Amelie Nothomb — Dictionar Robert de nume proprii

Amelie Nothomb 


Dicţionar Robert 
de nume proprii 


POLIROM 


Amelie Nothomb-Dictionar Robert de nume proprii 


Treptat, lucrurile deveniseră mai puţin feerice. Fabien şi 
Lucette se certau întruna. El, care fusese atât de fericit 
aflând că ea e însărcinată, îi spunea acum: 

— Să termini cu toată nebunia asta când va apărea 
copilul! 

— Mă ameninti? 

El pleca, trântind usa. 

Totuşi, era sigură că nu-i nebună. Voia doar ca viaţa să 
fie intensă şi plină de densitate. Nebună ar fi fost dacă ar fi 
vrut altceva. Ea voia ca fiecare zi, fiecare an să-i dea cât se 
poate de mult. 

Acum vedea că Fabien nu este la înălţime. Era un băiat 
normal. Se jucase de-a căsătoria şi acum se juca de-a 
bărbatul însurat. Nu avea nimic dintr-un Făt-Frumos. 
Lucette îl enerva. El spunea: 

— Asta-i! Are o criză! 

Uneori era drăguţ cu ea. Îi mângâia pântecele, spunând: 

— Dacă-i băiat, îl vom numi Tanguy. Dacă-i fată, îi vom 
spune Joelle. 

Lui Lucette nu-i plăceau deloc asemenea prenume. 

în biblioteca bunicului, găsise o enciclopedie din secolul 
trecut. Aflai în ea tot felul de prenume fantasmagorice, care 
prevesteau destine hirsute. Lucette le nota conştiincios pe 
bucăţi de hârtie, pe care uneori le pierdea. Mai târziu, 
cineva descoperea, ici-colo, vreo hârtiutà boţită, pe care 
era scris „Eleuthere” sau ,Lutegarde”, şi nimeni nu 
pricepea înţelesul acestor cadavre preţios delicate. 

Foarte curând, bebeluşul începuse să mişte în pântecele 
ei. Ginecologul spunea că nu avusese niciodată de-a face 
cu un fetus care să se mişte atât de mult: „E un caz rar!” 

Lucette surâdea. Bebeluşul ei era încă de pe acum un caz 
excepţional. Era epoca, nu foarte depărtată, când nu era 
încă posibil să cunoşti înainte de naştere sexul copilului. 


Dar fetiţei însărcinate îi păsa prea puţin de asta. 

— Va fi un dansator sau o dansatoare, decretase ea, cu 
capul plin de vise. 

— Nu, spunea Fabien, va fi un fotbalist sau vreo muiere 
pisăloagă. 

Ea îi arunca priviri ucigaşe. El nu spunea asta din răutate, 
ci doar ca să o tachineze. Dar ea vedea în aceste gânduri 
de băieţandru semnul unei vulgaritäti fără leac. 

Când era singură şi fetusul se mişca nebuneste, ea îi 
vorbea drăgăstos: 

— Dansează, copilaşul mamei. Eu te voi ocroti, nu te voi 
lăsa să devii un 
Tanguy fotbalist sau o Joelle muiere pisăloagă, vei fi liber să 
dansezi unde vei vrea, la Opera din Paris sau în faţa unor 
tigani. 

Treptat, Fabien îşi luase obiceiul să dispară de acasă 
toată după-amiaza. Pleca după ce lua masa şi se întorcea 
seara pe la zece, fără să dea vreo explicaţie. Istovită din 
cauza sarcinii, Lucette nu avea puterea să- aştepte. Când el 
se întorcea, ea dormea. A doua zi dimineaţa, el rămânea în 
pat până pe la unsprezece şi jumătate. Bea o ceaşcă mare 
de cafea şi fuma o ţigară, privind în gol. 

— Te simţi bine? Nu te oboseşti prea mult? îl întrebă ea 
într-o bună zi. 

— Dar tu? îi răspunse el. 

— Eu fac un copil. N-ai aflat? 

— Cum să nu aflu? Nu vorbeşti decât despre asta. 

— Inchipuieste-ti cât e de obositor să fii însărcinată. 

— Nu-s eu de vină. Tu ai vrut. Nu pot purta eu în pântece 
copilul în locul tău. 

— Putem şti ce faci în fiecare du-pă-amiază? 

— Nu. 

Ea izbucni, mânioasă: 

— Nu mai ştiu nimic de tine! Nu-mi mai spui nimic! 

— În afară de copil, nu te mai interesează nimic. 

— Fii interesant şi atunci mă vei interesa. 

— Sunt interesant. 

— Fă-mă să te privesc cu interes, dacă eşti capabil. 


El suspină şi se duse să caute un toc de piele din care 
scoase un revolver. Ea făcu ochii mari. 

— Asta fac în fiecare după-amiază. Trag cu revolverul. 

— Unde? 

— Într-un club secret. N-are importanţă unde. 

— E încărcat cu gloanţe adevărate? 

— Da. 

— Ca să omoare oameni? 

— Cam aşa ceva. 

Ea mângâie arma, fascinată. 

— Trag din ce în ce mai bine. Lovesc ţinta chiar în mijloc, 
din prima încercare. E o senzaţie pe care nu ţi-o poţi 
închipui. Îmi place la nebunie. Când încep, nu mă mai pot 
opri. 

— Înţeleg. 

Nu li se întâmpla prea des să se înţeleagă. 

Sora cea mare, care avea doi copilaşi, venea să o vadă 
pe Lucette, pe care o adora. O găsea atât de frumoasă, atât 
de fragilă cu pântecele ei umflat, într-o zi se certară: 

— Ar trebui să-i spui să-şi caute ceva de lucru. În curând 
va fi tată. 

— Avem şi unul şi celălalt nouăsprezece ani. Ne dau bani 
părinţii. 

— Nu vă vor da la nesfârşit. 

— De ce vii să mă plictiseşti cu poveşti dintr-astea? 

— Sunt totuşi lucruri importante. 

— Vii întotdeauna să-mi strici fericirea! 

— Ce vorbe mai sunt şi astea? 

— Si acum îmi vei spune că trebuie să fiu rezonabilă, şi 
alte poveşti de genul ăsta! 

— Eşti nebună! N-am spus asta! 

— Bineînţeles! Sunt nebună! Mă aşteptam la una ca asta! 
Eşti geloasă pe mine! Vrei să mă distrugi! 

— Lucette... 

— leşi afară! urlă ea. 

Sora cea mare plecă, îngrozită. Stiuse întotdeauna că 
sora ei mai mică, ultima născută, era fragilă, dar acum 
lucrurile luau cu adevărat nişte proporţii neliniştitoare. 


Din acel moment, când îi telefona, Lucette închidea 
telefonul de îndată ce-i auzea vocea. 

„Am şi aşa destule probleme”, îşi spunea sora cea mică. 

într-adevăr, fără să şi-o mărturisească, simţea că este 
într-un mare impas şi că sora ei cea mare ştia asta. Cum îşi 
vor câştiga traiul în viitor? Fabien nu era interesat decât de 
armele de foc, iar ea nu era bună de nimic. Doar n-o să se 
angajeze casierità într-un supermarche. De altfel, mai mult 
ca sigur că nici nu ar fi capabilă să facă o asemenea 
muncă. 

îşi punea o pernă peste cap, ca să nu se mai gândească 
la toate astea. 

Aşadar, în acea noapte, copilul sughita în pântecele lui 
Lucette. 

E greu să-ţi închipui influenţa sughiţatului unui fetus 
asupra unei fetiţe însărcinate atât de irascibile. 

Fabien dormea dus. Ea era într-a opta oră de insomnie şi 
într-a opta lună de sarcină. Pântecele ei enorm îi dădea 
impresia că are în el o bombă cu explozie întârziată. 

Fiecare sughiţ i se părea a corespunde cu tic-tacul care o 
apropia de momentul exploziei. Fantasma deveni realitate: 
avu loc o explozie — în capul lui Lucette. 

Se ridică, mobilizată de o neaşteptată convingere, care o 
făcu să deschidă ochii mari. 

Se duse să caute revolverul acolo unde îl ascundea 
Fabien. Se întoarse lângă patul în care băiatul dormea. li 
privi chipul frumos, ţintindu-i tâmpla, şi murmură: 

— Te iubesc, dar trebuie să-mi apăr copilul de tine. 

Apropie revolverul şi trase până când goli butoiasul. 

Privi sângele cum tâsneste pe perete. Apoi, foarte calm, 
telefona la poliţie: 

— Mi-am ucis soţul. Veniti repede! 

Când au sosit, poliţiştii au fost întâmpinați de o copilă cu 
burta la gură şi care ţinea un revolver în mâna dreaptă. 

— Pune arma jos! îi spuseră ei, ameninţând-o. 

— Nu mai e încărcată, le răspunse ea, supunându-se 
ordinului. 

îi duse pe poliţişti până la patul conjugal, arătându-le ce 


a făcut. 

— O ducem la comisariat sau la spital? 

— De ce la spital? Nu sunt bolnavă. 

— Asta nu ştim. Dar eşti însărcinată. 

— Mai am până când trebuie să nasc. Duceţi-mă la 
comisariat, ceru ea, ca şi cum era un drept al ei. 

Când ajunseră la comisariat, i se spuse că putea să-şi ia 
un avocat. Ea zise că nu-i nevoie. Un bărbat, într-un birou, îi 
puse nenumărate întrebări, printre care şi următoarele: 

— De ce ţi-ai ucis soţul? 

— Copilul sughita în pântecele meu. 

— Da, şi după asta ce s-a mai întâmplat? 

— Nimic, l-am omorât pe Fabien. 

— L-ai omorât pentru că sughita copilul? 

înainte de a răspunde, ea păru foarte mirată: 

— Nu, nu-i chiar atât de simplu. Oricum, acum copilaşul 
meu nu mai sughite. 

— Ti-ai ucis soţul ca să se oprească din sughiţat copilul? 

Ea izbucni într-un hohot de râs ciudat: 

— Nu, e ridicol ce spuneţi! 

— De ce ţi-ai ucis soţul? 

— Ca să-mi apăr copilul, spuse ea, de data asta pe un ton 
sers şi tragic. 

— Aşa deci. Soţul tău îl amenintase? 

— Da. 

— Trebuia să ne spui asta de la bun început. 

— Da. 

— Si cum îl ameninţa? 

— Voia să- numească Tanguy, dacă ar fi fost băiat şi 
Joelle, dacă ar fi fost fată. 

— Si ce mai făcea? 

— Nimic. 

— Ti-ai omorât soţul pentru că nu-ţi plăceau numele pe 
care le alesese? 

Ea se încruntă. Simtea că lipsea ceva din argumentarea 
ei şi totuşi era sigură că are dreptate. Îşi înţelegea foarte 
bine gestul şi faptul că nu reuşeşte să- explice i se părea cu 
atât mai frustrant. Luă atunci hotărârea să tacă. 


— Eşti sigură că nu vrei un avocat? 

Era sigură. Cum i-ar fi putut explica toate astea unui 
avocat? Ar fi luat-o drept nebună, ca şi ceilalţi. Cu cât ar fi 
vorbit mai mult, cu atât ar fi crezut-o mai nebună. Nu va 
mai scoate niciun cuvânt. 

Fu dusă la închisoare. O infirmieră venea zilnic să o vadă. 

Când i se anunţa vizita mamei sau a surorii sale, refuza 
să le primească. | 

Nu răspundea decât la întrebările legate de sarcina ei. În 
faţa altor întrebări rămânea mută. 

îşi vorbea sieşi: „Am avut dreptate să- omor pe Fabien. 
Nu era un om rău, dar era un om medcru. Singurul lucru 
care nu era medcru la el era revolverul lui, dar nu l-ar fi 
folosit decât pentru lucruri medcre, împotriva golanilor de 
prin împrejurimi, sau l-ar fi lăsat pe bebeluş să se joace cu 
el. Am avut dreptate să- îndrept împotriva lui. Să vrei să-ţi 
numeşti copilul Tanguy sau Joelle înseamnă că vrei să-i 
oferi o lume medcră, un orizont închis. Eu vreau ca 
bebeluşul meu să aibă infinitul. Nu vreau ca el să se simtă 
limitat, vreau ca numele lui să sugereze un destin 
excepţional”. 

Lucette născu în închisoare: o fetiţă. Ea o luă în braţe şi o 
privi cu o dragoste nesfârşită. Nu s-a pomenit tânără mamă 
mai încântată şi mai fericită. 

— Eşti extraordinar de frumoasă! îi spunea ea întruna 
fetiţei. 

— Ce nume îi vei da? 

— Plectrude. 

O delegaţie de gardience, de psihologi, de jurişti 
improvizati şi de medici încă şi mai improvizati veni la 
Lucette ca să protesteze: nu putea să-i dea fiicei sale un 
astfel de nume. 

— Ba pot. A existat o sfântă 
Plectrude. Nu mai ştiu ce-a făcut, dar ştiu că a existat. 

Consultară un specialist, care confirmă existenţa sfintei. 

— Gândeşte-te la copil, Lucette. 

— Dar nu mă gândesc decât la el. 

— Cu un astfel de nume o să aibă probleme. 


— Oamenii vor şti că au de-a face cu cineva exceptnal. 

— Poţi să te numesti Mărie şi să fii cineva exceptnal. 

— Un nume ca Mărie nu te apără. Numele Plectrude te 
apără: are un sunet final aspru care răsună ca un scut. 

— Spune-i atunci Gertrude. E un nume mai acceptabil. 

— Nu. Începutul numelui Plectrude te duce cu gândul la o 
mare cruce pe care o porţi pe piept: e un adevărat 
talisman. 

— Numele ăsta e grotesc şi oamenii vor râde de copilul 
tău. 

— Nu: o va întări într-atât încât va şti să se apere. 

— De ce să-i dai de la bun început un motiv să se apere? 
Va avea oricum destule piedici de înfruntat în viaţă! 

— Spui asta gândindu-te la mine? 

— Si la tine. 

— Fii liniştit, nu-i voi face probleme prea multă vreme. Si 
acum, ascul-tă-mă: mă aflu în închisoare, sunt lipsită de 
drepturile mele. Singura libertate pe care o mai am este 
aceea de a da copilului meu numele pe care- vreau. 

— E un punct de vedere egoist, Lucette. 

— Dimpotrivă. Si apoi asta nu te priveşte pe tine. 

Lucette îşi boteză copilul în închisoare, pentru a fi sigură 
că ţine totul sub control. 

Chiar în acea noapte, îşi rupse cearşafurile, le legă între 
ele şi se spânzură în celula ei. Dimineaţa i-au găsit 
cadavrul, un cadavru uşor. Nu lăsase nic scrisoare, nic 
explicaţie. Numele fiicei sale, pentru care insistase atât de 
mult, îi tinu loc de testament. 

Clemence, sora mai mare a lui Lucette, veni la închisoare 
şi luă bebeluşul. Toţi au fost foarte mulţumiţi să scape de 
acea fetiţă născută sub asemenea înspâimântătoare 
auspicii. 

Clemence şi soţul ei Denis aveau doi copii, unul de patru 
şi altul de doi ani, 

Nicole şi Beatrice. Hotărâră că Plectrude va fi al treilea 
lor copil. 

Nicole şi Beatrice veniră să-şi vadă noua soră. Nu aveau 
niciun motiv să-şi spună că era fata lui Lucette, de a cărei 


existenţă, de altfel, nu aflaseră de fapt nicdată. 

Erau prea mici ca să-şi dea seama că avea un nume care 
stârnea râsul celor din jur, şi îl adoptară, deşi îl pronuntau 
cu greu. Multă vreme i-au zis „Plecrude”. 

Nicicând nu se mai văzuse un copilaş care să ştie atât de 
bine să se facă iubit. Simtea oare că împrejurările naşterii 
ei fuseseră tragice? îi conjura parcă pe cei din jur, 
aruncându-le priviri sfâşietoare, să nu ţină seama de asta. 
Trebuie să precizăm că avea un atu: nişte ochi de o 
neasemuită frumuseţe. 

Această nou-născută, micuță şi slabă, îşi fixa asupra 
țintei sale privirea atoatecuprinzătoare — ca dimensiuni şi 
ca semnificaţie. Ochii ei imenşi şi magnifici le spuneau lui 
Clemence şi lui Denis: „lubiţi-mă! Destinul vostru este să 
mă iubiţi pe mine. N-am decât opt săptămâni, dar sunt o 
fiinţă grandasă! Dacă aţi şti, dacă aţi şti cu adevărat...” 

Denis şi Clemence păreau că ştiu. De la bun început 
avură pentru Plectrude un fel de admiraţie. Era ciudată 
până şi în felul ei de a-şi goli biberonul, cu o insuportabilă 
încetineală, de a nu plânge nicdată, de a dormi noaptea 
putin şi ziua mult, de a arăta cu un deget hotărât obiectele 
pe care le doreşte. 

Se uita grav, cu o privire adâncă, la oricine o lua în braţe, 
ca şi cum ar fi vrut să spună că se află la începutul unei 
mari poveşti de dragoste şi că era firesc să se simtă 
tulburată. 

Clemence, care îşi iubise la nebunie răposata soră, îşi 
revărsă iubirea pătimaşă asupra lui Plectrude. Nu o iubi mai 
mult decât pe cei doi copii ai săi: o iubi altfel. Nicole şi 
Beatrice îi inspirau o imensă dragoste; Plectrude îi inspira 
venerație. 

Cele două fete mai mari erau frumoase, sănătoase, 
inteligente, plăcute; nou-venita era în afara oricărei 
comparații — splendidă, cu o prezenţă intensă, enigmatică, 
uşor nebună. 

Si Denis o iubi la nebunie încă de la început şi iubirea lui 
rămase mereu aceeaşi. Dar nimic nu putu egala iubirea 
sacră pe care o simţi pentru ea Clemence. Intre sora şi fiica 


lui Lucette se stabili cea mai teribilă relaţie. 

Plectrude nu avea deloc poftă de mâncare şi creştea tot 
atât de încet pe cât de încet mânca. Era insuportabil. Nicole 
şi Beatrice aveau, în schimb, o foame de lup şi creşteau 
văzând cu ochii. Obrajii lor rotunzi şi roz îi umpleau de 
bucurie pe părinţi. Plectrude însă... doar ochii ei creşteau 
tot mai mari. 

— O să-i lăsăm numele ăsta? întrebă într-o zi Denis. 

— Desigur, sora mea a ţinut ca fiica ei să poarte acest 
nume. 

— Sora ta era nebună. 

— Nu, sora mea era o persoană cu un psihic fragil. 
Plectrude e un nume frumos. 

— Găseşti? 

— Da. Si i se potriveşte. 

— Nu-s de acord cu tine. Micuța seamănă cu ozână. Eu i- 
aş fi spus Aurore. 

— E prea târziu. Fetitele îi spun pe numele ei adevărat. Si 
te asigur că i se potriveşte: te duce cu gândul la o prinţesă 
gotică. 

— Biata copilă! N-o să-i fie uşor la şcoală cu un 
asemenea nume. 

— Te înşeli. Are destulă personalitate ca să se impună. 

Plectrude rosti primul cuvânt la vârsta normală şi acel 
cuvânt fu: „Mama!” 

Clemence se extazie. Denis râse şi îi spuse că primul 
cuvânt rostit de fetele lor — şi, de altfel, primul cuvânt 
rostit de copiii din întreaga lume — era „mama”. 

— Nu-i acelaşi lucru, spuse Clemence. 

Multă vreme, singurul cuvânt rostit de Plectrude fu cuvântul 
„mamă”. Ca şi cordonul ombilical, acest cuvânt era pentru 
ea o legătură suficientă cu lumea. De la bun început, îl 
pronuntase în chip desăvârşit, cu o voce sigură, în locul 
acelui „mamamama” al celor mai mulţi dintre copii. 

Il rostea rar, dar, când îl rostea, o făcea în chip clar şi 
solemn, atrăgând atenţia tuturor. Ai fi jurat că-şi alege 
momentul ca să obţină cel mai tare efect. 

Clemence avea şase ani când se născuse Lucette: ea şi-o 


amintea foarte bine pe sora ei la naştere, la un an, la doi 
ani etc. Nic confuzie nu era posibilă: 

— Lucette era un copil obişnuit. 

Plângea mult, era, rând pe rând,adorabilă şi insuportabilă. 
Nu avea nimic exceptnal. Plectrude nu-i seamănă deloc: 
este tăcută, serasă, gânditoare. Simţi cât este de 
inteligentă. 

Denis glumea cu drăgălăşenie pe seama soţiei lui: 

— Nu mai vorbi despre ea de parcă ar fi Mesia însuşi. E o 
fetiţă încântătoare, şi cu asta basta. 

O ridica în braţe mult deasupra capului, înduşându-se. 

Mult mai târziu, Plectrude spuse: „Tata”. 

A doua zi, din pură diplomaţie, ea spuse: „Nicole” şi 
„Beatrice”. 

Rostea aceste cuvinte în mod impecabil. 

Vorbea cu aceeaşi parcimonie filosofică cu care mânca. 
Fiecare nou cuvânt îi cerea tot atâta concentrare şi 
meditaţie ca şi noile alimente care-i apăreau în farfurie. 

Când vedea o legumă necunoscută în piureul ei, i-o arăta 
lui Clemence. 

— Asta? întreba ea. 

— Praz. P-r-a-z. Gustă, e foarte bun. Plectrude contempla 
mai întâi timp de o jumătate de oră bucata de praz din 
lingură. O ducea la nas, ca să vadă cum miroase, apoi o 
cerceta din nou cu mare atenţie. 

— S-a răcit! spunea Denis, supărat. 

Dar ei puţin îi păsa. Când considera că cercetase îndeajuns, 
lua alimentul în gură şi îl gusta îndelung. Nu emitea nic 
judecată: reîncepea experienţa cu o a doua bucată de praz, 
apoi cu o a treia. Lucrul cel mai uimitor era că proceda aşa 
chiar şi când verdictul ei ultim era, după patru încercări: 

— Nu-mi place. 

în mod obişnuit, când unui copil nu-i place un aliment, el 
ştie asta de îndată ce -a pus pe limbă. Plectrude însă voia 
să fie sigură de ceea ce-i place şi de ceea ce nu-i place. 

Făcea la fel şi cu cuvintele; păstra în ea noutăţile verbale 
şi le examina şi pe faţă şi pe dos, înainte de a le rosti dintr- 
o dată, cel mai adesea fără nic legătură cu ceea ce se 


spunea sau se întâmpla, spre surprinderea generală: 

— Girafă! 

De ce spunea ea „girafă” tocmai când se pregăteau să 
plece la plimbare? Bănuiau că fetiţa nu înţelegea ceea ce 
spune. Or, ea înţelegea. Numai că gândirea lui Plectrude 
era independentă de circumstanţele exterare. Dintr-odată, 
când îşi punea paltonul, mintea ei izbutise să digere 
imensitatea gâtului şi a picarelor girafei: trebuia deci să-i 
rostească numele, avertizându-i astfel pe cei din preajmă 
despre ivirea girafei în universul ei interr. 

— Ai remarcat ce voce frumoasă are? spunea Clemence. 

— Ai mai văzut vreun copil care să nu aibă o voce 
drägälasà? îi răspundea Denis. 

— Tocmai asta-i! Ea are o voce frumoasă, nu o voce 
drägälasà, îi răspundea ea. 

în septembrie, a fost dusă la grădiniţă. 

— Peste o lună va avea trei ani. E 
cam devreme poate. 

Dar nu asta a fost problema. 

După câteva zile, educatoarea îi spuse lui Clemence că 
nu o poate ţine pe Plectrude. 

— E încă prea mică, nu-i aşa? 

— Nu, doamnă. Am în clasă şi copii mai mici decât ea. 

— Atunci care-i problema? 

— Privirea ei. 

— Poftim? 

— li face pe ceilalţi copii să plângă doar când se uită ţintă 
la ei. Si trebuie să spun că-i înţeleg; când se uită la mine, 
nu mă simt deloc în largul meu. 

Clemence, pradă unei mânarii nebuneşti, le spuse tuturor 
că fiica ei a fost dată afară de la grădiniţă din cauza ochilor 
ei. Nimeni nu mai auzise vreodată asemenea poveste. 

Oamenii începură să şuşotească ici-colo: 

— Aţi mai auzit de copii care să fi fost daţi afară de la 
grădiniţă? 

— Si asta din cauza privirii lor! 

— E adevărat că fetiţa asta are o privire bizară! 

— Celelalte două surori mai mari sunt atât de cuminţi, de 


drägute cu toată lumea. Cea mică e un adevărat diavol! 

Oare ştia cineva în ce împrejurări se născuse? Clemence 
se feri să-i întrebe pe vecini. Ea preferă să creadă că filiatia 
directă care o lega de Plectrude este o certitudine pentru 
toată lumea. 

Era încântată că putea să mai rămână un timp singură cu 
Plectrude. Dimineaţa, Denis pleca la muncă împreună cu 
celelalte două surori mai mari, pe care le ducea, pe una la 
şcoală, pe cealaltă, la grădiniţă. Clemence rămânea cu 
Plectrude. 

De îndată ce soţul ei şi copiii ieşeau pe uşă, ea se 
metamorfoza. Devenea amestecul de zână şi de vrăjitoare 
pe care prezenţa exclusivă a lui Plectrude îl revela în ea. 

— Acum putem face ce vrem. Hai să ne schimbăm! 

Ea se schimba în sensul cel mai profund al termenului: nu 
numai că se dezbrăca de hainele ei obişnuite şi se înfăşură 
în stofe somptuoase, care o făceau să semene cu o regină 
indiană, dar îsi schimba si sufletul de mamă de familie cu 
cel al unei creaturi fantasmagorice înzestrate cu puteri 
exceptnale. 

Sub privirea fixă a copilei, tânăra mamă de douăzeci şi 
opt de ani lăsa să apară din fiinta-i zâna de şaisprezece ani 
şi vrăjitoarea de zece mii de ani care se aflau închise aici. 

O dezbrăca apoi pe fetiţă şi o înveşmânta în rochia de 
prinţesă pe care i-o cumpărase pe ascuns. O lua de mână şi 
o ducea în faţa unei oglinzi mari, în care se priveau 
amândouă. 

— Ai văzut cât suntem de fru moase? 

Plectrude suspina de fericire. 

Apoi Clemence dansa, pentru plăcerea copilei de trei ani. 
Aceasta jubila şi dansa şi ea. Clemence o ţinea de mâini şi 
apoi, dintr-o dată, o apuca de mijloc şi o ridica mult în aer. 

Plectrude scotea strigăte de bucurie. 

— Acum să ne uităm la lucruri, spunea copila, care 
cunoştea ritualul. 

— La care lucruri? se prefăcea Clemence că nu ştie. 

— La lucrurile de prinţesă. 

Lucrurile de prinţesă erau obiectele care, pentru un 


motiv sau altul, fuseseră alese ca fiind nobile, magnifice, 
insolite, rare — în sfârşit, demne de a fi admirate de o atât 
de augustă făptură. 

Clemence îşi aduna, pe covorul oriental din salon, 
bijuteriile vechi, papucii de catifea roşie pe care îi purtase 
doar o seară, micul lornn într-o montură aurită Art nouveau, 
tabachera de argint, sticla pântecoasă şi cu gât lung- 
arăbească —, incrustată cu pietre false, dar de efect, o 
pereche de mänusi de dantelă albă, inelele în stil medieval 
din plastic multicolor pe care Plectrude le luase dintr-un 
distribuitor automat, cununa de carton auriu de la 
sărbătoarea Bobotezei. 

Astfel se obținea o grămadă de obiecte disparate pe care 
fiecare dintre ele o găsea minunată: dacă strângeau puţin 
din pleoape, totul le apărea ca o comoară adevărată. 

Fetiţa privea cu gura căscată acea pradă miraculoasă. 
Lua în mână fiecare obiect şi îl contempla, serasă, în extaz. 

Uneori Clemence o împodobea cu toate bijuteriile şi o 
încâlţa cu papucii cei roşii; apoi îi întindea lornnul şi îi 
spunea: 

— Vită-te cât eşti de frumoasă. 

Tinându-şi răsuflarea, copila se uita în oglindă: în mijlocul 
cadrului aurit, ea descoperea o regină în vârstă de trei ani, 
o preoteasă încărcată de podoabe, o logodnică persană în 
ziua nunţii, o sfântă bizantină pozând pentru o icoană. Ea 
se recunoştea în această nebunească imagine. 

Oricine ar fi izbucnit în râs văzând-o pe această copilită 
împodobită ca o sorcovă. Clemence surâdea, nu râdea: mai 
mult decât de comicul scenei, era impresnată de 
frumuseţea fetiţei. Era frumoasă precum gravurile din 
cărţile de odinară cu poveşti cu zâne. 

„Copiii de astăzi nu mai sunt frumoşi în felul ăsta”, se 
gândea ea în chip absurd — căci copiii din trecut nu erau cu 
siguranţă altminteri decât cei de azi. 

Ea punea o „muzică de prinţesă” (Ceaikovski, Prokofiev) 
şi pregătea o gustare de copil în loc de dejun: turtă dulce, 
prăjituri cu ccolată, mere în aluat, biscuiţi cu migdale, flanc 
cu vanilie, iar de băut, cidru dulce şi sirop de migdale. 


Clemence aşeza aceste dulciuri pe masă, ruşinată şi 
totodată amuzân-du-se: nicdată nu le-ar fi permis celorlalte 
două fete mai mari să se hrănească în felul ăsta. Ea se 
justifica zicându-şi că Plectrude reprezintă un caz diferit: 

— E o masă pentru copiii dintr-un basm cu zâne. 

Trăgea perdelele, aprindea lumânările şi o chema pe 
fetiţă. Aceasta abia dacă gusta din ce era pe masă, 
ascultând cu ochi mari tot ce-i povestea mama ei. 

Cam pe la două după-amiza, Clemence îşi dădea dintr-o 
dată seama că fetele mai mari se vor întoarce peste trei ore 
şi că ea nu se achitase de niciuna dintre obligaţiile sale de 
mamă de familie. 

Se îmbrăca atunci la repezeală în haine obişnuite, alerga 
până la colţ ca să cumpere mâncare adevărată, se întorcea 
şi punea casa cât de cât în ordine, arunca rufele murdare în 
maşina de spălat şi pleca la şcoală să le ia pe fete. În 
marea ei grabă, nu avea totdeauna timpul sau prezenţa de 
spirit să o dezbrace pe Plectrude de hainele în care o 
deghizase, pentru că în ochii ei nu era vorba de un deghi- 
zament. 

Astfel, puteai să vezi mergând pe stradă o tânără femeie 
veselă şi vaie, care ţinea de mână o creatură microscopică 
înveşmântată cum nu ar fi îndrăznit să o facă nici printesele 
din O mie şi una de nopţi. 

Când copiii ieşeau de la şcoală, acest spectacol provoca, 
rând pe rând, perplexitate, uimire plină de admiraţie şi 
dezaprobare. 

Nicole şi Beatrice scoteau totdeauna strigăte de bucurie 
văzând cum e îmbrăcată surara lor, dar anumite mame 
spuneau, cu voce tare şi inteligibilă: 

— Ce idee să îmbraci un copil în felul ăsta! 

— Doar nu-i un animal de circ! 

— Să nu ne mirăm dacă fetiţa asta o va lua mai târziu pe 
un drum greşit! 

— Să te foloseşti de copiii tăi ca s-o faci pe interesanta 
mi se pare un lucru incalificabil. 

Dar mai erau şi unii adulţi nu atât de proşti, pe care 
asemenea apariţie îi emotna. lar Plectrude simţea o mare 


plăcere, găsind de fapt că e normal să fie astfel 
contemplată, căci remarcase, privindu-se în oglindă, că 
este frumoasă — şi fusese cuprinsă de o tulburare 
voluptuoasă. 

Aici este important să deschidem o paranteză, spre a 
închide odată pentru totdeauna un început inutil care 
durează de mult prea multă vreme. Asta s-ar putea numi 
enciclica adresată tuturor celor care seamănă cu personajul 
Arsinoe. 

în Mizantropul lui Moliere, tânăra, frumoasa şi cocheta 
Celimene este certată de bătrâna şi acra Arsinoe care, 
palidă de gelozie, îi spune că nu ar trebui să se bucure atât 
de mult de frumuseţea ei. Celimene îi răspunde într-un mod 
cu totul delectabil. Dar,vai!, se pare că geniul lui Moliere nu 
a slujit la nimic, de vreme ce, după aproape patru secole, 
unii continuă încă să ţină discursuri moralizatoare, austere, 
discursuri de zgârie-brânză, când o fiinţă are nefericirea să 
surâdă imaginii sale din oglindă. 

Autorul acestor rânduri nu a simţit nicdată plăcerea de a 
se vedea într-o oglindă, dar dacă această graţie i-ar fi fost 
acordată, vă asigur că nu şi-ar fi refuzat asemenea inocentă 
plăcere. 

Aceste cuvinte li se adresează mai ales acelor oameni din 
lumea întreagă care seamână cu Arsinoe. Într-adevăr, ce 
aveţi de reproşat? Cui dăunează aceste fiinţe fericite care 
se bucură de frumuseţea lor? Nu sunt ele mai curând 
binefăcătoarele tristei noastre condiţii, când ne oferă spre 
contemplare asemenea minunate chipuri? 

Autorul nu vorbeşte aici despre cei care au făcut dintr-o 
falsă frumuseţe un principiu de dispreţ şi de excludere, ci 
de cei care, încântați pur şi simplu de imaginea lor, vor să-i 
asocieze şi pe ceilalţi la bucuria lor firească. 

Dacă multele Arsinoe ar desfăşura, încercând să-şi 
folosească mai bine fizicul, energia pe care o cheltuiesc 
con-damnându-le pe frumoasele Celimene, ele ar fi de două 
ori mai puţin urâte. 

Când copiii ieşeau de la şcoală, numeroase Arsinoe de 
toate vârstele o criticau pe Plectrude. Aceasta, ca o bună 


Celimene, nici nu se sinchisea, fiind atentă doar la cei care 
o admirau şi pe al căror chip pândea o expresie de surpriză 
încântată. Fetiţa simţea o plăcere ingenuă, care-i sporea 
frumuseţea. 

Clemence îi aducea acasă pe cei trei copii. In timp ce 
surorile mai mari îşi făceau temele sau desenau, ea le 
pregătea masa, o masă consistentă -jambon, piure — şi 
surâdea uneori gân-dindu-se la diferenţa de tratament 
alimentar aplicat progeniturii sale. 

Totuşi, nu puteai să o acuzi de favoritism: îi iubea la fel 
de mult pe cei trei copii ai ei. Pentru fiecare simţea o iubire 
după chipul şi asemănarea celui care o inspira: înţeleaptă şi 
solidă pentru Nicole şi Beatrice, nebunească şi feerică 
pentru Plectrude. Si asta nu o făcea să fie o mamă mai 
puţin bună. 

în clipa în care fetiţa fu întrebată ce voia să capete în dar 
de ziua ei, când împlinea patru ani, ea răspunse fără 
ezitare: 

— Nişte pantofri de balerină. 

Era un mod subtil de a le spune părinţilor ei ce vrea să 
devină. Nimic nu ar fi putut-o bucura mai mult pe 
Clemence: la cincisprezece ani fusese refuzată la examenul 
de admitere în corpul de balet al Operei, şi nu se consolase 
nicdată. 

Plectrude a fost înscrisă la un curs de balet pentru 
începătoare de patru ani. Si nu numai că nu a fost dată 
afară din cauza privirii ei intense, ba chiar a fost pe dată 
remarcată. 

— Fetiţa asta are ochi de dansa toare, spuse profesoara. 

— Cum adică, ochi de dansatoare? se miră Clemence. Nu 
are mai curând un trup de dansatoare, o graţie de 
dansatoare? 

— Da, are toate astea. Dar are şi ochi de dansatoare şi, 
credeţi-mă, ăsta-i lucrul cel mai important şi mai rar. Dacă 
o balerină nu are această privire, ea nu va fi nicdată 
prezentă în dansul ei. 

Sigur era că ochii lui Plectrude ajungeau să aibă, atunci 
când ea dansa, o intensitate extraordinară: „Si-a găsit 


vocaţia”, îşi spunea Clămence. 

La cinci ani, fetiţa tot nu mergea la grădiniţă. Mama ei 
credea că, mergând de patru ori pe săptămână la cursul de 
balet, Plectrude va învăţa şi arta de a trăi împreună cu alţi 
copii. 

— Nu numai asta se învaţă la grădiniţă, protesta Denis. 

— Chiar are nevoie să ştie cum să lipească abtibilduri, 
cum să facă coliere din macaroane şi din macrameu? li 
răspundea soţia lui, ridicându-şi privirea spre cer. 

De fapt, Clemence voia să prelungească cât mai mult cu 
putinţă momentele când rămânea singură cu fetiţa. li 
plăceau la nebunie acele zile pe care le petrecea în 
tovărăşia ei. lar lecţiile de dans erau indiscutabil superare 
grădiniţei: mama avea dreptul să asiste la ele. 

Cu o mândrie extatică, îşi privea copilul cum face piruete: 
„Fetiţa asta e cu adevărat înzestrată!” In comparaţie cu ea, 
celelalte păreau greoaie ca nişte râtuste. 

După cursuri, profesoara îi spunea totdeauna: 

— Trebuie să continue. Este excep ţnală. 

Pe drumul spre casă, Clemence îi repeta fetiţei 
complimentele ce i se făcuseră. Plectrude le primea cu 
graţia unei dive. 

— Oricum, grădiniţa nu-i obligato rie, spunea în chip de 
concluzie. Denis, cu fatalismul amuzat al unui bărbat supus. 

Dar, vai!, cursul pregătitor era obligatoriu. 

în august, când soţul ei se pregătea să o înscrie pe 
Plectrude, Clemence protestă: 

— Nu are decât cinci ani! 

— Va avea şase în octombrie. 

De data asta, Denis nu cedă. Si pe septembrie nu au mai 
condus la şcoală doi copii, ci trei. 

Fetiţa cea mai mică nu se opusese. Era mai curând 
mândră la gândul că va avea ghzdan. Începutul de an a fost 
straniu: cea care plângea era mama, văzându-şi copilul 
cum se îndepărtează. 

Curând, Plectrude fu mai puţin încântată. Scoala nu 
semăna deloc cu lecţiile de balet. Trebui să stea nemişcată 
într-o bancă ore întregi. Trebui să asculte vorbăria 


neinteresantă a unei femei. 

Veni recreatia. Plectrude se năpusti în curte ca să facă 
vreo câteva salturi, într-atât îi amortiserà picarele. 

în tot acest timp, ceilalţi copii se jucau împreună: cei mai 
multi se cunoşteau de la grădiniţă. Işi povesteau tot felul de 
lucruri. Plectrude se întrebă ce pot să-şi spună. 

Se apropie să-i asculte. Auzi un zgomot neîntrerupt de 
voci, pe care nu ştia cui să le atribuie: se vorbea despre 
profesoară, despre vacanţă, despre o anume Magali, despre 
bretele, şi Magali e prietena mea, taci, eşti o proastă, de ce 
nu sunt în clasă cu Magali, taci odată, n-o să ne mai jucăm 
cu tine, o să te spun doamnei, ooh, pârâcasa, nu mă mai 
împinge aşa, Magali mă iubeşte mai mult decât tine, ce 
pantofi urâţi ai, taaaci, proaste mai sunt şi fetele astea, îmi 
pare bine că nu sunt în clasă cu tine, şi Magali... 

Plectrude fugi, înspăimântată. 

Apoi trebui să o asculte pe învăţătoare. Nu spunea 
totdeauna lucruri interesante; dar cel puţin spusele ei erau 
mai omogene decât flecăreala fetitelor. Ar fi fost chiar 
suportabil, dacă nu ar fi existat acea obligaţie de a rămâne 
nemişcată. Din fericire, prin preajmă era o fereastră. 

— Ce faci acolo? Cu tine vorbesc! 

La al cincilea „Ce faci acolo? Cu tine vorbesc!” şi fiindcă 
întreaga clasă râdea, Plectrude înţelese că învăţătoarea i se 
adresase ei şi întoarse câtre întreaga adunare nişte ochi 
uimiti. 

— Văd că îţi trebuie ceva timp ca să auzi ce ti se spune! 
zise învăţătoarea. 

Toţi copiii se întoarseră să se uite la cea care gresise. 
Senzatia era atroce. Micuta dansatoare se întreba care era 
crima ei. 

— Trebuie să te uiţi la mine, nu pe fereastră! spuse 
femeia. 

Si fiindcă nu era nimic de răspuns, copilul tăcu. 

— Se spune: „Da, doamnă!” 

— Da, doamnă. 

— Cum te cheamă? întrebă învăţătoarea, cu aerul că 
gândeşte: „Voi fi cu ochii pe tine!” 


— Plectrude. 

— Cum ai zis? 

— Plectrude, articula ea cu o voce limpede. 

Copiii erau încă prea mici pentru a fi conştienţi de 
enormul efect comic al acestui prenume. 

învăţătoarea făcu ochii mari, verifică în catalog şi spuse: 

— Dacă vrei să faci pe interesanta, ai reuşit. 

Ca şi cum fetiţa şi-ar fi ales prenumele. 

Plectrude îşi spuse în gând: „Asta-i bună! Ea este cea 
care încearcă să facă pe interesanta! Dovada este că nu 
suportă să nu fie privită. Vrea cu orice preţ să se remarce, 
dar nu-i interesantă!” 

învăţătoarea era însă cea care comanda şi copila se 
supuse. Începu să o privească ţintă, cu ochii ei mari. 

învăţătoarea începu să se simtă nesigură pe sine, dar nu 
îndrăzni să protesteze, temându-se că va da ordine 
contradictorii. 

Momentul mesei de prânz fu cel mai rău. Elevii au fost 
duşi într-o cantină imensă, unde domnea un miros 
caracteristic, amestec de vomă de copil şi de dezinfectant. 

Trebuiră să se aşeze câte zece la fiecare masă. Nestiind 
unde să se ducă, Plectrude închise ochii şi porni la 
întâmplare. Luată de val, ajunse la o masă cu persoane 
necunoscute. 

Câteva femei aduseră mai multe feluri de mâncare cu un 
conţinut şi în culori de neidentificat. Cuprinsă de panică, 
Plectrude nu se putu hotărî să introducă aceste corpuri 
străine în farfuria ei. Cineva i le puse în cele din urmă în 
farfurie si ea se văzu în fata unei mari cantităţi de piure 
verzui şi de mici pătrăţele de carne de culoare închisă. 

Se întrebă de ce are parte de o soartă atât de nefericită. 

Până atunci, pentru ea dejunul fusese adevărată feerie, 
în care, la lumina lumânărilor, protejată de lumea exterară 
prin draperii de catifea roşie, o mamă frumoasă şi 
îmbrăcată somptuos îi aducea prăjituri şi tot felul de creme 
pe care nici măcar nu era silită să le mănânce, în sunetul 
unei muzici celeste. 

In schimb, acolo, în mijlocul strigătelor unor copii urâţi şi 


murdari, într-o sală urâtă şi în care mirosea ciudat, i se 
arunca în farfurie o lingură de piure verzui şi i se punea în 
vedere că nu va părăsi cantina înainte de a fi înghiţit totul. 

Scandalizată şi supărată pe un destin atât de nedrept, 
fetiţa se strădui să golească gamela. | se cerea ceva 
îngrozitor. Nu putea cu niciun preţ să înghită. Vomită în 
farfurie şi înţelese originea mirosului. 

— Ne faci scârbă! îi spuseră copiii. 

O femeie îi luă gamela, suspinând: „Of, Doamne”. 

In acea zi măcar nu mai fu obligată să mănânce. 

După acest coşmar, trebui din nou să o asculte pe cea 
care, fără niciun succes, încerca să facă pe interesanta. Ea 
desena pe tablă nişte linii grupate, care nici măcar nu erau 
frumoase. 

La ora patru şi jumătate, lui Plectrude i se dădu în sfârşit 
voie să părăsească acel loc pe cât de absurd, pe atât de 
abject. La ieşirea din şcoală îşi văzu mama şi alergă spre ea 
ca spre o salvare supremă. 

încă de la prima privire, Clemence ştiu cât de mult 
suferise fetiţa. O strânse în braţe, şoptindu-i cuvinte de 
încurajare: 

— Gata, gata, s-a sfârşit, s-a sfârşit. 

— E adevărat? nädäjdui copila. Nu mă mai întorc? 

— Ba da. E obligatoriu. Dar te vei obişnui. 

Si Plectrude, îngrozită, înţelese că oamenii nu se aflau pe 
acest pământ ca să se bucure. 

Nu se obişnui. Scoala era pentru ea un adevărat iad, şi 
aşa rămase. 

Din fericire, existau cursurile de balet. Pe cât de inutil şi 
de urât era ceea ce le preda învăţătoarea, pe atât de 
necesar şi de sublim era ceea ce-i învăţa profesoara de 
dans. 

Acest decalaj începu să pună câteva probleme. După 
câteva luni, cei mai mulţi copii începeau să descifreze 
literele şi să le scrie. Plectrude însă părea să fi decis că 
lucrurile astea nu o priveau?: când îi venea rândul şi când 
învăţătoarea îi arăta o literă scrisă pe tablă, ea pronunţa un 
sunet la întâmplare, totdeauna un sunet care nu era cel 


corect, cu o lipsă de interes prea evidentă. 

învăţătoarea vru să-i vadă pe părinţii acestei eleve 
leneşe. Denis se simţi stingherit: Nicole şi Beatrice erau 
eleve bune şi nu- obişnuiseră cu acest gen de umilinţă. 

Fără să şi-o mărturisească, Clemence simţi o obscură 
mândrie: hotărât lu-cru, această mică rebelă nu făcea nimic 
aşa cum făcea toată lumea. 

— Dacă lucrurile continuă la fel, va trebui să repete 
cursul  pregătitor! anunţă învăţătoarea pe un ton 
amenintätor. 

Mama deschise ochii mari, plină de admiraţie: nu mai 
auzise nicdată ca un copil să repete cursul pregătitor. Asta i 
se păru o faptă strălucită, o îndrăzneală, o insolentà 
aristocratică. Care copil şi-ar mai îngădui să repete cursul 
pregătitor? Până şi cei mai medcri se descurcau fără nic* 
dificultate! Fiica ei îşi afirma deci încă de pe acum cu toată 
îndrăzneala felul ei diferit de a fi, ba nu, mai bine zis felul ei 
cu totul exceptnal de a fi! 

Denis nu înţelese însă lucrurile în acelaşi mod: 

— Vom lua atitudine, doamnă! Vom face tot ce trebuie! 

— Mai poate fi evitată repetarea cursului pregătitor? 
întrebă Clemence, plină de o speranţă pe care ceilalţi o 
interpretară pe dos. 

— Desigur. Dacă reuşeşte să citească literele înainte de 
sfârşitul anului şcolar. 

Clemence îşi ascunse deceptia. Totul fusese prea frumos 
ca să fie adevărat! 

— Le va citi, doamnă, spuse Denis. E aici ceva ciudat: 
fetiţa pare totuşi foarte inteligentă. 

— E posibil să fie, domnule. Problema e că nu o 
interesează învăţătura. 

„Nu o interesează învăţătura! retinu Clemence. Dar e 
formidabilă! Nu o interesează învăţătura! Ce personalitate! 
Fetitele celelalte înghit totul pe nemestecate, în timp ce 
Plectrude a mea face o alegere între ceea ce este şi ceea 
ce nu este interesant!” 

— La şcoală se fac lucruri care nu mă interesează, tată. 

— Cred că e interesant să înveţi să citeşti! protestă 


Denis. 

— De ce? 

— Ca să poţi citi poveşti. 

— Ce idee! Uneori învăţătoarea ne citeşte poveşti din 
cartea de citire. Sunt atât de plicticoase, încât după două 
minute nici nu le mai ascult. 

In sinea ei, Clemence o aprobă cu entuziasm. 

— Vrei să repeti cursul pregătitor? Asta vrei? se înfurie 
Denis. 

— Vreau să mă fac dansatoare. 

— Chiar ca să devii dansatoare trebuie să ai notă de 
trecere la cursul pregătitor. 

Clemence îşi dădu dintr-o dată seama că soţul ei avea 
dreptate. Reacţna imediat. Se duse în camera ei, de unde 
luă o carte groasă şi mare, publicată în secolul trecut. 

O luă pe fetiţă pe genunchi şi, împreună cu ea, răsfoi cu 
sfinţenie culegerea de basme cu zâne. Avu grijă să nu i le 
citească, ci doar să-i arate foarte frumoasele lor ilustraţii. 

In viaţa copilului se produse un adevărat şoc: mai 
fermecată decât fusese vreodată, descoperi acele prințese 
prea minunate pentru ca tălpile lor să poată atinge 
pământul şi care, închise în turnul lor, le vorbeau unor 
păsări albastre care erau de fapt nişte prinți, sau se 
deghizau în slujnice murdare ca să ne apară, câteva pagini 
mai încolo, încă şi mai sublime. 

Ea ştiu pe dată, cu o certitudine pe care numai fetiţele 
cele mici o pot avea, că va deveni într-o bună zi una dintre 
aceste creaturi în preajma cărora broaştele sunt nostalgice, 
vrăjitoarele, abjecte, iar prinții, năuciţi. 

— Nu te nelinişti, îi spuse Clemence lui Denis. Nici nu va 
trece bine săptămâna şi Plectrude va citi. 

Clemence se înşelă: după două zile, creierul lui Plectrude 
ştiu să se folosească de acele litere plicticoase şi inutile, pe 
care crezuse că nu le asimilase în clasă, şi să găsească o 
coerenţă între litere, sunete şi sens. După două zile, ea 
citea cartea mult mai bine decât cele mai bune eleve din 
cadrul cursului pregâătitor. Aşadar, pentru a ajunge la 
cunoaştere nu există decât o cheie: dorinţa. 


Cartea de poveşti îi apăruse ca un îndreptar pentru a 
deveni ea însăşi asemenea uneia dintre printesele din 
ilustraţii. Fiindcă lectura îi era de acum înainte necesară, 
inteligenţa ei o asimilase. 

— De ce nu i-ai arătat cartea asta mai demult? se extazie 
Denis. 

— Culegerea asta e o comoară. Nu voiam să o irosesc 
arătându-i-o prea devreme. Am aşteptat să aibă vârsta la 
care să ştie să aprecieze o operă de artă. 

Peste două zile deci, învăţătoarea trebui să constate 
minunea care avusese loc: eleva cea leneşă, singura care 
nu izbutea să identifice vreo literă, citea acum ca o elevă 
premiantă de zece ani. 


In două zile învățase ceea ce învăţătoarea nu reuşise să 
o înveţe în cinci luni. Aceasta crezu că părinţii au o metodă 
secretă şi le telefona. Denis, extrem de mândru, îi spuse 
adevărul: 

— Noi n-am făcut nimic. l-am arătat doar o carte 
frumoasă, care să-i deschidă pofta de a citi. Tocmai asta îi 
lipsea. 

în inocenta lui, tatăl nu-şi dădea seama că face o mare 
gafă. 

învăţătoarea, care nu o iubise nici-odată pe Plectrude, 
începu din acea zi să o deteste. Nu numai că văzu în acel 
miracol un fel de umilire a ei, dar, mai mult chiar, simţi faţă 
de fetiţă acea ură pe care un spirit medcru o simte faţă de 
un spirit superr: „Domnişoara avea nevoie de o carte mai 
frumoasă! la te uite la ea! Pentru ceilalţi era îndeajuns de 
frumoasă!” 

Perplexă şi furasă, ea reciti din scoartä-n scoarță cartea 
incriminată. Era povestită aici viaţa de zi cu zi a lui Thierry, 
băieţelul mereu surâzător, şi a surorii lui mai mari, 
Micheline, care îi pregătea tartine pentru gustare şi îl 
împiedica să facă prostii, căci ea era cuminte. 

— E o poveste încântătoare! exclamă ea după ce termină 
de citit. E plină de prospeţime, fermecătoare! Ce-i trebuie 


mai mult acestei caraghase? 

li trebuia aur, smirnă şi tămâie, purpură şi crini, catifea 
albastră presărată cu stele, gravuri de Gustave Dore, fetiţe 
cu ochi frumoşi şi plini de gravitate şi cu o gură care nu 
surâde nicdată, lupi dureros de seducători, păduri malefice 
— îi trebuia totul, în afară de gustarea pe care o luau 
împreună micuțul Thierry şi sora lui mai mare, Micheline. 

învăţătoarea nu mai pierdu niciun prilej de a-şi exprima 
ura faţă de Plectrude. Si pentru că aceasta era mereu 
ultima la aritmetică, învăţătoarea spuse despre ea că este 
un „caz 


disperat". Într-o zi, când Plectrude nu reuşea să facă o 
adunare elementară, doamna învăţătoare o invită să se 
întoarcă la locul ei, zicându-i: 

— Degeaba te sträduiesti. Nu vei reuşi. 

Elevii din anul pregătitor erau încă la acea vârstă când 
adultul are totdeauna dreptate şi când orice contestaţie 
este de neconceput. Plectrude fu deci obiectul dispretului 
general. 

La cursul de balet, în schimb, în virtutea unei logici 
identice, ea era regina. Profesoara era în extaz în faţa 
aptitudinilor ei şi, fără să îndrăznească s-o spună (căci n-ar 
fi fost foarte pedagogic faţă de ceilalţi copii), o trata ca pe 
cea mai bună elevă pe care o avusese vreodată. De aceea, 
celelalte eleve o venerau pe Plectrude şi care mai de care 
voia să danseze alături de ea. 

Astfel, Plectrude avea două vieţi foarte distincte: viaţa de 
la şcoală, în care era singură împotriva tuturor, şi viaţa de 
la cursul de balet, în care era vedetă. 

Era destul de lucidă ca să-şi dea seama că fetiţele de la 
cursul de dans ar fi poate primele care ar dispreţui-o dacă 
ar fi la cursul pregătitor împreună cu ea. De aceea, 
Plectrude se arăta distantă faţă de cele care îi doreau 
prietenia — şi această atitudine sporea şi mai mult 
pasiunea micutelor balerine faţă de ea. 

La sfârşitul anului, Plectrude reuşi, cu chiu cu vai, să ia 


note de trecere, făcând mari eforturi la aritmetică. Pentru a 
o răsplăti, părinţii îi dăruiră o bară specială, ca să-şi poată 
face exerciţiile în faţa oglinzii. Ea îşi petrecu vacanţa 
antrenându-se. La sfârşitul lui august, îşi putea ţine picrul 
deasupra capului, cu mâna. 

La începutul anului şcolar o aştepta o surpriză: clasa era 
aceeaşi ca şi cu un an în urmă, cu o singură excepţie 
importantă. Mai venise o fetiţă. 

Pentru toţi era o necunoscută, dar nu şi pentru ea, căci 
era Roselyne de la cursul de balet. Copleşită de fericirea de 
a fi în clasa idolului său, ea ceru permisiunea să stea în 
bancă lângă Plectrude. Nicdată acest loc nu mai fusese 
cerut: îi fu, deci, dat. g 

Plectrude reprezenta pentru Roselyne idealul absolut. Işi 
petrecea ore întregi contemplând-o pe această zeiță 
inaccesibilă care, printr-o minune, devenise colega ei de 
bancă. 

Plectrude se întreba dacă această venerație va rezista 
când Roselyne va descoperi cât de nepopulară este ea în 
şcoală. Într-o zi, după ce învăţătoarea spuse cât e de slabă 
Plectrude la aritmetică, copiii făcură comentarii prosteşti şi 
rele despre colega lor. Roselyne se indignă şi îi spuse celei 
care era luată în batjocură: 

— Ai văzut cum vorbesc despre tine? 

Eleva codaşă, obişnuită să fie tratată cu dispreţ, ridică 
din umeri. 

Roselyne o admiră şi mai mult şi îi spuse: 

— li urăsc! 

Plectrude ştiu atunci că are o prietenă. 

Asta îi schimbă viaţa. 

Cum poate fi explicat prestigiul uriaş de care se bucură 
prietenia în ochii copiilor? Aceştia cred, şi se înşală de 
altfel, că datori să-i iubească sunt părinţii, fraţii şi surorile 
lor. Ei nu concep că li se poate recunoaşte un merit pentru 
ceea ce ţine, după părerea lor, de cea mai sacră obligaţie. 
Este tipic pentru copil să spună: „îl iubesc pentru că este 
fratele meu (tatăl meu, sora mea...). Aşa trebuie”. 

Prietenul, în opinia copilului, este cel care îl alege. 


Prietenul este cel care-i oferă ceea ce nu-i este datorat. 
Prietenia este deci pentru copil luxul suprem — şi luxul este 
acel ceva de care sufletele nobile au cea mai mare nevoie. 
Prietenia îi dă copilului sensul unei existente fastuase 

Când se întoarse acasă, Plectrude anunţă în mod solemn: 

— Am o prietenă. 

Era prima oară când spunea asta. Clemence simţi mai 
întâi o strângere de inimă. Foarte curând îşi veni în simtiri: 
între ea şi intrusă nu va exista nicdată vreo concurenţă. 
Prietenii vin şi pleacă. O mamă nu pleacă nicdată. 

— Invit-o la cină, îi spuse ea fiicei sale. 

Plectrude o privi cu ochi înspăimântați: 

— De ce? 

— Cum de ce? Ca să ne-o prezinti. Vrem să o cunoaştem 
pe prietena ta. 

Plectrude descoperi cu acest prilej că atunci când vrei să 
te întâlneşti cu cineva, îl inviti la cină. Asta i se păru 
neliniştitor şi absurd: îi cunoşti oare mai bine pe oameni 
dacă i-ai văzut mâncând? Dacă aşa stăteau lucrurile, nu 
îndrăznea să-şi închipuie ce părere aveau despre ea la 
şcoală, cantina fiind în continuare pentru ea un loc de 
tortură unde vomita la fiecare masă. 

Plectrude îşi spuse că dacă va vrea să cunoască pe 
cineva, o va invita pe acea persoană să se joace împreună. 
Oare oamenii nu arată cel mai bine cine sunt atunci când se 
joacă? 

Roselyne fu invitată totuşi la cină, de vreme ce acesta 
era obiceiul în lumea adulţilor. Totul se petrecu foarte bine. 
Plectrude aştepta cu nerăbdare să ia sfârşit partea 
mondenă: ştia că va dormi cu prietena ei, în camera ei, şi 
această idee i se părea formidabilă. 

lată-le, în sfârşit, în întuneric. 

— Ti-e teamă de întuneric? nädäjdui ea. 

— Da, spuse Roselyne. 

— Mie nu mi-e teamă. 

— În întuneric văd nişte animale monstruoase. 

— Si eu. Dar mie îmi place asta. 

— Îţi plac balaurii? 


— Da! Si liliecii. 

— Nu ţi-e frică de ei? 

— Nu. Pentru că sunt regina lor. 

— De unde ştii că-i aşa? 

— Pentru că am hotărât că-i aşa. Lui Roselyne îi plăcu 
foarte mult această explicaţie. 

— Sunt regina tuturor animalelor care pot fi văzute în 
întuneric: meduzele, crocodilii, şerpii, păianjenii, rechinii, 
dinozaurii, melcii, caracatitele. 

— Nu te dezgustä? 

— Mi se par frumoase. 

— Atunci nimic nu te dezgustä? 

— Ba da! Smochinele uscate. 

— Smochinele uscate nu sunt dezgustătoare! 

— Mănânci smochine uscate? 

— Da. 

— Nu mai mânca, dacă mă iubeşti. 

— De ce? 

— Vânzătoarele le mestecă în gură şi apoi le pun în 
pachet. 

— Ce tot spui? 

— De ce crezi că sunt atât de strivite şi de urâte? 

— E adevărat? 

— ţi jur. Vânzătoarele le mestecă şi apoi le scuipă din 
gură. 

— Ce scârbos! 

— Vezi? Nimic nu-i mai dezgustător decât smochinele 
uscate. 

Trăiră până la lesin un dezgust comun care le înălţă până 
într-al nouălea cer. Îşi descriseră una celeilalte, îndelung, 
aspectul respingător al acestui fruct uscat, scoțând strigăte 
de plăcere. 

— lti jur că nu voi mai mânca asa ceva nicdată, spuse 
solemn Roselyne. 

— Chiar dacă ai fi torturată? 

— Chiar dacă as fi torturată! 

— Si chiar dacă ti-ar băga cineva în gură, cu forţa, o 
smochină uscată? 


— Îţi jur că o voi vomita! declară copila, cu o voce de 
tânără mireasă. 

în acea noapte, prietenia lor se ridică la rangul de cult 
misters. 

în clasă, statutul lui Plectrude se schimbase. Ea trecuse 
de la condiţia de ciumată la statutul de cea mai bună şi mai 
adulată prietenă. Dacă ar fi fost adorată de vreo proastă, ar 
fi putut fi declarată în continuare ca fiind indezirabilă. Dar 
Roselyne era în ochii elevilor o colegă plină de calităţi. 
Singurul ei defect, care consta în faptul că era nou-venită, 
era un cusur foarte efemer. Din acel moment, clasa începu 
să se întrebe dacă nu se înşelase cu privire la Plectrude. 

Evident, asemenea discuţii nu au avut nicdată loc. Aceste 
reflecţii au circulat în inconştientul colectiv al clasei. 
Impactul lor a fost cu atât mai mare. Desigur, Plectrude 
continua să rămână codaşa clasei la aritmetică şi la multe 
alte obiecte. Dar copiii descoperiră că faptul de a fi slab la 
anumite materii, mai ales când el atingea limita extremă, 
avea în el ceva vrednic de admiraţie şi eroic. Treptat, 
înţeleseră farmecul acestei forme de  subversiune, 
învăţătoarea nu părea însă să- înţeleagă. 

Au fost convocați din nou părinţii lui Plectrude. 

— Cu permisiunea dumneavoastră, îi vom da nişte teste 
copilului. 

Nu era posibil să refuzi. Denis se simţi profund umilit: 
fiica lui era văzută ca o handicapată. Clemence exultă de 
bucurie: Plectrude se situa în afară de orice normă. Chiar 
dacă vor afla că era slabă la minte, pentru ea, Clemence, 
asta va fi semnul că fetiţa face parte dintre cei aleşi. 

Copilul fu supus la tot felul de încercări: suite logice, 
enumerări absconse, figuri geometrice cuprinzând enigme 
cu totul rare, formule pompos numite algoritmi. Ea 
răspunse mecanic, cât mai repede cu putinţă, pentru a 
ascunde pofta de râs care o cuprinsese. 

A fost o întâmplare sau rezultatul faptului că răspunsese 
fără să mai reflecteze? Rezultatul pe care -a obţinut era 
atât de bun, încât te înspăimânta. Si astfel, în răstimpul 
unei ore, 


Plectrude trecu de la statutul de proastă la cel de geniu. 

— Nu mă miră, comentă mama ei, vexată de uimirea lui 
Denis. 

Această schimbare de terminologie comporta avantaje, 
după cum observă curând fetiţa. Inainte, când n-o scotea la 
capăt cu un exerciţiu, învăţătoarea o privea supărată şi cei 
mai răi dintre elevi îşi băteau joc de ea. Acum, când nu 
rezolva o operaţie simplă, învăţătoarea o contempla de 
parcă ar fi fost albatrosul lui Baudelaire, pe care 
inteligenta-i de gigant îl împiedica să facă un calcul 
aritmetic simplu, iar colegii ei se ruşinau să găsească, aşa, 
prosteşte, soluţia problemei. 

De altfel, cum era cu adevărat inteligentă, se întrebă de 
ce nu reuşea să rezolve probleme uşoare, deşi la teste 
răspunsese corect la exerciţii care o depăşeau. Ea îşi aminti 
că în timpul acestor examene nu reflectase deloc, şi ajunse 
la concluzia că lipsa absolută de gândire o putea duce la 
rezultatul cel mai bun. 

Din acel moment, avu grijă să nu se mai gândească deloc 
când era pusă să rezolve o problemă, ci doar să noteze 
primele cifre care îi treceau prin cap. Rezultatele ei nu 
deveniseră mai bune, dar nici mai rele. Hotäri deci să 
rămână la această metodă care, deşi la fel de ineficace, 
avea o admirabilă putere de a o defula. Si astfel deveni cea 
mai stimată elevă codaşă din Franţa. 

Totul ar fi fost perfect dacă nu ar fi existat, la sfârşitul 
fiecărui an şcolar, acele formalităţi plicticoase menite să-i 
selectneze pe cei care vor avea fericirea să treacă în clasa 
superară. 

Această peradă era un coşmar pentru Plectrude, care era 
cât se poate de conştientă de rolul jucat de hazard în toate 
aceste peripeții ale ei. Din fericire, reputaţia de geniu o 
preceda: când profesorul vedea rezultatele ei proaste la 
aritmetică, trăgea concluzia că poate copilul avea dreptate 
în raport cu altă dimensiune a lucrurilor, şi le trecea cu 
vederea. Sau o întreba pe fetiţă cum a judecat, şi spusele ei 
îl lăsau uneori uluit, căci nu înţelegea nimic. Ea învățase să 
mimeze ceea ce oamenii credeau că este limbajul unei 


supradotate. De exemplu, după ce dezvoltase o 
demonstraţie aberantă, spunea în concluzie, pe tonul cel 
mai limpede: „Este evident”. 

Dar pentru profesori şi pentru profesoare nu era deloc 
evident. Preferau însă să nu se laude cu asta şi îi dădeau 
acestei eleve un nihil obstat. 

Geniu sau nu, fetiţa nu avea decât o obsesie: dansul. 

Cu cât creştea mai mult, cu atât se minunau şi profesorii 
mai mult de talentele sale. Dansul ei avea virtuozitate şi 
graţie, rigoare şi fantezie, frumuseţe şi simţ al tragicului, 
precizie şi elan. 

Dar lucrul cel mai bun era că o simţeai fericită că 
dansează — miraculos de fericită. O simteai cum jubilează 
oferindu-şi trupul imensei energii a dansului. Era ca şi cum 
sufletul ei nu ar fi aşteptat decât asta de zece mii de ani. 
Arabescul dansului o elibera de o misterasă tensiune 
lăuntrică. 

Mai mult, puteai ghici că are simţul spectacolului: 
prezenţa publicului îi sporea talentul, şi cu cât privirile care 
erau îndreptate spre ea aveau mai multă acuitate, cu atât 
mişcarea ei era mai intensă. 

Mai exista şi acel miracol al unei siluete zvelte, care 
părea veşnică. Trupul lui Plectrude era şi rămânea de o 
subtirime  vrednicà de un basorelief egiptean. 
Cvasiimponderabilitatea lui contrazicea legile gravitaţiei. 

Pe de altă parte, şi fără să fi vorbit între ei vreodată, 
profesorii spuneau despre ea acelaşi lucru: 

— Are ochi de dansatoare. 

Clemence avea uneori impresia că prea multe zâne se 
aplecaseră peste leagănul copilei: ea se temea că asta va 
atrage fulgerele divine. 

Din fericire, progenitura ei se acomoda fără nic problemă 
cu acel miracol. Plectrude nu încâlcase domeniile celor 
două surori ale ei mai mari: Nicole era prima la ştiinţe 
naturale si la educaţia fizică, Beatrice avea bosa 
matematicii şi simţul istoriei. Poate dintr-o diplomaţie 
instinctivă, fetiţa era nulă la toate aceste materii — chiar şi 
la gimnastică, materie la care dansul părea că nu o ajută 


deloc. 

Denis avea obiceiul să atribuie fiecăreia dintre fiicele sale 
o treime din accesul la univers: „Nicole va fi om de ştiinţă şi 
atletă, de ce nu şi o cosmonaută? Beatrice va fi o 
intelectuală cu capul plin de numere şi de fapte: va face 
statistici istorice. lar Plectrude va fi o artistă foarte 
carismatică: va fi dansatoare sau lider politic, sau 
amândouă laolaltă”. 

El îşi încheia pronosticul printr-un hohot de râs care-i 
exprima mândria şi îndoiala. Copiii îl ascultau cu plăcere, 
căci asemenea cuvinte erau măgulitoare: dar fata cea mai 
mică se mira oarecum, atât de aceste opoziții care i se 
păreau a fi împotriva ştiinţei, cât şi de siguranţa de sine a 
tatălui. 

Deşi nu avea decât zece ani şi nu îşi depăşea vârsta, ea 
înţelesese totuşi un lucru important: pe acest pământ, 
oamenii nu dobândeau ceea ce părea că le este datorat. 

Pe de altă parte, tot ce i se poate întâmpla mai bun unei 
fiinţe umane este să aibă zece ani. Si cu atât mai mult unei 
micute dansatoare aureolate de prestigiul artei sale. 

Vârsta de zece ani este momentul cel mai solar al 
copilăriei. Niciun semn al adolescenţei nu este încă vizibil la 
orizont: nu-i nimic altceva decât o copilărie ajunsă la 
maturitatea ei, bogată de o experienţă deja lungă, fără acel 
sentiment de pierdere care îşi arată agresivitatea încă din 
primele momente ale pubertâţii. La zece ani nu eşti 
neapărat fericit, dar eşti cu siguranţă viu, mai viu decât 
oricine altul. 

La zece ani, Plectrude era un nucleu de viaţă intensă. Se 
găsea la apogeul domniei sale. Domnea asupra şcolii de 
dans, a cărei stea de necontestat era, indiferent de vârsta 
celorlalte micute balerine. Domnea totodată la şcoală peste 
clasa a cincea, care era pe punctul să devină o clasă în care 
cei mai slabi elevi puteau oricând fi consideraţi ca fiind cei 
mai buni, în asemenea măsură eleva cea mai nulă la 
matematică, ştiinţe naturale, istorie, geografie, gimnastică 
etc. Era socotită un geniu. 

Domnea peste inima mamei sale, care simţea pentru ea 


o nesfârşită şi pătimaşă iubire. Domnea peste Roselyne, 
care o iubea la fel de mult pe cât o admira. 

Plectrude nu triumfa zdrobindu-i pe ceilalţi. Statutul ei 
extraordinar nu o transforma într-una dintre acele mici 
înfumurate care se cred deasupra legilor prieteniei. Ea îi era 
foarte devotată lui Roselyne şi o admira la fel de mult pe 
cât o admira şi aceasta pe ea. 

O prestiintà obscură o avertizase că îşi putea oricând 
pierde tronul. Această spaimă era cu atât mai verosimilă, 
cu cât ea îşi amintea foarte bine de peri-, oada când 
întreaga clasă râdea de ea. 

Roselyne şi Plectrude se căsătoriseră de mai multe ori, 
cel mai des una cu cealaltă, dar nu neapărat. Li se putea 
întâmpla şi să se mărite cu vreun băiat din clasa lor care, în 
fabuloasele lor ceremonii, era reprezentat prin propria lui 
ectoplasmă, uneori sub forma unei sperietori cu chipul ei, 
alteori sub forma lui Roselyne sau a lui Plectrude deghizată 
în bărbat — un joben era de ajuns pentru a se realiza 
această schimbare de sex. 

într-adevăr, identitatea soţului nu avea prea mare 
importanţă. De vreme ce individul real sau imaginar nu era 
pradă unor vicii redhibitorii (brățară, voce subţiratică sau 
obiceiul de a-şi începe frazele prin: „De fapt...”), el era 
acceptabil. Scopul jocului era acela de a crea un dans 
nuptial, un fel de come-die-balet demnă de Lulli, cu cântece 
improvizate care porneau de la cuvintele cele mai tragice. 

Era inevitabil ca, după o mult prea scurtă nuntă, soţul să 
se transforme în pasăre sau în broască, şi soţia să se 
pomenească închisă într-un turn înalt, nu se ştie pentru ce 
vină şi pentru câtă vreme. 

— De ce totul se termină mereu râu? întrebă într-o zi 
Roselyne. 

— Pentru că e mult mai frumos aşa, o asigură Plectrude. 

In acea iarnă, dansatoarea inventă un joc, sublim prin 
eroismul lui: trebuia să se lase acoperită de zăpadă, fără să 
se mişte, fără să opună nici cea mai mică rezistenţă. 

— Să faci un om de zăpadă e prea uşor, hotărâse ea. 
Trebuie să devii un om de zăpadă, rămânând în picare, sub 


fulgii de zăpadă, sau o statuie de zăpadă, culcată într-o 
grădină. 

Roselyne o privi cu o admiraţie sceptică. 

— Tu vei fi omul de zăpadă, iar eu, statuia culcată, 
continuă Plectrude. 

Prietena ei nu îndrăzni să-şi exprime reticentele. Si astfel 
se pomeniră amândouă sub zăpadă, una culcată direct pe 
pământ, cealaltă, în picare. Roselyne găsi curând că jocul 
nu-i prea nostim: îi era frig la picare, simţea nevoia să se 
mişte, nu să se transforme într-un monument viu, mai mult, 
se plictisea, căci, precum nişte adevărate statui, ele 
trebuiau să tacă. 

Statuia culcată exulta de plăcere. Rămăsese cu ochii 
deschişi, asemenea morţilor înainte de a li se închide ochii. 
Culcându-se pe pământ, îşi abandonase trupul, 
desolidarizându-se de senzaţia glacială şi de frica fizică de 
a muri. Nu mai era decât un chip supus forţelor cerului. 

Feminitatea ei de copil de zece ani nu mai era prezentă, 
şi asta nu pentru că ar fi fost stânjenitoare: statuia nu 
păstrase din ea însăşi decât un minimum, ca să opună o cât 
mai mică rezistenţă în faţa revărsării livide. 

Ochii ei larg deschişi priveau cel mai fascinant spectacol: 
moartea albă, făcută cburi, pe care universul i-o trimitea ca 
pe un puzzle, ca pe tot atâtea bucăţi desprinse dintr-un 
mister imens. 

Uneori, îşi cerceta cu privirea trupul, care fu acoperit 
înaintea feţei, pentru că îmbrăcămintea izola căldura care 
emana din el. Apoi ochii ei priveau din nou spre nori, 
treptat, obrajii îşi pierdeau din căldură şi curând lintoliul îşi 
putu depune peste ei primul văl, iar statuia nu mai surâse, 
pentru a nu-i altera eleganța. 

Un miliard de fulgi de zăpadă, mai târziu: silueta subţire 
a statuii era aproape invizibilă, un mic accident în 
amalgamul alb al grădinii. 

Singurul mod de a trisa: îşi mişcase din când în când 
pleoapele, adeseori fără voie. Astfel, ochii ei putuseră privi 
tot timpul spre cer şi puteau încă să vadă lenta şi mortala 
cădere. 


Aerul trecea prin stratul îngheţat, neîngăduind ca statuia 
să se  asfixieze. Ea trăia o impresie formidabilă, 
supraomenească, impresia unei lupte împotriva a ceva 
necunoscut, împotriva unui înger de neidentificat — zăpada 
sau ea însăşi? -, dar şi o stare de seninătate deplină, într- 
atât de profundă îi era acceptarea. 

în schimb, nu tot aşa se întâmpla cu omul de zăpadă. 
Indisciplinat şi prea putin convins de pertinenta acestei 
experienţe, el nu era în stare să rămână nemişcat. De 
altfel, poziţia lui verticală favoriza mai puţin acoperirea cu 
zăpadă şi încă şi mai puţin supunerea. 

Roselyne privea spre statuia culcată, întrebându-se ce 
trebuie să facă. Cunoştea caracterul radical al prietenei 
sale şi ştia că îi va interzice să o salveze. 

| se interzisese să vorbească, dar totuşi se hotäri să o 
facă: 

— Plectrude, mă auzi? 

Nu-i răspunse nimeni. 

Asta putea să însemne că, furasă că omul de zăpadă nu 
se supusese ordinelor, ea se hotărâse să- pedepsească prin 
tăcere. O asemenea atitudine îi stătea în fire. 

Dar asta putea să însemne şi cu totul altceva. 

în capul lui Roselyne se dezläntuise o furtună. 

Stratul de zăpadă de pe chipul statuii culcate se făcuse 
atât de gros încât, chiar clipind din pleoape, ea nu- mai 
putea înlătura. Orificiile care până atunci rămăseseră libere 
în jurul ochilor se închiseră. 

Mai întâi, lumina zilei mai izbuti să treacă prin văl, şi 
statuia avu viziunea sublimă a unui dom din cristale aflat la 
câţiva milimetri de pupilele ei: era frumos ca o comoară de 
nestemate translucide. 

Curând, linţoliul deveni opac. Candidatul la moarte se 
regăsi în întuneric. Fascinatia tenebrelor era mare: era de 
necrezut să descoperi că sub atâta alb domnea o 
asemenea obscuritate. 

Treptat, amalgamul deveni mai dens. 

Statuia îşi dădu seama că aerul nu mai ajungea până la 
ea. Vru să se ridice ca să se elibereze de acel câluş, dar 


stratul de zăpadă îngheţase, formând un iglu cu măsurile 
exacte ale corpului său, şi înţelese că era prizonieră a 
viitorului ei sicriu. 

Fiinţa vie avu atunci o purtare de fiinţă vie: strigă din 
răsputeri. 

Urletele ei fură amortizate de centimetri de zăpadă: din 
mica ridi-cătură nu se auzi decât un scâncet slab. 

Roselyne îl auzi în cele din urmă şi se aruncă asupra 
prietenei sale, pe care, săpând cu mâinile, o smulse din 
mormântul de zăpadă. Chipul, albastru, apäru, de o 
frumuseţe spectrală. 

Supravieţuitoarea strigă, ca într-un delir: 

— Era magnific! 

— De ce nu te ridicai? Era cât pe ce să mori! 

— Pentru că eram închisă acolo. Zăpada îngheţase. 

— Nu, nu îngheţase. Am putut s-o dau la o parte cu 
mâna! 

— Chiar? înseamnă că frigul mă slăbise atât de mult, 
încât nu mă mai puteam mişca. 

Ea spuse asta cu o asemenea dezinvoltură, încât 
Roselyne, perplexă, se întrebă dacă nu simula. Dar nu, se 
învineţise cu adevărat. Totuşi, nu te poţi preface că mori. 

Plectrude se ridică în picare şi privi cerul cu imensă 
recunoştinţă. 

— Mi s-a întâmplat un lucru formidabil! 

— Eşti de-a dreptul nebună. Nu ştiu dacă-ti dai seama că 
fără mine n-ai mai fi vie. 

— Ba da. Si îţi mulţumesc, mi-ai salvat viaţa. E şi mai 
frumos aşa. 

— Ce vezi frumos în asta? 

— Totul e frumos! 

Exaltata copilă se întoarse acasă, alegându-se doar cu o 
răceală zdravănă. 

Prietena ei socoti că scăpase uşor. Admiratia sa pentru 
dansatoare nu o împiedica să vadă că aceasta o cam lua 
razna: îşi punea mereu în scenă existenţa, se proiecta în 
situaţii grandase, organiza sublime pericole acolo unde 
domnea calmul, pericole din care se salva ca prin miracol. 


Roselyne nu putu scăpa nicdată de bănuiala că Plectrude 
rămăsese în mod voit închisă sub lintoliul de gheaţă: 
cunoştea gusturile prietenei sale şi ştia că aceasta ar fi 
găsit povestea mult mai puţin frumoasă dacă ar fi ieşit 
singură de sub zăpadă. Pentru a se conforma concepţiilor ei 
estetice, preferase să aştepte să fie salvată. Si Roselyne se 
întreba dacă Plectrude nu ar fi fost capabilă să se lase să 
moară mai curând decât să treacă peste legile eroice ale 
personajului pe care- întruchipa. Desigur, nu a avut nicdată 
confirmarea  bänuielilor sale. Incerca uneori să-şi 
dovedească contrariul: „Totuşi, m-a chemat în ajutor. Dacă 
ar fi fost cu adevărat nebună, n-ar fi strigat după ajutor”. 

Dar se petreceau şi alte fapte care o intrigau. Când 
aşteptau autobuzul împreună, Plectrude avea tendinţa să 
rămână în mijlocul străzii chiar şi când treceau maşini. 
Atunci Roselyne o trăgea cu un gest autoritar pe trotuar. In 
clipa aceea, pe chipul dansatoarei apărea o neobişnuită, o 
tulbure expresie de plăcere. 

Prietena ei nu ştia ce să creadă despre toate aceste 
lucruri. Si asta o cam enerva. 

într-o zi, hotărî să nu mai intervină, ca să vadă ce se va 
întâmpla. Si văzu. 

Un camn se îndrepta în viteză direct spre Plectrude, care 
rămânea în mijlocul drumului. Era cu neputinţă ca ea să nu 
fi văzut camnul. Si cu toate astea rămânea nemişcată. 

Roselyne îşi dădu seama că prietena ei o privea drept în 
ochi. Totuşi, ea îşi repeta în gând următoarele cuvinte: „O 
las să se descurce singură, o las să se descurce singură”. 

Camnul se apropia în mod primejds. 

— Atenţie! urlă Roselyne. 

Dansatoarea rămase nemişcată, cu ochii pironiti în ochii 
prietenei sale. 

în ultima secundă, Roselyne o trase din mijlocul străzii, 
apucând-o cu furie. 

Gura lui Plectrude se deforma de o nespusă plăcere. 

— M-ai salvat, spuse ea în extaz, suspinând adânc. 

— Eşti complet nebună, se înfurie Roselyne. Camnul ne- 
ar fi putut lovi pe amândouă. Ai fi vrut să mor din cauza ta? 


— Nu, spuse copila uimită, cu o expresie care arăta că nu 
se gândise la această eventualitate. 

— Atunci să nu mai faci asta nicdată! 

Si Plectrude se supuse. 

Plectrude revăzu de nenumărate ori în minte scena când 
se întinsese la pământ şi se lăsase acoperită de zăpadă. 

Versiunea ei era foarte diferită de cea a lui Roselyne. 

Era într-atât de mult dansatoare, încât trăia până şi cele 
mai mărunte scene din viaţa ei ca pe un balet. Aici simţul 
tragicului era la el acasă: ceea ce era grotesc în viaţa de 
toate zilele, nu era grotesc în operă, şi cu atât mai puţin în 
dans. 

„în grădină m-am dăruit zăpezii, m-am culcat sub ea şi 
ea a ridicat în jurul meu o catedrală, am văzut-o cum 
construieşte încet-încet zidurile, apoi bolțile, eu eram o 
statuie funerară, culcată, întreaga catedrală exista doar 
pentru mine, apoi porţile s-au închis, era mai întâi albă şi 
blândă, apoi neagră şi vlentă, începea să pună stăpânire pe 
mine, dar în ultima secundă îngerul meu păzitor a venit şi 
m-a salvat.” 

Cel mai bine era să fii salvat în ultima secundă: era mult 
mai frumos aşa. O salvare care dacă nu s-ar fi produs în 
ultima clipă ar fi fost de prost gust. 

Roselyne nu ştia că ea joacă rolul de înger păzitor. 

Plectrude împlini doisprezece ani. Era prima oară când 
simţea o uşoară strângere de inimă la o aniversare a ei. 
Până atunci, faptul că are cu un an mai mult i se păruse 
ceva bun: era un motiv de mândrie, un pas eroic spre un 
viitor neîndoielnic frumos. Doisprezece ani erau ca o limită: 
era ultima ei aniversare inocentă. 

Ea refuza să se gândească la ziua când va împlini 
treisprezece ani. Cuvântul acesta suna oribil. O lume de 
adolescenţi o atrăgea foarte puţin. Vârsta de treisprezece 
ani însemna probabil multă sfâşiere, multă suferinţă, 
acnee, prima menstruatie, necesitatea de a purta sutien şi 
alte atrocități de acelaşi fel. 

Doisprezece ani: era ultima aniversare când se putea 
simţi la adăpost de calamităţile adolescenţei. Işi mângâie 


cu mare plăcere pieptul plat ca o scândură. Dansatoarea se 
cuibări în braţele mamei sale. Aceasta o răsfaţă, o 
mângâie, îi spuse cuvinte de dragoste, o frictnà — o copleşi 
cu minunatele dovezi de iubire pe care cele mai bune dintre 
mame le dăruiesc fiicelor lor. 

Lui Plectrude îi plăcea la nebunie să fie răsfăţată astfel: 
nic iubire, îşi spunea ea, nu-i va plăcea atât de mult ca 
aceea pe care i-o arăta mama ei. Nu visa să se vadă în 
braţele unui băiat. A fi în braţele lui Clemence însemna 
pentru ea absolutul. 

Dar oare mama ei o va iubi la fel de mult când va fi o 
adolescentă plină de coşuri? Acest gând o umplu de groază. 
Nu îndrăzni să-i pună această întrebare. 

Din acel moment, Plectrude începu să-şi cultive copilăria. 
Era ca un proprietar de pământuri care, timp de mulţi ani, 
ar fi dispus de un domeniu uriaş şi care, în urma unei 
catastrofe, nu ar mai fi posedat decât un petic de pământ. 
Acceptându-şi soarta cu mult curaj, ea îşi îngrijea bucâtica 
de pământ cu nespusă iubire, ocupân-du-se cu mare 
atenţie de puţinele flori ale copilăriei pe care le mai putea 
încă uda. 

îşi împletea părul în codițe, se îmbrăca numai în 
salopete, se plimba strângând în braţe un ursulet de plus, 
se aşeza pe pământ ca să-şi lege şireturile de la Kickers. 

Nu-i era greu să se poarte ca o fetiţă: toată fiinţa ei se 
lăsa în voia pornirilor care-i plăceau cel mai mult, 
conştientă că nu o va mai putea face în anul următor. 

Asemenea atitudini radicale pot să pară bizare. Dar nu 
sunt, când e vorba de copii şi de cei care abia au intrat în 
adolescenţă, care-i observă atent pe aceia dintre ai lor care 
sunt în avans sau în întârziere, cu o admiraţie la fel de 
paradoxală pe cât le este disprețul. Cei care exagerează fie 
prin faptul că sunt în avans, fie prin faptul că sunt în 
întârziere îşi atrag oprobriul, sancţiunea celorlalţi, devin 
ridicoli în ochii lor sau, lucru mai rar, capătă o reputaţie 
eroică. 

întrebaţi-o pe orice fată din clasa a şaptea, sau a opta, 
care dintre colegele ei poartă sutien: veţi fi uimiti de 


precizia cu care vă va răspunde. 

în clasa lui Plectrude — acum e vorba de clasa a şaptea 
—, au fost câteva eleve care au râs de coditele ei, dar erau 
chiar fetele care purtau sutien, ceea ce le aducea mai mult 
batjocura decât lauda celorlalţi: am putea deci presupune 
că glumele lor răutăcase compensau gelozia pe care le-o 
stârnea pieptul plat al dansatoarei. 

Atitudinea băieţilor faţă de pnierele sutienului era 
ambiguă: trăgeau cu ochiul la ele, vorbind totodată despre 
ele cu dispreţ. Este, de altfel, un obicei pe care sexul 
masculin îl păstrează toată viaţa: el calomniază în gura 
mare tot ceea ce îi bântuie obsesiile masturbatorii. 

Primele manifestări ale sexualităţii apărură la orizontul 
clasei a şaptea, inspirându-i lui Plectrude nevoia de a se 
înrăma cu o şi mai mare inocenţă. Ar fi fost incapabilă să-şi 
definească teama în cuvinte: ştia doar că unele dintre 
colegele ei se simțeau pregătite pentru a face acele „lucruri 
bizare”, şi că ea nu se simţea. În mod inconştient, se 
străduia să le spună asta celorlalţi, arătându-se cât mai 
copilăroasă. 

In luna noiembrie, li se anunţă venirea unui nou elev. 

Lui Plectrude îi plăceau noii elevi. Oare Roselyne ar fi 
devenit cea mai bună prietenă a ei dacă nu ar fi fost o 
elevă nouă, în urmă cu cinci ani? Micuta dansatoare avea 
întotdeauna afinități cu aceşti necunoscuţi mai mult sau 
mai putin înspăimântați. 

Atitudinea, conştientă sau nu, a celor mai mulţi dintre 
copii consta în a se arâta nemiloşi faţă de noul elev sau de 
noua elevă: cea mai mică ,diferentà” (îşi curâta portocala 
cu un cuţit sau spunea „ei, drăcie!”, în locul clasicului „fir-ar 
al dracului!”) stârnea râsete. 

Plectrude, dimpotrivă, se minuna de aceste 
comportamente stranii: ele îi inspirau entuziasmul pe care îl 
are un etnolog în faţa moravurilor vreunei populaţii exotice. 
„Modul acesta de a curäta cu un cuţit e frumos, e uimitor!” 
sau: „Ei, drăcie! e o expresie atât de neaşteptată!” Ea 
venea în întâmpinarea noilor elevi cu  ospitaliera 
generozitate a unei tahitiene care primeşte nişte marinari 


europeni şi le oferă un surâs ca pe un colier de flori viu 
colorate. 

Noul elev era înduşător până la lacrimi când avea 
îndrăzneala de a veni în mijlocul anului şcolar, în loc să se 
alipească turmei încă din luna septembrie. 

Era cazul acestuia, şi mica dansatoare avea deja faţă de 
el cele mai bune intenţii, chiar înainte de a- fi văzut. Dar 
când băiatul intră în clasă, chipul lui Plectrude încremeni, 
exprimând un amestec de oroare şi de admiraţie. 

Se numea Mathieu Saladin. | se găsi un loc în fundul sălii, 
lângă calorifer. 

Plectrude nu mai ascultă niciun cuvânt din ce spunea 
profesorul. Ea simţea ceva cu totul extraordinar. O durea în 
piept şi asta îi plăcea la nebunie. Vru de nenumărate ori să 
se întoarcă şi să se uite la băiat. În general, când o 
interesau, nu se sfia să-i privească pe oameni până la 
impolitete. Dar în cazul acesta nu putea să privească. 

In cele din urmă, veni şi recreatia. In timpuri obişnuite, 
micuța dansatoare ar fi ieşit în întâmpinarea elevului nou- 
sosit cu un surâs luminos pe chip, pentru a- face să se 
simtă ca la el acasă. De data asta ea rămânea nemişcată. 

In schimb, ceilalţi erau la fel de dusmänosi ca de obicei: 

— Băiatul ăsta o fi făcut războiul din Vietnam! 

— O să-i spunem: băiatul cu cicatricea! 

Plectrude simţea cum o cuprinde mânia. Abia se stăpâni 
să nu urle: 

— Tâceti odată! E o cicatrice splen didă! Nu am văzut 
nicdată un băiat atât de minunat. 

Gura lui Mathieu Saladin era crăpată în două de o lungă 
plagă perpendiculară, cusută bine, dar teribil de vizibilă. 
Era mult prea mare ca să te ducă cu gândul la semnul care 
le rămâne celor care s-au operat pentru ceea ce se 
numeşte „buză de iepure”. 

Dansatoarea nu mai avu nic îndoială: era o cicatrice 
rămasă după o luptă cu sabia. Numele de familie al 
băiatului îi evoca poveştile din O mie şi una de nopţi, şi în 
privinţa asta nu se înşela, căci era un nume persan 
străvechi. Din acel moment, era de la sine înţeles că băiatul 


avea o spadă cu vârful încovoiat. Se slujise de ea cpärtind 
vreun cruciat infam venit să revendice mormântul lui 
Hristos. Înainte de a musca ţărâna, cavalerul creştin, cu un 
gest răzbunător de o meschinărie revoltătoare (căci 
Mathieu Saladin se multumise sã- taie în bu-câţi, ceea ce, 
date fiind vremurile, era un lucru cât se poate de normal), îi 
repezise spada de-a curmezişul gurii,înscriindu-i pentru 
totdeauna acea luptă pe chip. 

Nou-venitul avea trăsături regulate, clasice, amabile şi 
totodată impasibile. 

Astfel, cicatricea era şi mai bine pusă în valoare. 
Plectrude, mută, era uluită de ceea ce simţea. 

— Nu- întâmpini pe noul elev, cum faci de obicei? o 
întrebă Roselyne. 

Dansatoarea se gândi că tăcerea ei risca să le atragă 
atenţia celorlalţi. Ea îşi făcu curaj, respiră adânc şi merse 
câtre băiat cu un surâs crispat. Chiar atunci se afla lângă 
un băietan imund, pe numele său Didier, un repetent, care 
încerca să intre în vorbă cu Mathieu Saladin, ca să se poată 
lăuda că printre prietenii lui este şi un băiat cu o cicatrice 
mare pe obraz. 

— Bună ziua, Mathieu, se bâlbâi ea. Mă numesc 
Plectrude. 

— Bună ziua, spuse el, sobru şi politicos. 

De obicei, ea adăuga o formulă oarecare, amabilă, de 
genul: „Fii binevenit printre noi” sau: „Sper că te vei distra 
bine împreună cu noi”. Dar de data asta nu putu să spună 
nimic. Făcu aşadar stânga-mprejur şi se întoarse la locul ei. 

— Prenumele e ciudat, dar fata e foarte frumoasă, 
comentă Mathieu Saladin. 

— Stiu şi eu? murmură Didier, făcând pe blazatul. Dacă 
vrei o ţipă, nu te încurca cu o puştoaică. Uită-te mai bine la 
Muriel: eu îi spun Sâni Mari. 

— Bine zis, constată noul elev. 

— Vrei să i te prezint? 

Si chiar înainte ca acesta să-i răspundă, îl luă pe băiat de 
umăr şi îl conduse în faţa creaturii cu sâni opulenti. 
Dansatoarea nu auzi ce îşi spun. Dar simţi în gură un gust 


amar. 

In noaptea care urmă acestei prime întâlniri, Plectrude îşi 
spuse: 

„Este făcut pentru mine. Este al meu. El nu ştie, dar îmi 
aparţine. Imi făgăduiesc să- am: Mathieu Saladin e făcut 
pentru mine. Il voi avea, peste o lună sau peste douăzeci 
de ani. Jur". Ea îşi repetă aceste cuvinte ore la rând, ca peo 
formulă incantatorie, cu o siguranţă pe care nu o va mai 
regăsi multă vreme. 

încă de a doua zi, în clasă, ea trebui să recunoască un 
lucru evident: noul elev nu se uita deloc la ea. Fata îşi 
atintea asupra lui ochii superbi, fără ca el să-i remarce. 

„Dacă nu ar fi rănit, ar fi pur şi simplu frumos. Cu 
cicatricea pe care o are este magnific”, îşi spunea ea 
întruna. 

Fără să ştie, obsesia pentru acel semn de luptă era plină 
de semnificaţii. Plectrude credea că este cu adevărat fata 
lui Clemence şi a lui Denis şi nu cunoştea nimic din 
împrejurările în care se născuse. Ignora extraordinara 
vlenţă cu care îi fusese salutată venirea printre cei vii. 

Totuşi, exista probabil o zonă, în întunericul ei lăuntric, 
care se impregnase de acel climat criminal şi sângeros, 
căci, contemplând cicatricea băiatului, ea simţea ceva 
adânc precum un rău ancestral. 

Avea totuşi o consolare: băiatul nu arăta, e drept, niciun 
fel de interes pentru ea, dar manifesta la fel de puţin 
interes şi faţă de ceilalţi. Mathieu Saladin era mereu la fel 
de calm, trăsăturile sale erau aproape încremenite, faţa lui 
nu exprima nimic altceva decât o politeţe neutră, destinată 
tuturor. Era înalt, foarte subţire şi foarte fragil. Ochii lui 
aveau privirea înţeleaptă a celor care au suferit. 

Când i se punea o întrebare, el rămânea puţin dus pe 
gânduri, şi apoi dădea, totdeauna, un răspuns inteligent. 
Plectrude nu mai întâlnise un asemenea băiat, toţi ceilalţi 
fiind pentru ea nişte proşti. 

El nu era nici foarte bun la vreo materie, nici slab în mod 
spectaculos. Atingea în fiecare domeniu nivelul corect care 
îi permitea să nu se facă remarcat. 


Micuța dansatoare, care de-a lungul anilor avusese 
numai rezultate proaste, îl admira pentru asta. Si încă era 
bine că izbutise să câştige simpatia şi o anumită preţuire 
din partea colegilor: altfel, ar fi suportat şi mai greu 
reacţiile stârnite de răspunsurile ei. 

— De ce-ţi place să faci pe măscăriciul clasei? o întrebau 
unii profesori, înspăimântați de ceea ce spunea ea. 

Ar fi vrut să le spună că nu o făcea expres. Dar avea 
sentimentul că asta i-ar agrava cazul. Râsetele întregii 
clase pledau pentru o atitudine premeditată din partea ei. 

Profesorii credeau că este mândrà de reacţiile clasei şi că 
voia să le provoace. Or, era tocmai contrariul. Când 
prostiile pe care le spunea declanşau ilaritatea generală, ea 
ar fi vrut să intre în pământ de ruşine. 

Un exemplu dintre sute altele: tema cursului fiind oraşul 
Paris şi monumentele sale istorice, lui Plectrude i se puse o 
întrebare despre Luvru. Răspunsul aşteptat era Caruselul 
de la Luvru; micuța elevă răspunse: 

— Arcul de Triumf al lui Cadet Rousselle. 

Clasa aplaudă această nouă prostie cu entuziasmul unui 
public care îşi salută comicul. 

Plectrude era descumpănită. Căută cu privirea chipul lui 
Mathieu Saladin: îl văzu cum râde cu poftă, şi cu un fel de 
duşie. Ea suspină, simțind un fel de uşurare înciudată: 
uşurare, căci ar fi putut fi mai râu; ciudă, căci ea sperase 
să-i provoace o cu totul altă reacţie. 

„Dacă m-ar putea vedea dansând!” îşi spunea ea. 

Dar, vai!, cum să-i vorbească despre asta? Doar n-o să se 
ducă la el să-i spună aşa, dintr-o dată, că era steaua 
generaţiei ei. 

Si, culme a ghinnului, noul elev nu vorbea decât cu 
Didier. Si această puşlama nu-i va vorbi nicdată despre 
asta, căci puţin îi păsa de Plectrude şi de talentul ei pentru 
balet. El nu vorbea decât despre reviste pornografice, 
despre fotbal, ţigări şi bere. Mândru că e mai mare cu un 
an, el făcea pe adultul, pretindea că se rade, lucru greu de 
crezut, şi se lăuda cu succesele lui la fetele din clasele mai 
mari. 


Te puteai întreba ce-o fi găsind Mathieu Saladin la un idt 
ca Didier, de-i acceptă compania. De fapt, era limpede că 
nu găsea nimic, dar îl accepta în preajmă pentru că Didier 
voia să se afişeze cu el. Mathieu Saladin se sinchisea prea 
puţin de prezenţa acelui elev repetent, care nu- stânjenea 
deloc. 

într-o zi, făcându-şi cu mare efort curaj, se duse în timpul 
recreatiei la eroul ei, ca să-i vorbească. Se auzi pe sine cum 
îl întreabă ce cântăreţ e preferatul lui. 

El îi răspunse cu amabilitate că niciun cântăreţ nu-i 
plăcea foarte mult şi că, din acest motiv, îşi făcuse o 
formaţie rock, împreună cu câţiva prieteni. 

— Ne întâlnim în garajul părinţilor mei şi compunem noi 
înşine muzica pe care am vrea să o auzim. 

Plectrude aproape leşină de admiraţie. Era prea 
îndrăgostită pentru a avea prezenţă de spirit şi deci nu 
spuse ceea ce ar fi vrut să spună: 

— Mi-ar plăcea foarte mult să vă aud cântând, pe tine şi 
grupul tău. 

Ea nu scoase însă niciun cuvânt. Mathieu Saladin trase 
concluzia că muzica făcută de el nu o interesa; si nu o 
invită în garajul său. Dacă ar fi făcut-o, ea nu ar mai fi 
pierdut şapte ani din viaţă. Cauzele mici au efecte mari. 

— Si care-i muzica ta preferată? o întrebă băiatul. 

Dezastru! Ea era încă la vârsta când copiii ascultă muzica 
pe care o ascultă părinţii lor. Denis şi Clemence adorau 
muzica franceză, pe Barbara, pe Leo Ferre, Jacques Brel, 
Serge Reggiani, Charles Trenet: dacă ar fi rostit unul dintre 
aceste nume ar fi dat un răspuns excelent şi demn de tot 
respectul. 

Dar lui Plectrude îi fu ruşine: „La doisprezece ani nu ai 
încă propriile tale gusturi! Nu-i răspunde asta: va înţelege 
că e muzica pe care o preferă părinţii tăi”. 

Vai! ea nu avea nici cea mai mică idee despre cine erau 
cei mai buni cântăreţi de la sfârşitul anilor '. Ea nu cunoştea 
decât un singur nume, pe care îl spuse: 

— Dave. 

Reacţia lui Mathieu Saladin nu fu cu adevărat răutăcasă: 


izbucni în râs. „Fata asta are haz!” îşi spuse el. 

Ea ar fi putut să profite de veselia lui. Din nefericire, 
Plectrude o trăi ca pe o umilinţă. li întoarse spatele şi plecă. 
„Nu-i voi mai vorbi nicdată”, îşi spuse ea. 

Pentru Plectrude începu o peradă de decadentä. 
Rezultatele ei şcolare deveniră din rele, execrabile. 
Reputația ei de geniu, care până atunci tulburase sufletele 
profesorilor, nu mai era de ajuns. 

Plectrude contribuia din plin la toate astea: părea că 
optase pentru sinuciderea şcolară. Intr-o stare parcă de 
plăcută beţie, se zdrobea de limitele nulitätii şi le făcea 
churi. 

Când le dădea profesorilor răspunsuri cu totul greşite, nu 
o făcea în mod expres: singura ei alegere consta în faptul 
că hotărâse să nu se mai controleze. De acum înainte, va 
spune tot ce-i trece prin minte mai întâi, tot ceea ce îi va 
dicta înclinația ei de elevă leneşă, nici mai mult şi nici mai 
puţin. Scopul ei nu era să atragă atenţia (chiar dacă, sincer 
vorbind, asta nu-i displăcea), ci să fie refuzată, trimisă în 
altă parte, expulzată ca un corp străin, căci asta si era. 

Restul clasei o asculta cu admirație  proferând 
monstruozitäti geografice („Nilul izvorăşte din Mediterana şi 
nu se varsă nicăieri"), geometrice („unghiul drept fierbe la 
nouăzeci de grade"), gramaticale („participiul trecut se 
acordă cu femeile, excepţie făcând cazul când este un 
bărbat în grup"), istorice („Ludovic al XIV-lea a devenit 
protestant când s-a căsătorit cu Edith de Nantes") şi blogice 
(„pisica are ochii nubili şi ghearele nictalope"). 

Admiraţia clasei era, de altfel, împărtăşită de fetiţa 
însăşi. Într-adevăr, cu o uimire extatică, ea se auzea pe 
sine spunând asemenea enormitäti: era uluită văzând câte 
perle suprarealiste poate da la iveală şi lua cunoştinţă de 
infinitul care era în ea. 

Cât despre ceilalţi elevi, ei erau convinşi că atitudinea lui 
Plectrude era pură provocare. De fiecare dată când 
profesorul o întreba, ei îşi ţineau respiraţia, apoi se 
minunau de aplombul firesc cu care ea îşi emitea 
năzdrăvăniile. Credeau că scopul ei era acela de a-şi bate 


joc de instituţia şcolară şi îi admirau foarte mult curajul. 

Reputația ei depăşi limitele clasei, în recreatie, toată 
şcoala venea să afle de la elevii dintr-a şaptea „ultima 
găselniţă a lui Plectrude”. Isprăvile ei erau povestite ca şi 
cum ar fi fost nişte legendare fapte de arme. 

Concluzia era mereu aceeaşi: 

— Le-o zice! E grozavă! 

— Ai cam întrecut măsura, nu crezi? se mânie tatăl ei, 
văzându-i carnetul de note. 

— Nu vreau să mă mai duc la şcoală, tată. Nu-i ce-mi 
trebuie mie. 

— Ba ai să te duci! 

— Vreau să devin balerină în baletul Operei din Paris. 

Clemence ciuli urechile: 

— Are dreptate! spuse ea. 

— O mai şi aperi! 

— Bineînţeles! Plectrude a noastră e un geniu al 
dansului! La vârsta ei, trebuie să i se consacre cu totul! De 
ce ar continua să-şi mai piardă timpul cu acordul 
participiului trecut? 

în aceeaşi zi, Clemence telefona la şcoala micutelor 
balerine. 

Scoala de dans pe care o urma deja fetita se arătă 
entuziasmată: 

— Speram că veţi lua o astfel de hotărâre! E făcută 
pentru asta! 

| se dădură scrisori de recomandare în care se vorbea 
despre ea ca despre o viitoare Pavlova. 

Fu convocată la Operă ca să dea examen. Clemence urlă 
când primi acea scrisoare de convocare, care nu însemna 
totuşi nimic. 

în ziua fixată, Plectrude şi mama ei luară RER-ul. Inima lui 
Clemence bătea încă şi mai puternic decât cea a micutei 
când ajunseră la şcoala de balerine. 

După două săptămâni, Plectrude primi o scrisoare prin 
care era anunţată că a fost admisă. A fost cea mai 
frumoasă zi din viaţa mamei sale. 

în septembrie, începea şcoala de pe lângă Operă, unde 


urma să fie internă. Fetita trâia un vis. În fata ei se 
deschidea un mare destin. 

Era în luna aprilie. Denis insistă ca ea să-şi încheie anul 
şcolar: 

— In felul ăsta vei putea spune că te-ai oprit în clasa a 
opta. 

Plectrude găsi că această explicaţie ar fi derizorie. Totuşi, 
pentru că îşi iubea tatăl, se strădui cât de cât si obtinu, la 
limită, notele de care avea nevoie ca să treacă clasa. Acum, 
toată lumea o adora. 

întregul colegiu ştia de ce pleacă şi se mândrea cu asta. 
Chiar acei profesori cărora Plectrude le făcuse viata un 
coşmar declarau că „simţiseră” totdeauna geniul acestei 
copile. 

Pedagogii îi lăudau graţia, doamnele de la cantină îi 
ridicau în slăvi lipsa de poftă de mâncare, profesorul de 
educaţie fizică (materie la care dansatoarea era nulă) 
evoca supletea şi fineţea muschilor lui Plectrude; ba chiar 
se ajunse până acolo încât unii elevi care o uraseră tot 
timpul, chiar începând cu cursul pregätitor, se mândreau 
acum spunând că sunt prieteni cu ea. 

Dar, vai!, singurul din clasă pe care copila ar fi vrut să- 
impresneze nu manifestă decât o admiraţie politicoasă. 
Dacă l-ar fi cunoscut mai bine pe Mathieu Saladin, ar fi ştiut 
de ce chipul lui era atât de impasibil. 

De fapt, el îşi spunea: „Ei drăcie! si eu care credeam că 
am la dispoziţie cinci ani ca să-mi ating scopul! lar ea va 
deveni o stea! Nu o voi mai revedea nicdată, asta-i sigur. 
Dacă mi-ar fi măcar prietenă, ca să am un pretext să o 
întâlnesc în viitor. Dar nu m-am împrietenit cu ea şi n-am 
de gând să | mă port ca toţi mitocanii ăştia care se i prefac 
că o adoră de când ştiu ce viitor o aşteaptă”. 

în ultima zi de şcoală, Mathieu Saladin îşi luă rămas-bun 
de la ea cu multă răceală. 

„Bine că plec din acest colegiu, suspină dansatoarea. Nu- 
voi mai vedea şi mă voi gândi mai putin la el. văd că nu-i 
pasă deloc că plec!” 

în vara aceea nu mai plecară în vacanţă: şcoala de balet 


la care intrase Plectrude costa mult. Telefonul suna întruna: 
era ba un vecin, ba un unchi, ba un coleg sau un prieten. 
Toţi voiau să vină să vadă fenomenul. 
— Si pe deasupra mai e şi frumoasă! exclamau, văzând- 
O. 
Plectrude era nerăbdătoare să intre la internatul şcolii de 
balet, spre a scăpa de şirul neîntrerupt de vizite ale tuturor 
acestor curşi. 

Ca să mai uite de plictiseală, se gândea la iubirea ei 
nefericită. Urca în vârful cireşului ei, îi îmbrăţişa trunchiul şi 
închidea ochii. Incepea apoi să-şi spună poveşti şi ciresul 
devenea Mathieu Saladin. 

Pe urmă deschidea ochii şi îşi dădea seama că se poartă 
ca o proastă. Atunci o cuprindea mânia: „Ce tâmpenie să ai 
doisprezece ani şi jumătate şi să le placi tuturor, numai lui 
Mathieu Saladin să nu-i placi!” 

Noaptea, în pat, îşi povestea lucruri mult mai teribile: 
Mathieu şi cu ea erau închişi într-un butoi care era aruncat 
în apele cascadei Niagara. Butoiul se făcea tändäri lovindu- 
se de stânci şi, pe rând, ea sau el erau râniţi sau aproape 
morţi şi trebuiau salvaţi. 

Amândouă versiunile aveau partea lor bună. Când ea era 
cea care trebuia salvată, îi plăcea la nebunie ca el să se 
cufunde până în adâncul vâltorii, să o ia în braţe spre a o 
scoate la mal şi, odată ajunşi acolo, să-i facă respiraţie 
artificială; când el era cel rănit, ea îl scotea din apă şi îşi 
povestea rânile lui, lingea sângele care tâsnea din ele si se 
bucura de viitoarele cicatrice, care aveau să- facă să fie şi 
mai frumos. 

în cele din urmă, tot trupul îi era înfrat de o dorinţă care 
o înnebunea. 

Aştepta începutul anului şcolar ca pe o eliberare. De fapt, 
a fost băgată la închisoare. 

Ea ştia că la această şcoală de balet domnea o disciplină 
de fier. Totuşi, ceea ce descoperi aici întrecea cu mult 
presimţirile ei cele mai delirante. 

Plectrude fusese totdeauna cea mai subţire dintre toţi 
oamenii printre care se aventurase. Aici, ea făcea parte 


dintre fetele „normale”. Cele care aici erau calificate drept 
subţiri, în afara internatului ar fi fost considerate scheletice. 
Cât priveşte cele care, în lumea exterară, ar fi fost văzute 
ca având proporţii obişnuite, aici erau tratate drept 
„grăsane”. 

Prima zi parcă s-ar fi petrecut într-o măcelărie. Un fel de 
cârnăţăreasă slabă şi bătrână le trecu în revistă pe eleve de 
parcă ar fi fost nişte halci de carne. Le împărţi în trei 
categorii şi apoi le spuse: 

— Cele subţiri s-o ţină tot aşa, e bine. Pe cele cu greutate 
normală nu le scap din ochi. lar voi, grăsanelor, sau slăbiţi, 
sau părăsiţi locul: aici scroafele n-au ce câuta. 

Aceste amabile urlete au fost salutate de râsetele celor 
„Ssubţiri”: parcă erau nişte cadavre cuprinse de veselie. 
„Sunt monstruoase”, îşi spuse Plectrude. O „grăsană”, care 
era o fetiţă frumoasă cu un gabarit absolut normal, izbucni 
în hohote de plâns. Bătrâna zgripţuroaică o certă în 
termenii următori: 

— Aici nu ţin figurile astea! Dacă vrei să te îndopi în 
continuare cu zaharicale şi să stai după fustele mamei, n-ai 
decât, ia-o chiar acum din loc! 

Apoi tinerele halci de carne au fost măsurate şi cântărite. 
Plectrude, care împlinea treisprezece ani peste o lună, 
măsura un metru cincizeci şi cinci şi cântărea patruzeci de 
kilograme, ceea ce era putin, mai ales dacă tineai seama 
de faptul că ea era numai muşchi, ca orice dansatoare care 
se respectă; i se spuse totuşi că era un „maximum pe care 
nu trebuia să- depăşească”. 

Această primă zi de şcoală le lăsă tuturor acestor fetiţe 
impresia unei rupturi brutale cu copilăria lor: în ajun, 
trupurile lor erau încă nişte plante iubite udate la rădăcină 
şi pretuite şi a căror creştere era nădăjduită ca un 
miraculos fenomen natural, garant al unui viitor frumos, 
familiile lor erau nişte grădini cu pământ gras, în care viaţa 
era dulce şi liniştită. Si, de pe o zi pe alta, erau smulse din 
acest sol umed şi se regăseau într-o lume aridă, unde 
ochiul aspru al unui specialist din Extremul Orient decreta 
ce tulpină trebuia alungită, ce rădăcină trebuia subtiatä, şi 


asta fie că voiau sau nu, căci, de multă vreme, existau 
tehnici pentru atingerea unor asemenea scopuri. 

în locul acela, privirea adulţilor nu mai era iubitoare: era 
un bisturiu care pândea, spre a le elimina, până şi ultimele 
urme ale copilăriei. Fetitele făcuseră în câteva secunde o 
călătorie în secole şi în spaţiu: ele trecuseră din Franţa 
sfârşitului celui de al doilea mileniu, în China medievală. 

Intre aceste ziduri domnea o disciplină de fier de 
neimaginat. Antrenamentul începea dimineaţa devreme şi 
se termina seara târziu, cu neînsemnate întreruperi pentru 
o masă care nu merita acest nume şi pentru puţin studiu 
şcolar, în timpul căruia elevele savurau atât de intens 
odihna trupului, încât uitau de efortul intelectual. 

Urmând acest regim, toate fetele slăbiră, chiar şi cele 
care erau deja prea slabe. Acestea nu numai că nu se 
neliniştiseră, cum ar fi făcut orice persoană cu bun simţ, ci 
se bucurară. Convingerea lor era că nicdată nu eşti 
îndeajuns de scheletic. 

Dar greutatea nu era totuşi principala preocupare, aşa 
cum lăsase să se bănuiască prima zi. Trupurile lor erau atât 
de extenuate după interminabilele ore de exerciţiu, încât 
fetiţele nu aveau decât o singură obsesie: să se aşeze. 
Momentele când muşchii erau în repaus erau trăite ca nişte 
miracole. 

încă de dimineaţă, când se trezea, Plectrude aştepta 
clipa culcării. Acea clipă, când îşi cuibărea în pat trupul 
chinuit de oboseală, abandonându-se somnului o noapte 
întreagă, era atât de voluptuoasă, încât fata nu izbutea să 
se gândească la altceva. Era singura destindere ce li se 
acorda fetiţelor; masa, în schimb, era un moment de 
angoasă. Profesorii diabolizasera în asemenea măsură 
hrana, încât ea le părea bună, oricât ar fi fost de proastă. 
Copiii se temeau de ea, dezgustati de dorinţa pe care o 
trezea în ei. Orice înghiţitură era o înghiţitură în plus. 

Foarte curând, Plectrude îşi puse întrebări. Venise în 
această şcoală ca să devină o dansatoare, nu ca să-şi 
piardă într-atât pofta de viaţă, încât să nu mai aibă niciun 
alt ideal decât somnul. Aici, exersa dansul de dimineaţa şi 


până seara, fără să aibă sentimentul că dansează: era ca 
un scriitor silit să nu scrie, ci să studieze întruna gramatica. 
Desigur, gramatica este esenţială, dar numai ca să te ajute 
să scrii: lipsită de scopul ei, ea este un cod steril. Plectrude 
nu se simtise nicdată ca fiind atât de putin dansatoare. La 
cursurile de balet pe care le frecventase în anii precedenţi, 
erau introduse şi mici momente coregrafice. Aici se făceau 
doar exerciţii. Lucrul la bară ajungea să semene cu o 
condamnare la galere. 

Această stare de perplexitate părea a fi împărtăşită de 
multe eleve. Niciuna nu vorbea despre asta, şi totuşi 
simteai cum ele sunt tot mai descurajate. 

Unele au abandonat. S-ar fi zis că autorităţile aşteptau 
aşa ceva. Aceste defecţiuni provocau altele. Profesorii 
păreau încântați de această selecţie spontană, dar pentru 
Plectrude fiecare plecare echivala cu o moarte. 

Ceea ce trebuia să se întâmple se întâmplă: ea fu tentată 
să plece. Nu plecă totuşi la gândul vag că mama ei îi va 
face reproşuri şi că nici cele mai bune explicaţii ale sale nu 
vor servi la nimic. 

Fără îndoială, conducătorii şcolii aşteptau ca anumite 
persoane să renunţe, căci, de pe o zi pe alta, atitudinea lor 
se schimbă. Elevele au fost convocate într-o sală mai mare 
decât de obicei şi, mai întâi, li se tinu acest mic discurs: 

— Aţi observat probabil că în ultima vreme au avut loc 
multe plecări. Nu vom spune că le-am provocat în mod 
deliberat, dar nici nu vom avea ipo crizia de a le regreta. 

După o clipă de tăcere, care avea cu siguranţă drept 
scop să le facă pe eleve să se simtă prost, micul discurs 
continuă: 

— Cele care au plecat au dovedit că nu doreau cu 
adevărat să danseze; mai exact, ele au arătat că nu aveau 
răbdarea de care trebuie să dea dovadă o dansatoare 
adevărată. Stiti ce-au declarat unele dintre aceste 
caraghase, când şi-au anunţat plecarea? Că veniseră să 
danseze şi că aici nu se dansează. Ce-şi închipuiau oare? 
Că mâine-poimâine vor interpreta Lacul lebedelor? 

Plectrude îşi aminti o expresie a mamei sale: „să baţi 


câinele în faţa lupului”. Da, chiar asta făceau acum 
profesorii. 

— Trebuie să meriti să dansezi. Să dansezi, să dansezi pe 
o scenă în faţa unui public este cea mai mare fericire din 
câte există. La drept vorbind, chiar şi fără un public, chiar şi 
fără o scenă, faptul de a dansa înseamnă beţia absolută. O 
bucurie atât de profundă justifică cele măi teribile sacrificii. 
Educaţia pe care noi v-o dăm aici tinde să vă prezinte 
dansul ca fiind ceea ce este: nu un mijloc, ci o recompensă. 
Ar fi imoral să le lăsăm să danseze pe elevele care nu ar 
merita. Opt ore pe zi petrecute la bară şi un regim de 
înfometare nu le vor părea greu de îndurat decât celor care 
nu-şi doresc îndeajuns să danseze. Aşadar: dacă mai sunt 
eleve care vor să plece, să plece acum! 

Nu mai plecă niciuna. Mesajul fusese bine primit. Cu alte 
cuvinte, până şi disciplina cea mai dură poate fi acceptată, 
dacă e bine explicată. 

Veni şi răsplata: dansară. 

Bineînţeles, nu fu mare lucru. Dar simplul fapt de a părăsi 
bara şi de a te avânta spre mijlocul sălii, sub privirile 
celorlalţi, de a te învârti aici de câteva ori şi de a simţi că 
trupul tău posedă arta acestei figuri de dans era îmbătător. 
Dacă numai câteva secunde ca acestea puteau provoca o 
asemenea plăcere, abia dacă puteai îndrăzni să visezi la 
ceea ce ai simţi dacă ai dansa două ore. 

Pentru prima dată, Plectrude o deplângea pe Roselyne, 
care nu fusese primită la şcoala de balet. Ea nu va fi 
nicdată altceva decât o fată obişnuită, pentru care dansul 
va rămâne un mod de a se destinde. Acum Plectrude 
binecuvânta duritatea profesorilor ei, care o invätaserà că 
arta este o religie. 

Ceea ce o scandalizase până atunci, acum i se părea 
normal. | se părea acceptabil să fie înfometate, să fie silite 
să repete ore la rând, până la abrutizare, aceleaşi exerciţii, 
să fie insultate, tratate drept grăsane, deşi trupurile lor 
erau descărnate. 

Ba chiar mai erau şi alte lucruri, încă şi mai rele, care la 
început trezeau în ea dorinţa de a invoca drepturile omului 


şi care, acum, nu o mai revoltau. Elevele care, mai 
devreme decât celelalte, prezentau semne de pubertate, se 
vedeau obligate să înghită pilule interzise, care blocau 
anumite mutații specifice adolescenţei. După ce făcu o 
mică anchetă, Plectrude îşi dădu seama că niciuna dintre 
elevele de aici nu avea menstruaţie, nici chiar cele din 
clasele mari. 

Ea discutase pe ascuns despre asta cu o elevă mai mare, 
care îi spusese: 

— Cele mai multe dintre eleve nici măcar nu mai au 
nevoie de pilule: faptul că sunt subalimentate e de ajuns 
pentru a bloca ciclul menstrual şi modificările fizice pe care 
le aduce cu sine apariţia menstruației. Totuşi, printre eleve 
mai sunt şi dintre acelea care ajung la pubertate în ciuda 
privatiunilor. Ele trebuie să ia faimoasa pilulă care opreşte 
menstruatia. Tampoanele: iată ceva care lipseşte cu 
desăvârşire în şcoală. 

— Nu există şi fete care au menstruatie pe ascuns? 

— Eşti nebună! Ele ştiu că asta-i împotriva propriului lor 
interes. Chiar ele cer să li se dea pilula. 

Când avusese loc, această conversaţie o scandalizase pe 
Plectrude. Acum ea admitea până şi cele mai urâte 
manipulări şi găsea că regulile spartane ale şcolii sunt 
magnifice. 

Mintea ei era pur şi simplu subjugată: supunându-se 
profesorilor, le dădea dreptate în toate privintele. 

Din fericire, în sinea ei, vocea copilăriei încă apropiate, 
mai savant contestatară decât cea a adolescenţei, o salva, 
şoptindu-i nişte idei năstruşnice: „Stii de ce locul acesta se 
numeşte «şcoala şobolanilor»? Se spune că numele ăsta se 
referă la eleve, dar de fapt el se referă la profesori. Da, 
profesorii sunt nişte şobolani, nişte zgârie-brânză, cu dinţi 
mari cu care rod carnea de pe corpul balerinelor. Noi 

În franceză: l'ecole des rats. In traducere literală: 
„Şcoala  şobolanilor”. Rat mai înseamnă şi ,zgàrcit”. 
Sintagma petit rat de l'Opera desemnează o tânără 
dansatoare sau un tânăr dansator, elevi în clasa de dans de 
pe lângă Opera din Paris (n. Tr.). 


avem meritul de a avea pasiunea dansului, în timp ce ei 
nu prea o au: pe ei, ca pe nişte buni sobolani ce sunt, nu-i 
interesează decât să ne rontäie bucăţică cu bucăţică. Sunt 
îngrozitor de zgârciti, şi nu numai cu banii! Sunt zgârciţi cu 
frumuseţea, cu plăcerea, cu viaţa şi chiar cu dansul! Nici 
pomeneală să le placă dansul! Dimpotrivă, sunt duşmanii 
lui cei mai înverşunaţi! Sunt aleşi tocmai pentru că urăsc 
dansul, căci, dacă l-ar iubi, ar fi prea uşor pentru noi. Să 
iubeşti ceea ce iubeşte profesorul tău ar fi prea natural. 
Aici, ni se cere ceva supraomenesc: să ne sacrificăm pentru 
o artă urâtă de profesorii noştri, trădată de nenumărate ori 
pe zi de îngustimea lor de spirit. Dansul este elan, graţie, 
generozitate, dăruire absolută — contrariul mentalităţii unui 
şobolan". 

Dictnarul Robert îi oferi hrana pe care nu o mai avea. 
Fata citi cu plăcere şi nesat: „rat d'egout, etre fait comme 
un rat, face de rat, radm, rapiat". Intr-adevăr, şcoala îşi 
merita numele. Dar în faptul de a alege profesori abjecti se 
ascundea totuşi o reală salubritate. Instituţia credea, şi pe 
bună dreptate, că ar fi fost imoral să încurajezi balerinele. 
Dansul, această artă totală, cerea o dăruire totală a fiinţei. 
Era deci obligatoriu să vezi cât de motivate sunt elevele, 
săpând până la temeliile idealului lor. Cele care nu rezistau 
nu vor putea nicdată să aibă anvergura spirituală a unei 
stele. Asemenea procedee, oricât de monstruoase, se 
justificau printr-o etică superară. 

Numai că profesorii nu ştiau asta. Ei nu erau la curent cu 
misiunea supremă a sadismului lor şi şi-o exercitau doar din 
voinţa de a face râu. 

. În traducere românească: „şobolan de canal”, „a cădea 
singur în cursă”, „urât ca dracul”, „zgârcit”, „hrăpăreţ”. 
Versiunea franceză comportă un joc de cuvinte şi un joc cu 
cuvintele pe care traducerea românească nu- poate reda 
(n. Tr.). 

Astfel că, pe ascuns, Plectrude învăţă să danseze şi 
împotriva lor. 

In trei luni, slăbi cinci kilograme. Se bucură. Cu atât mai 
mult, cu cât remarcă un fenomen extraordinar: trecând sub 


linia simbolică a celor patruzeci de kilograme, ea nu 
pierduse numai în greutate, dar pierduse şi sentimentul 
care o chinuise. 

Mathieu Saladin: acest nume, care mai înainte îi inducea 
o stare de transă, acum o lăsa cu totul indiferentă. Totuşi, 
ea nu- revăzuse pe acest băiat şi nici nu mai avusese veşti 
de la el: nu putuse deci să o dezamägeascä. Nu întâlnise 
nici alţi băieţi care să o facă să- uite pe cel pe care- iubea. 

Nu devenise total indiferentă nici fiindcă ar fi trecut mult 
timp de când îl văzuse ultima oară. Trecuseră numai trei 
luni. Si, de altfel, se observase prea mult pe sine pentru a 
nu remarca înlănţuirea cauzelor şi a efectelor: flecare 
kilogram pierdut lua cu el şi o parte din iubirea ei. Nu-i 
părea rău, ci dimpotrivă: ca să regrete, ar fi trebuit să mai 
simtă încă ceva. Ea se bucura că a scăpat de această dublă 
povară: cele cinci kilograme şi chinuitoarea ei pasiune. 

Plectrude îşi făgădui să nu uite această importantă lege: 
iubirea, regretul, dorinţa, pasiunea — toate aceste prostii 
erau nişte maladii secretate de corpurile care aveau mai 
mult de patruzeci de kilograme. 

Dacă, din nefericire, ea ar fi avut din nou acea greutate 
de obeză şi dacă, în consecinţă, sentimentul iubirii ar fi 
început din nou să o chinuiască, ea va şti care-i leacul ce 
vindecă toată această patologie ridicolă: să nu mai 
mănânce, să scadă în greutate sub patruzeci de kilograme. 

Când cântăreai treizeci şi cinci de kilograme, viaţa era 
alta: obsesia consta în a învinge încercările fizice cotidiene, 
în a-ţi distribui astfel energia, încât să ai destulă pentru 
cele opt ore de exerciţiu ale zilei. In a înfrunta cu curaj 
ispita mesei, în a-ţi ascunde cu mândrie starea de epuizare 
— în a dansa, în sfârşit, când ajungi să meriţi asta. Dansul 
era singura transcendenţă. El justifica din plin această 
existenţă aridă. Chiar dacă te jucai cu sănătatea ta, 
important era să cunoşti senzaţia incredibilă a zborului. 

Cu privire la dansul clasic există o neînțelegere. Pentru 
mulţi, el nu este decât un univers ridicol de fuste scurte şi 
înfoiate şi de pantofri de balet roz, de figuri manieriste pe 
poante şi de dulcegării aeriene. Si e adevărat: asta şi este. 


Dar nu-i numai atât. Eliberaţi baletul de afectarea lui 
lipsită de vlagă, de tulul, de academismul şi de cocurile lui 
romantice: veţi constata că va rămâne ceva şi că acel ceva 
este extraordinar. Dovadă că cei mai buni dansatori 
moderni se recrutează din scoală clasică. 


Căci Graalul baletului este zborul. Niciun profesor nu 
formulează lucrurile astfel, ca să nu treacă drept nebun. 
Dar cine a învăţat tehnica unor figuri ca la sissone, 
l'entrechat, le grand jete en avânt nu se mai poate îndoi de 
asta: este iniţiat în arta de a zbura. 

Exerciţiile la bară sunt atât de plictisitoare pentru că bara 
este un fel de stinghie pe care se cocoatà păsările. Când 
visezi să-ţi iei zborul, turbezi vă-zându-te constrâns să nu te 
dezlipeşti de o bucată de lemn, şi asta ore la rând, în timp 
ce simţi în membrele tale chemarea văzduhului. 

într-adevăr, bara aminteşte de antrenamentul pe care- 
fac puişorii de păsări în cuiburile lor: ei sunt învăţaţi să-şi 
întindă aripile înainte de a zbura cu ele. Puişorilor le sunt de 
ajuns câteva ore. Dar dacă o fiinţă umană îşi face planul 
neverosimil de a-şi schimba specia şi de a învăţa să zboare, 
e normal ca ea să aibă nevoie de mai mulţi ani de exerciţii 
istovitoare. 

Ea va fi răsplătită dincolo de toate speranţele când va 
veni momentul să aibă dreptul de a părăsi stinghia de lemn 
— bara — si de a se arunca în spaţiu. Spectatorul sceptic nu 
vede poate ceea ce se petrece în trupul dansatoarei clasice 
în acel moment precis: o adevărată nebunie. Si faptul că 
această demenţă respectă un cod şi o disciplină de fier nu 
schimbă cu nimic latura nebunească a ceea ce se petrece: 
baletul clasic este totalitatea tehnicilor care visează să 
prezinte ca fiind posibilă şi rezonabilă ideea zborului uman. 
Si atunci cum să ne mai mirãm de veşmintele grotesti, ba 
chiar caraghase şi ciudate, cu care se împodobeşte 
dansatoarea pe scenă? Cum ne-am fi putut aştepta ca un 
proiect atât de extravagant să le aparţină unor oameni cu 
mintea sănătoasă? 

Această lungă paranteză se adresează celor care, privind 


la un balet, nu ştiu decât să râdă. Au dreptate să o facă, 
dar să nu se mulţumească doar cu atât: dansul clasic 
ascunde şi un ideal înspăimântător. 

Si ravagiile pe care acesta le poate face într-o minte 
tânără echivalează cu cele săvârşite de un drog dintre cele 
mai puternice. 

De Crăciun trebuiră să petreacă o scurtă vacanţă în 
familie. Nic elevă de la şcoala de balet nu se bucura. 
Dimpotrivă, această perspectivă le umplea de teamă. La ce 
bun să aibă acea vacanţă? Ea se justifica pe vremea când 
scopul vieţii era plăcerea. Dar acea vreme, cea a copilăriei, 
trecuse: acum, singurul sens al existenţei era dansul. 

lar viaţa de familie, alcătuită parcă numai din mese şi din 
leneveală, era în contradicţie cu noua obsesie. 

Plectrude îşi spuse că şi asta însemna să te desparti de 
copilărie: să nu te mai bucuri de apropierea Crăciunului. Era 
prima oară când i se întâmpla asta. Avusese dreptate, cu 
un an în urmă, să se teamă atât de mult de vârsta de 
treisprezece ani. Se schimbase, într-adevăr. 

Toţi constatară asta. Fură socati văzând cât e de slabă: 
numai mama ei fu încântată. Denis, Nicole, Beatrice şi 
Roselyne, care fusese invitată, o dezaprobară: 

— Ai o faţă ca o lamă de cuţit. 

— E dansatoare, protestă Clemence. Vă aşteptaţi să se 
întoarcă acasă cu obrajii bucälati? Eşti foarte frumoasă, 
iubita mea. 

Dincolo de această siluetă scheletică, îi uimea şi mai 
mult o modificare mai profundă, căreia nu-i puteau da un 
nume. Poate că pur şi simplu nu îndrăzniră să o formuleze, 
într-atât era de sinistră. Plectrude îşi pierduse mult din 
prospeţime. Ea, care fusese totdeauna o fetiţă veselă, 
părea acum absentă. 

„Fără îndoială, întoarcerea în familie a emoţnat-o 
puternic”, îşi spuse Denis. 

Dar, o dată cu trecerea zilelor, această impresie se 
accentua. Dansatoarea era parcă în altă parte: aparenţa ei 
binevoitoare abia dacă putea ascunde o comportare 
indiferentă. 


Mesele erau pentru ea o tortură. Toţi se obişnuiseră să o 
ştie că mănâncă foarte puţin; dar acum ea nu mai mânca 
pur şi simplu nimic şi, cât erau în jurul mesei, o simțeau 
foarte crispată. 

Dacă cei apropiaţi ar fi putut vedea ce se petrece în 
mintea lui Plectrude, ei ar fi fost încă şi mai nelinistiti. 

Mai întâi, în ziua sosirii, i se păruseră cu toţii obezi. Până 
si Roselyne, această adolescentă foarte subţire, i se păru 
enormă. Se întreba cum de se suportă atât de graşi. 

Se întreba mai ales cum de puteau duce acea viaţă 
zadarnică, cum puteau trăi în acea moleşeală lipsită de 
orice scop. Binecuvânta existenţa ei dură şi plină de 
privatiuni: ea, cel putin, mergea câtre ceva. Nu avea cultul 
suferinţei, dar avea nevoie de un sens: prin asta era deja o 
adolescentă. 

Roselyne îi povesti între patru ochi tot felul de nimicuri 
petrecute în clasa lor. Pufnea în râs şi era foarte excitată: 

— Stii? Vanessa iese cu Fred, da, cu tipul dintr-a noua! 

Foarte curând fu dezamăgită văzând că nu are niciun 
succes: 

— Ai fost în clasa lor mai mult timp decât mine şi văd că 
nu-ţi pasă de ce li se întâmplă! 

— Nu mi-o lua în nume de râu. Dacă ai şti cât de departe 
sunt toate astea de mine acum! Si cât mă lasă de 
indiferentă! 

— Chiar şi Mathieu Saladin? întrebă Roselyne, ca bună 
cunoscătoare a unor întâmplări din trecut, dar nu şi din 
prezent. 

— Bineînţeles, spuse Plectrude pe un ton obosit. 

— N-a fost mereu aşa. 

— Acum este. 

— Sunt băieţi la şcoala ta? 

— Nu. Fac cursuri separate. Nu-i vedem nicdată. 

— Deci nu sunteţi decât fete? Dar e ca la închisoare! 

— N-avem timp să ne gândim la asemenea lucruri. 

Plectrude nu avu curajul să se lanseze în explicaţii despre 
bariera care le separa pe fetele care aveau mai mult de 
patruzeci de kilograme de cele care aveau mai puţin de 


patruzeci de kilograme, dar ea simţea mai mult ca nicdată 
adevărul acestei idei. Cât de indiferentă o lăsau aceste 
ridicole flirturi şcolare! Biata Roselyne trezea în ea o mare 
milă, mai ales că acum purta sutien. 

— Vrei să ti- arât? 

— Ce să-mi arâţi? 

— Sutienul meu. Tot tragi cu ochiul la el în timp ce-ţi 
vorbesc. 

Roselyne îşi ridică T-shirt-ul. Plectrude urlă, îngrozită. 

Astfel, mica balerină, care învățase să danseze împotriva 
profesorilor ei, învăţă şi să trăiască împotriva familiei. Nu 
spunea nimic, dar îi observa pe ai săi cu consternare: 
„Parcă i-ar trage ceva în jos! Cât de mult sunt supuşi legilor 
gravitaţiei! Sper că viaţa înseamnă ceva mai mult decât 
atât”. 

Găsea că existenţa lor, spre deosebire de a ei, era lipsită 
de orice ţinută. Si îi era ruşine pentru ei. Uneori se întreba 
dacă nu cumva era o fată orfană adoptată de ei. 

— Mă îngrijorează foarte tare. E foarte slabă, spuse 
Denis. 

— Da, şi ce-i cu asta? E dansatoare, îi răspunse 
Clemence. 

— Nu toate dansatoarele sunt atât de slabe. 

— Are treisprezece ani. La vârsta asta e normal să fie 
aşa. 

Liniştindu-se în faţa acestui argument, Denis izbuti să 
doarmă. Capacitatea de autoorbire a părinţilor este imensă: 
pornind de la o constatare exactă — foarte mulţi 
adolescenţi sunt slabi —, ştergeau circumstanţele. Fiica lor 
avea din naştere o siluetă foarte fină, desigur, ceea ce nu 
însemna că este firesc să fie acum atât de slabă. 

Trecură sărbătorile. Plectrude se întoarse la şcoală, spre 
marea ei uşurare. 

— Am uneori impresia că am pierdut un copil, spuse 
Denis. 

— Eşti un egoist, protestă Clemence. Ea e fericită. 

Se înşela de două ori. Mai întâi, fetiţa nu era fericită. 
Apoi, egoismul soţului ei nu era nimic în comparaţie cu 


propriul ei egoism: odinară ar fi vrut ea însăşi atât de mult 
să fie balerină şi, datorită lui Plectrude, îşi satisfăcea — prin 
procură — această ambiţie. Nu-i păsa că sacrifică acestui 
ideal sănătatea copilului ei. Dacă cineva i-ar fi spus asta, ar 
fi făcut ochii mari şi ar fi exclamat: 

— Eu nu vreau decât fericirea fetei mele! 

Si ar fi spus-o cu deplină sinceritate. Părinţii nu ştiu ce 
ascunde sinceritatea lor. 

Ceea ce trăia Plectrude la şcoala de balet nu putea fi 
numit fericire: fericirea are nevoie de un cât de mic 
sentiment de securitate. Or, fetiţa era cu totul lipsită de 
acest sentiment şi în privinţa asta avea dreptate: în stadiul 
în care se afla, ea nu se mai juca cu sănătatea ei, ci îşi 
punea sănătatea în joc. Si ea ştia asta. 

Ceea ce Plectrude trăia la şcoala de balet purta numele 
de beţie: extazul acesta se hrănea dintr-o mare doză de 
uitare. Uitare a privatiunilor, a suferințelor fizice, a 
pericolului, a fricii. Datorită acestor amnezii voluntare, se 
putea arunca în dans şi putea să cunoască astfel nebuna 
iluzie, transa zborului. 

Era pe cale să devină una dintre cele mai bune eleve ale 
şcolii. Nu era cea mai slabă, dar era, fără îndoială,cea mai 
graţasă: poseda acea minunată uşurinţă a mişcării care 
este suprema nedreptate a naturii, căci graţia îţi este dată 
sau refuzată încă de la naştere şi niciun efort ulterr nu te 
ajută să o dobândeşti, dacă nu o ai. 

Si apoi, ceea ce nu putea să fie decât în avantajul ei, era 
şi cea mai frumoasă. Chiar la treizeci şi cinci de kilograme, 
ea nu semăna cu acele cadavre pe care profesorii le lăudau 
pentru că erau atât de slabe: avea ochii aceia de 
dansatoare, care îi luminau chipul cu frumuseţea lor 
fantastică. Si profesorii ştiau, deşi nu le vorbeau despre 
asta elevelor lor, că frumuseţea are mare importanţă în 
alegerea dansatoare-lor-stele; în privinţa asta, Plectrude 
era cel mai bine înzestrată. 

Avea însă probleme cu sănătatea. Nu vorbea nimănui 
despre asta, dar noaptea o dureau atât de tare picarele, 
încât trebuia să facă un mare efort ca să nu strige. Deşi nu 


avea nic noţiune de medicină, bănuia care e cauza 
suferințelor ei: suprimase din alimentaţia ei orice produs 
lactat. Observase, într-adevăr, că dacă mănâncă până şi 
numai câteva lingurite de iaurt degresat, se simte 
„umflată” (si merita să vezi ce însemna pentru ea 
„umflată”). 

Or, iaurtul degresat era singurul produs lactat admis în 
şcoală. Renuntând la el, elimina orice urmă de calciu, 
element indispensabil în perada adolescentei. Oricât de 
nebuni erau adulţii din şcoală, niciunul nu recomanda să se 
renunţe la iaurt, şi până şi elevele cele mai scheletice 
mâncau iaurt. Plectrude renunţă cu totul la el. 

Această carentà a fost curând urmată de nişte dureri 
atroce în picare, de îndată ce fetiţa rămânea nemişcată 
câteva ore, ceea ce se întâmpla noaptea. Pentru a elimina 
această suferinţă, trebuia să te ridici şi să te mişti. Dar 
momentul în care picarele se puneau din nou în mişcare era 
un adevărat supliciu, cea mai teribilă tortură: ca să nu urle, 
Plectrude trebuia să strângă între dinţi o bucată de pânză. 
Ea avea de fiecare dată impresia că oasele gambelor şi ale 
coapselor aveau să se rupă. 

înţelese că motivul acelui chin era decalcifierea. Totuşi, 
nu se putu hotărî să înceapă din nou să mănânce acel 
blestemat de iaurt. Fără să ştie, era victima maşinăriei 
lăuntrice a anore-xiei, care consideră fiecare privatiune ca 
fiind ireversibilă, subiectul simțind totodată o culpabilitate 
îngrozitoare. 

Mai pierdu două kilograme, ceea ce îi confirmă ideea că 
iaurtul degresat se „depune”. Când se duse acasă, în 
vacanţa de Paşte, tatăl ei îi spuse că devenise un schelet şi 
că era oribilă, dar Clemence îl certă pe Denis şi se extazie 
în faţa frumuseţii fiicei sale. Clemence era, de altfel, 
singura persoană din familie pe care Plectrude o mai vedea 
cu plăcere: „Ea, cel puţin, mă înţelege”. Surorile ei şi chiar 

Roselyne se uitau la ea ca la o străină. Ea nu mai făcea 
parte din grupul lor: nu mai aveau nimic comun cu acest 
sac de oase. 

De când trecuse sub limita celor treizeci şi cinci de 


kilograme, dansatoarea era încă şi mai lipsită de 
sentimente. Această excludere nu-i provocă nic suferinţă. 

Plectrude îşi admira viaţa: simţea că este eroina unică a 
unei lupte împotriva gravitaţiei. Ea o înfrunta prin post şi 
prin dans. 

Graalul era zborul şi, dintre toţi cavalerii porniţi în 
căutarea lui, Plectrude era cel mai aproape de el. Ce 
importanţă mai puteau avea acele dureri nocturne, dată 
fiind măreţia căutării sale? 

Trecură luni, trecură ani. Dansatoarea se integră în 
şcoala de balet precum o carmelită în ordinul său 
călugăresc. In afara şcolii, nu puteai găsi mântuirea! 

Ea era steaua care urca. Se vorbea despre ea — şi ea ştia 
asta — în cercurile cele mai înalte ale dansului. 

Ajunse la vârsta de cincisprezece ani. Avea tot înălţimea 
de un metru cincizeci şi cinci: de când intrase la şcoala de 
balet nu crescuse niciun singur centimetru. Greutatea ei: 
treizeci şi două de kilograme. 

| se părea uneori că înainte viaţa ei nici nu existase. 
Spera că existenţa sa nu se va schimba nicdată. Singurul 
raport afectiv de care avea nevoie era admiraţia unui 
public, fie ea reală sau fantasmată. 

Stia şi că mama ei o iubea la nebunie. Constiinta acestei 
iubiri îi slujea drept coloană vertebrală. Intr-o zi îi vorbi lui 
Clemence despre durerile pe care le simţea în picare; 
aceasta se mulţumi să-i spună: 

— Cât eşti de curajoasă! 

Plectrude savura complimentul. Totuşi, în forul ei interr 
simţi că mama ei ar fi trebuit să-i spună cu totul altceva. Nu 
ştia ce. 

Ceea ce trebuia să se întâmple se întâmplă. Într-o 
dimineaţă de noiembrie, Plectrude se trezi şi se ridică din 
pat, strânse între dinţi bucata de pânză ca să nu urle de 
durere, şi se präbusi, auzind cum i se rupe osul din coapsă. 

Nu se mai putea mişca. Strigă după ajutor. Fu internată 
într-un spital. 

Un doctor care nu o mai văzuse îi examina radgrafiile. 

— Ce vârstă are pacienta asta? 


— Cincisprezece ani. 
— Cum aşa? Are osatura unei femei de şaizeci de ani, la 


menopauză! 
| se puseră întrebări. Ea îşi dezvălui secretul: de doi ani 
nu mai mânca niciun produs lactat — la o vârstă când 


corpul are o imensă nevoie de asemenea produse. 

— Eşti anorexicà? 

— Nici pomeneală! se revoltă ea cu toată buna-credinţă. 

— Ti se pare normal să cântăreşti treizeci de kilograme la 
vârsta dumitale? 

— Treizeci şi două de kilograme! protestă ea. 

— Crezi că două kilograme în plus schimbă lucrurile? 

Ea invocă argumentele lui Clemence: 

— Sunt balerină. În meseria mea trebuie să fiu foarte 
slabă. 

— Nu ştiam că balerinele sunt recrutate din lagărele de 
concentrare. 

— Sunteţi nebun! îmi insultati şcoala! 

— In opinia dumitale, ce crezi că trebuie să gândesc 
despre o instituţie care lasă o adolescentă să se 
autodistrugă? Voi chema poliţia, spuse doctorul, care nu 
ştia de glumă. 

Din instinct, Plectrude îşi proteja şcoala: 

— Să nu faceţi asta! Eu sunt vinovată! Fâceam totul pe 
ascuns! Nimeni nu ştia! 

— Nimeni nu voia să ştie. Rezultatul este că ţi-ai fracturat 
tibia doar căzând pe podea. Dacă ai avea o constituţie 
normală, o lună de stat în ghips ti-ar 


ajunge ca să te vindeci. Dar în starea în care eşti s-ar 
putea să trebuiască să stai în ghips multe luni. Ca să nu 
mai vorbim de reeducarea care va urma. 

— Dar asta înseamnă că multă vreme nu voi mai putea 
dansa? 

— Domnişoară, nu vei mai putea dansa nicdată. 

Inima lui Plectrude încetă să mai bată. Ea căzu într-un fel 
de comă. 

leşi din acea stare după câteva zile. După clipa minunată 


în care nu-ţi mai aminteşti de nimic îşi aminti de cuvintele 
prin care era condamnată. O infirmieră amabilă i le 
confirmă: 

— Oasele dumitale au devenit foarte fragile, mai ales 

cele de la picare. 
Chiar după ce fractura tibiei se va fi vindecat, nu vei mai 
putea dansa. Cel mai mic şoc, cel mai mic salt ar putea să 
ducă la o nouă fractură. Ca să-ţi recapeti calciul necesar vei 
avea nevoie de ani de zile de supraalimentare cu produse 
lactate. 

A o anunţa pe Plectrude că nu va mai putea dansa era ca 
şi cum l-ai fi anunţat pe Napoleon că nu va mai avea 
nicdată o armată: însemna să o lipseşti nu de vocaţia, ci de 
destinul ei. 

Nu-i venea să creadă. li întrebă pe tot felul de medici: 
niciunul nu-i lăsă nici cea mai mică speranţă. Pentru asta 
trebuie felicitati: dacă ar fi existat chiar şi numai unul 
singur care să-i acorde o şansă cât de mică de vindecare, s- 
ar fi agăţat de ea cu preţul vieţii chiar. 

După câteva zile, Plectrude se miră că Clemence nu era 
lângă căpătâiul ei. Vru să-i telefoneze. Tatăl ei îi spuse că, 
aflând cele întâmplate, mama ei căzuse grav bolnavă: 

— Are febră şi delirează. Se ia drept tine. Spune: „N-am 
decât cincisprezece ani, nu-i cu putinţă ca visul meu să fi 
luat sfârşit atât de repede, voi fi dansatoare, nu pot fi 
altceva decât dansatoare!” 

Ideea că Clemence suferă atât de mult o dobori cu totul 
pe Plectrude. De pe patul ei de spital, se uita la perfuzia 
prin care era hränitä: avea cu adevărat convingerea că i se 
injecta nefericire în chip de hrană. 

Câtă vreme până şi cea mai mică mişcare îi fu interzisă, 
Plectrude rămase în spital. Tatăl ei o vizita din când în 
când. Ea îl întreba de ce nu venea şi Clemence cu el. 

— Mama ta este încă foarte bolnavă, îi răspundea el. 

Asta a durat luni de-a rândul. Nimeni altcineva nu a venit 
să o vadă, nici de la şcoala de balet, nici din familia ei, nici 
de la liceu: ca şi cum Plectrude nu ar mai fi aparţinut 
vreunei lumi. 


Ea îşi petrecea zilele nefăcând nimic. Nu voia să citească 
nimic, nici cărţi, nici ziare. Refuza să se uite la televizor. A 
fost diagnosticată cu o depresie gravă. 

Nu putea să înghită nimic. Din fericire, putea fi hränità 
prin perfuzie. 

Aparatul acesta îi inspira totuşi dezgust: o lega de viaţă, 
în ciuda voinţei ei. 

Când veni primăvara, a fost dusă la părinţii ei. li bătea 
inima la gândul că îşi va revedea mama: dorinţa aceasta îi 
fu refuzată. Fata se revoltă: 

— Nu-i cu putinţă! Doar n-a murit! 

— Nu, trăieşte. Dar nu vrea să o vezi în starea în care 
este. 

Era mai mult decât putea Plectrude să suporte. Ea 
aşteptă ca surorile ei să se ducă la liceu şi ca tatăl ei să 
plece de acasă, şi cobori din pat: acum se putea deplasa cu 
ajutorul unor cârje. 

Ajunse cu chiu cu vai în dormitorul părinţilor ei, unde 
Clemence dormea. Văzând-o, fata o crezu moartă: avea 
tenul cenuşiu şi i se păru că este si mai slabă decât ea. Se 
prăbuşi alături pe pat, plângând: 

— Mamă! Mamă! Clămence se trezi şi îi spuse: 

— N-ai dreptul să fii aici. 

— Simţeam o prea mare nevoie să te văd. Si apoi, s-a 
întâmplat, şi e mai bine aşa: prefer să ştiu cum eşti. Eşti 
vie, şi asta-i tot ce mă interesează. Vei începe din nou să 
mănânci, te vei simţi mai bine: ne vom vindeca amândouă, 
mamă. 

Ea observă că mama ei rămânea rece şi că nu o strângea 
în braţe. 

— Strânge-mă în braţe, am mare nevoie de asta! 

Clemence rămânea inertă. 

— Biata mea mamă, văd că nu poţi, eşti prea lipsită de 
puteri. 

Se ridică şi o privi. Cât de mult se schimbase! în ochii 
mamei sale nu mai era nici urmă de căldură. Ceva murise 
în ea: Plectrude nu vru să înţeleagă. 

Ea îşi spuse: „Mama a intrat în pielea mea. Nu mai 


mănâncă pentru că nici eu n-am mai mâncat. Dacă încep să 
mănânc, va mânca şi ea. Dacă mă vindec eu, se va vindeca 
şi ea”. 

Micuța Plectrude se târî până la bucătărie si luă o tabletă 
de ciocolată. 

Apoi se întoarse în camera lui Clemence şi se aşeză pe 
pat, lângă ea. 

— Vită-te, mamă, mănânc. 

Ccolata îi traumatiza gura, care pierduse obiceiul atingerii 
cu alimente, şi mai ales cu unul atât de consistent. 
Plectrude făcu un efort spre a-şi ascunde starea de rău. 

— Este ccolată cu lapte, mamă, e plină de calciu. Este 
bună pentru mine. 

Asta însemna deci să mănânci? Măruntaiele îi tresăreau, 
stomacul i se revolta, Plectrude se simţi pe punctul de a 
leşina, dar nu leşină: vomită doar- pe genunchii ei. 

Umilită, deznädäjduità, rămase nemişcată, 
contemplându-şi opera. 

Atunci mama ei îi spuse, cu o voce aspră: 

— Mă dezgusti. 

Fata văzu privirea îngheţată a femeii care îi aruncase în 
faţă o asemenea condamnare. Nu-i venea să-şi creadă 
ochilor şi urechilor. Fugi cât putu de repede, sprijinindu-se 
în cârje. 

Plectrude căzu pe pat şi plânse din răsputeri. Apoi 
adormi. 

Când se trezi, simţi că i se întâmplă ceva de necrezut: îi 
era foame. 

li ceru lui Beatrice, care între timp venise acasă, să-i 
aducă ceva de mâncare. 

— Victorie! strigă sora ei, care îi aduse pe dată nişte 
pâine, brânză, compot, jambon şi ccolată. 

Plectrude nu mancă ccolata, care îi amintea că tocmai 
vomitase; în schimb, mancă tot restul. 

Beatrice era în culmea bucuriei. 

li revenise pofta de mâncare. Nu era bulimie, ci o poftă 
de mâncare sănătoasă. Mânca trei mese copase pe zi, 
simțind o atracţie specială pentru brânză, ca şi cum trupul 


ei îi spunea de ce are cea mai mare nevoie. Tatăl şi surorile 
ei erau fericiţi. 

Plectrude câştigă repede în greutate. Avu iar cele 
patruzeci de kilograme şi chipul ei frumos. Totul era cum nu 
se poate mai bine. Izbutea chiar să nu se mai simtă 
vinovată, ceea ce este un lucru extraordinar pentru o fostă 
anorexică. 

Aşa cum prevăzuse, vindecarea ei o vindecă şi pe mamă. 
Aceasta ieşi în sfârşit din camera ei şi îşi revăzu fiica, pe 
care nu o mai văzuse din ziua când aceasta vomitase. O 
privi consternată şi exclamă: 

— Te-ai îngrăşat! 

— Da, mamă, bâigui fata. 

— Ce idee! Erai atât de frumoasă înainte! 

— Acum nu mă găseşti frumoasă? 

— Nu. Eşti grasă. 

— Totuşi, mamă, nu cântăresc decât patruzeci de 
kilograme. 

— Tocmai asta şi spuneam: te-ai îngrăşat cu opt 
kilograme. 

— Trebuia. 

— Spui asta ca să te dezvinovâtesti. Aveai nevoie de 
calciu, nu de kilograme în plus. Dacă-ţi închipui că acum 
mai semeni cu o dansatoare, te înşeli! 


— Dar, mamă, eu nu mai pot dansa. Eu nu mai sunt o 
dansatoare. Stii cât de mult sufăr din cauza asta? Nu-mi 
mai răsuci cuțitul în rană! 

— Dacă ai suferi, n-ai mânca cu o asemenea poftă. 

Cel mai greu de îndurat era tonul dur pe care această 
femeie îşi rosti verdictul. 

— De ce-mi vorbeşti aşa? Nu mai sunt fata ta? 

— Tu n-ai fost nicdată fata mea. 

Clemence îi povesti totul: Lucette, Fabien, asasinarea lui 
Fabien de câtre Lucette, naşterea ei în închisoare, 
sinuciderea lui Lucette. 

— Ce-mi tot spui? gemu Plectrude. 


— Întreabă- pe tatäl tău — vreau să spun pe unchiul tâu , 
dacă nu mă crezi. 

După prima clipă de uimire, Plectrude izbuti să spună: 

— De ce-mi vorbeşti de toate astea abia astăzi? 

— Trebuia să-ţi spun lucrurile astea într-o bună zi, nu? 

— Desigur. Dar de ce mi le spui în felul acesta atât de 
crud? Până acum ai fost pentru mine cea mai bună dintre 
mame. Acum îmi vorbeşti ca şi cum n-aş fi fost nicdată fiica 
ta. 

— Pentru că m-ai trădat. Stii cât de mult am visat că vei 
fi dansatoare. 

— Am avut un accident! Nu-i vina mea! 

— Ba da, e vina ta! Dacă nu te-ai fi decalcifiat în mod 
stupid! 

— Ti-am vorbit despre durerile pe care le simţeam în 
picare! 

— Nu-i adevărat! 

— Ba da, ţi-am vorbit! Chiar m-ai felicitat pentru curajul 
meu. 

— Minti! 

— Nu mint! Gâsesti că e normal ca o mamă să-şi felicite 
fata pentru că o dor picarele? Te chemam în ajutor şi tu nu 
m-ai auzit. 

— Foarte bine, spune acum că eu sunt de vină. 

Reaua-credintà a lui Clemence o lăsă mută pe Plectrude. 

Totul se prăbuşea: nu mai avea destin, nu mai avea 
părinţi, nu mai avea nimic. 

Denis era drăguţ cu ea, dar era un om slab. Clemence îi 
ordonă să nu o mai felicite pe Plectrude pentru că are din 
nou poftă de mâncare: 

— N-o mai îndemna să se îngraşe! 

— Dar nu-i grasă, bâigui el. E doar cam rotunjoară, poate. 

Acel „cam rotunjoară” îi arătă lui Plectrude că pierduse 
un aliat. 

Să-i spui unei fete de cincisprezece ani că este grasă, sau 
chiar „cam rotunjoară”, când ea nu cântăreşte decât 
patruzeci de kilograme, înseamnă să-i interzici să crească. 

în faţa unui asemenea dezastru, o fată nu are decât două 


posibilităţi: să redevină anorexică sau să devină bulimică. 
Printr-o minune, Plectrude îşi păstră însă pofta de mâncare, 
o poftă de mâncare sănătoasă, pe care orice medic ar fi 
lăudat-o, dar pe care Clemence o găsea „monstruoasă”. 

într-adevăr, lui Plectrude îi era foame în virtutea unei 
sănătăţi supreme: avea de recuperat câţiva ani de 
adolescenţă. Datorită poftei ei frenetice de brânză, crescu 
în înălţime cu trei centimetri. Un metru cincizeci şi opt era 
totuşi o înălţime mai normală pentru un adult decât un 
metru cincizeci şi cinci. 

La şaisprezece ani îi veni menstrua-tia. Ea îi dădu lui 
Clemence această veste pe tonul pe care anunti o 
întâmplare miraculoasă. Aceasta dădu din umeri cu dispreţ. 

— Nu-ţi place că sunt, în sfârşit, normală? 

— Cât cântăreşti? 

— Patruzeci şi şapte de kilograme. 

— Aşa îmi şi spuneam: eşti obeză. 

— Am patruzeci şi şapte de kilograme la o înălţime de un 
metru cincizeci şi opt, şi tu găseşti că sunt obezä? 


— Priveşte adevărul în faţă: eşti enormă. 

Plectrude, care acum mergea ca un om sănătos, se duse 
şi se aruncă pe patul ei. Ea nu mai plânse: intră într-o stare 
de ură care dură mai multe ore. Lovea cu pumnul în pernă, 
iar în capul ei urla o voce: „Vrea să mă omoare! Mama mea 
îmi vrea moartea!” 

Nicdată nu se gândise la Clemence altfel decât ca la 
mama ei: indiferent dacă ieşise sau nu din pântecele său. 
Ea era mama ei pentru că era cea care îi dăduse cu 
adevărat viaţă — şi era aceeaşi care voia acum să i-o ia. 

în locul ei, multe adolescente s-ar fi sinucis. Instinctul de 
supavietuire era probabil foarte puternic în ea, căci în cele 
din urmă se ridică şi spuse, cu o voce puternică şi calmă: 

— Nu te voi lăsa să mă ucizi, mamă. 

îşi recapătă controlul de sine, atât cât îi era cu putinţă 
unei fete de şaisprezece ani care pierduse totul. De vreme 
ce mama ei înnebunise, va fi ea adultă în locul ei. 

Se înscrise la un curs de teatru. Făcu aici o impresie 


puternică. Prenumele ei era şi el foarte remarcat. A te numi 
Plectrude era cu dublu täis: dacă erai urâtă, acest prenume 
îţi sublinia urâtenia, dacă erai frumoasă, ciudata sonoritate 
a numelui Plectrude îţi sporea frumuseţea. 

A fost cazul ei. Erai deja impresnat când o vedeai intrând 
pe această fată cu ochi superbi şi cu mers de dansatoare. 
Când îi auzeai prenumele, o priveai şi mai mult şi îi admirai 
părul sublim, expresia tragică, gura perfectă, tenul fără de 
cusur. 

Profesorul ei îi spuse că are un „fizic” (găsi că acest 
cuvânt e ciudat: oare nu toată lumea are un fizic?) şi o 
sfătui să se prezinte la cât mai multe castinguri. 

Astfel a fost aleasă să joace rolul lui Geraldine Chaplin 
adolescentă într-un film TV; văzând-o, actriţa exclamă: 

— La vârsta ei nu eram atât de frumoasă! 

Nu putea fi negată o anumită înrudire între aceste două 
chipuri de o mare subtirime. 

Acest gen de prestații îi aduceau fetei ceva bani, dar nu 
îndeajuns, vai, pentru a-i permite să nu-şi mai vadă mama, 
idee care devenise scopul ei. Seara, se întorcea acasă cât 
mai târziu, ca să nu o întâlnească pe Clemence. Nu putea 
totuşi să o evite totdeauna, şi atunci se vedea întâmpinată 
cu un: 

— Uite-o şi pe rotunjoara noastră! 

Si asta în cel mai bun caz. În cazul cel mai râu, o auzea cum 
îi spune: 

— Bună seara, graso! 

Era greu de înţeles cum nişte cuvinte atât de inadecvate 
realităţii puteau să o rănească în asemenea măsură; dar să 
nu uităm că astfel de cuvinte îi erau aplicate ca tot atâtea 
lovituri, cu un aer foarte dezgustat. 

într-o zi, Plectrude îndrăzni să răspundă că lui Beatrice, 
care avea cu şapte kilograme mai mult decât ea, nu i se 
spuneau nicdată asemenea lucruri neplăcute. La care 
vorbe, mama sa îi spuse: 

— Stii bine că asta n-are nic legă tură cu problema ta! 

Nu îndrăzni să spună că nu, că ea nu „ştia bine”. Intelese 
doar că sora ei avea dreptul să fie normală şi că ea nu avea 


acest drept. 

într-o seară când Plectrude nu putuse găsi niciun pretext 
ca să nu cineze cu ai săi, iar Clemence arbora un aer 
scandalizat de fiecare dată când ea lua o îmbucătură, se 
hotări să protesteze: 

— Nu te mai uita aşa la mine, mamă! N-ai mai văzut 
până acum un om mâncând? 

— E spre binele tău, iubita mea. Mă nelinişteşte bulimia 
ta! 

— Bulimia mea! 

Plectrude se uită fix la tatăl şi la surorile ei, înainte de a 
spune: 

— Sunteţi prea laşi ca să mă apärati! 

Tatăl bâigui: 

— Pe mine nu mă deranjează faptul că ai poftă de 
mâncare. 

— Laşule! îi aruncă în faţă Plectrude. Eu mănânc mai 
puţin decât tine. 

Nicole dădu din umeri. 

— Pe mine nu mă interesează tâmpeniile voastre. 

— Nici nu mă aşteptam la altceva din partea ta, spuse, 
scrâşnind din dinţi, adolescenta. 

Beatrice trase adânc aer în piept şi spuse: 

— Mamă, te-aş ruga să-mi laşi sora în pace! 

— Mulţumesc, zise Plectrude. 
Atunci Clâmence surâse şi declară, înâlţând vocea: 

— Ea nu-i sora ta, Beatrice! 

— Ce tot spui? 

— Crezi că ai ales bine momentul? 
şopti Denis. 

Mama se ridică şi se duse să ia o fotografie, pe care o 
aruncă pe masă. 

— Adevărata mamă a lui Plectrude este Lucette, sora 
mea. 

în timp ce le spunea toată povestea lui Nicole şi lui 
Beatrice, Plectrude apucase fotografia şi se uita cu o privire 
avidă la frumosul chip al moartei. 

Cele două surori erau ca năucite. 


— Îi semän, spuse adolescenta. 

Se gândi că mama ei se sinucisese la nouăsprezece ani şi 
că nici destinul ei nu va fi altul: „Am şaisprezece ani. Mai 
îmi rămân trei ani de trăit, şi mai trebuie să aduc un copil 
pe lume”. 

Din acel moment, Plectrude îi privi pe numeroşii băieţi 
care-i dădeau târcoale într-un mod care nu era obişnuit la 
vârsta ei. Se uita la ei şi îşi spunea: „Aş vrea oare să fac un 
copil cu băiatul ăsta?” 

Adeseori, răspunsul pe care şi- dădea era „nu”, într-atât 
de greu de închipuit era faptul de a avea un copil cu cutare 
sau cutare băieţandru. 

La cursul de teatru, profesorul hotărî că Plectrude şi unul 
dintre colegii ei vor juca o scenă din Cântăreaţa cheală. 
Acest text o intrigă atât de mult pe fată, încât îşi procură 
operele complete ale lui nesco. Träi o revelaţie: cunoscu, în 
sfârşit, acea febră care te face să citeşti nopţi întregi. 

încercase de multe ori să citească, dar cärtile îi cădeau 
din mâini. Fiecare fiinţă are, cu siguranţă, în universul a tot 
ceea ce a fost scris, o operă care o va transforma în cititor, 
dacă destinul va favoriza acea întâlnire. Căci, în privinţa 
cărţilor este încă şi mai adevărat ceea ce spune Platon 
despre jumătatea iubită şi iubitoare pe care ne-o căutăm, 
despre acel altul care se află undeva şi pe care trebuie să- 
găsim, fiindcă altminteri rămânem neîmpliniţi până în ziua 
morţii. 

„nesco este autorul care îmi era destinat”, îşi spuse 
adolescenta. Simţi astfel o fericire imensă, cuprinsă fiind de 
acea stare de beţie pe care ţi-o poate da doar descoperirea 
unei cărţi pe care o iubeşti. 

Se poate întâmpla ca o asemenea primă întâlnire literară 
să dezläntuie gustul lecturii la cel interesat; dar nu fu cazul 
adolescentei, care nu deschise şi alte cărţi decât ca să se 
convingă că o plictisesc. Ea hotărî că nu va citi alţi autori şi 
se mândri cu o asemenea fidelitate. 

într-o seară, când se uita la televizor, Plectrude află de 
existenţa lui Catherine Ringer. Auzind-o cum cântă, avu un 
simtämânt amestecat de admi-ratie nemärginità şi de 


amărăciune: admiraţie, pentru că o găsea formidabilă; 
amărăciune, pentru că ar fi vrut să fie şi ea cântăreaţă, deşi 
nu avea nici capacitatea, nici mijloacele şi nici cea mai mică 
noţiune cu privire la asemenea meserie. 

Dacă ar fi fost genul de fată care în fiecare săptămână 
are o nouă ambiţie, lucrurile nu ar fi fost foarte grave. Dar 
nu era cazul ei. La şaptesprezece ani, Plectrude îşi pierduse 
aproape cu totul entuziasmul. Cursurile de la teatru nu o 
pasnau. Si-ar fi vândut şi sufletul ca să danseze din nou, 
dar medicii, deşi constataseră un net progres în recal- 
cifiere, îi interziceau cu toţii să se apuce iar de dans. 

Descoperind-o pe Catherine Ringer, adolescenta resimti 
un adevărat şoc, pentru că avea acum, pentru prima oară, 
un vis care nu era dansul. 

Se consolă spunându-şi că va muri peste doi ani şi că 
între timp va trebui şi să nască un copil: n-am timp să fiu 
cântăreaţă. 

La cursul de teatru, Plectrude trebuia să joace un 
fragment din Lecţia lui nesco. Pentru un actor, faptul de a 
reuşi să joace unul dintre rolurile principale într-o piesă de 
autorul său preferat înseamnă Bizantul şi Cythera, Roma si 
Vaticanul. 

Ar fi greşit să spunem că deveni eleva din piesă. Căci ea 
jucase totdeauna acest rol, cel al fetei atât de entuziaste în 
faţa unor ucenicii de ea alese, încât ajungea să le 
pervertească şi să le distrugă — încurajată şi devansată, 
bineînţeles, în privinţa asta de profesor, marele masticator 
de ştiinţă şi de studenţi. 

Ea fu elevă cu un asemenea simţ al sacrului, încât 
contamina si partea adversă: cel care primi rolul 
profesorului fu în mod automat ales de Plectrude. 

în timpul unei repetiţii, după ce el îi spuse un prodigs 
adevăr („Filologia duce la crimă”), ea îi răspunse că el va fi 
tatăl copilului ei. El crezu că e vorba de un procedeu de 
limbaj demn de Cântăreaţa cheală şi fu de acord. Chiar în 
aceeaşi noapte, ea trecu la fapte. 

După o lună, Plectrude ştiu că e însărcinată. Să ia aminte 
cei care -dacă există — văd încă în nesco doar un autor 


comic. 

Plectrude avea vârsta mamei sale când născu un copil: 
nouăsprezece ani. Bebeluşul fu numit Simon. Era frumos şi 
sănătos. 

Văzându-, adolescenta simţi o nemărginită iubire. Nu 
bănuise nicdată că are în asemenea măsură simţul matern 
— şi regretă: „Nu-mi va fi uşor să mă sinucid”. 

Era totuşi hotărâtă să meargă până la capât: „Deja mi- 
am îndulcit mult destinul renunțând să- omor pe tatăl lui 
Simon. Dar eu mă voi omori”. 

Il legăna pe copil, şoptindu-i: 

— Te iubesc, Simon, te iubesc. Voi muri, pentru că 
trebuie să mor. Dacă aş putea alege, aş rămâne lângă tine. 
Dar eu trebuie să mor: este un ordin, simt asta. 

Peste o săptămână, îşi spuse: „Acum ori nicdată! Dacă 
mai trăiesc, mă voi lega prea mult de Simon. Cu cât voi 
amâna mai mult, cu atât îmi va fi mai greu”. 

Nu scrise nic scrisoare, pentru nobilul motiv că nu-i 
plăcea să scrie. Oricum, fapta ei i se părea atât de lizibilà, 
încât nu credea că este nevoie să o explice. 

Fiindcă îi lipsea curajul, se hotărî să se îmbrace cu cele 
mai frumoase haine ale ei: remarcase că eleganta îţi dădea 
curaj. 

In urmă cu doi ani, găsise la târgul de vechituri o rochie 
de arhiducesă fantasmatică de catifea de un albastru 
închis, cu dantele de un auriu uşor întunecat, atât de 
somptuoasă, încât nu putea fi purtată nicăieri. 

„Dacă nu o îmbrac astăzi, nu o voi îmbrăca nicdată”, îşi 
spuse ea, înainte de a izbucni în râs constatând cât este de 
adevărat acest gând. 

Din cauza sarcinii, slăbise puţin, şi rochia îi era prea 
largă, dar nu într-atât încât să nu o poată purta. Îşi lăsă 
liber pe spate părul magnific, care îi ajungea până în talie. 
După ce îşi compuse un machiaj de zână tragică, se plăcu şi 
hotări că se poate sinucide fără să-i fie ruşine. 

Plectrude îl sărută pe Simon. Când fu pe punctul de a ieşi 
din casă, se întrebă cum va proceda: se va arunca sub un 
tren, sub o maşină, sau în Sena? Nici măcar nu-şi pusese 


această întrebare: „O să văd”, spuse ea în concluzie. „Cine 
se preocupă de genul ăsta de detalii nu mai trece la fapte.” 

Merse până la gară. Nu avu curajul să se arunce sub 
roţile RER-ului. „Dacă-i vorba să mor, mai bine mor în Paris, 
şi nu în felul ăsta urât”, îşi spuse ea, nu fără un anume simţ 
al convenientelor. Se urcă deci în tren, unde nu se văzuse 
de când lumea o pasageră atât de superbă, mai ales că tot 
chipul îi surâdea: perspectiva sinuciderii îi dădea o stare de 
bună dispoziţie. 

Cobori în centrul oraşului şi merse de-a lungul Senei, în 
căutarea podului potrivit. Fiindcă ezita între Podul 
Alexandru al III-lea, Podul Artelor şi Pont-Neuf, merse vreme 
îndelungată, într-un du-te-vino neîncetat, căci voia 

să cântărească avantajele şi dezavantajele locurilor. 

In cele din urmă, renunţă la Podul Alexandru al Ill-lea, 
pentru că era prea pompos şi la Podul Artelor, pentru că 
dădea un sentiment de prea mare intimitate. Alese Pont- 
Neuf, care o încântă atât prin vechimea lui, cât şi prin 
platformele în semilună, ideale pentru gândurile din ultima 
clipă de viaţă. 

Toţi bărbaţii şi toate femeile se întorceau ca să o vadă 
mai bine pe acea frumoasă trecătoare, care nu-şi dădea 
seama cum e privită, într-atât era de absorbită de ceea ce 
voia să facă. Nu se mai simţise atât de euforică de pe 
vremea când era un copil. 

Se aşeză pe marginea podului, cu picarele atârnând în 
gol. Mulţi oameni adoptau această poziţie, care nu mai 
atrăgea atenţia nimănui. Privi în jur. Un cer cenușiu atârna 
greu peste Catedrala Notre-Dame, apa Senei se incretea în 
bătaia vântului. Dintr-o dată, Plectrude înţelese, uluită, cât 
de veche e lumea şi cât de repede vor fi înghiţiţi cei 
nouăsprezece ani ai ei de nenumăratele secole ale 
Parisului! 

Avu ca un fel de ameţeală şi starea ei de exaltare dispäru 
brusc: toată această măreție care dăinuie, toată această 
eternitate din care ea nu va mai face parte! Adusese pe 
lume un copil care nu-şi va aminti de ea. Altminteri, nimic. 
Singura fiinţă pe care o iubise cu adevărat era mama ei: 


omorându-se, asculta de cea care nu o mai iubea. „Nu-i 
adevărat: există şi Simon. Il iubesc. Dar fiindcă am văzut 
cât de dăunătoare este iubirea unei mame, îl crut de ea.” 

Sub picare i se deschidea marele vid al fluviului, care o 
chema. 

„De ce am aşteptat acest moment pentru a simţi ce-mi 
lipseşte? Vieţii mele îi este foame şi îi este sete, nu mi s-a 
întâmplat nimic din ceea ce poate hrăni şi adăpa existenţa, 
mi-e inima secătuită, capul, subnutrit, în locul inimii am un 
gol, oare în starea asta trebuie să mor?” 

Neantul vuia sub ea întrebarea o strivea, fu ispitită să-i 
scape lăsându-şi picarele să devină mai grele decât capul. 

Chiar în acea clipă, o voce urlă, din depărtare: 

— Plectrude! 

„Mă cheamă morţii sau cei vii?” se întrebă ea. 

Se aplecă spre apă, ca şi cum urma să vadă acolo pe 
cineva. 

Strigătul se făcu mai puternic: 

— Plectrude! 

Era o voce de bărbat. Se întoarse în direcţia de unde 
venea strigătul. 

In ziua aceea Mathieu Saladin simţise o nevoie de 
neînțeles să iasă din arondismentul XVIII, în care se 
născuse, şi să se plimbe de-a lungul Senei. 

Se bucura de această zi blândă şi cenuşie, când văzu 
venind din direcţia opusă, pe trotuar, o adevărată apariţie: 
o fată uluitor de frumoasă, o fată splendidă, îmbrăcată ca 
pentru un bal mascat. 

Se oprise ca să o vadă trecând. Ea nu- văzuse. Nu vedea 
pe nimeni, cu ochii ei mari, halucinaţi. Atunci o 
recunoscuse. Surâse de bucurie: „Am regăsit-o! S-ar părea 
că-i la fel de nebună. De data asta nu-i mai dau drumul”. 

Se abandonase plăcerii care constă în a urmări — fără ca 
ea să ştie — o persoană pe care o cunoşti, în a-i observa 
comportarea, în a-i interpreta gesturile. 

Când ea trecuse peste balustrada podului şi se aşezase 
pe marginea lui, el nu se temuse: pe chipul ei se citea 
bucuria, nu era deznădâjduită. El îşi pusese coatele pe 


balustrada podului şi se aplecase, spre a-şi privi fosta 
colegă de clasă. 

Treptat, descoperise că Plectrude avea o atitudine 
anormală. Până şi exaltarea ei i se păru suspectă; când avu 
impresia netă că se va arunca în fluviu, o strigase, urlând, 
pe nume, şi alergase spre ea. 

Ea îl recunoscu imediat. 

Trăiră pe dată preludiul dragostei lor — cel mai scurt din 
toată Istoria. 

— Ai pe cineva? întrebă Mathieu fără să piardă o singură 
secundă. 

— Sunt celibatară şi am un copil, răspunse ea pe un ton 
la fel de sec. 

— E perfect. Mă vrei? 

— Da. 

El apucă cu putere şoldurile lui Plectrude şi o întoarse cu 
o sută optzeci de grade, pentru ca picarele să nu-i mai 
atârne în gol. Se sărutară, spre a-şi pecetlui spusele. 

— Nu cumva voiai să te sinucizi? 

— Nu, răspunse ea, din pudoare. 

O sărută din nou. Ea se gândi: „Chiar acum un minut, 
eram pe punctul să mă arunc în gol, iar acum sunt în 
braţele bărbatului vieţii mele, pe care nu l-am mai văzut de 
şapte ani, pe care nu credeam sã- mai văd vreodată. Îmi 
amân moartea pentru altă dată”. 

Plectrude descoperi un lucru surprinzător: puteai fi fericit 
şi ca adult. 

— ţi voi arâta unde locuiesc, spuse el, luând-o de braţ. 

— Ce repede faci totul! 

— Am pierdut şapte ani. Mi-a fost de-ajuns. 

Dacă Mathieu Saladin ar fi putut bănui câte reproşuri şi 
ocări îi va aduce această mărturisire, n-ar mai fi făcut-o. 
Căci Plectrude îi va striga de nenumărate ori: 

— Când mă gândesc că m-ai lăsat să aştept şapte ani! Să 
aştept şi să sufăr! 

lar Mathieu protesta: 

— Dar şi tu m-ai lăsat să sufăr! De ce nu mi-ai spus că 
mă iubeşti, când aveai doisprezece ani? 


— Asta trebuie să facă băiatul! i-o tăia scurt Plectrude. 

într-o zi, când Plectrude începea să cânte cupletul deja 
celebrului „şi când te gândeşti că m-ai lăsat să aştept şapte 
ani!", Mathieu o întrerupse, spunându-i ceva surprinzător: 

— Nu numai tu ai stat mult în spital. Si eu am stat în 
spital, de şase ori, între doisprezece şi optsprezece ani. 

— Domnul şi-a găsit o nouă scuză? Si, mă rog, ce boli 
aveai? 

— Ca să fiu mai exact, află că, de la un an şi până la 
optsprezece ani, am fost internat în spital de optsprezece 
ori. 

Chipul ei căpătă o expresie gravă. 

— E o poveste lungă, începu el. 

La vârsta de un an, Mathieu Saladin murise. 

Bebeluşul Mathieu Saladin se târa de-a buşilea în salonul 
părinţilor săi, explorând universul pasnant al picarelor de 
fotolii şi al locurilor de sub mese. Intr-o priză electrică se 
găsea un fir, care nu ducea nicăieri. Bebeluşul fu interesat 
de acea sforicică terminată printr-o atrăgătoare emisferă: o 
băgă în gură şi salivă. Curentul electric i se descarcă în trup 
şi el muri. 

Tatăl lui Mathieu nu putu să accepte această sentinţă 
electrică. Merse cu bebeluşul la cel mai bun medic de pe 
planetă, chiar în ora care a urmat accidentului. Nimeni nu a 
ştiut ce s-a petrecut, dar doctorul a reuşit să însufleţească 
micul trup. 

Dar trebuia să capete o gură: Mathieu Saladin nu mai 
avea nimic care să poată fi numit astfel: nici buze, nici cerul 
gurii. 

Medicul îl trimise la cel mai bun chirurg din univers, care 
luă de ici puţin cartilagiu, de dincolo puţină piele, şi care, 
după o minuţasă reconstituire, obtinu dacă nu o gură, 
măcar structura ei. 

— Este tot ce pot face anul ăsta, le spuse el. Veniti din 
nou la anul. 

în fiecare an, îl opera din nou pe Mathieu Saladin şi mai 
adăuga ceva. Apoi, termina prin cele două fraze,devenite 
fraze rituale. Ele au fost subiect de glume în copilăria şi în 


adolescenţa celui înviat din morţi: 

— Dacă eşti cuminte, la anul o să-ţi facem un omusor 
(sau un fund de gură, o membrană velară, o curbură pala- 
tală, o gingivo-plastie etc). 

Plectrude îl ascultă în culmea extazului. 

— De asta ai această sublimă cicatrice lângă mustață! 

— Sublimä? 

— E tot ce poate fi mai frumos! 

Erau cu adevărat meniti unul celuilalt, căci fiecare, în mod 
atât de diferit, în decursul primului lor an de viaţă, fusese 
atât de aproape de moarte. 

Zânele, cu siguranţă prea numeroase, care o copleşiseră 
pe fată cu încercări pe măsura darurilor cu care o 
împodobiseră, îi trimiseră atunci cel mai rău dintre 
flagelurile Egiptului: un flagel venit din Belgia. 

Trecuseră câţiva ani. Faptul de a trăi o dragoste 
desăvârşită împreună cu Mathieu Saladin, muzician de 
meserie, îi dăduse lui Plectrude curajul de a deveni 
cântăreaţă, sub un pseudonim care era un nume de dictnar 
si care se potrivea astfel cu dimensiunea enciclopedică a 
suferințelor pe care ea le cunoscuse: Robert. 

Este foarte normal ca nefericirile cele mai mari să ia mai 
întâi chipul prieteniei: Plectrude o întâlni pe Amelie 
Nothomb şi văzu în ea prietena, sora de care avea atâta 
nevoie. 

Plectrude îi istorisi viaţa ei. Amelie ascultă înspăimântată 
povestea acestui destin de atrid. Ea o întrebă dacă atâtea 
tentative de asasinat asupra persoanei sale nu-i stârniseră 
dorinţa de a ucide, în virtutea legii care face din victime cei 
mai buni călăi. 

— Tatăl tău a fost asasinat de mama ta când aceasta te 
purta în pântece, fiind însărcinată într-a opta lună cu tine. 
Este sigur că existai ca fiinţă, de vreme ce sughiţai. Deci ai 
fost martoră! 

— Dar n-am văzut nimic! 

— Cu siguranţă că ai perceput ceva. Eşti un martor de un 
fel foarte apreciat: un martor in utero. Se pare că, din 
pântecele mamei lor, bebeluşii aud muzica şi ştiu dacă 


părinţii lor fac dragoste. Mama ta a descărcat revolverul 
asupra tatălui tău, aflându-se într-o stare de extremă 
vlentä: nu se poate ca tu să nu fi simţit asta într-un fel sau 
altul. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Eşti impregnată de această crimă. Ca să nu mai 
vorbim despre tentativele de asasinat metaforice pe care 
le-ai suportat şi pe care ţi le-ai impus mai târziu. Cum ai 
putea să nu devii o ucigaşă? 

Plectrude, care nu se gândise nicdată la asta, nu mai 
putu, din acel moment, să se mai gândească la nimic 
altceva. Si cum există o formă de justiţie, ea îşi potoli 
dorinţa de asasinat omorând-o pe cea care i- sugerase. Luă 
puşca, de care nu se mai despärtea, căci îi era utilă când se 
ducea să-si întâlnească producătorii, şi trase în tâmpla lui 
Amelie. 

„N-am găsit altceva mai bun de făcut ca s-o împiedic să- 
şi mai dezvolte elucubraţiile”, îi explică ea soţului său, care 
o înţelese. 

Plectrude şi Mathieu, care aveau în comun faptul de a fi 
traversat adeseori fluviul Infernului, priviră cadavrul cu o 
lacrimă în colţul ochilor. Înțelegerea din acest cuplu 
emotnant spori astfel. Din acel moment, viaţa lor deveni, 
aproape silabă cu silabă, o piesă de nesco: Amelie sau cum 
să scapi de ea. Era un cadavru foarte inoportun. 

Asasinatul poate fi comparabil cu actul sexual prin aceea 
că adeseori este urmat de aceeaşi întrebare: ce să faci cu 
corpul? în cazul actului sexual te poţi mulţumi cu faptul de 
a pleca. Crima nu permite însă această facilitate. De aceea 
şi pentru acest motiv constituie o legătură mult mai 
puternică între fiinţe. 

Nici măcar acum, Plectrude şi Mathieu nu au găsit încă 
soluţia.