, din fiecare scenă, din 
ficare replică desprinzându- 
se un plăcut iz cronicăresc 
care sporeşte interesul pe care 
piesa îl suscită în rândul 
spectatorilor. 

Entuziasmul cu care publi- 
cul a primit fiecare final de 
act, vine să arate cât de ac- 
tuale au rămas aceste ferme- 
cătoare şi în acelaș timp înăl- 
țătoare patru acte, cari con- 
stituesc întreaga piesă. 

In rolul lui Ștefan cel Ma- 
re a reapărut domnul G. Cal- 
boreanu, care la fel ca şi pri- 
ma oară când a apărut în a- 
celaș rol, a știut să redea în- 
treaga măreție a Voevodului 
cu un apus atât de luminos. 

In rolul Doamnei, ni s'a dat 
ocazia să admirăm jocul reţi- 
nut și plin de distincţie al 
d-nei Sorana 'Ţopa. 

O adevărată revelație pen- 
tru toți acei cari se încăpă- 


tele valori a fost chipul în 
care d-na Eugenia Popovici 
Mateescu a interpretat rolul 
Oanei, 

Felul în care dânsa a știut 
să redea fermscătoarea naivi- 
tate a fetei de ispravă cu sân- 
ge domnesc în vine a lăsat în 
umbră,  bănuim, şi crea'ia 
d-nei Marioara Voiculescu, in- 
terpreta de pe vremuri a a- 
celuiaş rol. Rămâne acum ca 
Direcţia Teatrului Naţional să 
doventească prin d:str:buiri cât 
mai dese ale d-nei Popovici- 
Mateescu, că știe să aprecieze 
la justa lor valoare tinerele e- 
lemente de talent. 

Remarcabil jocul d-ior Bră- 
descu, Baldovin, Sorin Gabor 
şi Ulmeni. 

Imputarea pe care-o vom 
face d-lui Bumbești, directo- 
rul de scenă, este aceea că na 
ştiut să strunească înd=ajuns 
de bine restul distribuției, nu- 
meroșii pârcălabi, vornici ș. 
a. m. d. ce apăreau pe scenă 
aducând prea mult cu niște 
eroi de operetă, 


TRAIAN LALESCU 





CINEMA 
nata, 


CAPITOL :  Abando- 


Deşi coniliotul pe care-l tra- 
tează actuala realizare a lui Ma- 
rio Maţtoli face parte din cele 
câteva leit-motive cari inspiră 
deseori regisorii, filmul „Aban- 
donata“ place, întrucât, graţie 
iui, Mario Matoli izbutește să ne 
înfăţişeze cu multă graţie o po- 
veste de dragoste din timpul 
când noua invenţe a vapoareior 
ec uaburi a lui Fulton mai pre- 
zenta nedumeriri. 

Stefzno, fiul unul  armator 
își permite să se însoare fără a- 
sentimentul familiei, într'unul 
din porturile în care se oprise 
în timpul unei călătorii. Rein- 
tor acasă, prezintă familiei pe 
proaspăta ei membră, care cum 
se întâmplă deobiceiu în aseme- 
nea cazuri, este primită cu ră- 
ceală. Nu fiindcă m'ar îi drăguță 
ic, pentru că destinul a hotărit 
să nu facă parte dintr'o di- 
nastie cel puţin egală cu a tână- 
ului ei sa. 





Această descendență e însă re- 
pede uitată, întrucât instrusa iz- 
butește prin felul ei de-a fi să 
câștige dragostea părinţilor so- 
tului ei, care soţ, conform vo'- 
ţei cezisorului şi meseriei sale 
d earmator „pleacă într'o călăto- 
tie, tot undeva pe mare. 

In lipsă, sora sa îşi înşeală s9- 
ţul cu o imprudenţă cari face de- 
sigur să râdă categoria neves- 
telor cari dela 1800 până acum 
sau specializat într'acest diver- 
ţisment. 

Printr'o mefericită serie de îm- 
prejurări, soția celui plecat care 
venise la locul adulterului că 
să-şi anunţe cumnata, este sur- 
prinsă de soțul acesteia, căci în- 
tâmplarea face ca adevărata vi- 
novată să iasă pe ușe cu o se- 
cundă înainte de-a-i apărea s0- 
țul, 

B'neînţeles, elementul princt- 
pal al acestul triunghiu nu de- 
clară adevărata situaţie. lar, cea 
care abia apucase de-a fi iubi- 
tă de noua ei familie este repu- 
diată, 


m.sThtr'o zi dragostea aceasta 
se topește ca un bulgăre de ză- 
padă, făcând loc unei drame în- 
duioşătoare“...., sorien  progra- 
mul cinemalogratului Capitol... 

Intradevăr, partea dramaţică 
a filmului este şi cea mai dina- 
mică, scenele familiare şi uşor 
plictisitoare dela începutul fil- 
mului fiind înlocuite cu câteva 
urmăriri prin ceaţă, îtr'adevăr 
pMpitante scene, la realizarea 
cărora meritul regisorului este 
primordial. 

De altfel „Abandonata“ vine 
să spulbere impresie pe 
pe care ne-o lăsaseră câteva din 
ultimele realizări cinematogra- 
fice italiene. 

Așa că piictisitoarea „Luiza“ 
poate fi trecută în categoria sian- 
plelor accidente, 

Cuprinzând pe afiş nume mai 
puţin atractive decât acelea ae 
Alei Vali şi Fosco Giachetti, 
distribuția este, ftouşi, foarte bi- 
ne aleasă, actorii francezi la ca- 
re s'a recurs știini să se achite 
câţ se poate de bine de rolurile 
încredințate, Corinne  ILmcheur, 
George Rigaud și Marie Denis 
interpretând cu multă sens'bili- 
tate aceste eterp crâmpeiu din 
viaţa ce ade toate zilele, 


ADRIANA NICOARA 


mam 19 Septembrie 1942 


ANDREAS MRAZ 


profesor la universitatea din Bra- 
tislava, publică, la Volk und Reich 
Verlag (Berlin-Prag-W en), o car- 
te revelatorie chiar pentru noi ro- 
mânii prieteni ai slavilor dela 
apus: Die Literatur der Slovaken 
(L teratura Slovacilor). 

Despre slovaci ştiam câtaceva. 
Din cetite, din auzite şi dintro 











DARA PROBLEMA 


_poate fi pusă şi altfel, iară pro- 
fesorul Mraz o formulează preg- 


cuiva de a-și afirma liberiatea 
şi, mai ales, netesarul dor de li- 
bertate ! (— tinerii dela rubrica 
de note literare din Timpul spre 


serie de minunate vederi pe cari nant și valabil pentru toate P0- exemplu să fie convinși că sun- 


mi le adresase, pe vremur., un a- 
mic, călător prin țara totului. 

Dintr'o lucrare mai veche a lui 
H. Jelinek, La Litt&rature taheque 
contemporâine —- Cours profess& 
a la Sorbonne en 1310 — (Par, 
Mencure d: Frince, 2912, ştiam 
că slovacii s'au așezat pe la anui 
600 î. Chr. în louuriie pe cari le 
stăpânesc și azi, că sunt un po- 
por foarte înzestrat, sănătos, mo- 
dest și muncitor, dar prea bun și 
pasiv, popor căruia veneaticii î. 
spuneau pe faţă: „kasa nem tel, 
vot nem enber“, adică, pe româ- 
nește, „teraul nu e mâncare, slo- 
vacul nu e om“. 

Ştiam că acest popor a îndurat, 
secole de-arândul, împilările pe 
cari le-am avut şi pe avem de 
suportat și noi şi mai ştiam că a- 
tât Ludovic Kossuth cât şi Ale- 
xandru Petăfi au fost slovaci. 

Partea de istorie a literaturii 
slovace, profesorul H. Jelinek nu 
a neglijat-o în acel vechi curs, 
dar nici nu i-a avantajat pe fra- 
ţi: slovaci. 





TIDO 1. GASPAR 


Tată însă că profesorul un:var- 
sitar Andreas Mraz prezintă, în- 
tun volum de 200 de pagini, o 
ucrare menită nu numai să im- 
formeze ci, mai ales să înfăț şeze 
un destin: destinul cultural şi et- 
nic al umui papor care, împotri- 
va multelor şi grelelor vitregii ale 
istor ei sale și-a dovedit cu pr:s0- 
sinţă vitalitatea și drepturile la 
viață liberă, 

Asemeni tuturor popoarelor 
miki, şi cel slovac a urcat dru- 
muri sp.noase până la dobândirea 
independenței etnice și, asemeni 
tuturor popoarelor mici, și cel 
slovac a trebuit să-și mobilizeze 
toate forţele în vederea unu. sin- 
gur ideal: cel al rezistenței cu 
orice preț în fața dușmanilor în- 
căpățânaţi să-l desființeze. Astiel 
literatura lui e o neîntremuptă şi 
fidelă oglindre a istoriei sale. 





poarele mici: 

„Suntem conştienţi de faptul că 
operele de artă literară, precum şi 
-orice înfăptuire spirituală, își asi- 
cură, prin valoarea lor intrinsecă 
înainte de toate, interesul și în“ 
nalta considerație a tuturora; 
dară, îintependent de aceasta, 
creaţia literară a popoarelor mici 
pierde când o compari cu litera- 
turile națiunilor mari; ea e în- 
tâmpinată, deseori, cu neîncre- 
dere, e considerată drept inferi- 
oară, așa cum nici celelalte con- 
tribuţii ale popoarelor mici la co- 
munitatea umană nu provoacă 
vreun interes mai viu din partea 


altora. Şi nu este dragoste de noi: | 


înşine şi nici lipsă de modestie 
dacă socotim fenomenul acesta 
„drept nesănătos pentru cultura o- 
menirii; ba, mi se pare chiar ne- 
cesar să accentuăm că nu se face 
un serviciu interesului, bogăției 
și puterii literaturii universale 
dacă, făcându-se o triere și valo» 
rificare, și prestațiile naţiunilor 
mici, bine înțeles dacă o merită 
prin conținutul lor, sunt înglo= 
tate în viața literară universală. 
Mai vechea şi mai tânăra istorie 
a literaturii mondiale ne învață 
în suficientă măsură că unii serii- 
tori aparținând națiunilor mici au 
dăruit lumii, de repetate ori, 0- 
pere cari depășesc cu mult tota. 
litatea numerică mică a poporu- 
lui din care se trag acești ceatori. 

Ținem să observăm aci că îs- 
toria literaturii unui DOpOr 7nic 
nu comportă asemănături cu îs- 
toria literaturii popoarelor mari. 


* Literatura unui popor mic își are 


problemele și legile de tot spe- 
ciale. Ea are altfel de legături cu 
viața-i istorică și cu destinu-i so- 
cîal și politic decât opera literară 
a acelor popoare cari au o misiu- 
ne istorică largă și o viață mai 
bogată și mai diferențiată. O altă 
şi tot așa de îinteresaniă proble- 
mă care se impune și cetitorului 
de altă naţionalitate este faptul 
cum literatura celor mici e obli- 
gată să lupte cu greutăţi dispro- 
porționat mai mari decât litera- 
tura celor mari, cum i se asimi- 
lează şi cum reacționează la in- 
fluenţele exterioare și streine. In 
desvoltarea literaturii popoarelor 
mici există faze în cari ele, po- 
'poarele mici, din grija pentru 
propria lor viață naţională, se a- 
pără cu înverșunare împotriva 
modelelor sau imboldurilor strei- 
ne, E limpede că o astfel de ori- 
entare unilaterală — oricât de în- 
temeiată ar fi, — poate avea ur- 
mări periculoase pentru viața !i- 
terară; poate duce la nivelarea și 
oprirea în loc a evoluţiei literare 
împingând-o de tot la periferia 
titeraturii universale“, 


DEŞI INSA NAȚIONALA 
şi naționalistă în ultima ei ana- 


liză, deci tendenţioasă (şi ce poa- 
te di mai frumos decât tendința 


tem apărătorii unui ideal de îi- 
bertate cu mult mai mare decât 
i-ar putea încăpea îngustele lor 
insinuări, — şi apărătorii unui 


ANDREI ZARNOV 


umanism cu mult mai larg ——), 
deci, deși naționalistă în ultima 
ei analiză şi deşi tendenţioasă, 
cum e aproape totul ce rămâne 
creațiune valoroasă a spiritului 
omenesc, literatura slovacă nu a 
căzut, după cum dovedeşte car- 
tea profesorului Andreas Mra», 
în mediocrizare şi amorțire. 


“Pasăre 








UNIVERSUL LITERAR 


Dela manuscrisul cu versuri 
siovace al lui Peter Benicky 
(1603—1664), descoperite târziu 
şi publicat abea în 1873 şi până 
ia nuvelele și romanele lui Milo 
Urban (m. 1904) Sau sonorele rit- 
muri ale tui Andrey Zarnov (n. 
1903), drumul acestei literaturi a 
fost e dârză cucerire, treaptă cu 
troaptă, a celor mai frumoase 
culmi. 


NUME CA 


Anton Bernolak (1762—1813), Jan 
Kollar (1793—1852), Mathias Bel 
11634—1749), Ludovit Ștur (1815— 
1256), Jozef Miloslav Hurban (1817 
—1886), Svetozar Hurban-Vajan- 
sky (1847—1916), Pavol Orszagh- 
Iiviezdoslav  (1849—1921), Jozef 
Şkultety (1853), Martin Kukue n 
(1860—1928), Martin Razus (1888-— 
1937), Tido J. Gașpar (1893), Ivan 
IKrasko (1876), Janko Jesensky 
(1874), Valentin Benak (1894), 
Jozef C. Hronsky (1896), Jan 
Smrek (1899), Emil Boleslav Lu- 
caci (1900), Andrei Zamov (1903), 
Milo Urban (1904), iar dintre mai 
tineri Ludo Ondrejov, Margita 
Figuli, Ştefan Graf şi Ferdinand 
Gabaj, — înseamnă tot atâtea a- 
vânturi ale sufletului slovac. 

Urmărind evoluţia literaturii 
slovace dealungul marilor curen- 
te sp rituale europene (reforma, 
umanismul, olas'cismul, romentis- 
mul, realismul,  modemismele 
toate, etc), profesorul Andreas 
Mraz a ț.nut socoleală de specifi- 
cul etnic al poporului său şi a 
realizat o sugest vă frescă a lite- 
raturi: cu care poporul slovac se 
așează cu cinste în rândul neamu- 
rilor creatoare ale lumii. 

Regretăm că, în textul acestei 
cărți nu există decât de tot puţin 
şi text literar citat din auorii 
prezentați. Cartea ar fi câștigat 
apreciabil, iară cetitorul şi mai 
mult. 

TRAIAN CHELARIU 


întoarsă 


Stau prea înalți la întourcere-aceşti munţi 
şi vămile cu lacăt de crur închise. 


Melancolia curge ca o 


apă pe frunţi 


şi orele, zileie, toate mi se 

par ca niște anotimpuri mohorite 
care culoarea nu-și schimbă 

şi cărora gustul li-e mereu același 
ca o picăiură armară pe limbă. 


Mai port sub aripi cenușă din steaua 
ce mia luminat exodul trecut 
şi la piept, lângă inimă, rămășița gloriei 


din steagul căzut, 


In ureche însă tot mai caldă sună 


amintirea vechilor balade ale 
satului și mai stăruitoare 
melodia pădurilor natale. 


O, diminețile când văile jumau 
tutunul lor de neguri şi de prin fiorării 


sprintene se deșteptau 


cu basmul pe ochi 


surorile mele pentru sborul de zi! 


Aștept, aștept vântul care va bate 
spre țara aceasta și voiu pleca. 
E'ngropată acolo inima copilăriei 
cu tot destinul nosim în ec. 


GEORGE POPA 





Cronica plastică 


AMATORI de ARTĂ, PUBLIC si ARTIŞTI 


Răstoind rarele reviste franceze, — ce le 
mai poţi găsi astăzi pe la noi — ne-am oprit 
mișcați în faţa unei scurte dări de seamă. 

La Marsiiia, în parcul unui castel, praprie- 
tara, contesa Jean Pastre, care și-a închinat 
viaţa în folosul artiștilor — citiți desiuș t — 
şi-a închinat viaţa pentru a veni în ajutor 
artiștilor prin m jloirea operei cu nume 
semnificativ şi încântător „POUR QUE LES- 
PRIT VIVE"”, a dăruit perdelele sale de tul 
şi draperiile de pe scara prinaipală a caste- 
lulnai ca să 'mbrace zânele „Vsului unei 
nopţi de vară“. 

Piesa lui Shakespeare a fost montată în 
parcul castelului cu  corscursul membrilor 
breslei de artă: pictori, muzicieni, actori, de- 
senatori ş. literați. Ca să nu moară spiritul, 
s'a comandat o noapte cu lună şi sa renun- 
țat „o lună“ la iluminarea întregului castel, 
în favoarea unei singure nopți. Aripele dia- 
iane ale zânelor aveau nevoe de scântei; ca 
să nu moară spirtul, ar putea îi ș la mi 
titlul unei miraculoase asociaţii. Acum când 
spiritul e târit în toate cociauriie și e forțat 
să se ascundă, pentru a nu pier. 

De fapt, spiritu!, impalpabilui amic, atât 
de caracteristic Franţei, nu ne e străin nici 
nouă „Țărani de pe malurile Dunării“, ade- 
sea regi si humorulmi, nu îndestul de tari să 
sacrificăm însă bunurile noastre pământeşti, 
pentru un ideal de artă, o căutare riguroasă 
a perfecțiunii. ! 

i+mători: noştri de artă se împart în două: 
cei care îndrăgesc un artist şi-l răsfață peste 
măsură, stricându-l, şi cei care nu cumpără 
decât semnături, reputați. bine stabilite, ta- 
blouri catalogate „de tout repos“. Curajul 
riscului le lipseşte, se tem chiar dacă o pic- 
tură mai îndrăsneaţă ar putea să le placă, 
să şi-o agaţe pe perete, se tem să-și rişte 
banii pe um lucru ce ar putea f. dezaprobat. 
In timp ce amatorii nr. I îmbrățișează cu 
beatitudine orice fleac, semnat de odorul ior, 
amatorii nr. II scuipă, se leapădă de orice 
tablou sau statue ca le-ar putea turbura di- 
gest a, bunul mers al tihnei famit'ale. 

Intr'o expoziţie, o doamnă a admirat odată 
„n pastel de vo neobișnuită imitate artistică. 
Sa învârtit în jurul stu vreo 2—3 săptă- 





R. LADEA 


mâni, apoi, rușşinată după ce se învoise să-l 
cumpere i-a mărturisit artistul: „Să nu te 
superi, dar nu-l mai iau, mi-e teamă de ce 
va zice lumea — mie îmi place — dar nu 
pot să sufăr să-mi dezaprobe tablourile de pe 
pereţi, cei ce-mi intrăn casă”, 

De cudă, bietul pictor îşi luă pastelu! și-l 
nimici. Imi spunea cu amărăciune mai târ- 
ziu, că nu crede să-i mai fi reușit vreodată 
unul de aceeași calitate... 

Ceeace e mai ales condamnab.l la noi, e 
contactu! permanent cu publicul în expoziţii. 
Faptul că de public depinde succesul bănesc, 
dăunează conștiinței artistice. Diferitele ş.- 
retlicuri, subtertugii şi artificii: pe care e ne- 
voit artistul să le adopte ca să iasă bine 
la vopsea, 'sunt deadreptul desgustătoare. 

Onice atitudine revelată de tablou trădând 
o intenţie servilă a artistului, faţă de public 
e un pas către „moartea artei”. 


Nu odată am auzit și ascultat reproşur.le 
amare aduse vânzătorilor de ţablouri din Pa- 
TiS, printre care şi ale cunoscutului AMBROI- 
SE VOLLARD, descoperitorul lui CEZANNE, 
cel dintâi care a avut „neobrăzarea” să riște 
o expoziţie a lui. De câte ori mi sa spus că 
s'a îmbogăţit pe spinarea descoperirilor 1ă- 
cute?... 

Ei şi, ce poate să privească pe pictorul a- 
devărat, acest lucru? Măntreb întrucât îl 
atinge pe MATISSE faptul că tablourile lui 
au ajuns la o cotă fabuloasă?! Astăzi, când 
reputația lui e bine stabiiită? Omul lucrează 
liniştit şi- pe cât de modest, pe atât de înaltă 
conștiință artistică are. In loc să doarmă pe 
lauri, așa cum prea adesea fac pictorii noștri 
care şi-au găsit „maniera“ mai bănoasă, el 
trimite pnietenului său bun,PALLADY, mii 
schițe înfățișând tablourile în curs, cerându-i 
părerea asupra lor. De necrezut, nu-i așa, 
marele MATISSE, pentru ale cărui cele mal 
mic. pete de culoare încremenesc amatorii, și: 
snobii lumii întregi ; autocnitica sa nu are 
suficiența să-şi spue că e fără greș ci, ca 
un școlar cuminte şi conştiincios, îşi verifică 
impresiile pe lângă un camarad competent. 
Iată atitudinea de netăgăduită nobleţă pe 
care un artist în cel mai înalt sens şi cu- 
vântului, trebue să o aibă. 

Sunt ferm convinsă că prea multele co- 
menzi, .doiatrile exagerate, banii de care 
dispune cu ghiotora um artist — îl strică! 

Nu știu, zău, dacă lupta şi sărăcia dintr'un 
anume punat de vedere, nu-i şede mai bine; 
e preferabil, oricât de rău considerat ar fi 
faptul îmbogăţirii unuia pe spinarea celuila:t, 
ca artistul să nu fie în contact direct cu a- 
matorul, ci prin mijlocrea unei terţe ptr- 
soane să i se dea tablourile în comerț. De a- 
ceea consider o galerie de pictură ca aceea a 
CAMINULUI ARTEI deschisă în vara asta 
ca o adevărată binecuvântare pentru artiști, 
gestul acelora care au înfăptuit-o trebue inu- 
tat, chiar cu riscul îmbogățirii pe spinarea 
pictorilor. E preferabil ca un artist să ră- 
mâe cu conștiința curată ș. cu bani mai pu- 


ţini. 
LUCIA DEM. BALACESCU 


4 








3 


ie 
et 


Note îranceze 


Ia cafeneaua Lipp, în Diața 
Saint-Germain, publicul nu s'a 
schimbat. I-adevărat că Anare 
Billy se află la Lyon, dar Therive 
e aci, Brice Parain la fel şi mat 
ales Picasso. Pictorul lucrează 
mult şi vinde mai mult încă. 

Un amic îi spunea deunăzi: 
Picasso, ar trebui să-ți scrii 
viaţa. 

— Viața mea, dece viața mes? 
Ce reprezintă? 

— Reprezintă 500.000 de franci. 

La care Picasso a tăcut. Poate 
că și-a: adus aminte de vremeu 
când răspundea celor: ce-l între- 
bau dinaintea unuia din tablou- 
vile sale cubiste: Ce reprezintă 
asta? 

— Asta reprezintă o sută di 
mii de franci. 

Na uitat însă, cu siguranță, 
că un grup de editori străini îi 
propusese o jumătate de milion 
ca să-și scrie istoria vieții sale 
Dar a refuzat cu dispreț. 


Parisul a prilejuit un mare 
suoces expoziției pictorului ger- 
man Arnold Breker, Unui străin 
care Se mira, i-a răspuns un pa- 
risian: 

— Nu e nimic extraordinar în- 
tr'asţa. Lucrurile trumoase n'au 
lăsat niciodată nepăsător publi- 
cul francez. E atât de adevărat, 
încât se poate spune că toţ ce-i 
realmente viu în aută îşi găsește 
o patrie la Paris. 

Aşa a fost cu Goethe, cu B5l- 
deriin, Novalis şi Nietzsche şi cu 
mulţi alții, 

Institutul german din Paris pe 
care-l conduce d. Eptiny, un om 
de gust şi vechi prieten al lite- 
relor franceze, publică o revistă: 


.j tele franco-germane“, redac.- 
tate în franţuzeşte şi nemţeşte. 

Pe când prima revistă euro- 
peană redactată în marile limbi 
europene? Ce frumos lucru ar fi 
să se poată publica lunar, într'o 
revistă, cele mai bune versuri 
germane, franceze, italiene, 8pă- 
niole, românești. O revistă de 
poezie pură. 

La „Lip“ şi la „Deux-Magots“ 
se şi discută, dar hârtia se face 
tot mai rară şi comun;caţiile în- 
tâmpină destule greutăți. 


D. Bernard “Grasset a publicat 
de curând un volum: „Les che- 
mins de lEcriture”. E o cuiege- 
re de esseuri şi articole apărute 
în presa franceză din ultimii ani. 
Toate aceste studii tratează des- 
pre opere ale spiritului, 

A face operă de spirit, a creia 
— iată ce interesează pe marele 
editor parisian, care se simte 
stânjenit să se exprime într'o 
operă personală, fiinâcă în ma- 
terie de artă e foarte pretenţios. 
Aproximativul nu l-a satisfăcut 
niciodată. 


Exemplul lui Grasset ne adu- 
ce până aproape de tot de se- 
cretul Parisului: el se chiamă 
calitatea. Să vrei mereu cea mai 
înaltă calitate și să nu fii nici- 
odată satisfăcut cu ce-i lesnicios, 
eftin. 

Nu este aceasta chiar defţini- 
ţia gustului? | 


Câţi oameni de gust sunț pe 
lume? Americanii cari aveau o- 
biceiul să facă tot soiul de an= 
chete, ca să știe dece femeile râd 
mai tare între unsprezece şi 








GIOVANNI PAPINI 


în calitate de reprezentant al 
scriitorilor italieni la „Asociaţia 
occidentală europeană a scriitu- 
rilor” — la care e chemată şi 
România să contribue la apro- 
pierea dintre scriitorii națiunilor 
europene — care a avut loc la 
Weimar, a ţinut la 26 Martie a. 
c. un substanțial discurs despre 
„Realtă, classicită e universalitii 
delia letteratura italiana”,  tra- 
sând în puține linii caracteristi- 
cele literaturii italiene. 

Papini pleacă dela credința că 
victoria definitivă de mâine. a 
armelor va duce în mod nece- 
sar la unitatea spirituală a Eu- 
ropei. Aceasta nu înseamnă do- 
minarea unei singure culturi şi 
înăbușirea  celorialte: fiecare 
națiune trebue să fie prezentă 
cu tot ce are ea mai originar și 
mei autentic în înfrățirea spi- 
rituală a popoarelor europene. 

Literatura italiană își va păs- 
tra mai departe caracteristicele 
împrimate de cele două milenii 
de glorioasă existență; „realti, 
classicită, universalită”, 





GIOVANNI PAPINI 
văzut de Ardengo Sotie; 


„Geniul italian — spune tez. 


tual Papini — a căutat întot= 
Geauna, în artă şi în gândire, 
viul, concretul, efectivul, adică 
adevărul. Literatura noastră nu 
e o literatură de osândiţi, adică 
de oameni cari visează mereu la 
„eadare”. In loc de a supune 
realitatea visului, italienii se 
servesc și de vis chiar, pentru 
revelarea realităţii”. 

Trebue să lămurim însă că a- 
ceastă dragoste de adevăr pe ca- 
re Papini o enumără cu atâta 
mândrie printre notele predo- 
minante ale literaturii țării sale. 
nu e tot una cu verismul, crud 
de cele mai multe ori şi cobo- 
rindu.se şi la trivial câte odată. 

Definiția acestei realtă o dă 
tot Papini: este „realul văzut sau 
interpretat de geniu în însăși e- 
sența sa, adică un real mai real 
a propriei realități”. 

A doua trăsătură e „classicită”, 
noțiune care nu numai că nu se 
acoperă, dar e deseori opus ela- 
sicismului și mai ales  neoclasi- 
cismului. 

Intors spre cultura antică de 
două ori — în epoca lui August 
și în timpul Renașterii == spiri- 
rul italian n'a restaurat ceeace 


i se părea învechit, nici n'a imi- 
tat jormele ideale  încremenite 
ale unei străvechi culturi — mai 
sunt şi astăzi oameni cari cv. 
boară fenomenul Renașterii la ce 
simplă copie a trecutului amtie 
ci a suferit o transformare mult 
mai complexă, echivalentă cu a 
unei învieri, cu a unei noui vieți 
insufiate de misterioasa undui- 
re a istoriei. 


miezul nopţii, dece bărbaţii de 
cincizeci de ani preferă ca:ului 
bicicleta, etc., n'au îndrăznit să-şi 
pună vreodată această întrebare 
asupra gustului, ceeace... nu-i de 
mirare 


Cine va serie odată istoria gu- 
siului în materie de artă? Ar fi 
Un subiect de mare însemnătate. 
Se va constata o decadență a 
gustului care coincide cu progre- 
sul democrației. 

Prostul gust al proaspeților îm- 
bogățiți e înspăimântător, la Pa- 
ris şi aiurea, Şi gustul începe cu 
mobilierul.  Arăiaţi-mi aparta- 
mentul vostru şi vă voi spune 
cine sunteţi. 

Astăzi Franţa, aatoare să-şi 
să-şi caute sprijin în elita ei 
încearcă să-şi amelioreze gustul, 
În toate împrejurările, 'Trebue 
spus că pe planul spiritului a şt.ut 
întodeauna să-l păstreze. 


Goethe spunea că opera lui nu 
ma fi niciodată populară. Edito- 
rul lui Maliarme na vândut o 
mie de exemplare din „„Potsies” 
in douăzeci de ani. Montheriaui 
cel mai mare scriitor francez are 
şase mii de cittori care-l urmă- 
resc şi poate că jumătate doar 
îl înțeleg. 


Ultima operă a lui Monither- 
lant, apărută în Iulie 1942 se in- 
titulează: La Vie en Proue Texte 
pentru tineret. Montheriant reu- 
neşte aci texte de importanța 
unor „Lettre d'un Pâre ă son 
fils“ şi „La gloire du Collăge“. 

Să te depășeşti, să te înalţi, 
să disprețuești ce e josnic 
iată ce sar putea numi cuvinte 
de ordine ale acestui om care-i 
unul din rarii reprezentanţi ai 
valorilor aristocratice: Nici nu 
sunt altele pentru c:ne ia în serios 
viaţa sufletului şi a spiritului, 


D. Gaston Gailimard se ocupă 
acum de cinematograf, cum s'a 
ocupat de editură, a:egându-și 
coiaboratori excelenți.  Roiand 
Tual și Denise Tual sunt cei cari 
conduc această nouă casă cine- 
matografică franceză. 

Toţi cunoaşteni filmul „Quai 
des Brumes”, dar foarte puţini 
ştiu că acest film a fost conce- 
put de Denise Tual!, care înte- 
meiase la Paris, în 1936, primul 
birou de studii cinematografice 
pe continent. 


D-na Tual e fiica editorului 


„Clasicita înseamnă peniru noi Piazza, care a. știut să fie un 


creația liberă a sufletului care 
se inspiră din experiențele in- 
terne și din frumusețea din afa- 
ră, înseamnă adică armonie, e 
sinteza dintre furtuna romantică 
a pusiunilor şi disciplina formei 
și a legii, sinteza dinire avântul 
inspirației și ceeace numea 
Dante: „ii fren dell arte” (frăul 
artei). Forma nu e totul și nici 
legea, dar fără una sau alta nici 
chiar substanța cea mai bogată 
nu poate fi în întregime desco- 
perită și nici nu poate dura”, 

Universalitatea, cel din urmă 
carucier al literaturii italiene se 
poale foarte bine confunda cu 
credința catolică (cattolicită), 

„In marile noastre epoci na- 
ționalismaul și  universalismul 
coincid. Italia e întradevăr ea 
însăși numai când îşi asumă 
mai presus de ea 0 însărcinare 
universală care poate fi, rând 
pe rând, politică, religioasă sau 
estetică. A fost politică în simpul 
imperiului roman și acum cu 
Fascismul, religioasă cu Biserica 
romană, plastică și literară în «e. 
poca umanistă și a Renaşterii. 

Și pentru aceasta civilizația 
italiană e de secole o civilizație 
esențial catolică în dublul sens 
al cuvântului”. 


Spune mai departe Papini că 
atmosfera celor Patru Evanghe- 
Hi, înterpretate în spirit  fran- 
ciscan, amintește mai mult Gre- 
cia decât Vechiul Testament. 
Tema Nunții din Caana, a vinu- 
lui şi a vieței, a bucuriei, a In- 
vierii, e foarte apropiată de anti- 
cul elenism. „Catolicismul e sin- 
teza voită de.Dumnezeu a reve- 
lației  Evangheliei—nedesfigura- 
tă de ascetismul oriental şi afri- 
can — cu lumina gândirii gre- 
cești și cu structura ordinei ro- 
mane. Este, deci, mult mai euro- 
pean decât palestiniam”. 


Structura noastră ortodoză ne 
împiedică a adera întru totul ia 
ideile scriitorului italian în pri- 
dința catolicismului, Lesam  ci- 
tat pentru a nu știrbi nimic din 
simetria gândirii lui Papini și a 
face imposibilă înțelegerea con- 
cluziilor la care se ajunge. 

Deţinit astfel catolicismul, e 
ușor de înţeles cum poate fi 
confundat cu tendința universa- 
listă a literaturii italiene. De a- 
ceea catolicismul nu SQ  O0DUs 
mâșcării artistice şi filosofice 
măi bine spus revoluţiei, din Re- 
naştere, ci a căutat îmotdeaunu 
să împace pe om cu Dumnezeu 

Acestea — realtă, classicită e 
universalită sunt bunurile 
pe care iiteratura italiană le va 
aduce marei înfrățiri spiritiuuie 
dintre națiunile Europei. 


CONSTANȚA TUDOR 


înnoitor al 
Franţa. 

Denise Piazza-Tual aduce ci- 
nematograjului francez un ser- 
viciu asemănător, cucerind în- 
nainte de război chiar piața ce- 
lor două Americi. Reţeta e; era 
simplă: trebue să faci filme 
scumpe, i 

In Franţa un film costa în 
mijlociu 1.500.000 de franci și a- 
ducea vre-o zece milioane. „Quai 
des Brumes” a costat 5 7nilioane 
şi a adus alte 200 câştig, 

Denise Tual mai spunea: tre- 
but să faci filme bune. 

Ceeace e aită poveste. 


ediției de lux, în 


Filmul e o plantă care aparți- 
ne familiei romanului „Legile lui 
sunt aceleași, dar greu de deti- 
nit. Pe când un Aristot care să ne 
dea o artă cinematografică? 

Pân'âtunci să ne mulţumim cu 
aceste două adevăruri: 

1) Un film, ca și un roman, 
creiază viaţă: asta se chiamă at- 
mosferă, ambianță. 'Yonalitatea 
filmului trebue dată odată cu 
prima imâgine, 

2) Filmul, ca şi romanul, naşte 
din punerea în acţiune a unor 
forțe. El trebuie să se desrășoare 
cu acecaş vigoare ca o bună par- 
tidă de şah. 


Nu e o întâmplare că se fac 
cele mai bune filme în ţările 
unde nasc cele mai bune romane. 

D. Gaston Gallimard are multe 
şanse să facă filme bune, dar să 
nu se încreadă în, literatură. 

Primul dlui film, realizat în 
1938, de dragul Valentinei Tes- 
sier, a fost  neisbutit, cu toată 
punerea în scenă a lui Jean Re- 
noir, din cauza subiectului: Ma- 
dame Bovary. Ă 

Dar d. Gallimard are o scuză: 
mo cunoștea încă pe Denise Tual 


RAINER BIEMEL 





LUDOVIT STUR 























OSL>POICRE 


DAMĂGVIȚEE 


pm 


DOAMNA CU CĂȚELUL; 


In afară de tipurile „standard“ care rezistă 
viguros vicisitudinilor, mai sunt altele multe si- 
tuate la marginea unei categorii flotante cu ca- 
ractere variabile şi nedefinite şi de aceea greu de 
etichetat. Acestea sunt exemplare rare cari apar= 
țin unei faune altădată exuberantă, acum în 
curs de dispariţie, 

“Cine, de pildă, ar putea recunoaște în femeia 
grăbită, cu alură sobră și îmbrăcămintea aproape 
severă, pe una din figurile cele mai repre- 
zentaţive, 'pe mult comentata şi mult criticata 
„doamnă cu căţelui“ a cărei excesivă şi sgomo- 
toasă eleganță umplea acum câţiva ani străzi, 
cafenele și cofetării? Doamna şi cățelul — care 
în multe împrejurări era ditai dulăul — era un 
fei de echivalent sereal și faptic al Doamnei cu 
camelii. Genuri diferite — e drept — dar care 
situate fiecare în imensul dulap, care cu puţină 
bunăvoință ar putea reprezenta timpul în serta- 
ru) cu eticheta epocei respective, se puteau re- 
duce la aceiași ostentație, acelaş cabotinism, a- 
ceiaşi poză. In fond, numai atitudinea diferă, în- 
tre două puncte de vedere identice. Deosebirea 
era pur formală. 

Astfel, există în genul grotesc tipul doamnei 
cu forme mai mult decât ample, îmbrăcată -stri- 
dent, care trage cu o vehemenţă demnă de o 
cauză mai bună de un biet animal istovit de bă- 
trâneţe, gâfâind de astmă, sufocat de trai bun, — 
tot atât de gras ca şi stăpâna, — încărcat cu îun- 
duliţe și zurgălăi. Impreună, ar putea fi simbo- 
lizați printr'o paranteză urmată de un punct. 
Paranteza se opinteşte grăbită pe tocuri prea 
înalte, suflând din greu din cauza căldurei și din 
multe aițe cauze. — Punctul o urmează resem- 
nat, — filosof bătrân și sceptic — care a văzut 
multe și care ştie că nu rezistenţa lui va schimba 
faţa lumii. 

Din când în când se opreşte — de preferință 
lângă un gard, sau la rădăcina vreunui copac, — 
pentru îndeplinirea anumitor îndatoriri pe care 
perversitatea omenească nu l-a învăţat încă să 
le ascundă. Atitudinea parantezei lasă atuncea 
două posibilități : sau întoarce capul jenată, fă- 
cându-se că nu vede și nu ştie, roşind pe cât i-o 
îngăduie fardul, trăgând de sgardă şi îmbărbă- 
-tându=și odorul cu fel de fel de promisiuni: 

— Hai, Pufișor, vino mai repede, cheri. Te rog. 
puişorule, nu face pe mămiţica ta să te aștepte! 

Sau se opreşte și ea, încremeneşte pe loc şi îl 
îneacă în priviri tandre înmuiate de duioşie. Dar 





de PAUL |. DANIEL 


“în sfârșit, rezultatul e acelaș. Operația s'a termi- | 


nat cu succes și paratenza o porneşte fericită le- 
gănându-se pe picioarele groase și scurte care 
ies din rochia și mai scurtă, urmate de punctul 
satisfăcut care zornăie Gin zurgălăi, dă din coada 
stufoasă pe care se leagănă moţul roșu legat de 
stăpâna prevăzătoare împotriva deochiului. 

O altă variantă este tânăra doamnă cu silueta 
elegantă, ta:or sport şi vulpe argintie, care se 


înghesuie cu orice preț între 11 și 1 pe Calea. 


Victoriei, anume pe unde e mai multă fortotă, 
cu mâna pe gâtul unei namile care-i ajunge a- 
proape de umeri, pe care la pr:ma vedere o iei 
sau drept un vițel scăpat prin minune din her- 
ghelia maternă, sau drept un lup refugiat din 
desişurile pădurei, sau drept unul din acele ani- 
male de junglă cu rezonanțe sălbatice și mân- 
gâietoare cu care ne-au obişnuit filmele cu Do- 
roty Lamour. 

De obiceiu, aspectul fioros al namilei nu este 
decâtţ o aparenţă. In fond, însoţitorul nu este de- 
cât un decorativ şi stupid Dog danez, un filosof 
și greoi Doberman sau un resemnat Saint Ber- 
nard depeizat de bulevarde şi mașini şi de tor- 
fotă, purtând în ochi nostalgia piscurilor înzăpe- 
zite „a prăpastiilor perfide și a câldurii binefăcă- 
toare a cabanelor de munte, 

Aceste biete animale par preocupate, frămân- 
tate de o problemă a căror soluție nu o pot găsi. 
Ce explicaţie şi ce justificare ar putea găsi sno- 
bismului care le-a adus din codrii ancestrali în 
forfota bulevardelor, pe lunecușul străzilor, sub 
amenințarea mașinilor, în  fuștele stăpânelor ? 
Deaceea Boby, Tom sau Dick au renunțat de 
mult să se mai mire sau să se întrebe despre 
rosturile lumii în care au fost svârliți. O iau 
prin urmare, așa cum este și păşesc exilați, do- 
cili pe bulevande stăpâniţi de o mână fragilă pe 
care o urmează cu mândria frumuseţii şi puterii 
lor. 

Odinioară, în pădurile natale picioarele lor pu- 
ternice şi sprintene îi purtau peste munţi şi văi, 
acum îi plimbă prin decoruri citadine, turiști, 
resemnaţi în umbra stăpânelor parfumate. La 
urma urmei, merge şi așa... Principiul estatic 
este salvat și celelalte principii nu contează sau 
contează prea puţin. Şi sunt aspecte şi mai puţin 
decorative, dar mai curente — mai pline de acel 
miez ridicol și simpatic, mai apropiat de noi, 
fiindcă conţine mai mult omenesc. De cucoana 
din tren, absorbită și preocupată cu sălbatică 
exclusivitate de drăgălăşeniile unui oarecare Bu- 
bico sau Pufy, a avut grije” savuros şi definitiv 


UNIVERSUL LITERAR 


mă ) 











“marele Caragiale. Dar atunci când în loc de unul 


singur intră în scenă doi, trei, patru şi chiar 
șase Pufy — s'a văzut și asta, — atunci lucru- 


rile se complică. Este un spectacol destul de frec- 


vent, deși nu destul de agreabil, cucoana purtând 
cu chinuită eleganță în „lesă“ câțiva pechinezi 


“cari par multiplicaţi la infinit, adevărată legiune. 


In acest caz, atenţia trecătorilor trece toată asu- 
pra animalelor, stăpâna rămânând un simplu ac- 
cesoriu al lor, ceeace probabil nu i-a stat de loc 
în intenție. 

Elementul psihologic în aceste studiate aso- 
cieri este tocmai invers, ca prin mijlocirea ani- 
malului atenţia să treacă asupra stăpânei. Câi- 
nele este de multe ori un intermediar mut şi 
inteligent care înlesneşte unele apropieri, altfel 
fără obiect și mai ales fără subiect. In asemenea 
cazuri, conversaţia se desfășoară după regule in- 
variabile. Nicio fantezie n'a îndrăznit să schimbe 
ceva din discursul lor stabilit de secole printr'o 
convenție tacită între ambele sexe. . 

— Ce căţel frumos! spune junele mângâind 
blana javrei, care-i aruncă priviri complice și în- 
țelegătoare. 

In realitate, nimeni nu. se îndoeşte cui se adre- 
sează... originalul compliment pe care o ipocrită 
bună cuviință o îmbracă în această haină indi- 
rectă. Introducerea s'a făcut, legătura s'a efec- 
tuat clar, limpede, scurt, eliminând implicit pri- 
viri ofensate și aere disprețuitoare uzuale în alte 
împrejurări, asemănătoare dar directe. In locul 
unui mutism jignit, sau unui „vezi-ţi de treabă, 
domnule“, mai mult sau mai puţin convins şi 





convingător, respectiva consimte să răspundă, — 
fiindcă este doar vorba de odorul ei — câteva 
cuvinte în acelaș subiect și în acelaș spirit. Con- 
versația se angajează în sens unic şi ce se înţâm- 








19 Septembrie 1942 ==—= 


plă apoi nu mai interesează. Probabil că nimic 
prea din cale afară de nou. De câtva timp în- 
coace, e drept că lucrurile s'au cam schimbat 
sau par ca şi cum s'ar fi schimbat, fiindcă în rea- 
litate orice schimbare se reduce la aparența ei. 
E adevărat că n'au dispărut nici doamnele și nici 
câinii, ferească Dumnezeu. Ba nu Sar putea 
spune nici cel puţin că s'au rărit, fiindcă au ră- 
mas destule şi destui. Atunci când sunt văzuţi 
împreună, este reconfortant de constatat pentru 
vreunul din pesimiștii iremedialibili care mişună 
actualmente sau prentru vreun alarmist care 
caută cu lumânarea catastrofe înfăptuite sau cel 
puțin în perspectivă că şi ea şi el îşi conservă 
aerul levent şi mina înfloritoare în ciuda unor 
restricţii. Stăpâna e tot atât de elegantă și cățe- 
lul tot atât de grav. Dar parcă amândoi şi-au 
pierdut ceva din acel snobism distins care făcea, 
din asocierea lor voluntară și căutată ceva ine- 
fabil, complet, aproape clasic. Astăzi par uniţi 
de legături mai puţin accidentale, mai puţin 
lustruite. 

Eri, doamna și cățelul! erau două simboluri, sau 
mai bine zis un simbol cu... două capete. Astăzi 
sunt două ființe, două entități distincte, două in- 
dividualităţi strict conturate. Amândoi trăiesc în 
acelaş ritm, la altitudini și amplitudini diverse, 
toate ramificaţiile, toate dibuirile și toate tenta- 
țiile care alcătuiesc în complexitatea ei drama 
amului modern. In această învăluire intră omul 
şi animalul, factori diverși dar de aceiași însem- 
nătate, chiar când sunt şi unul și altul... de lux. 
Şi tragismul care plutește peste eleganța şi fru- 
musețea femeii se reflectă şi în privirile anima- 
lului, dându-i acea expresie nedefinită şi tulbu- 
rătoare, stigmat a! unei epoci întunecate. Exube- 
ranța stăpânei și guduratul javrei apar astfel 
factice, iluzorii. 

De câte ori văd o doamnă purtându-și eleganța 
cu indubitabile indicii de surogat şi fabricat în 
serie în tovărăşia unui superb și selecționat 
exemplar canin, trebuie să mă gândesc la o 
uriașă mistificare. Prefer nepăsarea naturală și 
inconștientă a coteilor vagabonzi, singurătatea 
mândră a câinelui ciobănesc inaccesibil și regal 
în turnul de fildeş al stânei, mândriei înfumu- 
rate şi decorative a diverşilor urși polari, trans- 
plantați — „cu mari sacrificii...“ — în climatu- 
rile noastre sau produselor hibride ale nenumă- 
ratelor încrucișări artificiale care poată în pri- 
viri toată josnicia și tot oportunismul vicios a! 
corciturilor. Cât despre stăpâne, care îşi revarsă 
în cascade atenţii şi giugiuleli echivoce asupra 
unor fiinţe, care deobicei nu prezintă decât avan- 
tajul că sunt veșnic ia îndemână, că au patru pi- 
cioare şi că nu pot să vorbească, poate și-ar găsi 
pentru excesul lor de sensibilitate un debușeu 
mai demn... Ar putea scrie versuri sau fabrica 
prăjituri la același elimat și cu aceiași in- 
tensitate. Nu vom critica niciunul din fundamen- 
tele fireşti ale afecţiunei care leagă omul şi ani- 
malul, dar spectacolul unei javre îmbuibate cu 
bunătăţi, — reumatică de bătrâneţe, arțăgoasă, 
acră, plină de toame ca o fată bătrână, copleșită 
de atenții și giugiuleli ca un convalescent, este 
tot atât de revoltător ca orice nedreptate socială. 





Lucian Blaga 


Şi teatrul său 


(Urmare din pagina I-a) 


Jar pe Lucian Blaga, hotărât, nu-l pot vedea altfel decât ca 
20dier, ca cetitor în stele. E în toată atitudinea lui, în toată poezia, 
filosofia și dramaturgia lui, o zrât de uriaşă putere de a absorbi 
în sine şi de a pricepe marile linii de armonie a'e cosmosului, de 
a simţi liniștit cum ele trec prin oameni, prin soarta lor, venind 
din începuturile universului şi ducând cine ştie către ce tinalităţi, 
câtre cine ştie cari feluri înțelepte ale lumii, — încât nu-l poţi 
defini mai bine decât ca un iaic şi modern cetitor de zodii. Şi mă 
gândesc câte odată dacă nu cumva de aceea se înmulțesc atât de 
mult poeții în timpurile moderne, față de cei multi mal puţini ia 
număr, de acum câteva veacuri, tocmai fiindcă ei nu se mai pot 
tace acum adevăraţi zodieri, tocmai: fiindcă această profesiune şi 
menire astăzi nu mai există, 


Lucian Blaga e însă una din cele mai pure şi mai grandioase 
întrupări ale cetitorului în stele de astăzi, Vocaţia lui e atât de 
puternică încât a sărit până acum în ochii luturor criticilor. D. 
Bazil Munteanu l-a numit bunăoară poetul misterului cosmic. E 
toazte just şi totuși numai o parte din adevăr. Lucian Blaga simte 
în adevăr, puternic ca puţini alţii astăzi, tainele Iumii. Nu rămâne 
însă numai la fiorul în faţa lor, La fel ca vechii zodieri, e] are 
convingerea că tainele lumii nu plutes; numai ca un abur fiuid 
în univers, ci că sunt scrise pretutindeni, exis.ă ca semne, că ele 
pot fi descifrate deci. Dar semnele acestea, nefiind iscodite de 
gândul oamenilor, sunt totuși tare ascunse de înţelegerea lor și 
numai cu anevoie, şi numai cei cu har le pot pricepe. Convingerea 
aceasta e minunat crisțilizată în poezia Rune — şi fiindcă mu se 
poale vorbi nici chiar despre dramaturgui Blaga, fără să faci 
delicte de poezie, dați-mi voie să fac și eu numai unui, cetindu-vă 
începutul acestei poeme pline de înţelesuri : 

In chip de rune, de veacuri uitate, 
poart'o semnătură făpiuri:e toate. 
Slăvite:e păsări sub aripi o poartă 1 


în liturgice sboruri preiungi ca viața. . 3. 

in slujba luminii, urnă fără de toartă, A 
luna și-o ține ascunsă pe fața m i: PR 
vrăjită să nu se întoarcă, a 
Stane de piatră, jivine, cucută 4: 


poart'o semnătură cu cheie pierdută... 


Dar această căutare și descitrare de tainice semne nu e uni 
atribut numai al poeziei lui Blaga, ci a! întregii sale opere, al celei 
filosofice, ca şi al celei dramatice. Şi iormele cele mat patetice 
şi mai vii, această căutare tocmai în opera dramatică a lui Blaga 
o ia. 


Dacă Lucian Blaga este poetul destinelor cosmice să nu uităm 
că ei este totodată dramalurgul grandios al celor mai temerare 
încercări românești de a descifra o parte din aceste taine ale lumii 
E Qramaturgul! lui Zamolxe. a! Meșierului Mano'e, al lui Avram 
Iancu. Trebuia să fie astfel, și ca poet, și ca Român. Căci dacă un 
Pani Bourget, cu recele lui psiho'ogism, cu analizele lui minu- 
țioase și totuşi extrem de comode în același timp, de mici fapte 
sufletești, se putea naşte mai curând ca oriunde în Franţa dela 
finele sec. XIX, un Lucian B'agă, cu simţul său faţă de tainele 
lumii, se mai putea nașie încă, mai degrabă-la noi decât.în altă 
parte. Căci în puţine literaturi populare trăiește atât de viu senti- 
mentul pierderii omului în pacea imensă a rânduielilor firii. ŞI 
în puţine țări europene se mai păstrează încă așa de intact modul 
folcloric de a înțelege viața omului ca o fărâmă doar din viața 
armonică a universului, N 

ȘI aici îmi daţi voie să spun o vorbă mare care, fireşte, ces 
toate vorbele mari, e cu risc: am convingetea că fiecare creator de 
artă e mânat îm lume de un destin al lui, statorniciţ de forţe mai 
presus ge cele ale sângelui, ale îrmprejurimii, ale întâmplărilor. 
Destine! îmi Ictan Baga a fost să întrupese în Bai sub diferite 


feţe, tipul omului care cu orice pisc intreabă tainele jumii. L-a 
întrupat ca poet în propia viață a versurilor sale; l-a intrupat 
ca gânditor în atitudinea filosofică: l-a întrupat mai ales ca dra- 
maturg în cele câteva uriaşe făpturi pe cari le-a dăruit teatrului 
nostru, 

Nu e o simplă înfâmp'are faptul că întâia sa operă dramatică 
îl crează pentru prima oară la noi pe Zamolxis, profetul dac. N'a 
însemnat numai a începe cu începulul adâncurilor noâstre în 
timp: cele ale strămoşilor noştri traco-daci. Ci înseamnă şi înce- 
putul începuturilor oricărei întrebări asupra tainelor lumii: aceea 
asupra Dumnezeirii, a felului cum se arată ea în lume şi cum o 
primesc oamenii. Zamolxis, întrupare a acelui spirit dac atât de 
legat de luminile curate ale lumii celeilalte, vrea să apere acest 
spirit de ispita de a se închina pietrii idolilor, materiei deci, la 
care ajunsese poporul său. Se retrage șapie ani în munți, ca la 
intoarcere să-i poată aduce poporu'ui, învățătura despre Dumne- 
zeul adevărat, de duh. Iu lipsa lui însă, oamenii, care pricep cu 
greu numai duhul pur, l-au crezut zeu şi pe el și i-au tăcut sta- 
tuie, Dărâmându-și la întoarcere propriul său idol de piatră, 
oamenii nu-l recunosc şi-l ucia ca profanajor. De abia după 
moarnte va izbuti să-i facă să-l recunoască şi să creadă în el ca 


se lămureşte prin ea Zamolxis, Nona e o călugăriță ce n'a putut 
uita viaţa şi care are — după propria sa expresie — în ea „reli- 
gie doar atâta cât nu strică sănătăţii” dar tocmai ca și ispita 
ei demonică îi e necesară părinielui ca să se lămurească până la 
urmă. Mira e numai râs şi cântece candid, dar numai prin es și 
pria jerita el se poate lămuri Meşterul Mano!e. 

Şi cu aceasta am venit tocmai unde voiam să ajungem: la 
Meşterul Manole. Cu riscul de a vă pliciizi prin repetiție, îmi 
exprim iarăşi credinţa că nici de astă dată n'a fost o întâmplare 
că cea mai desăvârşită întrupare teatrală a lui Manole până acum 
la nol a dat-o Lucian Blaga. Ca să poţi face să trăiască viu pe 
scenă sbuciumul unul creator ce jertfeşte totul pentru porunci 
de dincolo de firea omenească, şi anume porunci nu numai din 
tulburi adâncimi de pământ și de intern, ci venite şi din înălțimi 
din jumea duhului — trebuia să îii în adevăr un familiar al aces- 
tor porunci care se îmbină și rodese în om, venind şi de jos şi 
de sus. Şi Lucian Blaga e în adevăr unul din puţinii aceştia. 
Unul din puținii în care viața cărnii vli şi pline o poţi vedea ori- 
când străluminată de selipirile cele mai cereşti ale duhului. De 
aceea în drama iui trăiesc deopotrivă de viu şi de înalt — fe- 
meea, sfântul şi păcătosul, artistul și eroul. 


De aceea, ne-a putut da şi cel mai desăvârşiţ Avram Iancu 
de pân'acum. Un Avram Iancu care să rămână în istorie dar în 
acelaşi timp s'0 depășească. Un Avram Iancu care să fie şi un 
sfânț şi un artist şi un erou tot odată. Și tocmai de aceea, wa 
fost iarăşi o simplă întâmplare că Avram Iancu vine ca cel din 
urmă punct al creaţiei dramatice 3 lui Lucian Blaga, ca o culmi- 


- nație a ci. Cred că de acea e atât de frumoasă fiindcă e mai 


duh în iumea duhului. 

Și iarăși nu cred că e întâmplare faptul că a doua drună a 
tui Blaga e Tulburarea Apelor. E drama unui preot român ortodox 
de ţară din Ardeal în veacul al XVI-lea, în timpul Reformaţiunii 
iutheriene, 

Dar e mai mult decât atâta: e însăși drama spiritului nos- 
tru popular sbă'ându-se între recele raționalism al occidentului, 
dns la cea mai mare ascuţime a lui de către reforma protestantă, 
şi îmtre viața plină, oganică, a trupului şi sufletului nedestipită, 
din ortodoxie. Şi mai e şi înțelegerea profundă, pe care o ma- 
nifestă atât de sigură poporul nostru în viaţa lui, că orice apăsare 
violentă pe unui din talgerele acestei cumpene înire trup şi su- 
flet "nu-l nimicește pe celălalt talger, ci dimpoirivă, îl ridică. 
An Tulburarea Apelor un popă ardelean de ţară e fascinat de 
duhul rece al Reformaţiunii. Nu mai vrea să ridice biserica sa- 
4uiui, nu mai vrea să audă clopote, vrea să răspândească numai 
vorba măsurată și clară a poruncilor din Witenherg, Par aici 
tocmai se pidică deodată taigerul celălaii : toate aceste învățături 
reci nu pătrund în el pe căile spiritului, ci dimpotrivă prin coş 
mai aprinsă patimă trupească: Popa e fascinat de apariția qe- 
monică a Nonei, călugăriță fugită din mânăstire ca să răspân- 
dzască Reforma ca pe e melimă fără leac. 

Aici ar fi multe de spus despre rolul atât de tulburător pe 
cate i-l acordă femeii instinetul dramatic al îui Lucian Blaga. 
Căci să nu ne lăsăm înșelaţi de ceea ce înceag să lămurese eu aici, 
— crezând e dleatrul lui Lucian Biaga, în ceea ce gre el nai bun, e 
numai un teatru de probleme. Nicidecum —+ e dimpotrivă, am 
spus-o dela 'nceput, o dramaturgie a destinelor omenești. Şi asta 
e cu totul altceva. Lusian Blaga nu concepe oamenii pa pre: 
bleme, ca un Bernarg Shaw ge exemplu, cu atât mai puţin ca 
simple piese de şah într'o probiemă, ca Pirandello. Ci ca făp- 
“uri, în a căror carne sunt încrustate doar semnele destinelor 
cosmice, la fei ca noriicele rune în carnea pietrelor. Semnele 
acestea se văd, cresc şi scad numai după cine șe mişcă oa- 
menii, Și cu cât se mişcă el mai viu, mai firesc, cu aiât sp lămu- 
resc mai bine semnele din ei. Şi de aici vine rostul adâne şi tyi- 
burător al femeii în ieairui lui Blaga. Şi, îndrăznesc să adaug, 
nu numai în teatrul lui Bags ci și în viața noastră, a mai tutu- 
ror. Tocmai fiindcă femeia acţionează mai firesc, mai înstinotual, 
me face să destifrăm mai uşor prin ea înțelesurile adânci şi mari 
ale vieţii. Zemora e doar e fată fugită în munţi, şi tocmai de acees 


aproape de viaţă ca oricare altă dramă a lui Blaga. Zamoixe 
era o întrebare; Tuburarea Apeor o stare de suflet; Meşterul 
Manole, o poveste care tinile să devină viaţă. Avram Iancu e 
tocmai viaţă care tinde să gevină poveste; e țoemai istorie care 
devine mit, De aceea, Avram Iancu e şi cea mai omenească din 
dramele lui Blaga. Iancu e împlinit pn'erpic numai din trăsături 
umane ;: săruiă ciobănițele pe obraz şi şuguiește cu ele despre 
nuntă. E un om câre cunoaște şi trăieşte din plin viaţa. Crâş- 
măriţei Erji îi cere vin țare — de piatră — îl aparbe cu sete, că- 
tând în ochi fetei, 

Dar în acelaş timp nu pierde din priviri steaua grea a soar- 
tei sale, niciodată. Pentru a vă arăta câtă viață delicată ştie să 
pună Lucian Blaga în conturarea tu'odată a eroismului şi a 
omenescului din Avram Iancu — vă rog să-mi daţi vole să citez 
scena tipică a primei întâlniri dintre Avram Iancu şi hangiţa 
Erji, La fel e lancu şi pe câmpul de luptă: stânt, artist şi erou 
totodată. Şi totuși om — om viu și întreg totdeauna! Atât de 
sfânt âncât Popa Păcată îi cere să-i dea parohie în Vidra căci: 

— „Acum, Fiule Iancule, tu ne eşti şi tată și Vlădică şi tot.” 

Dar mu e numai Iancu aşa, Toţi ai lui sunt în drama accasta 
așa. Fijndcă toţi şi lui Iancu trăiesc, ca şi el, românește. Drama 
Avram Iancu devine astfel, p n o sumă întreagă de trăsături ale 
ei, una din cele mai vii zugrăveli a atitudinii Românului în faţa 
vieţii şi a morţii, O atitpdine gle cărei elemente le poţi verifica 
silabă cu silabă acum pe câmpiile sfinte ale eroismuini nosiiru în 
Rusia. 

Dar drama aceasta nu e numai o desbatere patetică şi vie a 
destinului eroului în neamul românesc, aşa cum se poate verițica 
el de atâtea ori în istoria noastră. 

La poi are azi şi o altă cutremutătoare actualitate, Tocmai 
fiindză cregințele şi visurile şi durerile Iancului mai sunt şi 
azi ale noastre. Ciocniriie de oameni şi de idei din această dramă 
sunt astfel astăzi mai mult oa oricând desbateri ale propriei noas- 
tre conştiinţe de neam. i | 

Prin ea, Luclan Blaga îşi plăteşte pinatit datoria sa da creg- 
tor de artă faţă de această conştiinţă, i ci 
OVIDIU PAPADIM4 


! 
bi 


* Din cuvântul de prezeniire rostit la Teatruj Naţional, le 
avantpram'era lui Avram Janeu, Duminiră 8 Wept. 1942. 


Mistica fascistă 


Conferinţa contelui 
Custavo Care li= 


Contele Carelli a ținut o confe- 
rință săptămâna trecută, vorbind 
despre însemnătatea şcoalei de 
mistică fascistă dela Milano. „A- 
cest așezământ cultura! şi politic 
— d 3pus d-sa — este o Acade- 
mie a gândirii fasciste, Mistica 
este în chip esențial alcătuită din 
tineri, dar această condiție trebue 
luată în sensul ei spiritual și nu 
material, Cei ce întră ia Şcoala 
de mistică fascistă trebue să fie 
tineri din punct de vedere al cre- 
dinței, al entuziaşmului. Vârsta 
propriu zisă nu are nici o însem- 
mătate. În cadrele de conducere 
“ale Şcoalei se găsesc alături fas- 
ciștii vechei gărzi și tineri de cu- 
rând eșiți din şcolile de înaltă 
cultură. In domeniul cultural, po- 
litic și social, activitatea școalei 
nu cunoaște margiri. Diferitele 
secții ale misticei fasciste studia- 
ză în adâncime toate marile fe- 
nomene spirituale şi politice în 
legătură cu doctrina fascistă re- 
voluționară, și urmăreşte în dife- 
ritele lor manifestări și în multi- 
plele lor orientări, curentele gin- 
dirii italiene. Este vorba, în sub- 
stanță, de a se determina pozițiile 
doctrinei și misticei fascismului 
faţă de mișcarea şi curgerea per- 
manentă a vieții naţionale. In 
ceea ce priveşte atrăinătatea, 
Școala de miziică fascistă urmă- 
reşte toate mișcările pol.tice în. 
rudite cu principiile universali- 
tății fascismului. In acelaș t:mp 
desfășoară o activitate propriu zis 
educativă. Astfel, a întemeiat di- 
ferite categorii de cursuri unde 
sunt predate toate cunoștințele în 
legătură cu complezul fenomen 
al fascismului“, 

Contele Carelli a continuat a- 
poi, făcând un magistral portret 
al lui Niccolo Giani, conducătorul 
Şcoalei de mistică fascistă, căzut 
pe front ca ofiţer al unei unități 
de asalt, pecetluind astfel cu fap- 
ta ideile sale și încununând cu 
glorie o viață care poate fi dată 
ca exemplu din punct de vedere 
di purității și al rodniciei, 











Cronica literară 





Lucian Blaga: Opera dramatică 


(in două volume) 
(Editura „Dacia Traiană « Sibiu. 1942) 


Din lectura poeziilor d-lui Lu- 
cian Blaga reţinusem acel mo- 
ment al refuzului de „a fi încă 
odată”, cu un răsunet adânc şi 


pin de consecințe identificabile 
în toată opera poetului. Să ne te 
îngăduit de a mai reproduce oda- 
tă versurile memorabile prin 1n- 
tensitatea lirică şi tragică pe care 
o atinge conştiinţa lucidă, — nea- 
jutorată de mângâerea vreunei 
speranţe sau iluzii — a refuzului 
ind v duaţiei, ceea ce înseamnă 
chiar refuzul condiției omeneşti: 


Pe căile vremii se duc şi vin 

cu pas adânc ca de soartă 

albe fecioare şi negre fecioare * 

îndemnuri cereşti 

să fim încă odată, 

să fim încă de-o mie de ori, 

să fim, să fim! 

Dar eu umblu lângă ape cântă- 

toare 

şi cu fața'mgropată în palme — 
mă apăr: 

eu nu! Amin. 


Amărându-se de soicitările a- 
tâtor cereşti îndemnuri, poetul în- 
cearcă să-şi salveze valoarea n? 
asemănată şi felul unic ai pro- 
prisi existența, — unicitate care 
sar anula prin acceptarea de- 
venirii ca expresie a d=terminării 
b'ologice şi prin trăire în conti- 
nuitatea generaţiilor, adică prin 
ropetare. Dar toate făpturile 
poartă un semn runic, de taină 
— „o semnătură cu ch=ie  pier- 
dută” — care-i o predastinare, o 
soartă individuală, singura Șan- 
să graţie căreia omul pote în- 
fânge determinismu impersonal, 
condiţia propriei sale speciir bio- 
logice. 

Afirmarea prin faptă, 
presie a destinului propriu, 
mentează cele mai mute din con= 
flictele în jurul cărora sa orga- 
nizat opera dramitică a d-lui Lu- 
cian Blaga. Oricât am socoti de 
abuzivă tendinţa de a obliga pe 
autor printr'o interpretare unita- 
ră a unei opere desfășurată în- 
tr'un răstimp de aproape cinci- 
sprezece ani, credem totuşi că se 
va recunoaște lesne, dea miste- 
rul păgân Zamolxe, pnima lucra- 
re dramatică a d-sale, destinală 
scenei şi până ca Avram Iancu, 
natura dialectică a conflictului 
între voinţa făptuitoare a insuiui 
excepţional și rezistența  mediu- 
lui comun, a mentalității ruti- 
niere, care prin obișnuinţee vie- 
ţii împreună şi echilibrul forme- 
Jor instituţionale favorizează des- 
făşurarea netulburată a imperati- 
veior deterministe. 

Este interesant de observat 
chiar, cum în prima lucrare dra- 
matică a d-luj Lucian Blaga, ca 
şi în cea mai recentă, sensul dra- 
mei intsrioare a lui Zamolxe, ca 
şi a lui Avram Iancu este îndăâr- 
jirea împotriva propriei iegende, 
de care se va frânge însă până la 
urmă voința  înfăptuitoare a 
unuia. ca și a celuilalt, 

Invăţătura lui Zamoixe avea 
prin forţa ei comunicativă 0 vio- 
lentă revoluţionară, răsturnătoare 
a vechilor aşezări al căror păstră- 


ca €ex- 





tor era Magul, Divinizând pe 
Zamolxe, oamenii îi vor uita în- 
văţătura, prooroceşte acesta. Zai- 
ficsrea lui va însemna domestici- 
rea duhului înnoitot al credinţei 
prin neciintirea dogmei, adcă 
restab lirea echilibrului, a men- 
talităţii rutiniere : 


Ogoru-i proaspăt 

şi legenda va întinde rădăcint 

Poporul va striga: 

„să aşezăm statuia lui Zamolzen 

A templu 

intre ceilalţi zei, cum se cuvine” 

Când nu mai e nicio putere . 

să 'nfrângă 'nvățătura unui Nou 
profet 

un simgur lucru e mai tare ca 
profetul 

statuia lui! 


Ințeiesul transparent până, aci 
reiese neîndoielnic de clar în ul- 
tima stenă, în care Ghebosul în- 
vinuiește mulțimea: 
Apropiați-vă, priviţi-l! 


waţi ucis pe Zamolxe cu statuia 
tut 


Nemernici! 


în drama istorică a lui Avram 
fancu, eroul revoluției moţeşti e 
conștient de primejdia pe care o 
reprezintă tendinţa de criştalizare 
legendară la cei dimprejuru-i, 
pentru voinţa sa  întăptuitoare, 
creatoare de istorie. 

Altădată, acelaş Jancu, insistă 
cu o încăpățânare lucidă asupra 
amănuntului nașterii :ui pămân- 
tești, normale: ă 

meu sunt din Vidra de Sus și 
am avut mamă, mamă cu mese= 
Tie de mamă, mimă cumsecude"”. 


alim Ca un motiv muzical cimentând 


într'o secretă armonie fazele suc- 


-cesive ale desfășurării dramatice, 


idsea reapare în pemultima scenă, 
înscriindu-și numele „în cartea 
celor duşi”. Iar scena din urmă 
ca 0 revenire ciclică în:hee si- 
metric desfăşurarea lincară a 
dramei, reluând firul dela înce- 
put al prologuuui; acum însă, 
Iancu invoacă repzosul funerar 
al legendei pe care o disprețuia 
atunci când se simţea pătruns 
de seva încrederii în realitatea 
convingătoare a propriei fapte. 

Manole Meşterul își îndeamnă 
şi el tovarășii de lucru, înrădăci- 
nat în convingerea predestinării 
lui, — a unui destin lăuntric pe 
care va trebui să-l întrupeze prin 
lucrul mâinilor saie, cu orice: preţ 
de jertfă: „„„.N'aţi simţit încă nici 
azi că fără putinţa da a ne împo- 
irivi, un destin se împlinește in 








noi? Incet, sigur, și fără abatere? 
Răscoala no:stră de râs scoate 
doar muşuroaie de soboli în dru- 
mul dinainte împlinit al sorţii:” 

La fel pictorui Luca din jocul 
dramatic Ivanca este un posedat 
al faptei, care :a el capătă sensul 
unei eliberări de sub tirania ob- 
sesivă a instinctului, a subcon- 
ştiinţei la care face aluzie me- 
taforic: „Puteri necurate stau pe 
zodia mea.  Ivanca. Drumurile 
mi-s socotite din împărăţia de 
jos, din împărăța cea mai de 
Jos. Acesta-i tălcul viitoarelor 
mele căderi”, 

1 aduvărat că în acest joc dra- 
matic, ca şi în drama în patru 
acte Davia, publicate amâniouă 
în 1925, semnificația simbolică 
se desprinde mai greu din sensul 
imediat al conflictului alimentat 
de „iulhurea alchimie” a stră- 
fundului subconştiinţei. Un ecou 
neîndoelnic al interpretării psi- 
hana:iste pentru înțelegerea vie- 
ţii sufieteşti, foarte practicată în 
vremea apariţie. celor două lu- 
crări dramatice, străbate în aceste 
cuvinte fatidice ale scri:torului 
Loga, care cuprind esenţa dramei: 
„Ameminţăm cerul cu metafore ș. 
smuigem pământului  secrete.e 
dar dușmanul, pe care nu-i pu- 
tem învinge, e puterea absurdă 
şi cu mui de fețe a sângelui. Nu- 
mește această putere cum vrei, 
NDUneȘA=0 PiSicin, Său jăunurică 
lege, numește-o bâlaur. Bicţi oa- 
menu —— ne sbatem în.re bâlaur 
şi randuecute sumnii, Şi icșim mă 
vinaţi. Va nouă, Vai ei — femeie, 


sânge, mamă şi om — Mi-e. 


teamă că nimic n'o să mai poată 
limpeza această tulbure aichi- 
mie...” (Daria). 

Dar şi în cazul Dariei, eroina 
dramei cu sceaş nume, ca și în 


cazul pictorului Luca din Ivanca, - 


sange.e  rep:ezimă  determinis= 
mul biologic, obscur, împo:riva 
căruia cea dintâ. încearcă să-și 
cucereasca un  desin personal 
odată cu sensul ub.răţu, prin 
iubire, iar celalt să-și reau- 
zeze idealul aruistic de „muncă 
fără nume“. („Anon.matul e vin- 
decare de-o Boală grea, 0 vin- 
gecare de noi înș.ne'”), 

Cu excepția acestui Luca, toţi 
ceilaiţ. eros ai teatrului d-iui Lu- 
cian Blaga nu  supravicţuiesc 
gestului care dă exprese pro= 
priei lor soarte. Sensul faptei 
lor îlutură ca un destin răs:um-= 
părător peste Jimitările condiţiei 
omeinaști înfrânte, 

Dinco.o de înțelesurile ima- 
diate deduse din iocalizarea pr.a 
cadru, iscoric şi atmosferă sau 
numai prin desfășurarea anec- 
dotică a conflictelor din opara 
dramatică a d-lui Lucian Blaga, 
există un sens unitar pe care îl 
sugerează deopotrivă eroii dra- 
melor domniei-sale. Este acea 
înaleştare tragică a insului supe- 
rior care vrea să semnifice prin 
conturul propriei fapte într'o 
durată absurdă, fără rezistență 
şi fără limite. 


MIHAI NICULESCU 


UNIVERSUL LITERAR 


Domnule Ştefan Baciu, te 
rog să mă ierţi, dar făcându- 
mi-se curaj, lapăd lavaliera şi 
îmi tund, franţuzeşte frumuse- 
țe de păr, şi: pășesc în arena 
„Cântece noui“ sub altă înfă- 
țișare decât obișnuita,  încer- 
când să-mi. spun şi eu părerea, 
aşa cum su făcut fraţii mei, 
poeţii: Leonida  Secreţeanu, 
Florin Lucescu şi N. Verone- 
scu, în delicata chestiune a 
poeziei. 

A îi poet — mai ales când 
top romanii se nasc așa (auzi 
doua, Ce uagOSuuviji Suuteruj — 
DA ESte luase Lucru, Lia poet 
Și Băatd, Î4I 4ăşi parul luug, un 
Pliuiuuți dea  proiesoru, de 
Diuzivă. Măvailera cu  pucăţele 
aibe, INanâu: al puţin, să 
slabpeşii şi să par mesancolic, 
Cuuupsil CEZulăl O revizia ae 
Spuut CU Căse țe piu, Lu bu= 
dusa toata Saptamana, ţe in 
GiaguSieşiul ae tuae ietele tu- 
buzcuwase din oraş şi sa mai 
spuna aumnul Baciu la „ras- 
punsuri” ca „nu” sau — „al- 
veie poate”. 

Peniru uşurinţa liberei pro- 
fesiuni, ţi-a cumparat stuou 
cu peniţa 14 karate şi o duzină 
de coaie comerciale.  (Coale 
merciaie, pentruca au jinu., şi 
tu nu prea-ţii şirul cuvinteior 
Scrise). Leia o vreme te stu- 
diezi in ugiindă ş: hotăraşti să 
n capul  piecat pe uinărul 
stâng, aşa cum a facut Mantui- 
toru, pe cruce. irebue doar să 
EXier.urizezi suteriuţa. intre 
tim seri, dar nu poezii, (ai 
scr:s un carnet întreg când sa 
măritat a doua oară Lala, fata 
bacanuiui) ca un roman, soco- 
tr pe 12 voiume. Homaneie se 
citesc şi editorii şt.u o pove- 
Sie cu poezia, așa că tu care 
Vagi Ad ay usage iauă 1ă Vală aa 
S.S.R. să te trimită d. prof. N. 
I. Hierescu la bușteni, te apuc: 
de scris romane, dar rămâi 
mai depâite poet, 

Din când în când mai con- 
strueşti câte-o poiezea, in care 
depiângi nefericirea ta de Cy- 
rano intr'o lume care nu te in- 
țeege. Și cand se întâmplă să 
viu eu, sau Baciu, sau Secre- 
Veauu,  VSrUuaScu, rena, lu 
rens sau Lucescu în orașul tau 
provincial, afii numai decât de 
noi şi te prezinți cu manus- 
crisele, 








Poet şi 


Nu ne iubești niciodată. Mai 
întâi pentrucă nu avem lava- 
lieră, apoi nu avem plete şi 
nici prea ofţicoși nu părem şi 
culmea, nu vorbim în versuri... 

Amărit că nici eu sau fra- 
tele meu, oricine ar fi e] nu 
te înţeiegem, mai scrii o elegie 
ae za de situie și un roman de 


400 de pagini. 
In fond nu ești vinovat de- 
cât cu tinerețea, prietene 


„poet” cu lavalieră și plete de 
marchiz. Te va fi chemând Io- 
nescu, Trompetă, Augustin sau 
Răsură, mie îmi ești s.mpatic, 


dovadă că mă ocup serios de 


tine în articolul prezent. 

Dar să mă ierţi şi tu, dacă 
mai la vale, o să întorc foaia, 
şi 0 să-i zic câteceva pentru 
noi ăştia fără lavalieră, fără 
plete şi fără stilouri cu peniţa 
socotită în carate. 

Poet ar fi, după ale subsem- 
natului păreri, un :ms asupra 
caruia hazaraui a picurat un 
gram de divinitate, dându-i 


CANTECE NOUI 


poezie 


posibilitatea unor subtilităţi de 
gând şi de expresiune. Respec- 
tivul reprezintă pe marele 
Creator şi inspiraţiile sale sunt 
creaţii, deci fapte de supra-ona, 
pentrucă ori cât de exagerat 
pare termenul, poetul nu este 
— suntem de acord — un om 
de rând, ci prin el vorbeşte un 
duh dătător de har şi de lu- 
mină. 

woez:a este fructul ce se 
desprinde depe creanga de 
melancolii a unui suflet brumat 
de tristețe. Prin ea şi cu ea, 
poetul pledează pentru suavi- 
tățile sale şi rosturile cărora 
este osârdnic. Poezia este o 
floare ce înfloreşte în imensele 
câmpii ale visului şi pe care 
o cunosc toti oamenii, dar nu- 
mai poeţii o pot culege şi asta 
pentrucă nu sunt oameni, ci 
așa cum am spus : sunt creatori 
n înțelesul curat al cuvântu- 
ui. 





GEORGE PĂUN 


Contrapagină 


Iubite domnule George 
Păun, semmatarul modest al 
rândurilor de faţă, se bucură 
în primul rând că ai lăsat, o 
clipă, de-oparte versul şi. toa- 
te armoniile sale, pentru a 
comba.e alături de noi care ne 
sbaiem zi de zi şi săptămână 
de săptămână, întrun stil ceva 
mai prozaic. N'am să intervin 
în miezul discuţiei pe Care-o 
începi, lăsând sarcina aceasta 
în grija Ceor ce-ar avea inle- 
resui sau bucuria s'0 jacă, dar 
voiu schița câteva observaţii 
în marginea afurmaţiuor care, 
tocmai fiindcă le face un au- 
teniic poet, sunt pune de jar- 
mec şi de coniraauții. 

Domnule Poet și prietene, 
îmi piace că ţi pui probrema: 
poet şi poesie, şi tor așa îmi 
piace că abandonând dulcea 


EDMOND HARAUCOURT 


Cel mai frumos poem 


Cel mai frumos poem en flori de dor, şi el 


Rămuane 'n veci neser:ş — stea mută ae poveste — 
Strop ue nemărginire, sbor alo de porumuiel 


Glas lin ae pe câmpie ce ii auzi pe creste — 


Tărâm pierdut pe care îl încoiţeşte versul, 
Surghiun şi Eden tainic cu lacrumi frământat 
"Unue otrava artei nu şi-a Vă.sat eresui 

Dar unde poţi pătrunde de mă iubești curat, 


-Iar într'o seară caldă când ne-om topi simţirea 
In apele tăcerii cu tremurări de vis 

Peste sutletu-mi greu apleacă-ţi lung privirea 
Ca să citești poemul pe care nu i-am scris. 





Și stropul de credinţă ce-l am mi-l ia gândirea; 
De țot ce am frumoş, cugetul meu mă fură... 

O, biet om, arde-ţi minţea şi-așterne flori pe-arsură 
Visul ne-aduce raiul pierdut în zări de sgură: 
Visează și nuntește-ţi adâncul cu mărirea 

Și-ţi vei simţi durerea cât e de grea și pură 

Dacă te simţi grăunte când sorbi nemărginirea! 


trad. în românește de ION OANA 





coardă a elegiei, iei un ton 
Ceva Mai POEME — nu spre 
Q „potemiza”, ci spre a pune 
la punct o stare de vucruri care 
ji se pare nevwiocul ei. zi drep- 
vuty i Datu UNA WU tite ve 
Căci aşa cum noţiunea de poet 
(azci putem scrie cuvantul şi 
CU sk” mare) Ru. se isaga ae 
Slijruu, PDocie şi lava, ea 
nu se poate lega nic, de acel 
»har” suu ae „gramui ae atu 
nitate”, de care pomenești în 
Jugu, Wa SJarşuutul 1NSetuTtior 
taie. 

Acestea sunt lucruri de su- 
Prajaţu, (și Oricat ne-ar face 
p.ăcere să ne menţinem numai 
în JUrul ACES Cioc, bul Liv” 
bue sa previn ceva mat auanc:) 
care în niciun caz nu po q- 
vea o vapoare absoiuiă, pe care 
vrei să le-o acorzi, fie prinir'o 


Îi 





tumbă grațioasă, fie  printro 
încruntare pe care-o opui fla- 
grantei neseriozități pe care-o 
arborează mai toți versificato- 


"rii — fie ei cu stylou și lava- 


lieră — din această țară a 
barzilor. 

Substanța — iată ce trebue 
sd ne intereseze, pentrucă din 
această substanţă se trage nu 
numqi esența lirică a unei 
epoci, ci şi suflul de autentic 
sau de fals, care acoperă la un 
moment dat întreaga preocu- 
pare a timpului. Şi subsianța 
aceasta nu este ceva care se 
obține, nici prin lavalieră şi 
nici prin har, ci numai printr'o 
muncă aitoită pe trunenuui piin 
al vocației şi al cuiturii, Căci 
poet nu ai să fai niciodată, 
chiar dacă gouul dim tine vrei 
să-l maschezi cu ppeie, sau 
dacă ai să întinzi până la exas- 
perare coaraa unică pe care, 
hat să zicem, ţi-a aăruu-o na- 
tura. 

Aceasta, iată ce ne intere- 
sează n primul ranit. În cee- 
breie sae „Scrisori către un 
tânăr poet”, Rilke a spus lu- 
Crui acesia, iar de-aiuuci noi 
l-am ma: repetat de câteva 
ori, fără însă să fim auziţi, 
căci în toc de discuţu, s'au nus- 
Cut „Polemici”. 

In rest, prietene şi domnule 
Păun, şi toată drepiatea. be- 
GcecQ LE JsrWCeSsl giyu în Vu Z 
calmul cu care te așezi la masa 
de lucru, ca să pui pe hârtie 
Un vers sau un articol, ca a- 
cesta de mai sus. 

„ Gândegte-te însă şi la celă- 
lau rest! 
af Sua ST. B 

N.B. Manuscrisele se trimit 
la redacție, menționându-se pe 
puic : pentru ST. B. Și răspun- 
surile : | 

Alexandru M., Mahuichi M,, 
M. M.asm, P. Stam., Nestor Pr. 
Anton T., 1. Bârzoi, Mehnte V. 
A, Victor B., A. V. $., T. Oş- 
vat, M. Î. V., Lucia V.T„,H. 
Aibert, Mih. N. Mia, Nicu |. 
Nic. M. C., Al. C. Sandy, Oc- 
tavia C. Nţ.: Nu! George FL. 
Iorgu M., Lut S., N. Ver., Al. 
AL., Emil Mor,, Victor FI.: Al 
teve : Dragoş V., Emil B.: Da. 





CRINII 


» masa mea trei crini, trei îngeri de zăpadă, 
Au auuimit in apa cu tinişti win panar, 

ar ce vistază vase Ltân-ep uşur »a vadă 

Man 1runțule ior aibe pecaiele arar? 


Nu-i nici un vânt pe-aproape, nu-i nici un svon 


|n nvayte, 


Ce duhuri de pădure vor somnul să le puasve: 
“A resar (iN canu în Când. 1Și spun teva .n pvapte 
Şi cad alte petule ca nişte aripi moarte. 


O! crinii mei asemeni cu gândurile mele 
Lumina unui vis 0 cfipă uuar vă Staiuă 
Şi-apoi prea plini de couâ şi prătuiţi de stele, 
Vă prăvușiţi cu raza ce vă sărută, caldă... 


M. i. COSMA 


Sonetul provinciei 


Provincie umilă, doar tu mai poți visa 
Lipinadu-ţi amintirea de-un umur de vioară. 
Ca o statue a.bă de marmoră-jectoară, 

Dim vremi îndepărvate incremenești așa. 


Şi închizând fereastra tumultului de-afară 
Deaiungul tihnei tale deapururi m'aş culca: 
Şi zilete curg line în veşnicia ta, 


Şi dorm musate 'n visuri 


ca nopţile de vară. 


Provincie umilă, tu singură visezi, 
Grădini şi cimitire, poiene şi livezi, 
Scăpaţi de moarte veacul cu sujiet de maşină 


Infășunaţi-i rănile-adânci ce l-au răpus, 
În vălur; moi de pace, când luna cristalină 
Răsare ca obrazul lui Dumnezeu de sus! 


d 


ION TRESTIANU 


i e ePaper PE ps iai ta 


duce ta o altă neuitată imagine din Asfinţit 


Peisajul liricei lui Lucian Blaga 


(Urmare din pag. I-a) 


prețuirii reciproce, a interdependenţei şi sim- omenescul“ lui Poussin era împrumutat une 


patiei mutuale, (caracterizată atât de bine 
prin frăţia de cruce a Românului cu codrul), 
accentul axiologic al relaţiei om-fire, ne in- 
teresează, aşa cum se desprinde el din lirica 
poetului lumint şi al marei treceri, şi nu 
elementeie, factorii acestei relaţii, în sine 
PEISAJUL TRANSCENDENT, 

Reprezentarea superiorități şi dominaţiei 
unei lumi obiective asupra conștiinței uma- 
ne, care prilejuia  meşterulu.  mozaicurilor 
„"favenate o perspectivă de jos în sus în pre- 
”  zentarea elementelor peisajului, acelaşi sen- 
tment al copleşitorului „atout“ au care natu- 
ra „Lemporte sur l/'homme“, cum ar fi expr- 
mat cu vorbe un Poussin, autorul atâtor pet- 
sagii eroice în care vastitatea orizontului și 
monumentalitatea arhitectonică a so-ulul 
conferă întțregulu: nu ştiu ce porniri impe- 
rialiste ale geologiei din care omul e exci.us 
sau în care prezența sa poate fi neglijată, 
pot constitui într'adevăr tipuri de „peisaj 
transcendent“, Ele nu sunt însă nici pe du- 
parte echivalente  transcendenţei specifice 
pe:sajeior lu Blaga. 

Transcendemţa peisajului este în amân- 
două cazuri-e oprimantă, în vreme ce paisa- 
jul liricei blagiene își deține transcendenţa 
dela cu totul alte caractere divine. „Bupre- 


mitologii plăzmuite pe măsura compensator- 
exagerată a unui complex de inferioritate 
cantitativă resimţit de omul antic. La fel, 
supraordonarea peisajului în mozaicurile din 
Ravenna, era produsiu: opticei deformate a 
bizantinului terorizat de deslănțuirea despo- 
tică a elementelor, întru totul asemănătoare 
despotismului greu de zăgăzuit al forței basi- 
leosului semi-zeu, 

Caracterul opresiv, apăsător, gravitarea de 
sus în jos a liniilor de forță după care se 
compune sentimentul pesajulu: în cazurile 
citate, — tipice cazuri de transcendență a 
peisajului, — nu se găseşte nicidecum în 
peisajul iiricei lui Blaga. La poetul român, 
natura este asimilată în grad cu dumne- 
zeirea. Procesul de  transcendentizare se 
produce ascensiv, — ideal vorbind — peisa- 
jul înălțându-se pentru conștiința umană la 
gradul de importanță al divinului, 

„Toate turmele pământului au aureole 
sfinte peste capetele lor“, nu se sfiezte să 
să sorie, într'adevâr, poetul, în „Am înţeles 
păcatul ce apasă peste casa mea“ (pag. 177, 
edița definitivă a Fundațiilor Regale). In 
aceeași poezie, „puterile păsărești au arătat 
în triunghiuri Spre ţinte luminoase“, Iar în 
„Amintire“, câteva pagini mai înainte, (tot 


„In Marea trecere“), ni se comunică felul în 
care „vulturii treceau PRIN DUMNEZEU 
de-asupta noastră“ Dacă traectoria regali- 
lur spintecători de înnalțuri albastre poate 
despica spațiu: divinității, nu e de mirare 
într'o perspectivă mai terestră, dece „sub 
copaci Dumnezeu se face mai mic — să aibă 
loc ciupercile roșii — să crească subi spatele 
Muz, Un iu, p. 206, Lauda Somnuiui). 
Viziunea proprie ortodoxismului, aşa cum 9 
demască Blaga, a „transcendentului: care co- 
boară“, e ilustrată aici, „Transcendentul care 
coboară“ nu contrazice afirmaţia caracteru- 
lui ascensiv al peisajului transcendent. 
Transcendent şi pesai transcendent nu se 
contfunqă. Prin coborirea transcendentului 
(reală, de domeniu: ontologiei), peisajul se 
urcă în importanţă la un grad echivalent 
transcendentutaui (operaţie de domeniul cu- 
noaşteri:, nu al existenţei). Spusele noastre 
nu trebuesc judecate în litera, ci în spiritul 
lor. Prin caracterul ascenav al peisajulu 
transcendent la Blaga; ' voiam numai să 
precizăm caracterul de spiritualizare abso- 
lută a pesajulu: operată în lirica acestuia, 
spre deosebire de supraordonarea brută, ma- 
tezială, cantitativă, obținută în derivatele 
mitologiei greceşti sau catolice, prin apelul 
ia raporturile d.mensionale, cantitative, din- 
tre om și natură. Spaţiul nu permite prea 
muite citate, însă din înșirujrea inteligentă 
a lor, pe care ne-o propunem peniru un 
studiu viitor, s'ar putea desprinde cum tran- 


scendentizarea pasajului se petrece la Biaga 


adeseori prin simpla umanizare abstractă a 
peisajului. Am specificat: „abstractă“, pen- 
trucă umanizare a peisajului obține și în pei- 


sagiile imanente, pe care le vom vedea înda- 
tă, Numai că în acestea din urmă e vorba de 
un conţinut uman subiectiv, nu de atribute 
generaie, comune întregii omeniri, ca teno- 
menui morţi. de puidă, al morţii umane, nu 
al morțri denumind metaioric înce.area ae 
a participa la existenţă a nespirituatului. 
Asttei, într'un peisaj în care „cerul se dă- 
rueșie“ „frunzare boitese adânci peste-o în- 
treagă poveste”, pâraie se cer în adanc”, te- 


“ lemente care nu reusesc decat să oreaze cli- 


matul transcendentuiui, fără să-l reveeze) 
intervenyia bruscă a afirmației „de-ar fi ii- 
nişte, cât de bine s'ar auzi CIUTA CAL- 
CAND PRIN MOARLE:..., desende dintr o- 
dată un orizont uman, supratiresc totuşi, în- 
tregei vizium. E par'că o zare spre ajncolo 
care musie;te lum.na înţreagă a neounostu- 
tului, difuzat în toate ale tuturor de piste 
tot. La tel, în „Echinocţiu“, într'o singuă zi 
„mugurii şi iarba au csescur repede ca un- 
ghiile și pârul morţior”, ale caror lumini 
sunt dediţeii vineț. ameninţaţi să fie sinviţi 
ae paşii tecătoarei. . 

lar în poezia intitulată — printr'o intuiție 
care la Blaga nu mai surprinde decând e ştiut 
că sp.ritul sâu de teoretician egaiează puterea 
sugestiei sale lirice — „Piesaj transcendent“ 
(ceaace marchează tocmai categoria căuiată de 
noi), poeue pe care regretăm că no putem 
cita în întregime (pag. 212 ediţia defin.bvâ),... 
„clopote sau poate sicr;eie cântă sub iarbă cu 
mile“. Și dacă în „Noapie extatică“, „Stele 
curgând ne spală ţărânile:, în „tăgăduiri“, „pe 
urme:e coapte“ ale poetului „moartea își pune 
săruul gaiben“, cu. aceeași naurale,e cu 
care „grele d'a înălțimi „ad ciocârlii, ca 
laeriani sunătoare aie Gumnteztizii“, Ceeace ne 


marin : „soarele, jacrima Domnului, cade în 
mările somnului“. 


De ace.aş „general omenesc“ care se aplică 


atâţ de ades dumnezuirii, nu scapă nici cos- 
mogratia, Calea lactee abia ghicită se pieide 
scrisă în noaptea fierbinte şi calmă, ca linia 
vieţii runie săpată, intr'o imensă zăbavnică 
palmă“. 
ne stau şi corpurile cerești: luna își ţine ru- 
nele ascunse pe fața „vrăjiţă să nu se în- 
toarcă“. (Rune). 
treze aprind cărbuni dedeochi“. 
Misterul germinării vieţii se omologhează cu 
misterul desagregănii ei. : 


(Hotar). Sub imperiul magie. uma- 


Iară „Sus, stelele cae mai 
(Naş:ere). 


„Mamă, tu ai fost odată mormântul meu, 
Dece îmi e aşa ae teamă — mamă — 
Să părăsesc iar lum.na ?“ exact aşa cum îm" 


pârtășirea cu lumea stihiilor îşi are un echi- 
valent în alimentarea st.hiilor cu substanța 
noastră proprie. 
CUM i sc. ..... 


Iată în „La curţile dorului“, 
„Aşteptăm. dz 
O singură oră să ne 'mpărtășim 

Din verde imperiu, din raiu: sorin“, glier- 


nează cu „Hrănim cu ea (lacrima) 


Nu știm ce firavă stea“. 
„Peisajul trancendent” se desemnează ast- 


fel, la Lucian Blaga, deloc în opoziție cu omul, 
neputând fi sinonimat cu „peisajul supra-or- 
donat“. Constatarea aceasta este încă o con- 
tirmare a minunatei, organicei consecvenţe a 
sistemului: său intern, câre-i justif.că teoriile 
prin creația predominant iraţională, Jirică, 


ION FRUNZETTI 
In N-rul viitor: 
2. Peisaju; imanent 
3. Peisajul „natură moartâ” PI 
"4. Moduri mixte, A : 





De-când eram copil în târgul meu, pentru mine cu- 
vân.ul '1.smana Ș. mai “cu seamă. mănasi.rea ei, erau 
DOţ-un4 pe cari Du ml le puleam inchipui decât așa cun 
Văzusem €u n.Şte poze couorate, cu castele, in basmeie 
. dusurae, dn rev.sieie pentru copi, pe cari le primea 
„ Bunuu şi iubitul nosiru aascăâl, „domnu Iorgulescu, pen- 
tru copii iui şi pe car. Petrică, fuu-său, după Ce se să- 
tura ae e.e, ni ie dâdea,. să le vedem pozeae, şi nouă, 
ceorialţi copi. d.n targ, car. nu aveam puiinţa să le 
pr-mun, de acoio, de unde erau trimise, celor ce ie 
„ Cereau. 

Tismana, în închipuirea mea de copi, era aci o- mamă 
bună, — ca toate maimeie, — ac; o cetate, măreaţă, aci 
un castel texmecat, sau or.ce-şi poate inchipui un Copil... 

Și era fî.resc să fie așa, pentrucă dela Tismana venea 
Duminica, la târgul de săptămână, în Baa, o arătare 
de om mc, aşa cum sunt piticii din. poveşii, dar fără 
barbă, îmbrăcat popeşte, cu înfâţ şare de copil, care 
vorbea subţ.re, ca temeile şi căruiă' târgoveţii îi. ziceau 
„cămgărul ăl mic delă Tismâna“, 

In am.nt.rea mea de copil „călugărul ăl mic“, era așa, 
ceva, cum ar fi un copil mic, un purcel mic, un pui de 
gămnă mic, un căţel mic, sau mai vârtos, un „pui“ de 
călugăr, căc. nu mi se lămurea mie, prea bine, existenţa 
lui pe lume, decât că acest călugăr, trebuia să fie născut 
„călugăr mic, că orce pui de jiv:ină, ori de om, pentrucă 
nu se putea ca la Tismana, unde erau şi călugăr. mari, 


aceşiia să naibe şi ei copii şi poate că acest. călugăraş. 


să fie copilul vreunu.a din cei mari şi bărboşși, fiindcă 
desigur că „puiul“ de călugăr avea şi ei părinți şi pă- 
tinţii lu. ttebuia să. fie şi ei tot călugări: 

Tot dela Tismana ne venea nouă „la Baia“ şi cel sri 
însemnat personagiu: dn viaţa mea de copil; lăutarul 
Ion Lăeţu, care cânta aşa de m-nunat -cu vioara lui 
vrăjită... | 

Pentrucă Ion Lăeţu cânta aşa de frumos, nu se putea 
ca şi acest trimis al:lui Dumnezeu să nu vie decât..tot 
dela Tismana. 

Aşa că Tsmana se arăta tot mai fantastic în închi- 
pu rea mea și o dorință vie ardea în sufletul meu de 
copil, să fac cum voi putea și să văd şi eu Tismana asta; 
și prilejul a sost: 

Terminasem foarte bine școala primară, la „domnu 

Iorgulescu” ş. luasem și premiu. Eram chiar la şcoaiă, 
în clipa când vorbesc, unde ni se împărțeau premiile, în 
coroane verzi de iederă şi de merişor și cărți. 
"Şi aşa, cum eram toț. la şcoală, îmbrăcaţi, în „costum 
naţional“ învăiuiţi de atâta fericire şi copleşiți de atâta 
mulțumire, nu mai ştam ce să facem, că atunci când 
primarul m'a strigat și mi-a pus coroana de merișor 
poleit pe cap și teancul de cărț: în braţe şi lon Lăeţu 
a început să cânte, am s mţit trebuința ca eu, un copil, 
să împărţesc şi altora din această fericire a mes și, 
îmbrăcat ' zum eram de sărbătoare, fără să spun n mic, 
la nimeni, am luat-o cranga cu colegii me. de școală, 
dela Padeș, peste Crihală, ca să trecem prin Padeș şi de 
acolo, pe sub deal, pela Costeni-lIsvarna, până la Tis- 
mana, pentrucă simţeam trebu.nţa, cum zc, să mă arăt 
tuturor, în drumul meu, triumfător, să mă arăt chiar 
şi T.smanei ăștia. 

Fericirea îmi da curaj. 

La Padeș m'am poment într'um cireș încărcat de ct- 
reșe pietroase, la colegul meu Semeu... 

Dar cum puteam eu să trec peste Costeni, fără să nu 
mă vadă dealui Costenilor; și slavă Domnului, acolo, 
în deal, avea cine mă vedea... 

Drumui până 'n dealul Costenilor, l-am făcut pe ve- 
chiul drum de car, pe care-l cunoşteam dn fir a păr, 
din atâtea drumuri trecute, dar acum nu-l mai recunoş- 
team, căci era pustiu de căruţe, acoperit cu iarbă şi 
troscot şi pe dealurile dimprejur, nu se m=2i auzea nici 
un cântec și nici o chiuitură can anii trecuţi. Apoi ia 
noi, la vie, n'am găsit pe n meni, nu era nici un Nicolae. 

Crucea din cătră pivnița .u; Bordsi era cutropită de 
cucută şi sfinţi. zugrăviți stângaci, țărăneşte, erau aco- 
periţi de florile cucutei. Doar un rug de măceș înflorit, 
cu florile lui roșcate spălăcit, intregea zugrăveala, îm- 
prejurui frunţi. Mântuitorului răstignit. 

Când am ajuns la pivniţa lui Bordei, am găsit ușa 
înch 'să. Bordei nu era acasă. 

Mâhnit de atâta pustietate, m'am întors din nou la 
via noastră. Ac. aceeaș văduvie. 

Nici un câine nu m'a întâmpinat, măcar să latre la 
mine, ca să simt și eu o viaţă, ceva. 

Părul cel ruginit, din marg nea viei, era în întregime 
verde și încărcat de nişte ghighilici, de pere tari, că-ți 
frângeai d nţii în ele. 

Doar la ştiubei am întâlnit pe un vecin, cu via, de-al 
nostru, care venise să-și ia apă. Când i-am spus eu ve- 
clnului că n'am găs-t nimic din ceeace căutam, el mi-a 
răspuns râzând : 

— Păi bine, vezi şi dumneata, că nu e încă -timpul! 
Apo: Nicolae o să dea p'aici, încolo, hăt, după Sf. Mărie, 
când or da struguri în pârg şi apoi tot pe-atunci încep 
să 'se coacă şi perele ruginite şi ale miroselnice... Și cât 
mai e până atunci... 

o Cât mai e?, fac eu : 

 — Păi' astăzi suntem în' ziua de 'Sânt Petru: va să zică 
la: 29 Iunie, mai sânt până la Sf. Ilie, douăzeci şi două 
de' zile, aproape! 'o lună și apoi dela Sf. Ilie, până la Sf. 
Mărie, taman. tre. săptămâni și patru zile. 

— Dar până la Tismana mai este mult, de-aici? în- 
treb eu, ca să-mi potolese tocul' T:smenei. 

— Apoi pe șuseaua mare. să tot fie vro douăzeci da 
oi sri o poştie “de, dar: pe drumul nostru de picior, 


iri i 


mm nemai a At III e Ve Ma 


ŢIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSU 





- recrutează ma: toți c.mpoeri. 








e mâi scurt. Este cam de vro două. ori- Şi. jumătate, 
"câtu-i dela Baia până aici... 

La auzul ce.6r spuse de vecin şi la atastențatai ce : 
m'a întâimpihat, în tot dealul Costenilor, apo: la gândul - 


că mai fac atâta drum până la Tismana, 'mi-am - potolit 
avântul şi amărit, m'am întors acasă, la Baia, unde am 
ajuns pela aprinsul lămpilor, de-am poiolit grija b-etei 
mama, care mă aştepta cu inima în buze. 

La masă n'am băgat mai n'mic.în gură; n Na mă 
gândeam la Tismana şi la lumea pe cara o căutam -eu 
prin coclaur.. Maică-mea, sfârşită de grija mea şi.gân- 
dind că sânt bolnav, m'a apucat de mână şi. trăgându= 
mă după ea, mi-a zis: 


___— Hai maică, hai cu mine, la dodă-ta Anica, s'o rog 
eu: să-ți descânte de deochi, că te-o f. deochiat cineva. 


la şeoală,. premiantu' mamei, premiant. 
 ] j ş j 
Dela Baa de Aramă, până la Tismana, sânt, aşa,- cam 
vreo douăzeci-douăzeci şi cinci de.k lometri;, “ce mâi 


încolo, toată lumea ştie că este jumătaiea drumului dala . 


Baia la Tg.-Jiu, deș. noi, bâeșeni, când mergem cu 
căruța la Tg-Jiu, tacem popasul cailor la Peştişani, la 
Chiva lui $Şoşoi, pentru că Şoșo. este așezat cu hanul 
ui la drumul mare şi pe lângă asta, Șoşo: mai are și 
pe Chiva de nevastă şi Chiva are mult „vino 'ncoacei; 
pe caiă vreme T smana se raznește la o parte, în -stânga, 
dim. drumul  Tg.-J:uiui și drumul nu trece prin satui 
T.smana. 

Deia şoseaua Târgu Jiului, se face altă sere, care 
trece prin satul Tismana şi merge până pe Valea Mâ- 
năstir i, la ocolul silvie şi la Mânăstire, ca să se întunde. 
pe valea Dornei, într'o pădure tânără de fagi înalţi și 
drepţi ca lumânarea... 

Nu mă apuc acum să fac istoricul Mânăstirii 'Tisrnianiă. 
Ștu şi eu,după povestirile locale, atât, că Sf.. Nicodim, 
venind din Serbia, in urma unul. vis ce l-a avut, sa 
așezat, ca:să ridice 'o mânăstire, pe locul. numit „Pișe- 


tori“, adică acolo unde. cade apa pe stânc. de piatră şi. 


face cascadă. Acuma să facă fiecare. socoteală, dacă știe 
pe ce vreme a trăit.Sf. Nicodim, îşi poate socoti şi vre- 
mea, -cam când a fost zidiță mânăst rea Tismana. Eu 
atâta ştiu, că Tismana, pe vremea copilăriei mele, era 
tot ce putea fi mai trumos și mal minunat, care m nune 
mă urmăretşe şi acum, om în toată firea. Așa se explică 
cum, într'o vară, între 1 și 15 August, adică atât cât 
ține postul Sfinte: Mării, mă găseam în bâlciul Godi- 
neștilor, cu ropiil unor negustori din Baia, cari aveau 
bolți, în bâici, la Godineşti şi-am auzit printre copii că, 


dela Godineşti până la' Tismana, mar fi cine știe cât; apoi “7 


mi-am aâdus'aminte că în Tsmaha se însurase şi se 

așezase, acolo, ca gospodar, și o rudă a mea dela Baia: 
nenea :Băloi, feciorul „Mamiţii”, cum îi ziceam noi Ma- 
r.uţei lui Meiţă; şi mai știam, că tot în Tismana, sta cu 
casa gi Dobrotă 'Vasile, colegul meu de școală, dela 
Baia, care urma ultimă clasă, la şcoală 'n Baia, la 


„domnu“ Iorgulescu, ca să fie mai bine pregătit, când 


va intra la alte şcoli mai înalte. 


Ș. așa, luându-mă cu copiii dela; Godineşti, cam pela ; 


chindie eram la Tismana, la Vasile şi apoi, cu el și. cu 
toți ceilalți, pe-_valea Mânăstirii. RCA 
Nu ma. șuu cum o fi acum Ţismana, că n'am mai 
văzut-o cam de multă vreme, dar cred că: ni pica 
mult nu sa seihiiubal, că omui, oricat ar fi el-de om 
Stricator, cam greu să sch.moe frumuseţile pe cari le-a 


facu natura. Umui numa. jieneşie, ori: răuraareşie fru- 


Museţue naturu, crezand că le tace ma: bine, că, în 


t.mpui din urmă, sau clădit, împrejurul mănast.rui, o. 


Muuţime de vVuie, pen.ru odihnă Orășen..0r, iasă irumu- 
sețiue vâii Mânasuru, au ramas tot iimuseţi, numai că 
Dorna, — așa se “cheamă acouo, apa 'I'smane: — acum 
Siujeşie drepi raciwor ae bauturi, pentru restauranieie 
şi carciumuie dn Jurul mânastirii, 

In dosui manasuru, inspre apus, este a peşteră, ca 
toate peș.er.le de caicar, din-care.isvorăşete un pârâiaș 
limpede, ca cr:sialul ş, rece ca gmaţa.. Apa acesiui pă- 
Ta.aş trece pe-sub manastire şi caue inu'o poale mâ-= 
runiă de picâturi, peste stâncile pe car. este Cuadiiă mă- 
nasutea. be semne că aici St. Nicodim a: gasit locul la 
„Pișetori”, că aici. și-a mdicat el manăstirea,, dar cum 
este manăstiiea astăzi cu turnuri cIenelaie, este departe 
de-a ti depe vremea. Stântului N-codim, Acum pâre-a 
fi un casiel medieval, aşezat sus pe o stâncă, aşa cum 
am văzut, mai la tot iocul, pr.n italia. 

Povestea mai spune că St. N.codim, a încercat el și în 
altă pare, la Yonoare, deia Baia de Aramă, în sus, 
către munte, pe drumul ce merge la. Bolta, ia. Cernavarf 
Și la Năuaiivva, ca sa ciadeasca ianasuirea pe „ocul unde 
astăzi este. podul de piatră, natural, că se spune, câ pe 
vremea aceea, aco0, ia „tracul Munielui“ ar.ii gast 
tot o „PiyeLoare” de astea; insa locuuoru de prin parea 
locuiuu, nu au lăsat, p.nuru ca PONOreniI Și azi sunt re- 
num ți ca ce mal tica10și oameni aepe pia. i 

Slanlul ar Ii Stiai ia stat cu Sawmuui dm Ponoare E 
aceşua NICl Nău vrut sa auda ae prupunerea iu. Ce 
sa iaca el cu manasi.re, in Săiul i0r? La ziceau, ca dacă 
€ESle acv:0 manasi TE, apoi Manastirea îi. incurca aceia 
treburue lor, ci nu ma pot şi e. 1ura, pe 1, pe coio, 
Cale ceva... Că nu ma poi talhar... Au căutat cat mai 
curana sa scape de siani, așa ca l-au invinuit că le 
jeiueșie cascie ş. ca sa 'niareusca pâra lor, i-au pus şi 
O gaina in traistă şi apol i-au luat la goană, cu alăi, 
cu De ȘI cu canpuare, in Cniutiuri ŞI huduci, pânân 
colo, către Maiareca, aproape de Baia, unde coiuropain- 
du- prin traista, —au gasu și gâma „iurată“, 

Siantul, nemai avand ce sa zica in '1aţa acestor „pro- 
be“, a căzut pe ganduri. A fost părâst acoio, de tot 
alaiul, îniro vaga, că apoi sa se arate lumii, eșinăd 
pr nir'o stâncă, în fața Bolborosului, unde şi astăzi se 
vede „eşirea“, așa, o gaură în iormă -de corp de om, 
Cu câp, cu trup cu tor. 

Pe Ponoreni sfântul i-a „binecuvântat“, sau. mai bine 
zis, biesiemat, ca neam de neamul lor să fie numai to- 
boşari, cumpoeri ş. m.ncinoşi; iar valea Buibii, care. vine 


:deia 'Zătou, dela Ponoare, se ascunde în pământ la Po 
- dul-de Piatră și reapare pe Malareca, la Peștera Mare, 


Vâii aceştia i se zice, de atunci „Valea Găinii”, după 
găina pe care-au găsit-o în traista sfântului. 

Acuma, nu se ştie, poate dn pricina blestemului sfân- 
tului, ori poate din alte pricini, dar știu atâta, că la 
judecătoria din Baiă de Aramă, martori de „meser.e“, 
nu sunt decât cetăţeni ponoreni şi tot din Ponoare se 
şi toboşarii cari cântă 1o- 
cuitori.or, la Nedeile din Plai. 

Tot la judecătoria din Baia de Aramă, am văzut în- 
tâmplarea aceasta: 

Era judecător nenea Iorgu Hârgot, dela Tarniţa,: om 
deştept. ș. tare glumeţ. Din când în când, vara, în va- 
canţă, ne duceam şi. noi în sala de şedinţe, a: judecăto- 
riei, să mai ascultăm depoziţiile martorilor dela Ponoare. 

Intr'un proces de bătae, care .se petrecuse pe drumul 
Severinului, cam pela hanul lui Traşcă Pârvulescu, era 
citat și renumitul Cioată dela Ponoare, ca martor. După. 
depoziţia martorului, vedem pe nenea Iorgu, că. se, hol- 
bează cu ochii, 'm dosar și se ută şi la ze ai să. 
spună o „8. vorbă. 





“i BUGUREŞTI. STR. BREZOIANU z 





pe aprod. că-l-:strigă tot pe Cioată. Nenea lorgu Hângot, 
linişt.t şi-*tere politicos, se adresează martorului, arâ- 
tându-i cu. mâna; 

„—. Poftim. domnule martor Cioată, care-ai fost mar- 


„tor, în. acelaş-:timp, la.două bătăi întâmplate pe două 
-. drumuri 


degsebiie, treci la jurământ, pune mâna pe 
cruce. şi ma. minte și- dumneată, c&va: 


“Toată sala a pufnit de râs. Atunci: Cioată, oricât ar' fi. 


fost: el-de- mincirios, văzând că i sia înfundat, a' lăsat 

eapu 'n jos, na mai făcut nici o: Manea și a părăsit 

sala de -șed.nţe în: râsul tuturor. MIA ac a 
Dar -să -venim la: Tismana. noastră... 


„Aci, la mânăstire, la slujbe mai. mari, când se scot . 


icoanele, se -scoate, pentru mulțumirea. mulț mii,. și moaş- 
tele Sfântului . Nicodim. Moaștele acestea... este. numai... 
un deget..., care se zice că ar; fi, al Sfântului şi este păs- 
trat într'o. cutie. de argint. 

La Tismana, am văzut şi alte minuni 

Când eram la Bucureșt., în epoca neutralității noastre 


- din. preajma războiuiui, din. 1946, aveam. obiceiul să ne 


cucem la Cifencaua. „Imperial”, care era lângă Pa-aiul 
Regal. Acolo, în cafenea, pe atunci veneau toţi scriitorii, 
toţi actorii, toţi ziariştii și toți muzicanții, însfârșit, tot 
ce avea Capitala, pe vremea aceea, mai de separă, ca 
spiritualitate, , 

In caien.aua asta, în. faţa unui schwartz, se "bârfea, se 
d scuta, se ascultau conferințele despre „Francia“ şi po- 
porul său, ale inepuizabilului Aurica Braţu și se făceau 
aprecieri şi. valoriticări estetice nu numa. la creaţiunile 
artiș.ilor : ci chiar la creaţiunile lu. Dumnezeu, Făra 
aceste. creaturi erau creatori de opere artisţice... 

Printre cei ce intrau în această cafeneu, Erau şi. trei 
„uriți“, câ se ocupâu cu' meșteșugul „frumosului“. 
Aceștia erau Ciotori, Vintilă: Mugur şi” Castaidy, cari, tre- 
ceau, pe vremea aceea, ca ce. mai: uriţi oameni d.n Bucu- 
reşti: .-- 
Ei bine, la Tismana am găsit pe Fat pa “Castaldy, 
în chip de don juan;'Aci era iubiţ. de toate. femeile,. ca 
ce] mai frumos bărbat. Era în: pensune la vila Sieiea, 
în tovărăş a marelui. George Coșbuc,.și-a profesorul Ra- 

mio Ortiz, iar pe- lângă ei se-mai aeiuiau şi alţii mai 
mici ș. necunoscuți. 

Ac, la Tismana,.s'a pus la cale, de Coșbuc și de Ortiz, 
traducerea „Divinei. Comedii“ a lui- Dante. Așia-era încă 
o minune. Degetul Siântulu. Nicodim le făcea, se vede. 
“ In vara aceea, tot la Tismana, s'a stins, într'un aczi- 
dent de automobil, singurul copil al poetu:ui Coșbuc, un 
fecior ca uh, brad, care era. toată viaţa poetului... 

"Un epilog la „Moartea lui Fulger'.. 
La Stânta Măre, înainte de-a; intra la „conservator, 


tot aici, am debutat: ca actor,. diletanţ, jucând scai : 


lui Cerceluş“ a lui Locusteanu. 


Deasemen., la Tismana, şi-a trăit, poate cele. mai tru 


moase clpe ale, vieţi. lui, cântăreţul Foiescu, cel mai 
artist-eântareţ, pe care l-a avut neamul acesta, până azi, 


. Şi- care şi-a pus capăt vieţii, în împrejurări atât de 
tragice. 


weau€ seri frumoase am petrecut, toleraţi fiind, în to- 
vărăşia lui „badea“ George, cum îi Z.eeam noi lui Coşbuc, 
a proiesoruiu. tuturor” proiesorilor şi a măesttului Luiu= 
TOr Maeșiriior de muzica, d.n țara homâneasă, Castaidy 
şi-a proiesorului universitar, Hamiro Oruz, dela Facul- 
tatea de lnere din: Bucureştii, care mai târziu s'a dus în 
țara lu. de origine, liaiia, unde a tost ciiemat şi c.nstit 
ca prolesor la Universitatea italiană, penuu excepţiona- 


“lele iui merite... 


“Lou ascusam pe Folescui acompaniat de Castaldy... 

“ Petrecerile acestea, d.n holul: viei. Sietea, dela T.sma 

na, au tost motivul, locui şi. timpul: în cari. s'a Sheimait 
acțiunea actuiui:. 1, dn pesa de mai: târz.u,. „Când vine 
viiorul“ a iui Gheorghe Tatărascu, în care. eu la. pre 
mieră, i-am jucat. ca actor: consacrat. 

Coşbuc şi Oruiz nu vorbeau decat despre „Divina Co- 
med.e"; unul era comeniatorul şi aliul traducătorul în 
românește, al terţ.nesor marelui poet al renașterii Ita- 
liene, și noi ascuitam crâmpee din discuţia lor, ca pe o 
muzică fără seamân de irumoasă. 

Pe maestrul Casialdy, cât a fost el de maestru, eu, 
fostul lui e.ev la armonie, pentrucă se găsea în mare 
îmcurcătură cu numeroasele lu. îniâmplări de dragoste, 
l-am invaţat, fiind de pr.n partea locului, cum se tace 
dragostea ia munte. 

De câte ori, ia București, când" ne întâlneam, mi-adu- 
ceam aminte de dragoste „a'la C.oclovina". 

„Ciocovina” :era. un: munte înalt, împădurit şi tare 
ascuţit, în vârful..căru:a  era:un: schit -m.c, de lemn, cu 
câteva chiliuțe, în cari. locuia numai un călugăr sihastru. 
C ociovina era. cuimea. sportivităț.i,- pe vremea aceea. 
De câte ori, în'tinereţea mea: dintâi, am :urcat eu, Cio- 
clovina. Ă 

Odată, de Sfânta Mărie, nu-mi mai aduc, aminte când, 
trăia D.ncă Schileru, fe ertat — nenea Dincă, perpeiuu 
deputat de Gorj, cât timp sta partidul liberal, la putere. 
L-am îniâlnt la Ion, negustorul din T.smana, ăl din 
faţa primăriei, întovărăş t de Codin Cernăianu şi frate- 
său Ion Cernăianu. Din vorbă 'n vorbă, su:nd din sat, 
către mânăstire, am ajuns la horă. 

Hora se injghebase pe o. poeniţă, între sat şi începu- 
tul văii mânasuiri, cam în drepuul morii lui Popescu. 
Hora era încne.ată şi cu flăcăi dn satele meg-eşe: „Vă- 
năta“, „Isvarna“, „Topeşti“... 

Nenea Dincă, dorind să vadă o horă mare, ca la el 
la Scheia, 'ori :a Tetila, a chemat lăutarii, a poruncit 
hora, a puătit și a rânduit pe cei ce poartă cele două 
capete ale „sârbii“, apoi sa retras mai la o parte, cu 
prietenii, ca să pr.vească. 

Lăeţu cânta dumnezeeşte cu vioara: şi Rugină din gură: 
„D'aoi.că neică Dincă 
„Geaba ai- casa de sticlă - 
„Că mai nici o ibovnică 
„Dar eu șed într'un. bordei 
„Şi tot am vreo două-trei...* 

Și sârba se învârtea săltând în ritmul cunoscutei: sârbe 
gorjeneşti, pe care ritm, i-au. denaturat , modernizându-l 
muzicanţii de az., dela Bucureșii, cari. își întitulează 
POmpos „operele“ lor muzicale „după folklor“ şi cari, 
așa pretăcute și ca ritm şi ca melodie, nu le mai cu- 
noști ce-au fost la orig ne, dacă muzicantul nare buna 
imspirație să explice, prin scris, ca la simione, ceeace 
a „comis“... 


Ion Cernăianu, isptit de frumuseeţa horii şi crezând 


că n'ar fi indezirabil, în âceastă horă, a tismăneni.o”, 
— mai ales că și el avea'o soră măritată în Tismana și 
era; născut ș. copilărise şi el, prin partea: locului, la' Ra- 
coţi, un' sat la câțiva kilometri de Tismana, — s'a pr:ns 
și el în horă, lângă:o fată. frumoasă: fata învățătorului 
Popescu, din capu-satului. 

Cum s'a prins Ion în: horă, lângă; fata care-i plăcea, 
a venit şi l-a despărțit de fată, un. flăcău qin .Topeşii. 
L-a crezut,- pe semne, vre-un „negreţ“, care jicneşte îru- 
museţea- horii cu prezenţa lui; şi pentrucă și lon Cer- 
năianu, era, de naştere, depe acolo, ştia că nu se cade 
ca cineva să fie despărțit. de fata. lângă care joacă, de- 


anna 








De: 








+ Trecea da rând alt proces, tot de bătae, care se petre-: 
cuse .pe-drumul Tg..Jiulu:, aproape de Gureni și auzim 


„ceară socoteală, dar na venit singur, 


E ia 


19 'Sektembrie 1942 ——— 


de [ON SÂREUL 


cât în cazul când, cel care desparte, pe cel care joacă 
lângă fată, are poate, vreo legătură, cu fata, vreo pro- 
m.s une, logodnă, sau aliceva, care să tie de notorieiate 
publică. 

Na apucat, bietul flăcău din Topești, să facă nici dul- 
trei pași, mai cu itos, lângă fata invâţătoruiui- de:a T s- 
mana, că sa şi pomenit jos, pe iarbă, inverzindu-şi paa- 
taionii lui de șac lucrat rau — git, zii — 
cu ibrișim. | 

In vreme ce topeșteanu se ridica pri iarbă, Ioa: Cer- 
năianu îşi vedea. înante:de. joc, cu o siguranță fără 
marg ni, N'o nmerise bietul topeștean, cu atrontul;. da- 
jugase la. moară părăsită; căzuse, fără să ştie, pe cai 
mai reputat profesionist, luptâior atlet;  pentrucă loan 
Cernăiznu, avea reputaţa, pe atunci, de-a fi unul din 


“cei mai mari luptător. din Europa. 


Tocniai atunci  picase  dintrun tumeu european de 
lupte greco-romane și se simțea — omul — „in formă“, 
Dar nic. f.iăcăul dsia Topeşti nu sa int midat de gestul 
juptătorulii şi când s'a ridicaț de jos, a venit, dârz, să-i 
ci însoțt de-o 
droae de flăcăi, pristeni, din satul lui. 

Cererea secotelii a degenerat într'o bătae generală, 
Luptătorul. vrea să se explice, dar nimeni nu-l asculta, 
că nimeni navea timp; ţoţi erau grăbiţi. Ion a apucat, 
atunci, pe unul din beligeranţi, pe' cel care i-a eşit în 
faţă mai întâi şi învârtindu-l, ca pe un ciomag, în jurul 
capului, a'culcat la pământ, pe toţi, car.-i ședeau dârz 
în cale, trântindu-i pe iarbă... 

Bătaa aceasta a: potolit-o numai judecătorul de pacea, 
dela Brădiceni,. care a intervenit, în calitatea lu. de 
procuror, la ocazii, dând ordin jandarmilor, să uzeze de 
armă. Când sau auzit armele clănțănind, pentru încăr- 
care, toţi, bel'geranţ i s'au potolit, ca prin. farmec şi hora 
şi-a văzut de treabă. 

' Seara la masă, la. Ion, negustorul, la un păhar de vin, 
luptătorul se plângea lui frate-său, Codin, că rău a făcut 
că-și lăsase părul să crească mai mare, ca. să-i île fri- 
zura mai frumoasă de Sfânta: Mărie, fiindcă în învăl- 
măşeală, la bătae, îl apucase unul de păr şi asta era (e) 
mare vină pentru un profesionist. 

Tot. la Tismana, Codin  Cernăianu a  descoperiţ una 
dintre cele mai senzaţionale ser sori de dragoste. 

Eram la nenea Bâioi, era pe seară. Băloi făcea juică, 
din piune.e văratice. Noi stam la ușa cazanu.ul, Coceam 
porumbi şi bsam ţuică nouă, cu țeava; dar penirucă 
nenea. Băio.. Lpsea de acasă, Polixena, nevasiă-sa, îi 


„ținea: locul şi. la cazan şi cu mosafurui, în vreme ce noi 


ne prăjeam cu copiul porumbilor, la uşa cazanuiui, şi 
cu îmcercatul ţuici:, dn boiă, cu ţeava, de coadă. de 
îrunză de "“dovieae. Polixenia cânta. Ce frumos cânia 
țaţa Poiixenia, „Firul ierbii“, 

Nenea Băioi, era in Tismana, un fel de agent specai 
de' poştă, ca un ofciant eu 'contract. şi în această cali- 
tate avea şi cheile dela cutiile poştale, de scrisoni din sat. 


Cod n zărise, de cu ziua: o-scrisoare, undeva, într'o casă, 


când trecuse: să-și viz.teze pe un prieten, preot din Cra- 
iova, un credincios vizitaior al lismanei, că popa venea 
cu toată famila, în fiecare vară; avea trei feie şi doi 
băeţi,. mai toţi măricei, pe cari-i ţ.nea toată vara, până 
după Sfânta Mărie, la T.smana, şi cum Codin era vechi 
prieten. al acestei familii, se ducea aproape zilnic, să-i 
vadă; însă, era un insă, preoteasa popi., era cam bună 
de prieteni, cu toate că avea copii mari. Se împrietenise 
cu menajera şefuiui silvic, de a ci, care era o tâşneaţă, 
şi-şi făceau de cap, pe toată valea mănăstirii. 

Tot ţuicărind şi tot mâncând la porumb copt, la ca- 
zan, şi tot cântându-ne aţa Polixenia, cum sa făcut, 
cum sa dres, nu se ştie, dar ser.soarea a căzut în mâna 
lui Codin Cernăianu. 

A doua zi, când ne-am întâlnit, lui Codin îi râdeau 
ochii, de isprava lui. C tise scrisoarea, oprise or.g.nalul 
şi acelaș” conţinut îl scrisese pe altă hârtie, destinataru- 
lui, la Neamţ şi dezolat de morala asta publică, îmi zce: 

— Şi închipuieşte-ţi frate Ioane, că scr:soarea asta de 
dragoste, a preoiesei, către dânsul, era scrisă de mâna 
lui fiu-său; care face gazetăre. 

Imi pare rău şi mie acum, că nu ştiu, pe de rost, ce 
grozăvii erotice, „a la Casanova” i-o fi scris don juanul 
dala:Neamţ, preotesei ia Tismana, ca preoteasa să-i scrie 
ceeace i-a. scris. 

Mai târziu, la Bucureşti,. când citeam, în ziare, că 
„cutare“ ziarist, dela un:ziar cu multă popularitate, vor- 
beşte despre „cutare“ or. „cutare“ chestiune  moralo- 
socială, și preamăreşte biserica  no:stră strămoşească, 
îmi aduceam aminte de scrisoarea preotesei dela Tisma- 
na, pe care i-o scrisese fiu-său şi nu mă puteam abțne 
de-a-mi zise în mine: 


— Uite, domnule! Iar ne face morală feciorul preo- 
tesei... 





po a pa SIE Yi 


Taxa poștală plătită în puraerar conform aprobării dir. D-le PI |. Ne. 24484, 930