Ion Agarbiceanu — Domnisoara Ana

lon Agârbiceanu 


Ion Agarbiceanu 


Domnișoara Ana 


[. 

Cancelaria comunală e adăpostită într-o veche clădire de 
cărămidă, masivă, greoaie, cu coridoare pardosite cândva 
cu cărămizi în dungă, din care n-au mai rămas decât 
porţiuni de măsele enorme, ca de monstru antediluvian. 
Trebuia să mergi cu grijă ca să nu te-mpiedeci de ele. Le-a 
ros vremea şi multa umblare de când s-a mutat aici 
cancelaria comunală, de vreo jumătate de veac cel puţin. 

Pe vremuri era curie nobilitară, o reşedinţă de ţară, în 
mijlocul satului, a unei vechi familii de grofi, stinsă de mult, 
de al cărei nume nici cei mai bătrâni din sat nu-şi mai aduc 
aminte. Are păreţii groşi, ca de cetate, camere de toate 
mărimile, cu boltituri puternice, neatinse de dintele vremii. 
Toate ferestrele sunt străjuite de grilajuri masive, arcuite ca 
nişte coaste negre, cu înflorituri de fier bătut. Are un 
acoperiş monstruos, cu trei caturi, după modelul clădirilor 
din veacul al optsprezecelea. Un instrument de tortură şi de 
cheltuială pentru sat, prin reparaţiile pe care trebuie să i le 
facă, ţigla măcinându-se de muşchi şi de vechime. 

Cancelaria comunală nu plăteşte nimănui chirie: clădirea e 
proprietatea satului încă de pe la jumătatea veacului trecut, 
când s-a stins, fără urmaşi, legali, familia proprietarilor; 
moşia lor-vreo trei mii de iugăre-din hotarul comunei, a 
trecut în proprietatea statului, iar curia a fost donată 
satului pentru primărie şi cancelarie notarială. Aci este, 
într-o aripă, şi locuinţa notarului. 

Legenda spune încă şi azi că ultimul vlăstar al familiei 
proprietare ar fi fost o femeie, care nu s-a măritat şi care a 


trăit mereu în clădirea asta, unde făcea chefuri straşnice, 
cu cine-i cădea la îndemână. 

Curtea, grădina, erau un hotar întreg înainte de reforma 
agrară, săvârşită, după unire, de statul român. Acum era 
vatra satului, în grădină, din merii, perii şi nucii de demult, 
nu mai rămăseseră decât, ici şi colo, schelete negre, ce mai 
întindeau, din loc în loc, câte o ramură verde. Poporul 
ceruse parcelarea pentru locuri de case. S-au scos peste 
douăzeci de parcele, şi pe toate înfloresc azi gospodării noi. 
A rămas totuşi grădină destulă, pentru zarzavat, pe sama 
notarului, şi ogradă mare, în care are ce paşte un caltoată 
vara, fără a mai fi scos pe păşunea satului. Cât ce întrai în 
coridoare, se simţea mucegaiul vechimii, deşi pe păreţi nu 
se vedea nici urmă de umezeală. Uşa care ducea în localul 
cancelariei, în cea dintâi încăpere, se ţinea încă bine în 
ţâţânile groase, de fier bătut, dar lemnul se rosese la 
îmbucături, şi trebuia trântită de multe ori pentru a se 
închide. Sala în care întrai era lungăreaţă, cu boltituri 
arcuite, ca toate celelalte. Podeaua de scânduri se rosese de 
multul umblet al oamenilor, şi cepurile de brad din ele 
împungeau ca nişte noduri mari, de care mulţi se 
împiedecau. Mirosea şi ea a vechime, şi mai ales a praf. Pe 
de laturi, pe lângă păreţi, erau laviţe de lemn. În fund, 
înaintea ferestrelor ce se uitau şi în stradă şi înlăuntru, 
erau două mese la care scriau doi ajutori de notar, în 
frunte, la dreapta, era masa primarului, încăperea slujea şi 
ca sală de aşteptare pentru cei ce aveau treabă cu notarul. 
În ziua aceea nouroasă de pe la sfârşitul lui iulie, sala de 
aşteptare era plină de ţărani. Era o zi de opăceală, un fel de 
sărbătoare nelegală, Sfântul Pantelimonoamenii-i ziceau 
praznicului Pantilimonu' ovesele, cam pe atunci căzând 
fruntea seceratului oveselor-când nimeni nu lucra la câmp. 
Era ultima opăceală a secerişului, venind după Marina şi 
după Palia, când nu se secera, fiind primejdie să te loveşti 
cu vrun spic la ochi, ori să te tai cu secera. Oamenii şedeau, 
câţi încăpeau, pe laviţele de lângă părete, alţii stăteau în 


picioare. Aproape toţi trăgeau din ţigări groase, umplând 
saia cu un fum tare, acru şi pişcător. Ceea ce nu părea să-i 
supere deloc pe cei doi cancelişti, care, cu ţigările în gură şi 
ei, adunau cifre pe coloane lungi sau copiau concepte 
redactate de notar. Oamenii vorbeau, râdeau, glumeau, 
aşteptând să le vină rândul la notar. Din când în când uşa 
care ducea în biroul lui se deschidea. Un creştin ieşea, altul 
intra. 

Primarul nu era în cancelarie. Oamenii vorbeau că era dus 
cu doi juraţi să preţuiască o pagubă făcută de nişte cai în 
trifoiul unui român. Se vorbea mai mult despre ce se 
zvonise de curând: că se va schimba guvernul şi că se vor 
face iarăşi alegeri. Vorbind de asta, oamenii nu păreau 
bucuroşi şi îşi făceau comentariile cu destul sarcasm. 

— Nu-i mare lucru să fii domn mare în România noastră. 
Abia te-ai aşăzat pe scaun, nici nu te-ai hodinit cumsecade, 
şi altul îl şi trage de sub tine. 

— Nici nu s-apucă bine de lucru, că şi trăbă să plece! Aşa, 
ce se poate duce la bun sfârşit? 

— Păi, cumu-i într-un sat aşa-i şi-ntr-o ţară: toată lumea 
vrea să se-nfrupte. Li-i frică oamenilor că nu le-ajunge la 
toţi. 

— Nici nu le va ajunge! De unde tot iai şi nu pui la loc, se 
isprăveşte. 

— Schimbările astea dese nu-s bune de nimic. Eu am 
apucat jude în sat care a stat în slujbă douăzăci de ani, până 
la moarte. Acuma-i mult dacă rămâne cineva în primărie un 
an. Ce lucru bun pentru sat se poate face într-un an? 

— Mai demult nu se înghesuiau oamenii la primărie ca 
acum. Îşi vedeau de treburile lor. Acum, deodată a-nceput 
să-i doară pe toţi capul de năcazurile satului. Ia gândiţi-vă 
numai la Nuţu Oanei, la Ilia Creţului, la 'loma Vântu, la 
Niculiţa Nănaşului! 'Toţi au fost luaţi de dureri de cap şi n- 
au mai putut durmi de grijile satului până nu s-au văzut 
primari. Vedeţi dumneavoastră că şi numele s-a schimbat: 
azi fiecare primar, nu mai este jude, ca mai demult. 


— Da' poate vor mai fi şi vorbe, măi oameni buni, şi nu ne 
vom apuca iarăşi de alegeri. 

— Nu-s vorbe. S-a scris şi la gazete! 

— D-apoi câte nu se mai scriu azi şi la gazetele alea! 

Uşa fu izbită de câteva ori, şi în sală întră un român 
îmbrăcat de sărbătoare, cu ghetele lustruite ca oglinda. Era 
un om negricios, mijlociu de statură, tuns cu frizură, cu 
mustaţa rătezată scurt, cu privirile pline de importanţă; în 
centru lor licărea o flacără mică, rece, ce se plimba 
dispreţuitoare peste capetele tuturor. Era zvelt, mlădios, 
avea ceva ieminin în purtarea trupului şi nepotrivit cu vocea 
lui bărbătească, adâncă. Părea gata în orice clipă şi de 
linguşire, dar şi de încordare şi atac. 

— În sfârşit, iată pe cineva care ne poate spune ce-o mai fi 
şi cu zvonurile astea, se auzi un glas, la intrarea în sală a 
noului venit. 

— Dacă nici lon Muja nu ne poate lămuri, pe cine am mai 
putea întreba, oare? 

Omul păru să nu ia în samă nuanţa ironică a apostrofelor 
şi, oprindu-se în mijlocul sălii întrebă: 

— Despre ce-i vorba? 

— Se zvoneşte că iarăşi s-ar schimba guvernul şi că iarăşi 
vor fi alegeri. 

— Până azi dimineaţă a fost doar un zvon. Dar acum e fapt. 
Guvernul s-a schimbat. Cel nou a făcut jurământul azi la 
ceasurile zece. 

— Nu mai spune! 

Oamenii îl înconjurară. Cei doi scriitori puseră condeiele 
pe niasă şi se ridicară în picioare, înălțându-se pe vârfuri, 
ca să vadă peste capetele oamenilor, de parcă aşa ar fi 
putut auzi mai bine ce spunea Ion Muja. 

— Cum de-ai aflat aşa de răpede? 

— Păi, dacă-l cheamă Ion Muja, cum să nu afle! Omul se 
uită să vadă cine a spus cuvintele acestea, şi în ochii lui se 
iviră flăcările acelea mici, reci, dispreţuitoare. Şi cine-a 
venit la guvern? Întrebară mai mulţi. 


— Liberalii, fireşte! 

Oamenii ştiau că, de la unire, lon Muja făcuse mereu 
politică liberală. Era un fel de bărbat de încredere pentru 
vreo zece sate din jur. El ţinea legătura cu conducerea de 
plasă a partidului. În sat mai erau vreo douăzeci-treizeci de 
alegători care votau de obicei cu Partidul Liberal. Restul, de 
vreo optzeci de alegători, erau toţi naţional-ţărănişti. 

— Şi cine sunt noii miniştri? Se interesară acum câţiva din 
cei ce votau cu liberalii, îmbulzindu-se în Muja. 

Exponentul partidului nou-venit la putere îi înşiră pe toţi. 

— Aproape toţi cei care-au mai fost! 

— Aproape! 

— De-acum se-apropie şi primăria ta, Muja, se auzi un glas 
din fundul sălii. 

Ion Muja privi de sus spre colţul de unde venise vorba, dar 
nu răspunse. 

— De-aceea se va fi îmbrăcat el de sărbătoare, se auzi alt 
glas. 

— Daţi-i pace omului! El vă aduce o veste, şi voi, în loc să-i 
mulţămiţi, vă daţi la el. 

— Da' n-avem pentru ce-i mulţămi! N-au mai fost liberalii 
la guvern? Şi cu ce bine ne-am ales? 

— De altfel, şi ce spune el tot zvon va fi. Parcă va fi stat 
cineva să-i bată chiar lui telegraful! Iată, dumnealor-şi 
vorbitorul arătă spre cei doi scriitori din cancelarie-parcă 
ştiu ceva? Şi dumnealor au doară, aici, telefon! 

— Am auzit şi noi că-i criză de guvern-răspunse unul. Nici 
domnul notar nu ştie până acum că avem guvern nou. 

Ion Muja ridică din umeri şi trecu printre oameni spre 
biroul notarului. Un bătrân îl prinse de mânecă. 

— Stai la rând, mândrul moşului! Nu vezi câtă lume 
aşteaptă aici? Şi toţi au venit înaintea ta. La rând, ca la 
moară! Ştiu că nu-ţi ard palmele a lucru în zi de sărbătoare. 

Oamenii din apropiere râseră: tot satul ştia că Ion Muja se 
cam domnise de când cu stăpânirea românească, şi că 
hărnicia lui nu-şi prea lăsa urmele prin ograda şi pe moşia 


sa. Ion Muja nu-l luă în samă pe bătrân: ciocăni la uşă şi 
întră fără a mai aştepta răspunsul. El ştia că, ducându-i 
vestea, pe care în sat numai el şi poştăriţa o cunoşteau, va fi 
bine primit de notar, pus aici de regimul liberal trecut, şi 
care era acum în primejdie să fie mutat, de guvernul căzut, 
undeva în Dobrogea, pentru a face loc în această comună 
fruntaşă unui văr de-al doilea al prefectului. 

II. 

În sala de aşteptare oamenii se mişcară nemulţumiţi. 

— Obraznicul mănâncă praznicul! Spuse oftând 
moşneagul care-l prinsese de mânecă pe Ion Muja. 

— Să ştiţi că vestea lui e adevărată, dacă s-a grăbit să i-o 
spună şi notarului, se auzi un glas. 

Sătenii, deşi notarul fusese numit subt celălalt guvern 
liberal, în vreme cei ei votaseră cu naţional-ţărăniştii, erau 
mulţumiţi cu omul. Era un slujbaş liniştit şi harnic, şi satul 
nu dorea schimbarea lui. Ştiau însă că interesele familiale 
ale prefectului îi primejduiau situaţia. 

Încă în după-amiaza aceea, pe la ceasurile şase, pe când 
Ion Muja era încă în biroul notarului, schimbarea de guvern 
fu confirmată oficial. El, Muja, a fost chemat la telefonul 
oficiului poştal din sat, pe la trei după-amiază, şi ştirea i-o 
dăduse un nerăbdător viitor candidat la deputăţie, care-l 
avizase că poate începe să se mişte pentru pregătirea 
alegerilor. 

Notarul îi chemă pe cei doi scriitori şi le spuse noutatea, 
iar ei, revenind la mesele lor de lucru, vestiră pe oameni că 
Muja avusese dreptate. 

— Hm! De-aceea s-a îmbrăcat el în haine de duminecă! E 
praznicul lui azi! Zise unul. 

— Nu ştiu să-l cheme Pantilimon! Răspunse altul. 

— De, pentru un om ca el, haine de sărbătoare să fie, că 
praznic îşi poate face în toată ziua. 

— N-avem se spune! Se mai înfruptă şi el la alegeri? Dar e 
om cu credinţă faţă de partidul lui. 


Ion Muja nu prea era luat în samă de consătenii săi. În 
copilărie, după ce terminase şcoala primară din sat, îl 
dăduseră părinţii la liceu, la oraş, dar băiatul nu urmase 
decât o clasă. Tatăl său murind în floarea vârstei, mumă-sa 
nu-l mai dăduse la şcoală. 

Din fire, ori pentru acest început de învăţătură, Ion Muja 
se ţinea mai mult decât alţii, şi vanitatea asta deşartă parcă 
îi poruncea să rămână mereu la coadă cu toate muncile 
agricole, îi rămăsese de la părinţi casă bună, de piatră, şi o 
moşioară mijlocie. Câtă vreme a mai trăit mamă-sa, a mers 
cum a mers, dar după ce a rămas singur-avea douăzeci de 
ani-toate au început să se dărăpăneze prin ogradă, iar 
moşia-i rămânea tot mai nelucrată. Nu mai era cine să-l 
strunească, să-l adune de pe la diacul bisericii, de pe la 
învăţător, cu care îi plăcea să stea de vorbă şi să le citească 
gazetele. 

Sătenii spuneau despre el, cu destul dispreţ: calcă a domn; 
nu le impunea că citeşte ziare la rând cu cărturarii satului 
şi că se ţine mereu de coada domnilor. Căci îl puteai găsi 
oricând la birtul lui Fleischer, când intelectualii satului se 
adunau să bea un pahar de bere şi să joace popicele. Ion 
Muja ţinuse să se abată de la regula generală a satului şi cu 
prilejul căsătoriei: nu se însurase nici din sat, nici din satele 
vecine, ci-şi adusese nevastă tocmai din jurul Săliştei 
Sibiului. El se lăuda că-i chiar din Sălişte, dar femeile 
aflaseră că-i numai dintr-un sat din apropiere. Două scopuri 
pe care le urmărise, Ion Muja le atinsese. Primul: îşi 
adusese o fată mândră ca un steag şi curată ca o floare. O 
brunetă înaltă şi zveltă, cu pielea albă, cu sprâncene negre, 
bogate, cu ochii mari, lungăreţi, care aveau sclipiri verzi, cu 
mâna mică, cu picioarele în ghete, ca domnişoarele. Putea 
fi, după părerea lui, şi soţie de învăţător, şi chiar preoteasă, 
frumoasă şi îmbrăcată cum era. Al doilea: Deşi nu avea 
decât şaptesprezece ani, nevestica asta, Veta pe numele ci, 
înţelese în grabă că trebuie să ia dânsa în mână frâiele 
gospodăriei. Mai ales după unire, când Ion Muja, cunoscut 


cu o mulţime de domni de la oraş, intrase, cu mare plăcere, 
în rândurile agenţilor electorali ai organizaţiilor politice. El 
se dăduse de la început cu liberalii, poate din aceeaşi 
pornire: de a nu fi la fel cu ceilalţi săteni. Nevastă-sa-i 
descoperise de la început slăbiciunea, dar văzuse că n-are 
încotro, că trebuie să rabde şi să muncească şi în locul lui. 
Venise, neaducând altă zestre decât lada cu hainele, la o 
avere frumugşică. Pe de altă parte, afară de vanitatea 
aceasta prostească, Ion Muja era om bun şi se mulțumea cu 
orice-i punea pe masă. 

Şi-apoi îi şi plăcea de nevastă! Şi se mândrea cu ea ca 
păunul cu coada lui cea plină de ochii dracului. 

Ion Muja nu se îmbrăcase în port de sărbătoare din pricina 
schimbării de guvern. Fusese de dimineaţă la biserică, 
pentru că, deşi nu era sărbătoare legală, părintele slujise 
liturgu în faţa bătrânelor şi bătrânilor satului. lon Muja, 
deşi nu era credincios, era mare bisericos: îi plăcea să 
bornăie pe lângă strana cantorului. lar azi simţise şi nevoia 
să se roage. 

Veştile despre o schimbare apropiată a guvernului umblau 
de două săptămâni, şi el dorea mai mult ca niciodată să se 
adeverească. Se apropia începutul anului şcolar şi ardea de 
dorinţa să-şi duca fetiţa, pe Ana, la liceu. Un fruntaş al 
partidului îl asigurase că, în caz de venire la putere a 
liberalilor, îi va face copilei rost de o bursă, de un loc gratuit 
în internatul liceului. Ana împlinise treisprezece ani, şi mai 
târziu ar fi fost prea vârstnică pentru clasa întâia liceală. 

În dimineaţa aceea de Sfântul Pantelimon el se îmbrăcase 
în port de sărbătoare şi pentru că această zi era de o mare 
însemnătate pentru familia sa: hotărâse, fără să mai aştepte 
schimbarea de guvern, să scoată de la primărie extractul de 
naştere al copilei şi să înainteze cererea de înscriere la 
liceu. Şi nu-i plăcea să se înfăţişeze, nici la notariat şi nici în 
cancelaria parohială, în hainele de peste săptămână. Şi, ca 
toţi oamenii care râvnesc la mai mult, dar nu au destulă 
încredere în ei înşişi, lon Muja simţise şi el, în ziua acea de 


Sfântul Pantelimon, nevoia să se roage, căci, fără protecţia 
cuiva puternic, nu trăgea nădejde să-i fie primită copila ca 
bursieră. Era şi prea vârstnică, şi avea un certificat de 
studii destul de mediocru. 

Când i se comunicase la telefon vestea cu schimbarea 
guvernului, i se păruse că rugăciunea lui a fost ascultată, şi, 
pe-o clipă, se simţise oarecum alesul lui Dumnezeu şi se 
hotărâse: Va scoate deândată certificatul de naştere al Anei 
şi va înainta cererea. Termenul era zece august, şi acum era 
douăzeci şi şapte iulie. Şi nu va trimite cererea direct la 
liceu. O va duce el însuşi la protectorul său de la club, la cel 
care-i făcuse promisiunea, la domnul fost deputat şi prefect 
Voicu, şi acesta va şti el ce este de făcut. 

Când ieşi din biroul notarului, ţinea în mână certificatul 
proaspăt, cu cerneala abia zbicită. 

— Uite, frate, i-a venit prin telegraf şi numirea de primar! 
Se auzi un glas. 

Ion Muja îşi înălţă capul, aruncă peste oameni luminiţele 
acelea reci ce se aprinseseră iarăşi în ochii lui, şi zise cu 
răutate, ca omul care se vede încolţit de toată lumea: 

— Nu e târziu să vină, dacă aş ţine la asta! 

— Se opri, dar un val de mândrie, de vanitate îl împinse 
mai departe: 

— Ceea ce ţin în mână este însă numai un certificat de 
naştere, al fiicei mele Ana. 

— Auzi, frate, ăsta nu mai scoate de la popa carte de botez 
pentru copii, ci certificat de naştere de la primărie...! 

— Fetiţa are nevoie şi de un astfel de certificat pentru a fi 
înscrisă la şcoală, la liceu. Aşa s-a scris la gazetă. 

— Ce vorbeşti?! Îţi duci tu copila la şcoală la oraş?! La 
liceu?! Păi, să mai spuneţi că nu-i coada veacului! 

Ion Muja ieşi din sală plin de satisfacţie. Nu-i mai păsa de 
ce vor spune consătenii pe sama lui. Ştia că iar îl vor 
acoperi cu batjocori, ca de-atâtea ori în trecut. Dar el era 
mulţumit: le aruncase în faţă un fapt care-l ridica deasupra 
tuturora: îşi ducea copila la şcoală la oraş! Ion Muja nu avea 


decât un singur copil, pe Ana, şi abia aştepta s-o vadă 
mărişoară pentru a ajunge şi el în rând cu atâţia oameni din 
sat, în casele cărora se întorceau în vacanțe domnişorii. Era 
om cu multe legături la oraş, cu domnii din clubul liberal, şi 
aflase de mult că în România cea nouă se pot căpătui, 
mergând la şcoală, nu numai băieţii, dar şi fetele. Mai ştia 
că, din alte sate, multe fete de ţărani ajunseseră la şcoala 
normală, unele la liceu, ba chiar câteva şi la universitate. De 
ce n-ar ajunge şi fata lui eleva la liceu? Să-l răzbune de 
toate umilinţele pe care le suferise pentru că nu era la fel 
cu ei, pentru că nu-i plăcea munca pe ogor şi nici gura- 
satului. Oamenii nu ştiau, dar lon Muja rămăsese între ei 
fiindcă nu cutezase să înfrunte opinia lor. Fruntaşi ai 
clubului liberal au voit să-l ducă la oraş, să-l îmbrace 
nemţeşte, să-i dea şi o slujbă, făcândul cursorul clubului. 
Deşi în sinea lui preţuia mai mult o astfel de îndeletnicire 
decât munca pe ogor, totuşi, de groaza gurii-satului, nu 
cutezase să primească. Toată lumea ar fi râs de el, spunând 
că, în loc de domn, a ajuns slugă. Râvnea de mult să scape 
de subt controlul satului, dar până acum nu avusese prilej. 
Şi pentru că înţelesese că el nu va mai putea scăpa, 
hotărâse s-o elibereze pe fiică-sa, pe Ana; prin ea se va 
înălța pe sine însuşi în consideraţia celor care îl jigneau. 

Ana, copila lui Ion Muja şi a Vetei, atrăsese şi până acum 
atenţia satului, între fetele de şcoală era cea mai frumuşică 
şi mai armonios răsărită. Mamă-sa o purta în costum 
săliştenesc, veşnic curat ca o floare, şi Ana grijea mai mult 
de îmbrăcăminte decât de carte. 

Moştenise ceva din vanitatea lui taică-său. Văzându-se mai 
frumos îmbrăcată decât colegele ei, se ţinea şi superioară 
lor. 

Învățătorul nu putuse s-o ambiţioneze să fie şi întâia la 
învăţătură, cum era întâia la curăţenie şi la îmbrăcăminte. 
Nu-i păsa când nu ştia lecţia, pe cât se ruşina când se 
întâmpla să-şi murdărească iia albă ca hârtia. Voia şi 
aştepta să fie luată în samă pentru cum se înfăţişa, nu 


pentru câtă carte ştia. Dar fetele şi băieţii nu o luau în 
samă. La început le-a impus iia aceea albă, ca de 
domnişoară, dar s-au obişnuit repede cu ea. Mai ales când 
au văzut că Ana dădea răspunsuri proaste la lecţii. Râdeau 
de ea poate tocmai pentru a se răzbuna că era mai frumos 
şi mai curat îmbrăcată decât ei. 

Ana nu putea suporta râsul batjocoritor, şi, în scurtă 
vreme - cum era mai mărişoară decât multe fete şi băieţi- 
începu să-i terorizeze, îi trăgea de păr, le dădea bobârnace, 
îi pişca până ţipau de durere, le punea piedecă. În pauzele 
dintre ore sărea ca o capră de pe o bancă pe alta şi se 
năpustea cu ghearele asupra celor care râseseră de ea 
când nu ştiuse să răspundă, îşi bătea joc de copilele şi de 
elevii nespălaţi cumsecade, de hainele lor rupte şi murdare, 
în scurt, voind să se impună cu tot dinadinsul, ajunsese o 
pacoste a clasei. De la o vreme, învățătorul se plânse 
părinţilor, cerându-le s-o domesticească, pentru că altfel va 
fi nevoit să nu o mai primească în şcoală. 

— Ar putea să înveţe bine, să ajungă printre cele dintâi în 
clasă. Minte are, slavă Domnului! Dar nu se gândeşte decât 
să-i domine pe ceilalţi, ţinându-se mai bună decât toţi. 

Ascultându-l, lon Muja, deşi nu-i spusese dascălului gândul 
său, avu o satisfacţie: era firesc ca fata lui să se simtă 
superioară celorlalţi copii din sat. Dar mamă-sa, Veta, căzu 
pe gânduri: oare ce-o face pe Ana să se poarte astfel la 
şcoală, când acasă, subt privirile ei, era o copilă bună şi 
harnică? O înfruntă pe Ana şi o ameninţă că, dacă nu se 
potoleşte, n-o va mai lăsa la şcoală. 

Ar putea fi prima la carte-spusese învăţătoruldar mai 
struniţi-o şi dumneavoastră. Ceea ce-i extraordinar la ea, şi 
ceea ce-mi place de altfel, e simţul ei pentru curăţenie. Se- 
mbolnăveşte în toată legea pentru cea mai mică pată de pe 
iie. Nu poate fi rău un copil care are acest simţ. 

Veta se gândi la această observaţie. Se gândi la ea însăşi: 
aşa era şi ea! De-ar da Dumnezeu să-i semene fata şi la fire 


cum îi seamănă la înfăţişare. Să nu semene cumva cu taică- 
său! 

Ştirea că Ion Muja vrea să-şi trimită fata la liceu iscă o 
uimire generală. Nici o fată de ţăran din satul acela nu 
fusese trimisă nici măcar la şcoala normală, darmite la 
liceu! În comună stăpânea încă tradiţia dinainte de unire: 
numai popa, dascălul şi notarul îşi dădeau fetele la şcoală la 
oraş. lon Muja putea fi mulţumit: tot satul vorbea de el şi de 
copila lui, de Ana. Şi nu numai criticând şi în bătaie de joc, 
ci uneori şi cu un fel de pizmă, ba chiar cu admiraţie pentru 
cutezanţa lui. 

Însuşi preotul, când îl întâlni, îl întrebă dacă e adevărat ce 
se zvoneşte. 

Adevărat, părinte, răspunse Ion Muja cu mândrie. 

— Hm! Nu mi se pare potrivit. E singurul dumitale copil. 

— Cred că tocmai de asta sunt dator să mă îngrijăsc de 
viitorul ei. Oricât de sărac, cred că tot voi răzbate să fac 
faţă cheltuielilor. 

— Dar ai casă bună, ai o moşioară. Fetiţa e frumuşică. Ar 
putea-o lua oricare ficior din gazdele cele bune. 

— Se poate, dar cred că un viitor mai bun nu-i cu 
neputinţă. 

— Pentru că-i România mare acum? 

— Şi pentru asta! Vreau ca fiica mea să trăiască mai uşor 
şi mai bine decât mumă-sa. În România noastră lucrul nu 
mai este cu neputinţă. O profesoară, o învăţătoare, chiar o 
dactilografă, trăieşte neasămănat mai uşor şi mai omeneşte 
decât nevestele noastre. 

Preotul se îngândură şi-l pofti să-l însoţească spre biserică, 
unde avea treabă. 

— Cred că nu cunoşti situaţia adevărată, frate Muja- 
Începu el. Aş putea spune că şcoala de azi îngreuiază mai 
mult viitorul fetelor noastre decât şcoala de ieri. Înainte de 
unire, nici noi, intelectualii, nu ne dădeam copilele la şcoală 
la oraş pentru a trăi mai bine, pentru a se ferici sau pentru 
a face carieră. Le purtam la şcoală la oraş, trei-patru ani, 


pentru a câştiga cunoştinţele necesare ca să se poată 
mărita cu un dascăl, un preot, un advocat sau un medic. lot 
pentru căsătorie la creşteam, când le duceam la şcolile de 
la oraş. Cine se gândea atunci că fata lui îşi va putea face o 
carieră şi că va trăi de pe urma ei? Azi e posibil, şi totuşi 
situaţia, şi a lor şi a noastră, e mai grea. 

Ion Muja îl privi nedumerit. 

— Nu-nţăleg, zise el. 

— Pentru noi, pentru părinţi, e mai grea situaţia fiindcă, în 
loc să ţinem o fată la şcoală trei-patru ani, o ţinem opt sau 
doisprezece, ori şi mai mult. Înainte de unire, la vrâsta de 
douăzeci şi trei-douăzeci şi patru de ani fetele noastre erau 
căsătorite şi aveau doi-trei copii; azi învaţă încă şi dau 
examene. Pentru ele e mai greu, aş spune mai primejdios, 
fiindcă se înstrăinează de îndeletnicirile şi plăcerile lor de 
femeie, cresc şi nu cunosc nimic din purtarea unei 
gospodării. Pe urmă se ambiţionează să ajungă 
independente, să trăiască de pe urma slujbei lor, şi nu se 
mai gândesc la căsătorie până târziu, când îmbătrânesc, se 
fac urâte, uzate de slujbă, Şi-atunci nu le mai ia nimenea. 
Iar o fată care rămâne nemăritată e o nenorocire şi pentru 
ea, şi pentru părinţii ei. De-aceea ţi-am atras băgarea de 
samă; fetiţa dumitale, având casă şi oleacă de moşie, fiind 
singură la părinţi, mai uşor se va mărita rămânând fată 
acasă, decât dacă va ajunge dăscăliţă sau profesoară, îţi 
vorbesc din proprie experienţă. Fata cea mai mare, 
măritată, înainte de unire, cu un doctor, nu mi-a scos nici un 
fir de păr alb, pe când cele două mai mici, care sunt acum la 
liceu, ne-au îmbătrânit, şi pe mine şi pe preuteasă. Ele vor 
să ajungă la universitate, la diplomă; la posturi de 
profesoară! Dumneata o să păţeşti la fel, ascultă-mă pe 
mine. La gândul că fata lui ar putea ajunge chiar şi 
profesoară - căci, iată, şi preotul prevedea o astfel de 
posibilitate-lon Muja se umplu şi mai tare de vanitate. Voi 
totuşi să nu-pară nerecunoscător pentru bunele poveţe şi 
zise: 


— Copila mea se va mulţămi şi cu învăţătură mai puţină. 
Pentru mine şi pentru ea cred că va fi de-ajuns dacă va 
ajunge numai dactilografă. 

Crezu că-i face o bucurie preotului, rămânând învăluit în 
modestie. Dar părintele se opri şi-l măsură de sus până jos. 

— Cum ţi-a venit un asămenea gând? Vorbeşti serios? 

— De ce nu? Eu am văzut în birouri de advocaţi şi de 
notari publici, ba chiar şi la clubul partidului, fete tinere 
dactilografe, care câştigă trei-patru mii de lei pe lună. Cred 
că e destul de mult pentru o fată. Şi mai cred că e o mare 
deosebire între a şedea la o măsuţă, a bate din degete pe 
nişte clape, şi a săpa la cucuruz. 

— Ei bine, şi asta poate fi o carieră? 

— Cum aşa? 

— D-apoi poate trăi cu trei mii de lei la oraş, căsătorită cu 
familie? Ai văzut între dactilografe femei în vrâsta, femei cu 
copii după ele? N-ai văzut, căci nici nu sunt! Nu-i o carieră! 
E o înşălare proprie cu gândul că vine căsătoria. Căsătoria 
însă nu prea vine, ci vine altceva! Dacă dactilografa e 
frumuşică şi cutezătoare, fără prea mare grijă de curâţia ei 
de fată, uneori se mărită cu patronul, dacă e holtei ori 
văduv; alteori reuşeşte să se mărite cu el distrugând întâia 
lui căsătorie. Dar de cele mai multe ori nu se mărită, când 
ajunge numai întreţinuta lui, sau a altuia. Pentru că, o fată 
de azi, la oraş, roabă modei şi tuturor vanităţilor, nu poate 
trăi cu trei-patru mii de lei pe lună. 

Ion Muja îl lăsă pe preot să vorbească, bucurându-se în- 
sinea lui că pe Ana nu o va face dactilografă, ci profesoară. 
A aruncat cuvântul numai aşa, ca să-l îmbune pe părintele, 
despre care credea că-i invidios fiindcă Ana va urma; la 
aceleaşi şcoli ca şi fiicele popii din sat. 

De altfel, credea că preotul exagerează; nu putea fi aşa de 
primejdioasă învăţătura! Ba, el simţea că dacă ar fi avut 
şcoală, dacă ar fi fost om învăţat, ar fi trecut cu mult mai 
fericit prin viaţă. Nu puteau fi domnii, patronii birourilor, 
atât de ticăloşi încât să nenorocească nişte fete tinere; fete 


cu şcoală şi să alunece la o viaţă de... A, nu! E o slăbiciune a 
părintelui de-a nu putea vorbi despre ceva fără să vadă 
păcatul, răul. 

Preotul, în drum spre biserică, îi zugrăvi mai departe răul 
cunoscut acum, după unire, de toţi românii: prea marea 
năvală la şcoli, prea multele diplome, şi neputinţa statului 
de a da slujbe, de a da pâne tuturor celor cu carte. 

— Sunt tineri diplomaţi care aşteaptă cu anii să fie numiţi 
în vrun post, chiar şi în învăţământ. Şi numărul lor creşte an 
de an. 

Ce se alege de ei? Nici la coarnele plugului, nici la furcă şi 
război nu se vor mai întoarce. Nu se mai pot întoarce! 

— Nu cunosc lucrurile, părinte. Poate să fie şi aşa cum spui 
dumneata. Cred însă că lumea nu se va schimba nici în mai 
bine, nici în mai rău prin faptul că-mi trimet şi eu copila la 
şcoală. 

— 'Ţi-am vorbit pentru ca să te mai gândeşti înainte de a 
săvârşi fapta. Pentru că, odată la şcoală, odată pornită pe- 
un drum, cu greu vei mai putea-o opri. 

— Cum mă va ajuta Dumnezeu! Copila a fost primită ca 
bursieră la internatul liceului, aşa că e şi pornită la drum. 
De-acuma, numai Dumnezeu şi oamenii buni să fie cu noi. 

— Bursieră?! N-au fost decât zece locuri pentru clasa 
întâia! 

— Nu ştiu câte au fost, dar unul i s-a dat Anişoarei mele. 

— Se vede că ai pe cineva la oraş... 

Ion Muja simţi o bucurie deosebită să-i răspundă: 

— Am şi eu oamenii mei buni, părinte. Căci, vorba 
Scripturii, numai în satul lui nu-i lăsat omul să trăiască. 

— Dacă aş şti că e un bine pentru fetiţa dumitale, te-aş 
felicita. Dar nu ştiu. Un lucru ştiu: eu, în locul dumitale, n-aş 
trimete-o de-acasă. 

— Dar poate nici nu ne vom despărţi de ea, părinte! 

— Cum aşa?! 

— Nu-i cu neputinţă să mă mut şi eu cu nevasta la oraş. N- 
am spus încă la nimeni, şi, tare te rog, nu spune nici 


dumneata, încă nu e sigur, şi nu mi-ar plăcea să înceapă iar 
gura-satului. 

— Vorbeşti serios?! A, vezi bine! Sunteţi la guvern 
dumneavoastră! 

— Da, părinte! Oamenii mei buni, pe care eu i-am slujit şi-i 
slujesc cu credinţă, vor să facă ceva pentru mine. Nu mint: 
m-au îmbiat cu primăria din sat. Dar n-am primit: nu-i nici-o 
plăcere să-ţi scoli satul în cap şi să fii bârfit zilnic. M-am 
săturat de judecata satului, şi cred că am şi eu dreptul să 
trăiesc în libertate. Aşa, s-ar putea să-mi deie o slujbă la o 
bancă, o slujbă de care e legată şi locuinţa. De-aceea 
nădăjduim că nu ne vom despărţi de copilă. 

Preotul îi întinse mâna. Ajunseseră în faţa bisericii. 

— Dumnezeu să v-ajute, frate Ioane! Din gura mea poţi fi 
sigur să nu va afla nime nimic. 

— Săru' mâna, părinte! 

Aşa îşi făcu intrarea în liceu copila lui Ion Muja, absolventă 
mediocră a şcolii primare din sat. 

Părinţii făcură pe dracu-n patru şi o înzestrară cu toată 
rufăria şi veştmintele obligatorii în internat şi la liceu. 
Avură, de altminteri noroc şi cu venirea Partidului Liberal la 
putere: Muja primi ajutoare de la club, ca de obicei, pentru 
cheltuieli de propagandă electorală. Primi chiar sume mai 
mari de bani decât în rândurile trecute. Protectorul lui, 
fostul deputat şi prefect, cunoştea greutăţile înzestrării 
unei fetiţe de şcoală, chiar când era bursieră. 

Ion Muja ştiu, la rândul său, să-i fie recunoscător, lui şi 
întregului club, cu un zel înzecit faţă de alegerile trecute. În 
calitate de propagandist electoral, Ion Muja nu avea mulţi 
egali. Protectorul său, acela care-i obținuse fetiţei bursa la 
liceu, era cap de listă şi avu un suces răsunător în ţara-n- 
treagă. 

La îndemnul preşedintelui organizaţiei judeţene a 
partidului, prefectul îi oferi, îndată după alegeri, primăria 
satului. Ion Muja nu primi, dar ceru în schimb să i se facă o 
ofertă oficială, pentru a avea în mâna o dovadă împotriva 


satului. Oamenii, de când se scăpaseră, în ziua schimbării 
de guvern, să spună, în cancelaria comunală, că acum nu-i 
cu neputinţă să ajungă şi primar, nu-l mai slăbeau cu 
înţepăturile. Ba, ironiile sporeau cu cât treceau săptămânile 
şi vedeau că Muja încă nu făcuse nici o brânză cu primăria 
lui. 

Prefectul, mulţumit că nu primea-avea şi el un protejat-i-a 
dat hârtia cerută. Cu ea Muja se simţi la adăpost. Şi, într- 
adevăr, provocă uimirea satului prin refuzarea ofertei. 

Numai când, prin februarie, se mută la oraş, fiind numit în 
slujba acea de la bancă, consătenii lui se dumiriră. 

Intrarea în liceu a copilei lui Ion Muja provocă multă 
discuţie. Cele trei doamne din sat-preoteasa, dăscăliţa şi 
notărăşiţavorbiră multă vreme, scandalizate, de 
evenimentul acesta. De asemenea şi nevestele ţăranilor 
fruntaşi, care aveau copii la şcoală la oraş, dar cărora nici 
nu le trecuse prin minte până acum să-şi ducă fetele la 
liceu. De la unire, în fiecare an, tot mai mulţi ţărani 
necuprinşi îşi duceau copiii la şcoli mari, mai ales la şcoala 
normală, unde aveau întreţinere gratuită. Cu toată reforma 
agrară, în sat rămăseseră încă multe familii cu pământ 
puţin şi cu copii mulţi. Cum l-ar fi putut împărţi la atâţia? 
Era firesc ca acum, în ţara românească, unii dintre băieţi 
să-şi câştige alt mijloc de trai. Dar să dai o fată la liceu, să 
vrei s-o faci doamnă, cum făcuse Ion Muja, asta nu le întră 
în cap nici bărbaţilor, dar mite femeilor! 

Un proverb spune că nici o minune nu ţine mai mult de 
trei zile. În vremuri de prefaceri nu ţine nici atât. A fost de- 
ajuns ca oamenii să afle, dintr-alte sate, mai îndepărtate de 
ei şi mai apropiate de oraş, că şi din ele au plecat multe fete 
la învăţătură la oraş, pentru ca mirarea lor să înceapă a 
scădea. Ana pornise de-acasă curajoasă, fără să verse o 
lăcrăma, pe câtă vreme tată-său nu-şi putuse stăpâni câteva 
icniri de plâns. Veta era înduioşată, dar se ţinu mai tare ca 
Ion. Ea nu se mirase de hotărârea bărbatului de a-şi da fata 


la liceu şi nu se împotrivise, pentru că din satele din jurul 
Săliştei se duceau la şcoală la Sibiu multe fete de ţărani. 

Pentru Ana, lumea nouă în care întră după ce taică-său 
plecă spre casă, fu un lung şir de surprize. Se aşteptase ca 
liceul să fie o clădire doar cu ceva mai mare decât aceea a 
şcolii din sat, şi se trezi într-una cu două etaje, în care se 
rătăcea mereu. Se aşteptase să fie între fetiţe de vârsta ei şi 
mai mici, ca în şcoala satului, şi se trezi în mijlocul unui 
furnicar de sute de eleve de toate vârstele, unele - 
adevărate domnişoare. Numai fete şi iar fete, şi nici un 
băiat! Crezuse-că se va deosebi de celelalte copile prin 
hainele ei, dar toate erau îmbrăcate la fel, în uniformă. 

Nici prin minte nu-i trecuse, de câte ori se gândise la liceu, 
că va trebui să-şi petreacă ziua întreagă, nu numai orele de 
clasă, în mijlocul atâtor fete, să doarmă împreună cu ele în 
săli cu atâtea paturi, să mănânce împreună cu ele, la nişte 
mese nesfârşit de lungi, înşiruite cu zecile de-a lungul lor, 
faţă în faţă. Faptul că nu se mai deosebea prin nimic de 
celelalte fete o făcu să-şi piardă dintr-odată încrederea în 
sine şi să se zăpăcească. Contribui la aceasta şi 
împrejurarea, că li se serveau la masă mâncări nevăzute şi 
negustate vreodată, şi se simţea umilită ca trebuia să se 
uite la vecine ca să vadă cum trebuie să se servească. 
Spiona în dreapta şi în stâng cu coada ochiului, şi apoi le 
imita pe celelalte, dar adeseori obrăjorii ei albi se 
aprindeau de ruşine. Era mereu stăpânită şi când mânca, şi 
când umbla, de senzaţia penibilă că celelalte fete se uitau 
mereu la ea, spionând-o. Uneori se mânia şi-i venea să sară 
la ele, să le tragă de păr, să le pună piedecă, să le pişte prin 
mâneca uniformei, cum făcea cu copiii şi copilele satului. 
Alteori ar fi vrut să facă ceva, orice, numai sa le atragă 
atenţia asupra ei, pentru că simţea că se îneacă în 
uniformitatea şcolii, în indiferența fetelor, care nu o luau în 
seamă. Ele vorbeau, râdeau, se plimbau cu cunoscutele lor, 
iar ea, Ana, nu avea nici o cunoscută. 


Băgă de samă un lucru şi mai grav: elevele din clasa întâia, 
deşi nu aveau de unde să se cunoască mai dinainte, totuşi, 
după câteva zile, se împrieteniseră cu toatele, ca şi când s- 
ar fi ştiut de când e lumea. Numai de ea nu se apropia 
nimeni. La început nu-şi dădu sama că nu fetele acelea erau 
de vină, ci singură timiditatea ei era vinovată, că ea o ţinea- 
la distanţă de ele. Când câteva fete începură să se apropie 
de ea şi să-i vorbească, băgă de samă că nu prea ştia ce să 
le răspundă, că se temea să nu se facă de râs înaintea lor. 
Ele îşi spuneau câte şi mai câte despre lucruri de la ele de- 
acasă, din familie, pe care Ana nu le înţelegea. Vorbeau 
despre părinţi, fraţi şi surori care aveau alte îndeletniciri 
decât părinţii ei; vorbeau despre mâncări, prăjituri, torturi 
de care ea nu auzise niciodată; despre oaspeţi, despre 
vizite şi prânzuri în familiile lor, despre locurile de 
vilegiatură unde îşi petrecuseră vara cu părinţii lor. Ce 
putea să le răspundă când fetele se interesau de rufăria ei, 
ce şi-a adus, câte... Cutare are, tot nume pe care ea acum le 
auzea întâia oară! Sau o întrebau în ce oraş a făcut şcoala 
primară, unde trăiesc părinţii şi, ce slujbă au, câte camere 
are casa lor, câte uşi, câte fereşti, dacă mamă-sa a făcut 
astă-vară dulceaţă de fragi, de cireşe, de zmeură, sau 
compot de renglote? Şi câte şi mai câte alte prostii. Ana 
începu să le urască. Instinctul îi spunea că e străină de ele; 
din conversațiile cu colegele ei, ea înţelese că ele veneau 
dintr-altă lume şi că ea e singură cuc. Şi începu să-i pară 
rău că venise la şcoală la oraş. 

În uniforma de liceana, Ana părea mai zveltă şi mai înaltă 
decât în costumul ei de sălişteancă. Era una din cele mai 
frumuşele copile, nu numai din clasa ei, ci din întreg liceul. 
Era mamă-sa, Veta, în miniatură. Numai ochii lungăreţi, 
încadraţi de sprâncene dese, negre, îmbinate, păreau mai 
mari ca ai mamei sale, când îşi ridicau pleoapele cu gene 
lungi şi trimeteau sclipiri de un verde întunecat. Era uşoară 
şi mlădioasă ca o viespe în uniforma şcolii, şi totuşi Ana avea 
adeseori senzaţia că o împiedecă să se mişte în voie. Şi ceea 


ce o nefericea mai mult era că i se părea că are ghetele cele 
mai mari din clasa ei şi mânile cele mai lungi. Toate aceste 
impresii nu erau însă decât reflexe ale nervozităţii în care 
trăia de când intrase în liceu, nervozitate care, într-o bună 
zi, umplu paharul: sări şi înhaţă de păr pe cea dintâi fată 
care i se păru că se uită cu dispreţ la ghetele ei. Şi zile 
întregi după aceea vână motive de răzbunare pentru ofense 
închipuite, trăgând de păr când pe una, când pe alta dintre 
colege, zgâriindu-le, punându-le piedecă pe culuare, încât 
ajunse repede teroarea clasei, împrejurarea că, în acelaşi 
timp, fu ascultată la mai multe materii şi că dădu răspunsuri 
foarte slabe o înfurie şi mai rău, o făcu şi mai agresivă. 

Devenind în scurtă vreme elementul recalcitrant al clasei, 
fu chemată de directoare, la care se plânseseră, deopotrivă, 
şi profesoarele, şi elevele maltratate, ba chiar şi câţiva 
dintre părinţii acestora. 

— Ana Muja - îi zise directoarea, cu o voce severă - nu aud 
lucruri bune despre tine. Baţi fetele, ceea ce-i un lucru 
nemaipomenit la noi în liceu şi în internat. Ţi-au făcut ceva? 

— Mă batjocoresc! 

— Cum se poate?! N-am auzit despre aşa ceva. 

Ana nu mai dădu altă lămurire: nu-i putea spune 
directoarei cum o batjocoresc. S-ar fi umilit şi în faţa ei. 

— Să nu mai aud că te porţi rău. Aici eşti între copile din 
familii bune, care nu-s obişnuite cu purtările urâte. Nu 
vreau să ştiu cum te-ai purtat la şcoala din satul tău, nici 
cum ai învăţat acolo! Dar aici eşti între copii bine-crescuţi; 
şi nu-ţi permit să te porţi ţigăneşte. Dar dacă nici carte nu 
vrei să înveţi, cum îmi spun doamnele profesoare, să ştii că 
n-ai să mai poţi rămâne aci. Va trebui să te trimit acasă, la 
părinţii tăi. Ana o ascultă fără cuvânt, fără să clipească, 
până la sfârşit. 

— Dar să nu mă mai batjocorească nici ele pentru că nu-s 
şi eu fată de domn, spuse ea în sfârşit. 

În cursul înfruntării directoarei, înţelesese deodată că aici 
era izvorul întregii ei nenorociri şi a înstrăinării pe care o 


simţea, a privirilor furişe ale colegelor: ele erau cu toatele 
fete de domni; ea nu era. 

Directoarea o privi mirată. 

— Dar nu pot crede aşa ceva! Am mai avut în şcoală copile 
din familii modeste, şi nu mi s-au plâns niciodată, în şcoală, 
în internat nu-i permisă nici-o deosebire! De-aceea purtaţi 
toate o uniformă, şi cele sărace şi cele bogate, şi cele din 
lumea bună, şi cele de condiţii sociale mai modeste. 

Cuvintele din urmă Ana nu le înţelese, dar pricepu ceea ce 
voia să-i spună directoarea. Luată de imboldul sincerităţii şi 
de nevoia de a se dezvinovâăţi, răspunse: 

— Râd de mine când stau la masă, când umblu, râd de 
ghetele mele, de mâinile mele prea mari. 

— Dar nu-s mari deloc, nici ghetele, nici mâinile tale, 
prostuţa mea! 

— Râse directoarea. 

— Eşti una din cele mai drăguţe fete din liceu! Cum ar 
putea să râdă de tine?! La vorbele astea, Ana îşi ridică 
pentru întâia oară caput şi o învălui pe directoare cu 
privirile ei de-un verde întunecat. Erau calde şi umede 
acum. Cuvintele directoarei, lăudând-o, îi merseseră drept 
la inimă. 

— Dac-ai ajunge printre cele dintâi la învăţătură şi la 
purtare, aşa cum eşti printre cele dintâi la fizic, mi-ai face o 
mare bucurie. 

Ana nu înţelese cuvântul fizic, totuşi pricepu ce spusese- 
directoarea şi zise: 

— O să mă port bine şi o să mă străduiesc să învăţ bine, 
doamnă directoare. 

După ce ieşi din cabinetul directoarei, se ascunse în fundul 
grădinii, după un plop gros, şi plânse îndelung. 

De a doua zi se puse cu atâta hărnicie pe învăţat, încât, 
până la Crăciun, îşi ordonă întregul ei mic bagaj de 
cunoştinţe, şi în trimestrul al doilea întră cu puteri şi voințe 
noi de a birui. Totuşi întâia pe clasă nu reuşi să ajungă 
decât spre sfârşitul anului şcolar. 


În răstimpul acesta de continuă încordare şi singurătate, 
nimeni nu mai ridică nici o nemulţumire împotriva purtării 
ei, nici colegele, nici profesoarele. Nu trecu mult, şi elevele 
mai bune se uitau la ea cu pizmă, iar cele codaşe, cu o 
adevărată admiraţie. După trei-patru luni, multe colege 
încercau să se apropie de ea, unele chiar oferindu-se să-i 
facă mici servicii. Dar Ana nu le dădea nici o atenţie. Ea nu 
putea uita umilinţele suferite la începutul anului-reale sau 
închipuite-şi nu le arătă prin nici un semn că ar vrea să le 
fie prietenă, în chipul acesta credea ea că se răzbună pe ele 
pentru disprețul lor de-odinioară, şi simţea o bucurie 
răutăcioasă să le domine şi să le dispreţuiască. 

III. 

Când, la sfârşitul anului, se constată progresul Anei Muja, 
întreg corpul profesoral se felicită. Ba se auziră cuvinte de 
apreciere şi pentru protectorul politic al Anei Muja. Chiar 
directoarea spuse: 

— Se vede că-i cunoaşte familia, ştia că-i un neam de 
oameni deştepţi. Ar fi, într-adevăr, păcat ca asemenea 
talente să rămână îngropate la ţară. 

— Pentru băieţi, înţăleg şi eu că ar fi păcat să rămână fără 
şcoală-zise profesorul de religie-dar cu fetele cred că se 
face o greşală. Ele ar trebui să rămâie la vechile 
îndeletniciri, acasă, în sat. Cel mult aş admite să se facă 
învăţătoare la sate. Dar aş reduce numărul şcolilor normale 
de învăţătoare la trei-patru pe toată ţara. Prea multe fete 
absolvă în fiecare an şi aşteaptă să fie puse în posturi, în 
curând nu va mai fi loc pentru băieţi, ori nici pentru unii, 
nici pentru alţii. Suntem la nici două decenii după unire, şi 
posturile în învăţământul primar, ca şi în cel secundar, sunt 
mai puţine decât candidaţii la ele. Ce va fi mâne, mi-e şi 
groază să mă gândesc!... Totuşi, în şcoala normală mai 
înţăleg să între şi fete din popor, din părinţi mai înstăriți, 
mai cu tradiţie. Căci, de-o pildă, nu vei putea da cu inima 
liniştită o clasă pe mâna fetei văcarului din sat, ajunsă 
învăţătoare. Mai mult decât de cunoştinţe, pe care şi singur 


şi le poate câştiga oricine, în educaţie e nevoie de 
moştenirea unei tradiţii sănătoase. Dar să primeşti o fată de 
ţaran la liceu şi să o treci şi prin universitate, cred că e o 
greşală fundamentală care se va răzbuna amar. 

Discuţia începu în corpul profesoral în după-amiaza zilei în 
care s-a ţinut confeinţa de sfârşit de an. Se încheiase partea 
oficială, şi discuţia începu de la cazul Anei Muja. Niciuna 
dintre profesoare, nici profesorul de religie, nu bănuiră că 
din câteva observaţii şi păreri se va aprinde o discuţie care 
va ţine trei ceasuri şi de la care vor pleca aproape 
înduşmăniţi. 

Abia termină de vorbit preotul-catihet, că profesoara de 
ştiinţe naturale şi sări în discuţie: 

— Am tot respectul pentru Biserică, părinte, însă nu mă- 
mpac cu prea rigidul ei conservatorism. Adică dumneata ai 
voi ca poporul nostru să fie străin de orice evoluţie? Cum au 
trăit moşii şi strămoşii să trăim şi noi, nu? Şi mai ales, spui 
dumneata, dacă mama a fost ţărancă, să fi rămas şi eu 
ţărancă. Nu admiţi ca o copilă din popor să înveţe decât cel 
mult pentru a se face învăţătoare. Dar de unde disprețul 
ăsta pentru ţărani, chiar la dumneavoastră, care aţi trăit şi 
aţi lucrat mereu în mijlocul ţăranilor şi care, la obârşie, 
sunteţi tot ţărani? De unde ştii dumneata că în fiica unui 
ţăran nu se poate ascunde un mare talent? Şi de ce să nu 
fructifice el pentru neamul întreg? De ce să se îngroape el 
între păreţii unei rudimentare vieţi familiale? După câte 
înţăleg dumneavoastră, preoţii, nu sunteţi nici azi convinşi 
că femeia, este egală cu bărbatul, că această egalitate 
trebuie să fie efectivă. Dumneata n-ai auzit nimic despre 
drepturile femeilor? 

— Am auzit, cum să nu fi auzit! Mai cetesc şi eu câte ceva 
şi ştiu mai ales ce vrea democraţia de azi: perfecta 
egalitate! Cred însă, domnişoară profesoară, că aţi sărit 
prea departe de discuţia noastră. Sunt împotriva prezenţei 
fetelor de ţărani, de meşteşugari, din clasa de jos, la liceu şi 
la universitate. N-au ce căuta aici. Nu pentru că n-ar avea 


aceleaşi drepturi ca şi fetele intelectualilor sau ale celor cu 
profesiuni superioare; nu pentru că n-ar avea aceeaşi 
putere de acumulare a cunoştinţelor necesare unei cariere, 
ci din alt motiv. Dacă-l voi spune, vă veţi supăra şi mai rău. 
Totuşi îl voi spune: pentru că se nenorocesc pe ele însele şi 
nenorocesc şi societatea. Pentru că nu-s de-ajuns 
cunoştinţele pentru un trai sănătos şi folositor societăţii, ci 
e nevoie şi de o solidă educaţie de-acasă, de o tradiţie 
familială, fără de care totul se prăbuşeşte. 

— Este ceva în ce spune părintele, zise directoarea. 

— Ba aici e totul! Toţi avem ochi şi vedem ce se petrece în 
societatea noastră, în rândurile tineretului. A trece fără 
zguduiri dintr-o clasă socială într-alta e greu lucru. Şi 
clasele sociale există ca nişte organe fireşti ale naţiunilor, 
oricât ar încerca teoriile sociale să le nege, să le distrugă, 
ori să le facă o apă şi-un pământ. 

— Biserica a fost totdeauna împotriva socialismului, 
totdeauna a susţinut necesitatea firească a bogaţilor şi a 
săracilor, a stăpânului şi a slugii. N-a aprobat ea, la 
începutul creştinismului, sclavia? N-a îndemnat pe robi să 
asculte de stăpâni? N-a practicat ea însăşi sistemul feudal? 
N-au fost episcopi şi mănăstiri putrede de bogate, cu 
aceeaşi iobagi în jug ca şi latifundiile feudale? Întrebă cu o 
undă de sarcasm în glas profesoara de educaţie fizică, o 
femeie uscăţivă, iute ca o suveică şi cu ochi neastâmpăraţi, 
de veveriţă. 

— lar ne depărtăm de subiect, domnişoară - zise preotul, 
supărat. Vă rog să rămânem la problema pusă, dacă vrem 
sa ajungem la un rezultat şi discuţia să aibă un sfârşit. 

— Adevăratzise directoarea. Să vedem ce-i cu fetele de 
ţărani şi cu cele din clasele mijlocii care urmează liceul şi 
universitatea. 

— Voi recunoaşte în treacăt că da, Biserica afirmă 
orirginea organică şi necesitatea claselor sociale. Dar 
fiecare să se perfecţioneze în cadrul clasei sociale din care 
face parte, toate clasele sociale având aceleaşi libertăţi şi 


drepturi. Şi numai când un element e pregătit - fie prin 
înzestrare deosebită, fie prin educaţie deosebită-să treacă 
dintr-o clasa într-alta. Evoluţia şi primenirea claselor 
superioare prin elemente din clasele inferioare este 
necesară, dar ea trăbă făcută cu mare tact, cu mare grijă, 
pentru că nime nu-şi smulge rădăcinile dintr-un teren şi nu 
şi le împlântă într-altul, fără mare primejdie pentru el şi 
pentru clasa nouă în care se înrădăcinează. 

— De, e lucru firesc, spuse cineva. 

— Un lucru firesc de care însă, la noi, nu se mai ţine sama. 
După unire, noi am dat drumul unui amestec de clase 
sociale, adică unui amestec de mentalități, de credinţe, de 
tradiţii, de obiceiuri, de gând şi de faptă, de credinţă şi 
necredinţă, de moralitate şi desfrâu, de caractere şi de lipsă 
de caractere, din care talmeş-balmeş numai Dumnezeu 
singur ştie ce va putea ieşi. O prăbuşire morală se observă 
de pe acum. În esenţă, ce spun eu la problema care s-a pus? 
Ştim crizele prin care trece un dezrădăcinat, un fiu de 
ţăran trecut prin liceu şi universitate, până reuşeşte-dacă 
reuşeşte şi cum-să se înrădăcineze în noua clasă socială. 
Asta cu băieţii. Dar cu fetele? Cu ele va fi neasămuit mai 
greu. Optzeci de procente din ele se vor nenoroci înainte de 
a putea spune că au pus piciorul pe noul pământ. Pentru că, 
dacă pentru un băiat e mare dezorientarea când iasă din 
tradiţia satului, din controlul opiniei publice a satului, din 
supravegherea părinţilor, dezorientarea fetelor, rămase 
fără toate aceste razime morale, va fi mai dezastruoasă. 
Precum şi este! Priviţi seriile de dactilografe! Priviţi 
promiscuitatea în care se trăieşte la universitate. Şi ăsta e 
numai un început. 

N-au ajuns aici deocamdată decât primele valuri pornite, 
fără nici-o selecţie, din toate păturile sociale! 

— De ce mai pomeneşti, sfinţia-ta, cuvântul evoluţie? Te 
văd un duşman feroce al ei, zise cu dispreţ profesoara de 
ştiinţe naturale. 


— Nu-s împotriva evoluţiei, ci împotriva anarhiei. Şi de 
câte ori se încearcă, sau e lăsată o evoluţie la întâmplare, 
fără selecţie, urmează anarhia. Aşa cum într-un râu întră, în 
vreme de potop, râuleţe şi păraie de pe toate coastele din 
împrejurimi, îi tulbură apa şi-l fac să se reverse peste 
maluri. 

— Să mă ierţi, sfinţia-ta-începu c-un aer de superioritate 
profesoara de ştiinţe naturale, încruntându-şi sprâncenele. 
Să mă ierţi dacă voi crede că în materia aceasta sunt mai 
acasă decât dumneata. Evoluţia nu poate fi nici comandată, 
nici dirijată de rațiune. Evoluţia este un dat natural în 
existenţa tuturor vieţuitoarelor. Sfinţia-ta spui: de câte ori e 
lăsată la voia întâmplării ori se încearcă o evoluţie fără 
selecţie, urmează anarhia. Dar e un lucru ştiut că evoluţia 
nu se încearcă, nici nu e lăsată, ci că se produce după legile 
ei fireşti, între care însăşi selecţiunea indivizilor superiori 
înzestrați e hotărâtoare. Când nu există selecţie, nu există 
nici evoluţie. 

— Aşa e în regnul vegetal şi-n cel animal, nu însă şi în cel 
raţional şi etic, nu şi în viaţa omenească. Aici nu se 
provoacă, nu se întâmplă, nu se realizează nimic de la sine, 
nu porneşte nimic din potenţialul static al duhului, ci din cel 
dinamic: din rațiune şi voinţă, singurele care fructifică viaţa 
intelectuală şi morală. Prin rațiune şi voinţă se face 
educaţia, iar educaţia şi cultura sunt criterii de selecţie ce 
cad subt voinţa şi priceperea noastră. Dar să nu ne 
depărtăm din nou, domnişoară, de problema noastră. 
Dumneata aprobi numărul enorm de şcoli care, toate, 
pregătesc elemente pentru clasa cultă, pentru clasa 
intelectualilor? Eşti de acord ca în aceste şcoli să deie 
năvală o lume amestecată, provenind din toate păturile 
sociale? 

— Desigur că sunt de acord! Este una din binefacerile 
unirii politice a neamului românesc. Toată lumea are 
dreptul la libertate şi la lumină. Nu au fost de-ajuns 
veacurile de întuneric? N-am rămas noi înapoia atâtor 


popoare? Instituţiile culturale româneşti, şcoala în primul 
rând, înfloresc în mod firesc şi necesar. Năvala din toate 
păturile poporului spre şcoală este firească, necesara, şi 
dacă n-ar exista, ea ar trebui provocată artificial. 

— Da, e adevâărat-interveni directoarea-şi mai ales e 
frumos. Aşa ar trebui să fie. Dar mi se pare mic că în ce 
spune părintele este un sâmbure de adevăr. Nu constatăm 
noi, cele mai vechi în învăţământ, în fiecare trimestru şi la 
fiecare sfârşit de an, că nivelul cunoştinţelor scade din an în 
an la elevele noastre? Iar despre greutatea tot mai mare de 
a păstra o bună disciplină în şcoală şi în internat, ce să mai 
spunem? Mi se pare că nu trece zi să nu se plângă vreuna 
dintre dumneavoastră. Şi mi se pare că avem, cu doartrei 
schimbări, acelaşi corp didactic cu care am deschis liceul. 
Nu, observaţia părintelui cuprinde o sămânță de adevăr. Nu 
ştiu dacă aţi remarcat şi dumneavoastră, dar eu am 
observat acest detaliu: contingentele cele mai bune, ca 
inteligenţă, silinţă la studiu şi ca purtare, sunt elevele din 
clasele a şaptea şi a opta. Şi dacă le vom studia fişele 
personale, ne vom convinge că, fără excepţie, sunt fiice de 
funcţionari superiori, de liber-profesionişti-advocaţi, medici, 
ingineri-de preoţi, de învăţători. Cu cât coborâm în clase, 
aflăm material tot mai variat, şi ca inteligenţă, şi ca zel la 
carte, şi, mai ales, la purtare. Şi constatarea aceasta 
coincide cu datele personale ale elevelor: cu cât trec anii, 
cu atât dau năvală la liceu tot mai multe copile din cele mai 
diferite pături sociale. Spuneţi-mi, nu aţi făcut şi 
dumneavoastră asemenea constatări? 

— Aveţi dreptate, răspunseră aproape în cor profesoarele. 

— Eu, principial, nu pot recunoaşte aşa ceva-zise 
profesoara de educaţie fizică. Pentru mine nu există strat 
social, clasă, tagmă cu prerogative. Nu există decât 
înzestrare intelectuală. Sunt elemente superior înzestrate, 
şi ca inteligenţă, şi ca inimă, în clasa cea mai umilă, după 
cum sunt idioţi şi anormali moraliceşte în clasa superioară. 
Să înţelegem odată că, în ziua de azi, nu naşterea este o 


prerogativă care îţi dă dreptul de a te număra între elite, ci 
numai înzestrarea spirituală şi morală. 

— E uşor să nu recunoşti principial un lucru, şi el totuşi să 
existe, interveni profesoara de franceză. Principial sunt şi 
eu de părerea dumitale că naşterea n-ar trebui să fie o 
prerogativă pentru a ajunge în pătura conducătoare, ci 
numai înzestrarea spirituală şi morală. Şi cred, de 
asemenea, că un mare talent poate răsări în orice clasă 
sociala. Exemple sunt destule, în toate manifestările vieţii. 
Dar la ce-mi este de folos teoria, când practica vieţii ne 
arată că, fără cei şapte ani de acasă, un tânăr rămâne 
primejduit în tot cursul dezvoltării sale? 

— Şi dumneata crezi că cei şapte ani de-acasă se pot 
căpăta numai în familiile intelectualilor? Nu pot fi căpătaţi 
şi într-o familie de plugar sau într-una de meşteşugar? 

— Reveni profesoara de educaţie fizică. Ori poate ca 
aceasta este şi convingerea părintelui. 

— Nu voi fi tocmai eu, care m-am ridicat dintre ţărani, atât 
de nedrept încât să nu recunosc că cei şapte ani de-acasă 
pot fi căpătaţi în orice familie cinstită, care trăieşte după 
legile morale, fie că e vorba de plugar sau de meşteşugar. 
Decât, un singur lucru: acasă se creşte şi se face educaţia 
pentru acasă, adică pentru mediul în care trăiesc părinţii şi 
are să trăiască şi fiul. Nu pentru un mediu străin, pentru o 
clasă socială necunoscută. Dacă familia e degenerată 
fiziologic sau spiritual, cei şapte ani de-acasă nu plătesc 
nimic în orice clasă socială s-ar naşte cineva, mai ales dacă 
se naşte cu o moştenire grea. 

— Totuşi, după dumneata, clasele sociale, la care ţii atât de 
mult, ar trebui închise ermetic şi lăsate să se anchilozeze. 
Pentru că, după teoria dumitale, nu văd cum s-ar putea face 
trecerea dintr-o pătură socială într-alta şi cum s-ar putea 
primeni societatea-întră în discuţie şi profesoara de 
matematici. S-a vorbit aici că una e teoria, şi alta e practica. 
Acuma, pe părinte, eu o să-l bat cu însăşi persoana domniei- 
sale. Însuşi ne-a spus că se trage din ţărani. Cum se poate 


să fie azi intelectual, cu o familie respectata, cultă, ca şi 
când ar fi avut o lungă tradiţie în spate? Cum se explică 
atâtea salturi de-a-dreptul din pătura ţărănească în cea mai 
solidă pătură conducătoare? De unde s-a ridicat aşa-numita 
dumneavoastră clasă cultă în decursul unui veac? Nu din 
ţarânime? Căci boieri n-aţi prea avut. lar cei pe care i-aţi 
avut au beneficiat de feudalism şi s-au maghiarizat. 

— În ce mă priveşte, ştiu bine că nu-i una dintre 
dumneavoastră ca să nu-mi spună în spate: Ce mai 
ţopârlan! Sau: Uite-l şi pe popa! Suntem în acelaşi corp- 
profesoral de atâţia ani şi suntem încă străini. 

Profesoarele, în frunte cu directoarea, începură să facă 
gesturi de negaţie şi sa protesteze prin exclamaţii 
monosilabice. 

— Nu, vă rog, nu acuz şi nici nu mă compătimesc; fac o 
simplă constatare. Dumneavoastră aţi venit toate din 
vechiul regat. Noi, în Ardeal, înainte de unire, n-am avut 
fete licenţiate. Am avut deci noroc cu dumneavoastră. Nu 
spun ce spun ca un reproş. Dar ştiu şi simt că în atâţia ani v- 
am rămas tot străin, cum străine mi-aţi rămas şi 
dumneavoastră. Urmă o consternare; se auziră câteva 
exclamaţii de mirare. 

— Să ne înţălegem, doamnele şi domnişoarele mele. Noi 
facem aci o discuţie serioasă. Cu persoanele nu avem nimic 
de-mpărţit. Nu putem avea. Nici un gând de-a ofensa pe 
cineva. Dar acesta e adevărul: eu, să zicem, sunt un 
intelectual ridicat din pătura ţărănească. Bun! Eu am 
căpătat cei şapte ani de-acasă într-o familie de ţărani. Bun! 
Eu am făcut liceul şi patru ani de teologie. Iarăşi bun! Dar 
eu am rămas şi azi cu mentalitatea de ţăran, nu am 
împrumutat una de domn; eu eram mai potrivit ca preot 
într-un sat, aşa cum am început, decât sa fac pe profesorul 
de religie la oraş. Dumneavoastră nu mă puteţi accepta, şi e 
firesc, ca pe unul dintr-ai dumneavoastră, din clasa socială 
în care aţi crescut. lată ce am vrut să spun! Şiiată pentru 
ce dumneavoastră nu vă vor putea propovădui morala şi 


dogma creştină decât preoţii ieşiţi din aceeaşi clasă socială 
cu dumneavoastră. Dumneavoastră aveţi oroare de 
creştinism pentru că aveţi oroare de popa tradiţional, de 
popa ridicat din țărănime. 

— Vai de mine, părinte, dar unde vrei să ajungi 
dumneata?! Cum poţi să spui că noi avem oroare de 
creştinism?! Întrebă directoarea, îmbrăcându-şi întreaga 
autoritate administrativă. 

— Cer iertare la toată lumea, doamnă directoare. Dar 
chiar felul cum îmi apăr eu punctul de vedere dovedeşte că- 
s din altă clasă socială. Intre ai mei, nime nu s-ar fi 
scandalizat de o asemenea argumentare. Deci să mă întorc 
la observaţia doamnei profesoare. Nu-s împotriva 
anchilozării claselor sociale, ci pentru regenerarea lor prin 
trecerea dintr-un strat social într-altul. Aşa s-a născut mica 
pătură intelectuală din Ardeal, înainte de unire. Nu sunt 
deci împotriva regenerării, ci împotriva devălmăşiei, fiindcă 
ea e întotdeauna producătoare de anarhie, şi ideologică şi, 
mai ales, etică. Oamenii aceia care s-au săltat la noi din 
clasa ţărănească de-a una în cea conducătoare a păturii 
intelectuale sa nu credeţi că au pornit dintre orice elemente 
ale ţărănimii sau ale meseriaşilor. Nu au răsărit din orice 
familii, ci numai din câteva, selecţionate în scurgerea 
timpului, atât ca intelectualitate, cât şi ca cinste şi hărnicie. 
Şi ei toţi au muncit şi au luptat din greu până să ajungă la o 
diplomă. Burse erau puţine pe vremea aceea, şi nu se 
dădeau decât după un singur criteriu: sporul la studii şi o 
bună purtare morală. Ei făceau un adevărat exerciţiu al 
tuturor virtuţilor până ajungeau să însămne ceva, până ce- 
şi câştigau o conştiinţă nouă despre ei înşişi, despre 
misiunea lor în noua clasă socială în care intrau, punând la 
bătaie propriile lor puteri spirituale. Cu pilda pe care le-o 
dădeau înaintaşii, cu ceea ce se cristaliza în sufletul lor din 
proprie experienţă, ei întrau în noua clasă socială, ca să zic 
aşa, cel puţin cu jumătate din ceea ce face tradiţia şi ajută 
la formarea caracterului. Azi, însă, condiţiile în mijlocul 


cărora se ridică tineretul din clasele de jos în pătura 
conducătoare sunt complet schimbate: aproape oricine vrea 
să între în liceu, întră. Burse sunt destule. Iar intervenţiile 
celor puternici prin politică nu iau în considerare talentul, 
pregătirea, neamul, ci numai interesul electoral şi de 
partid. Pe Ana Muja n-am primit-o datorită unei asămenea 
intervenţii? Şi, după convingerea mea, chiar dacă a ajuns 
prima în clasă, locul ei nu era la liceu, ci cel mult în şcoala 
normală. Şi cazul ei ce, este unic? De vro patru ani, nu vă 
plângeţi toate, în frunte cu doamna directoare, de 
intervenţiile ce se fac, fie pentru primire, fie pentru 
examene? 

— E adevărat, răspunseră câteva profesoare. 

— Dar de Ana Muja nu ne putem plânge, spuse profesoara 
de ştiinţe naturale. 

— Ei bine, a fost o întâmplare fericită să fie un element 
bun. Dar altele, de care vă plângeţi? 

Şi profesoarele începură să numere. Pomeniră vreo 
cincisprezece nume. Directoarea zise, îngândurată: 

— Tot mai mult îmi vine să cred că părintele vede just 
lucrurile, cel puţin unele lucruri, într-adevăr, eu nu-mi pot 
explica declinul învăţământului în clasele inferioare ale 
liceului, ca şi purtarea tot mai îngrijorătoare a noilor eleve 
decât prin lipsa aceasta de selecţie a materialului uman ce 
ne vine din toate straturile sociale. Altă explicaţie n-ar 
rămâne, decât una care nu ne-ar încânta pe niciuna din noi. 

— Care anume?! Întrebă intrigată profesoara de istorie şi 
geografie. 

— Că noi nu ne mai ocupăm de eleve cu aceeaşi râvnă ca 
în anii cei dintâi, de după deschiderea liceului. Cred însă că 
explicaţia asta nu ne-ar conveni nici-uneia. 

— Desigur că nu, pentru că nu acoperă adevărul. 

Profesoarele se mişcară pe scaune, îşi aruncă priviri 
repezi. Obrajii unora se aprinseră, altele păliră, în 
conştiinţa ei, fiecare îşi recunoştea o vină, o micşorare a 
elanului cu care lucrase în primii ani. Câteva îşi aduseră 


aminte şi de observaţiile cuprinse în procesele-verbale ale 
inspectorilor şcolari din anii din urmă, de mustrările 
colegiale făcute de directoare în decursul anilor. 

Câteva clipe, în sala de şedinţe se făcu linişte. Câteva clipe, 
dar de ajuns pentru ca ele să-şi aducă aminte elanul cu care 
veniseră în Ardeal. Erau pe atunci mai tinere cu atâţia ani, 
nici o linie a tragicului vieţii nu le apăruse încă pe faţă, erau 
cu sufletul plin încă de soarele nădejdii, erau mai bune, mai 
generoase... Nu prea aveau atunci nevoie nici de ruj, nici de 
alifii, şi inima nici uneia nu se zbârcea când vedea o elevă 
mai răsărită, frumoasă şi gingaşă. Da, cu sufletul de-atunci 
puteau să-şi vadă mai uşor şi mai bine de şcoală. Dar anii au 
trecut, şi firea lor, fără să-şi deie sama, a devenit tot mai 
sacă şi mai înăcrită... În câteva clipe în-trevăzură adevărul: 
va fi scăzut şi zelul lor, şi puterea lor de supraveghere. Dar 
de la a recunoaşte până la a mărturisi este o distanţă destul 
de lungă. Nu fură în stare să răspundă directoarei decât 
profesoara de istorie-geografie şi una din cele nou-venite. 
Cea dintâi zise: 

— Poate nici zelul nostru nu mai e cel vechi, doamnă 
directoare. Şi dacă vom examina cauzele, vom constata că 
nici nu e lucru de mirare. Profesorul trebuie să fie scutit de 
grija zilei de mâne, pentru a-şi putea dedica tot sufletul 
şcolii. Dar noi aşteptăm de mulţi ani o mai justă salarizare, 
şi aşteptarea noastră a rămas zadarnică. 

Celelalte, văzând cum începuse colega lor, se liniştiră 
dintr-o dată şi aprobară. 

— Aşa este-confirmă şi directoareala toate congresele 
profesorilor secundari se pune problema asta, dar nimeni 
nu o soluţionează. Ba ne mai auzim şi dojane de la cei mari, 
că nu ştim altceva decât să cerem urcarea salariilor. Ei, 
care sunt bine plătiţi, nu înţeleg ce problemă capitală e 
aceasta pentru progresul învăţământului. Dascălul cuprins 
de griji materiale zilnice, cu gândurile împărţite între 
necazuri, nu-şi poate vedea cu tot sufletul de şcoală. 


— Vine, în al doilea rând-continuă profesoara de istorie- 
schimbarea deasă a programelor, a legii învăţământului 
chiar! Unde nu e continuitate nu poate fi progres, ci numai 
zăpăceală, care ameţeşte. 

— Dar continua frică a fiecăruia că poate fi mutat cine ştie 
unde în interes de serviciu, dacă altul râvneşte la postul tău 
şi are o bună protecţie politică? Spuse profesoara de limba 
română. 

— Într-al treilea rând sunt suplinirile prea multe, urmă 
profesoara de istorie. 

— Noi nu ne putem plânge de răul acesta; nu am prea 
avut supliniri, zise directoarea. 

— Eu vorbesc în general despre defectele şi piedecile care 
frânează progresul şcolii. La noi, spre norocul liceului 
nostru, n-au fost, dar la altele!... Nu mă mir că ne judecă 
ardelenii cum ne judecă... E numit cineva, ca azi, la un liceu 
fruntaş, iar ca mâne îşi cere concediu de studii, pleacă în 
străinătate, îşi pune cine ştie ce suplinitor, şi nu da pe la 
şcoală cu anii. E un adevărat scandal! 

Una dintre profesoare se simţi ofensată: avea un frate 
profesor titular la liceul de băieţi din localitate, şi nimeni 
încă nu-l văzuse la faţă. 

— Sunt necesare şi suplinirilezise ea-căci altfel cum ar 
putea să-şi completeze studiile universitare băieţii săraci? 

— Au vreme înainte de a fi numiţi. Bursa li s-ar da oricum. 
Dar ei vor să încaseze, fără să muncească, şi o parte din 
salariu. Unii se căsătoresc şi pleacă în străinătate cu 
nevastă cu tot. Se-nţelege că doi nu se-ajung dintr-o bursă. 

— Nu asta împiedecă progresul învăţământului... 

— Nu, de bună samă, dar din lipsuri de-acestea mici, dacă 
se adună, poate veni răul cel mare. 

Intră în discuţie şi profesoara de fizico-chimice, care până 
acum ascultase cu interes, fără să spună vreun cuvânt. Era 
o femeie de vreo patruzeci de ani, cuviincioasă, liniştită, 
serioasă, foarte stăpână pe nervii ei. Celelalte o cam 
dispreţuiau pentru ţinuta ei cam neglijentă, după părerea 


lor. Era singura care nu întrebuința nici pudra, nici rujul şi 
care nu se tunsese încă. 

— În ce mă priveşte, trebuie să recunoscâncepu ea-că nici 
eu nu mai am entuziasmul din primii ani, şi afirm că una din 
cauzele principale ale regresului care se constată în 
învăţământ este şi această micşorare a flăcării apostolice. 
Pentru că eu aşa simţeam, că vin să fac un apostolat în 
Ardeal. Ceea ce m-a răcit pe mine vor fi şi anii trecuţi, 
vârsta, care nu mai este a tinereţii, dar este mai întâi 
mediul rece, nepăsător şi indiferent în care trăiesc şi cred 
că trăim cele mai multe. Credeam, când am venit în Ardeal, 
că vom fi îmbrăţişate cu căldură de societatea românească 
de aci. Ei bine, au trecut atâţia ani, şi trăim aproape izolate. 
Eu, cel puţin, sunt mereu singură-cuc. Situaţia aceasta 
demoralizează, micşorează flacăra iniţială, dacă nu o stinge 
cu totul. 

— Da, ardelenii spun că cei din regat le iau pânea de la 
gură, confirmă alta. 

— În alte domenii ale vieţii publice se poate să aibă 
dreptate. Nu ştiu şi nu vreau să vorbesc despre ce nu ştiu. 
Dar în învăţământul secundar pentru fete, nu ar trebui să 
se plângă. Fără noi nu l-ar fi putut deschide, fiindcă nu 
aveau profesoare calificate pentru liceu şi şcoala normală. 
Aici nu le-a luat nimeni pânea de la gură. 

— Nu azi sau mâne-zise directoarea. Dar în viitorul 
apropiat? În patru-cinci ani vor avea zeci, dacă nu sute de 
licenţiate, şi acestea unde vor fi plasate? Corpul didactic 
existent nu poate fi pensionat atât de curând. 

— De, nici Dumnezeu nu poate satisface pe toată lumea! 
Fără noi nu se putea începe învăţământul secundar de fete. 
Ba, este evident că nici cel de băieţi, deşi profesori au avut 
mai mulţi. N-au fost siliţi -de lipsă, de bună samă-să facă 
profesori din învăţători şi din preoţi, aşa-numiţii cursişti, pe 
care toată lumea îi învinovăţeşte de scăderea nivelului 
învăţământului? 


— Pentru izolarea în care trăim-reveni la subiectul ei 
profesoara de fizico-chimie-cred că suntem vinovate şi noi. 
Nu inspirăm destulă încredere, destulă garanţie de 
seriozitate societăţii ardelenegşti. 

Un freamăt de iritare trecu prin corpul profesoral. Se 
aruncară priviri mânioase, revoltate, se auziră cuvinte de 
indignare. 

Vreo patru întrebară deodată: 

— Cum nu oferim garanţii de seriozitate? Prin ce? 

— Prin multe! 

— Am vrea să auzim! 

— Dar ştiţi şi voi ca şi mine! Societatea ardeleană, 
boanghinii ăştia, cum le spunem noi la supărare, vor să 
vadă în profesor şi în profesoară pe părinţii copiilor lor. 
Oameni care prin pilda lor să le inspire încredere şi 
părinţilor şi copiilor. Ei nu pot concepe ca o profesoară să 
se tundă ca ultima manicuristă, să poarte rochiţe scurte 
până la genunchi, să fie mereu cu oglinjoara şi rujul la 
îndemână. Din acest motiv nu au încredere în noi, ba ne şi 
dispreţuiesc. Din nefericire, am avut prilejul să aud astfel 
de aprecieri. 

Afară de directoare şi de profesoara de fizico-chimie, toate 
săriră de pe scaune ca azvârlite de resorturi. Unele se 
pregăteau să plece, altele să-i scoată ochii celei care 
vorbise. Şi altădată mai făcuse ea aluzii la aceste slăbiciuni 
femeieşti, dar încă nu le atacase direct şi într-o discuţie 
serioasă. 

Până să-şi revină celelalte din indignarea lor, profesoara 
de fizico-chimice continuă: 

— Zadarnic vă scandalizaţi şi vă burzuluiţi. Sclavia aceasta 
a modei, aducând-o în clasă, purtând-o pe stradă, 
contribuie şi ea la o proastă educaţie a fetelor. Dezmâăţul lor 
se datoreşte şi acestei griji exagerate faţă de exteriorul 
vostru. 

Directoarea sări şi ea înţepată de pe scaun: 

— Despre ce dezmâţ vrei să vorbeşti? 


— Ei, parcă tu poţi vorbi de o grijă exagerată faţă de 
exteriorul tău! 

— Dar e o ofensă pe care nu o putem tolera! 

— Să-mi daţi voie! Nu e nici-o ofensă. Discutăm despre 
cauzele scăderii nivelului învăţământului şi a purtării în 
ultimii ani. Eu am tăcut şi am ascultat în linişte ce s-a vorbit 
până acum. Nu-s liberă să-mi spun şi eu părerea mea? 

Doamna directoare a binevoit să mă întrebe la ce dezmăţ 
fac aluzie. Ei bine, m-am gândit la cel observat de toată 
lumea în rândurile tineretului. Nu m-am gândit numaidecât 
la Liceul şi internatul nostru. Dar n-am avut şi noi cazuri? 
N-am eliminat anul trecut trei, şi anul acesta două eleve? 

— Cred că un singur apărător ai între noi, pe părintele, 
zise una din profesoare, încercând să pătrundă în gândurile 
preotului, care de mult nu mai spusese nici un cuvânt, ci, cu 
fruntea răzimată în palme, cu ochii pe jumătate închişi, 
asculta. 

Grupul se mai liniştise şi fiecare îşi relua locul pe scaun. 

— Apărător? Se poate! Dar nu numai al domnişoarei 
colege, ci şi a altora, care au vorbit înainte. Toate au pus 
punctul pe câte un adevăr în legătură cu scăderea 
progresului la studii şi morală. Eu rămân însă la ceea ce am 
spus de la început: vina principală e prea marea năvală, 
fără nici o selecţie, din toate păturile sociale, la liceu şi la 
universitate. Pentru a ne întoarce de unde am 
plecatcontinuă părintele-catihet-eu recunosc progresul pe 
care l-a făcut eleva Ana Muja. Totuşi nu aprob părerea 
generală că, rămânând în sat, s-ar fi pierdut un lumen, sau 
că n-ar fi fost mai fericită, în copila asta mie-mi pare că este 
ceva ascuns. Urmăreşte un scop anume. Poate că mă-nşăl, 
dar n-aş crede. Mi se pare de-o mândrie exagerată. 

— Dumneavoastră, preoţii, sunteţi totdeauna bănuitori- 
zise directoarea, ridicând şedinţa. Auziţi la spovedanii 
atâtea păcate, încât le vedeţi în fiecare om. 

— Mai bine facem noi, care nu i le spunem; îl ajutăm pe 
părintele să fie mai optimist, zise una dintre cele mai tinere. 


— Da, a adevărat! Dumneavoastră îndemnați copilele să se 
spovedească, dar nici-una dintre profesoare nu se apropie 
de patrafir şi de cuminecare. Pot spune că-i o puternică 
pildă de-a înălța moralul elevelor! 

Profesoarele, în frunte cu directoarea, erau obosite, 
enervate, şi de lunga şedinţă pentru clasificări, şi de 
discuţia pornită din cazul Anei Muja. Aşa că nu luară în 
samă aluzia maliţioasă a părintelui, şi se ridicară, 
pregătindu-se de plecare. Când ieşiră din sala de şedinţe, 
încă mai purtau pe feţele aprinse urmele discuţiei aprige ca 
o bătălie. 

IV. 

Când, după şase ani, căzând guvernul liberal, Ion Muja fu 
scos din slujba şi din locuinţa lui de la bancă şi se mută 
iarăşi în sat, sătenii aşteptară zadarnic să se întoarcă acasă 
şi Ana. Oamenii socoteau că, de vreme ce lon Muja nu mai 
avea nici o putere, fata lui nu va mai fi ţinută gratuit la 
şcoală. Dar se înşelau. Ea, ajunsă prima în clasa întâi, îşi 
păstrase locul în toate cele şase clase ale liceului, cât 
stătuse tată-său în slujbă, începând din clasa a treia, 
rămânea în internat şi în vacanţele de Paşti şi de Crăciun, şi 
ar fi rămas şi în vacanţa de vară, dacă ar fi permis 
regulamentul şcolii. 

Ana venea, în prima zi de Paşti şi-n prima zi de Crăciun, de 
la biserică, direct la locuinţa părinţilor şi prânzea cu ei. 
Încolo, în celelalte zile al anului şcolar, nu le mai călca 
pragul. 

Profesoarele, în frunte cu directoarea, se mirară de 
stăruința ei, în clasa a treia de liceu, de-a rămâne în 
internat. Ştiau că părinţii Anei locuiesc în oraş, şi nu-şi 
aminteau să mai fi întâlnit în cariera lor un alt caz când o 
elevă să nu-şi dorească să-şi petreacă vacanţa alături de 
părinţi. Pentru a putea rămâne în internat, Ana se arătă 
gata să facă până şi mici servicii la bucătărie, al cărei 
personal se cerea mereu, de sărbători, în concediu. 

Mamă-sa, Veta, se supăra în toată legea. 


— Se poate una ca asta?! 

— Îi zicea ea bărbatului. Să nu se dorească ea acasă nici 
măcar de sărbători?! 

— Vrea să-nveţe şi în vacanţă, îi lua Ion apărarea. 

— Ce, Doamne iartă-mă, să mai înveţe?! Unde vrea să 
ajungă? Nu e întâia în clasă? Apoi, chiar dac-ar fi aşa cum 
zici, nu-şi poate aduce cărţile acasă, cum a făcut până 
acum, şi să cetească aici? 

— Nu poate aduce întreaga bibliotecă! 

— Ce s-aducă? 

— D-apoi toate cărţile pe care le are şcoala, biblioteca 
şcolii. 

Dar mamă-sa nu putea fi înşelată. 

— Ascultă-mă, loane! Ştii tu de ce nu vine ea? l-e ruşine cu 
noi! 

— Ce vorbeşti prostii, tu femeie! 

— Bine-ar fi să fie prostii, dar nu sunt! A crescut mare, e 
domnişoară acum, poartă uniforma liceului, şi i-e ruşine s-o 
vadă oamenii întrând şi ieşind din pivniţa asta unde locuim. 

— Vorbeşti şi tu prostii! Cum să fie locuinţa noastră 
pivniţă? E un subsol, tu muiere, şi încă unul foarte bun, 
mare şi uscat. Şi un profesor poate locui aici, nu numai un 
slujbaş ca mine. 

— Dacă vrei să nu fie pivniţă, bine, fie şi ce spui tu că este. 
Dar copilei i-e ruşine s-o vadă lumea întrând şi ieşind de- 
aici. Şi mi se pare că-ncepe să-i fie ruşine şi de noi. De tine 
încă nu atâta, că tu te-ai nemţit, dar de cătrinţa şi de şurţa 
mea, da. 

— Vorbeşti ca o femeie proastă ce eşti! 

— Spun ce văd cu ochii şi ce simt cu inima. 

Ion Muja ştia că nevastă-sa are dreptate, şi cu toate că în 
sinea lui se împăcase cu atitudinea fetei, îi era ruşine să 
recunoască pe faţă. 

Lucru de mirat, dar aşa era: omul încerca să legitimeze 
purtarea fetei. | se părea că e îndreptăţită şi că e firesc să-i 
fie ruşine să între şi să iasă din locuinţa lor, din subsol, ea, o 


domnişoară în toată legea, cum era acum. El însuşi se 
simţea umilit când o vedea întrând; se simţea parcă umilit 
chiar şi pentru că era tatăl ei, şi că Veta îi era mamă. I-ar fi 
plăcut s-o ştie pe copila lui fiica unor părinţi bogaţi, cu 
înaltă situaţie socială; s-o vadă întrând şi ieşind dintr-o casă 
mare, cu două sau trei caturi. Ba, uneori le invidia pe 
domnişoarele care coborau, în faţa locuinţii lui, din 
automobile. Nu era vrednică şi fiică-sa de-o asemenea 
viaţă? 

Pe faţă însă nu cuteza să-şi mărturisească gândurile 
acestea. |; se părea că e ceva împotriva firii, ceva ruşinos, 
degradator în sentimentele sale adevărate. Pe faţă, încerca 
să o convingă pe Veta că ea nu are dreptate. 

La un Paşti, odată-Ana era în clasa a patra de liceu-mamă- 
sa nu mai putu răbda, şi când copila, după ce prânzise cu ei, 
se ridicase să plece, i se puse în drum şi o opri cu hotărâre. 

— Nu o să pleci nicăiri! Până începe şcoala rămâi acasă! 
Avem şi noi dreptul, eu şi tată-tău, să ne bucurăm de tine 
câteva zile. 

Ana îi înfruntă hotărâtă privirea şi zise fără să clipească: 

— Dar m-aşteaptă doamna directoare! Ea nu ştie că voi 
rămâne acasă! 

— Merg eu numaidecât să-i spun, răspunse Veta, fericită la 
gândul ca fata se-nvoieşte şi osândindu-se în sinea sa că n-a 
fost de la început mai energică. 

— Nu e nevoie să te duci, zise Ana, şi glasul ei, cam 
îngheţat, o înjunghie în inimă pe mamă-sa. 

— Dar spuneai că nu ştie că vei rămâne acasă! 

— Nici nu voi rămâne! Mi-e cu neputinţă! Am de cetit, am 
de scris! 

— Are fata de lucru! De ce nu-i dai odată pace? Interveni 
Ion. 

— Ba e ceea ce-am simţit eu mereu, zise cu glas ostenit 
Veta. 

— Sst! Să-ţi tacă gura! Porunci lon Muja. 

— Gura poate tăcea, dar inima ba! 


Şi Veta izbucni într-un plâns care o zgudui multă vreme, în 
timp ce Ana, aşezată pe un scaun, privea în gol. 

— Prostii! Ştii ce crede ea? Ştii de ce plânge acum? Crede 
că tu nu rămâi la noi pentru că... ai fi prea mare 
domnişoară pentru noi... 

— Pentru că i-e ruşine de noi! Gemu femeia. 

Ana se ridică în picioare, în ochi i se aprinseră luminiţele 
acelea mici şi reci şi-i fixă pe rând pe tată-său şi pe mamă- 
sa. 

— Nu mi-e ruşine. De ce să-mi fie? Dar nu am ce face 
acasă, nu am ce face la dumneavoastră. M-am învăţat cu 
lucrul, şi fără lucru mi-e urât. 

Printre lacrămi, mamă-sa-i prinse privirea şi simţi alt 
junghi: înaintea ei era o fată străină, care se uita la ea cu o 
nepăsare rece. Dar era nepăsare, sau era dispreţ? 

Se surpă ceva şi în lon Muja când întâlni ochii Anei. Nu-şi 
putea da sama ce anume, dar rămase cu senzaţia că s-a 
încovoiat, ca şi cum i-ar fi slăbit brusc şira spinării. 

Veta zise: 

— Dacă ţi-e urât cu noi, poţi să pleci. Dacă îţi face plăcere 
poţi chiar să uiţi că suntem părinţii tăi. De altfel, nici nu-ţi 
mai suntem: eşti fată mare de-acum. Poţi pleca. Nimic nu te 
mai opreşte. Dumnezeu să te aibă în paza sa! 

Veta îşi zbici repede lacrămile cu mâneca de la cămaşă şi- 
şi făcu de lucru prin casă. 

Ana rămase o clipă nemişcată, cu braţele moarte, căzute 
de-a lungul trupului. Oricât de insensibilă păruse mai 
nainte, cuvintele mamei sale o durură. Simţea că numai o 
mare suferinţă i-a putut aduce pe buze cuvintele acelea în 
care şuierase disprețul. Totuşi inima ei nu se muie, şi, după 
câteva clipe de nehotărâre, spuse bună-ziua şi plecă. 

Tot în clasa a patra de liceu Ana Muja se împrieteni cu 
vreo zece fete din toate clasele, începând de la a treia în 
sus. Toate erau externe, fie că părinţii lor locuiau în oraş, fie 
că erau găzduite la rude sau că locuiau în pensiune la 
familii fruntaşe. 


Între elevele interne erau doar trei-patru cu care Ana 
Muja vorbea mai dezgheţat. La celelalte se uita de parcă n- 
ar fi fost demne nici măcar de privirea ei. 

În ultimul trimestru al clasei a patra, directoarea începu sa 
fie asaltată de familii din oraş, care aveau copile la liceu, 
rugând-o s-o lase pe Ana Muja să prânzească la ei. Aproape 
că nu era duminică şi sărbătoare în care să nu o ceară 
cineva. Directoarea nu se împotrivi. Eleva era întâia în 
clasă, cu o purtare morală foarte bună. Părea foarte liniştită 
şi cuminte. Numai un lucru o neliniştea, şi-l spunea tuturor 
solicitanţilor: Ana, deşi era numai în clasa a patra, trecuse 
de şaisprezece ani, era deci la vârsta cea mai primejdioasă. 
Dar oamenii se obligau să o ia de la şi s-o aducă ei înşişi la 
internat. 

Încă de la început directoarea se miră de aceste invitaţii. 
Cu cele mai multe fete ai căror părinţi o invitau, Ana nu era 
colegă de clasă; unele erau mai mici, altele, din clasele 
superioare. Părinţii răspundeau de obicei că atât de mult 
ce-a vorbit fata lor despre Ana Muja, încât ar vrei s-o 
cunoască şi ei. Şi se părea că în toate casele în care fusese 
invitată, Ana făcuse o foarte bună impresie, pentru că în 
unele familii fu poftită şi de câteva ori la rând. 

Fu îndrăgită mai ales de familia judecătorului Frunzescu. 
Fiica acestuia, Rada, era cu o clasă înaintea Anei, dar fetele 
erau de aceeaşi vârsta. Fu invitată să-şi facă vacanţa la ei, 
la o moşie din vechiul regat şi să petreacă împreună vreo 
trei săptămâni la mare. 

La sfârşitul clasei a şasea, când tocmai primise această 
invitaţie, lon Muja veni la liceu ca să ia unele lucruri ale 
fetei, care nu-i trebuiau acesteia în timpul vacanței de vară. 
Omul opri trăsura cu un cal la poarta şcolii, şi tot tuşind 
mărunt, dregându-şi glasul, întră în biroul directoarei. 

— Ana nu v-a spus nimic? Întrebă directoarea. 

— Nu. Ce să ne spună? 

— E invitată, peste vară, într-o familie, pentru vacanţa- 
ntreagă. Mă mir că nu v-a înştiinţat. Doară ştia încă de la 


începutul lunii...! 

Ion Muja nu răspunse. Simţi cum i se ridică un val de 
sânge în obraji şi-l furnică aprinzându-i. Pe-o clipă i se păru 
că Ana i-a dezvăluit directoarei taina lor, dacă nu direct, cel 
puţin indirect, de vreme ce primise invitaţia de a-şi petrece 
vacanţa într-altă familie decât a ei. Dar nu, directoarea 
părea să nici nu ştie şi nici să bănuiască adevărul. Fetei i s-a 
făcut o invitaţie şi a primit-o. Ce era de mirare în asta? 
Cazul nu era unic. Se mira numai că nu-şi înştiinţase 
părinţii. 

Muja, dându-şi sama că nu are de ce să se ruşineze, 
întrebă: 

— Cine a invitat-o? 

— Familia judecătorului Frunzescu, care a invitat-o adesea 
şi la masă. Ştiţi doară că fiica lor, Rada, e cea mai bună 
prietenă a Anei. 

— Da, ştim! Înghiţi în săc Ion. 

Nu ştiau nimic, nici că era invitată pe la prânzuri, nici că 
avea o prietenă atât de bună... 

Directoarea apăsă pe butonul de pe masă, şi, când întră, 
servitorul, zise: 

— Cheam-o pe domnişoara Ana Muja. 

Ion simţi ca o ameţeală dulce, dar nu la cap, ci la inimă: 
încă nu auzise pe nici o profesoară a copilei sale spunându-i 
domnişoară. 

Fata veni în grabă şi aruncă o privire mirată spre taică- 
său. Directoarea aşteptă să-şi salute părintele, dar Ana 
părea că nici nu are de gând. Directoarei i se păru un lucru 
nefiresc, şi o făcu atentă printr-un gest. Dar Ana nu ştiu, la 
repezeală, cum să-l salute-n faţa directoarei, să-i spună. 
Bună-ziua, ori sărut-mâna, şi nu zise nimic. 

— V-aţi întâlnit înainte de-a întra tatăl dumitale la mine? 

— Nu. De la Paşti nu ne-am mai văzut, zise Ion. 

— Tatăl dumitale a venit să te ducă acasă. Cum se poate să 
nu le fi spus pân-acum părinţilor că eşti invitată de familia 
Frunzescu?! 


— Voiam chiar azi să vă rog să mă lăsaţi până acasă. 
Aveam să le spun chiar azi. 

— Dar de la începutul lui iunie n-ai avut vreme? 

— Nu eram prea sigură de mine, doamnă directoare. 
Invitaţia am primit-o şi am promis, dar încă tot nu eram 
hotărâtă definitiv. Numai azi m-am decis. 

— Dumneavoastră, părinţii, aveţi ceva împotrivă? Ion Muja 
nu ştia ce să răspundă. 

— Nu pot avea nimic împotrivă-zise Ana. Mă duc la cea 
mai bună prietenă a mea şi într-o familie cunoscută. 

— Nu avem nimic de zis-spuse lon-dacă ea crede că aşa e 
bine. 

Părăsiră liceul împreună, lăsând-o pe directoare 
nedumerită şi nemulțumită. Ce fel de purtare faţă de părinţi 
era aceasta?! Cu atât mai mult cu cât e una din cele mai 
bune eleve din liceu! 

Dar, odată cu sfârşitul anului şcolar, directoarea fu 
năpădită de atâtea griji, încât uită de Ana Muja. La urma 
urmelor, dacă părinţii sunt de acord cu fata lor, ea nu mai 
avea nici o răspundere. lar eleva nu mai era o copilă. 

leşind din cabinetul directoarei, Ana îi promise tatălui ei 
că încă în după-amiaza aceea avea să treacă pe-acasă. 

Trecu, într-adevăr, şi-i ceru o sumă de bani de care el se 
îngrozi, în cei patru ani, deşi era bursieră, cheltuise destule 
parale cu ea, pe veştminte, pe pantofi, pe cărţi. Dar cât îi 
cerea acum era o sumă neobişnuită. 

— Este vorba să mergem şi la mare vreo trei-patru 
săptămâni, şi eu nu am nimic din ceea ce-mi trăbă la mare. 
Nu am costum de baie, pantofi şi câte alte nimicuri. 

— Nimicuri nu pot fi, când sunt aşa de scumpe-zise tată- 
său, care se gândea că nici nu are atâţia bani câţi îi cerea 
Ana. Şi pe urmă, ce faci cu ele acolo? 

— Cu ce? 

— Cu costumele acelea de baie. Unde le mai poţi folosi? 
Nu-s bani aruncaţi pentru nişte lucruri care-ţi trăbă doar 
trei-patru săptămâni? 


Gândul că nu avea de unde lua atâţia bani îi dădu curaj lui 
Ion Muja. Rar vorbise cu fiică-sa atât de categoric. Era şi 
foarte iritat că lor nu le spusese nimic, până acum, din 
planurile ei. 

— Păi, bine, dacă vreţi să mă fac de râs, nu mai merg 
nicăiri, zise Ana, cu buzele strânse. 

Nu! Era limpede că nu mai putea bate în retragere pentru 
o sumă de bani, după ce fata lor primise invitaţia. Dar cine- 
o pune să meargă şi la mare? Ce să facă la mare? Se 
muncea cu gândurile Ion. Vetei părea să nu-i pese de nimic, 
ca şi când ar fi fost singură în casă. 

— Cu jumătate din banii ăştia îţi puteai cumpăra tot ce vei 
avea nevoie în clasa şaptea. Nu, zău, e o sumă prea mare! 
Zise iar lon Muja, plimbându-se prin cameră cu mânile la 
spate. 

— Bine, dacă nu-mi daţi, n-o să mă duc, ce mai atâta 
vorbă! 

— Nu-ţi dăm!... Da' nu te gândeşti că nu am atâţia bani 
deodată? 

— Ai putea cere un avans din salariul pe luna viitoare. lon 
se opri din mers, îşi privi fata cu un fel de uimire 
revelatoare şi zise: 

— N-am ce spune! Eşti fată deşteaptă tu, nu te-ncurci cu 
una cu două! lată, la asta m-am gândit şi eu-adaose elcu o 
nuanţă de dispreţ de care nu-şi dădu sama. Da, la asta mă şi 
gândeam: la un avans din salar. 

Veta nu zicea nimic. Din când în când privea la domnişoara 
aceea străină şi părea că se miră cum de vine să ceară bani 
de la Ion. Pentru că de la izbucnirea aceea de la Paşti, inima 
Vetei se închisese pentru copila ei. După durerea amară pe 
care o purtase vreo doi ani în suflet, văzând înstrăinarea 
copilei, ea căzuse într-un indiferentism greu faţă de Ana, 
într-o nepăsare de care însăşi se îngrozea uneori. Atât de 
adânc o rănise purtarea împotriva firii a fetei sale. 

Veta era o femeie dintr-o bucată, care nu glumea cu 
sentimentele, care nu era în stare să facă nici un 


compromis între sinceritate şi convenţionalism. Pentru ochii 
lumii nu putea fi alta decât era pentru sine însăşi, pentru 
conştiinţa sa. Nu putea înţelege purtarea Anei, faptul că se 
ruşina de părinţii ei buni, decât ca un sentiment denaturat, 
care nu o mai obliga la nici o datorie faţă de Ana. Şi-l 
dispreţuia pe Ion pentru că-l vedea cum încearcă să nu 
vadă adevărul, deşi ştia că-l vede. 

Da -îşi zicea Veta-m-am rugat de Dumnezeu ca fata să nu 
samene cu taică-său, ci cu mine. Se vede că nu m-a 
ascultat! E vanitoasă ca şi tată-său, până la prostie. Ah, 
dacă l-aş fi cunoscut eu mai bine pe-acest om înainte de a 
mă mărita cu el...! 

Atâta mângâiere mai avea Veta: fata nu semăna cu ea, ci 
cu Ion Muja, cu păunul ăsta care i-a luat ei minţile, când s- 
ar fi putut mărita cu atâţia oameni serioşi, întregi. 

Examenele se terminaseră, dar serbarea de sfârşit de an 
încă nu se ţinuse. Prietena Anei avea un rol de susţinut într- 
o mică piesă teatrală şi trebuia să aştepte închiderea 
oficială a anului şcolar, în cele trei zile până la închidere, 
Ion Muja ridică avansul, şi Ana îşi putu cumpăra lucrurile 
de care avea nevoie la mare. 

Părinţii Anei nu presimţiră atunci că în tot răul este şi un 
bine. Când, în august, Ion Muja fu scos din slujbă, iar cel 
care fusese numit în locul lui nu mai avu răbdare să aştepte 
până se vor muta în sat, ci le scoase mobila în stradăei 
avură acelaşi gând: Ce bine că fata lor nu era acum acasă, 
că nu era şi ea martoră şi părtaşă la ruşinea lor. Chiar şi 
Veta gândea aşa. Nenorocirea, venită fulgerător peste 
capetele lor, îi muie şi ei inima înăsprită de purtarea fetei. 
Se simţea ruşinată acum şi umilită că trebuia să părăsească 
oraşul şi pivniţa aceea, subsolul în care locuiseră şase ani. 
Ce va spune satul, când îi va vedea înapoindu-se, nu pentru 
o zi de praznic, cum făcuseră în ultimii şase ani, ci pentru 
totdeauna? Dacă şi lor le venea greu, ce-ar fi simţit Ana? 
Era o mare fericire că nu era acasă, că nu văzuse mobila lor 


scoasă în drum, că nu trebuia să îndure privirile sătenilor, la 
întoarcere. 

Căderea guvernului îl izbi pe Ion Muja drept în moalele 
capului. Câteva zile rămase ca paralizat. Apoi, înspăimântat, 
începu să alerge pe la protectorii lui de la club. Dar căderea 
guvernului, neaşteptată, provocase o derută generală în 
rândurile partizanilor, şi fiecare se grăbea să-şi salveze 
propriile interese; nimeni nu mai avea timp să se gândească 
şi la năcazurile altuia. 

Rămas singur în faţa noului guvern, care, prin ramificaţiile 
organizaţiilor de partid locale, încă de a doua zi, îşi făcu 
simțită puterea până în cele mai depărtate unghere ale 
ţării, lon Muja îşi dădu sama că nu va izbuti să-şi mai bage 
mobila în subsolul băncii. Cu capul frânt în piept, se apucă 
de împachetat şi de încărcat, în două cară angajate din 
piaţă, mobila scoasă-n drum, şi, cu Veta alături, porni pe 
drumul de-ntoarcere-n sat. 

Şi pentru Veta a fost greu acel drum, dar pentru Ion Muja 
a fost de-a dreptul o nenorocire. Când întrară cu carăle în 
ograda lor, faţa lui era ca a unui cadavru în descompunere. 

— Uf! Ce bine că n-a fost şi Ana acasă! Oftă Veta, după ce 
rămaseră singuri. 

V, 

De la Ana primiră, pe la mijlocul lui iulie, o ilustrată. Le 
scria de la conacul familiei Frunzescu. Ilustrata era iscălită 
şi de prietena ei, Rada. Şi mai era o iscălitură, de bărbat, 
aceasta completă: Jean Frunzescu. Ilustrata o primiră 
înainte de catastrofa căderii guvernului. Fata le spunea, în 
două rânduri, că e foarte bine acolo şi că îşi petrece 
minunat vacanţa. Nu-i trimiseră nici o veste despre 
mutarea lor la ţară. Ea o să-i înştiinţeze când va sosi, şi Ion 
o va aştepta la gară, ca şi când ar locui tot la oraş. 
Directoarea îl asigurase că schimbarea de guvern nu va 
avea nici o influenţă asupra bursei fiicei sale. Chiar dacă 
bursa s-ar scoate din nou la concurs, ceea ce ar fi posibil, 
Ana va reuşi cu siguranţă. 


— Despre asta să nu-ţi faci gânduri dumneata! 

— Îl îmbărbătase directoarea, când, Ion, scos din slujbă, 
venise speriat la ea. Mai greu îţi va fi să faci rost de alte 
trebuinţe ale fetei. De-aici încolo e fetiţă mare şi are nevoie 
de tot mai multe lucruri. Nu ştiu, acasă ai dumneata ceva 
avere? Ion Muja se zăpăcise puţin.: 

— Avem oleacă. Vom face însă tot ce putem pentru ca Ana 
să aibă cele trebuincioase. 

— Banul se face mai greu la ţară, ştiu eu. De aceea m-am 
gândit ca pe Ana, cum e cea mai bună elevă din clasa ei, s-o 
numim monitoare, să le supravegheze şi să le ajute la 
învăţat pe elevele din clasele inferioare, în felul acesta ar 
putea avea un câştig. Dar nu-mi prea vine să-i fac o astfel 
de propunere: e prea mândră şi poate aş supăra-o cu 
propunerea mea. 

— Nu cred să fie mândră. Dacă spuneţi că nu se prea 
amestecă între celelalte, eu nu cred că o face din mândrie. 
Îi place să cetească mereu, să înveţe tot felul de lucruri. Ori 
se poartă aşa fiindcă se simte ea că-i mai săracă, mai fără 
ajutor decât altele... Gândiţi-vă, doamnă directoare, că în 
jurul ei sunt aproape numai copile din case de domni, de 
intelectuali, cum se zice. Poate e prea sfioasă, poate că se 
teme... 

— Nu! Eu şi părintele-catihet am ajuns la concluzia că e 
mândră. Nu spun închipuită, vanitoasa, ci ceva mai rău: e 
orgolioasă, plină de trufie. Uneori le aruncă elevelor, 
colegelor ei, asemenea priviri dispreţuitoare de parc-ar fi 
sclavele ei, de parc-ar voi să le poruncească. 

— Nu se poate, doamnă directoare, cred că vă înşălaţi, 
răspunse tulburat lon Muja. 

— La început credeam şi eu că mă-nşel. Fatanu v-am spus- 
o dumneavoastră, părinţilor, niciodată-începuse foarte prost 
clasa întâi, şi la purtare şi la învăţătură. Se purta cu copilele 
ca un fel de stăpână: voia să asculte toată lumea de ea, şi nu 
se sfia să le zgărie şi să le tragă de păr, dacă n-o ascultau 
sau dacă i se părea-auzi dumneata? Numai dacă i se părea! 


— Că râd de ea. Şi nu lua cartea în mână cu zilele. Nu v- 
am avizat pe părinţi fiindcă, după nici două luni de la o 
convorbire pe care am avut-o noi două, între patru ochi şi 
patru urechi, Ana a început să se schimbe, şi până la 
sfârşitul anului a ajuns prima în clasă, în clasa a doua şi a 
treia am crezut că fata şi-a tras pe samă şi că purtarea de la 
început s-a datorat mai mult unei nepotriviri între educaţia 
primită în şcoala sătească şi normele educaţiei din liceu. 
Dar din clasa a patra începând îmi pare că descopăr la ea 
mereu o sete de dominare; din această sete de dominare 
cred eu că se trage şi zelul ei la învăţătură. Părintele- 
catihet crede de asemenea că Ana numai din mândrie 
trăieşte aşa de izolată de celelalte fete. 

— O să vedeţi ca vă înşălaţi. Propuneţi-i ceea ce mi-aţi spus 
mie, şi sunt sigur că va primi, zise lon Muja, care nu prea 
băga de samă ce-i înşiră directoarea, fiind mereu cu gândul 
la locul acela de monitoare, în spaima primă a căderii lui de 
la putere se temea că, lipsit cum era de slujbă, nu va mai 
putea să adune banii necesari fetei în timpul anului. 

— Îi voi face propunerea la toamnă. De altfel, ţin să-ţi spun 
că eu nu consider drept o slăbiciune mândria Anei. Mândria 
e necesară în viaţă. E necesară mai ales pentru o fată 
singură, cum e Ana. E arma ei cea mai puternică. 

Scriindu-le părinţilor ei că se simte bine la conacul familiei 
Frunzescu şi că îşi petrece minunat vacanţa, Ana spunea 
adevărul: era întâia ei vacanţă de liceana, întâia ei vacanţă 
de domnişoară. Era ceea ce nu-şi putuse închipui, deşi, de 
doi ani cel puţin, dorea arzător să trăiască într-un mediu cu 
desăvârşrie nou, unde să nu o cunoască nimeni, unde să 
găsească tot ceea ce i-ar face plăcere, unde şi gândurile şi 
simţurile să i se desfăteze într-o continuă mângâiere. A 
năzuit, a luptat, a suferit, dar iată că şi-a ajuns ţinta! 

Aşadar, cu voinţă hotărâtă, cu stăruinţă, se poate câştiga 
orice în viaţă! 

De-acum, s-a isprăvit! Nu va mai petrece vacanţele de 
vară în pivniţa aceea unde locuiau părinţii ei şi de care se 


îngrozea tot mai mult pe măsură ce trecea vremea, pe 
măsură ce creştea. Nu! Şi dacă n-ar fi reuşit să plece în 
această vilegiatură, tot nu s-ar mai fi întors în temniţa aceea 
pe timpul vacanței. Ce-ar fi făcut? Nu ştia, însă acolo 
hotărât nu s-ar mai fi dus! 

Dar reuşise şi era convinsă că, de-aici înainte, orice ar 
încerca în viaţă, va reuşi, în fiecare vacanţă de vară îşi va 
găsi o colegă în familia căreia să-şi facă vilegiatura. Când se 
pusese cu străşnicie pe învăţat, când părăsise purtările sale 
urâte, Ana Muja nu urmărise, la început, decât o singură 
ţintă: să se impună fetelor. Şi nu vedea decât aceste două 
căi prin care se putea impune: o purtare exemplară şi un 
mare spor la învăţătură. Numai aşa voi reuşi să şterg 
distanţa dintre ele şi mine. Dar după ce realiză ceea ce 
urmărise, simţi că mai sunt multe alte deosebiri între ea şi 
celelalte eleve, deosebiri care o vor ţine mereu în izolare, în 
clasa întâi şi în clasa a doua nu înţelegea ce-i mai lipseşte 
pentru a fi în rând cu celelalte, dar în clasa a treia, la 
cincisprezece ani, pricepu: ea nu avusese parte, în 
copilărie, de educaţia pe care o primiseră colegele ei direct 
din ambianța familială, educaţia atitudinilor, a manierelor, a 
relaţiilor dintre oameni. Din turnul hărniciei şi al veghei 
continue în care se izolase, ea urmărea atentă toate 
manifestările colegelor, şi descoperi gesturi, nuanţe în 
purtare, în cuvinte, în felul de a râde, de a dansa, în jocuri... 
Aproape toate vorbeau mai plăcut, mai cântător sau mai 
delicat decât ea; erau stăpâne pe vocile lor mai mult decât 
ea; se supărau ori se mâniau într-o formă mai distinsă; se 
bucurau şi-şi manifestau bucuria mai discret decât ea; erau 
în toate mai plăcute, mai delicate, mai dulci, parcă mai 
rafinate decât ea. Se simţi bolnavă, când făcu mai întâi 
constatările acestea. Cu instinctul ei feminin simţi însă că 
autocompătimirea nu ar ajuta-o la nimic, ci că trebuie, în 
noul mediu în care intrase, să fie tot atât de liberă, de 
naturală, de acasă ca oricare din colegele ei. 


Se puse deci din nou pe învăţat, observând de-aproape 
purtarea lor, cuvintele, privirile, zâmbetele, atitudinile, 
întregul lor fel de a fi. Al lor şi al profesoarelor ba chiar şi al 
oaspeţilor care veneau, la ceasuri anumite, să le viziteze pe 
elevele interne. 

Din această intenţie începu şi prietenia ei cu câteva fete. 
Simţea nevoia să le studieze cu atenţie, să le cunoască în 
amănunt, şi nu numai pe ele, ci şi casele lor, familiile lor, 
obiceiurile şi tot ce ţinea de lumea nouă în care trebuia sa 
trăiască şi ea. Şi tot ce învăţa într-o zi, sară încerca să-şi 
treacă prin conştiinţă, să-şi fixeze parcă definitiv, nu numai 
în memorie, dar şi în sânge. 

Şi vârsta sa, şi inteligenţa, şi mai ales sănătosul instinct cu 
care venise din sat, îi descoperiră, nu peste mult, că tot ce 
putea învăţa, din lumea în care voia să trăiască, prin 
intermediul colegelor ei, mai mari sau mai mici, nu era 
decât prea puţin; că, rămasă numai la aceste cunoştinţe, va 
fi veşnic în inferioritate faţă de fetele aparţinând clasei 
sociale superioare. 

Atunci începu să le încânte cu spiritul ei strălucitor pe 
câteva fete, să le câştige prietenia şi, uneori, admiraţia, şi 
să fie invitată în familiile lor. Datorită acestor invitaţii în 
familiile colegelor sale, Ana avu prilejul sa observe purtarea 
şi atitudinile tuturor celor din casele în care întră, şi 
adeseori nu numai pe cele ale membrilor unei familii, de la 
copil până la bunic, ci şi pe cele ale oaspeţilor acestora. De 
la felul cum se face o prezentare până la felul de a fi servit 
şi de a te servi la masă; de la convorbirea din salon până la 
cea îngăduită la masă; de la croiul rochiilor de stradă la cel 
al rochiilor de vizită, sau de gală-nimic nu scăpă spiritului 
de observaţie al Anei. De la o invitaţie la alta devenea tot 
mai sigură de sine, tot mai liberă în mişcări, tot mai firească 
în atitudini. Ea îşi dădea sama că asimila cu nesaţ toate 
aceste cunoştinţe noi, care i se păreau neasemănat mai 
plăcute, ba chiar mai importante pentru ea decât cele 
învăţate din cărţi. Ce nu observară ochii ei ageri şi 


iscoditori cu prilejurile acestor vizite? Văzu luxul şi risipa, 
văzu lipsa şi restrângerile ei; văzu şi ordine naturală, şi 
ordine severă, impusă, dar şi lipsa oricărei ordini; văzu şi 
bunăvoința naturală şi bunăvoința falsă, stilată; văzu şi 
sinceritate şi fariseism; şi priviri cinstite, şi priviri 
necinstite; şi oameni care mâncau cu mare zgomot la masă, 
dar şi oameni pe care nu-i auzeai când mâncau, de parcă s- 
ar fi servit cu aer, nu cu bucate; cunoscu şi bătrâni cocheţi, 
şi tineri bădărani, şi femei şi fete vopsite, cu sprâncene 
încondeiate; auzi şi conversații cu subiecte superioare, dar 
şi conversații cu subiecte de rând; ascultă tirade strălucite 
în apărarea unei opinii, dar şi argumentări bondoace; văzu 
societatea, în care vroia să între şi ea, aşa cum se prezenta 
şi cum adesea era în realitate. Şi - ciudat! 

— Cu cât mergea mai des în societate, cu atât simţea mai 
mult că locul ei era, de la început, în această societate, nu la 
şcoală, că tot ce învăţa aici era mult mai important pentru 
ea decât lecţiile din clasă ale profesoarelor. Ajunsese să 
creadă că o fată de la ţară, pentru a ajunge o doamnă 
adevărată, nu avea nevoie de nici o altă învăţătură decât de 
aceea pe care o putea căpăta în societate. 

Noua experienţă i se păru atât de bogată, atât de 
complexă, încât, la început, se gândi că-i vor trebui ani şi 
ani până va reuşi să se familiarizeze cu toate, să le 
cunoască, să-i între în sânge. 

Dar instinctul ei viguros de orientare şi vârsta care o 
ridicase din copilărie îi ajutară să se simtă acasă, în noul 
mediu, cu mult mai repede decât crezuse, în scurtă vreme 
ajunse să poată critica, după toate regulele bunei-purtări, 
pe cutare femeie, pe cutare fată sau pe cutare bărbat. 

Şi cu cât se simţea mai sigură de ea în noul mediu, cu atât 
i se părea că în faţa ei scad în importanţă şi bărbaţii şi 
femeile la care mai înainte se uita ca la nişte fenomene. Şi 
începură să scadă în importanţă şi profesoarele, ba chiar şi 
directoarea, în schimb se simţea pe sine crescută în puteri 
şi în vrednicie. 


O mândrie cu totul nouă simţi când, la un prânz în familia 
unei colege, un bărbat tânăr, când îi fu prezentată, îi sărută 
mâna. 

Gazda, o cucoană mărunţică, se ofensă: 

— Ce te-a apucat, vere? E o gâsculiţă încă! E numai în 
clasa a şasea de liceu! 

— Se poate?! Totuşi e o domnişoară! N-aş fi crezut! Ş-apoi, 
parcă n-aveai obiceiul să inviţi la masă eleve de liceu. 

— Ce era să fac? Verişoară-ta moare după ea. Nu ştiu cu 
ce-a fermecat-o. 

— Hm! Mi se pare că are cu ce! O să ajungă un exemplar 
de femeie superb! 

Ana nu auzise aceste cuvinte, dar nici nu era nevoie să le 
audă pentru a-şi da sama de impresia pe care o făcea 
asupra bărbaţilor, îi era de ajuns să le prindă privirile sau 
numai să le simtă. Căci îşi dădu sama că privirile bărbaţilor 
pot fi nu numai văzute, dar şi simţite, în ceafă, pe grumaji. 
Senzaţiile noi pe care le cunoscu subt privirile bărbaţilor 
tineri, ale studenţilor, ale elevilor de liceu chiar, constituiră 
o mare încântare pentru ea. Instinctiv pricepu că valoarea 
ei adevărată va fi stabilită de bărbaţi, nu de femei, şi că în 
încântarea pe care le-o va produce bărbaţilor va sta 
adevărata ei putere, ca şi bucuria, ca şi fericirea ei. 

Încă nu-şi putea da sama ce este această nouă senzaţie, 
dar ştia de pe acum că subt călăuzirea ei se vor desfăşura 
cărările vieţii sale. Se trezise în ea, subt privirile tinerilor, 
parcă un nou instinct, ca sa o ajute, mai mult decât 
inteligenţa, să înveţe cu uşurinţă tot ce voia să cunoască din 
mediul acela nou. Ba, ceva şi mai ciudat: 1 se părea, de lao 
vreme, că nici nu caută societatea pentru a se aclimatiza în 
noul mediu, ci pentru a simţi acele priviri aţintite asupra sa, 
că de senzaţia pe care i-o produceau depindea întreaga 
uşurinţă cu care ajunsese să se poarte în cele mai bune 
familii din oraş. Îşi simţea parcă toată fiinţa îndulcită, 
înflorită, şi, într-o lumină nouă, îşi dădu sama că marea 
importanţă care i se acordă nu avea în vedere faptul că era 


prima pe clasă, ci că era una dintre... Domnişoarele cele 
mai frumoase din oraş. 

După această descoperire, începu să-i trebuiască mai 
multă vreme pentru toaletă, când era invitată în vreo 
familie. Stăruia mai mult în faţa oglinzii, şi avea nevoie de 
multă viclenie şi vigilenţă ca să nu fie surprinsă de colege 
că are asemenea preocupări. 

Nu-şi putea da sama dacă din dorinţa de a plăcea mai mult 
sau pur şi simplu din instinct începu să aibă atitudini despre 
care auzise, văzându-le, că sunt atitudini de femeie cochetă. 
Nu pricepea cuvântul, dar înţelegea că ceea ce simţea nu 
era decât dorinţa de-a atrage atenţia asupra frumuseţii 
sale. Simţea o mare bucurie văzând că place pentru însăşi 
fiinţa sa. Prin atitudinile de cochetărie nevinovată, cu acest 
unic scop, de a se face mai frumoasă şi de a plăcea, simţea 
nedesluşit că îşi adună arme de luptă pentru mai târziu. 

De altfel, Ana era, la şaptesprezece ani, dezvoltată fizic ca 
alta la douăzeci. Ar fi fost mai la locul ei între fetele din 
clasa a opta. Semăna cu mamă-sa, care se măritase la 
vârsta de şaptesprezece ani. Era plinuţă, cu forme destul de 
rotunjite pentru statura ei înaltă, îşi purta trupul drept, ca 
un steag, şi capul şi-l azvârlea puţin, în mers, pe spate. Avea 
părul negru, împletit în cozi groase, şi ochii mari, verzi, 
lungăreţi, încadraţi în sprâncene stufoase, negre. Cu pieliţa 
obrazului subţire, albă, imaculată, era fragedă ca o fragă 
proaspătă. Avea o voce clară, catifelată, legănătoare - 
glasul Vetei, cu care mamă-sa scosese din minţi sumedenie 
de flăcăi. Umbletu-i era uşor, unduit, părea că mai mult 
pluteşte decât merge pe pământ. Erau comorile tinereţii ei, 
pe care nu le cunoscuse înainte de a simţi farmecul 
privirilor admirative ale bărbaţilor. 

Elevii de liceu, studenţii de la universitate şi chiar bărbaţii 
tineri aveau cu toţii acest bun obicei de-a nu cerceta mai 
îndeaproape cine este şi de unde vine. Aproape toţi se 
mulţumeau să ştie că-i elevă, bursieră şi prima în clasa ei. 
Cei mai curioşi, de care Ana se silea să scape repede, nu 


putură afla de la ea nimic asupra trecutului, decât că tatăl 
său era... Funcţionar la o bancă. Aici în oraş, într-altă 
parte? Nu puteau da lămuriri nici prietenele ei care o 
invitau în familiile lor, căci nici ele nu ştiau mai mult decât le 
spusese Ana. Se mira ea însăşi cât de uşor şi fără nici o 
urmă de bănuială putea să evite întrebările celor care voiau 
să ştie mai multe despre ea. 

De altfel, aceştia erau puţini; de obicei bărbaţi mai 
vârstnici, mai ursuzi, bărbaţi nesuferiţi prin instinct de 
femeile tinere şi frumoase, oameni sâcâitori, care veneau în 
societate împreună cu toate tabieturile şi ticurile lor. Ceilalţi 
erau bucuroşi să fie în preajma ei, să poată vorbi cu ea. 

VI. 

Ana se trezi astfel la vârsta înfloririi, când se desfac 
bobocii gingăşiei, ai frăgezimii. Admira şi se lăsa admirată 
fără nici o umbră de gând rău. Nu era decât un fenomen 
natural, pur în însăşi esenţa lui: un suflet şi un trup la 
începutul vieţii, în cap de primăvară. 

Aşa întră în vilegiatura oferită de familia judecătorului 
Frunzescu. În familie se povestea că pe um strămoş l-ar fi 
chemat Frunzetti, că ar fi fost de origină italian, ori grec, 
ori aşa ceva, dar că unul din antecesori şi-ar fi schimbat 
numele în Frunzescu. Nu putea să nu recunoască îi era 
foarte îndatorată familiei Frunzescu pentru că o invitase să- 
şi petreacă vacanţa mare împreună cu ei. Rada era prietena 
ei cea mai bună, iar părinţii Radei erau cei mai simpatici 
părinţi din câţi cunoscuse ca invitată în familiile colegelor. 

Dar mai era un motiv, şi acesta era poate cel mai 
important: Rada avea un frate, student la politehnică, în 
anul al treilea, îl cunoscuse la Crăciun, în familie, şi Rada-i 
spusese că toată vacanţa de vara, lean, fratele ei, va fi 
mereu cu ele, şi la conac, şi la mare. 

În timpul cursurilor, îi spusese Rada, fratele ei locuia la 
Bucureşti, la o mătuşă, o soră a mamei sale, Ana Scarlat, 
văduvă de general, femeie tânără încă şi foarte bogată, care 


avea un singur fiu, ataşat militar într-o legaţie din 
străinătate. 

În tovărăşia doamnei Frunzescu şi a Radei, Ana făcu prima 
ei călătorie mai lungă cu trenul. Deşi, ca să nu se facă de 
râs, se silea să nu-şi deie pe faţă simţămintele proaspete 
care o copleşeau, nu-şi putea ascunde neliniştea, 
înfrigurarea şi nici nu-şi putea înfrâna pornirea de a privi 
mereu pe geam la peisajele noi ale regiunilor necunoscute 
prin care treceau. 

Dar însoţitoarele sale erau atât de mult prinse de 
proiectele pe care le făceau pentru timpul pe care urmau 
să-l petreacă la conac şi la mare, încât nu băgară de samă 
agitația Anei. Ei nu-i mai putea ieşi din minte distanţa: 
douăsprezece ceasuri cu acceleratul! Şi într-o asemenea 
durată va vedea mereu ţinuturi noi, râuri şi şesuri, păduri şi 
munţi, oraşe şi sate. Şi toate erau în ţara ei, în România. 

Părea că nu se poate dumiri, că nu-i vine să creadă. Cea 
mai lungă distanţă făcută de ea cu trenul, fusese de un ceas 
şi jumătate, cu personalul, în clasa a treia, învățând la 
geografie, nu se gândise niciodată să-şi închipuie 
dimensiunile reale, depărtările, spaţiul ţării. Şi acum, dintr- 
odată, ţara se-ntindea în faţa ei. Era o ţară mare? 1 se părea 
imensă! Şi ceea ce o umilea mai mult era că, deşi cunoştea, 
din carte şi de pe hartă, România din fir în păr, cu râuri, cu 
munţi, cu oraşe, cu judeţe, cu mine, cu principalele linii de 
căi ferate, privind pe geam nu-şi dădea sama unde se află şi 
în ce direcţie aleargă trenul. Ar fi dorit să aibă harta ţării la 
îndemână, să o deschidă, să desluşească direcţia, 
drumurile, regiunile prin care trecea. Ce ruşine, cu şase 
clase de liceu făcute, să nu ştie unde se află, să nu 
recunoască râul pe podul căruia trece chiar acum trenul, să 
nu ştie ce oraş mare este acela care se iveşte în zare! Dar 
îşi dădu sama, c-un fel de umilinţă, că chiar dac-ar fi avut 
harta la-ndemână, nu ar fi deschis-o. l-ar fi fost ruşine să se 
arate ea, prima elevă din clasă, atât de neştiutoare a 
drumului şi locurilor prin care treceau. Din acest motiv nici 


nu cuteză s-o întrebe pe doamna Frunzescu sau pe Rada, ci 
continuă să-şi furişeze privirea prin geam până ce se 
convinse că nici mama şi nici fata nu-i au grija, ci că discută 
cu aprindere organizările pe care le vor face la conac. 
Atunci îşi adânci privirile, fără nici o teamă, în lumina de 
dincolo de fereastra compartimentului. 

Ce ţinuturi încântătoare se roteau domol în depărtări, ce 
lanuri bogate fugeau ameţitor în urma trenului, ce aromă 
îmbătătoare de grâne coapte venea prin geamul deschis! 
Ochii ei verzi scăpărau de plăcere, nările-i fine palpitau. 
Părea că s-a trezit în ea mumă-sa, Veta, din vremea fetiei, 
când ieşea, strălucitoare, la secere şi la bucurie, la soare şi 
la cântec, cu alte fete lucrătoare alăturea! 

Fără să-şi deie sama, începu să murmure un cântec, nu 
unul din cele învăţate în liceu, ci unul auzit şi învăţat de la 
mamă-sa, în primii ani ai copilăriei. 

Deschise şi al doilea geam, de lângă ea, îşi scoase capul în 
mireasma răcoroasă de-afară, şi murmură mai departe 
cântecul. Părea că întră în ea valuri de viaţă nouă, şi îşi 
simţi sufletul profund emoţionat. Nu-şi putea da sama de 
ce, dar i-ar fi plăcut să fie acolo, între lanurile de grâu în 
pârg, lângă porumbul de-un verde întunecat, lângă căpiţele 
acelea de fân. Părea că acolo s-ar fi simţit mai acasă, mai în 
siguranţă decât la liceu, decât aici în tren sau decât la 
conacul spre care mergea. Regiunile nu-i erau cunoscute, 
dar unele semănau cu cele din satul ei natal! Murmura o 
doină adusă de-acasă; mireasma câmpului o îmbăta; valuri 
uşoare, de căldură dulce îi băteau inima. Ce frumoasă e 
natura, ce frumoasă e ţara! Şi toată ţara asta e acuma 
noastră. Cât e de mare şi cât e de bogată! Se mustră în sine 
că nu s-a gândit niciodată la lucrul acesta, pe când învăţa la 
geografie sau la istorie. Ce rost mai poate avea învățatul 
acela din carte? lată, ei i se părea că abia acum începe să ia 
mai întâi contact cu ţara, să o cunoască, să o iubească. 
Datele, cifrele, numele reci-ce rost au dacă nu sunt 
însufleţite de sentimente? Întră reci în memorie şi nu-s de 


nici-un folos; de aceea, de la o vreme, le şi uiţi, ca şi când nu 
le-ai fi ştiut niciodată. Rămase îndelung la fereastră, cu 
capul scos prin geamul deschis, în zări clipeau uneori 
brâiele de argint ale râurilor. Lunci întinse erau pline de 
căpiţe de fân sau de brazde care se uscau subit adierea 
soarelui înalt. Pătrundea până la ea mirosul ameţitor al 
finului nou, al ierbii celite. Femei şi bărbaţi, în depărtări, 
siluete uşoare şi albe, lucrau la fân. Tot pierzându-se în 
frumuseţea şi armonia naturii, păru a-şi uita cu totul şi unde 
se află, şi cine este. Internatul, anii de şcoală la oraş, 
păreau că s-au retras undeva departe, în neguri. Poate că 
nici n-a fost ea şi nu este ea eleva care a străbătut clasele 
de liceu. Aceea, după cum o întrezăreşte uneori acum, e o 
domnişoară cam ciudată, pretențioasă, nefirească, iar ea, 
aceea de-atunci, pare că se contopeşte cu ceea ce vedea. 

Nu-şi dădu sama câtă vreme rămase la geam. Balaurul cel 
negru se unduia şi se răsucea mereu pe alunecuşul lui de 
fier, şi duduia ca un vifor surd. Trecu prin câteva tunele, şi 
Ana se ruşina că nu ştia ce tunele-s acelea şi unde se află. 
Personajele, locurile se schimbau necontenit. 

Mama şi fata îşi terminară, în sfârşit, poveştile, şi doamna 
Frunzescu zise: 

— Aibi grijă, Ano, să nu-ţi între-n vrun grăunte de 
funingine în ochi. E cea mai usturătoare durere, şi 
grăuntele acela cu greu se poate scoate. Odată, două 
ceasuri m-am chinuit, ajutată de toată lumea din 
compartiment, până am reuşit să scot un astfel de firicel 
negru. Şi ochiul mi-a rămas roşu o săptămână. 

Rada îşi scoase şi ea capul pe geam, dar după o scurtă 
rotire a privirii, părându-i-se că nu vede nimic interesant, se 
aşeză iarăşi pe banchetă, în faţa mamei sale. Ele nu-şi 
întorceau capul spre geam decât atunci când trenul lor 
trecea cu vuiet, fără să se oprească, pe lângă câte o gară 
mică; părea că nu le interesează nimic din ceea ce exista 
dincolo de păreţii compartimentului. 

— Ce gară a fost asta, mamă? 


— Habar n-am! 

— Dar oraşul care a rămas în dreapta? 

— N-am idee! 

Şi iarăşi se întorceau la sporovăială lor despre 
aranjamentele pe care le vor face la conac în vara aceasta. 
Din asemenea schimburi de cuvinte Ana înţelese că nici 
Rada, nici maică-sa nu se orientau mai bine decât ea. 
Puncte de orientare erau numai gările în care trenul se 
oprea şi ale căror nume le puteau citi. Chiar şi în aceste 
situaţii doamna Frunzescu spunea uneori prăpăstii, de care, 
câteodată, nu se mira nici Rada, dovadă că nici ea nu ştia 
mai mult. Alteori, doamna Frunzescu părea o virtuoză a 
confuziilor: în gura ei, Mureşul devenea Olt, şi Oltul Mureş, 
Someşul 'Târnave, iar 'Târnavele Someş. Ceea ce o uimea 
mai mult pe Ana nu era lipsa aceasta de cunoştinţe şi de 
orientare geografică, deşi gazdele ei se lăudau că au făcut 
de foarte multe ori drumul acesta lung: neştiinţa lor o scuza 
într-o oarecare măsură pe a ei; ceea ce o mira era 
nepăsarea cu care, şi mama şi fata, îşi dezvăluiau sărăcia 
cunoştinţelor. Ele nu se simțeau umilite că nu ştiu prin ce 
regiune trec, ce râu, ce oraş sau ce munţi se văd în zare. 
Doamna Frunzescu cunoştea doar două-trei staţii, noduri 
de căi ferate, şi atât. Pe ele nu le interesa frumuseţea ţării, 
natura însăşi. Atunci de ce se duceau să se izoleze într-un 
conac la ţară, în mijlocul câmpului? 

Unda unui uşor sentiment de înstrăinare faţă de ele îi 
trecu prin suflet. Simţea instinctiv că Rada şi mama ei sunt 
dintr-un alt aluat decât ea. În răstimpul de când le vizita, 
niciodată, până acum, nu-şi dăduse sama de această 
deosebire dintre ea şi ele. 

Pe câtă vreme mama şi fata rămâneau nepăsătoare la 
frumuseţile naturii şi nu se sinchiseau de lipsa lor de 
cunoştinţe-ca şi când ar fi fost un lucru de la sine înţeles că 
nu erau datoare să cunoască regiunile şi oraşele prin care 
treceau-Ana se ruşina de neştiinţa ei. 


De-aceea fu foarte recunoscătoare unui domn tânăr şi 
voinic, care, după ce trenul plecă dintr-o gară, întră în 
compartimentul lor, ţinând de mână un băiat de vreo 
doisprezece ani, elev de liceu. Cei doi se aşezară la unul din 
geamurile deschise, şi tatăl începu să-i dea copilului 
lămuriri despre toate regiunile prin care treceau, despre 
gări, despre oraşe, despre râuri. 

Răspunsurile tatălui la întrebările băiatului îi ajutară Anei 
sa se orienteze în spaţiu. Ea îşi închipui din memorie harta 
României, căută cu gândul, pe hartă, locurile şi râurile 
pomenite de călător, şi, reuşind să stabilească cele patru 
puncte cardinale, în mintea sa începu să se facă lumină. 
Părea că se deschide o cărare, că întunerecul rămâne de-o 
parte şi de alta, şi reuşi să identifice, pe harta din 
închipuire, linia căii ferate principale pe care gonea 
acceleratul şi localităţile prin care treceau sau prin care 
urmau să treacă. 

În chipul acesta începu să se poată orienta, şi simţi o caldă 
satisfacţie. Cu cât se lămurea mai bine pe unde trecea, cu 
atât simţea cum creşte ea însăşi în importanţă. Uneori 
arunca, cu coada ochiului, o privire de desconsiderare spre 
doamna şi spre domnişoara Frunzescu, care nici nu 
bănuiau ce progrese făcuse ea. 

Odată cu înnoptarea, geamurile fură închise, şi Ana se 
aşeză lângă prietena ea. I se părea că vine de foarte 
departe. 

— Eşti obosită-zise doamna Frunzescu. Ai stat prea mult la 
geam. Numai de n-ai fi răcit... 

— Nu! Vă rog să n-aveţi nici-o grijă. Nu-s obosită. Mai 
degrabă aş putea spune că-mi pare rău că s-a întunecat 
prea devreme. 

Doamna Frunzescu o privi în treacăt; era vădit ca nu 
înţelegea ce spusese Ana. Ea coboră din reţeaua de bagaje 
o valiza şi începu să scoată pacheţele înfăşurate în hârtie 
albă, aşezâdu-le pe şervetul mare întins pe banchetă. 


— Dacă nu eşti obosită, eşti desigur flămăndă-zise doamna 
Frunzescu. De altfel, Rada şi cu mine am flămânzit. Trebuie 
să ştii că noi n-am stat degeaba câtă vreme ai privit pe 
geam. Spun numai în treacăt: iubirea asta de natură mi se 
pare că-i o dovadă de talent şi de înclinări poetice. Eu şi cu 
Rada suntem mai practice. Noi am aranjat toate încăperile 
conacului, aşa că, ajungând acolo, nu avem decât să punem 
fiecare lucru la locul pe care i l-am fixat de pe-acum. 

— Şi camera ta e aranjată gata! 

— Zise Rada. E vecină cu a mea. Întocmai cum mi-am 
închipuit şi cum mi-am dorit. 

— Cred că nu ţi-a fost prea greu să-ţi împlineşti dorinţa. 
Doamna Frunzescu se bucură ori de câte ori îţi poate face o 
plăcere. 

— De data asta n-a fost tocmai uşor-zise doamna 
Frunzescu. Nu avem, deşi casa e mare, decât două camere 
de locuit, la etaj, care să comunice între ele şi să fie şi cu 
geamurile spre grădină. Până anul acesta, au fost rezervate 
mereu pentru Jean şi pentru văru-său, Scarlat, care în 
fiecare vară venea cel puţin o lună la noi. E numai cu trei 
ani mai în vârstă ca Jean, şi până acum doi ani, de mic copil, 
a fost necontenit la noi, verile. Anul ăsta mamă-sa m-a 
înştiinţat că nu e sigură venirea lui în ţară, că poate nu i se 
va da concediu. Ei, dar chiar de va veni, şi el şi Jean sunt 
bărbaţi de-acuma, vor putea sta şi în alte camere, 
întâietatea o are totdeauna tinereţea. 

Mâncând friptură rece de pui, ascultând-o pe doamna 
Frunzescu vorbind despre conac şi despre o sumedenie de 
rudenii care făceau acolo scurte vizite; punând întrebări 
Radei; ascultând întrebările pe care i le punea mereu 
tatălui său puiul de licean, mândru de chipiul pe care şi-l 
punea mereu în cap, ca şi de numărul de ordine cusut pe 
mâneca stângă, la care îşi arunca din când ochii, Încet- 
încet, Ana se trezi la realitatea dintre cei patru păreţi ai 
compartimentului. Şi îşi dădu sama că, de când plecaseră, a 
fost foarte puţin atentă faţă de gazda sa. Încercă acum s-o 


aducă în centrul conversaţiei dintre ele trei şi o rugă să le 
vorbească despre conac. Doamna Frunzescu începu, plină 
de importanţa cunoştinţelor ei în acest domeniu, să 
povestească istoria clădirii conacului la care mergeau, 
poveste pe care şi Rada o cunoştea numai fragmentar. 

Conacul, cu moşia ce le mai rămăsese după expropriere, 
era zestre a doamnei Frunzescu. Îl ridicase moşul său, unul 
Manicatide, însurat cu o fată de boier de neam bun. Înainte, 
pe acel loc fusese un han la drumul mare, ţinut ani 
îndelungaţi tot de negustori din neamul Manicatide, până la 
cel din urmă, care cumpărase de la un vel-spătar moşia de 
alături şi reuşise să se-nsoare cu fata boierului. 

Străbuna aceea ceruse ca hanul să fie dărâmat de pe 
moşie, şi hangiul nu avusese încotro, cu toate că el ar fi 
ţinut şi mai departe hanul, pentru că din venitul hanului 
ajunsese el boier. Dar femeia nici nu voise să audă. Un ann- 
a vrut să se mişte din casa părintească de la Bucureşti, 
până ce bărbatu-său n-a şters urma trecutului, dărâmând 
vechiul han, şi până nu a clădit, cu meşteri buni şi după 
modelul unui vestit conac boieresc, locuinţa de-acum. 
Străbuna aceea i-a făcut şi alte ponturi grecului. După vreo 
cincisprezece ani, l-a lăsat cu trei copii şi a cerut 
despărţenie. N-a mai aşteptat nici despărţenia, ci a fugit în 
țari străine cu un văr al ei de-al doilea. Dar după moartea 
grecului-că fusese cu treizeci de ani mai bătrân ca ea, la 
cununie-femeia a venit la copii şi la moşie şi s-a adeverit o 
foarte pricepută şi energică administratoare şi o foarte 
iubitoare mama. Ea a ridicat mai toate clădirile din curtea 
conacului, şi a mai cumpărat pământ, înnădindu-l la vechiul 
trup al moşiei. 

Reparaţii radicale i-a făcut tatăl doamnei Frunzescu, după 
răscoalele ţărăneşti din 1907, când nu scăpase nici el de 
foc. Atunci au fost clădite din nou şi grajdurile, care 
fuseseră dărâmate, şi hambarele şi alte acareturi. 

— Dacă ar fi ştiut că vine exproprierea, nu cheltuia tata 
nimic-işi sfârşi doamna Frunzescu povestirea. Acareturile 


sunt prea multe şi prea mari pentru pământul care ne-a mai 
rămas. Şi lucrurile care stau pustii, care nu sunt folosite, se 
strică mai repede decât cele întrebuințate. De altfel, 

suntem pe cale să scăpăm de pământ, să rămânem numai 
cu casa şi cu parcul. Ni-l cer mereu ţăranii. Vrea să-l 
cumpere obştea satului. Pentru că, ştiţi, fetelor, un lucru: 
ţăranii ăştia nu se satură de pământ decât când îi astupă 
pământul. Deşi nu ne-a mai rămas din moşie decât un 
petec, se uită la noi cu duşmănie, ca şi când n-am avea 
dreptul nici la atât. 

Cuvintele din urmă le rosti cu răutate, cu buzele subţiate, 
ceea ce o miră foarte mult pe Ana. 

Puiul de licean adormise cu capul pe genunchii tatălui său, 
care, deşi părea că nu ascultă povestirea doamnei 
Frunzescu, întră deodată în vorbă. 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă-zise el. Aş avea ceva de 
adăogat la observaţia dumneavoastră că ţăranii nu se 
satură niciodată de pământ. Nu e nici ură la mijloc, nici 
duşmănie. E o nevoie crudă: ţăranii, într-adevăr, nu au 
pământul care le trebuie. 

— Aş, nu e ură, nu e duşmănie! Dar oare aţi uitat de 1907? 

— Atunci a fost altceva, a fost o răscoală. Dar în urma eia 
rămas deschisă, în văzul tuturor, rana adâncă a ţărănimii: 
lipsa de pământ. 

— Dacă n-au nici acum destul, când ne-au luat aproape tot 
ce-am avut, când vor mai putea fi mulţumiţi? 

— Bu unt inspector agronom, doamnă, şi sunt perfect 
informat. Cel puţin asupra regiunilor unde înţeleg că e şi 
conacul dumneavoastră. 

— Dar acolo nu li s-a dat pământ? 

— S-a dat, ca pretutindeni, dar nu-i de-ajuns. Două-trei 
hectare sunt prea puţine pentru a întemeia o gospodărie. 
Şi, în opt ani, nici astea n-au mai rămas întregi: s-au 
împărţit între copii. Fărâmiţarea asta continuă a proprietăţii 
o să ne ducă la o cumplită sărăcie. Pământ aproape că nu 
mai este de unde să li se deie. 


— Ba se vede că mai este! lată, noi, de răul lor, va trebui 
să le vindem şi ce mai avem. Eu aş mai râbda, nu m-aş 
grăbi, dar bărbatul meu nu mai poate suferi ostilitatea 
ţăranilor şi pagubele ce ni le fac în fiecare an. Dac-ar fi 
după mine, eu i-aş lăsa să aştepte până li s-ar strepezii 
dinţii. 

Ana tresări uimită: încă nu o auzise pe doamna Frunzescu 
pronunţând asemenea cuvinte. Era ceva străin în ea, ceva 
ce nu cunoscuse până acum; şi vocea aceea înţepată, 
atitudinea aceea duşmănoasă cu care vorbise despre 
ţărani... 

Nu era numai uimită, ci se simţea de-a dreptul jignită. 
Pentru întâia oară, după o lungă bucată de vreme, îi veniră 
în minte părinţii săi. Adevărat că acuma erau orăşeni, dar ei 
veniseră dintr-un sat, dintr-o veche casă ţărănească, dintre 
oameni asemenea acelora despre care vorbise cu atâta ură 
cucoana asta care se pretinde delicată. 

Instinctiv aruncă o privire de prietenie şi de recunoştinţă 
către domnul cel străin, care răspunse: 

— Nu cred să mă înşel afirmând că ostilitatea de care 
vorbiţi nu este altceva-ca pretutindeni de altfeldecât 
expresia nemulțumirii ţăranului că nu are pământul care-i 
trebuie. Aşa cum am făcut noi reforma agrară, doamnă, nu 
a adus la rezultatul aşteptat. Nu am rezolvat mai nimic 
până acum, şi dacă nu se vor lua măsuri... 

— Nu! Un rezultat a avut! A distrus o mulţime de familii şi 
a redus exportul. De-acuma, treaba Statului ce încercări va 
mai face. Pe noi nu ne mai interesează. 

Trenul luneca în noapte, şi în compartiment se făcu linişte. 
Liceanul dormea adânc. Tatăl său se uită la ceas, şi-l puse 
cu o mişcare repede în buzunar. Apoi îşi trezi cu glas domol 
copilul. 

— Ajungem acasă, Nicule. Şezi binişor, să pot coborâ 
bagajele. 

Elevul se frecă la ochi şi îşi strâmbă puţin gura de parcă ar 
fi fost gata să plângă. Dar văzând lumea străină din 


compartiment, şi mai ales pe cele două domnişoare, care se 
uitau la el surâzând, îşi reveni numaidecât şi începu să-şi 
aranjeze haina. 

Trenul îşi încetini mersul şi se opri într-o staţie. 
Inspectorul agricol le dori noapte-bună, copilul spuse sfios 
buna-sara, şi ieşiră. 

— Ce idiot şi inspectorul ăsta! Vrea să facă din negru alb. 
Cică ura ce ne-o nutresc ţăranii nu e ură, ci o poruncă a 
instinctului lor de conservare. Haida de! Dar înainte de 
1907 cum au trăit ţăranii, pe marile moşii, fără să cunoască 
acest instinct? Şi au trăit veacuri de-a rândul, şi au trăit mai 
bine ca acum! Atunci, când li se termina porumbul, dădeau 
fuga la conac. Acum crapă de foame. Nimeni nu mai are 
rezerve. 

Cele două eleve tăcură. Pe Rada nu o interesase 
conversaţia şi nu o urmărise; iar inima Anei era strânsă, 
înciudată. De ce era atât de pornită doamna Frunzescu 
împotriva ţăranilor? Nu avea avere destulă? Nu avea cu ce 
trăi? De ce n-ar lăsa şi pe alţii să trăiască? 

Ana nu înţelegea pornirea de vrăjmăşie ce se ridicase în ea 
faţă de mama Radei. Dar, instinctiv, simţea că e departe de 
ea. Şi se ridică de lângă Rada, se înfundă în colţul 
compartimentului de lângă fereastră şi închise ochii. Voia să 
le facă să creadă că i se făcuse dintr-odată somn şi că 
adormise îndată. Dar somnul nu-i veni decât târziu. Întâi 
adormiră Rada şi mamă-sa, după ce stinseră lumina şi nu 
mai rămase decât umbra uşoară, albastră, a becului de sus. 

Ana se frământă multă vreme cu gândurile. Îşi dădea 
pentru prima oară sama de deosebirea dintre ea şi familia 
Frunzescu. Când intrase în liceu, nu avusese decât o 
singură dorinţă: să semene cât mai mult cu celelalte eleve, 
cu cele venite din clasa intelectualilor, din părinţi domni. Să 
le semene şi să le întreacă. Şi după ce a ajuns întâia în 
clasă, dorise să înveţe să se poarte ca oricare dintre 
colegele ei, nu numai în internat, ci şi în societatea pe care 
înainte n-o cunoscuse. Pământul făgăduinţei era pentru ea 


să ajungă în rând cu colegele ei, să nu se mai întoarcă 
niciodată de unde plecase. De-aici pornise şi dorinţa ei de a 
nu se mai întoarce, în timpul vacanței, la locuinţa 
părintească, şi răceala ei faţă de părinţi, răceală care 
mergea până la o brutală nesimţire. 

Toate gândurile ei zvăpăiate de copilă se învârtiseră în 
jurul dorinţei de-a ajunge o domnişoară adevărată, de a-şi 
pregăti o carieră care să o asigure că nu se va mai întoarce 
niciodată în sat, la sapă, la seceră, la fus, la război. 

Şi iată că, în drumul acesta cu trenul, îi veniseră, pentru 
întâia oara, şi altfel de gânduri, care o chemau spre trecutul 
ei aşa de apropiat, şi care îi aduseră aminte şi de părinţii ei. 
Avea senzaţia că abia în drumul acesta s-a smuls definitiv 
din copilărie şi că gândeşte aşezat, serios. Şi-i părea că 
dintr-odată a-nceput să vadă lucrurile printr-o prismă nouă. 
Da, între ea şi cele două femei, care, iată, dormeau cu 
capetele căzute-n piept, era o deosebire fundamentală, una 
interioară, de simţire, de atitudine. 

Cu ochii închişi, în semi întunericul din compartiment, în 
goana ce răsuna sac, în noapte, a trenului, Ana avu dintr- 
odată sentimentul că este superioară celor două, 
superioară prin chiar deosebirea constatată între ea şi ele. 
Dar ceva o oprea să-şi facă din acest sentiment o 
convingere, ca şi când, dacă ar fi ajuns la convingerea 
aceasta, ar fi trebuit să renunţe la întreg idealul ei de până 
acum şi să se întoarcă de pe drumul pe care înaintase cu 
atâta hotărâre. Nu, nu mă voi întoarce - îşi zise Ana. La 
urma urmelor, de ce nu aş înţălege atitudinea ostilă a 
doamnei Frunzescu faţă de ţărani, când din cauza lor şi-a 
pierdut partea cea mai mare din moşie? Nu e un sentiment 
firesc? Ba este! Argumentarea, deşi i se păru reuşită, nu o 
linişti. Dar, de la o vreme, obosită, plictisită, începu să 
asculte cadenţa trenului în noapte, şi adormi. 

VII. 

Ana rămase nespus de mirată când, ajungând în gara de 
destinaţie, văzu câte bagaje se îngrămădeau în căruţa 


largă, oprită în spatele trăsurii ce urma să le ducă la conac. 
În compartiment, în reţele, nu fuseseră decât trei 
geamandane la plecare, celelalte fuseseră date la vagonul 
de bagaje. Ana nu ştiuse nimic de ele. Se mira şi se ruşina, 
gândindu-se că tot ce-şi luase ea la drum încăpuse într-un 
cufăr mijlociu. Ce vor fi adus în atâtea pachete şi 
geamandane? 

Drumul până la conac ţinu un ceas, în trapul cailor. Era un 
drum de hotar, îngust, nisipos, care trecea printre lanuri de 
grâu şi de porumb. Trăsura, cu arcuri, înainta lin pe drumul 
nisipos, ridicând un nor de praf gros, pe care vântul, spre 
norocul călătoarelor, îl ducea departe, în stânga. Caii erau 
voinici şi grei, cai de povară, ca şi cei înhămaţi la căruţa cu 
bagaje. 

— De la reformă nu mai ţinem cai de lux-zise doamna 
Frunzescu, adresându-se Anei, ca pentru o explicaţie. Nu 
ne mai rentează şi nici nu mai avem chef. Jean mai ţinea un 
cal de călărie anul trecut. Nici nu ştiu dacă-l mai are şi 
acum, adaogă ea, privind întrebător spre Rada. 

— Calu-i aci, coniţă, unde să fie? Răspunse omul de pe 
capră, în locul Radei. 

— N-am auzit, de la tata sau de la Jean, că l-ar fi vândut! 
Răspunse şi fata. 

— Cum să-l vândă, domnişoară?! Cine să-l vândă?! Păi, ce- 
ar face boierul cel tânăr fără el? E bine, sănătos, şi-l 
aşteaptă pe domnul Jean. De câte ori aude glas străin prin 
curte, nechează. Crede că i-a venit stăpânul. Vine azi şi 
dumnealui? 

— Peste vreo săptămână, Petre. N-a isprăvit încă 
examenele, zise Rada. 

— Să-l ajute Dumnezeu să vie sănătos! Calul ştiu că-l 
aşteaptă! 

Ana fu din nou pătrunsă de farmecul naturii. Mireasma 
apropiată a lanurilor, a câmpului, îi trezea amintiri din 
copilărie. I se părea că merge acasă, închise ochii şi ascultă 


ca în vis conversaţia ce începu între doamna Frunzescu şi 
omul de pe capră. 

— Grâul nostru este tot aşa de bun ca şi ăsta prin care 
trecem? 

— Ba-i mai bun, coniţă. De şapte ani n-am mai văzut aşa 
grâu bun! Într-o săptămână trebuie să băgăm secerătorii. 

— N-a căzut la ploile astea multe? 

— Nu, coniţă, că domnu' Manole a pus în primăvară de l- 
au păscut oile. 

— Da' Manole ce mai face? 

— Săânătos tun, coniţă, şi, după felul lui, mereu călare pe 
toate drumurile moşiei. Da' acum o înconjură uşor, nu ca 
mai demult. 

— Au mai făcut ţăranii pagube în anul ăsta? 

— Păi, cine-i dezvaţă pe ei de năravul cel rău? Au încercat, 
coniţă, au încercat şi-n iest an. Da' domnu' Manole le-a 
prins de veste şi n-au putut face nimic. lacă, o cositură în 
lunca Barnii, ca de două-trei cară de fân. Altceva nimic, 
decât că le-a mai închis domnu' Manole vitele de câteva ori, 
prinse-n trifoişte, şi i-a globit de i-a ars. Încolo, nici-o 
pagubă. 

— Da' tot mai râvnesc să cumpere moşia? 

— Păi, de râvnit, pân' la moarte! C-aşa-i omul: n-are 
niciodată pământ destul! Da' cine le-o mai vinde? Că ei ar 
vrea s-o aibă pe nimic, ca la reformă. Da' chiar s-o plătească 
cu galbeni grei, de-acuma n-o mai vindem. Aşa spune şi 
domnu' Manole. 

Doamna Frunzescu se înveseli. 

— I-auzi! Aşa aţi hotărât voi?! Nu mai spune! 

— Cum de nu! Ar fi mare păcat să se vândă! Aşa spune şi 
domnu' Manole. Moşia aduce, şi nu lunecă cum lunecă 
banii. Apoi, conacul fără moşie nu mai plăteşte nimic! Să 
vedeţi că sunt în jur vro două, care au rămas numai cu 
curtea şi grădina, şi au început să se dărâme! S-adăpostesc 
în ele cucuvăile. 

— Dar aţi deschis ferestrele? Aţi aerisit bine camerele? 


— Vai de mine, coniţă, cum de nu! Parcă de când a primit 
scrisoarea a mai lăsat domnu' Manole pe vrun om să rămâie 
fără treabă? Totul e curat de străluceşte; şi iarba pe cărări 
e tunsă, şi straturile de flori sunt plivite şi săpate... Ba, e 
frumos la noi! Dar ce-ar fi dacă s-ar vinde moşia? Unde-ar 
mai fi slugile care să ţină rânduială în curte şi-n grădină? 
Într-un an ar creşte cucută în locul trandafirilor...! 

— Pe mine încă nu mă prea trage inima să vindem, bade 
Petre, da' boierul zice că nu mai poate râbda duşmănia 
oamenilor pentru că ne-a mai rămas petecul ăsta de 
pământ. 

— Să nu-l doară capu' pe boieru' pentru atâta lucru! Aşa-s 
oamenii noştri, se uită chiorâş la moşie vro câţiva ani, până 
mai cred că se pot atinge de ea, apoi se liniştesc. Vezi 
dumneata, coniţă, aşa-i omu'! A-nceput să ia? Ar lua mereu, 
şi-ar vrea să creadă că toate-s de luat. Dar vor mai trece 
câţiva ani şi se vor dumiri că ce le-a rămas boierilor e bun 
rămas, pe vecie, ş-atunci se vor împacă cu legea, cum erau 
împăcaţi înainte de reformă. Dacă-l porneşti odată pe om, e 
cam greu să-l opreşti dintr-una, da' pe urmă, când vede ca 
n-are-ncotro, se opreşte el singur, de voie, de nevoie... 

— N-ar fi rău să-i vorbeşti aşa şi domnului judecător. 

— De vorbit e mai greu, că dumnealui nu dă cu veacul pe- 
aci, dar de scris i-a scris de multe ori domnu' Manole. Şi a 
pus în scrisoare şi vorbe ca astea ale mele. Că eu cu domnu' 
Manole stăm de multe ori şi chibzuim în fel şi chip. Şi 
totdeauna rămânem la încheierea că ar fi mare pagubă să 
se vândă moşia. E vatră veche. Dumneata te tragi din 
neamul care a împlântat parul aci, da' boierul are moşia 
într-alt colţ de ţară. Dumnealui nu se simte legat de locul 
ăsta. Domnul Jean însă îţi seamănă dumitale. El nu vrea s- 
audă de vânzarea moşiei. 

— V-a spus el vouă? 

— Domnul Jean? Mie şi lui domnu' Manole? Da' de câte 
ori! 


— Asta mă bucură, Petre-răspunse veselă doamna 
Frunzescu. Cât puteţi, arătaţi-i şi lui că moşia produce bine, 
că e rentabilă. 

— Ce să-i arătăm! Parcă nu cunoaşte dumnealui! Doar de- 
aceea-i inginer! Socotelile pe care domnu' Manole le face 
într-o zi, domnu' Jean le face într-un ceas! Ce să-i spunem 
noi? Nu ştie dumnealui? Nu face măsurători în fiecare 
vară? Şi nu plănuieşte cu domnu' Manole cum să-mpartă, 
ce să semene toamna? 

Vorbiră despre slugi, care mai sunt, care s-au schimbat, 
care s-au însurat ori s-au măritat, care au murit, dintre ei 
ori dintre ai lor, mai apropiaţi, care locuiau în sat. 

— Nu s-a prăpădit, coniţă, decât jupâneasa Safta. 

— Cum?! A murit Safta”! 

— Păi, doar n-avea să trăiască cât dealurile, coniţă, că era 
neagră şi uscată, de bătrână, ca un ciot, mai ales începând 
de prin dulcele Crăciunului. S-a ţinut ea până-a putut, da-n 
urmă anii răzbesc pe toată lumea. 

— N-avea mai mult de şaptezeci. 

— Ba, bătuse şi optzeci, coniţă. Ne-a spus chiar ea, când a 
simţit că i s-apropie sfârşitul. Şi-a ascuns ea anii pân-a 
putut, da' pe urmă n-a mai avut de ce-i ascunde. Ne-a 
vorbit, în ceasurile din urmă, de toţi stăpânii care s-au 
perindat pe-aci, că-i ştia pe toţi, şi pe cei morţi înaintea 
venirii ei la conac. Da' nici nu ştiu dacă ni-i spunea anume 
ori vorbea într-aiurea, ca din gura morţii. N-a vorbit pustiu 
decât două zile şi două nopţi. Apoi i-a venit înecul şi s-a dus! 

— Păcat de ea! O chelăriţă ca Safta nu mai găseşti 
astăzi...! 

— Da, a fost o femeie cu credinţă, n-avem ce zice, nici eu, 
nici domnu' Manole, ca şi dumneavoastră. Da', săraca, dacă 
mai trăia, numai se chinuia, că-i fusese lovită partea stângă, 
şi nu se mai putea mişca. 

— Ei, şi Manole ăsta să nu ne scrie nimic...! 

— Rău a făcut că nu v-a scris! Da' poate c-a uitat, că are şi 
dumnealui destule pe cap. 


Până la conac, doamna Frunzescu se informă de tot ce voia 
să ştie. 

Moş Petre era un om de credinţă care vieţuia la curte de 
vreo patru decenii. Rămăsese de tânăr văduv şi fără copii, şi 
fusese atât de scârbit de viaţă, încât nu-i mai trecuse prin 
cap gândul altei însurători. Pentru el se isprăviseră toate 
odată cu îngroparea moartei, o femeie frumoasă, după care 
plânsese tot satul cu lacrămi grele. De-atunci se alipise de 
curtea boierească şi trăia numai pentru boierii lui şi pentru 
Manole, administratorul moşiei. 

Era vechi de zile şi Manole; de treizeci de ani, de când era 
administrator, văzuse destule, şi bune şi rele, şi în neamul 
stăpânilor-era un fel de rudenie scăpătată a doamnei 
Frunzescu-şi în pârjolul răscoalelor, şi la reformă, şi în 
recoltele moşiei. Trecuse prin toate, ieşise din toate 
biruitor, dar după împărţirea pământului la ţărani rămăsese 
cu senzaţia dureroasă că însuşi trupul lui fusese amputat. 
Aşa de mult se identificase cu moşia şi cu interesele 
stăpânilor ei. 

Ana ascultă cu băgare de samă conversaţia dintre doamna 
Frunzescu şi moş Petre, şi gazda sa i se păru mai simpatică 
acum decât după discuţia din tren, cu inspectorul agronom, 
înţelese că doamna Frunzescu are simţul practic al vieţii, şi 
bănui că ea se interesa de moşie mai mult decât soţul ei, 
magistratul. Totodată observă că pe Rada nu o interesa 
deloc convorbirea dintre mamă-sa şi moş Petre, pentru că 
mereu se apleca la urechea ei şi-i amintea de câte un lucru 
petrecut la şcoală, făcând din când în când câte-o 
observaţie înţepătoare la adresa cutărei colege sau a 
cutărei profesoare. Numai când apăru în zare conacul, 
începu să bată din palme şi se ridică în picioare ca să-l vadă 
mai bine. Zilele petrecute la conac fură o continuă 
încântare pentru Ana Muja. Casa era o vilă cu etaj, cu două 
balcoane, cu acoperişul cochet, cu decoraţii spumoase a 
parcanului de lemn vopsit verde, întreaga clădire avea o 
înfăţişare tinerească, delicată. Nu era în ea nimic masiv; 


părea mai curând o întruchipare de carton, de vis, de 
poveste - aşa i se părea uneori Anei. Dar era construită din 
materiale foarte bune, rezistente. Pe dinafară era spoită 
într-o culoare ruginie, înlăuntru, şi culoarele şi camerele, şi 
sala de mâncare, totul era văruit proaspăt, spre marea 
bucurie a Anei, care se simţi parcă mai la îndemână 
împresurată de albul acesta strălucitor care răspândea un 
aer de intimitate şi curăţenie, îşi aduse aminte de casa lor 
din sat, unde nu mai pusese piciorul de la întrarea în liceu. 
Odăile aveau plafonul susţinut de grinzi de brad, întocmai 
ca la ei acasă, ba, în vreo două camere, simţi şi mireasma 
busuiocului uscat, de la grindă. 

În mediul acesta, totuşi străin, Ana îşi află numaidecât un 
razim în asemănarea cu casa lor din sat, şi pentru prima 
oară de când era la liceu, nu se simţi umilită gândindu-se la 
patul în care dormea acasă. Văzu în camerele conacului 
astfel de paturi simple, din lemn de brad. Cotrobăi, 
împreună cu Rada, întreaga vilă, toate acareturile din 
curte, şi în două-trei zile nu-i mai rămăsese nimic 
necunoscut, de la salonul de primire până la cel din urmă 
hambar plin cu porumb. Părea că nu mai sunt fete trecute 
de optsprezece ani, ci nişte copile neastâmpărate, care, 
aprinse de curiozitate, vor să cunoască toate câte le- 
nconjoară. 

În alte câteva zile scotociră toate tufişurile din grădină, se 
aplecară asupra fiecărui strat de flori, mirosiră toţi bobocii 
de trandafir, găsiră toate cuiburile de pasări din parc, şi nu 
se mai saturau să alerge prin soare, cu pletele în vânt, cu 
genunchii goi, cu sandale albe în picioare. Zburdau ca nişte 
mânji primăvara, scoşi la soare din întunerecul grajdului, şi 
uneori alergau să vadă care fuge mai iute, până ce li se tăia 
respiraţia. Ana avu astfel prilejul să cunoască în câteva zile 
tot conacul şi tot jurul, şi de aceea nu se miră când, Într-o 
sară doamna Frunzescu îi spuse, după cină, 
administratorului: 


— "Ţin să-ţi mulţumesc, domnule Manole; ca în fiecare an, 
pretutindeni e rânduială, toate sunt la locul lor. 

Era, într-adevăr, o perfectă rânduială pretutindeni, se 
vedea grija, supravegherea de fiecare zi a unui om şi 
conştiincios, şi sever. Toate curţile erau măturate proaspăt; 
clăile de fân, girezile de paie erau ca pieptănate. Grajdurile 
erau curate şi aşternute cu paie proaspete. lar popoarele 
de găini, de rațe, de curci şi de gâşte, în ogrăzile lor, păreau 
un decor exotic al întregii gospodării. Ana nu văzuse încă 
niciodată atâtea galiţe adunate la un loc. 

Laudele le merita, desigur, în primul rând Manole. Dar nici 
moş Petre, mâna dreaptă a administratorului, nu putea fi 
uitat fără a se face o nedreptate din acelea strigătoare la 
cer. Cele două eleve, în colindările lor, mereu se împiedecau 
de bătrân: şi în curte, şi în bucătărie, şi în grădină, şi în 
grajd, şi în curtea în care erau închise nutreţurile. Striga 
dup-o femeie, dup-o slujnică, răcnea la un mânz, zburătăcea 
câte-o găină ieşită din îngrăditura pasărilor, ridica un gătej 
de jos, punea la locul ei securea, se certa cu femeile de la 
bucătărie, ba afla, pe unde nu le bănuia nimeni, şi cuibarele 
ascunse. 

Din felul cum îi vorbea se vedea că doamna Frunzescu ţine 
foarte mult la el. Adesea putea fi văzută în odăiţa lui. Îi 
ducea câte-o sticlă de vin bun, sau de rachiu. Ba îi ducea şi 
friptură rece cu pâne albă şi mai ales un fel de slănină 
subţire despre care ştia că-i place bătrânului. 

Ana îndrăgise repede viaţa la conac: era în mijlocul 
belşugului, avea toată libertatea şi zburda după pofta inimii, 
fără a supăra pe nimeni. Şi astfel se simţi mai legată de 
prietena ei, de întreaga familie, şi parcă mai străină ca 
oricând de ai ei de-acasă. 

Senzaţia belşugului îi pătrunse în sânge ca o mulţumire 
supremă. Ce fericire să ai de toate! Lanuri de grâu, cirezi 
de vite, turme de oi, toate bunătăţile pământului. E de-ajuns 
să întinzi mâna! Şi să ai o astfel de locuinţă, cu 
cincisprezece camere, cu curţile astea largi, cu acareturi 


multe, cu o droaie de slugi şi de slujnice! Să se uite toţi la 
tine ca la o fiinţă de pe altă lume, să încerce aţi ghici 
gândurile şi dorinţele, ca să ţi le împlinească! Ce plăcere, ce 
fermecător este să fii bogat! 

Hei! Aceasta e adevărata viaţă! Nu aceea pe care o trăiesc 
părinţii ei. Şi dintr-odată îşi aduse aminte de strâmtorarea 
tatălui său, care a trebuit să ia avans asupra salariului ca 
să-i poată face ei rost de banii necesari pentru zestrea 
neânsemnată cu care plecase în vacanţă! Gândul acesta o 
umili şi o tulbură adânc. Trezi din nou în ea disprețul 
pentru cei lipsiţi şi admiraţia pentru cei ce aveau de toate 
din belşug. Toate sentimentele şi gândurile ei se înecară din 
nou ca într-o apă tulbure: De ce nu-s şi părinţii mei aşa de 
avuţi? De ce nu m-am născut şi eu din părinţi bogaţi? Şi 
simţi o ciudă răutăcioasă faţă de tatăl ei, care locuia într-o 
pivniţă şi pe care ea îl declara funcţionar de bancă. De ce 
nu sunt şi-ai mei bogaţi ca familia Frunzescu? 

Un gând se lumină în mintea ei zbuciumată: Dacă eşti 
sărac, nu poţi fi nici domn, nici fericit. Da, acesta e 
adevărul. Acesta e gândul în jurul căruia m-am învârtit 
mereu de când am început să fiu invitată în familiile 
colegelor mele. Am dorit aceste invitaţii ca să-mi pot face o 
educaţie pe care nu o aveam şi pe care nici liceul şi nici 
internatul nu mi-o puteau da. Am ajuns să cunosc în bună 
parte întregul cod al manierelor alese, dar acum înţăleg că, 
fără belşug, fără bogăţie, nu, am ce face cu ceea ce am 
învăţat. Cunoaşterea bunelor maniere, fără avuţie, te poate 
face şi mai nenorocit decât înainte. Iată că încă o dată am 
dat greş! Deci nu după însuşirea bunelor maniere trebuia 
să năzuiesc, ci după avuţie. Ce rost are chiar trecerea prin 
liceu, fără să te aştepte la sfârşit o avere, o situaţie 
materială îmbelşugată? Cultura fără avere e numai chin. 
Carte trebuie să înveţe numai fetele avute. De ce m-au dat 
la liceu părinţii mei, dacă nu sunt decât nişte sărăntoci de 
rând, cum îi ştie toată lumea? 


Viaţa omului cult dar sărac nu poate fi decât ridiculă şi 
tragică. E ca şi când ai duce pe un copil într-o grădină cu 
pomi încărcaţi de fructe coapte şi i-ai spune: „Culege ce 
vrei!” şi el nu poate ajunge cu mâna la nici un măr. 

Este ispititoare şi încântătoare cunoaşterea lucrurilor 
neştiute, cultivarea intelectului şi a sensibilităţii. Dar nu poţi 
trăi tot ce simţi înalt şi frumos dacă nu eşti avut, dacă nu ai 
din belşug mijloacele materiale. 

Eu, dacă m-am bucurat până acum, când şi când, de 
înlesnirile unei societăţi culte şi avute, m-am bucurat numai 
din mila ei. Chiar şi pentru a-mi putea petrece vacanţa 
aceasta am avut nevoie de bunăvoința familiei Frunzescu. 
Poate că acesta trebuia sa fie primul obiectiv al asaltului 
meu: averea, belşugul! Dar cum aş fi putut ajunge la avere 
dacă părinţii mei nu au nimic? 

După multă frământare-vreme în care Rada se nelinişti, 
văzând-o mereu întunecată-Ana ajunse la un luminiş: 

Eu n-am şi nu-mi pot aduna avere. Dar mă pot mărita cu 
un om avut-şi atunci şcoala, cultura mea vor avea un rost. 
Dacă nu voi fi în stare să mă mărit ca un om avut, îmi voi 
dovedi mie însămi că nu sunt vrednică sa fac umbră 
pământului. 

La concluzia aceasta practică, rece, brutală, ajunse într-o 
sară de pe la sfârşitul lui iulie, în preajma plecării la mare, 
când înţelese c-ar avea nevoie de încă foarte multe lucruri 
pentru a fi bine echipată. Aici, în mijlocul câmpului, nu avea 
de unde să şi le cumpere, şi chiar dacă ar fi avut de unde, 
nu avea cu ce. În sfârşit, le-ar fi putut cumpăra şi la 
Constanţa, unde se vor opri o zi şi unde se găseau articolele 
de care avea nevoie. Dar de la cine să fi cerut banii 
trebuitori? 

Gândurile acestea chinuitoare sfârşiră prin a-i schimba 
expresia, făcând-o mai serioasă, mai întunecată, mai tăcută 
decât până atunci. Nepăsarea senină a copilăriei, care până 
atunci mai apărea uneori în comportamentul ei, dispăru 
detot. Acum simţea că între ea şi Rada se aşternuse dintr- 


odată o mare distanţă: Rada era încă o fetişcana 
nepăsătoare, zgomotoasă şi vaporoasă, pe câtă vreme ea se 
simţea matură. La schimbarea aceasta rapidă contribui şi 
Jean Frunzescu, care, de când sosise la conac, se uita la ea 
cu alţi ochi decât înainte, când se întâlneau, în vacanţele de 
sărbători, în familie. Subt privirile lui cercetătoare, Ana 
avea senzaţia că tânărul îi urmăreşte mişcările trupului 
dincolo de veştminte, şi, de ruşine, îi venea să plângă. Ce l-a 
apucat? 

— Se întreba Ana. M-am schimbat eu? Sunt mai liberă în 
purtări decât înainte? Sau, de la Crăciun, când l-am văzut 
ultima oară, s-a schimbat el, de se uită la mine de parcă nu 
m-ar mai fi văzut? 

Nu, schimbarea nu era în ea, ci în el! El avea alţi ochi, altă 
voce, alt mers când era în preajma ei. 

La început Ana îşi zise că poate tânărul s-a îndrăgostit de 
ea. Şi gândul acesta îi înflori şi-i înmiresma sufletul câteva 
zile. Dar curând înţelese că Jean Frunzescu nu era 
îndrăgostit, ci că urmărea altceva. 

Dacă i s-ar fi povestit, n-ar fi crezut că un tânăr 
binecrescut, un om cult poate să se poarte necuviincios cu o 
fată. 

Într-o sară, întârziind singură prin grădină, se trezi dintr- 
odată faţă-n faţă cu el. leşise parcă din pământ sau parc-ar 
fi pândit-o. În liniştea care se-nstăpânise peste toate, se 
auzea doar susurul mesteacănilor înşiruiţi pe lângă zidul 
ce-mprejmuia grădina şi... Răsuflarea grea a tânărului care 
se apropia cu paşi hotărâți de ea. Fără să spună o vorbă,i 
se alătură din mers şi-i înconjură cu un braţ mijlocul. 

— Doamne sfinte, ai înnebunit?! Îl întrebă Ana. 

Din trupul lui întreg, din priviri, din obraji radia o dogoare 
respingătoare, greţoasă, care-i făcu silă. Se smuci din 
braţul care-i înconjura mijlocul, dar tânărul nu o scapă, ci o 
strânse mai cu putere. Atunci trupul ei zvâcni întreg, se 
încorda ca un arc, şi din câteva salturi ieşi în cărarea 
principală a grădinii şi fugi în curte, intră în camera ei şi, 


izbucnind în plâns, începu să-şi adune lucrurile. Era 
hotărâtă să plece cu primul tren. 

Când o chemară la cină, pretextă că nu se simte bine şi nu 
coborâ. O slujnică îi aduse un pahar cu lapte. 

Se încuie în cameră, întorcând cheia şi în uşa dinspre 
odaia Radei, îşi împachetase toate lucrurile. Era hotărâtă: 
dimineaţă o va ruga pe doamna Frunzescu să-i dea trăsura 
până la gară. 

Când Rada, după cină, voi, ca de obicei, să între în camera 
ei, Ana nu se mişcă din pat. 

— M-am culcat şi mi-am pus o compresă cu apă race la 
cap, scumpa mea. le rog să mă ierţi, mă doare rău capul şi 
aş vrea să adorm cât mai curând. 

— Dar ai luat o aspirină, un piramidon, ceva? 

— Luat, răspunse repede Ana. 

— Voiam să-ţi aduc eu unul. 

— Nu mai e nevoie, dragă, mulţămesc. Niciodată n-am luat 
mai mult decât un bulin. 

Rada se depărta de uşă, dorindu-i însănătoşire grabnică. 
Pentru ziua următoare proiectaseră o excursie. Soseau şi 
nişte oaspeţi, nişte rude îndepărtate. Ana se aşeză pe 
marginea patului şi îşi luă capul în mâni. Nu mai plângea. 
Obrajii-i erau palizi, de ceară. Nu! Nu se putea înşela. 
Atitudinea lui Jean fusese brutală, ruşinoasa şi adânc 
jignitoare. Nu l-ar fi crezut niciodată capabil de o asemenea 
purtare! Şi ce respiraţie grea avea! Parcă nu mai era om, ci 
animal. 

Da, după jignirea aceasta, pe care ea nu ştia să o fi 
provocat în nici un fel, nu mai putea rămâne în casa familiei 
Frunzescu. Trebuia să plece! A, dacă ar fi fost o fată dintr- 
ale lor, de familie, o fată cu avere, el n-ar fi îndrăznit să se 
poarte aşa de urât cu ea! A uitat că-i elevă de liceu, o elevă 
distinsă, şi s-a purtat cu ea cum s-ar fi purtat cu o slujnicuţă 
oarecare de la conac. Ce grozăvie! El, Jean, care până 
acuma vorbea cu dânsa respectuos, care, ca şi ceilalţi tineri, 


o admira, să-şi permită, acum şi aici, în casa lor, unde ea era 
invitata Radei, să-şi permită o asemenea purtare! 

O, desigur că dacă ar fi fost o fată de familie bună, dacă ar 
fi fost avută, dacă ar fi făcut parte dintre prietenii lor de 
casă, cu care astfel de oameni se şi însoară, n-ar fi cutezat 
să se apropie de ea. Cel mult ar fi rugat-o, după o 
convorbire prietenească, s-o lase să-i sărute mâna. 

Ah! Doamne! Se gândise că aici se va întâlni cu Jean, ba 
chiar la o apropiere între ei, dar nu la o astfel de 
apropiere!... Îşi zugrăvise în închipuire un întreg roman de 
dragoste, cu începutul aici, la conac, cu continuarea la 
mare, şi pe urmă cu o căsătorie fericită, pe toată viaţa! Şi 
acum-ce dezamăgire cumplită! Îşi simţi inima sângerând. 

Da - îşi zise ea -în ochii acestor oameni, noi, fiind sărace şi 
neavând neamuri cunoscute lor, deşi învăţăm carte, nu 
valorăm mai mult decât o slujnică oarecare. De-aceea şi-a 
permis să se poarte aşa. Ce ruşine! Ce mişelie! Unde sunt 
cultura şi educaţia lor? Se lauda pe toate căile că sunt 
oameni subţiri, cu sentimente alese şi delicate. Aceasta este 
delicateţea lor? 

O clipă îi trecu prin minte să-l scuze: Nu cumva Jean băuse 
şi era ameţit de vin? Dar îşi aduse aminte că, în grădină, 
când se alipise de ea, nu mirosea deloc a băutură, şi că 
acasă, când se întâmpla sa bea mai mult, Jean se ferea de 
obicei de oaspeţi, retrăgându-se în camera lui. Nu, nu era 
băut! Instinctul ei nu o înşela. A fost pur şi simplu obraznic 
şi brutal, nevrednic de situaţia lui de student şi de fiu de 
magistrat. S-a purtat ruşinos, ca o brută! Se întinse în pat, 
îşi îngropa capul în pernă, şi începu să plângă din nou. 
Plânse până îşi simţi pieptul zdrobit. Apoi începu să se 
gândească. Oare în lumea lor, Jean era o excepţie, sau aşa 
se purtau toţi? Dacă toţi sunt ca Jean, atunci atitudinea unei 
fete faţă de ei trebuie să fie altfel decât a fost atitudinea ei 
până acum. Ar putea să se poarte şi ea într-alt fel decât s-a 
purtat până acum, natural şi sincer? Ar putea să-i 
dispreţuiască şi ea cum o dispreţuia Jean? Ar putea? 


Gândul care-i veni în minte fu atât de năstruşnic, de nou, 
de îndrăzneţ, încât aproape nu voi să-l accepte. Dar gândul, 
odată sosit, nu-l mai putu alunga. 

Aş putea să-mi bat joc de ei, utilizându-i pentru scopurile 
mele? Întrebarea o duru, dar simţi că din durerea aceasta 
ţâşneşte o rază de lumină. Sări din pat, aprinse lampa şi se 
duse în faţa oglinzii. Da, nu mai era o copilă: din oglindă o 
privea o femeie; pe faţa şi în privirile acestei femei era 
întipărită o mare hotărâre. 

Nu! Nu mă voi duce acasă! Ce să fac în pivniţa aceea, când 
aici sunt toate frumuseţile şi bunătăţile pământului, şi ca 
mâne voi pleca la mare? De ce să mă lipsesc de toate 
plăcerile astea? Nu! Voi rămâne aici şi voi lupta! Cu cine? 
Cu Jean? Cu el, cu alţii, cu toţi! Eu am pornit pe un drum de 
pe care nu este întoarcere. Şi nu de dragul lui Jean, pe care 
nici nu-l cunosc şi nici nu mă interesează să-l cunosc! Şi nici 
de dragul familiei Frunzescu! Nu! Toţi ăştia, toate astea 
sunt... Da, acesta e adevărul, sunt numai unelte ale scopului 
meu, ale ascensiunii mele. Nimic altceva decât unelte, 
mijloace! Acesta este adevărul! Fără sentimentalisme şi fără 
compromisuri! Îi voi trage pe tinerii ăştia culţi şi manieraţi 
de urechi aşa cum îi trăgeam pe copiii din sat. Îmi voi bate 
joc de ei şi voi sări peste ei ca peste nişte bolovani, ca peste 
băncile din şcoala primară; îi voi călca în picioare dacă va 
trebui, şi-mi voi ajunge ţinta împotriva tuturor, şi, dacă va 
trebui, împotriva propriului meu suflet: mă voi mărita cu un 
om bogat, ori voi da iureş în bogăţia lor, risipind-o în folosul 
meu. Îi voi domina! 

Şi, depărtându-se de oglindă, se întrebă: Cum de-am 
răbdat şi nu i-am ars o palmă lui Jean? Dar lasă, încă nu e 
timpul pierdut! 

Îşi despacheta hotărâtă lucrurile din geamandan şi se 
duse din nou în faţa oglinzii. Da, nu mai sunt copilă, sunt 
femeie! După frăgezimea trupului, după farmecul în 
dezvoltare încă, era o fetişcană, dar după hotărârea pe care 


o citi în ochii celei din oglindă era o femeie. Se lumina de 
ziuă când se întinse în pat. Adormi buştean. 

VIII. 

În dimineaţa următoare, Rada trebui să bată multa vreme 
la uşă ca s-o trezească. Oaspeţii de la câteva conace vecine 
tocmai soseau pentru excursia proiectată cu o zi mai 
înainte, într-o clipă de însufleţire. La amiază încă nu ştia 
nimeni despre ea. A fost însă destul ca să se întâlnească trei 
prieteni de la nişte conace vecine, şi excursia fusese pusă la 
cale. 

Ana, deşi nu aflase despre acest proiect decât în ultima 
clipă, fu totuşi gata mai repede decât Rada, care o trezise. 
Nu dormise decât vreo două ceasuri, dar se simţea 
odihnită, puternică şi cu mintea limpede şi pătrunzătoare. 

Văzând-o, doamna Frunzescu bănui că s-ar fi întâmplat 
ceva între ea şi Jean. Îi fu însă deajuns să-i observe discret 
câteva clipe pentru a se convinge că nu era vorba de ceea 
ce se temuse dânsa: începutul unui sentiment de dragoste 
între fiul ei şi Ana. Şi cum nu descoperi nimic neobişnuit în 
comportamentul lui Jean, îşi zise că poate a avut loc un mic 
flirt între ei, şi fata asta ciudată îl va fi luat în serios. Cu atât 
mai rău pentru ea, dacă s-a îndrăgostit de Jean! Ana îi era 
simpatică şi o primise în familie pentru a-i face plăcere 
Radei, pentru a-i dărui o tovarăşă de vacanţă. Sentimentele 
ci şi viitorul ei însă nu o interesau. 

În excursie porniră vreo doisprezece inşi: cinci tineri şi 
şapte fete. Între tineri, trei erau studenţi veniţi în vacanţă; 
între fete, două erau soțiile a doi ofiţeri, doi sublocotenenţi, 
care, petrecându-şi concediul la socrii, veniseră îmbrăcaţi 
în civil. 

Urmau să meargă pe jos până la o pădure de fag, cale de 
vreo două ceasuri depărtare. Reuşiră să plece pe la 
ceasurile nouă, până nu se puse căldura. Mâncarea şi 
băutura aveau să fie aduse cu căruţa, de la curtea 
moşierului Martinescu, al cărui fiu, student în drept, 
propusese excursia, în entuziasmul improvizaţiei, 


hotărâseră ca el, pentru că făcuse propunerea, să se 
îngrijească şi de mâncarea şi băutura pentru toţi. Drumul 
trecea printre lanuri secerate de mult, în care acum se arau 
miriştile, printre otăvi mătăsoase, printre porumbişti înalte, 
în care s-ar fi pierdut calul cu călăreț cu tot. Fusese, 
începând din luna mai, o vreme blagoslovită pentru câmp, şi 
toată lumea era mulţumită. Jean Frunzescu făcu, de la 
pornire, în aşa fel încât să n-aibă prilej de-a da ochi în ochi 
cu Ana. Plecă alături de domnişoara Martinescu, iar pe 
drum trecu mereu de la una la alta, plin de voie bună, 
discutând uşor şi ceremonios. Dar părea să fie într-o 
dispoziţie prea îndrăcită pentru ca Ana să nu remarce că 
era nefirească. 

Tot drumul, până la pădure, ceilalţi tineri, care abia acum 
o cunoscură pe Ana, roiră în jurul ei. După zbuciumul 
nopţii, Ana părea să fi uitat cu totul întâmplarea din 
grădină, ofensa pe care i-o adusese Jean. Era veselă şi 
strălucitoare în frumuseţea celor optsprezece ani. Mergea 
cu pasul uşor legănat, care-i învăluia trupul în armonii 
mereu schimbate. Capul şi-l ţinea înclinat puţin pe spate, ca 
într-o pornire de sfidare, lăsând să o ploaie soarele. Era 
singura dintre fete cu capul gol. Celelalte purtau pălării 
mari, de pai. 

Pe drumul până la pădure, Ana primi atâtea complimente 
câte nu primise de când se ştia domnişoară. Lumina, viaţa 
care triumfa în natură, libertatea, aduceau cuvinte 
frumoase şi măgulitoare pe buzele tinerilor, descătuşaţi, în 
natura înconjurătoare, de convențiile sociale. Ana-i asculta, 
când şi când izbucnea într-un râs senin, catifelat, dar 
simţea că niciunul nu o impresiona. Ca şi când sufletul ei s- 
ar fi îmbrăcat într-o cămaşă de zale prin care nu puteau 
străbate săgețile de cuvinte frumoase cu care era luată la 
ochi. 

Conştiinţa ei cea nouă sta de veghe, primind ceea ce auzea 
fără sentimentalismul de până acum, urmărind o singură 
ţintă: să cunoască mai de-aproape lumea asta de tineri 


bogaţi, care, toţi, iată, se poartă cu totul altfel decât în 
saloanele şi la mesele unde îi cunoscuse. Şi mai ales era 
curioasă sa ştie dacă toţi samăână cu fratele Radei. Trecură 
prin locuri încântătoare, şi Ana se mira că nimeni dintre cei 
din jurul ei nu le bagă în samă. Fetele mai scoteau din când 
în când câte o exclamaţie admirativă, câte una din ele mai 
întră în luncile în care unduia otava în valuri verzi la 
adierea vântului, să rupă o floare. Dar tinerii parcă n-ar fi 
avut ochi decât pentru fete. Totuşi, Ana părea încântată de 
tovărăşia lor, de flirtul continuu, dar în sufletul ei nu dădea 
nici o importanţă cuvintelor, toată veselia ei fiind numai de 
circumstanţă, convenţională. 

Pădurea de fag la care, în sfârşit, ajunseră, era la 
marginea unui lac, pe moşia lui Martinescu, şi era mai mult 
un crâng decât o pădure. 

Căruţa cu proviziile sosise înaintea lor acolo, şi pe iarba 
verde, la umbră, era întinsă masa cu fel de fel de bunătăţi, 
mâncare şi băutură. Tăbărâră cu toţii, ca lăcustele, şi o 
vreme fu amestecul limbilor: vorbeau toţi deodată, cu gura 
plină, şi gesticulau într-o mare însufleţire. Unii rămaseră în 
picioare, alţii şezură pe iarbă. Toată lumea lăuda mâncarea 
şi băutura şi făcea complimente domnişoarei Martinescu şi 
fratelui ei. 

— O să-i duc mamei toate vorbele astea bune, căci eu, 
dragii mei, n-am nici un merit, zise domnişoara Martinescu. 

— lar eu, pentru, rachiu şi vin, o să-i transmit 
complimentele tatei, zise fratele ei. 

Rada şedea lângă Ana şi o îmbia mereu. Ea singură era 
străina în societatea aceasta. Ceilalţi se cunoşteau demult, 
îşi ştiau relaţiile, calităţile, defectele. 

Abia îşi potoliră foamea, că se şi puseră pe glume, pe 
aluzii, pe râs; săgețile cuvintelor în doi peri zburau de la 
unul la altul, şi începu o petrecere tinerească însufleţită, 
nevinovată. Crângul răsuna de valuri de râs argintiu, de 
ţipete uşoare, de larma plăcută a vocilor tinere. În bucuria 
generală, sinceră, nevinovată, Ana se simţea cu mult mai 


mulţumită decât în ploaia de complimente cu care o 
însoţiseră tinerii pe drum. I se părea că acesta este 
elementul potrivit vacanței. Şi tinerii şi fetele parcă uitaseră 
toate vorbele galante, căutate, toate atitudinile nefireşti, 
sau convenţionale, şi se lăsau în voia sincerităţii. 

Ana mai mult asculta decât lua parte la conversaţie. La 
început, grupul îşi deşertă tot sacul cu noutăţi. Era un an de 
când nu se mai întâlniseră, şi se întâmplaseră trei cununii în 
cercul cunoscuţilor comuni; unii le aprobau, alţii, 
dimpotrivă, le dezaprobau. După unii erau părechi 
potrivite, după alţii erau nepotrivite, şi divorţul era mai 
mult ca sigur. Discuţia se aprinse pe tema aceasta. 

— Viitorul va alege-spuse unul dintre ofiţeri. Parcă eu m- 
am potrivit întru toate cu nevastă-mea? Cu vremea, însă, 
bărbatul lasă dintre-ale lui, femeia e tot mai mulţumită că 
are ea dreptate, şi, de la o vreme, te trezeşti în casă cu cea 
mai încântătoare armonie conjugală. 

— Să-ţi fie ruşine, Nicule! Cum ai lăsat dintr-ale tale? Da' 
nu-s eu roabă, până azi, capriciilor tale? Zise nevastă-sa, o 
bucăţică de femeie brunetă, pe faţa căreia nu vedeai decât 
o păreche de ochi de păcură, încadraţi de nişte sprâncene 
groase, îmbinate. 

— Capricii la mine?! Eu şi capricii?! Aud acum întâia oară! 
Bărbaţii n-au capricii, dragă...! 

— Nu-s capricii, ci slăbiciuni-zise soţia celuilalt ofiţer. Toţi 
bărbaţii sunt plini de slăbiciuni. Dumnezeu ştie de ce ni se 
spune nouă, femeilor, sexul slab. Armonia în căsătorie 
depinde de puterea cu care femeia poate suporta 
slăbiciunile acestea. 

Convorbirea se învălmăşi. Toată lumea avea de spus un 
cuvânt, până şi cele două fete mai tinere. 

— Dumneata, domnişoară Ana, nu ai nici-o părere? Întrebă 
studentul Martinescu. 

Se făcu linişte, şi toate privirile se îndreptară asupra Anei. 

— Păreri pot să am şi eu. Vreţi o părere de circumstanţă, 
sau una sinceră? 


— Şi ce înţelegi dumneata prin părere de circumstanţă? 
Întrebă unul din ofiţeri. 

— Una de ocazie, pentru a mă afla şi eu în discuţie, cum 
sunt cele mai multe ce se debitează în astfel de împrejurări. 
— Nu! Preferăm sinceritatea. De altfel, să ne crezi, şi noi 

suntem sinceri, zise unul din ofiţeri. 

— Să nu-l crezi, domnişoară Ana! Toţi bărbaţii sunt 
înclinați spre minciună, interveni repede nevastă-sa. 

— Eu cred-începu Ana-că nu sunt doi oameni pe lume care 
să se potrivească întru toate. Omul nu-i un măr pe care să-l 
poţi tăia în două părţi identice. Cred că datoria bărbatului şi 
a femeii e să se cunoască, înainte de căsătorie, cât pot mai 
bine. Şi dacă nu se potrivesc cel puţin în trăsăturile 
fundamentale ale caracterului, să nu se căsătorească. 

— Ei, n-am spus eu? 

— Izbucni o voce de femeie. Chiar asta am susţinut-o şi eu, 
că Vică şi Marina sunt două caractere care nu se potrivesc, 
în felul lui, fiecare este o fiinţă admirabilă. Dar cine i-a pus 
să se căsătorească? Dragă, nu-mi vine să cred, dar se spune 
că o brutalizează. 

— Nu mai vorbiţi pe tonul ăsta tragic despre căsătorie- 
interveni Jean Frunzescu. Mai de mult puteau fi căsătorii 
tragice, dar azi nu mai sunt. 

— Crezi că toţi ajung la armonia aceea conjugală de care 
s-a vorbit aci? Întrebă una din fete. 

— Armonia conjugală n-a existat nici în trecut. Aici sunt cu 
totul de părerea domnişoarei Muja; nu se află doi inşi pe 
glob care să se asemene întru toate. Nu e posibilă deci o 
armonie conjugală. Dar când, din lipsa ei, căsnicia tinde 
spre tragedie, salvarea e aproape. 

— Ce salvare? Întrebară mai multe glasuri. 

— Divorțul! Râse Jean. 

— Foarte mulţumesc de o asemenea salvare! Nici nu vreau 
să mă gândesc, zise soţia unuia din ofiţeri. 

— Nici eu! Declară soţul ei. Izbucniră în hohote de râs. 


— Reînnoirea alianţei! Frumos! Deşi sunteţi încă departe 
de nunta de argint, nu numai de cea de aurzise Jean. Dacă 
nu vă gândiţi, înseamnă că vă puteţi suporta încă destul de 
bine unul pe celălalt. Să vă văd peste vreo cinci-şase ani, 
când nu vă veţi mai putea suporta. 

— Vai, Jean, de ce vorbeşti aşa?! Strigă supărată Rada. 

— Păi, noi discutăm impersonal. Eu vreau să spun: nu ei, 
dar alţii, când nu se mai pot suporta, nu mai aşteaptă să 
ajungă la momentele dramatice, cum se întâmpla pe 
vremuri, pentru că azi există o supapă: divorţul. 

— Dar pe vremuri nu era? Ce, l-a inventat societatea de 
azi? 

— Aproape. Moşii şi strămoşii noştri nu prea divorţau. 
Ţineau de legile bisericii: Ce-a împreunat Dumnezeu, omul 
să nu desfacă. Şi azi se mai spune la cununie sentinţa asta. 
Numai că, spre norocul nostru, azi nu o mai ia nimeni în 
serios. De altfel, să nu vă scandalizaţi dacă vă voi spune că 
axioma asta nici nu e logică, după părerea mea. Nu 
Dumnezeu împreună două fiinţe de sex opus, ci ele înseşi se 
unesc, după bună voia lor. 

— Vai, Jean, acum te-ai apucat să spui prostii! Se tângui 
Rada. 

Fetele se înroşiră, mai ales cele două tinere. 

— Dar, să-mi dai voie! Nu e nici-o prostie! Nu-i vorba de... 

— Se opri deodată. Voia să zică: nu-i vorba de 
împreunarea aceea la care te gândeşti tu şi domnişoarele 
astea împurpurate, dar se răzgândi şi continuă: E vorba de 
alegerea tovarăşului de viaţă, de căsătorie. Nu Dumnezeu 
face să se întâlnească şi să se iubească doi oameni... 

— Ba da, ba da! Pentru asta sunt gata să jur-zise bucăţica 
de femeie căsătorită cu unul din ofiţeri. Pe Nicu, mie, 
Dumnezeu mi l-a scos în cale! Sunt cu totul sigură că este 
un destin şi în căsătorie, şi destinul nu-i altceva decât voinţa 
lui Dumnezeu. 

— Şi Nicu e de aceeaşi părere? Glumi celălalt ofiţer. 


— Cu totul de aceeaşi, declară imediat Nicu, dar cu o 
asemenea emfază, încât izbucniră cu toţii în râs. 

— Dumnezeu are griji cu mult mai mari-continuă Jean- 
decât să ne poarte paşii spre viitoarea soţie sau spre 
viitorul soţ. Noi ni-i purtăm, şi, dacă greşim, noi tragem 
ponoasele. Să nu dăm vina pe Dumnezeu. Dar societatea 
modernă a găsit şi mijlocul de a corecta greşeala. 

— Preamăreşti divorţul, va să zică! 

— Exclamă domnişoara Martinescu. Bine că ştiu! Am să 
mă păzesc, la vremea potrivită, de asemenea perspective, 
spuse ea ca-n glumă. 

Tot grupul ştia că cei doi erau buni tovarăşi de societate. 
Cele două femei măritate susţinură cu o serie de argumente 
că divorţul este o nenorocire, o pacoste a societăţii de azi; 
că viaţa familială era mai bună pe vremea când divorţurile 
erau rare. Altă educaţie era pe atunci, alte caractere. Azi 
cam a treia femeie e divorțată. 

— Nu exageraţi! A zecea, spuse Jean. 

— Fie şi a zecea! Dar e o plagă socială. Ce se alege de 
copii? Dar cu alta-cu a doua, cu a treia nevastă-traiul va fi 
mai fericit? 

— Varietas delectat! Zise unul din ofiţeri. 

— Aceeaşi afirmaţie superficială se poate face şi despre 
femei, zise bruneta cea mică, profesoară de liceu. 

— Aş cuteza, totuşi, să pun la vot părerea mea. Cine 
aprobă divorţul, să ridice mâna! Zise Jean. 

Nu ridică mâna decât el şi Anastasia Dragu, cea mai 
tânără dintre fete. Dar repede şi-o trase şi ea, ascunzându- 
şi-o la spate. 

Toţi izbucniră în râs. 

— M-am înşelat! 

— Zise Jean. Credeam că cel puţin una dintre femeile de 
faţă va ţine cu mine. Regret că m-am înşelat. 

— La cine te gândeşti? Întrebă Rada. 

— La domnişoara Ana. 

— La ea?! Dar de ce tocmai la ea?! Se întrebară cu toţii. 


— Pentru că, după convingerea mea, e o fată cu mult simţ 
al realităţii şi cu mult spirit practic. 

Toate privirile se întoarseră spre Ana. Ea, încă de mai 
înainte, când Jean îndrăznise s-o aducă în discuţie, simţise 
sfidarea pe care i-o aruncase tânărul, de parcă purtarea lui 
din sară trecută n-ar fi contat. Era în glasul lui şi o adiere 
de ironie, de dispreţ chiar, cum li se întâmplă adeseori celor 
ce n-au reuşit într-o acţiune, care, în loc să se dispreţuiască 
pe ei, dispreţuiesc piedeca ce li se pune în drum. 

Dar încă de la întâia sfidare, Ana îşi dăduse capul pe spate 
mai mult decât de obicei. Sufletul ei se simţea la adăpost 
subt cămaşa lui de zale. Acum fu şi mai nepăsătoare, 
răspunzându-i direct acestui neruşinat care îndrăznea s-o 
apostrofeze mereu, aci, în public, înainte de a-i fi dat măcar 
o explicaţie pentru purtarea lui grosolană din sară trecută. 
Şi în atitudinea aceasta dispreţuitoare a lui Jean ea descifra 
cutezanţa obraznică pe care o putea avea un tânăr din aşa- 
numita Junie bună faţă de ea, în primul rând pentru că nu 
era o fată din rândurile lor, pentru că era o fată săracă. 

— Mi-ai face o deosebită plăcerezise ea, suportând fără să 
clipească privirea lui şi privirile celorlalţi-dacă mi-ai lămuri 
mai de-aproape ce înţelegi subt acel simţ al realităţii, pe 
care mi-l atribui cu atâta mărinimie. 

El nu răspunse îndată. 

— Ce legătură vezi între simţul realităţii şi aprobarea 
divorţului? Adaogă ea. 

— Recunosc că mi-e mai uşor să răspund întrebării din 
urmă. Realitatea este aşa: să cunoşti viaţa, să nu trăieşti din 
vis, să nu te iei după himere. Dar dumneata ai recunoscut 
realitatea că nu există doi oameni care să se asemene întru 
toate. A doua realitate e însă concluzia logică: cei ce nu se 
aseamănă, când nu se mai pot suporta, divorţează. Deci 
dumneata trebuie să aprobi divorţul. 

— Concluzia logică ar fi alta: cum nu este asămănare 
desăvârşită între doi inşi, şi cum fără ea traiul, căsnicia este 
o tragedie, să fie desfiinţată însăşi instituţia căsătoriei. Sau: 


toate căsătoriile să se desfacă prin divorţ. Dar nici 
realitatea nu e aceasta, cum ştim cu toţii, nici eu nu pot fi 
atât de mărginită să susţin ceva ce contrazice realitatea. 
Căsătorii fericite sunt destule. Divorţurile, oricât ar fi de 
multe, sunt totuşi excepţii de la regula generală, ca şi 
căsătoriile fericite. 

— Bravo, Ana! Strigă însufleţită Rada. 

— Felicitările noastre, domnişoară, ziseră cele două femei 
măritate. 

— 'Te rog, te rog, încă n-am terminat, domnule Frunzescu- 
îi spuse ea, evitând, cu o intonaţie semnificativă, numele 
Jean. Rada întoarse capul şi o privi uimită. lată ce cred că 
trebuie să mai adaog: Cu toate deosebirile, sunt oameni 
fericiţi în căsnicie, care nu se gândesc niciodată la divorţ, se 
suportă, cum spui dumneata. Pentru că sunt deosebiri şi 
slăbiciuni care se pot suporta, cu puţină îngăduinţă, şi mai 
ales cu multă iubire. Dar sunt şi slăbiciuni care nu pot fi 
suportate, defecte organice, ori spirituale, păcate şi. 

Înclinări bolnave, care nu pot fi suportate. Şi pe acestea, 
după părerea mea, e bine şi trebuie să le cunoşti înainte de 
căsătorie. Numai ele pot duce la divorţ. 

— Aşadar, recunoşti că e bine să fie şi divorţ, insistă Jean. 

Ana îl privi de sus, cu o răceală de gheaţă. 

— Recunosc că sunt ticăloşii şi ticăloşi care trebuiesc 
cunoscute şi cunoscuţi înainte de căsătorie, păcate şi 
defecte legate organic de cineva, care n-au ce căuta în 
căsătorie, în familie. 

Jean Frunzescu deveni palid. Tot sângele îi fugi din obraji, 
îşi căută îndată de lucru, umplând paharele cu vin. Mâna îi 
tremura însă uşor. Sticla cânta puţin pe buzele paharelor. 
Ana îl urmări şi avu o senzaţie de superioritate, de biruinţă. 
În sfârşit era răzbunată că omul acesta, fără a-i da nicio 
explicaţie pentru purtarea lui necuviincioasă, fără a-şi cere 
iertare, cutezase sa o provoace direct, de faţă cu atât a 
lume. 


— Are dreptate domnişoara Muja-spuse una din cele două 
soţii de ofiţeri. Eu sunt gata să suport şi să mă împac cu 
micile defecte ale soţului meu, dar o ticăloşie nu i-aş, 
suporta-o! Pentru o faptă infamanta a lui aş fi în stare şi eu 
să divorţez. 

— Dacă de asta e vorba, atunci poţi introduce acţiunea, 
draga mea-zise celălalt ofiţer. Oare a o curta pe soţia celui 
mai bun prieten nu-i o iaptă infamantă, după părerea 
dumitale? 

Râseră toţi, şi Jean le fu recunoscător că-l scoaseră astfel 
din centrul conversaţiei. Privirea aceea îngheţată şi 
cuvintele cu tâlc ale Anei îl umiliseră adânc... Putea fi 
privită ca o ticăloşie purtarea lui de-asară? Ar fi vrut acum, 
după lovitura primită, să creadă ca purtarea lui nu fusese 
decât o glumă. Dar nu reuşea. Ştia că nu fusese o glumă, că 
o pândise pe Ana, prin grădină, multă vreme, până 
rămăsese singura, ca dorise să-i înconjoare mijlocul, să o 
simtă aproape de el. Şi cum nu se putea dezvinovăţi de 
acuzaţii de ticăloşie, ca sa nu se simtă prea umilit, se gândi: 
Dar, în definitiv, cine-i fata asta de i-a putut trece prin minte 
că eu m-aş fi căsătorit vreodată cu ea, ca să-mi spuie că pe 
ticăloşi e bine să-i cunoşti înainte de căsătorie?! O liceană 
ce trece în clasa a şaptea! De, copilă nu mai e, dar 
obraznică este, cum numai o femeie cu experienţă poate fi 

Întră în vorbă cu ceilalţi, îşi făcu de lucru cu paharele, dar 
o clipă îndrăzni totuşi s-o privească pe Ana. Ana râdea din 
toată inima, cu capul răsturnat pe spate, de glumele 
ofițerului de alături. Jean Frunzescu îngălbeni din nou: 
niciodată parcă nu i se păruse atât de frumoasă. Nu mai 
cuteză să se mângâie cu întrebarea cine era fata asta 
obraznică? Simţea că este cineva şi presimţea că va mai 
avea cu ea de furcă în viaţă. După ce trecură în revistă şi 
criticară toate cunoştinţele mai apropiate, începură să 
vorbească despre lecturile mai recente. Erau, aproape fără 
excepţie, cărţi străine, citite în original, în limba franceză 
sau în traducere românească. Erau cărţi de autori noi, 


LIA 


necunoscuţi înainte de război, şi erau o sumedenie de 
romane polițiste. În urma observaţiei făcute de studentul 
Martinescu, că Victor Margueritte nu e scriitor, că Băietana 
şi Corpul tău îţi aparţine, nu numai că nu sunt romane, dar 
nici măcar literatură, ci doar scrieri de corupție, 
comerciale, nu artă, se încinse o discuţie înverşunată. La 
conversaţie nu luă parte Ana Muia şi cea mai tânără dintre 
fete, Anastasia Dragu. Ceilalţi, însă, se năpustiră asupra lui 
Martinescu. 

— Observaţia dumitale nu m-ar mira, dacă ai fi student în 
teologie, domnule Martinescu. Dar dumneata studiezi 
dreptul, şi trebuie să ştii că natura omenească e destul de 
coruptă, aşa că nu mai e nevoie de nici-o instigaţie. 
Romanele acestea nu fac decât să înfăţişeze natura 
omenească aşa cum este, zise profesoara. 

— Doamna profesoară se recunoaşte în Băietana, domnule 
Martinescu, insinuă cu râăutate Jean Frunzescu. 

Femeia-i aruncă o privire mânioasă. 

— Să-ţi fie ruşine! 

— Poftim! Nu este exclamaţia dumitale ce mai prețioasă 
confirmare a părerii mele? Întrebă surâzând Martinescu. 

— Dar înţelege, domnul meu; autorul descrie o realitate, 
viaţa reală. Dar viaţa îmbracă forme nenumărate, şi toate 
sunt reale. Dacă admit că natura omenească e coruptă, nu 
urmează de aici că reprezint chiar eu corupţia şi că mă 
recunosc în libidinoasa aceea. Dar sunt şi astfel de fiinţe; 
trăiesc, în carne şi oase, printre noi. De ce n-ar putea fi 
subiecte de roman? 

— Pentru că nu tot ce există în realitate este şi subiect de 
artă, dragă doamnă. 

— Adevărat! Răsună corul celorlalţi. 

— Depinde de îndrăzneala, de mentalitatea scriitorului, 
interveni Jean Frunzescu. 

— Nu! Depinde numai de talentul adevărat, afirmă cu 
neânduplecare Martinescu. 


— Talentul nu face decât să exprime mai bine sau mai 
puţin bine viaţa, realitatea, după intensitatea, după forţa 
lui, se ambiţionă să susţină profesoara. 

— Nu! Veţi binevoi să nu vă supăraţi dacă vă contrazic, 
doamnă. Primul rost al talentului şi întâia dovadă a 
existenţei lui este să simtă ce poate fi subiect de artă şi ce 
nu poate fi. Sunt realităţi în viaţa omenească, în viaţa 
socială care nu pot fi luate drept subiecte de artă. Sunt 
prea animalice, ţin prea mult de viaţa vegetativă, de nevoi 
ale organismului. Cine ar cuteza să le descrie într-o carte 
literară? Tot aşa şi instinctele vitale ale omului, instincte pe 
care natura le-a lăsat să trăiască în subconştient şi să ne 
dirijeze de acolo numai când e nevoie de un act al vieţii 
fiziologice. Dar arta nu are nimic de-a face cu fiziologia. Nu 
e creată de legile organismului nostru. Arta e creaţia 
spiritului şi se adresează spiritului, nu trupului. Ei bine, acel 
autor francez-autor pentru mahalalele Parisuluise 
adresează numai trupului, concupiscenţei cărnii. Dar asta 
nu mai e artă, ci meşteşug de aţi vinde bine cartea. Pentru 
că cei mai mulţi înţeleg şi iubesc mai mult trupul decât 
spiritul. 

— Exagerezi! Pe mine mă interesează omul întreg, cu 
trup, cu suflet-zise unul dintre militaripentru că numai aşa 
e complet. 

— Evident că ne interesează, dar altceva e interesul şi 
altceva e obiectul artei. De altfel, pentru a nu lungi zadarnic 
discuţia, vă rog să-mi spuneţi dacă, citind astfel de cărţi, nu 
le ascundeţi pentru a nu ajunge în mâna copiilor. 

Cele două domnişoare se înroşiră ca bujorii, chiar şi Rada. 
Ana continua să asculte liniştită. Ea nu citise nici-una dintre 
cărţile acelea la modă, pe care elevele de liceu şi le 
împrumutau în taină şi care erau parcurse cu sufletul la 
gură. 

— Desigur că nu constituie o lectură pentru tineret-se 
grăbi să răspundă profesoara, simțindu-se direct vizată. 
Totdeauna au existat în literatură cărţi primejdioase pentru 


tineret, ceea ce nu însamnă însă că nu sunt adevărate 
creaţii literare. 

— Şi focul e primejdios, dar ce ne-am face fără el. Copiii 
însă nu trebuie să se joace cu focul, zise Jean, şi privi 
zâmbind la cele două fete mai tinere. 

— Mi se pare însă că tocmai tineretul le citeşte mai mult. 
Şi încă nu s-a găsit mijlocul de-a ascunde o carte rea de 
ochii tineretuluispuse un bărbat roşcovan care tăcuse până 
atunci. Eu nu cunosc decât un singur mijloc de a le face 
nevătămătoare, şi aici sunt cu totul de părerea lui 
Martinescu: astfel de cărţi nu trebuie să fie tipărite. Nu e 
de-ajuns libertinajul extraordinar care s-a înstăpânit îndată 
după război? Nu vedeţi ce muzică se compune, ce dansuri 
sălbatice sunt la modă, ce rochii scurte poartă doamnele? 
Mai e nevoie şi de o literatură... Decoltată pentru a 
înnebuni lumea şi îndeosebi tineretul? Nu vedeţi că au 
început să apară şi la noi femei şi fete tunse după modelul 
acelei Băietane? 

Cel ce vorbea era un advocat care făcuse războiul, purta o 
cicatrice pe faţă, şi care se înscrisese acum, Dumnezeu ştia 
de ce, la politehnică. Era cunoscut ca om serios, care rar se 
amesteca în discuţii. 

Cuvintele lui din urmă îi sculară în cap toată lumea 
feminină: toate femeile prezente erau pentru rochiile scurte 
şi parul scurt. Uitară de moralitatea sau imoralitatea artei 
şi se aruncară cu toţi asupra modei. 

Între femeile prezente nu era însă niciuna tunsă, dar din 
patima cu care susțineau caracterul higienic al modei 
acesteia se vedea că toate ar fi dorit să fie. Bărbaţii, afară 
de Jean, erau împotrivă. Cei doi ofiţeri declarară că ei ar 
face chestie de divorţ dacă soțiile lor ar voi să se tundă. 

— Nu! Pe onoarea mea, mi se face rău când văd un cap 
chel de muiere! Declară unul dintre ei. 

— Nesincer ca totdeauna! Mă rog, cum ţi se face rău, când 
flirtezi cu doamna Lăzărescu? Ştiţi, dragele mele, doamna 
asta e văduva unui căpitan, şi ea a fost printre cele dintâi 


care s-au tuns în oraşul nostru. Nu te-am auzit eu 
spunându-i cât de mult a întinerit de când s-a tuns? 

— Eram ironic, dragă! Dar, în sfârşit, fie la dânsa acolo. N- 
am nici în clin nici în mânecă cu ea! Dar nu admit şi nu voi 
admite niciodată să-mi văd nevasta cu ceafa goală şi cu 
frizură pe frunte, ca un licean. E respingător, dragă! 

Chestiunea agită multă vreme pe toată lumea, ca şi 
rochiile scurte. Cum se goliseră destule sticle de vin, 
începură să se audă vorbe şi aluzii cam decoltate, de care 
însă nimeni nu se scandaliză, ci toată lumea făcea haz. 

Ana Muja se declarase şi ea pentru noua modă ce 
pătrundea în lumea feminină, spunând că nu are niciun 
rost ca o femeie să poarte atâta povară pe cap, mai ales 
acum, când încep şi femeile să între în serviciile publice, să 
fie funcţionare, profesoare. Enomomisesc timp scăpând de 
atâta pieptănat, încolo, pentru ea, chestiunea nu era de 
mare importanţă: nu o să fie nici mai fericită, nici mai 
nefericită daca va purta plete sau se va tunde. Nu pune nici 
un preţ pe aspectul tradiţional al femeii. 

— Faci foarte rău, domnişoară Ană, că vorbeşti aşa-zise 
tânărul Martinescu. Când cineva are un păr frumos ca 
dumneata, trebuie să ţină la tradiţie. Le mai înţeleg pe 
femeile cu plete sărace; pentru unele e poate o salvare să 
se vadă tunse. Dar dumneata şi domnişoara Rada?! Ar fi 
mare păcat! O femeie nu poate fi frumoasă, aruncând într-o 
frizerie o astfel de podoabă a capului. 

— Şi trăbă numaidecât ca o femeie să fie frumoasă? Eu 
cred că principalul este ca omul să fie fericit în viaţă, iar nu 
frumos. 

— Şi frumuseţea nu e un element al fericirii? 

— Se poate, când e combinată şi cu alte elemente. 
Singură, rareori aduce fericirea! 

— Şi o spui asta chiar dumneata, la vârsta dumitale? 

— N-am experienţă, nu-i aşa? Sunt destul de mare, 
domnule Martinescu, pentru a şti că, de pildă, nici-unul 


dintre domnii necăsătoriți de-aici n-ar lua o fată numai 
pentru frumuseţea ei. 

— Aşa crezi dumneata? Nu ştiu, poate să ai şi poate să nu 
ai dreptate. Sunt însă convins că nici-o femeie nu s-ar sluţi 
tăindu-şi părul, dacă n-ar crede că-i sade mai bine aşa. 
Adică pentru a se face mai frumoasă. Şi mai sunt 
încredinţat că dacă cineva te-ar putea convinge pe 
dumneata că-ţi stă mai bine aşa cum eşti, nici nu te-ai mai 
gândi la foarfecele frizerului. 

— Dar nu-i nici-o primejdie, dragul meu-zise profesoara. În 
liceu nu se va introduce niciodată moda asta nouă.E o 
coafură pentru femei, nu pentru fete. 

— Ba se va introduce! Strigară mai mulţi în cor. 

— O vor introduce înseşi profesoarele! Şi le vom vedea 
tunse nu numai pe femeile tinere, ci şi pe cele bătrâne. Nici 
un pârjol nu se întinde mai repede ca moda la femei-declară 
Jean cu ton de autoritate în materie. Mărturisesc că eu mă 
cam cutremur de pe acum, gândindu-mă cum vor arăta 
tunse câteva bătrâne pe care le cunosc! Uf! Şi totuşi moda 
va pătrunde şi va birui. Asta e soarta sexului slab: să sară în 
fântâna modei una după alta, ca oile... 

Discutând cu aprindere, se ridicară de pe pajişte şi, 
grupuri-grupuri, se pierdură în crâng, pe cărări largi, 
anume tăiate pentru plimbare. Ana mergea alături de Rada; 
încă nu fuseseră nici-o clipă singure, de când plecaseră de- 
acasă. Rada observase de mult că Ana nu-i în apele ei. E 
adevărat, participa la petrecere, răspundea uneori, ba 
câteodată o auzea chiar şi râzând, dar de câteva ori o 
surprinse cu faţa întunecată. 

— Nu-ţi place tovărăşia noastră? 

— O întrebă ea. Sunt toţi băieţi buni, şi fetele asemenea. 

— Sunt încântători cu toţii - îi răspunse Ana. Am petrecut 
minunat. 

— Nu prea se vede! Dimpotrivă, te-am văzut în mai multe 
rânduri îngândurată. 


— Ei, da' de unde! Eram şi eu atentă. E o societate pe care 
nu 0 cunosc, dar te asigur că am petrecut foarte bine. 

— Desigur, nu s-au purtat ca într-un salon, şi, poate, sunt 
şi câţiva care nu prea fac de societatea noastră-ofiţerii 
aceia! Da' ce să faci? Aici, la ţară, ne distrăm cum putem! 

Spre sară, rupţi de foame, ajunseră la conac, după ce se 
despărţiră, cu mare gălăgie, la o răscruce, de ceilalţi. 

IX. 

Din ziua excursiei şi până în ziua plecării la mare, familia 
Frunzescu primi aproape zilnic oaspeţi. Ana observa 
îndeaproape lumea asta nouă pentru ea. Mai întâi îşi dădu 
sama că purtări de felul celei a lui Jean nu erau nici 
neobişnuite, nici bătătoare la ochi. Venea mult tineret: 
femei, fete, studenţi, ofiţeri, care mişunau prin camere, pe 
coridoare, prin grădină. Toată lumea... Flirta. De prin 
unghere, dintre pomii grădinii se auzeau chicote de femei şi 
adeseori puteai surprinde, fără a face vreun efort deosebit, 
câte-o fată şi un băiat sărutându-se. 

Toată lumea asta, tânără, veselă, părea să nu aibă alt scop 
decât flirtul. Ana îi observa cu atenţie, şi o mare nelinişte o 
cuprinse: Tot ce face acest tineret este o simplă petrecere 
nevinovată, ori ceva grav? Dacă e o simplă petrecere, 
atunci am interpretat greşit purtarea lui Jean din sară 
aceea; aş intra şi eu în jocul acesta vaporos şi ameţitor, i-aş 
lăsa pe tinerii aceştia, ce roiesc în jurul meu, să-mi spună 
câte complimente vor, ba chiar să mă ia de braţ, cum văd că 
fac cu celelalte fete, şi chiar cu Rada. Dar dacă e vorba de 
altceva? 

Şi acest altceva îl respingea instinctiv, ca pe o batjocorire a 
tinereţii şi a vieţii însăşi. Neputându-se dumiri dintr-odată, 
păstră o distanţă faţă de toată forfoteala asta, mărginindu- 
se să observe şi să judece... Libertinajul acesta făcea parte 
din obiceiurile societăţii culte? De aceea nu mira pe nimeni, 
cu excepţia ei? Era un joc nevinovat, sau expresia unei 
decadenţe a moravurilor? Nedumerirea aceasta îi fu risipită 
într-o sară, când între oaspeţi izbucni un scandal enorm, cu 


bătaie, şi două familii plecară numaidecât de la conac. Ceea 
ce auzi în aceeaşi zi, la cină, o lămuri că flirturile acelea nu 
erau uneori chiar aşa de nevinovate cum i se păruse. Şi 
ceea ce o uimi cu desăvârşire fu libertatea cu care doamna 
Frunzescu, celelalte doamne şi bărbaţii prezenţi vorbiră 
despre scandalul izbucnit, care dăinuia de mult şi mai 
izbucnise şi altădată. Se vorbea fără nici o perdea, în faţa 
Radei şi în faţa ei, ca şi cum toţi ar fi uitat că sunt şi ele 
prezente. Se vorbi nu numai despre scandalul de la conac, 
ci şi despre alte scandaluri similare, din alte familii, 
cunoscute de cei care cinau. După ceea ce auzi Ana, în 
lumea aceasta, râvnită de ea, moralitatea în căsnicie era o 
noţiune puţin cunoscută. Femeile erau infidele, ca şi 
bărbaţii. Auzi pentru prima oară despre căsnicia în trei, 
atât de obişnuită în familiile bune, între cei avuţi sau între 
cei de pe înaltele trepte ale societăţii. Auzi despre femei 
măritate de două, trei şi patru ori, de bărbaţi care sunt la a 
treia nevastă, despre divorţurile la ordinea zilei. Auzi 
despre doamne din lumea bună întreţinute de bogătaşi; 
despre tineri întreţinuţi de femei, înţelese pentru întâia 
oară ce semnificaţie i se acordă cuvântului peşte, dat unor 
bărbaţi. Dar ceea ce i se părea de necrezut era că despre 
toate aceste prăpăstii se vorbea la masă, fără nici o sfială şi 
fără nici măcar o nuanţă de ezitare, ca despre nişte lucruri 
fireşti, obişnuite. Făceau parte din întâmplările şi realităţile 
curente. Vorbeau despre ele, cu aceeaşi nepăsare, doamna 
Frunzescu, bărbaţii şi femeile de la masă, şi Jean, şi alţi doi 
tineri care erau acolo. Ana, auzind aceste discuţii, la început 
făcea feţe-feţe şi nu mai ştia încotro să privească, îi ceru din 
ochi ajutor prietenei sale, dar Rada nu înţelese ce vrea. 
Văzând că nici Rada nu-i pricepe revolta, se împietri, şi, 
palidă ca ceara, ascultă până la sfârşit toate povestirile 
acestea care ridicau vălul de pe o lume ce i păruse până 
atunci cunoscută, şi pe care, iată, nu o cunoştea în 
intimitatea ei cea mai importantă, ci numai în 
îmbrăcămintea socială, externă. Ascultând cu intensitatea 


tuturor simţurilor, Ana avea senzaţia unei mari revelații. Un 
gând plin de răzvrătire, aproape furios, i se fixă în creieri: 
Dar bine, ăştia nu sunt domni! În clasa asta socială văd eu 
ţinta vieţii mele? Dar oare nu trăiesc o halucinație? Se 
poate ca nişte femei îmbrăcate în toalete scumpe, femei cu 
mâinile albe şi fine, cu obrazul pudrat, cu buzele rujate, să 
pronunţe cuvintele ordinare pe care le aud? E posibil ca 
nişte bărbaţi tineri-advocaţi, magistrați, proprietari-să râdă 
ca nişte birjari, făcând glume scâbroase pe socoteala unor 
familii cunoscute? Şi toate acestea în faţa Radei şi-n faţa 
mea?! 

În răstimpuri, îşi ducea mâna la frunte şi o apăsa, ca şi 
când ar fi vrut să se deştepte dintr-un vis urât. Dar nu era 
vis! La masă se serveau tot alte feluri de bucate, vinul 
curgea în pahare; slujnicele intrau şi ieşeau, dar nici în 
prezenţa lor poveştile acelea îngrozitoare nu încetau. Nu 
era vis, nu era halucinație, era ceva real şi revoltător, 
întreaga ei nevinovăție de fată protesta, şi Ana ajunse la un 
grad atât de înalt de tensiune a nervilor, încât izbucni în 
plâns şi ieşi din sufragerie fugind. Pe coridor se izbi de o 
servitoare care aducea chiar atunci un platou cu friptură de 
pui. Platoul, căzând, se făcu ţăndări, şi friptura se împrăştie 
pe podea. Cea dintâi îşi veni în fire Rada; ridicându-se brusc 
de pe scaun, alergă după prietena sa, care urca, fugind, 
scările la etaj, unde era camera ei. 

În sufragerie-consternare generală. Câteva clipe nu se 
auzi nici un cuvânt. Oaspeţii şi gazda rămaseră cu privirile 
înlemnite în direcţia uşii. 

Servitoarea vorbi mai întâi. Începu să se dezvinovăţească. 

— Nu-i nimic, Leano! Zise stăpână-sa. Adună repede de pe 
jos. Friptură cred că mai este la bucătărie... 

— Cum să nu fie, coniţă? Dar ce aduceam acum era 
fruntea. Da' ce-a apucat-o pe domnişoara Ana? 

Nimeni dintre cei prezenţi n-ar fi ştiut să răspundă la 
întrebarea ce-a apucat-o pe domnişoara Ana? Vorba era 


bine aleasă! O apucase ceva din senin. Doar toată sară 
stătuse liniştită şi nimeni nu-i auzise gura! 

Numai Tean păru a bănui ceva. 1 s-a părut că zvâcnirea de- 
acum a Anei seamănă cu aceea din gradină, când s-a smuls 
din îmbrăţişarea lui. Însă nu putea stabili nici-o legătură 
între ceea ce se întâmplase atunci şi cina de-acum. Rada, 
gâfâind de alergătură, o găsi pe Ana trântită pe pat şi 
plângând în hohote. Nu o putu linişti cu toate îmbrăţişările, 
cu toate mângâerile; nu-i putut scoate o vorbă din gură, 
până târziu, când plânsul i se potoli şi suspinele încetară. 
Abia atunci Ana se ridică încet de pe pat. 

— Pentru Dumnezeu, Ana, dar ce înseamnă nervii ăştia?! 
Ana o privi cu ochi întunecaţi, osteniţi. 

— Draga mea-începu ea cu o voce venită ca din mari 
adâncimi, încât Rada se sperie şi se retrase un pas înapoi- 
draga mea, eu... Eu va trebui să mă-ntorc numaidecât 
acasă. 

Rada înlemni. Apoi, venindu-şi în ori, o întrebă: 

— Ai primit vreo telegramă? N-am văzut pe nimeni de la 
poştă astăzi pe-aci... E bolnav cineva la voi? 

Ana clătină din cap cu tristeţe. 

— Nu. Nu-i nimeni bolnav. N-am primit nici-o telegramă. 
Dar trăbă să plec! 

Rada începu să plângă. 

— Dar ştii că mă sperii? Ce s-a întâmplat? 

Ana o privi îndelung, apoi îi puse mâna pe cap, mângâind- 
0. 

— Trăbă să plec, draga mea, fiindcă eu mi-am greşit 
cariera. 

— Ţi-ai greşit cariera?! Ce fel de vorbă e asta? Ce carieră? 

Şi Rada o privea nedumerită, înfricată. 

— Mi-am greşit viaţa! Trăbă să mă-ntorc de unde am 
plecat, trăbă să mă duc acasă. 

— Aiurezi, desigur! Ana, dă-mi mâna să-ţi văd pulsul. 

— Iat-o, dar nu e nevoie. N-am febră şi nu aiurez 


— Ţi-ai greşit viaţa?! Ţi-ai greşit cariera?! Ce înseamnă 
vorbele astea? 

— 'Ţi-aş spune, draga mea, dar ţi-aş spune în zadar. Tu nu 
m-ai pricepe. Tu eşti dintr-altă lume decât mine. 

— Te-asigur că aiurezi! Cum să fiu dintr-altă lume? Nu ne 
înţelegem noi aşa de bine? Nu suntem noi cele mai bune 
prietene? 

— Am fost şi suntem... Cred că vom rămâne şi în viitor. Dar 
de azi înainte cărările noastre se despart. Eu trăbă să plec 
mâne dimineaţă acasă. 

Rada izbucni din nou în plâns. 

— Cum să pleci?! Peste patru zile plecăm la mare! De ce 
vorbeşti de plecare? Îţi spun eu că nu eşti în toate minţile. 

— Mulţămesc, dar nu mai merg la mare. Nu mai pot! Rada 
se ridică deodată, hotărâtă, de pe marginea patului. 

— Mă duc după mama! Să vadă şi ea că ţi-ai pierdut 
minţile! 

— E zadarnic, Rada. Trăbă să plec! 

Dar prietena ei nu o mai auzi. Cobora scările ca o furtună. 
Ana închise uşa. Îşi aminti că şi în noaptea de după 
întâmplarea aceea cu Jean se hotărâse, şi atunci, să plece, 
dar că până dimineaţă îşi schimbase hotărârea. Ce bine era 
dacă pleca de-atunci. Ar fi fost cruţată de descurajarea de- 
acum, ar mai fi crezut în drumul pe care apucase şi pentru 
care făcuse atâtea eforturi până acum! Lumea nouă în care 
intrase şi în care voia să trăiască biruind, ar fi rămas cu o 
singură pată: cu purtarea lui Jean. Ar fi fost vorba de-o 
excepţie. N-ar fi avut prilejul să vadă că întreaga lume bună 
era la fel ca Jean, ba încă şi mai rea. Din tot ce se petrecuse 
sară la conac, din scandalul dezvăluit la cină, din toate 
detaliile, din povestirile despre altele şi altele, ci şi când ar 
fi fost evenimente la ordinea zilei, rămăsese cu senzaţia 
puternică, înfiptă în simţuri ca o sabie, că totul a fost pus la 
cale pentru a fi ea batjocorită, redusă la nimic, subt privirile 
voioase şi biruitoare ale lui Jean, pe care le simţea prin 
pleopele coborâte peste ochii ce-i ardeau de ruşine. 


A, de ce nu plecase atunci când a jignit-o Jean? Ar mai fi 
avut curaj să înveţe, să lupte, să învingă. Dar acum, ce va 
mai face la liceu? Ce rost mai au învăţătura, internatul, 
directoarea, profesoarele? Lumea frumoasă în care crezuse 
se năruise! Clasa cultă, clasa suprapusă, în care voia să 
între, nu o mai atrăgea prin nimic. Acum îşi dădea bine 
sama că era cu neputinţă ca, întrând într-un mediu unde 
toţi erau ca Jean, ba şi mai decăzuţi, să poată rămâne pură. 
Nu era numai cu neputinţă, dar era şi o aberaţie să se mai 
dorească într-un astfel de mediu. Cum ar putea respira 
acolo? Nu era să se sufoce la masă, în sara asta? Rada a 
zâmbit şi a râs, s-a amuzat, împreună cu ceilalţi, de toate 
poveştile scandaloase, ca de nişte întâmplări fireşti. 

Ana nu-şi dădea sama că ceea ce o tortura din sară 
întâmplării cu Jean era protestul unei castităţi integre, 
puternice, sănătoase. I se părea că dispreţuieşte şi 
condamnă pe alţii, când în realitate, nu făcea decât să ridice 
o pavăză de apărare pentru sine. Ca şi când ar păstra 
ascunsă o comoară nepreţuită, pe care alţii erau gata să i-o 
fure. 

Până acum ea nu avusese visuri de iubire, ci numai de 
mărire. Deşi avea optsprezece ani, nu căzuse încă niciodată 
în capcana prostiilor cu care se ocupau fetele din internat. 
Nu purta ascunsă fotografia nici unui artist de 
cinematograf; nu suspina la geamul internatului, în vreme 
ce tineri studenţi rătăceau pe subt fereşti; nu avea nici un 
ideal, aşa cum au unele fete, chiar de prin clasa a patra de 
liceu. Nu o ademeniseră niciodată romanele aduse de 
externe în liceu şi pe care multe fete le citeau în ascuns. 
Trupul său, simţurile sale, tăceau încă subt vălul sănătos al 
castităţii. Voința ei conştientă, idealul dur căruia îşi jertfea 
toate puterile, ambiția ei de-a ajunge în singura clasă 
socială în care viaţa i se părea vrednică de a fi trăită, o 
ţinuseră departe de instinctele sexului. Năzuinţa aceasta 
conştientă o îndepărta, fără a voi anume, chiar de părinţii 
ei. Poate că în felul ei era un mic tiran care-şi subordona 


toate puterile unei singure dorinţe: dorinţa de a stăpâni, de 
a porunci. Pentru a-şi împlini această dorinţă ea alesese 
calea mândriei, mai apropiată de firea sa. Şi nici o altă 
pasiune nu abrutizează, sau cel puţin nu ţine nedezvoltate 
celelalte însuşiri omeneşti ca mândria. 

Această mândrie şi-o simţise rănită la masă, unde nimeni 
nu luase în samă prezenţa ei. Sentimentul ei de castitate 
fusese sângeros ofensat. Din această ofensă a înţeles că nu 
are ce căuta într-o societate în care castitatea nu există, în 
care bărbaţi şi femei trăiesc într-o promiscuitate 
degradatoare şi în care nici un sentiment înalt nu domină 
brutalitatea instinctelor. Cum ar putea trăi ea într-o astfel 
de societate? Ce-ar putea face aici cu mândria ei, cu 
ostilitatea ei faţă de trivialităţile vieţii? 

Doamna Frunzescu nu apăru curând. Rada trebui întâi să 
repete, la masă, tot ce i-a zis Ana. Discutară cu toţii, 
înfriguraţi, spusele ei aşa cum le reproducea Rada, dar nici 
unuia nu-i trecu prin cap adevărata cauză a disperării Anei. 
Nici măcar Jean nu se mai gândi la bănuiala lui dintâi. 

— Ce-i aia că şi-a greşit cariera? 

— Se oţăra doamna Frunzescu. Şi cum de-a ajuns chiar 
acum la asemenea concluzie? lar dacă este o fata bine- 
crescută, cum mi s-a părut totdeauna că este, de ce nu s-a 
stăpânit, de ce nu şi-a păstrat concluzia pentru sine? De ce 
era nevoie să facă scandal? Poate că începe să-şi deie sama 
că şcoala nu e de-ajuns pentru a sări dintr-un mediu social 
într-altul! Sărăcuţa de ea! Am văzut că s-a schimbat de-o 
vreme încoace!... Săraca fată! A ajuns întunecată şi 
gânditoare. Ce să-i faci! Cred că se simte jenată că are 
numai două-trei rochiţe în afară de uniformă. Două i-s cam 
scurte, doar una pare făcută în primăvara asta. 

— Mamă! 

— Se indignă Rada-ce te-apuci să vorbeşti acum! Doar o 
cunoşti bine pe Ana. 

— O cunosc, fata mea, dar ca pe o copilă, cum a fost până 
acum. Am însă impresia că judecata i s-a maturizat foarte 


mult în ultimul timp. Ce-i mai natural de presupus decât că, 
în mijlocul unei societăţi în care rochiile se schimbă de trei 
ori pe zi, ea să se simtă umilită în aceleaşi rochiţe? Apoi, ca 
mâne plecăm la mare. Întâmplător, am trecut odată prin 
camera ei şi am văzut cu ce... Zestre sumară a venit. Chiar 
m-am gândit că ar trebui să-i mai cumpărăm uneie lucruri, 
când vom trece prin Constanţa. 

— Mamă, dar ştii că eşti nesuferită?! Strigă palidă Rada. 
Avea senzaţia că mamă-sa, vorbind aşa, o dezbracă pe Ana 
în faţa celor din jurul mesei. 

— Nu ai nici un motiv să mă-nfrunţi şi nici să te indignezi. 
Nu-i aduc nici o ofensă Anei. Tu ştii cât de mult ţin la ea. Ce 
spun eu sunt lucruri fireşti, care nu pot supăra pe nimeni. 
Nu se pot naşte toţi oamenii avuţi. Şi nu toate fetele fac 
experienţa Anei. Tu nu-ţi poţi închipui că o fata să se simtă 
umilită pentru că nu are tot ce-i trebuie, din simplul motiv 
că n-ai fost niciodată într-o astfel de situaţie. Nu-ţi poţi 
închipui că cineva să se întunece din cauza grijii zilei de 
mâine. Eu însă îmi pot închipui, deşi Dumnezeu m-a ferit de 
asemenea griji, îmi pot închipui că Ana va începe să se 
gândească serios şi cu teamă la viitor. Poate de-aceea ţi-a 
spus că şi-a greşit cariera. Dar nu va pleca acasă, te asigur 
eu. A căzut pradă unei crize sentimentale care se va potoli. 
Asta-i tot. 

— E săracă? Întrebă unul din oaspeţi. Rada se ridică să 
plece. 

— Dacă mai continuaţi aşa-zise ea încruntându-sesă ştiţi 
că încep şi eu să ţip. 

— Dacă eşti proastă şi nu poţi asculta lucruri care nu o 
degradează deloc pe prietena ta, n-ai decât?! Zise mamă- 
sa. Da, taică-său e un mic funcţionar de bancă. 

— În ultimii ani-zise cineva de la masă-Ministerul 
Instrucțiunii nu mai răzbeşte cu înfiinţarea de noi şcoli 
secundare. Prea multă lume, şi băieţi şi fete, dau năvală la 
şcoală, şi din toate clasele sociale. Unii, într-adevăr, cu 
părinţi atât de săraci încât numai cu burse pot urma liceul. 


Convingerea mea este că se face o mare greşeală. Cei prea 
săraci trebuie să meargă la profesiunile practice; e greu 
pentru ei să dovedească atâţia ani de studii; şi mai greu le 
va fi să izbutească în viaţă, întră într-o lume unde nu cunosc 
pe nimeni, n-au nici-un protector, n-au rude. Şi doar ştim că 
chiar copiii noştri reuşesc foarte greu azi să obţină slujbe. 
S-au înmulţit titraţii, a sporit pătura intelectuală. Se şi văd 
începuturile şomajului intelectual. Ce va fi mâne nu-i greu 
de prorocit: o luptă la cuțite pentru o slujbă. 

— Băieţii, încă, treacă-meargă! Dar fetele! Nu înţeleg. Azi, 
la liceu, fetiţa mea stă în aceeaşi bancă cu fata unui croitor 
şi cu cea a unui ţăran. Ce-or fi căutând fetele astea la 
liceu?! Se miră alt comesean, un advocat rotund ca un 
burduf, care avea o proprietate în apropiere. 

— Democraţia asta a dumitale, la care te-ai înhămat, 
dragul meu-replică moşierul. 'Toţi muriţi, în întrunirile 
publice, de dragul ţăranilor. O să ni se mai scoale o dată-n 
cap, n-aveţi grijă. Conversaţia, odată pornită, continuă pe 
această temă, dar doamna Frunzescu, la insistenţele Radei, 
se sculă de la masă şi ieşi cu fata. 

Ana auzi ciocăniturile în uşa încuiată, şi un răstimp nu 
deschise, dar pe urmă se gândi că ar fi o necuviinţă să nu o 
primească pe gazda casei, care de ani de zile-i arătase atâta 
bunăvoință. Aprinse lampa şi descuie uşa... Rada alergă la 
ea, o îmbrăţişă şi izbucni în plâns. 

— Nu vreau să ştiu, draga mea, ce supărare ai avut la 
masă. Sunt momente când noi, femeile, avem astfel de 
izbucniri neprevăzute. Dar Rada mi-a spus prăpaăstii. Zice 
că eşti hotărâtă să pleci acasă. Se poate?! 

Ana avea ochii înroşiţi de plâns. 

— Dacă veţi fi atât de bună să-mi daţi o căruţă, voi pleca 
mâne dimineaţă. Vă sunt foarte recunoscătoare pentru 
bunătatea pe care mi-aţi arătat-o şi aş mai rămâne 
bucuroasă, dacă n-aş fi silită să plec. 

— Dar cine sau ce te sileşte să pleci, draga mea? Suntem 
de-abia la mijlocul vacanței; părinţii nu te cheamă. Nu 


înţeleg. Şi trebuie să ştii că eu aici ţin locul părinţilor tăi. 
Directoarea te-a lăsat în grija mea. Dacă totuşi eşti nevoită 
să pleci, eu trebuie să cunosc motivul. Poate aş avea să-ţi 
dau un sfat. Poate că te-aş convinge că nu-i nevoie să pleci. 

— E greu să-mi explic mie însămi, doamnă Frunzescu, 
ceea ce-mi porunceşte să plec. Am sentimentul că 
petrecerea mea aici nu mai are nici-un rost. Poate că nici 
liceul n-am să-l mai urmez... 

Doamna Frunzescu îşi dete sama că Ana era copleşită de o 
tristeţe grea. 

— Draga mea, după cât mi se pare, tu treci printr-o criză. 
Nu-i bine să iei hotărâri în astfel de momente. Ştiu din 
proprie experienţă. Noi, femeile, mai ales la anumite vârste, 
avem momente de sensibilitate exagerată, şi atunci vedem 
toate lucrurile deformate. E nevoie de timp, de linişte, 
pentru a reveni la normal. Hotărârile luate în astfel de clipe 
nu sunt, de obicei, cele mai bune, nu ne sunt de nici-un 
folos. Mai gândeşte-te. Peste patru zile plecăm la mare. Ar fi 
păcat să nu vezi marea. 

— Eu n-am să mă duc nicăieri fără Ana, spuse cu hotărâre 
Rada. 

— Nici eu nu m-aş simţi bine fără tine. Ne-am obişnuit cu 
tine şi-de ce nu ţi-aş spune? 

— Îmi placi. 

Ana îşi lăsă capul frânt la piept şi zise, cu vocea învăluită 
într-o tristeţe grea, ca un oftat: 

— Aţi fost totdeauna nespus de bune cu mine. Dar nu mai 
pot rămâne. Trăbă să plec. Simt că drumul meu în viitor se 
desparte de al dumneavoastră. 

Doamna Frunzescu fu atinsă până-n adâncul inimii de 
marea durere a fetei. Ce i se va fi întâmplat? Se va fi 
îndrăgostit de cineva? 

— Simţirea ne înşeală adeseori în viaţă, fata mea. Mai ales 
când ne luăm după sentimentele ce ne tulbură firea în 
ceasurile de criză. Sfatul meu părintesc este să mai rămâi 
până plecăm la mare. Dacă-ţi păstrezi hotărârea de-acum, 


se-nţelege că eu nu mă voi împotrivi. Poate că în vremea 
asta ai sa găseşti un moment ca să-mi vorbeşti mai lămurit. 
După cât înţeleg, eşti la o mare răspântie a vieţii, şi un sfat 
dat de cineva cu experienţă poate să-ţi fie folositor. 

— Pentru toată bunătatea dumneavoastră vă rămân adânc 
recunoscătoare întreaga viaţă, indiferent de drumurile pe 
care m-ar duce ea în viitor. Dar acum nu mai pot rămâne. 
Dacă se poate, v-aş ruga să-mi daţi o căruţă, dimineaţă, 
până la gară. 

— Mâne în nici un caz nu se poate. Şi trăsura, şi căruţa, şi 
caii nu sunt acasă; se vor înapoia de-abia poimâne. 

— În sfârşit, aş putea merge şi pe jos, dacă mi-aţi da un 
servitor să-mi ducă geamandanul. 

— Dar pe jos ţi-ar trebui cel puţin trei ceasuri, draga mea 
şi-apoi, cum îţi închipui că mi-aş putea permite să-l trimit pe 
un oaspete de-al meu în chipul acesta până la gară? M-ar 
judeca şi copiii de pe drum. 

Ana înţelese că argumentul acesta nu mai putea fi 
răsturnat, şi nu mai insistă. 

— Voi pleca, atunci, poimâne! Doamna Frunzescu ridică 
din umeri. 

— Mă rog! 

— Răspunse ea, încruntându-se. Nu mai am nimic 
împotrivă. Poimâne dimineaţă ai trăsura. 

Se ridică şi părăsi indispusă camera. 

Rada rămase cu Ana. Îmbrăţişând-o strâns, îi şoptea ia 
ureche suspinând: 

— Nu! Nu se poate să pleci! Trebuie să vii cu mine la 
mare! 

X. 

Erau la mare de o săptămână, dar numai doamna 
Frunzescu şi cele două fete. Familia Frunzescu închiriase, 
din mai, etajul cochet al unei vile, unde mergeau de ani. Era 
la zece paşi de plajă, cu o privelişte largă până-n zorile 
fumurii unde se îmbina cerul cu întunericul mării. Soarele-i 
răsărea în faţă şi o bătea ziua-ntreagă. Dar adierea sărată 


şi umedă a mării împrăştia năduful din camere prin 
geamurile mereu deschise. Împotriva tuturor prevederilor, 
veniseră fără Jean. Ana fusese gata, a doua zi dimineaţă, de 
plecare, şi caii erau înhămaţi la trăsură, când Jean 
Frunzescu primi o telegramă în urma căreia trebuia să 
plece imediat într-un oraş din Transilvania, la o fabrică, 
unde ceruse să fie repartizat pentru practică. Se făcuse un 
loc vacant şi trebuia ocupat îndată, dacă nu voia să-l piardă: 
mai erau vreo trei care puteau sa între imediat în serviciu. 
Aşa explică el telegrama primită din partea fabricii. 
Doamna Frunzescu rămase uimită: de când se înapoiase de 
la studii, Jean nu le spusese niciodată că va trebui să facă 
practică şi în vara asta. 

— E o glumă, zise ea. 

— Din nenorocire nu-i o glumă. Am nevoie de practica asta 
ca să mă pot înscrie la examenul de diplomă. Dar credeam 
că îmi va veni rândul abia în septembrie. 

— Şi de ce, mă rog, nu ne-ai spus nimic până acum? 

— Nu voiam să vă stric vilegiatura, şi, cum ţi-am spus, 
credeam că rândul fabricii va veni după mare. 

— Dar bine, ai putea s-o amâni până-n septembrie!... El 
stătu o clipă pe gânduri, apoi zise: 

— O să încerc. Dar pentru aşa ceva trebuie să mă duc la 
faţa locului. Prin scrisoare e prea târziu, iar prin telegramă 
nu poţi aranja nimic. Hotărâră să plece imediat, şi, dacă va 
reuşi, să se întoarcă cu primul tren, pentru a nu amâna 
plecarea la mare. Întâmplarea le făcu, pe mamă şi pe fată, 
să uite că Ana aştepta sus, la etaj, cu bagajul făcut. Ana nu 
ştia nimic de telegramă, şi se impacientă că nu mai vine 
sluga să-i ducă geamandanul la trăsură, înțelegând că 
nimeni nu are grijă de ea şi neîndrăznind să cheme pe 
cineva să o ajute, se îmbrăcă şi începu să-şi târască singură 
geamandanul în jos pe scări. Când, uitându-se întâmplător 
pe fereastră, o văzu în curte, lângă bagaj-trăsura încă nu 
trăsese la scară-doamna Frunzescu înlemni. Uitase cu totul 
de ea, după primirea telegramei, preocupată să-i facă la 


repezeală bagajul lui Jean. Rămase locului; i se tăie 
răsuflarea; un gând o fulgeră: Fata asta şi cu Jean sunt 
înţeleşi! Vor să plece împreună! Cum de nu mi-am dat sama 
până acum? Îl supraveghease pe Jean, dar nu surprinsese 
la el nici o manifestare de sentiment mai adânc faţă de Ana. 
Şi totuşi acum era limpede! De-aici schimbarea Anei şi criza 
ei de nervi din timpul cinei! De-aici hotărârea ei 
nestrămutată de a pleca! Erau înţeleşi! Doamne, dar oare 
şi-a pierdut Jean minţile?! Ce combinaţie poate avea elcuo 
fată de liceu?! Se-nţelege, telegrama aceea-i fictivă! L-a pus 
pe vreun prieten sa i-o trimită! Niciodată nu a făcut, până 
acum, practică într-o fabrică din Ardeal! A inventat 
telegrama pentru a putea pleca odată cu Ana, pe acelaşi 
drum! 

Dar era o imposibilitate, o prostie, o aventură care trebuia 
numaidecât oprită! Da, Ana nu va pleca nicăieri! Trăsura îl 
va duce la gară numai pe Jean! 

Răscolită în suflet, întră în casă şi, ajutată de Rada, adună 
cele din urmă lucruri necesare băiatului. Nu-i spuse fetei 
nici un cuvânt din bănuielile ei. Ce? Bănuieli? Era sigură! 
Dar cum de s-a putut hotăra o fată ca Ana să plece în lume 
cu un student?! Şi cum de-a îndrăznit să-i facă ei, tocmai ei, 
o asemenea figură?! Nu cunoaştem generaţia de azi, nu-i 
cunoaştem nici măcar pe proprii noştri copii! Îşi zise ea, 
hotărâtă să împiedece nenorocirea spre care se avânta 
Jean. 

Când ieşiră toţi trei în curte-doamna Frunzescu, Rada şi 
Jean-şi o văzură pe Ana lângă geamandanul ei, Rada se 
trezi ca dintr-un vis. Jean păru a nu se mira. 

— Domnişoara Ana poate foarte bine să vină cu mine. 
Călătorim cu acelaşi tren. Deşi eu aş ţine foarte mult ca 
domnişoara Ana să rămână la noi, să plece la mare cu voi. 
În cazul în care eu aş trebui să rămân la fabrică, n-aţi fi 
singure de tot. 

la te uită ce ipocrit! 


— Îşi zise maică-sa. O invită ca şi cum n-ar fi înţeleşi să 
plece împreună, ca şi cum ar crede că Ana mai poate fi 
ţinută aici! Dar, spre marea ei surprindere şi consternare, 
Ana, cu faţa palida ca o moartă, după ce-i aruncă lui Jean o 
privire lungă, scrutătoare, răspunse: 

— Eu nu ştiam că pleci tot azi şi dumneata. Dacă-i aşa, eu 
voi rămâne aici până mâne, sau până la plecarea dumnealor 
la mare. Nu! Nu-i nimic! O să-l rog pe Vasile să-mi ducă 
geamandanul înapoi în odăiţă. 

Ce joc e ăsta?! Ce-a putut interveni? Nu mai înţeleg nimic! 
Deşi e taina lor-cum cred ei-se vede că Ana tot se ruşinează 
să plece, subt ochii mei, cu Jean, îşi spuse doamna 
Frunzescu. 

Trăsura porni, şi femeile rămaseră în curte, privind în 
urma ei. Pe faţa Anei nu se putea citi nici o surprindere, ci 
numai o adâncă mirare. O mirare binefăcătoare, căci ochii 
ei începură să lumineze. 

Rada ieşi din zăpăceala ce o cuprinse şi îşi aduse aminte 
că Ana nu ştia nimic de telegramă, începu să-i spună repede 
tot ce s-a întâmplat. 

Ce gâsculiţa-i şi fata asta a mea! 


— Îşi zise doamna Frunzescu. Nu o duce mintea că ei au 
fost înţeleşi! Desigur că, în ultima clipă, fata s-a ruşinat să 
plece cu el chiar de subit ochii mei. Spune că va pleca 
mâne? Ei bine, nu va pleca nici mâne! 

Spre marea lor surprindere, Ana nu păru supărată de 
întâmplare, ci, dimpotrivă, mulţumită. Nu stărui să plece în 
ziua următoare, iar spre sară, când sosi telegrama prin 
care Jean le vestea că trebuie să rămână la fabrică, Ana 
declară că s-a răzgândit şi că le va însoţi la mare. 

lată ceva de neînțeles! Îşi zise doamna Frunzescu, în 
vreme ce Rada, bucurându-se, se repezi la Ana şi o 
îmbrăţişa. 

În ziua următoare plecară tustrele la mare: Rada 
încântată, Ana înseninată, iar doamna Frunzescu chinuită 
de enigma sufletului ei: Dacă au fost hotărâți să plece 
împreună, cum de vrea să plece la mare? 

Enigma o putea dezlega, în parte, numai Ana. În sara 
aceea, după ce doamna Frunzescu înţelesese că toate 
stăruinţele ei de-a o face să rămână la conac erau 
zadarnice, nimeni dintre meseni nu ascultase cu atâta 
băgare de samă ca Jean ce povestise maică-sa. Ea făcuse 
presupunerile care-i trecuseră prin minte şi nu o uitase nici 
pe aceea că poate fata s-a îndrăgostit de cineva şi de-aceea 
vrea să plece, însă vorbise cu adânc regret despre 
hotărârea Anei de a nu-i însoţi la mare. 

Unele dintre bănuielile ei fuseseră aprobate de comeseni. 
Da, trebuie să fie vorba de o criză. Altfel, o fată bine 
crescută, şi mai ales aflându-se într-o familie străină, nu-şi 
iese astfel din fire. Era cu putinţă să se fi îndrăgostit de 
cineva! În ultimele zile cunoscuse mulţi tineri, şi fetele 
acestea de liceu se înflăcărează repede. Jean Frunzescu nu 
spunea nimic, ci asculta. Din ziua excursiei, când Ana, la 
provocarea lui directă, spusese că pe mişei trebuie să-i 
cunoşti înainte de căsătorie, el nu se mai putea îndoi că 
atunci, sară, în grădină, o ofensase greu pe Ana cu purtarea 
lui nesăbuită şi deşteptase în sufletul ei o intensă duşmănie. 


Aceasta era pentru el şi explicaţia faptului că Ana îl evita 
sistematic, şi explicaţia hotărârii ei de a nu-i însoţi la mare. 
Dacă aici îl înconjura ca pe-un viespe, cum ar fi suportat să-l 
vadă zilnic, lângă ea, pe plajă? Jean Frunzescu începu să 
regrete purtarea lui uşuratecă din sara aceea. Nu se putea 
minţi. Ştia că s-a apropiat de ea dorind-o; nu ca s-o 
necinstească, ci doar pentru plăcerea de a-i simţi trupul 
gingaş lângă al lui. Nu bănuise că o fată de clasa a şasea va 
înţelege intenţia lui. El uitase că Ana nu mai era o copilă, că 
împlinise optsprezece ani. Dar acum nu se mai îndoia că 
fata înţelesese şi era sigur că din cauza lui se hotărâse să 
nu mai plece la mare. Dorea din toată inima să-şi repare 
greşeala, să o facă pe Ana să rămână şi să-i însoţească la 
mare, dar totodată ştia că, dacă va merge şi el, ea va refuza 
să-i însoţească. Dorinţa lui intensă de a repara ceea ce 
stricase îl sfătui. A doua zi după ce Ana se hotărâse să plece 
acasă, la prânz, înainte de a se aşeza la masă, se folosi de 
un moment de neatenţie a Anei şi, apropiindu-se de ea, i-a 
spus: 

— Am fost atâta vreme prieteni buni. Eu sunt vinovat că s- 
a stricat prietenia noastră. Sunt nevoit să-ţi spun că-mi pare 
rău de ceea ce am făcut. A fost o prostie. Ştiu că acesta este 
motivul pentru care vrei să pleci acasă. Ei, iată, eu sunt 
gata să ies din combinaţie. Nu voi merge eu la mare, pentru 
ca să poţi merge dumneata. Ţin foarte mult să vezi marea. 

Şi, grav, se ridicase şi trecuse în celălalt capăt al mesei. 
Surprinsă de prezenţa lui lângă ea, Ana nu avu ce face şi 
trebui să-l asculte, dar cuvintele lui i se părură străine şi nu 
crezuse că Jean se va ţine de cele spuse. Nu credea în 
sinceritatea voinţei lui de a-şi repara greşeala. Până în ziua 
când plecase la drum, chemat de telegrama dată de un 
prieten cu care se înţelesese în prealabil, telefonic, şi mai 
ales până când sosise telegrama lui Jean prin care-i 
comunica mamei sale că nu-şi poate amâna stagiul. 

Plecarea lui Jean îi demonstrase Anei că el se ţinuse de 
cuvânt, şi această promisiune ţinută îi provocase un adânc 


sentiment de satisfacţie. Abia atunci îşi adusese aminte că 
în cuvintele fugare pe care i le spusese, Jean îi ceruse 
iertare pentru purtarea lui urâtă. Deşi cu sufletul încă greu 
rănit, se înfiorase de mândrie: iată că ea, prin purtarea ei, l- 
a determinat să-şi ceară scuze. 

Era oare începutul la ceea ce hotărâse în prima ei noapte 
de zbucium matur? Reuşise, prin atitudinea ei demnă, să 
domine un bărbat, să i se impună? Un lucru era sigur: Jean 
abia aştepta să meargă la mare, şi, înainte de a o jigni, nici 
nu-i trecuse prin cap să se lipsească de această plăcere. 
Dar dacă e aşa, dacă e pe drumul cel bun, ce a determinat 
prima ei biruinţă? Numai atitudinea dispreţuitoare pe care 
a avut-o faţă de el, sau şi fiinţa sa? Dacă n-ar fi fost 
frumoasă i-ar fi păsat lui Jean că ea îl dispreţuieşte? 

Hotărât, nu! Oricare ar fi fost motivul lui, pe ea o interesa, 
în primul rând, biruinţa: ei, care o satisfăcea, care-i 
măgulea mândria. 

Vedea astfel confirmată intuiţia ei din prima noapte de 
zbucium, că prin frumuseţe va putea domina bărbaţii, că va 
putea beneficia de mijloacele lor materiale, fără de care i se 
părea că nu are nici un rost să pătrundă în clasa socială la 
care râvnea. 

Toate aceste constatări îi înseninaseră sufletul, deşi acum 
avea şi un alt motiv, mai grav, să creadă că şi-a greşit 
cariera: multiplicarea, generalizarea pe care i-o făcuse 
purtarea lui de-atunci; dezvăluirea unei etice de clasă, şi 
anume, chiar a păturii pentru care ea făcuse şi făcea atâtea 
sacrificii. Cu avere sau fără avere, viaţa nu era de dorit într- 
un mediu în care nimeni nu punea nici un preţ pe castitatea 
sufletească, cu atât mai puţin pe cea trupească. 
Promiscuitatea aceea de brute, de trai în trei şi în patru, nu 
avea nici o atracţie pentru ea. Iotugşi satisfacția pe care i-o 
dăduse Jean, prin scuzele şi renunţarea lui de a merge la 
mare, o îmbuna într-o oarecare măsură şi nu mai insistase 
să plece acasă. Repetându-şi mereu cuvintele pe care eli le 
spusese atunci în grabă, o impresiona în mod deosebit 


dorinţa lui ca ea să vadă marea: ţin foarte mult să vezi 
marea! 

— Aşa-i spusese. Erau de o săptămână la mare. 

Locuinţa nu era foarte încăpătoare, dar era drăguță şi 
ocupa una dintre cele mai frumoase poziţii de pe țărm. 

Încă din prima săptămână, Ana redeveni veselă, fericită, 
zburdalnică, neastâmpărată, ca în cele dintâi zile ale 
vacanței la conac, în imediata apropiere a vilei lor era un 
colţ de plajă izolat, ascuns şi apărat de un țărm înalt, 
prăpăstios, la care se cobora pe trepte săpate în pământ. 
Plaja principală era mai departe. Dar nu numai din cauza 
depărtării coborau la plaja aceasta mică, ci şi pentru că 
doamna Frunzescu se obişnuise aici de ani. Era un loc 
discret; numai familia ei şi alte trei-patru, de mai la vale, 
foloseau plaja aceasta. Şi mai era un motiv: plaja principală 
era supraaglomerată. Şi, spunea doamna Frunzescu, unde-i 
aglomeraţie este promiscuitate. 

— Acu şase-şapte ani-mai spunea doamna Frunzescu-nu 
erau pe plajă mai mulţi de pâtru-cinci sute de oameni. Azi, 
sunt mii. A năvălit aici toată negustorimea; Ani în şir n-a fost 
nici-o familie de negustori. Era un fel de staţiune de elită. 
Nu erau hotele mari, restaurante. Nu: era muzică, nu era 
cazino, nu era lux. Acum e un lux şi o promiscuitate de ţi se 
face rău. 

Străbătând cu trenul întinsa câmpie a Bărăganului, Ana 
privea cu nesaţ, prin geamul deschis al compartimentului, 
peisajul care nu semăna cu nimic din ceea ce văzuseră ochii 
ei până atunci. Şesul nesfârşit îi deşteptă pentru întâia oară 
senzaţia imensităţii, care, la început, o copleşi, apoi o umplu 
de încântare şi de o pornire de a pluti în infinit. Ca şi în 
drumul până la conac, nu-şi putea înfrâna sentimentul de 
încântare şi de mândrie la gândul că toate ţinuturile prin 
care trecea sunt toate ale României, că toate sunt ţară 
românească. Şi cu cât locurile îi erau mai necunoscute, cu 
atât o stăpânea un suflu mai puternic de duioşie când îşi 


spunea: şi aici e România! Cu sentimentul că în jurul şi 
deasupra ei plutea o putere protectoare. 

Când, apropiindu-se de Constanţa, doamna Frunzescu îi 
arătă, de la geam, marea, Ana o căută zadarnic multă 
vreme şi nu o văzu, deşi privea întins şi scrutător în direcţia 
arătată, în sfârşit, simţi că i se opreşte respiraţia şi întrebă: 

— Ceea ce se vede negru? Parc-ar fi un imens ogor arat de 
curând şi care se suie până la cer, se îmbină cu cerul. 

— Din cauza culorii, de-aceea-i şi spune Marea Neagră. 
Dar Ana tot nu voia să creadă că e marea, şi nu-şi mai 
deslipi privirile de pe zare. Rada, care îşi scosese de 
asemenea capul pe geam, zise: 

— Uită-te mereu, până te obişnuieşti. La început, e 
adevărat, nu poţi distinge nimic. 

Dar orizontul cu marea dispăru în grabă, şi Ana rămase în 
suflet cu un fel de spaimă: Asta era marea? 

Aşa era marea? Dar ce era? Ea nu putuse distinge nimic 
altceva decât ceea ce i se păruse prima oară. 

Abia la Constanţa, unde poposiră trei-patru ceasuri-până 
mai trece năduful, zise doamna Frunzescu-putu să vadă de 
aproape marea. Stătea alături de Rada, pe chei, şi Rada-i 
atrăgea mereu atenţia când într-o parte, când într-alta, 
făcând-o să se uite când spre port, unde erau ancorate 
multe vase, când în largul mării, unde se vedeau altele, 
când la orizont, unde se înălța un sul de fum. Rada vorbea, 
bătea din palme chicotea când, din valurile ce se spărgeau 
de dig, stropi grei de argint împroşcau până lângă 
picioarele lor. Când chicotea şi se ferea instinctiv de valurile 
mai mari, ce se repezeau, învolburate de spumă, ca să se 
spargă de stâncă, Rada o strângea pe Ana de braţ cu toată 
puterea. Era puţină lume pe dig la ceasul acela mic de 
după-amiază. Totuşi câte-o păreche, câte-un om singuratec, 
trecea uneori pe lângă cele două fete, care se opriseră 
aproape de capătul digului, privindu-le cu interes. 

Ana nu auzea nimic din câte-i spunea Rada, nu vedea pe 
nimeni. Ai fi zis că nu vede nici marea. Nu se uita la nimic 


anume, ci privirea ei, absorbită de imensitatea apelor 
răscolite, cuprindea întreg peisajul până în depărtarea 
nesfârşită a orizontului. Rămase aşa, nemişcată, şi după ce 
Rada, ostenind de atâta vorbă şi nemaiştiind ce să-i arate, 
tăcu. După o vreme, Rada începu să se neliniştească de 
încremenirea ei în tăcere. 

— Îţi place? O întrebă ea, ca să zică ceva, să provoace o 
reacţie. 

Ana înclină din cap. Deşi părea cufundată într-un vis 
îndepărtat sau într-o contemplare adâncă, o auzise. 

— E încântătoare! 

— Spuse Rada. Am şi nimerit o zi senină şi fără vânt. Dar e 
sublimă şi când bate vântul, şi când e înnorat. Uite valurile! 
Nu mai contenesc! 

Valurile veneau mereu, neostenite, cu grumaji rotunzi şi 
puternici, de armăsari, şi se izbeau, nebune, cu fruntea în 
zid, în stâncile prăvălite la temelia digului. Veneau din larg, 
ca atrase de un magnet uriaş, în depărtare, pătrunse de 
lumină, păreau masive, de sticlă verzie, care se spărgea în 
ţăndări, se schimba în râuri, în viitori de spumă, izbindu-se 
de stâncile colţuroase ce le aşteptau aci, la marginea 
digului. Veneau mereu din larg, ca într-o luptă păgână, ca 
valurile de asalt, veneau fără nădejde de-a se isprăvi 
vreodată, de a le săca numărul. 

— Mai rămânem? Întrebă Rada, disperată că nu poate 
scoate nici un cuvânt din gura Anei. 

Privi către prietena sa. Îşi ţinea buzele strânse, aproape 
supte şi era albă la obraz ca hârtia. 

— ȚŢi s-a făcut rău? Ai amețeli? Mie mi se întâmplă uneori, 
când mă uit mult la valuri, în cazul acesta, închide ochii. 

Dar, uitându-se la ea, Rada îşi dădu sama că Ana e teafără, 
şi că numai o intensă concentrare era cauza ţinutei sale 
drepte şi nemişcate, de parcă ar fi prins rădăcini în asfaltul 
digului. 

— Să mergem! Ne aşteaptă mama, zise ea în sfârşit, 
uitându-se la ceasul de la încheietura mânii. 


Cele două prietene se întoarseră. Rada începu din nou să-i 
arate vapoarele din port, să citească numele înscrise pe ele, 
să le ghicească naționalitatea. 

Pe Ana părea că nu o mai interesează nimic. Mergea ca în 
vis, şi paloarea nu-i dispăruse încă de pe faţă. 

Când întrară în oraş, se opri, strânse braţul Radei şi-i 
şopti: 

— Toată viaţa am să vă fiu recunoscătoare ca m-aţi luat cu 
voi la mare. 

Rada izbucni fericită: 

— Vezi? Şi erai hotărâtă să nu vii. 

— Nu ştiam cum e marea, şi apoi mai era ceva... Rosti Ana 
cu o voce adâncă. 

Rada o privi şi i se păru că zăreşte în ochii prietenei sale o 
licărire nouă, necunoscută. Drumul până la staţiune îl 
făcură cu automobilul. De pe ţărmul înalt, de pe crâmpeiul 
de plajă unde coborau, Ana putu, în sfârşit, să contemple 
marea în tihnă. Dar numai după ce se obişnui să umble în 
costum de baie. 

La început, insistenţele doamnei Frunzescu de-a o 
convinge să-şi îmbrace costumul de baie şi să se întindă la 
soare o uimiră şi o ruşinară. Nu se gândise până atunci ca, 
venind la mare, va trebui să se arate, lângă Rada şi lângă 
doamna Frunzescu, în costum de baie, aproape goală, ea, al 
cărei trup nu-l văzuse nici măcar vreo colegă de internat. 
Pudoarea firească o făcuse să nu se uite la cele două femei 
îmbrăcate în costume de baie, mai ales la doamna 
Frunzescu. Simţea că e un lucru împotriva firii, unul care 
ruşinează şi umileşte în acelaşi timp, ca mama şi fata să 
stea despuiate una lângă alta. 

Şi după ce îşi îmbrăca costumul de baie în cabină, se 
ducea totdeauna departe de cele două şi se întorcea cu faţa 
în altă parte. Dar nu era lăsată în pace. Rada venea adesea 
lângă ea, iar doamna Frunzescu o chema să stea de vorbă, 
şi nu putea s-o refuze. 


De sentimentul acesta penibil de a se simţi aproape goală 
şi de-a sta lângă două femei despuiate nu scăpa decât 
lăsându-se fermecată de priveliştea mării şi când întră cu 
Rada în apă. Când nu-şi mai simţea decât capul deasupra 
valurilor răcoroase, avea senzaţia ca se purifică, şi voioşia ei 
izbucnea aproape sălbatecă. 

Nu ştia înota atât de bine ca Rada, dar se străduia să 
înveţe cu un curaj care o făcea pe prietena ei să ţipe de 
spaimă, iar pe doamna Frunzescu să le strige vorbe ne- 
nţelese, stând în apa mică de lângă țărm, unde obişnuia să 
se-mbăieze. Celelalte trei-patru familii care făceau plajă aci 
erau risipite mai departe, subt umbrele mari. De ei nu-i 
păsa Anei: erau prea departe ca să o poată vedea cum este 
şi cine este. Trecuse săptămâna, şi Ana încă nu se obişnuise 
să stea în costum de baie faţă cu cele două femei străine. Ea 
rămăsese la părerea că era un lucru împotriva firii să stai 
despuiată în faţa altora, şi se mira că la cele două femei nu 
descoperise un sentiment asemănător. Mama şi fata stăteau 
aproape goale una lângă alta, întinse pe nisip, ca şi când ar 
fi fost lucrul cel mai firesc din lume. 

Ana încercă să-şi explice cum de este cu putinţă aşa ceva. 
Ele nu erau femei? Ele nu simțeau că goliciunea unui trup 
de femeie reprezintă în sine o profanare, dar încă să mai fie 
văzut de altul? Erau oare chiar atât de deosebiți, ca 
structură sufletească, oamenii din clasa socială în care 
dorise atât de mult să intre, de cei din clasa socială căreia îi 
aparţinea, în care goliciunea este, în orice împrejurare, de 
ruşine? Dar oare omul rafinat prin cultură, omul educat, nu 
trebuie să fie mai pudic decât un ţăran? Auzise ea, în 
treacăt, nişte explicaţii despre higiena nouă, despre o 
metodă nouă pentru întremarea sănătăţii, care cerea să-ţi 
expui la soare toate părţile trupului, mai ales în anumite ore 
ale dimineţii. Era o doctrină şi o practică nouă: soare, 
soare, cât mai mult soare! Dar atunci nu le dăduse nici o 
importanţă şi nu le înţelesese. Acum însă vedea, practica şi 
tot nu înţelegea. Cum? Nu se putea bucura cineva de mare 


fără a se da mereu în acest spectacol umilitor pentru o 
femeie? Nu există un costum care să acopere întreg corpul? 
Nu s-ar putea să faci soare cu totul izolat de ceilalţi, dacă 
este chiar absolută nevoie? Nu e nesfârşit ţărmul mării? 

Dar, la urma urmelor-işi zicea ea-trupul meu e sănătos, 
puternic, nu are nevoie de nici o întremare. Şi, subt 
pretextul acesta, avea mereu la îndemână un cearşaf cu 
care se acoperea. 

Pe doamna Frunzescu, gândurile acestea ale Anei, care 
dădeau loc la numeroase discuţii, o contrariau peste 
măsură. Când o văzu mai întâi acoperindu-se cu cearşaful, 
nu mai putu răbda şi o înfruntă: 

— Te-acoperi ca să nu-ţi înnegreşti pielea? Dar ştiu că te 
ţii! Vrei să fii în orice împrejurare o excepţie? Auzi! Să vii la 
mare şi să stai învelită în cearşaf! 

Mofturile de pudicitate ale Anei o iritaseră din prima zi, 
când, văzând-o în costum de baie, îşi dăduse sama, dintr-o 
singură ochire, că fata era deplin şi frumos dezvoltată, mai 
frumos decât Rada. Şi nu-i trebui mult ca să înţeleagă că un 
corp ca al Anei putea ispiti uşor simţurile unui bărbat 
impulsiv, ca Jean. Probabil că i l-a ghicit cu privirea, prin 
veştminte, îşi zise ea. 

Oricât era de potrivnică unei apropieri între cei doi tineri, 
simţul ei practic, poate o anume înclinare perversă, o făcea 
să recunoască în sineşi că Ana ar fi o bucăţică bună pentru 
Jean, şi că Jean ar putea fi mulţumit cu ea. Uneori, 
admirându-i, fără să vrea, corpul drept, statuar, parc-ar fi 
dorit s-o ştie pe Ana nevasta lui Jean. Dar abia se-nfiripa o 
asemenea dorinţă, că şi intervenea pe loc raţiunea: A! Dac- 
ar fi dintr-o familie bună şi-ar mai avea şi zestre, ar fi cu 
totul altceva! 

XI. 

În cea de a şaptea zi de la sosirea lor la mare, nu putură 
ieşi pe plajă: bătea un vânt puternic care stârnea nori de 
nisip. Valurile crescuseră atât de mult, încât inundaseră 
crâmpeiul de plajă pe care se soreau de obicei. În dimineaţa 


următoare vântul încetă, dar plaja lor era jumătate subt 
apă, iar cealaltă jumătate, udă. Cele două fete veniră s-o 
vestească pe doamna Frunzescu. 

— Nu-i nimic. Rămânem acasă. Nu ne strică o mică pauză. 

Dar Rada nici nu voia să audă de pauză. 

— Cum? Să pierdem o zi, când zilele ne sunt numărate?! 
Nu se poate! Mergem la plaja mare. Acolo este nisip uscat 
cât vezi cu ochii. 

— Nu-mi place promiscuitatea de-acolo. Nici înainte, când 
nu era aglomeraţia de-acum, nu mergeam la plaja mare. E 
o indecenţă acolo...! 

Dar Rada nu se lăsă biruită. Stărui mereu, ba chiar, la un 
moment dat, fu gata-gata să şi plângă. Era într-adevăr o zi 
frumoasă, senină, liniştită, fără cea mai mică adiere de vânt, 
încâtRada avea dreptatear fi fost păcat să o piardă. 

— Mergeţi voi amândouă, hotăra până la urmă doamna 
Frunzescu. 

Dar Rada stărui din nou. Nu cuteza să meargă singură 
între atâţia oameni străini. 

— Cine ţi se poate împotrivi ţie?! 

— Zise, nemulțumită, doamna Frunzescu. Ei bine, vin şi 
eu, dar fără costum de baie. O să stăm mai la o parte. 

Ana nu fusese încă la plaja principală, dar, după aluziile 
făcute de doamna Frunzescu, îşi închipuise ce poate fi 
acolo. Ea se unise cu mama Radei şi stăruise să rămână 
acasă. Dar Rada era o fată încăpăţânată. 

— Nu-ţi fie frică! Nu te mănâncă nimeni! Îi spuse ea cu un 
fel de dispreţ pe care Ana nu-l simţise până acum în tonul 
cu care îi vorbea Rada. 

Nisipul uscat de pe plaja principală era năpădit de lume, 
de corturi albe, de umbrele mari şi de umbreluţe de toate 
culorile. De sus, de pe ţărmul înalt, plaja părea o grădină 
exotică, excentrică, învălmăşită de flori şi fructe 
nemaivăzute. Doamna Frunzescu era obosită. Nu era 
obişnuită să meargă multă vreme pe jos, şi mai ales să urce 


dealuri. Şi, de la vila lor, pentru a ajunge direct la plaja 
principală, trebuiseră să urce o râpă pieptişă. 

— Şi din cauza depărtării nu mi-a plăcut să vin aci, se 
năcăji ea respirând greu, după ce se opriră pe culmea 
țărmului prăpăstios, de unde se vedea plaja. 

— Puţină mişcare nu-ţi strică, mamă. Ţi-a spus şi doctorul, 
când am plecat la băi. 

— Da, mi-a recomandat, e adevărat. Dar nu să urc munti! 

— Putem înconjura urcuşul, trecând prin oraş. Nu ştiu, 
mamă, ce zici tu, dar parcă ne-am distra mai bine daca am 
veni regulat aici. Priveşte! 

— Nu-mi place promiscuitatea asta! 

— Dar e de-ajuns să stai deoparte şi să priveşti, şi 
ceasurile trec de nici nu ştii cum. Eu, drept să-ţi spun, încep 
să mă plictisesc stând toată ziua numai cu dumneata şi cu 
Ana. 

— Eşti obraznică, Rada! Într-alţi ani cum de nu te-ai 
plictisit? Şi nu o aveai pe Ana lângă tine, ca acum. 

— Dar era Jean, care făcea mereu naveta între noi şi plaja 
mare, şi mereu ne aducea cunoştinţe de-ale lui, fete şi 
băieţi, să ni le prezinte. Aveam mereu variaţie, şi mi se pare 
că tocmai în această variaţie stă adevărata distracţie şi 
odihnă de care are nevoie omul în vilegiatură. Anul acesta, 
într-o săptămână, nici-o cunoştinţă nouă! Nu ţi se parecă 
suntem în deficit? Cred că şi Ana începe să se plictisească. 

— Nu, Rada, greşeşti. Lângă mare nu m-aş putea plictisi 
niciodată. Şi, drept să-ţi spun, mie-mi place plaja noastră. 

După ce mai înaintară pe ţărm vreun sfert de ceas, 
începură să coboare pe serpentină. Grădina aceea exotică, 
crescută pe plajă, îşi desluşea tot mai limpede formele, iar 
când ajunseră la marginea ei, nu mai avea nimic miraculos. 
Dimpotrivă! Era aşa cum spusese doamna Frunzescu: o 
promiscuitate, o colecţie uriaşă de carne, respingătoare, 
exalând un miros greu de năduşeală omenească. Şi ce de 
trupuri de bărbaţi şi de femei, diforme, păroase, umflate! O 
singură privire îi fu de-ajuns Anei pentru a simţi că i se 


mişcă ceva în stomac, iar când îi pătrunse în nări şi mirosul 
de osânză râncedă pe care îl aducea briza mării, trecând 
peste trupurile monştrilor acelora tolăniţi pe nisip, se dădu 
repede de-o parte-cum erau la marginea plaje -şi se 
întoarse cu faţa spre țărm. 

Rada şi maică-sa nu observară nimic; ele priveau cu 
interes panorama. Nu păreau nici scandalizate, nici mirate 
de colecţia aceea de trupuri despuiate. Doar le mai 
văzuseră de-atâtea ori! Nu le părea nimic nefiresc; părea că 
nu ajunge până la ele-deşi lumea stătea întinsă pe nisip 
până aproape de picioarele lor-mirosul atâtor trupuri ce se 
prăjeau la soare. Nu vedeau decât ridiculul şi formele 
monstruoase ale unor trupuri de bărbaţi şi de femei. 

Stăteau în picioare, răzimate una de alta, şi priveau, 
râzând înfundat, cotindu-se. Rar zăreau câte-o figură mai 
distinsă, câte un corp mai bine făcut. Majoritatea celor de 
pe plajă, bărbaţi şi femei, trecuţi de prima jumătate a vieţii, 
erau umflaţi ca butoaiele, cu şunci şi slănini lăbărţate, care 
se întorceau greoaie de pe parte pe alta. 

— N-am să înţeleg niciodată cum de nu le e ruşine să se 
îngraşe şi să se lăbărţeze aşa! 

— Zise cu dezgust doamna Frunzescu. Întorcând capul şi 
văzând-o pe Ana stând palidă la o parte şi privind spre 
faleză, adaogă: 

— Vino aci, draga mea. Tu nu vrei să vezi arca lui Noe? 

Rada râse. 

— Curat arca lui Noe! Zise ea. 

— E profund dezgustător! 

— Exclamă Ana, alăturându-li-se. E un scandal public! Mă 
mir că autorităţile îngăduie aşa ceva! 

Doamna Frunzescu o privi o clipă cu sprâncenile ridicate a 
uimire, dar crezând că Ana se referă, ca şi ea, la aspectul 
estetic al plajei, răspunse: 

— Ce-ar putea face autorităţile, draga mea? Aici banul 
porunceşte! Cine are bani poate merge unde pofteşte, se- 
nghesuie în orice societate. E scandalos, desigur, dar n- 


avem cum să ne apărăm decât izolându-ne. Primăria 
staţiunii nu este, desigur, de părerea noastră. Staţiunea 
începe să prospere. Oaspeţii sporesc pe an ce trece; 
hotelurile, restaurantele se-nmulţesc; în localitate se 
cheltuiesc din ce în ce mai mulţi bani. Ca urmare, veniturile 
primăriei cresc, şi iată că în ultimii ani s-au putut face şi 
câteva îmbunătăţiri. De-o pildă, faleza. Anul trecut, când am 
văzut-o, era să cred că am greşit staţiunea. 

— Dar e o înspăimântătoare promiscuitate de semi 
nuduri!... Şi oamenii stau atât de aproape unul de altul!... 
De ce?! Că doar au loc să stea împrăştiaţi. Plaja e uriaşă... 

— Ei! Aşa le place! 

— Râse doamna Frunzescu. Nu auzi că uneori zumzetul 
conversaţiilor şi râsetele se ridică peste larma valurilor? 
Dar să ne dăm puţin mai la o parte, căci briza aduce un vag 
miros de rânced. 

— E de la uleiurile cu care se ung ca să se bronzeze mai 
repede, preciza Rada. 

Făcură vreo câţiva paşi spre faleză, şi, ajungând la vreo 
cincizeci de metri de mulţime, Rada aşternu un cearşaf. 

— Ei, cine vrea n-are decât să facă plajă, zise doamna 
Frunzescu. 

Rada se execută imediat, dar Ana se aşeză cuminte lângă 
doamna Frunzescu. 

— Nu fi proastă, Ano! Pune-ţi costumul! Îi spuse Rada, dar 
Ana nu se mişcă. 

Abia se întinse Rada bine în bătaia soarelui, că de grupul 
lor se apropiară, făcându-le semne, doi bărbaţi şi două 
femei. Erau toţi îmbrăcaţi în costume de stradă. 

— Cine-ar putea fi? 

— Se întrebă doamna Frunzescu. Nu-i pot recunoaşte. 

— E unchiul Pake, mamă, unchiul Pake Manicatide! Strigă 
Rada ridicându-se în picioare şi făcându-le, la rândul ei, 
semne cu mâna. 

Unul dintre bărbaţi era, într-adevăr, domnul Pake 
Manicatide, un fel de văr de-al treilea al doamnei 


Frunzescu, însoţit de nevastă-sa şi de fiică-sa. Cel de-al 
doilea bărbat era advocatul Popescu, apărătorul intereselor 
familiei. 

— De când aţi venit? Întrebă domnul Manicatide, după ce 
îşi dădură bineţele şi se făcură prezentările celor 
necunoscuţi. 

— De o săptămână, răspunse doamna Frunzescu. 

— Nu mă mir că nu v-am întâlnit până acum. Ştiu că nu 
frecventaţi plaja asta şi că de-obicei veniţi cu bucătăreasa 
după voi. E mai bine aşa, decât în devălmăşeala asta 
stupidă! 

— Eşti singur, domnule Popescu? Doamna Sofia n-a venit? 
Întrebă doamna Frunzescu. 

Advocatul-slab şi părând a duce o povară grea în spinare- 
părea îmbătrânit înainte de vreme. 

— Ba da, e şi ea aici. 

— De ce nu aţi adus-o şi pe ea, dacă ne-aţi văzut? 

— Nu e singură. E cu cineva pe care nu-l poate părăsi, zise 
cu tristeţe advocatul. 

— Aveţi pe cineva bolnav? Bărbatul înclină capul în piept. 

— Din nenorocire! 

— Pe cine? Întrebă c-un fel de frică doamna Frunzescu. 

— Pe Nicu... 

— Băiatul? 

— EL... 

— Nu mai spune?! Şi de când? 

— Din martie. Atunci i-au putut pune diagnosticul. Toată 
iarna s-a plâns de dureri în şira spinării. Doctorii au crezut 
mai întâi că-i vorba de o răceală. 

— E posibil?! Băiatul acela luminos şi iute ca argintul viu? 
Să aibă.? Nu s-au înşelat doctorii? 

— Din păcate, nu. Avem radiografia. Radiografia nu poate 
înşela... 

Doamna Frunzescu vru să-i vadă numaidecât, pe doamna 
Popescu şi pe băiat, şi plecă împreună cu grupul celor 
patru. 


— Pune-ţi costumul, Ano. 

— Zise Rada, îndată ce grupul se îndepărtă. 

— Aici suntem izolate. 

— Nu-mi vine să mă dezbrac în promiscuitatea asta. Mai 
bine stau aşa. 

— Nu vrei să faci baie? 

— Nu! Sunt cu totul consternată de... Porcăria asta! Rada 
întoarse capul mirată, încă nu auzise din gura Anei cuvinte 
triviale. Fata înţelese şi adaogă: 

— Scuză-mă, te rog! Dar nu ştiu cum aş putea numi altfel 
spectacolul de-aici. Noi, la ţară, astfel l-am numi. 

— Dar, draga mea, spectacolul ăsta, cum îl numeşti tu, îl 
întâlneşti pe toate plajele...! 

— Cum? Pretutindeni bărbaţi despuiaţi stau de-a valma cu 
femei despuiate? 

— Bineînţeles! Tu n-ai avut prilejul să vezi până acum o 
plajă. Dar peste tot e la fel: fa Mamaia, la Techirghiol, la 
Eforie. Cum ar putea fi altfel? Dar dacă nu-ţi place cum 
arata, nu te uita la ei şi gata! Facem soare şi intrăm în mare 
tocmai pe la margine. 

— E josnic! La noi, la ţară, nimeni nu şi-ar putea închipui 
aşa ceva. Numai copiii mici se scaldă în râu de-a valma. 

Rada o privi mirată. Niciodată până acum Ana nu-i 
pomenise despre cum este la ei la ţară. Ba, după câte îşi 
aducea aminte, nu vorbise vreodată despre satul ei natal. 
Oare ce i-o fi venit acum să compare obiceiurile de la mare 
cu cele din satul ei? 

— Da, e respingător şi ridicul, sunt de acord. Dacă ar fi 
numai oameni subţiri, din categoria noastră socială, ar fi 
altceva... Dar ce să-i faci? Aici e o lume pestriță, ca de altfel 
pe toate plajele. Şi vin cu căţel, cu purcel... Şi fac o 
murdărie îngrozitoare-resturi de mâncare, hârtii, coji de 
pepene... Ai dreptate, e îngrozitor! 

— Dar, draga mea, nu mă gândeam la mizeria fizică, ci îa 
mizeria morală, la amestecul ăsta de femei despuiate şi de 
bărbaţi despuiaţi. E ceva îngrozitor de respingător! Şi 


printre ei copii, proprii lor copii! E o imoralitate de care ţi 
se-apleacă! 

— Ei, şi tu! Lumea s-a obişnuit acum. La început, spunea 
mama, unii au protestat. Dar-ce vrei? 

— Ca orice moda, a prins repede. Căci şi promiscuitatea 
asta e tot o modă. La început a produs senzaţie, cum spune 
mama, dar pe urmă lumea s-a obişnuit. Pe nimeni nu-l mai 
interesează azi nici cine e şi nici cum e vecinul său de plajă. 

— Nu m-aş putea obişnui niciodată cu această... Modă. 

— Da, unii nu reuşesc să se obişnuiască. Mama, de pilda. 
Mie îmi e total indiferent. Ba nu, uneori mă distrează să văd 
costumele, să râd de tot ce e ridicul. Pentru că, într-adevăr, 
e ridicul ca domnul burtă-verde să-mbrace şi el un costum 
de baie, la rând cu copiii şi cu tinerii. Ce rost are să se 
prăjească la soare atâtea osânzi bărbăteşti şi femeieşti? E 
altceva să întrăm în mare patru-cinci fete şi băieţi, să 
înotăm şi să ne distrăm. E un adevărat deliciu! Câte pozne 
nu făceam când era şi Jean! Intram în valuri câte-un grup 
întreg de băieţi şi fete. 

— Împreună? Launloc? 

— Păi, bineînţeles! De ce te miri? 

— Mă gândesc că eu nu voi evolua niciodată până la 
punctul la care să-mi însuşesc toate obiceiurile lumii 
voastre. 

— Lumea noastră?! Dar ce, tu eşti dintr-altă lume? Nu mi- 
ai vorbit încă niciodată despre aşa ceva... 

— Ei bine, Rado, socotesc că e mai mult decât necuviincios 
ca o fată îmbrăcată numai în costum de baie să stea 
alăturea de un băiat în chiloţi. 

— Dar toată lumea umblă aci, pe plajă, îmbrăcată aşa, şi 
nimănui nu-i trece prin minte că ar fi necuviincios! Eu nu te 
înţeleg, dar admit că, nevăzând până acum aşa ceva, nefiind 
obişnuită să vezi aşa ceva, spectacolul acesta te 
contrariază. 

— Ascultă, Rado! Tu chiar crezi că e, frumos ca un tânăr 
ori un bărbat să se uite cât pofteşte la trupul tău abia 


acoperit? Să-ţi examineze braţele, picioarele, spatele? Ori 
să se întindă pe nisip, la o palmă de loc de tine, pentru a sta 
la taifas? Nu crezi că aşa ceva e de ruşine? 

Rada începu să râdă. 

— Ce copilă eşti, draga mea, deşi eşti de-o vârsta cu mine! 
De ce să-mi fie ruşine Nu fac nici-un lucru ruşinos. Ba, mai 
mult: nici nu mă gândesc la vreun lucru ruşinos. O să te 
convingi singură, după ce te vei obişnui. De-altfel, e un fapt 
confirmat şi de ştiinţă. 

— Care fapt? 

— Am citit de curând o carte împrumutată de la o 
prietenă, o carte de higiena, scrisă de un doctor. E o teorie 
nouă, se-nţelege, dar una pe care a adoptat-o toată lumea şi 
pe care toată lumea o pune în practică. Dovadă că trebuie 
să fie adevărată. 

— Ce teorie? 

— Se afirmă că tineretul de ambele sexe e mai apărat de 
ispite şi mai curat de când face sport împreună, plajă 
împreună. Se argumentează că, dacă, la o anumită vârsta, 
trupul rămâne necunoscut, o taină, el devine un puternic 
element de ispită pentru sexul celălalt, contrar. Şi că, 
dimpotrivă, cunoscând fiecare, în aer liber, în public, ceea 
ce mai înainte era o taină, ispita a scăzut, şi gândurile 
fetelor şi băieţilor de azi, care fac sport împreună, 
îmbrăcaţi în costume sumare, sunt mai curate decât ale 
tinerilor dinaintea noastră, care-şi ţineau ascunse toate... 
Farmecele. 

Ana o asculta înlemnită. Nu-i venea să creadă că vorbele 
pe care le auzise fuseseră rostite de prietena ei Rada. 
Niciodată, până acum, nu discutaseră astfel de lucruri. Nu- 
şi putea închipui ca Rada să fi citit astfel de cărţi de... 
Higiena! O credea cu totul nevinovată, neştiutoare. Sau, 
mai exact, credea că Rada gândeşte şi simte ca şi ea, care 
se purta după cum îi poruncea instinctul feminin că trebuie 
să se poarte. lar instinctul acesta natural nu putea să 
accepte teoria pomenită acum de Rada, citită de ea în 


cartea aceea şi, ceea ce era mai grav, aprobată de ea. 
Prietena ei vorbea fără nici un înconjur despre farmecele 
ascunse, care, dezvăluite tuturora, cruţă de ispite cele două 
sexe şi le face să aibă gânduri şi relaţii mai curate. Era cu 
putinţă?! Dar atunci poate că Rada a cam dus-o de nas, 
poate că ştie încă multe alte lucruri, poate că e cu mult mai 
matură decât ea. Sau toate cunoştinţele ei în acest domeniu 
nu sunt decât urmarea firească a moravurilor sociale din 
clasa căreia Rada îi aparţinea...? 

— Eu văd că tu te miri, şi, în parte, cred că te şi înţeleg, 
Ano. Tu, până acum, n-ai văzut o plajă, n-ai făcut sport 
împreună cu băieţii, tenis bunăoară, n-ai stat în aceeaşi 
bancă, la şcoală, cu un băiat. Dar de toate acestea nu vei 
scăpa când vei ajunge la universitate. Cred că atunci vei 
înţelege că apropierea unui tânăr, costumul lui sumar, 
nuditatea lui chiar, nu mai are nici-un farmec, nici-o 
atracţie, după ce le cunoşti şi te-ai obişnuit cu ele. Nu o mai 
pot ispiti pe o fată! 

— Dar altfel o ispitesc? Întrebă Ana c-un fel de răutate. 

— Probabil - răspunse evaziv Rada. Doctorul acela 
vorbeşte însă mai ales de ispita pe care o reprezintă trupul 
femeii pentru bărbat, şi nu de ispita trupului bărbătesc 
pentru o femeie. 

Ana scutură din cap ca pentru a alunga un gând neplăcut 
care-i da târcoale. Era o discuţie penibilă pentru ea. Îi veni 
în minte braţul lui Jean în jurul mijlocului ei. Era fratele 
Radei! Oare Rada şi Jean gândeau şi simțeau la fel? Şi dacă 
Jean i-ar fi văzut trupul în costum de baie, n-ar mai fi fost 
ispitit de el? Întrebarea îi veni pe neaşteptate, ca un trăsnet 
din senin, a cărui arsură Ana o simţi. Şi se înroşi dintr-odată 
până-n albul ochilor. Se făcu tăcere. Rada se simţea 
stingheră. Nu ştia dacă făcuse bine mărturisându-i Anei că 
citise cartea aceea de higiena. Volumul, ferfeniţit, trecea, în 
taină, dintr-o mână de elevă într-alta. Niciuna nu se lăuda 
că l-a citit, dar era limpede că fiecare îl parcursese cu mult 
interes. Era scris de un medic cu nume străin, şi ajunsese la 


a opta ediţie. Rada era încredinţata că Ana nu-l citise, 
fiindcă ea refuzase pe rând toate cărţile care circulau 
clandestin printre elevele externe şi printre cele din 
internat. 

— De-altfel, te vei convinge prin proprie experienţă, zise 
ea întru târziu. Ana nu înţelese la ce se referea Rada şi o 
întrebă: 

— Despre ce-o să mă conving? 

— De ceea ce ţi-am spus, ca o să te obişnuieşti curând să 
stai alături de tineri în costume de baie. Vei vedea că nu-i 
nimic ruşinos în a face plajă alături de alţi tineri, băieţi şi 
fete. Acum refuzi până şi ideea, pentru că nu eşti obişnuită. 

— Eu, dacă voi face plajă, voi face numai lângă vilă. Cred 
că şi doamna Frunzescu va fi de acord. 

— A, desigur! Mama nu suportă orice fel de lume. Dar mie 
mi-ar plăcea să venim aci. Adevărul e că atunci când era şi 
Jean, verile trecute, stăteam mai mult aici decât cu mama. 
Veneam, din cotlonul nostru de plajă, aci, fie înotând pe 
lângă coastă, fie peste deal, ca să ne-ntâlnim cu o ceată de 
băieţi şi de fete cu care ne cunoşteam. Ori, uneori, veneau 
ei, cu Jean, la plaja noastră. Tăcu un răstimp, privind în 
depărtare. Trebuie să fie şi acum cunoscuţi de-ai noştri pe 
plajă, dar cred că încă nu ştie nimeni că suntem aci. Mama 
are un obicei rău: nu numai că mâncăm acasă, dar nici la 
plimbare, în oraş, nu-i place să iasă. Altfel am fi întâlnit cu 
siguranţă pe cineva cunoscut. Ana nu-i răspunse. Llăcea 
privind arca aceea a lui Noe şi îndeosebi marea, a cărei 
întindere, văzută de-aici, de jos, se îmbina, nu prea departe, 
cu cerul. Da, plaja asta e imensă-îşi zise Ana. E multă lume, 
dar ar mai încăpea cel puţin de-o sută de ori pe-atâta. La 
urma urmelor, m-aş putea izola şi aici. Dar nu trecu mult 
timp şi constată că se înşelase. Lumea începu să intre în 
valuri, şi în grabă înflori, din culorile costumelor de baie, 
întreaga dungă a mării, cât ţinea plaja. Nu peste mult, cete 
de tineri, de fete, după ce se zbenguiau un răstimp în apă, 
ţâşneau pe plajă, alergau, se jucau. Nu mai rămase nici un 


loc ferit. Bărbaţii diformi ieşeau din valuri ca nişte monştri 
marini, şi, suflând greu, se duceau până departe pe plajă, să 
se sorească. Unii din ei îşi scoteau costumul de baie, îl 
storceau şi îl puneau să se usuce, rămânând pe nisipul gol, 
alţii pe cearşaf-ce oroare şi săibătecie! 

— Complet despuiaţi! Şi pe lângă ei treceau, uneori, în 
fugă, copii, băieţi, fete, care, jucându-se, străbăteau mereu 
plaja, până intrau din nou în valuri. 

Când înţelese ce se petrece, Anei îi veni să plângă. Rada 
intrase în mare. Singură, se culcă pe cearşaf şi-şi acoperi 
faţa cu mâinile. Uneori simţea că s-a oprit cineva în 
apropierea ei, ori că trece pe lângă ea, dar nu se uita sa 
vadă cine-i. 

Nu-şi dădu sama câtă vreme rămase aşa, când, deodată, 
auzi glasul Radei şi câteva glasuri străine apropiindu-se. Îşi 
luă mâinile de pe faţă. Înaintea-i stăteau prietena ei cu două 
fete şi trei tineri. Toţi cinci abia ieşiseră din mare, căci apa 
picura încă de pe ei când Rada făcu prezentările. Doi tineri 
erau studenţi la politehnică, iar fetele erau surorile lor; al 
treilea tânăr era inginer. 

Toţi se mirară că Ana lăsa să treacă o zi atât de frumoasă 
fără a se sori şi a înota. 

— Nu se simte tocmai bine, răspunse Rada în locul ei. 

Ana nu ştia încotro să-şi mai întoarcă privirile pentru a 
evita să se uite la ei, mirându-se că tinerii aceia păreau să 
nu-şi dea sama că stăteau aproape goi dinaintea ei. După ce 
văzură că nu o pot convinge să-şi, pună costumul de baie şi 
să între în mare cu ei, plecară. Ana porni numaidecât spre 
vila în care locuiau. De sus, de pe faleză, unde se opri să-şi 
tragă suflarea, plaja i se păru iarăşi o grădină exotică, dar 
acum culorile ei vii nu o mai interesau. Ştia ce ascundeau. 
Se aşeză şi privi îndelung în depărtarea orizontului. 
Treceau în zare vapoare, din care, cu cât se depărtau, cu 
atât se vedea tot mai puţin, până nu mai rămâneau decât 
coşurile, şi, pe urmă, numai fumul greu, ce nu se putea 
înălța în văzduh... Îi veni în minte exemplul pe care îl 


folosea, la ora de geografie, profesoara, pentru a le 
demonstra rotunjimea pământului. Pe-atunci. Era parcă în 
clasa a doua... Avu-o senzaţie de linişte şi de înseninare. Ce 
bine era atunci, când nu ştia nimic din toate mizeriile pe 
care le cunoaşte acum! În loc să meargă la vilă, luă drumul 
spre crâmpeiul lor de plaja. Era încă devreme. Valurile se 
mai retrăseseră, şi găsi un colţ de plajă uscat, chiar lângă 
ţărmul prăpăstios. Nisipul era amestecat aci cu ţărâna 
neagră ce se prelingea, la fiecare ploaie, de pe coastă. 
Vremea frumoasă te-mbia într-adevăr să întri în apă, şi Ana 
nu rezistă multă vreme acestei ispite. 

Capriciile tinereţii sunt multe şi insondabile, în răcoarea 
apei, între valurile ce-o luau cu asalt, aci, la țărm, Ana se 
simţi ca renăscută, şi, înotând, începu să îngâne o romanţă. 
Se simţea iar tânără, puternică şi pură. La urma urmelor, 
ce-mi pasă mie de toată lumea asta de pe plajă? Nu sunt eu 
în joc, ci ei şi ele. Treaba lor! Îşi zise Ana. Buna dispoziţie îi 
revenise, întră şi ieşi de mai multe ori din mare, şi cum nu 
avea ceas, nu-şi dădu sama cât timp rămase pe plajă. După 
socoteala ei, nu putea fi târziu. | se părea că de-abia venise. 
Când se apropie de vilă, Rada tocmai ieşea pe poartă. 

— Ei bine, iat-o! 

— Exclamă ea, alergându-i înainte. 

— După tine plecam. Mama era îngrijorată că nu mai vii. 
De-altfel, eram amândouă convinse că eşti la plaja cea mică. 

— E târziu? 

— Două şi jumătate! 

— Vai de mine! Nu mi-am dat sama că-i aşa de târziu! Şi 
întrând în casă, se grăbi să-i ceară scuze doamnei 
Frunzescu. 

La masă, mama Radei fu, împotriva obiceiului ei, tăcută. 
Părea să aibă o durere de care nu putea scăpa. Ana se 
temu, la început, să nu fie supărată din cauza întârzierii ei, 
dar curând înţelese, din expresia schimbată a feţei doamnei 
Frunzescu, că trebuia să fie ceva mult mai grav. leşiră pe 
terasă, la cafea. Briza sărată a mării adia binefăcător. 


— Ştiţi voi, fetelor-începu întru târziu doamna Frunzescu- 
care e cea mai mare şi mai prețioasă avuţie a omului în 
viaţă? Să vă spun eu: sănătatea. Cine-i sănătos, cum sunteţi 
voi, să mulţumească lui Dumnezeu că i-a dat cea mai 
importantă zestre. 

— Nu ştiu dacă numai cu zestrea asta m-ar lua cineva de 
nevastă, glumi Rada, Mamă-sa îi aruncă o privire 
posomorită, şi fata înţelese că a greşit, că maică-sa nu avea 
acum chef de glume. 

— Da, mai degrabă decât dacă ai fi o schiloada cântărită 
cu aur. Sărmana doamnă Ionescu! De când i s-a-mbolnăvit 
băiatul, s-a uscat ca o mumie. Şi, Doamne, ce femeie 
splendidă era, ce femeie frumoasă! Face parte dintr-una din 
cele mai vechi şi mai bogate familii din ţară, sărăcită şi ea, 
ca toată lumea noastră, de expropriere. 

— Băiatul e grav bolnav? Întrebă Rada. 

Mamă-sa ridică şi lăsă să-i cadă braţul drept într-un gest 
de disperare. 

— Grav? Poate că nu se mai vindecă niciodată. Sau, dacă 
se va vindeca, asta se va întâmpla după ani şi ani de 
suferinţă. Cura recomandată de doctori e foarte 
îndelungată. Şi, dacă se va vindeca, s-ar putea să rămână 
cu defecte. 

— Dar ce are? 

— Parcă dacă ţi-aş spune numele bolii ai ştii mai mult? Mai 
bine să nu-i ştii nici numele. E destul să-ţi spun că-i pus într- 
un corset de ghips şi că trebuie să stea nemişcat. E aşezat 
pe un pat de scânduri, pe care-l scot la soare şi-l duc în casă 
doi oameni. 

— E mărişor băiatul? Întrebă Ana. 

— Cred să aibă vreo doisprezece ani. Era în clasa întâia de 
liceu când l-a ajuns nenorocirea. Bietul de el! La vârsta 
când toţi copiii zburdă pe plajă, el stă imobilizat pe un 
pătuc!... Şi ce copil vioi şi vesel era, nici nu vă puteţi 
închipui! 


Doamna Frunzescu le vorbi despre familia Popescu, pe 
care o aprecia foarte mult, pe el - ca pe un foarte bun 
cunoscător al legilor, om inteligent şi deosebit de harnic, pe 
ea-ca pe femeia cea mai bine-crescută şi cea mai cultivată 
dintre câte cunoştea. Şi sfârşi prin a le spune că de mâne 
încolo va merge să facă plajă împreună cu familia Popescu, 
că aşa le promisese, ca să le ţină de urât. Tot acolo vine şi 
familia Manicatide, aşa că vor face un mic grup. 

— Se-nţelege că, dacă vreţi, puteţi veni şi voi cu mine. 
Pake Manicatide zice că acolo e cel mai bun loc de baie... 
Valuri puţine, şi, până la o sută de metri în larg, apa nu-ţi 
trece de cap. De-altfel, voi nu veţi fi legate de mine şi de 
prietena mea. Voi puteţi străbate toată plaja, dacă vă face 
plăcere. Există un singur inconvenient: e cam departe. 
Trebuie să luăm, de la noi, drumul prin oraş şi să coborâm 
la capătul celălalt al plăjii. N-avem ce face! Nu o pot lăsa pe 
biata femeie singură cu gândurile ei negre! 

Pe Ana o emoţiona durerea sinceră a doamnei Frunzescu. 
Îi părea rău că se desparte de mica lor plajă, dar simţea ca 
trebuie să fie alături de doamna Frunzescu în compătimirea 
ei pentru nenorocirea altora. La urma urmelor, şi acolo se 
putea izola de lume, iar Rada, dacă va avea poftă să se 
zbenguiască pe plajă cu cunoştinţele ei, n-avea decât s-o 
facă. 

XII. 

Locul de plajă al familiei Popescu era după o cotitură a 
plăjii principale, spre sud, la o depărtare de vreo doua sute 
de metri. Advocatul Popescu închiriase o locuinţă în 
apropiere. Nu era o vilă, ci o casă mai veche, dar sănătoasă 
şi luminoasă, în apropierea mării. 'Tot prin partea locului 
stătea şi familia Manicatide, şi alte patru-cinci familii de 
vilegiaturişti care aveau pe câte cineva bolnav şi se fereau 
de tumultul plăjii principale. Pe ţărmul cotit, pe nisipul 
strălucitor-cu mult mai curat decât cel de pe plaja mare şi 
aproape neatins de paşii oamenilor-se vedeau împrăştiate 
vreo cinci-şase corturi albe. 


Ana fu prezentată doamnei Popescu. Femeia, brunetă, 
slabă, uscată, se uită cu teamă la Ana şi la Rada, cu nişte 
ochi mari, negri, grei de suferinţă resemnată. Ana nu mai 
văzuse ochi aşa de mari, şi, fără voie, privirile-i rămaseră 
aţintite asupra lor. Femeia se mai linişti când băgă de samă 
că cele două fete, deşi văzuseră pătuţul de campanie pe 
care zăcea copilul, nu se grăbiseră să se apropie de el, cum 
făceau aproape toţi cunoscuţii de pe plajă, care veneau 
uneori până aci numai ca să se intereseze cum îi merge 
bolnavului. Doamna Popescu le fu recunoscătoare. Nimic nu 
era mai greu de suportat, pentru ea, nimic nu făcea să i se 
deschidă rana sufletului ei şi să sângereze, ca lipsa de tact a 
cunoscuţilor, şi mai ales a femeilor, care nu o mai slăbeau cu 
întrebările, cu compătimirile. De când e bolnav? Din ce i se 
trage? Ce zic doctorii? Ce ameliorări se pot observa în urma 
curei la mare? Cât o să mai rămână aici, sărăcuţul? Fetele 
nu întrebară nimic, ci doar, din când în când, aruncau 
priviri discrete spre pătucul de suferinţă al copilului. În faţa 
acestui nou aspect al vieţii, Ana se nelinişti, la început, dar, 
în câteva zile, se împrieteni cu copilul, care o întâmpina cu 
bucurie, spre marea mângâiere a mamei. Ana vorbea cu el 
ca şi când n-ar fi fost bolnav, ca şi când şi el era unul din 
sutele de copii veniţi în vilegiatură cu părinţii lor. Îi aduna 
de pe țărm tot felul de scoici, îi făcea morişti de vânt din 
hârtie şi îi spunea poveşti pe care Nicu le asculta cu adâncă 
încântare. El stătea pe pătuc, întins cu faţa în jos; corsetul 
era descheiat cât timp se sorea, dar Ana se făcea că nu 
vede nimic, îi făcea desene pe nisip, cu găteje adunate de 
pe plajă sau aduse anume. 

La vreo câteva zile după ce se împrieteniră, băiatul îi zise, 
după ce urmări cât îi bătu ochiul o ceată de copii care se 
fugăreau pe marginea apei: 

— Domnişoară Ana, nu-i aşa că dumneata nici nu ştii că eu 
sunt bolnav? 

Fata tresări şi sufletul i se umplu de o amară înduioşare. 

— Dar nu eşti bolnav, Nicule! Eu nu vad că eşti bolnav. 


— Ba da, sunt! De-aceea nu mă lasă mămica să mă joc şi 
eu cu copiii şi să fac baie. 

— O să te joci tu mai târziu, şi o să faci şi baie. 

— Şi de aceea am corsetul ăsta. Dar o să-mi treacă, nu-i 
aşa? 

— Păi, eu cred că dacă ai avut ceva, ţi-a şi trecut. La spate 
nu se vede nimic. Se pare însă că doctorii vor să fii foarte 
bine îngrijit, ca să te faci băiat voinic. Am mai văzut eu 
destui copii care stăteau culcaţi numai ca să se-n-graşe. 

— Da, şi mămica-mi spune că o să mă fac bine detot, numai 
să stau nemişcat. 

Sentimente noi se deşteptau în sufletul ei lângă pătucul 
acesta al suferinţei. Câteva zile făcu plajă mereu lângă el, 
alături de doamnele Popescu şi Frunzescu. I se părea ciudat 
că pe mama lui Nicu nu o considera străină şi că din prima 
zi rămăsese lângă ea în costum de baie, fără să simtă nici o 
jenă. Rada dispărea adeseori prin mulţimea de pe plajă şi 
adeseori o zărea înconjurată de băieţi şi de fete, cunoştinţe 
de-ale ei din verile trecute. Ana făcea baie singură, ori cu 
doamna Frunzescu. De multe ori, însă, cele două prietene 
întrau împreună în mare, şi atunci Ana rămânea singură cu 
băiatul. Familia Manicatide îşi avea cortul mai departe, şi 
domnul Popescu era mai mult timp acolo, stând de vorbă cu 
prietenul său. Doamna Popescu nu zicea nimic. Ea era 
bucuroasă că tatăl lui Nicu mai schimbă o vorbă cu cineva. 
Ea simţea că ele şi mai slab de inimă decât dânsa şi că era 
un chin insuportabil pentru el să fie mereu cu ochii la copil. 
Apoi, stând lângă Nicu, advocatul nu se putea ţine să nu-l 
întrebe mereu dacă nu-l doare ceva, dacă stă bine, dacă nu- 
l jenează corsetul, aşa că ţinea necontenit trează atenţia 
copilului asupra suferinţei sale. 

Deşi dorea să nu o ia nimeni în samă, Ana nu putu rămâne 
multă vreme izolată. Grupul în care se învârtea Rada era tot 
mai mare, şi adeseori o vedea că se apropie, însoţită de mai 
mulţi tineri şi tinere, de cortul familiei Popescu. Ana se 
ridica repede de pe nisip şi le ieşea în întâmpinare, de frică 


sa nu vină prea aproape de bolnav şi să-l deranjeze cu 
întrebările şi cu veselia lor zgomotoasă. Dar odată s-a- 
ntâmplat să nu bage de samă că Rada, însoţită de un grup 
de tineri şi tinere, ajunsese până în apropierea cortului 
familiei Popescu. Doamna Popescu a fost nevoită să accepte 
să-i fie prezentaţi de către Rada, şi să răspundă la 
întrebările lor în legătură cu infirmitatea copilului. Ana 
simţi cât de grele i-au fost aceste clipe mamei băiatului, 
după cum răspundea evaziv la întrebările lor indiscrete. Se 
simţi vinovată faţă de doamna Popescu, pentru că, dacă n-ar 
fi fost ea acolo, Rada nu s-ar ti apropiat de cort, căci grupul 
venise mânat de intenţia de-a o convinge să li se alăture. 
Ana refuză şi de astă dată să-i însoţească, dar până la urmă 
fu silită să-i urmeze, pentru că Rada, aproape ofensată de 
nereuşita ei de-a o hotăra pe Ana să meargă cu ei, zise: 

— Trebuie să vă mărturisesc adevărul: Ana nu vine cu noi 
pentru că, după părerea ei, e necuviincios ca fete şi băieţi 
să umble pe plajă şi să între în mare împreună, îmbrăcaţi în 
costume de baie. 

Grupul se mirase şi nu voise să creadă. 

— Dar e un lucru firesc la mare! Cine se mai gândeşte la 
asta?! 

— Zise o fată. Toată lumea face la fel. Numai cine vede 
întâia oară o plajă, numai cine vine pentru întâia oară la 
mare poate gândi aşa! 

— Eu sunt pentru întâia oară la mare şi deci aş putea avea 
o scuză... 

— Zise Ana, cu o nuanţă de ironie în glas. Însă Rada 
exagerează. Nu-mi place mai ales grădina asta zoologică de 
pe plajă. Nu pot, când îi văd, să nu-mi aduc aminte de un 
tablou văzut în copilărie, la ţară: cireada satului zăcând pe 
marginea râului, la vremea amiezii. 

Câţiva tineri râseră, câteva fete strâmbară din nas. Ana 
asta era cu mult mai îndrăzneață decât părea. Pe plajă, în 
grădina asta zoologică, zăceau la soare părinţii, rudele şi o 
mulţime de cunoştinţe, de prieteni. Ba chiar şi ele fuseseră 


acolo, făcuseră parte din turmă, din cireada, cu nici măcar 
un ceas mai nainte. 

— Tabloul cu siguranţă că nu-i estetic - zise unul din tineri. 
Dacă ar fi numai corpuri tinere, armonioase, ar fi o 
încântare pentru ochi. Dar aşa... 

— Nu poate fi vorba nici de vârstă şi nici de încântarea 
ochilor! 

— Începu, iritată, o fată, studentă la medicină. Toată lumea 
asta vrea să fie sănătoasă, să profite de soare şi de mare. 
Mai înainte nu se cunoştea puterea curativă a razelor 
ultraviolete şi a aerului de mare. 

— Dar ce-i mai pot face razele tale unui trup încărcat de 
osânză? Mai înainte, nici cu bani nu i-ai fi putut determina 
pe aceşti oameni diformi să se expună ca acum. Are 
dreptate domnişoara Muja, imaginea ei se potriveşte cu 
ceea ce vedem. Dac-ar fi după mine, n-aş lăsa pe plajă, în 
costum de baie, decât tineri şi tinere până la douăzeci şi 
cinci de ani. 

Discuţia se opri aci şi plecară cu toţii spre mare. Acceptase 
să meargă cu grupul fiindcă voise să o scutească astfel pe 
doamna Popescu de întrebările lor indiscrete şi mai ales 
pentru că i se păruse că Rada-i vorbise de sus, c-un fel de 
dispreţ, anume ca s-o micşoreze în ochii cunoştinţelor sale, 
să o prezinte ca pe-o fată dintr-un mediu social inferior, 
care încă nu s-a obişnuit cu lumea în care intrase. Sara, 
când se întoarseră la vilă, Ana se simţea ca bolnavă, apăsată 
de sentimentul că fusese pângărită. Simţise toată ziua 
privirile tuturor cum se opresc asupra corpului ei, cum o 
examinează. Nu numai ale tinerilor din grup, ci şi ale 
bărbaţilor de pe plajă, pe unde trecuseră. Priviri care-i 
urmăriseră trupul şi-n valurile mării. | se păruse uneori că 
nici nu mai avea pe ea costumul de baie, ci că umbla goală 
subt privirile bărbaţilor şi femeilor de pe plajă. Acest 
simţământ de pângărire îl avu zile de-a rândul, şi, ieşind din 
mare, se grăbea să se învăluie în cearşaf şi să se 


ghemuiască în nisip aproape de patul lui Nicu. Aici se 
simţea ocrotită. 

Dar după două săptămâni băgă de samă, contrariată, că îşi 
punea costumul de baie fără să se mai sfiască la gândul că 
astfel era mai mult despuiată şi că trecea printre grupurile 
de pe plajă fără nici un strop de pudoare. Această 
transformare i se păru, la început, semnul unei decăderi 
morale, dar mai apoi simţământul acesta se topi din zi în zi, 
până ce simţi că se purta chiar cu un fel de obrăznicie care 
o făcei să întârzie anume subt privirile unor tineri care o 
fixau stăruitor. Avea impresia că-i iar copila din şcoala de la 
ei din sat, care dădea cu tifla tuturora. 1 se păru chiar că a 
ajuns mai nepăsătoare, mai impudică decât Rada şi decât 
celelalte fete din grup, ca şi când ar fi căzut de la o înălţime 
mult mai mare decât ele şi ar fi ajuns cu mult mai jos, dar 
tocmai prin căderea aceasta i se părea că le domină. 
Curând deveni de nerecunoscut. Inteligența ei căpătă 
sclipiri noi; râsul ei, mlădieri fragede; spiritul ei de 
cochetărie crescu, şi tinerii roiau toţi în jurul Anei. Rada şi 
celelalte fete regretau acum că au atras-o în cercul lor. 
Până şi tinerii nou intraţi în grup erau repede subjugaţi de 
farmecul Anei. Ea părea cuprinsă ca de o beţie, părea căi 
se deşteptase dintr-odată o nepotolită sete de viaţă. 
Provoca întregul grup să alerge pe marginea plajei până 
cădeau de oboseală, în apă se învârtea ca un diavol şi 
stropea pe toată lumea. Când corlea pe un băiat sau pe o 
fată, îi ţinea subt apă până nu mai puteau. Ajunsese centrul 
grupului şi tortura lui. Unul după altul, tinerii se 
îndrăgostiră de ea. Câte unul încerca să-i facă declaraţii, 
dar Ana pufnea în râs şi o lua la goană, sau îi punea repede 
piedecă şi-l răsturna în nisip. 

Doamna Frunzescu avea metoda ei discretă de a 
supraveghea. Credeai că nu observă nimic, dar vedea tot ce 
o interesa în legătură cu Rada. Îşi dădu repede sama că fata 
ei rămăsese, în grupul acela de tineri, a cincea roata la 
căruţă. Verile trecute, deşi Rada era mai mică, fusese 


mereu în centrul atenţiei. Ea şi cu Jean. Într-adevăr, acum 
Jean nu era aici, dar, în schimb, Rada era mai mare şi se 
făcuse mai frumoasă. Totuşi era împinsă oarecum pe o linie 
moartă. Şi ea şi prietenele ei. Ana le luase minţile tuturor. 

Ca joate femeile cu simţ practic, doamna Frunzescu era o 
mamă prevăzătoare. Ea ştia că dintre tinerii din grup s-ar 
putea alege, la vremea potrivită, peţitorii Radei. Şi acum îşi 
vedea fata întrecută pe toată linia de străina asta. În sine, 
nu putea nega adevărul: Ana era mai frumoasă şi mai 
inteligentă decât Rada. Erau de aceeaşi vârstă, dar Ana 
era... Cine era, la urma urmelor, fata asta? Progenitura 
unui mic funcţionar de bancă, pe când Rada avea o familie, 
o zestre, s-ar fi putut mărita oricând, pe când Ana va fi 
nevoită să-şi facă o carieră pentru a ieşi din tagma ei 
socială. Începu să se neliniştească, şi simpatia faţă de Ana 
să-i scadă. Dacă va fi fost tot aşa de cochetă şi cu Jean, uşor 
l-a putut prinde şi pe el în mrejele ei... Şi iar începură să-i 
vină în minte vechile bănuieli. 

O văzu şi pe Rada indispusă din cauza succeselor Anei, 
Mai ales de când i se alăturase grupului un tânăr inginer, 
cunoştinţă a Radei din anul trecut, şi care ajunse, în scurtă 
vreme, să-i facă Anei o curte foarte stăruitoare. Era un 
tânăr dintr-o familie foarte bună şi cu avere, ajuns, deşi 
obținuse numai de curând diploma, în conducerea unei 
mari întreprinderi, şi pe care doamna Frunzescu îşi pusese 
mai demult ochii, considerându-l o bună partida pentru 
Rada, mai ales că observase că tânărul inginer nu-i era 
deloc indiferent Radei, Inginerul nu era numai bine situat, 
ci şi un bărbat frumos, cu maniere alese, şi cu solide studii 
desăvârşite în străinătate. 

Într-o sară, doamna Frunzescu îşi permise, pentru întâia 
oară de când îşi petreceau vacanţa împreună cu Ana, să-i 
facă fetei, între patru ochi, câteva observaţii: Să fie mai 
precaută, mai rezervată, pentru că cineva care ar vedea-o 
ziua întreagă curtată de tineri, flirtând cu toată lumea, ar 
putea să presupună că n-ar fi o fată bine-crescută. 


Ana o ascultă impasibilă. Părea că nu despre purtarea ei 
era vorba. O privea drept în ochi, ca şi cum n-ar fi înţeles 
ce-i spune. 

— Draga mea, e bine să fii mai prevăzătoare, căci lumea 
judecă după aparenţe. Eu, ce să-ţi spun? Sunt fericită că te 
distrezi bine, dar trebuie să ţinem sama şi de gura lumii. Ea 
ne face faimă bună sau faimă rea. 

Fata înălţă din umeri, privind-o fix. Doamna Frunzescu se 
făcu palidă. Gestul Anei i se păru o obrăznicie. 

— Da, mi-am permis să-ţi atrag atenţia. Dar, recunosc, nu 
am, poate, nici un drept. Tu eşti fată mare de-acum, şi-apoi 
nu eu sunt mama ta. 

Ana izbucni în râs, ceea ce o jigni şi mai rău pe doamna 
Frunzescu. Fata nu-i lăsă însă vreme să vorbească, ci zise: 

— Ştiţi? Vorba-i ca ţi portul, dragă doamnă Frunzescu. 

— Nu înţeleg! 

— E adevărat că vorbesc mai slobod cu tinerii. Dar vorbesc 
aşa cum mi-e şi portul. Portul nu-i oare cam... Slobod? Dacă 
stăm aproape goi unii în faţa altora, nu putem vorbi decât în 
toată... Golătatea. Costumul ăsta, menajeria asta de-aici m- 
au pervertit, îmi vine să-mi bat joc de toată lumea, de când 
m-am simţit pângărită de privirile lor care-mi urmăreau 
trupul gol. Ah! Doamnă Frunzescu, nu sunt numai slobodă, 
ci şi disperată. 

Ana Muja izbucni deodată în plâns şi căzu la pieptul 
doamnei Frunzescu. 

— De ce-am plecat de pe plaja cea mică? 

— Gemu ea printre lacrămi-Doamne, de ce-am plecat? 

Mama Radei păru că înţelege ceva din frământarea Anei, 
şi o mângâie uşor pe cap. 

— Am senzaţia că, de când umblu despuiată prin mulţimea 
asta, am fost pângărită de toată lumea, şi de-aceea nu mai 
mi-e ruşine de nimic şi de nimeni. Am senzaţia că am fost 
alungată din Paradis, ca Eva, şi că am îmbătrânit cu un 
veac. Ah, doamnă Frunzescu, de ce-am renunţat la plaja 
noastră mică? Şi dacă a trebuit, pentru doamna Popescu, de 


ce nu mi-a dat pace Rada? De ce nu m-a lăsat să rămân 
lângă Nicu, departe totuşi de promiscuitatea aceea 
îngrozitoare? Acum eu nu mai sunt sigură de nimic. Vorbesc 
cum mi-e portul, şi nu-mi pasă de nimic. Ba, uneori mă 
gândesc cu oroare că mi-ar putea face chiar plăcere să mă 
port mereu aşa. Nu am motiv să fiu disperată? 

Doamna Frunzescu, deşi pricepea ceva, nu o înţelegea nici 
acum deplin, dar simţea că fata era sinceră şi că suferă. 

— Draga mea, n-ai fost obişnuită cu moravurile astea de la 
mare. Eu te-nţeleg. Nici eu, după cum ştii, nu pot suferi 
promiscuitatea asta. Dar nu credeam să te impresioneze 
aşa de mult. 

— E ceva asâmănător, doamnă Frunzescu, cu impresia pe 
care mi-a produs-o întâmplarea şi destăinuirile din sară 
aceea de la conac. 

— Ce destăinuiri? 

— Când s-a vorbit la masă despre moravurile din atâtea 
familii. 

— A, când ai avut criza aceea? 

— Da... Şi atunci m-am simţit oarecum pângărită, ca şi aci, 
în promiscuitatea de pe plajă. 

Doamna Frunzescu se încruntă: începea să înţeleagă. Dar 
ceea ce o mira era impresia că nu mai stă de vorbă cu o 
elevă de liceu, ci cu o femeie... S-a trezit discutând cu o 
femeie, şi ea voia să-i facă nişte observaţii unei fetiţe de 
liceu!... Dar, totuşi, ce voia să spună fata asta? Cum de se 
putea simţi pângărită prin destăinuiri care nu o priveau pe 
ea, ci persoane, familii pe care nici nu le cunoştea? 

Ana îşi zbici lacrămile şi adaose: 

— Am senzaţia că mi-am pierdut a doua oară nevinovăția. 

— Dar, draga, mea, eu nu prea pricep ce-mi spui. Ce te 
privesc pe tine scăderile sau păcatele unei societăţi? Aci, la 
plajă, de, e penibil să vezi atâţia ochi străini aţintiţi asupra 
ta. Dar n-ai încotro. Trebuie să te faci că nu observi nimic. 
Şi e mai bine dacă, Într-adevăr, nu bagi de samă nimic. Dar 
nu-nţeleg cum de ţi-a putut provoca atunci criza aceea o 


conversaţie care dezvăluia moravuri existente, din păcate, 
în clasa noastră socială. Eu cred că e folositor pentru o fată 
să cunoască toate mediile sociale. Tu nu aveai de unde să-l 
cunoşti, mai înainte, pe al nostru. Mi se pare că eşti de-o 
sensibilitate bolnăvicioasă. Ana, liniştită acum, răspunse: 

— Nu-s chiar atât de sensibilă încât să alunec în exagerări. 
Nu e vorba de o sensibilitate bolnăvicioasă, ci de o gravă 
deziluzie, doamnă Frunzescu. 

— Deziluzie?! Doamne sfinte, ai spus o vorbă grea! Ce 
iluzii ţi s-au spulberat atunci? 

— Dumneavoastră ştiţi că eu am pornit de jos. Părinţii 
mei... De, dumneavoastră ştiţi din ce pătură socială fac 
parte. Idealul meu de viaţă eu mi l-am fixat în clasa 
suprapusă, cum se obişnuieşte să se spună pe la noi.Eua 
trebuit să birui multe obstacole, să lupt din răsputeri 
pentru a-mi câştiga dreptul de-a întră în această clasă. 
Rada mi-a fost de foarte mare ajutor, deschizându-mi uşa 
casei dumneavoastră. Mi s-a părut că am pus un picior în 
raiul visurilor mele, până când am început să văd, să cunosc 
lucruri pe care nu le-aş fi crezut niciodată posibile în 
societatea după care râvneam. 

Un val de roşaţă năpădi faţa doamnei Frunzescu. Îşi aduse 
aminte dintr-odată de plecarea neaşteptată a lui Jean şi pe 
loc şi-o tălmăci cu totul altfel decât înainte. 

— Cum?! În familia noastră?! Exclamă ea. 

La întrebarea doamnei Frunzescu, şi Ana şi-aduse aminte 
purtarea lui Jean, dar, după o clipă de ezitare, zise: 

— Nu! Ceea ce s-a petrecut atunci, scandalul pe care şi l- 
au permis oaspeţii dumneavoastră la dumneavoastră în 
casă. Apoi, ridicarea vălului de pe un întreg şir de fapte 
asămănătoare: traiul în trei, scandalos, divorţurile. Şi, pe 
urmă, moravurile de-aici. Lipsa oricărei decente, a oricărei 
pudori. lată ce-i îngrozitor. lată cauzele deziluziei mele. Mi 
s-a surpat orice putere de-a mai lupta. 

Ce m-ar mai putea atrage într-o astfel de societate? 


— Hm! Asta voiai să ne spui atunci sară, când te hotărâseşi 
să ne părăseşti pentru că ţi-ai fi greşit cariera? 

— Probabil... 

— Draga mea, eşti încă o fetiţă naivă, fără experienţă. 
Dacă sunt destule familii în care morala nu joacă nici-un rol, 
nu trebuie să crezi că întreaga societate în care trăim e la 
fel... Acasă, în familii, nu e promiscuitatea asta generală pe 
care o vezi aci, pe plajă. Dacă la conac a izbucnit atunci 
scandalul acela, dacă ai auzit vorbindu-se atunci despre alte 
zece scandaluri asemănătoare, nu trebuie să crezi că toate 
familiile sunt aşa. Că altfel nu se trăieşte şi nu se poate trăi 
în societatea noastră. Tu vii la noi în casă de doi ani de zile. 
Ţi-am oferit noi vreodată prilejul vreunei deziluzii de natura 
aceasta? Ai observat tu vreo purtare suspectă la noi sau la 
invitaţii noştri? Şi mi se pare că ai avut prilejul să cunoşti 
multă lume. 

— Nu, doamnă Frunzescu. N-am remarcat nimic rău, 
niciodată. Dar poate că eram şi prea tânără, prea copilă ca 
să înţeleg unele lucruri. 

— Unele lucruri?! Care anume? 

— De pildă, privirile bărbaţilor. 

— Doamne sfinte, dar tu eşti o adevărată mimoză! Privirile 
bărbaţilor! Nu au nici-o importanţă câtă vreme rămân 
priviri! 

Pe Ana o încerca dorinţa crudă de-ai vorbi despre 
purtarea lui Jean, atunci sara, în grădină. Prea era mândră 
şi sigură de ea şi de moralitatea familiei sale femeia asta! 
Sau cel puţin să-i spună ce crede Rada despre educaţia 
sexuală, după citirea cărţii aceleia de higiena. Ar ti voit să-i 
răspundă: Nu rămân numai la priviri, doamnă, şi despre 
asta v-ar putea spune mai multe chiar fiul dumneavoastră. 
Dar se stăpâni. 

— Dar nu spuneaţi chiar dumneavoastră că e penibil, aici 
pe plajă, să te simţi privită de ochi străini? 

— Aici, da, pentru că suntem în costumele astea sumare de 
baie. Dar la masă, în salon, lasă-i să te privească oricât le 


place! 

— Şi atunci când te privesc ca şi cum ai fi dezbrăcată? Ea 
se gândi din nou la Jean, la felul lui nou de-a o privi de când 
sosise la conac. 

— Cum? 

Doamna Frunzescu se uita la ea consternată. Desigur, nu 
mai era o fată neştiutoare aceea cu care vorbea. 

— Nu trebuie să analizăm prea mult lucrurile ascunse. Ar 
însemna să nu mai avem nici o clipă de linişte în viaţă. 
Adeseori cel ce-ţi vorbeşte cu mare prietenie ţi-e cel mai 
mare duşman, iar cine te laudă faţă de alţii, în spate te 
huleşte. 

— Dar nu e nevoie să fac nici un efort de analiză. Sunt 
lucruri pe care le simt, pe care le descopăr aproape fără să 
vreau. Şi, pe urmă, realitatea mi le confirmă. 

Se gândea din nou la Jean şi iarăşi simţi imboldul de a se 
răzbuna pe el şi totodată pe mamă-sa. 1 se părea că, 
răzbunându-se pe ei, s-ar răzbuna pe toată clasa lor socială, 
pe care începuse să o cunoască. Nu i-a deschis mai întâi 
ochii asupra acestei clase sociale chiar fiul acestei femei 
atât de mândră de lumea, căreia îi aparţinea? 

— Da, e adevărat. Instinctul nostru feminin de apărare ne 
dezvăluie multe lucruri, mai ales cât suntem tinere detot, 
cât suntem nevinovate. Dar pe urmă înţelegem că unele 
lucruri sunt nimicuri şi nu le mai luăm în samă. 

— Dar nevinovăția asta nu o putem păstra toată viaţa? 

— Vai, ce naivă eşti! Ar trebui să trăim între îngeri, nu 
între oameni. 

— Dar dacă nu eşti înclinat, dacă nu poţi să renunţi la ea? 

— Atunci va trebui să renunţi la viaţă. Puritatea, la care 
văd că năzuieşti, nu se găseşte în viaţă, în nici o clasă 
socială. O visăm câtă vreme suntem tinere şi pure noi 
însene. Dar pe urmă intrăm în viaţă şi vedem că una e visul, 
şi alta e realitatea. Vei constata şi tu şi te vei convinge că 
moralitatea individuală joacă un rol foarte anemic în lume, 
în societate, că oamenii nu se prea sinchisesc de ea. În 


familiile care au un rol conducător în ţară, moralitatea nu e 
pe treapta cea mai înaltă. Sunt şi acolo divorţuri, viaţă 
scandaloasă, dar cine mai ţine sama de ele câtă vreme îşi 
pot păstra rolul de conducere? E regretabil, desigur, dar, la 
noi în ţară, ca şi în alte ţări, femeile cu multă vază, cele mai 
curtate, cele mai temute, despre care se vorbeşte cel mai 
mult, sunt totodată şi cele mai lipsite de scrupule în ceea ce 
priveşte moralitatea lor personala. Au legături cu oameni 
sus-puşi, fac afaceri, traficuri de influenţă, se îmbogăţesc- 
dacă au fost sărace. Şi societatea aplaudă şi se prosternă! 
Bărbaţii aleargă după ele, femeile le invidiază sau le caută 
prietenia. Să nu fim ridicule! Asta e lumea, şi nu noi o vom 
îndrepta. 

— De îndreptat cred şi eu că nu noi o vom îndrepta, dar 
putem să refuzăm de a face parte din ea. De pildă, familia 
dumneavoastră cum de a reuşit să nu între în această 
societate, deşi face parte din ea? 

— 'Ţi-am spus că sunt şi excepţii. Sunt familii cu bune şi 
vechi tradiţii. Dar trebuie să ştii că nu acestea sunt azi în 
fruntea societăţii. Ai văzut vreodată în rubricile mondene 
sau de scandal din gazete numele bărbatului meu, sau 
numele meu? Sunt familii de parveniţi. Sunt şi în societate, 
cum sunt şi aici, la mare, intruşi. Nenorocirea zilelor 
noastre este că nu mai trage în cumpănă originea, neamul, 
educaţia, ci banul. 

— Da, pentru dumneavoastră şi alte familii cu tradiţie 
poate ca e posibil sa trăiţi într-o astfel de lume fără să vă 
amestecați cu ea, fără să vă degradaţi moravurile, în 
vremea din urmă m-am gândit mult, doamnă Frunzescu. 
Mi-am zis că dumneavoastră aveţi un arsenal întreg de 
arme de apărare împotriva mediului în care trăiţi. Aveţi 
tradiţii familiale, aveţi exemple. Eu însă, dacă întru într-un 
astfel de mediu dezbrăcată de pudoare, de simţul 
nevinovăţiei, cred că aş rămâne cu desăvârşire dezarmată. 
Aş fi şi eu o parvenită şi nu aş mai avea nici-un scrupul 


moral, ca şi intruşii despre care aţi vorbit. Nu v-aţi gândit 
niciodată la asta? 

— Nu, nu m-am gândit şi nici nu m-am putut gândi: până 
acum ai fost numai un copil. Şi, drept să-ţi spun, aproape că 
nu te mai recunosc. Te-ai maturizat aşa, dintr-odată, de azi 
pe mâne. 

— Da, am îmbătrânit repede-zâmbi cu amărăciune Ana. 
Dar, vă rog să-mi spuneţi, după părerea dumneavoastră, nu 
cumva voi deveni şi eu o intrusă, o parvenită? 

Doamna Frunzescu rămase o vreme cu privirile pierdute. 

— Nu cred, n-ai dat nici un semn până acum. Pe parveniţi 
sau pe cei care au tendinţa de a parveni îi recunoşti uşor şi 
devreme, din tinereţe. Trebuie să ştii că sunt şi în familiile 
intelectualilor săraci destui oameni care nu pun banul şi 
parvenirea mai presus de demnitatea lor omenească. Din 
fericire, majoritatea o formează tocmai aceştia. 

— N-am dat până acum nici un sămn că aş fi o fată fără 
scrupule, pentru că am avut o platoşă de apărare: 
nevinovăția tinereţii şi necunoaşterea a ceea ce se petrece 
în clasa socială în care am năzuit să întru. Nu pot afirma, 
doamnă Frunzescu, că mă cunosc deplin. Sunt doar câteva 
săptămâni de când mă analizez. Atâtea lucruri, atâtea 
experienţe şi sentimente noi, contradictorii, care mă 
frământă mereu, m-au zăpăcit. Nu pot afirma că văd 
limpede în mine. Dar uneori îmi vine să cred că dacă voi 
continua să merg pe drumul pe care sunt, nu o să ajung un 
element de ordine şi de supunere în clasa socială în care aş 
întra, ci o răzvrătită. O intrusă care şi-ar bate joc cu 
pasiune de unele rânduieli şi tradiţii pe care nu le are în 
sânge, pentru a se răzbuna împotriva unei societăţi pe care 
a crezut-o pură, superioară, pentru că e o societate cultă, 
care m-a atras spre ea înşălându-mă, făcându-mă să-mi 
greşesc ţinta vieţii. 

— Nu e bine să te grăbeşti cu concluziile. Eşti abia la 
începutul contactului direct cu realitatea. E firesc să te 
frământe sentimente contrarii; încă să nu vezi, încă să nu 


simţi limpede. Lasă viaţa să curgă pe făgaşul ei; nimeni nu o 
poate scoate din albia ei; observă cât mai mult, nu te grăbi 
să judeci şi să condamni, pentru a nu-ţi amăra în zadar 
sufletul, şi poate că, la urmă, vei ajunge la concluzia că viaţa 
nu ne dă nimic întreg, desăvârşit, şi atunci vei vedea că 
înţelepciunea îţi spune să te mulţumeşti cu ce-ţi poate oferi 
ea. Să te acomodezi. Asta este soarta fiecărui om. Cine se 
mulţumeşte cu această soartă e fericit, cine nu, se 
condamnă singur la suferinţă. Viaţa nu e făcută, draga mea, 
pe temeiul principiului tot sau nimic. Rar, foarte rar, ne 
oferă miezul pânii; de obicei trebuie să ne mulţumim cu 
fărâmăturile şi cu coaja. 

— Şi cine nu poate fi mulţămit numai cu atât? 

— Ajunge ca tine-un răzvrătit, dar, până la urmă, un învins. 

— Dar dacă nu se lasă înfrânt? Dacă ajunge mai degrabă 
una din fiinţele despre care aţi vorbit, la care se închină 
toţi? Una din fiinţele despre care aţi spus că sunt în fruntea 
societăţii? 

— După opinia mea, astfel de tipuri nu ajung niciodată să 
fie fericite. Voind să ia de la viaţă totul sau nimic, de obicei 
iau întâi tot, adică vor să ia. Dar totul e fără graniţă, şi tot 
alergând nemulţumiţi după tot, ajung de pierd şi ce au 
reuşit să aibă, şi deobicei se prăbuşesc. Avem destule pilde 
în societate. Mulţi dintre astfel de intruşi, de oameni fără 
scupule morale, s-au dat peste cap, după ce o vreme 
oarecare au fost idolii mulţimii sau atotputernici temuţi. 

— Nu ştiu ce va mai fi, doamnă Frunzescu. Uneori nu mă 
mai înţăleg defel. Dar, iată, tot mai mult mă gândesc că, de 
la toamnă, nu mai am de ce continua liceul. 

— Asta e o copilărie, Ano! 

— Mă simt aşa de bătrână, doamnă! Ce aş mai putea face 
printre copilele acelea? Şi pe urmă, dacă aş termina şcoala, 
universitatea, ce m-ar aştepta? Perspectiva socială după 
care am râvnit nu mă mai încântă. 

— Nu s-a prea văzut, în ultimul timp, că te simţi bătrână. 
Dimpotrivă! Ai devenit mai zvăpăiată decât o elevă de 


şcoală primară. 

Le-ai luat minţile tuturor tinerilor ăstora care se ţin după 
tine ca un roi de fluturi... De, din câte mi-ai spus, înţeleg 
într-o oarecare măsură sensul purtării tale. Totuşi am 
crezut că e necesar să-ţi atrag atenţia asupra unor aspecte. 
Cât priveşte experienţa şi frământările de-acum, să nu te 
laşi subjugată de ele, nici de tot ce-ţi trece prin minte. Eşti 
la vârsta când se ia contact cu realitatea, şi crizele pot să se 
ţină lanţ, şi cele de sentiment, şi cele de conştiinţă. Nu te 
grăbi niciodată să tragi concluzii din câteva aparenţe. 

Nu ţi-ar fi părut rău dacă n-ai fi venit la mare? 

— Ba da, foarte rău! 

— Şi nu-ţi aduci aminte cât erai de hotărâtă, în sara aceea, 
să pleci acasă? Ţi-am spus şi atunci că nu-i decât o criză şi 
că nu-i bine să iei hotărâri pripite. 

Doamna Frunzescu o mângâie uşor pe păr şi pe faţă. 

— Draga mea, mi se pare că ai lăsat-o în urmă pe Rada. Ea 
e mult mai copilăroasă decât tine. Cred că te vei mărita 
înaintaa ei. 

Ana zâmbi trist. 

— Nu cred că mă voi mărita vreodată, draga doamnă 
Frunzescu. 

— Ce te face să crezi? 

— O întrebă în glumă, zâmbind, gazda sa. Nu sunt destui 
tineri frumoşi pe ume? Sau pentru că nu ai zestre? Trebuie 
să ştii, fată dragă, că şi o cariera e o zestre, şi poate că mai 
nobilă. Cunosc tineri din familii bune, avuţi, cu cariere 
frumoase, care s-au însurat cu studente sau cu profesoare 
sărace. 

— Nu m-am gândit la astfel de piedeci. 

— Atunci? 

— Am eu un presentiment. Şi nu de-acum, încă de când 
eram în clasa a patra. 

— Copilării! Sentimentalisme! Lasă-te în grija vieţii. Ştie 
ea de ce avem nevoie fiecare din noi. 

Doamna Frunzescu o îmbrăţişa şi părăsi camera. 


XIII. 

În dimineaţa următoare şi-n zilele cât mai rămaseră la 
mare, Ana nu mai veni pe plajă în costum de baie. Pretextă 
o uşoară răceală, şi toate insistenţele grupului de tineri 
rămaseră zadarnice. Doamna Frunzescu începu să regrete 
că i-a făcut observaţii. Era sigură că din cauza lor Ana nu se 
mai depărtează de patul lui Nicu. Zadarnic o îndemnară 
doamnele Frunzescu şi Popescu. Ea declară că a făcut 
destule băi, că a stat destul de mult la soare, şi că zilele ce-i 
mai rămân le crede necesare pentru a se reacomodă cu 
mediul şcolar în care va reintra curând. Îşi aducea o carte, 
din care însă nu reuşea să citească decât câteva pagini, în 
câteva zile ajunse din nou în izolarea de mai înainte. 
Privirile îi erau prinse din nou de nesfârşitul întins al mării, 
cu veşnica alergare a valurilor ce izvorau mereu din largul 
pierdut în zarea fumurie şi veneau să se spargă în spume 
albe la țărm. De multe ori nu-şi dădea sama dacă se 
gândeşte sau se odihneşte privind întinsul în veşnică 
mişcare al apelor. Uneori i se părea că e goală de orice 
gând, că o adoarme cântecul uniform al valurilor, fâşiitul lor 
de mătase, când, frânte în spumă, se prelingeau pe nisipul 
compact de pe țărm. Uneori era cuprinsă de o somnolenţă 
uşoară, dulce, alteori monotonia acestui ritm o irita... Într- 
una din zile îşi dădu sama că s-a plictisit de mare. 

Când încercă să-şi examineze şi să-şi explice cauza acestui 
sentiment, rămase uimita constatând că ceea ce o plictisea 
era... Lipsa vieţii. Noianul acesta de ape nu producea nimic 
decât valuri, spumă, şi arunca la țărm muşchi şi scoici. 
Murmurul, cântecul mării era un cântec lipsit de căldura 
vieţii. Peştii ce trăiau în ea erau muţi. Pescăruşii şi alte 
pasări de apă ce atingeau uneori cu aripa, din zbor, creasta 
valurilor, scoteau strigăte stridente, ca de scripet, în loc de 
cântece. Ce imensă monotonie zace în acest imens potop de 
apă legănată! Şi se simţi cuprinsă de un dor nestăpânit 
după câmpul înverzit, după codrii mari de la ea din sat, 
după cântecul pasărilor, după florile din lunci, după 


pământul care dă viaţă şi pulsează de viaţă... Marea era 
moartă; deşi cutreierată necurmat de valuri, nu era izvor 
de viaţă pentru nimeni şi pentru nimic. De ce oare cinci 
părţi din globul nostru sunt acoperite de mări şi de oceane? 
Ce rost are această imensitate moartă, când din ea nu 
răsare nici un fir de iarbă, nici o floare? Când din valurile ei 
nu se ridică nici o vieţuitoare să cânte, ci numai monştri 
muţi ca delfinul acela ce se prăvale printre valuri? 

Îşi îndreptă toată grija şi atenţia asupra copilului de lângă 
ea, asupra lui Nicu. Privindu-l, se trezi frământată de 
probleme pe care nu şi le pusese până atunci. De ce există 
boală în lume? Care-i originea răului pe pământ? Nu poate 
fi o pedeapsă pentru păcatul originar, despre care învățase 
la religie, căci, iată, băieţaşul acesta s-a îmbolnăvit atât de 
grav la o vârstă când nu poate păcătui. 

Înjgheba o conversaţie cu el mai greu decât înainte. 1 se 
părea că s-a întors îmbătrânită lângă suferinţa lui. Simţea 
că vor trebui să treacă zile până îşi va reveni la starea ei 
sufletească de mai înainte. 

În schimb, copilul parcă se alipea tot mai mult de ea. O 
întrebă ce a făcut în zilele trecute, când n-a fost lângă el, pe 
cine a cunoscut, cine erau tinerii aceia care veneau cu 
Rada. O întrebă dacă departe, pe plajă, sunt mulţi copii de 
vârstă lui, dacă ei fac baie. 

Ba, într-un rând, o întrebă dacă a mai văzut vreun copil 
care să aibă corset de ghips. 

— Da, am văzut destui-minţi Ana-dar toţi o să se facă bine, 
ca şi tine. Doctorii spun că aerul şi soarele de aici fac 
minuni. 

— Mama zice că Dumnezeu face minuni. 

— Se-nţălege că Dumnezeu, pentru că el dă putere 
vindecătoare aerului şi soarelui. 

— Mama zice că trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să 
facă minuni. 

— Pentru tot ce e bine trăbă să ne rugăm lui Dumnezeu. 


— Eu mă rog, şi, domnişoară Ana, odată mi s-a părut că 
Dumnezeu m-a ascultat. M-am ridicat din pat eu singur, am 
aruncat corsetul şi am început să mă joc cu copiii în nisip şi 
să fac baie cu ei. Dar a fost numai un vis. 

Ani îşi simţi ochii umezi. 

— Aşa are să fie odată, Nicule! 

— Ştiu, aşa spune şi mama. Dar când? Dacă mă voi ruga 
mai mult lui Dumnezeu, o să mă fac bine mai curând? 

— Desigur! 

Pentru ce era răul în lume? Cine l-a lăsat? Cine-l trimite? 
De ce să rămână țintuit de pat un copil nevinovat? 

Ana uită frământările din zilele trecute şi fu cuprinsă de 
altele, care o purtară pe drumuri neumblate, ce nu sfârşeau 
nicăieri. 

Poate că viaţa nici pe departe nu este ceea ce şi-a închipuit 
ea! Poate că nu e decât suferinţă, şi că până acum ea n-a 
trăit decât un vis... Toată mândria ei că a ajuns cea dintâi în 
clasă, toată dorinţa de a se ridica în altă categorie socială, 
care i se părea fericită, toată satisfacția de a se vedea 
înălţată deasupra altora, nu erau decât zădărnicii, dacă 
altcineva ne rânduieşte soarta! Cineva mult mai puternic, 
neasemuit mai puternic decât noi, care într-o clipă ne poate 
ţintui de un pat, ca pe Nicu, poate distruge o fericire, cum a 
făcut cu părinţii copilului... Ce folos de toată truda vieţii, 
dacă cineva străin de noi poate să ne răstoarne toate 
planurile, poate să le zădărnicească? Unde va ajunge cu 
voinţa ei de a răzbate, dacă din umbră pândeşte cineva 
care în orice clipă te poate înfrânge? Nu suntem noi stăpâni 
pe destinul nostru? Încerca să-i spună lui Nicu poveşti, ca 
mai înainte, dar nu mai reuşea. Se oprea deodată în cursul 
povestirii, de parcă cineva i-ar fi tăiat firul gândurilor cu 
foarfecă, îşi simţea sufletul greu, înnegurat, şi se cufunda în 
tăcere. 

Copilul o privea nedumerit, o ruga să continue, dar ea se 
scuza că a uitat povestea. Nicu, înţelegător, nu se supăra, ci 
începea să deseneze pe nisip figuri de pasări, de animale. 


De la mare plecară de-a dreptul acasă. Nu mai trecură pe 
la conac. Jean le scrisese că se va întoarce pe la sfârşitul 
săptămânii şi că spera să le găsească acasă. Ana le scrisese 
şi ea, din vreme, părinţilor, data întoarcerii şi îl rugase pe 
taică-său s-o aştepte la gară. 

La plecarea din staţiune, veniră, în jurul maşinii, toţi câţi 
mai rămăseseră din grupul Radei. Unii plecaseră mai 
devreme, împreună cu familiile lor, care, în primele zile ale 
lui septembrie, odată cu sfârşitul vacanței de vară, trebuiau 
să fie la slujbă, în ultimele zile ale lui august, plaja se cam 
golise. Nu mai rămăseseră decât câţiva vilegiaturişti, şi 
chiar şi aceia se pregăteau de plecare. 

Între cei veniţi să-şi ia rămas bun de la familia Frunzescu 
era şi tânărul inginer pentru care doamna Frunzescu îi 
făcuse observaţii Anei. Rada îi spunea ceva ce nu se mai 
termina, nebăgând de samă că tânărul era mereu cu ochii 
la Ana. Când se eliberă de Rada, inginerul se apropie de 
Ana şi, luându-i mâna, o ridică cu gingăşie, vrând să i-o 
sărute în semn de rămas-bun. Ea şi-o retrase repede. 

— Cum, e păcat? Întrebă inginerul. 

— Păcat! Râse Ana. 

— Dar va fi al meu, nu al dumitale. 

— Nu vreau să fii canonit pentru mine. 

— Ce fată miloasă eşti! 

— Exclamă, surâzând, inginerul. Apoi, adaogă, aproape în 
şoaptă: Domnişoară Muja, aş vrea sa ne scriem. Unde pot 
să-ţi adresez scrisorile? 

— La internat, fireşte, la liceu. 

— Dar la liceu nu vă dă voie să primiţi scrisori! 

— Dar asta e o piedecă pentru dumneta să le trimeţi?! 
Dumneata le expediezi pe adresa liceului, iar doamna 
directoare le deschide, le citeşte şi le aruncă în foc. 

— Chiar aşa-i regula acolo? 

— Cred că da. Şi-i o regulă foarte bună. Cine-i pune pe 
tineri să le scrie elevelor? 


— Ei, lasă gluma la o parte! O să-ţi scriu pe adresa 
doamnei Frunzescu. 

— Pe adresa asta poate că o să-i scrii Radei... 

— Ba, dumitale! 

— Şi cine crezi dumneata că o să aibă timp să-ţi citească 
scrisorile şi încă să-ţi şi răspundă? Pentru că, presupun că 
vei aştepta răspuns la scrisorile dumitale. Dumneata ai 
scăpat de examene, noi însă încă nu! Va trebui să ne punem 
serios pe lucru. 

Mai ales eu! Vei fi auzit doară că-s prima în clasă. 

— Am auzit. Se poate să nu ştiu un lucru atât de important 
pentru mine?! 

— Important pentru dumneata?! 

— Se-nţelege! De ce crezi că ţi-am făcut o curte atât de 
stăruitoare? Mie-mi plac numai elevele premiante! De altfel 
o să te laud faţă de toţi prietenii mei. 

— Şi ai mulţi? 

— Puzderie! Şi, printre ei, mulţi băieţi frumoşi. 

— Ca dumneata? 

— Şi mai frumoşi. E cu neputinţă ca vreunul din ei să nu-ţi 
placă. 

— Şi chiar ţii atât de mult să-mi placă unul din ei? 

— Vezi bine! Se cuvine să ai şi dumneata un punct de 
atracţie aci, pe plajă, la vară. Să nu mai stai la o parte, cum 
ai făcut în zilele din urmă. 

— O să-i aduci vara viitoare aici, pe plaja? 

— Aşa am de gând. 

— Îmi pare rău, dar va trebui să-ţi muţi gândul. 

— De ce, mă rog? 

— Pentru că vara viitoare eu nu mai vin la mare. Vara asta 
a fost prima şi ultima oară. 

— Şi motivul? 

— Nu-mi place! 

— Asta să i-o spui lui mutu! 

— Cărui mut? 

— Aşa-i vorba. Nu o cunoşti? 


— Nu! Şi nici nu vreau să am de-a face cu... Muţii. 

— Presupun că eu nu fac parte dintre muţi... 

— Dumneata? Poate că, dimpotrivă, ai limba chiar prea 
lungă... 

Între-acestea, apăru şi doamna Frunzescu. Fură aduse 
ultimele bagaje. Şoferul le lega cu o funie la spatele maşinii. 

— Care-i bagajul dumitale, domnişoară Muja? 

— Ai vrea să-l ştii? Ce fiinţă curioasă eşti dumneata! 

— Îmi place să cunosc tot ce ţine de dumneata. Ştii, îmi va 
rămâne în memorie, şi când mă voi gândi la el, îmi voi aduce 
s minte de dumneata. 

— Straşnic om! Mi se pare că m-ai bătut, răspunse Ana 
râzând. 

— Ce se-ntâmplă acolo? Întrebă doamna Frunzescu. 

— Domnul... Domnul... Poftim că ţi-am şi uitat numele, 
râse Ana. 

— Acum m-ai bătut dumneata! Râse inginerul. 

— Despre ce e vorba, domnule Marinescu? Întrebă 
doamna Frunzescu, surprinsă şi oarecum neliniştită, văzând 
faţa luminoasă, plină de bucurie a inginerului şi privirile 
calde în care o învăluia pe Ana, acum, la plecare. 

— Închipuiţi-vă, doamnă Frunzescu-se repezi Ana-domnul 
inginer îmi cere să-i arăt geamandanul meu pentru ca, 
întipărindu-şi-l în memorie, să-şi aducă aminte de mine. 

— Asta e ceva foarte original, răspunse doamna 
Frunzescu, trecând în spatele maşinii, să vadă dacă sunt 
bine legate cuferele. 

— Domnişoară Muja-începu din nou inginerul-cred că-mi 
vei răspunde la scrisori. lată aci adresa mea-şi el îi strecură 
în palmă o carte-de-vizită, pe care fata începu s-o strângă în 
mâna închisă, ca şi când ar fi ascuns ceva de furat. Nu ştia 
de ce, dar nu voia s-o vadă şi cei din juR. Şi la revedere în 
vara viitoare, adaose el. 

— Adică la... Paştele cailor! 

— Cum aşa? 

— Doar ţi-am spus că nu mai vin la mare! 


— Atunci, la revedere la Crăciun! 

— La Crăciun?! Poate vrei să-mi faci un dar de Moş Ajun? 
Numai să nu fie prea târziu, domnule... Inginer. Vezi, mereu 
îţi uit numele... Poate pentru că-i prea uşor de ţinut minte. 

— Prea târziu?! De ce? 

— Până la Crăciun poată că-s măritată... 

— Ei, asta-mi place! 

— Şi cine ştie dacă soţul meu va admite să-ţi primesc 
darul. 

— Nu mai spune! Aşa ţi-i vorba? Vrei să te măriţi în clasa a 
şaptea? 

— Cred că ţi-a spus Rada câţi ani am... 

— Desigur, dar numai după ce am tras-o de limbă. 

— Sunt bătrână, domnule Marinescu, şi, cu o fată bătrână, 
nici o surpriză nu-i exclusă. Şi acum, adio! Mi-a părut bine 
că te-am cunoscut. Mi se pare că ne cam potrivim la fire. 

— Încă nu ne-am cunoscut, dar cred că eşti o fată 
minunată. 

— Întâia în clasă! 

— O fată adorabilă! 

— Asta îţi spune geamandanul meu? Dar nici nu ţi l-am 
arătat încă! Iată-l, cel de colo! Şi, râzând, îi arătă cu degetul 
întins spre cufere, în vreme ce se urca în maşină. Pe drum 
se gândi mereu la scena asta de despărţire. O amuza. Era 
ultima din îndrăcitele convorbiri pe care le avusese la mare 
cu inginerul Marinescu, tânărul în care îşi aflase partenerul 
potrivit la toate poznele ei, când era în vervă, când părea a 
fi bine dispusă. Şi acum, în ziua plecării, era într-adevăr 
bine dispusă. Nici ea nu ştia de ce. Poate pentru că se 
săturase de mare, poate pentru că scăpa de gradina 
zoologică de pe plajă, poate pentru că se întorcea la 
internat, unde simţea că este adevăratul ei adăpost. Căci, 
hotărât, de când cu purtarea lui Jean în grădină, ea nu se 
mai simţea la adăpost în familia Frunzescu. Casa ei 
adevărată, unde crescuse, în care se dezvoltase, unde-şi 
pregătise armele ei de biruinţă, era internatul. 


Doamne sfinte, ce va zice doamna directoare Ioaniţiu când 
mă va vedea pârlită ca o ţigancă? Se întrebă la un moment 
dat. 

Strecurase de mult bileţelul în mica ei poşetă, dar se 
gândea mereu la el. De ce i-o fi dat adresa? Oare vrea într- 
adevăr să corespondeze cu ea? Şi de ce era aşa de 
luminoasă faţa inginerului Marinescu când vorbise cu ea, la 
despărţire? Dar ce-mi pasă mie de faţa lui?! Şi când 
vorbeam cu el pe plajă, tot aşa era! Luară trenul de noapte, 
la Constanţa, un personal care, dimineaţă, avea legătură, la 
Bucureşti, cu acceleratul de Ardeal. Cât ce îşi luă locul 
lângă Rada şi trenul porni, se simţi în siguranţă şi adormi 
numaidecât. Nu se mai trezi până la Bucureşti. Putu apoi să 
admire în toată libertatea Valea Prahovei. Doamna 
Frunzescu şi Rada moţăiau, se vede că nu prea dormiseră 
peste noapte, iar ceilalţi pasageri din compartiment erau 
străini. La venire trecuseră pe valea Prahovei noaptea, aşa 
că nu văzuse nimic. Era o regiune cu totul nouă pentru ea. 
leşi pe culoar, şi, după harta căilor ferate afişată acolo, putu 
urmări drumul şi regiunea staţie cu staţie. 1 se părea curios 
că acum nu mai avea senzaţia de la venire, nu se mai mira 
în sine de mărimea şi de frumuseţea ţării româneşti; 
străbătând-o o dată, acum i se părea lucru firesc să fie aşa 
de mare şi atât de frumoasă, cu ţinuturi atât de variate. Şi 
totuşi frumuseţea peisajului îi umezea privirile. Vale i era 
tot mai îngustă, Prahova şerpuia ca un brâu de argint, 
încovoindu-se mereu, sclipind în soare, munţii urcau până 
în înaltul cerului. Câtă varietate faţă de monotonia mării! A, 
dacă va ajunge vreodată să aibă şi ea o vilă, aici va avea-o, 
la Sinaia sau la Predeal. Când îi veni gândul acesta, se bătu 
copilăreşte cu palma peste gură. Ce prostie! Cum va putea 
să aibă ea o vilă? Vilele nu cad din lună! O fată ca ea va 
trebui să se mulţumească numai cu priveliştea. Dar oare a 
vedea asemenea frumuseți nu înseamnă a fi bogat? Şi iar se 
gândi la biletul din poşetă. Dar de ce ar fi cu neputinţă să 
aibă şi ea o vilă în aceste regiuni încântătoare? Nu se 


hotărâse ea odată că se va căsători cu un om avut? Nu-i 
spusese doamna Frunzescu că se-ntâmplă uneori ca tineri 
titraţi, din familii bogate, să se căsătorească cu profesoare? 
Da, însă ea nu era decât o elevă de liceu! Ea, iată, era 
mulţumită că se întorcea la internat, era fericită că vedea 
frumuseţile printre care trecea trenul. 

Şi iar se aplecă să descifreze harta căilor ferate. Acum nu 
mai avea sentimentul penibil şi umilitor că învățase 
degeaba geografia ţării. La fiecare jumătate de ceas ştia 
unde se află şi se putea orienta... 

Nu-i urât inginerul Marinescu, ba, dimpotrivă, era cel mai 
chipeş dintre tinerii de pe plajă-işi aduse ea aminte, 
gândindu-se iarăşi la cartea-de-vizită din poşetă. Uite, frate, 
se pare că inginerul n-a glumit când mi-a spus de ce vrea să 
ştie care-i geamandanul meu! Eu, dacă n-aş avea în poşetă 
cartea lui de vizită, poate că nu m-aş gândi atât de des la 
el... Da, era simpatic, şi fetele, la mare, îi cam făceau ochi 
dulci. Chiar şi Rada! Nu! Nu mi s-a părut! Ba chiar îmi aduc 
foarte bine aminte că am surprins la ele câteva ochiade 
pizmătareţe când Marinescu stătea de vorbă şi râdea cu 
mine. Ce prostie! De ce să fie pizmaşe? 

Priveliştile noi îi risipeau din când în când gânduriie care 
roiau în jurul acelui tânăr, şi se cufunda în admirarea 
frumuseţilor naturii. Uneori, aruncându-şi ochii împrejur, 
pe culoar, sau când se apleca să citească harta, surprindea 
tineri şi bărbaţi în toată firea privind-o zâmbind. De ce 
zâmbeau Pentru că era atât de tare bronzată, pentru că era 
neagră ca o ţigancă? Dar de unde ştiau că nu asta era 
culoarea ei adevărată?! 

Îşi scoase iar capul pe geamul deschis şi îşi adânci privirile 
în prăpăstiile împădurite ce se roteau în coborâşul de după 
Predeal. Coaste repezi luminau în soare, altele erau 
umbrite, după cum soarele întra şi ieşea din petecele de 
nouri ce rătăceau pe cer. Funduri adânci de căldări adunau 
neguri plutitoare. Deodată auzi: 

— Vă place natura, domnişoară? 


Îşi retrase capul din geam, şi-şi aranja şuviţele de păr 
răscolite de curentul trenului. 

Doi tineri cu capul gol se postaseră unul de-o parte, altul 
de cealaltă parte a ei. 

— Da, îmi place, răspunse Ana, fără şovăire, şi-i măsură 
din ochi pe cei doi. Puteau fi elevi în ultimele clase de liceu, 
dar tot atât de bine puteau fi şi studenţi. Se vedea foarte 
bine că briciul încă nu trecuse peste obrazul lor. Mustaţa 
abia le mijea. 

— De la mare, nu-i aşa? 

— De la mare. 

— V-aţi înnegrit, nu glumă! 

— Eu totdeauna am fost neagră. 

— Aş, se vede de la o poştă că sunteţi pârlită de soare. Ce 
fel de limbaj era acasta? Nici-un tânăr nu mai vorbise cu ea 
la plural. Nu era obişnuită, şi se hotăra să-i ia peste picior. 
Dar repede se răzgândi. Erau foarte tineri şi foarte 
nevinovaţi. 

— Poate că sunt şi bronzată, dar eu de felul meu sunt 
brunetă. 

— Aţi petrecut bine? 

Ce prostie! Nu, băieţii ăştia erau obraznici, cu toată 
nevinovăția întipărită pe faţa lor. 

— Bine, de bună samă! La mare toată lumea petrece bine. 

— A fost lume multă? 

— Cât vedeai cu ochii. 

— Şi au mai rămas mulţi? Ca-ndată se termină vacanţa. 

— Au mai rămas destui. Nu toată lumea care se duce la 
mare umblă la şcoală. 

— Dumneata... În ce clasă eşti? Hotărât, erau nişte 
caraghioşi lipsiţi de duh. 

— În clasa a treia liceală. 

— Dumneata?! Nu se poate! 

— Ba da. M-au dat părinţii mai târziu la şcoală. 

— Credeam că eşti într-a opta. Noi suntem în clasa a opta. 

— Vă felicit. Acuşi scăpaţi. 


— De ce scăpăm? 

— Cum de ce? De examene. 

— Ba, dimpotrivă. Acum vine cel mai greu examen, 
bacalaureatul. 

— Nu-l mai daţi. 

— Bacalaureatul?! 

— N-are nici-un rost să-l mai daţi! 

— Cum să n-aibă?! Da' la universitate nu te poţi înscrie 
fără să fi dat bacalaureatul! 

— Daţi-o focului de universitate! 

Cei doi se priviră şi izbucniră în râs. Râse şi Ana, 
înțelegând că tinerii glumeau, încercaseră să se deie drept 
liceeni, ca să nu o intimideze. Erau studenţi şi veneau de la 
Predeal, unde petrecuseră foarte bine. Regretau că nu a 
fost şi ea la Predeal. 

— Vai de mine! Aţi şi început? 

— Cu complimentele! Lăsaţi-o mai domol, domnilor, că eu 
nu sunt liceana în clasa a treia, cum v-am spus... 

— Am bănuit noi... 

— Ce-aţi bănuit? Că-s în clasa a opta, nu-i aşa? 

— Cam aşa ceva. 

— Ei bine, aflaţi că sunt măritată de un an. 

— Nu mai spune! 

— Adică nu măritată, ci logodită. 

— Mi se pare că nu e totuna! Zise unul din cei doi tineri. 

— Ba e totuna, dacă eşti hotărâtă să fii fidelă-răspunse Ana 
râzând. Priviţi inelul, şi le întinse mâna stingă. 

— Dar nu se vede nici-un inel! 

— Asta nu-nsamnă nimic. Inelul e numai sămnul exterior al 
credinţei care leagă două inimi. Principalul e să păstrezi 
credinţa în inimă. 

Cei doi tineri izbucniră din nou în râs. Doamna Frunzescu 
deschise uşa compartimentului. Se trezise mai demult din 
somnolenţă şi era intrigată de purtarea Anei. Cum de întră 
fata asta în vorbă cu orice necunoscut? Şi cum de se simte, 
faţă de oricine, în largul ei, de-o vreme-n-coace? Parcă nu 


mai era aceeaşi fată, aceeaşi Ana cu care plecase la mare. 
Parcă nici nu o mai cunoştea. 

— Ana! 

— Da, doamnă Frunzescu. 

— 'Te rog, vino încoace puţin! 

Fata întră în compartiment, şi uşa se închise. Cei doi tineri 
se mai făcură o vreme că privesc pe geam, apoi se 
îndepărtară. 

— Cine crezi că era? Mamă-sa? 

— Ei, şi tu! Mamă-sa! N-ai auzit ca i-a spus doamnă? 

— La urma urmelor, ce mă interesează? Dar fata era 
dezgheţată. 

— Dacă vine de la mare, cum să nu fie?! 

— Păcat că s-a trezit bătrâna. Dormita când ne-am 
apropiat de fată. 

— Dormita, dar ca Argus... 

Ei se retraseră în fundul culoarului, la alt geam. 

— Ano, hai să mâncăm ceva. Avem friptură de pui. Nu ţi-e 
foame? 

— Ba da, mi-e o foame de lup! Începu să mănânce cu poftă 
şi simţi că se linişteşte. O pornise iar razna-ca şi la plecare, 
în convorbirea aceea cu inginerul Marinescu, ca şi pe plajă- 
dusă de pornirea de-a-i juca pe degete pe toţi tinerii care se 
apropiau de ea. Era un fel de pornire necuviincioasă, ea o 
simţea chiar ca pe un fel de neruşinare, căreia nu i se putea 
împotrivi şi care dimpotrivă, îi plăcea. Când era luată de 
pornirea aceasta, i se părea că este mai ea însăşi, mai 
autentică, şi ar fi continuat astfel de conversații cu 
ceasurile. Dar după ce sângele începea să i se liniştească, i 
se părea că vorbise o străină. lată, şi acum: La început s-a 
supărat de intervenţia doamnei Frunzescu pentru că o 
lipsise de plăcerea unei convorbiri de abia începute. Dar se 
liniştise dintr-odată, şi-acum îşi reproşa atitudinea ei de pe 
culoar: Prea uşor întru în vorbă cu toată lumea! Cine mă- 
ndeamnă? Nu pot lua pildă de la Rada? Se mustra pe sine, 
dar în gând râdea încă de neghiobia celor doi tineri de pe 


culoar. Dar, la urma urmelor, de ce se leagă toată lumea de 
ea? De ce nu o acostează nimeni pe Rada? Părea mai 
accesibilă şi mai îndrăzneață? Ce-ar trebui să facă să nu i se 
mai întâmple să fie acostată? 

Acum, de pildă, ce-ar fi trebuit să facă? Să nu le răspundă 
celor doi tineri? Mânca în tăcere, gândindu-se. 

Tăceau şi doamna Frunzescu şi Rada. Dar ele discutaseră 
despre purtarea Anei. Rada respinsese învinuirile mamei 
sale. 

— Mi se pare că de-o vreme-ncoace prietena ta îşi 
dezvăluie adevărata ei fire. 

— Ce vrei să spui, mamă? 

— Că mi se pare uşuratecă, prea cochetă, ori - mai ştiu eu 
cum să spun? 

— Lipsită de buna-creştere. 

— Te-nşeli. Ana numai uşuratecă nu e. 

— Da-i place să fie curtată... 

— Cărei fete nu-i place? 

— Dar e, draga mea, o deosebire! O fată bine-crescută îl 
ţine pe om la distanţa cuvenită. 

— Ana nu numai că-i ţine, dar îi mai şi repede. Dac-ai fi 
avut prilejul s-o vezi şi s-o auzi, n-ai mai vorbi aşa. Cred că- 
şi bate joc de toată lumea. De multe ori mi-a fost şi frică să 
nu rămânem cu desăvârşire singure, după felul cum îi 
repezea Ana pe tineri. 

— Şi-nu-i aşa? 

— Dimpotrivă, ei se-adunau şi mai mulţi. 

— Ciudat, dar aşa e. 

— Nu-i nimic ciudat. E un gen de cochetărie... 

— Cum să-i spunclasic, foarte primejdios. Tu eşti încă o 
copilă pe lângă Ana, deşi aveţi aceeaşi vârstă. 

Rada nu mai răspunse. I se părea că maică-sa nu e, totuşi, 
departe de adevăr. 

În pauza asta, intrigată de vocile care se auzeau de pe 
culoar, doamna Frunzescu deschisese uşa 
compartimentului şi o chemase pe Ana înăuntru. Şi acum 


tăceau amândouă, simțindu-se oarecum vinovate că o 
vorbiseră şi o bănuiseră de rău. Poate că nu era decât o fire 
zburdalnica, fără nici o înclinare spre viclenie. Deodată, 
doamna Frunzescu rupse tăcerea: 

— Ano, ţi-aş face o propunere: să mai rămâi câteva zile la 
noi. Acuma e şi Jean acasă. Cred că i-ar face şi lui plăcere să 
mai staţi de vorbă. Cred că e curios să ştie cum ţi-a plăcut la 
mare. 

Ana se trezi din gândurile ei. 

— Cred că domnul Jean o să vă iasă în întâmpinare la gară. 
Deci o să am prilejul să-i spun cum mi-a plăcut la mare. 
Regret că nu pot primi invitaţia dumneavoastră, dar peste 
câteva zile începe şcoala, şi eu am încă multe pregătiri de 
făcut. De-altfel, cred că e şi timpul să nu mă mai vedeţi o 
vreme în preajma dumneavoastră-adaogă ea surâzând. Vă 
veţi fi săturat de mine! 

— Cum poţi vorbi aşa, Ano?! 

— Se indignă Rada, neluând în samă surâsul prietenei 
sale. Nu merităm asemenea cuvinte! 

— Am glumit, Rado! Cum aş fi putut vorbi serios?! Tu şi cu 
doamna Frunzescu sunteţi cele mai bune fiinţe pe care le- 
am întâlnit pe pământ. Nu am cuvinte să vă spun cât vă 
sunt de recunoscătoare. Dar, vorbesc sincer acum: v-aţi ti 
putut sătura de mine. Doar am fost de-atâtea ori nesuferită. 
Cred că fetele la vârstă mea, pradă schimbărilor 
neaşteptate, ar trebui să rămână acasă, în familie, să nu 
incomodeze cu slăbiciunile lor lumea străină, şi cu atât mai 
puţin pe cei care le vor binele. Doamnă Frunzescu -adaogă 
ea, uitându-se în ochii gazdei sale de peste vară-vă rog din 
tot sufletul sa mă iertaţi pentru neplăcerile pe care vi le-am 
produs în vara asta. 

— Dar nu m-ai supărat niciodată! 

— Izbucni doamna Frunzescu, mişcată de sinceritatea 
fetei. Te invităm din toată inima să mai rămâi câteva zile cu 
NOI. 


— Nu o mai întrebăm, nu o mai rugăm, ci o legăm şi o 
ducem scasă! Zise Rada îmbrăţişându-şi prietena. 

Ana se emoţionă. 

— Totuşi nu voi putea, îmi pare foarte rău, dar am multe 
pregătiri de făcut, pregătiri pe care nu mi le poate face 
mama. Numai în cazul în care domnul Jean n-ar veni la 
gară, aş fi nevoită să vin până la dumneavoastră ca să-l 
întâlnesc şi să-i spun cum mi-a plăcut la mare. De-altfel, 
trăbă să-i şi mulţămesc domnului Jean că am fost la mare. 

— De ce să-i mulţumegşti? Ce, crezi că dacă venea şi el, nu 
mai era loc şi pentru tine? 

Ana pricepu imediat ce înţeles era gata să dea doamna 
Frunzescu spuselor ei, şi adaogă: 

— Locuinţa era mare. Era loc şi pentru mine. Şi, totuşi, 
într-un anumit înţăles, n-aş fi încăput. Sau, altfel spus, 
găzduirea mea la vilă ar fi fost mai dificilă. Dar prin 
plecarea domnului Jean la practică, dificultatea a dispărut. 
Şi acum se cuvine să-i mulţămesc. 

— Ce vrei să spui? O întrebă, contrariată, doamna 
Frunzescu. 

— Nimic mai mult decât spun, doamnă Frunzescu. Vreau 
să zic că oricum se cade să-i dau bună-ziua. 

Ar fi vrut să adaoge: Oricum, el s-a jertfit pentru mine, dar 
se opri, părându-i rău că şi aşa spusese prea mult din ceea 
ce trebuia să rămână o taină a ei şia tânărului Frunzescu. 

— Vorbeşti în dodii! Nu te-nţeleg-zise intrigată doamna 
Frunzescu. Ce dificultate a dispărut prin plecarea la 
practică a lui Jean? Care era dificultatea? 

Întrebarea rămase fără răspuns, căci trenul tocmai întră 
în gara de destinaţie. Săriră toate trei, pregătindu-se de 
coborâre. 

Ilată-le pe toate trei pe peron, mergând în urma hamalilor 
încărcaţi de bagaje. 

— Africanele! Au sosit africanele! Sărut-mâna, mamă! 
Vocea era a lui Jean, şi în curând se desluşi, din mulţimea de 
pe peron, şi silueta lui. După ce-şi îmbrăţişa mama şi sora, 


se opri în faţa Anei şi exclamă uimit, în timp ce ochii lui o 
învăluiau într-o lumină caldă, prietenească: 

— Dar ăsta e un adevărat dezastru, domnişoară Ana! Să fi 
fost eu acolo, nu te-aş fi lăsat să te rumeneşti la soare în 
halul ăsta! 

— Dumitale îţi datoresc petrecerea mea la mare. Şi ţin să- 
ţi mulţămesc din toată inima. 

— Din toată? 

— Da! Datorită şăderii mele la mare am făcut o experienţă 
pe care altfel, chiar dac-aş fi trăit o sută de ani, n-aş fi putut 
s-o fac. Nu mai sunt supărată pe dumneata. După ce m-ai 
pălmuit, ai fost în stare să te jertfeşti pentru mine. Îţi 
mulţămesc! 

— Te-am pălmuit?! Eu?! 

Dar Ana nu-i răspunse, ci, întorcându-se într-un călcâi, se 
îndreptă îndată spre doamna Frunzescu şi spre Rada şi îşi 
luă rămas-bun de la ele. 

XIV. 

Ana se miră când îl văzu pe taică-său că duce bagajul la o 
căruţă, şi nu la o trăsură. Se miră şi mai mult când îl văzu 
că se urcă el însuşi pe capră şi că ia hăţurile în mână. Cei 
doi cai cu coamele lungi, împrăştiate mocăneşte peste 
grumaji, peste frunte, porniră sunându-şi zurgălaiele. Era 
aşa de uimită, încât nici nu se mai putu gândi la ruşinea de- 
a trece pe străzile oraşului într-o căruţă, cu taică-său pe 
capră. 

Nu o luară spre centru, ci, cotind pe ulițele mahalalelor, 
ieşiră în câmp, pe un drum prăfos. 

— Dar unde mergem, tată?! Nu mai ştii drumul?! Omul 
răspunse, oftând greu, înăbuşit: 

— Ba-l cunosc eu bine... Mergem acasă. 

— Unde acasă? 

— În sat! 

— Ai luat şi dumneata concediu? 

Lui Ion Muja i se tot ridica un nod în grumaji şi nu 
răspunse îndată. Cât se temuse el de clipa asta! Prin ce 


umilinţe nu trecuse gândindu-se la ea! 

Zise întru târziu, cu glasul schimbat: 

— Da, un fel de concediu; numai că al meu e fără termen. 

— Ce vreai să spui? 

— Dragă fată, am fost fericit că ţi-am putut ascunde 
adevărul până acum. A căzut guvernul şi am pierdut postul 
de la bancă. Au pus pe altul în locul meu, şi noia trebuit să 
ne mutăm. Unde să ne mutăm? Nu aveam, lipsit de slujbă, 
altă posibilitate decât să ne întoarcem acasă. 

— Vai de mine, tată! Şi mie nu mi-aţi scris nimic! 

— Nu voiam să te mai supărăm şi pe tine şi să-ţi stricăm 
vacanţa. Spunea şi maică-ta că a fost o fericire că tu erai 
dusă. 

— Şi pierderea postului e definitivă? 

— Până nu vor mai veni ai noştri la guvern, sigur că nu mă 
mai pot întoarce. 

— Şi va ţinea mult? 

— Dumnezeu ştie! Poate un an, poate mai mulţi... 

— Trebuia să-mi scrieţi! Poate opream eu lucrurile! Taică- 
său întoarse capul şi se uită mirat la ea. 

— Cum să le opreşti, tu fată?! Cine te-ar fi ascultat pe 
tine?! Cel care-mi râvnea locul aştepta şi el de ani de zile sa 
se căpătuiască. Şefii noştri, am fost eu pe la ei, erau 
îngrijoraţi acum numai de soarta lor. Să mântuie pentru ei 
ceea ce mai puteau mântui. Mi-au promis, se-nţălege, că mă 
vor repune în post când vor veni din nou la putere. 

— Să-mi fi spus cel puţin la gară. 

— Păi, tot nu aveai ce face. Tot trebuia să vii acasă. 

— Aş fi trecut întâi pe la doamna directoare, s-o anunţ. 

— Cu dumneaei am vorbit eu. Nime nu are cum să se 
împotrivească. Aşa e obiceiul şi legea la noi: Când se 
schimbă guvernul, toată lumea se dă peste cap. 

— Bine, dar bursa mea? Ce-a spus doamna directoare? 

— A spus că nădăjduieşte că nu se vor atinge de ea, fiind 
tu prima în clasă. Dar spune că nu-i cu neputinţă să se 


declare toate bursele libere şi să se ţină din nou concurs. E 
sigură însă că, şi la un concurs nou, tot tu vei lua bursa. 

— Rău aţi făcut că nu m-aţi anunţat! Trebuia să-i scriu, ori 
să merg până la dumneaei. 

— Am crezut că facem bine să nu mai ştii şi tu toate 
năcazurile. Am vorbit eu cu directoarea, doară ţi-am spus! 
E o femeie cu minte, care se gândeşte la toate şi care ţine la 
tine. A înţăles greutăţile ce le vom avea de întâmpinat în 
viitor. De, fără salar va fi mai greu! Din economie nu poţi 
scoate azi nu ştiu cât. Zicea că de-aici încolo eşti fată mare 
şi că vei avea nevoie de mai multe. Mai zicea că dânsa ar 
putea să-ţi vină în ajutor, punându-te monitoare peste celea 
din clasele mai mici. Se dă o recompensă bănească pentru 
asta, dacă eşti bursieră. Ana nu răspunse nimic, şi lon Muja 
îşi aduse aminte de ceea ce-i spusese directoarea, că Ana e 
prea mândră şi că nu cuteza să-i facă o astfel de propunere. 
Dar Ana era acum departe de a nu-i răspunde din mândrie 
rănită! Cu simţul ei practic, înţelese că o oarecare soluţie 
fusese găsită pentru a-şi putea continua studiile, şi, în gând, 
îi fu recunoscătoare directoarei. Dar soluţia propusă era 
numai un paleativ pentru problema existenţei ei viitoare, 
care i se deschidea înainte ca o prăpastie. Multă vreme 
stărui o tăcere grea între ea şi taică-său. Căluţii de munte 
alergau în trap mărunt, sunându-şi cadenţat clopoţeii. Praf 
greu se ridica din copitele lor, de subt roţile căruţei, 
abătându-se uneori în unde înecăcioase asupra Anei. 
Îmbrăcămintea ei începea să devină sură, dar Ana nu vedea 
nimic. Trecerea dintr-o realitate într-alta venise atât de pe 
neaşteptate, încât multă vreme nu-şi mai putu aduna 
gândurile. Era o lovitură la care nu se gândise niciodată. 
Era ceva asemănător cu nenorocirea ce lovise familia 
advocatului Popescu prin îmbolnăvirea copilului. Era soarta, 
despre care înţelesese ea atunci, lângă patul lui Nicu, că se 
poate abate asupra tuturor năzuinţelor omeneşti, frângând 
viaţa în două. Avea senzaţia că s-a prăbuşit din mari 
înălţimi. Internatul, clasele de liceu, vizitele în familii, 


vacanţa de-acum, societatea pe care o cunoscuse, râvna ei 
de-a o cunoaşte, de-a intră în ea, de a-şi face o situaţie 
socială, aveau oare vreo legătură cu ea, cu aceea care 
şedea acum pe-o scândură, într-o căruţă ţărănească, trasă 
de nişte cai mocăneşti mânaţi de tatăl ei, căruţă şi cai ce 
nici măcar nu erau ai lor? Frământările ei sufleteşti din 
săptămânile trecute, experienţele pe care le făcuse, 
deznădejdea şi elanul, umilirea şi izbucnirea mândriei 
jignite, oare toate nu fuseseră decât nişte halucinaţii? Ce 
legătură putea avea întreg acest zbucium cu o fată care se- 
ndrepta acum spre un sat, spre o casă veche, acoperită cu 
paie, într-o căruţa de împrumut, cu taică-său trăgând de 
nişte hăţuri de împrumut şi-ndemnând nişte cai de- 
mprumut? 

Da, nu mai era de mult copilă, iar în vacanţa asta simţea că 
s-a maturizat în urma zbuciumului sufletesc prin care a 
trecut. Şi chiar din această cauză prăpastia ce i se 
deschidea în faţă i se părea cu mult mai adâncă; simţea că 
atunci când îşi va putea aduna gândurile, când va putea 
judeca lucrurile, le va cumpăni ca o femeie în toată firea, nu 
ca o copilă. 

Dar încă nu putea! Încă nu avea curajul să privească drept 
în faţă realitatea. De aceea nu făcu nici-o sforţare, ci se lăsă 
în voia indefinitului ce o împresura şi se strecura în 
întreaga ei fiinţă. 

Căldura începu să crească: ritmul zurgălaielor îndemna la 
aţipire. Cât ar fi de bine să adoarmă şi să nu se mai 
trezească! Dar, după o bucată de drum, frumuseţea din 
juru-i începu să o fure. Treceau printre lanuri de porumb 
rărit, cu tulei mari, unii cu mătasea arsă scrum. Erau lanuri 
înalte, de-un verde-negriu, pline de sevă. Mohorul crescuse 
mare, ajunsese la vremea sămânţei, numai bun de seceră. 
Mireasma lui întră în sufletul Anei ca o înviorare, trezindu-i 
amintiri din copilărie, de când îl secera pentru viţeluş în 
porumbiştea din grădina lor şi pişcă pe furiş tuleii de 
cucuruz ca să vadă care-i bun de fript. Treceau printre 


table de otavă. Ici şi colo, bărbaţi în cămăşi albe, cu capul 
gol, se legănau cosind; alţii ridicau în soare lamele de argint 
ale coaselor, ascuţindu-le, şi scrâşnetul cutiei pe tăişul 
oţelului, amestecat cu vocile oamenilor, ajungea până la ea 
ca murmurul unui cântec uitat, pe care. 

Încet-încet ţi-l aduci aminte. Băieți, şi fete, şi femei lucrau 
la otavă, în lumina dulce de început de septembrie. Lucrase 
şi ea la otavă, acum şase ani, cu grebla şi cu furca. Parcă 
simţea şi acum în braţe moliciunea otăvii verzi ca 
strămătura, iar mireasma de-atunci o îmbăta din nou. Pe 
marginea porumbiştelor, luminau, cu capetele aplecate spre 
răsărit, roţile mari, galbene, de floarea soarelui. Da, pe 
vremea asta începe să se coacă sămânţa ei! Ana-i simţea 
gustul pe vârful limbii. Şi recunoştea şi mirosul aspru al 
cânepii de sămânţa, ce-şi ridica măciuliile grele printre 
firele de cucuruz; era, dintre toate miresmele câmpului, cea 
care-i plăcea cel mai mult. 

Funigeii-şi pluteau în văzduh firele lor albe, misterioase, 
despre care odată credea, ca toţi copiii din sat, că-s fire 
rupte din tortul unei zâne blestemate de Sfânta Vineri. 
Rândunele se adunau în şiruri dese pe sârmele de telegraf 
de la marginea drumului, făcându-şi pregătirile de plecare. 
Deodată inima începu să-i bată cu putere: se arătau locuri 
cunoscute, intraseră în hotarul satului lor! De şase ani nu 
mai fusese pe-aici! lată costişa cu spini pe unde păştea mieii 
primăvara, în rând cu alţi copii de vârsta ei. Ce jocuri mai 
trăgeau pe-aici, şi câţi nu plecau sară acasă mai zgăriaţi de 
unghiile ei decât de tăvăleala printre spini! Iată şi râuleţul 
de munte în bulboanele căruia se bălăceau, subt soarele 
verii, roiuri de copii! Pe câte copile, dar mai ales pe câţi 
băieţi de vârsta ei nu i-a împins ea de pe țărm în bulboană! 
Şi cum mai urlau proştii aceia, până ce-ncepeau să râdă şi 
să-i stropească, bătând apa cu palmele, pe cei de pe țărm. 
lată şi turla bisericii! Luminează tot aşa, în soare, ca 
argintul, din tinicheaua ei, nouă şi acum! Şi întâia uliţă care 
ie iese înainte e tocmai uliţa pe care, pe la mijloc, este şi 


casa lor bătrână. De şase ani nu mai fusese pe-aici, şi totuşi 
parcă numai ieri părăsise satul! Şi deodată, într-o caldă şi 
adâncă înduioşare, ochii ei căzură asupra omului de pe 
capră, care mâna lin caii. De când amuţise ea, nu mai 
spusese nici el nici-un cuvânt. Era tatăl ci, care, când era 
mica, a pus-o prima oară în car şi a dus-o la fân; care a luat- 
o întâia oară în şa, călare, de i se păruse ca a înălţat-o până- 
n tăria cerului. Era tatăl ei, care... Care pentru ea a părăsit 
satul şi a locuit atâta timp într-o pivniţă. Era tatăl ei, care n- 
a voit să-i strice vacanţa scriindu-i despre năcazurile lui şi 
care abia acum a îndrăznit să-i mărturisească nenorocirea 
ce se abătuse asupra lui! 

Îşi simţi inima grea de duioşie, şi o părere de rău adâncă îi 
pătrunse ca un pumnal în suflet. De omul acesta începuse 
ea, copilă proastă, abia răsărită, să se ruşineze? De el şi de 
maică-sa şi de locuinţa aceea din pivniţă! 

Un gând îi arse cu amărăciune inima: Ce cruzi şi mărginiţi 
sunt copiii! Ce crudă şi josnică a fost simţirea ei faţă de 
omul acesta, care a îndurat atâtea şi-atâtea umilinţe numai 
pentru ea. 

Cine-i rătăcise minţile? Dorul acela nebun de-a ajunge o 
domnişoară, o doamnă, de-a trece într-altă lume, deosebită 
de aceea a părinţilor ei? Mândria copilului crud, fără 
judecată? 

Cu câtă neruşinare l-a silit ea pe taică-său să ia un avans 
din salariu numai pentru a-şi putea cumpăra nimicurile 
care-i trebuiau la mare! Şi, în acelaşi timp, în loc să-i fie 
ruşine de purtarea ei josnică, îi era ruşine de situaţia 
socială a părinţilor ei, de faptul că locuiau în subsolul acela, 
pe care ca îl numea pivniţă! 

Câte n-a mai auzit şi n-a mai citit ea în anii din urmă 
despre înnobilarea sufletului omenesc prin cultură! La ce i- 
au folosit, când tocmai cultura, tocmai şcoala îi denaturase 
sufletul? Dar oare cărţile şi şcoala să fie de vina? Nu cumva 
numai mândria ei prostească, dorinţa ei nesăbuită de-a 
intra într-o clasă socială superioară aceleia în care se 


născuse, ambiția ei înverşunată de a parveni îi degradase 
atât de mult sufletul, încât ajunsese să se ruşineze de cei 
care-i dăduseră viaţă? Nu-i fusese ei ruşine, până acum de 
curând, până în vara aceasta, să spună cine şi ce sunt 
părinţii ei? Nu scornise ea pentru tatăl ei titlul de mic 
funcţionar de bancă, numai ca să nu o umiliească faptul că 
era cursor şi nimic altceva? Îi era ruşine de cine? De omul 
acesta care stă acum pe capră şi mână caii luaţi cu 
împrumut, pentru ca ea să poată veni acasă ca o 
domnişoară. 

După zbuciumul prin care trecuse la mare, trăind într-o 
continuă criză sufletească, după cele câteva luminişuri la 
care ajunsese, reluarea contactului cu copilăria ei din sat, 
cu amintirile ce izbucneau puternice la tot pasul, o făcea pe 
Ana să se simtă cu sufletul încărcat de remuşcări şi de 
înduioşare. Tocmai treceau pe dinaintea celor dintâi case de 
pe uliţa lor, când Ion Muja îşi întoarse speriat capul spre 
Ana. Auzise o voce răguşită, necunoscută, şoptind: Tată 
dragă! Rămase cu capul întors peste umăr şi nu ştia ce să 
zică, ce să facă. Fata lui se uita la el cu ochii ei mari, verzi, şi 
prin apele lor străbătea o înduioşare adâncă. Nu pricepu ce 
i se întâmplase. De când Ana căzuse în muţenia aceea, el nu 
mai cutezase să spună o vorbă, ca să n-o supere cu ceva. îi 
părea bine că a trecut destul de uşor peste ceasul cel greu, 
când i-a dezvăluit Anei situaţia lor actuală. Cât de mult se 
temuse de clipa asta! În tăcerea lui se frământa mereu cu 
gândul că poate ar fi mai bine ca, apropiindu-se de primele 
case, Ana să coboare din căruţa aceea hodorogită, să nu o 
vadă oamenii pe fiica lui, domnişoară mare acum, 
întorcându-se în sat ca o sărăntoacă. l-ar fi cerut el popii 
căruţa, dar nu cutezase. Prin sat se lăţise vorba că fata lui e 
la o moşie la nişte boieri, cu fiica acestora, prietenă cu Ana. 
Ar fi dorit ca Ana nici să nu mai vină pe-acasă, să o ducă 
direct la internat, dar directoarea îi spusese că nu se poate 
pentru că reparaţiile încă nu se terminaseră. Neştiind ce să 
zică, ce să facă, la cuvintele fetei, omul opri caii. 


— Ce este, draga tatii, vreai să te cobori? 

— Să mă cobor?! De ce? Încă n-am ajuns. 

— Mă gândeam că poate-ţi vine greu să întri în sat în 
hodoroaga asta de căruţă. Dar n-am găsit slobodă, pentru 
azi, alta mai bună. 

Ana simţi cum îi zvâcneşte inima. 

— Mână înainte, dragă tată. Vroiam să-ţi spun cât îmi pare 
de bine că mă-ntorc acasă. 

Aşadar părinţii-i trăiau sub teroarea vanităţii şi a mândriei 
sale! Acesta era păcatul ei cel mare, rădăcina răului, a 
purtării ei ruşinoase faţă de părinţi. La ce folos toată 
învăţătura, de vreme ce nici o fată de sama ei, rămasă în 
sat, n-ar fi putut aduce o asemenea ofensă, o asemenea 
durere părinţilor ei? Cum de s-a putut gândi bietul taică- 
meu că mi-ar fi ruşine să întru în sat cu o căruţă ca asta? 
Nu cumva o fi şi el vanitos? Nu am moştenit oare de la el 
slăbiciunea aceasta, sau mai degrabă patima mândriei? 
Altfel cum să-i fi venit în minte un asămenea gând? 

Ana uitase cu desăvârşire că numai cu un ceas mai 
devreme, înainte de a se boteza din nou în aghiasma 
locurilor natale, a amintirilor, şi ei i-ar fi venit astfel de 
gânduri. Nu-şi dădea sama că numai baia aceasta a curăţit- 
o şi a făcut-o să-şi recunoască purtarea urâtă faţă de 
părinţi. | se păru că toată josnicia aceea s-a petrecut foarte 
de mult, şi nu-şi dădu sama că revenise la o judecată 
normală numai mulţumită maturității ei de gândire şi 
puternicei înduioşări ce a cuprins-o la revederea locurilor 
natale. 

Veta, mamă-sa, simţi de la prima vedere că fata ei se 
schimbase mult. Simţi căldura sărutului ei de întâlnire, şi 
sufletul ei se bucură, se lumină. Totuşi, la cină încercă să se 
scuze pentru mâncarea pusă pe masă. 

— Suntem cam strâmtoraţi acum, la început. Mutarea asta 
ne-a venit pe neaşteptate. Dar ne va ajuta Dumnezeu şi o să 
fie şi mai bine, zise ea. 


— Dumneavoastră nu sunteţi vinovaţi cu nimic, mamă 
dragă. Vinovaţi sunt oamenii aceia răi care v-au scos din 
slujbă, care-şi bat joc de viaţa altora ca şi cum n-ar avea nici 
un preţ. 

Ea înţelese din primele zile strâmtoarea în care trăiau 
părinţii ei, şi ura sa împotriva celor ce i-au silit să se 
întoarcă în sat creştea mereu. Într-o zi, mamă-sa îi zise: 

— Cât de bine mi-a părut atunci că tu erai dusă şi că nu 
puteai să vezi umilinţa la care am fost supuşi. N-au aşteptat 
nici măcar să ne mutăm. Ne-au scos mobila în stradă... Şi- 
apoi, drumul acela până acasă, întoarcerea în sat cu carăle 
cu mobilă!... Ce bine că tu n-ai fost de faţă, că n-ai văzut. Că 
n-ai ştiut nimic! 

Ana îşi simţi ochii umezi. 

— Ce stai să spui, dragă mamă! E adevărat că atunci 
credeam că mi-s mai aproape oamenii aceia de la oraş 
decât dumneavoastră, părinţii mei. Am fost o proastă şi o 
nerecunoscătoare. Dar acum, mulţămesc lui Dumnezeu, nu 
mai sunt o copilă, mi s-au deschis ochii! 

Părinţii înviară de bucurie, văzând-o pe Ana că se simte 
fericită acasă, că încearcă să-i înveselească, că nu se dă în 
laturi să meargă împreună cu ei la biserică. Satul întreg se 
mira cât de mare şi de frumoasă se făcuse fata lui lon Muja. 
Era în rând cu fetele preotului, ba le şi întrecea! Dar 
sărăcia, lipsurile în care trăiau părinţii ei o dureau adânc. Şi 
înţelese deodată că de-acum înainte ei nu vor mai putea s-o 
ajute, iar constatarea aceasta îi crescu ura şi revolta faţă de 
aceia care-i aduseseră în starea aceasta, faţă de întreaga 
pătură socială spre care râvnise din toate puterile ei. Nu, 
orice-ar fi, ea trebuia să continue, să învingă, să se răzbune 
prin însăşi afirmarea superiorității sale intelectuale pe ei 
care-i ţineau în mizerie pe părinţii ei, să ajungă puternică şi 
să le facă şi lor un rost bun pe lume. Nu, nu se va întoarce 
nici moartă de pe drumul pe care apucase, nu va părăsi 
şcoala, nu va trăi în mizeria de-acasă! Nu! Nu-şi greşise 
cariera! Trebuia să continue, trebuia să lupte şi să biruie! 


XV. 

După o săptămână, îl rugă pe tatăl său să o ducă la oraş. 
Trebuia să stea de vorbă cu directoarea ca să afle dacă i s-a 
suprimat bursa, iar dacă s-a suprimat, să se intereseze când 
va fi concursul. lon Muja împrumută, contra unei zile de 
coasă, aceeaşi căruţă şi îşi duse fata la oraş. lemerea 
directoarei, mărturisită lui Muja, se adeverise. Ministerul 
Instrucțiunii Publice, subt pretextul că multe burse fuseseră 
date abuziv, prin protecţie politică, le anulase pe toate şi 
dispusese ţinerea unui nou concurs, ce urma să se 
desfăşoare peste o săptămână. 

— Nu te-a anunţat Rada Frunzescu? 

— O întrebă directoarea. Eu nu ştiam adresa părinţilor tăi, 
numele satului; am numai adresa lor din oraş. 

— Nu m-a anunţat. 

— Mă mir. Am rugat-o încă de acum trei zile să-ţi trimită 
plicul cu avizul oficial. 

— Nu avea cum să mă anunţe mai devreme. Poşta vine la 
noi în sat numai o dată pe săptămână. 

Directoarea se miră de cum s-a dezvoltat, de cât de 
bronzată era şi-i spuse că-i sade bine aşa, pârlită de soare. 

— Dar ia ascultă, Muja! Nu ţi-a amintit tatăl tău de nişte 
vorbe pe care le-am schimbat împreună? 

— Ba da, şi vă rămân foarte recunoscătoare. 

— Aşadar primeşti? 

— Cu multă bucurie. Trăbă să ştiţi, doamnă directoare, că 
oamenii aceia s-au purtat foarte urât cu tatăl meu. 

— Da, ştiu, mi-a spus dumnealui. Politica asta, fata mea, se 
amestecă-n toate; e o nenorocire pentru ţara noastră! 
Închipuie-ţi, am avut un schimb greu de cuvinte cu 
inspectorul şcolar cel nou. Am stăruit ca bursa ta şi a încă 
zece fete, tot eleve dintre cele mai bune, să nu mai fie 
scoase la concurs. Nici n-a voit s-audă. l-am cerut ordinul 
ministerului în numele căruia luase această hotărâre, şi n-a 
vrut să mi-l arate. Presupun că e numai o dispoziţie a lui. 
Are relaţii politice cu părinţii unor fete din liceu, pe care 


vrea să-i servească. Dar tu n-ai de ce să te temi. E de 
neînchipuit să cazi la concurs. 

— O să-ncep chiar de azi să repet materia. 

— Nu te mai întorci acasă? 

— Nu, cred că voi rămâne la familia Frunzescu. M-au 
invitat la ei când am venit de la mare. 

— Uite ce este, ai putea să-mi faci un serviciu. Mi s-a- 
mbolnăvit chiar acum secretara, şi lucrările de-nceput de 
an se-nmulţesc. N-ai vrea să mă ajuţi? 

— Cu toată plăcerea, doamnă directoare. 

— Te-aş opri în internat, dar încă nu e terminată curăţenia 
generală. N-ai avea nici pat, nici masă... 

— Mulţămesc de bunăvoință, doamnă directoare, dar voi 
sta la Rada. Şi când să vin? 

— De mâne de la opt. De la opt la unu. După-amiază eşti 
liberă. Poţi repeta materia, deşi nu cred că ai nevoie, totuşi 
e bine. Congştiinciozitatea ne dă siguranţa reuşitei. 

Muja se întoarse acasă mulţumit: fata lui era curajoasă şi 
hotărâtă. Într-asta nu sămăna cu el, ci cu Veta. El era mai 
mult bun de gură decât bun de treabă, în faţa obstacolelor, 
după câteva timide încercări de înlăturare, voinţa lui se 
înmuia. 

Veta nu era aşa. La greutăţi mari punea capul în piept şi 
împingea. Cât au stat la oraş, dacă n-ar fi fost ea, ar fi trăit 
în mare strâmtorare. Leafa lui de cursor al băncii era mică, 
şi dacă ar fi rămas pe mâna lui, nu le-ar fi ajuns nici 
jumătate de lună. Dar Veta făcea pe dracu-n patru şi le 
rămânea şi de-o haină, şi pentru trebuinţele Anei. 

De când se întorseseră în sat, Veta se ţinuse de capul 
omului care luase moşioara în parte, să renunţe de cu 
toamnă, să se poată apuca ei de lucru. Şi nu avu tihnă până 
nu izbuti. 

Ion Muja nu numai că rămăsese pasiv, dar chiar o şi 
desmânta: 

— Zadarnic încerci, nu vei reuşi - zicea el. Şi chiar de s-ar 
învoi omul, cu ce vom lucra pământul? Vitele le-am vmdut 


când ne-am mutat la oraş. Bani ca să cumpărăm altele, de 
unde? 

Dar Veta nu se lăsase biruită. 

— Vom ara la început cu ajutorul celor care au plug şi vite; 
le vom plăti cu zile de lucru, şi din întâia recoltă vândută ne 
vom cumpăra două viţele. Bun e Dumnezeu! Vom ieşi noi 
din nevoi! Dar va trebui să te pui şi tu pe lucru, nu ca până 
acum! Doar nu vreai să rămânem coada satului! Şi mai lasă- 
i în plata Domnului pe toţi colindătorii după voturi, care vin 
de la oraş şi neliniştesc satele, nemailăsându-i pe oameni 
să-şi vadă de treburi. Doar ai văzut răsplata lor, cuvântul 
lor! De-altfel, e mai mare ruşinea ca un om în floarea vieţii, 
sănătos şi deştept, să aştepte ceva de la alţii! Las-o focului 
de politică şi de vorbărie, că nu-i pentru ţărani, nici pentru 
oamenii săraci! Nu uita că avem o fată şi că acum are 
nevoie de multe. Doar nu te-aştepţi s-o îmbrace familia 
judecătorului aceluia care a luat-o la mare! Că nu-i nici 
orfană şi nici cerşetoare! Aşa şi-ntr-altfel îi bătea capul 
nevasta de când se întorseseră în sat şi văzuse că bărbatul 
ei se lasă şi mai mult pe tânjală decât înainte de a se muta 
la oraş. Se dezobişnuise de muncile de-acasă şi tândălea 
mereu. Dacă alte argumente nu l-au convins, cel cu fata îi 
merse lui lon Muja drept la inimă, ca o învinuire grea. Aşa 
era! Ana era acum fată mare şi va avea nevoie de tot mai 
multe lucruri. Aşa-i spusese şi directoarea, şi chiar de aceea 
i-a zis că Ana ar putea câştiga şi ceva bani cu slujba aceea 
de monitoare în internat. Acuma, ştiind că Ana primise a fi 
monitoare, era mai liniştit, dar totuşi simţea că trebuie să-şi 
pună şi el carul în pietre. Dacă toţi din jurul lui muncesc, 
numai el să rămâie cu braţele încrucişate? 

Apoi se săturase şi de politică şi de protectorii lui de la 
oraş. Ani de-a rândul l-au purtat cu vorba, iar acum, când a 
dat de năcaz, au înălţat din umeri şi i-au făcut promisiuni 
pentru atunci când se vor întoarce la guvern. Totuşi nici 
aceste două argumente n-ar fi fost hotărâtoare pentru a-l 


porni pe un drum nou pe lon Muja, dacă nevastă-sa nu l-ar 
fi ameninţat, în cele din urmă: 

— Dacă nu văd că te pui cu tragere de inimă pe lucru, să 
ştii că mă despart de tine. Şi adăogase, jurându-se: Aşa să- 
mi ajute Dumnezeu! 

Ion Muja ştia că nevastă-sa nu glumeşte, că-şi ţine 
cuvântul şi când nu se jură. De aceea nu se îndoi că 
ameninţarea ei nu era vorbă goală. Îi era teamă s-o piardă 
pe Veta. Ea ajunsese razimul principal al lui, al familiei. Şi 
se puse pe treabă. Dar totuşi nu aşa cum i-ar fi plăcut Vetei, 
cum se hărniceau alţi băfrbaţi din sat. Pe la mijlocul lui 
octombrie se treziră cu Ana acasă. Unul din judecătorii pe 
care-i cunoscuse în familia Frunzescu avea de făcut un 
drum într-un sat vecin, şi Ana îl rugase s-o ducă şi pe dânsa 
până-n satul ei, iar la întoarcere s-o aducă la oraş. Venise 
acasă numai ca să-i anunţe că reuşise la concurs şi că deci 
îşi redobândise bursa. 

Examenul acela de bursă avusese o mare semnificaţie 
pentru ea: îi confirmase unele observaţii anterioare. 
Comisia examinatoare era prezidată de însuşi inspectorul 
cel nou. Ana băgă de samă că omul-să fi avut vreo cincizeci 
de ani-era mereu cu ochii la ea, deândată ce intrase în sala 
de examen. Un zâmbet largAnei i se păru unsuros-i se lipise 
de faţă. Când îi venise rândul să răspundă, văzuse că 
inspectorul îi punea întrebările cele mai uşoare. Atât de 
uşoare, de copilăreşti, încât se indignă. Dar încă în cursul 
examenului îşi zise: O să fac ce voi vrea cu bărbaţii! O să-i 
joc pe degete. Toţi sunt la fel! Şi simţise cum îi creşte ura 
faţă de clasa socială căreia îi aparţinea inspectorul, ce nu-şi 
mai deslipea privirea de pe ea, făcându-se ridicul prin 
întrebările uşoare pe care i le punea. De la o vreme, nici nu- 
i mai puse întrebări, ci, fără să se sfiască de profesoare şi 
de elevele ce mai erau de faţă, începu a-i face complimente 
prin aluzii la frumuseţea femeilor bronzate. 

Dacă-i aşa, o să-i joace ea pe degete! O să-i pedepsească 
pentru că o batjocoreau cu privirile lor lacome. Şi va începe 


prin a-ncerca să-i oblige să-l pună pe tatăl ei într-un post, să 
poată câştiga şi el, mai uşor decât la ţară, o pâne albă! Căci, 
încă de când se întorsese de la mare, îşi dăduse sama că din 
nimic nu se poate întemeia o gospodărie şi că tatăl ei nu va 
mai fi în veci un bun plugar. Şi încercarea ei nu rămăsese 
fără rezultat. 

Când ajunse acasă era dimineaţă, şi părinţii ei încă nu 
plecaseră după treburi. Ei o primiră cam înfricaţi, 
gândindu-se că, ferească Dumnezeu, poate s-a-ntâmplat 
ceva rău: poate că au scos-o din internat, poate că i-au luat 
bursa... 

— Nu, nu! Nu se putea întâmpla una ci asta-zise Ana cu 
însufleţire. Mai mult chiar: în loc să fac pe monitoarea în 
internat, sunt acum ajutoare de secretară la liceu. Lucrez 
câte două ceasuri, după-amiezile. Doamna directoare m-a 
rugat, înainte de începerea cursurilor, s-o ajut în cancelarie, 
pentru că i se îmbolnăvise secretara. Şi i-a plăcut atât de 
mult cum lucrez, încât m-a numit ajutoare de secretară. 
Drept vorbind, sunt mai mulţămită aşa; ca monitoare aş fi 
avut răspundere mai mare şi destul năcaz cu fetele. 

Veta-şi făcu cruce şi mulţumi lui Dumnezeu. 

— Ştiam eu că el nu o să ne lase tocmai acum, când 
oamenii ne-au părăsit. 

— Am venit să vă vestesc toate acestea şi mai ales să vă 
aduc o ştire bună pentru dumneavoastră. 

— Dar toate ştirile pe care ni le-ai adus sunt bune, draga 
mea, zise Veta. 

— Da, dar nu sunt toaterăspunse Ana. lată despre ce mai 
este vorba: am obţinut o nouă slujbă la oraş pentru tata. O 
slujbă cu mult mai bună şi mai bine plătită. Şi mai e şi 
stabilă. De-acolo, dacă-şi face bine treaba, nu-l mai poate 
scoate nimeni. E vorba de un loc de aprod la tribunal. 

Veta nu ştia ce slujbă era aceea de aprod, dar Ion Muja 
ştia. Şi-i străluciră ochii. El îi socotise întotdeauna pe 
aprozii de la tribunal şi pe cei de la Curtea de Apel ca 
făcând parte din însăşi instituţia Justiţiei. Aveau uniformă, 


erau bine plătiţi. Un aprod la tribunal era altceva decât un 
cursor la o bancă! 

Dar Veta se întunecă la faţă. 

— Frumos din partea ta, draga mea! Cu ajutorul domnului 
Frunzescu, nu-i aşa? Dar eu cred că nu e bine să ne mutăm 
din nou la oraş... Cine ştie ce schimbări se mai pot face, şi 
iarăşi vom ajunge pe drumuri! Dacă ne punem aici, cu 
inimă, pe lucru, eu şi tatăl tău, cred că vom reuşi să te 
ajutăm şi pe tine cu câte ceva, şi vom trăi şi noi. E adevărat, 
acum, la început, e greu. Nu avem vite de jug, nu avem 
plug, nu avem car, nu avem cai. Dar cu voinţă şi mai ales cu 
muncă vom avea. 

Ana văzu descurajarea de pe chipul tatălui ei şi înţelese că 
între timp se schimbase ceva în casa lor, că el nu mai cuteza 
să aibă altă părere decât maică-sa. 1 se făcu oarecum milă 
de el, şi-apoi ea venise cu un plan. De aceea zise: 

— Uite ce este, mamă dragă! M-am gândit şi-eu la toate. 
Bine-i cum zici dumneata, dar ar mai fi o soluţie. Şi, după 
mine, mai potrivită. Să vină la oraş numai tata, singur, iar 
dumneata să rămâi aici, la gospodărie. Din salariul lui de 
începător - trei mii cinci sute de lei, ar putea pune deoparte 
câte două mii pe lună, şi, într-un an, aţi putea cumpăra vite 
de jug. Poate că tata ar cruța şi mai mult. 

— De bună samă-sări repede Ion, simțind că-i vine apă la 
moară. Singur, aş scoate-o la capăt şi cu o mie de lei pe 
lună. 

— Eu ştiu că tata-i mai potrivit într-o astfel de slujbă decât 
aici, la gospodărie - continuă Ana. lar dumneata, rămasă 
acasă, poţi ţine şi locul urmi bărbat! 

Auzmd-o cu câtă hotărâre şi încredere vorbeşte şi 
mirându-se că Ana îl cunoaşte atât de bine pe taică-său, un 
zâmbet luminos trecu peste faţa Vetei. 

— Adevărat că, dacă voi avea cu ce, voi putea să ţin locul 
unui bărbat..., râse ea, luând mâna fetei şi mângâindu-i-o. 

— Oraşul nu e departe. Tata, dacă ar avea o bicicletă, ar 
putea veni, tot a doua duminecă, acasă. 


Ion Muja îşi duse involuntar mâna la mustață, ca să-şi 
ascundă un zâmbet. Cât fusese cursor la bancă, mereu îşi 
dorise o bicicletă. Acum se şi vedea întrând călare pe două 
roate în sat. 

— Draga mea, judeci ca un om în toată firea şi sunt foarte 
mulţămită că avem o astfel de fată. Cred că e bine aşa cum 
spui tu. Eu să rămân aici. De-altfel, eu nu m-aş mai întoarce 
pentru nimic în lume la oraş. Prin prea mari umilinţe am 
trecut. Adevărat mai este şi că tatălui tău îi mai place o 
slujbă cât de mică la oraş, decât munca pe ogor. Aşa-i el, şi 
văd că nimic nu-l mai poate schimba. Nu vezi cum îi 
strălucesc ochii de când ai pomenit şi de bicicletă? 

Ion Muja îşi coboră repede privirile şi se aplecă să culeagă 
un pai de pe jos, numai să nu se uite în ochii muierii, care- 
ştia elâl săgetau drept în închipuirea aceea a lui călare pe 
bicicletă! 

— Dacă vine singur, poate avea şi locuinţă gratuită în 
clădirea tribunalului, aşa mi s-a spus, adaogă Ana. 

Hotărârea era luată. Ion Muja începu să se laude că o va 
scoate el la capăt şi numai cu cinci sute de lei pe lună şi că 
restul i-l va aduce regulat Vetei. Când vor avea vite de jug, 
vor începe să-şi cumpere şi pământ, ca să-şi mai crească 
moşioara. 

Vreme de trei ceasuri, cei trei petrecură fericiţi, făcând 
planuri de viitor. 

Pe la amiază sosi maşina, şi Ana plecă. Ana nu le dăduse 
părinţilor ei nici o desluşire despre cum ajunsese să obţină 
postul acela pe care Ion Muja trebuia să-l ia în primire 
peste câteva zile. Când venise la oraş, în primele zile ale lui 
septembrie, Ana locuise o săptămâna la familia Frunzescu. 
Nimeni din casă, nici măcar Rada, nu ştia nimic despre 
nenorocirea ce căzuse pe capul părinţilor ei, şi, când aflară, 
se scandalizară de o astfel de răzbunare meschină 
împotriva unui mic funcţionar. Ce politică mai este şi asta 
care se face la noi, de răsturnare a tuturor lucrurilor odată 
cu schimbarea guvernelor?! Se mirase, revoltată, doamna 


Frunzescu, iar Rada-i ţinea hangul, foarte revoltată şi 
năcăjită că prietena ei va avea de întâmpinat mari greutăţi 
materiale - mai mari decât cele de până acum. Într-o zi, 
după masă, rămânând singură în sufragerie cu judecătorul 
Frunzescu, Ana îşi luă inima în dinţi şi-l rugă să se 
intereseze dacă este cumva vreun post vacant de aprod la 
tribunal sau la Curtea de Apel. Ştia că domnul Frunzescu e 
un om bun şi că o va ajuta, dar că va trebui să insiste în 
stăruința ei, pentru că magistratul, comod din fire, nu-şi 
prea lua bucuros angajamente. 

— Nu ştiu să fie vreun loc vacant-zise domnul Frunzescu. 
Dar mă voi interesa, desigur. Totuşi, în cazul în care se va ivi 
vreun post liber, eşti sigură că tatăl dumitale ar primi să fie 
aprod? Un aprod e-cum să-ţi spun...? 

— Un fel de om de serviciu. Aşa că ar fi bine să-l întrebi. S- 
ar putea să nu-i convină. 

— Dar, domnule Frunzescu, tot un astfel de post a avut şi 
la bancă. 

— Parcă ştiam că e funcţionar. 

— Aşa-i spuneam eu, dar adevărul e că la bancă era 
cursor. Vedeţi, domnule Frunzescu, pentru noi, cei ieşiţi din 
popor, e greu... Nu cutezam să cred că voi fi primită în casa 
dumneavoastră, ca prietenă a Radei, dacă aţi fi ştiut că tata 
nu e decât un simplu cursor la o bancă. Magistratul clipi 
repede din pleoape. 

— Hm! De, recunosc că sunt greutăţi. Dar..., în fine... Uite 
ce este, Ano! Eu mă voi interesa, şi dacă se va ivi vreun 
post, te voi anunţa. 

— Vă foarte mulţămesc, domnule Frunzescu. Aţi fost cu 
toţii, mereu, aşa de buni cu mine! 

— Ei, lasă acum! Nu eşti tu cea mai bună prietenă a fiicei 
noastre? 

Peste câteva săptămâni, judecătorul veni cu vestea cea 
bună. 

— Este un post liber. Nu la noi, la judecătorie, ci la 
tribunal. Dar e acelaşi lucru, şi, mai ales acelaşi salariu. Cu 


chestiunea aceasta se ocupă însă judecătorul Zamfir. Am 
vorbit cu el şi am pomenit de tatăl tău. Mi-a spus însă că 
sunt vreo douăzeci de petiţionari, aproape toţi cu proptele 
politice. Pare să fie greu. Din felul în care-i vorbise, Ana 
pricepu că domnul Frunzescu nu va face nici un pas mai 
departe. Nu numai pentru ca era lipsit de energie, ci şi 
pentru că nu-l putea suferi pe acel Zamfir. Era de mirare şi 
faptul că vorbise cu el, pentru că în familia Frunzescu 
numele lui era pomenit foarte rar şi numai ca exemplu de 
imoralitate. Ana nu stătu însă pe gânduri şi se hotăra să se 
ducă totuşi la acest Zamfir ca să intervină pentru tatăl ei. 
Era singura lui şansă. 

Judecătorul Zamfir fu extraordinar de surprins când îl 
anunţă uşierul că o elevă de liceu mărişoară-aşa-i spusese- 
doreşte să-i vorbească. O elevă de liceu?! Omulânalt, uscat, 
sclivisit, cu haina ireproşabilă, cu dunga pantalonilor 
impecabilă-scoase repede o oglinjoara din buzunar, îşi 
aranja pieptănătura, care nu-i acoperea prea bine chelia 
timpurie, şi-i spuse uşierului s-o poftească să intre. Deşi 
primea multe vizite feminine, pentru diferite intervenţii, era 
întâia oară în cariera lui că primea vizita unei eleve de 
liceu. Omul se credea irezistibil şi nu se sfii să-şi facă 
gânduri dintre cele mai îndrăzneţe în legătură cu vizita 
Anei. Ei şi ce-i dacă-i elevă de liceu? 

— Îşi zise el. Se pare că în vremile noastre nu mai există 
fete nevinovate. Judecătorul Zamfir o primi cu toată 
curtoazia, ca pe-o femeie în toată firea. Se hotărâse, încă 
înainte de-a întră Ana, să-i dea toată atenţia cuvenită unei 
femei; dar după ce o văzu, îşi dădu sama că nici n-ar fi putut 
s-o primească altfel: dinaintea lui, deşi în uniformă, nu 
stătea o elevă de liceu, ci o domnişoară. Şi încă ce exemplar 
de rasă!” îşi zise el în gând. Ana îşi pleda cauza cu toată 
căldura, privind limpede şi cinstit în ochii omului care o 
invitase să se aşeze şi să-i spună care îi este păsul. Nu se 
simţi umilită, cerând pentru tatăl ei o slujbă aşa de 
modestă. Şi parcă nici magistratul nu se mira că o fată atât 


de frumoasa şi de bine-crescută are un tată de aşa joasă 
condiţie socială. 

Anei îi fu deajuns o privire pentru a-şi da sama ce impresie 
făcuse asupra omului. Toată faţa lui era inundată de lumină, 
iar pupilele ochilor i se măriseră. Ascultând-o, pe buzele lui 
întredeschise juca un zâmbet subţire, deşi nimic din ceea 
ce-i spunea Ana n-ar fi trebuit să-l facă să zâmbească. Se 
afla în faţa unei drame sociale: o fată tânără, o elevă de 
liceu, era constrânsa de împrejurări potrivnice vârstei sale 
să-şi ia pe umerii-i fragezi griji de om matur. 

— A mai făcut undeva serviciu până acum tatăl dumitale? 
Întrebă el după ce Ana isprăvi şi-şi puse mâinile în poală. 

— Da, şase ani. La o bancă, aici în oraş. Cursor. 

— Foarte bine, domnişoară. Deci are experienţă, cunoaşte 
oraşul. 

— Da. Şi să ştiţi-nu o spun pentru că e tatăl meu, ci pentru 
că acesta e adevărul-e un om deştept, cu şcoală. 

— Foarte bine, domnişoară! 

Cât timp vorbise Ana, judecătorul nu o slăbise din ochi, şi 
lumina de pe faţă nu i se umbrise. 

— Numirea lui ar fi sigură dacă ar putea să şi locuiască în 
clădire. Avem nevoie de un aprod care să doarmă aici. Dar 
nu e decât o cameră şi am prefera deci pe unul necăsătorit. 

— Dar, am uitat să vă spun, tata ar veni singur. Mama ar 
rămâne acasă, la gospodărie. Ea nu vrea să se mute la oraş. 

— Perfect, domnişoară! S-a făcut! Unde-i cererea? 

— Cererea?! Care cerere? 

— Cum care cerere?! Cererea de angajare? N-ai adus-o? 

— N-am ştiut că e nevoie de cerere... 

— Am să-ţi pun o notă rea. 

— Vă rog? 

— Zic ca am să-ţi pun o notă rea la... Practică. Cum se 
poate ca o elevă în clasa a şaptea să nu ştie că fără un act 
scris nu se poate lua în samă nici o cerere de angajare?! 

Se uită încântat la ea. Uimirea, încurcătura care i se citea 
pe chip îi dădea o expresie adorabilă. 


— O s-o aduc peste două zile, zise Ana. 

— Peste două zile e prea târziu! 

— Dar tata, oricum, nu e în oraş... 

— Dar nici nu e nevoie să fie! Şezi, te rog, la biroul meu şi 
fă dumneata cererea în numele lui. 

— Se poate? 

— Bineînţeles că se poate! E numai o formalitate. Îi dădu o 
foaie de hârtie şi stiloul lui. Ana se aşeză pe scaunul de la 
birou. 

— Ai învăjat desigur, la stilistică, cum se face o cerere. 

— Da, însă... 

— Am înţeles. Scrie, deci. Ţi-o dictez eu. 

Judecătorul Zamfir i-o dictă cât putu de rar, aplecându-se 
mereu, când de la dreapta, când de la stânga, când din 
spatele fetei, subt pretextul să vadă dacă poate dicta mai 
departe. 

Ana scria cu litere mari, energice, ceea ce-l cam surprinse 
pe judecător. Părea un scris bărbătesc. 

— Ce faci? 

— Întrebă el la un moment dat. Scrii aşa pentru a semăna 
scrisoarea cu a unui bărbat? Încerci să imiţi scrisul tatălui 
dumitale? 

— Nu! Aşa e scrisul meu obişnuit. Iata, săracul, n-are 
scrisoare chiar atât de frumoasă. 

— Ăst i sună a autoapreciere! 

— Dumneavoastră nu vă place? 

— Cum de nu! E un scris foarte clar şi foarte energic. 
După scris, pari o fată cu foarte mare voinţă. 

— Sunt prima în clasă! 

— Nu mai spune! Felicitările mele! Cred că eşti prima la 
toate. Te rog, continuă. Unde am rămas? 

Şi domnul Zamfir iarăşi se aplecă peste umărul Anei ca să- 
şi găsească şirul ideilor... 

Dictarea ţinu mult. Judecătorul nu se putea răbda, când se 
apleca asupra scrisului, să nu atingă, când umărul, când 


braţul fetei. Ana părea să nu ia în samă nimic, dar strângea 
tot mai tare din dinţi. 

— Gata! De-acum numai timbru trebuie să-i pui şi e în 
regulă. 

— Ce timbru? N-am nici-un timbru! 

— Aşteaptă puţin, să-i spun omului de serviciu să aducă 
unul. 

— Pot să mă duc eu după timbru... 

— De ce?! Omul e aici, la-ndemână. 

Şi ieşi să-i spună aprodului să cumpere un timbru. 

Urmă un sfert de oră penibil. Judecătorul, neslăbind-o 
mereu din ochi, voi să ştie multe despre ea, despre liceu, 
despre fetele din internat, despre profesoare. Ana, bănuind 
că judecătorul Zamfir îi spusese aprodului să nu se-ntoarcă 
prea curând, întră în joc şi începu să-i evite întrebările prin 
răspunsuri care le anticipau şi în acelaşi timp schimbau 
direcţia convorbirii, prin povestiri detaliate despre aspecte 
secundare care nu puteau să-l intereseze pe Zamfir, ori, 
când nu mai avea altă ieşire, prin replici tăioase. 
Judecătorul pricepu că are-n faţa lui o fată inteligentă şi 
care cunoştea arta conversaţiei în gol, şi fu şi mai intrigat. 
Dacă tatăl ei era un simplu ţăran ştiutor de carte, de unde 
căpătase ea, aşa de timpuriu, rafinamentul acesta atât de 
subtil? 

În sfârşit, sosi şi aprodul cu timbrele, şi până să le lipească 
judecătorul pe cerere, Ana-i întinse omului o piesă de 
douăzeci de lei, ca să i le plătească. 

— N-am restul, domnişoară, zise acesta. 

— Dar nici nu ţi-am cerut restul, răspunse Ana. 
Judecătorul prinse dialogul şi-şi zise: Ia te uită, domnule! Se 
poartă de parcă n-ar fi cine spune că este! 

— lată, am pus şi rezoluţia pe cerere, domnişoară Muja. Şi 
trebuie să ştii că mai sunt peste douăzeci la mine în sertar! 
— Vă sunt foarte recunoscătoare, domnule judecător. Vă 
mulţămesc atât în numele meu, cât şi în numele tatei. Acum 


numirea e sigură? Şi dacă este, când trăbă să se prezinte 
tatăl meu la slujbă? 

— Bineînţeles că-i sigură! 

— Răspunse judecătorul, puţin contrariat de întrebarea 
Anei. Să se prezinte peste şase zile. La 15 octombrie. 

— Încă o dată, toate mulţămirile mele, domnule judecător. 
Şi acum, vă rog să mă scuzaţi, dar trăbă să plec. Mă 
grăbesc. Am lipsit cam mult, şi nu vrea s-o supăr pe doamna 
directoare. 

— Ai venit aici cu permisiunea ei? Ana îl privi mirata. 

— Se-nţălege! Altfel cum aş fi părăsit internatul?! 

— Şi directoarea dumitale cunoaşte motivul care te-a adus 
aici? 

— E normal să-l cunoască! 

— Şi ştie că ai venit la mine? Întrebarea o pusese cu o voce 
schimbată. 

— Da. Ştie tot. 

— Şi, te rog, domnişoară Muja, de unde ştiai dumneata că 
trebuie să mi te adresezi tocmai mie? 

— De la domnul judecător Frunzescu. 

— Da, mi-aduc aminte că mi-a pomenit de tatăl dumi-tale. 
Îl cunoşti mai de mult pe domnul Frunzescu? 

— Da, de câţiva ani. Fiica lui, Rada, e cea mai bună 
prietena a mea, răspunse Ana, ridicându-se de pe scaun şi 
înclinându-se uşor în chip de salut. 

Şi, îndreptându-se cu paşi fermi spre uşă, părăsi camera. 
După ce ieşi în strada, se scutură instinctiv, ca şi cum ar fi 
vrut să scuture de pe ea un praf ce-i făcea impresia că i se 
lipise de uniformă, şi îşi trecu mâna peste faţă. Apoi se 
îndreptă repede spre internat. Era mulţumită. Reuşise. 
Numirea lui lon Muja se făcu a doua zi, şi judecătorul 
Frunzescu i-o comunică Anei. lar Ana se folosise de cel 
dintâi prilej ca să-l anunţe pe taică-său. Şi cum avea să le 
dea mai multe veşti bune părinţilor, se bucurase să li le 
ducă ea însăși. 


La câteva zile după intrarea lui Ion Muja în slujbă, domnul 
Frunzescu o întrebă pe Ana, care se afla în vizită la Rada: 

— E adevărat că ai dus personal cererea tatălui tău la 
judecătorul Zamfir? 

— Da, răspunse Ana, fără nici o ezitare. Tatăl Radei 
încruntă sprâncenele. 

— Dacă m-ai fi întrebat pe mine, nu te-aş fi sfătuit... Zise 
el. Domnul acela nu are o faimă prea bună. Îl vizitează, 
pentru intervenţii, cam prea multă lume feminină. 

— Dar eu n-aveam pe cine să trimet la el! Răspunse Ana. 

— E adevărat dar poate că-l numea şi fără vizita ta, zise 
domnul Frunzescu, ştiind că el n-ar mai fi intervenit încă o 
dată la judecătorul Zamfir şi că în nici un caz n-ar fi dus el 
cererea lui lon Muja. 

— Nu ştiu dacă ar fi făcut-o. Ce ştiu, e că tata avea mare 
nevoie de numirea asta, şi că dumneavoastră mi-aţi spus că 
erau vreo douăzeci de cereri. Dumnealni mi-a spus tot aşa. 

— Da, asta-i adevărat. 

Domnul Frunzescu nu mai zise nimic, dar o învălui pe fiică- 
sa, pe Rada, care, la braţ cu Ana, ascultase convorbirea, 
într-o privire îngrijorată. Ca şi când ar fi început să se 
teamă de prietenia Radei cu Ana. După ce rămaseră 
singure, Rada o întrebă: 

— Ştii de ce nu-i place tatei că ai fost acolo? De ce se 
spune că Zamfir nu are o faimă prea bună? 

— Mi se pare că ne-a spus însuşi domnul Frunzescu: 
pentru că primeşte prea multe vizite feminine. 

— Da. Dar tocmai asta E. Înţelegi la ce fel de vizite a făcut 
aluzie? De ce natură sunt vizitele acelea? 

— Pentru intervenţii. A spus-o chiar tatăl tău. 

— A spus-o, dar nu putea sa vorbească pe faţă. E vorba, 
draga mea, de nişte vizite cam... Deochiate. Tot oraşul ştie 
că-i un mare Don Juan. Şi e compromiţător pentru o femeie 
sau pentru o fată să-i facă vizite. 

— Se poate să fie aşa cum zici că ştie tot oraşul. Nu te 
contrazic. Dar eu, şi în cazul că aş fi ştiut ce se vorbeşte pe 


sama lui, tot aş fi intervenit la el pentru numirea tatei. Doar 
ţi-am spus în ce situaţie sunt părinţii mei! Cine să le vină 
într-ajutor? Oamenii politici care l-au adus la oraş, i-au dat 
asigurări că va rămâne la bancă până la pensionare. Altfel 
mama nu s-ar fi mişcat din sat. Când au venit aici, şi-au 
vândut vitele, şi-au dat în parte moşia, şi acum nu mai au cu 
ce să-şi refacă gospodăria. 

— Da, ştiu, mi-ai spus. Însă noi trebuie să ţinem şi la 
numele nostru bun. Doamna directoare a ştiut pe cine 
anume vrei să vezi la tribunal? 

— Se-nţălege! Nici nu mi-a trecut prin cap să-i ascund de 
ce şi la cine mă duceam la tribunal. 

— Atunci mă mir cum de ţi-a dat permisiunea să-l vezi pe 
Zamfir! Ea ştie bine ce faimă proastă are judecătorul acela! 
— Ei, iată că mi-a dat totuşi permisiunea. Poate că se va fi 
gândit şi dumneaei, cum mă gândesc şi eu acuma, că decât 

faima bună e mai de preţ altceva. 

— Ce anume? 

— Existenţa cuiva, existenţa unei familii. 

— Chiar cu preţul compromiterii numelui bun? 

— Cu compromiterea lui reală, în fapt, desigur că nu. Dar, 
în ce mă priveşte, câtă vreme sunt curată şi dreaptă, nu-mi 
prea pasă de ce spune gura lumii, de aşa-numiţi faimă bună 
sau rea. Am început să înţăleg şi eu cu ce măsuri te 
apreciază lumea... 

— Ano, n-ar trebui să judeci aşa. Multe depind în viaţă de 
ceea ce crede lumea despre noi, de felul în care suntem 
văzute! 

— Ei bine, Rado, eu m-am hotărât să nu mă orientez după 
gura lumii nici să izbutesc în viaţă după faima ce-mi vor 
face-o alţii, ci după propria mea convingere, aşa cum îmi va 
porunci, de fiecare dată, conştiinţa mea. 

— Pornind pe drumul ăsta, poate că odată şi-odată ai să 
regreţi. 

— Nu ştiu, se poate, dar n-am de ales. Pe alt drum nu pot 
merge. 


XVI. 

Ana Muja întră în noul an şcolar, în clasa a şaptea, 
stăpânită puternic de senzaţia că trecuse un foarte lung 
interval de timp de la examenele de fine de an ale clasei a 
şasea. Zadarnic îşi zicea că n-au trecut decât două luni şi 
jumătate de la întoarcerea la vechiul ritm al cursurilor şi al 
pregătirii lecţiilor; ea simţea mereu distanţa enormă dintre 
vechiul şi noul an şcolar. 

Avu nevoie de o sforţare conştientă de câteva săptămâni 
până să se poată obişnui din nou cu ritmul şcolii. 
Experiențele ei din cursul vacanței, frământările sufleteşti 
prin care trecuse, noua luptă pe care o începuse cu viaţa, 
noile preocupări, o făceau să asculte prelegerile şi să 
citească lecţiile cu capul gol de pricepere, gândurile 
fugindu-i mereu într-altă parte. Nu o mai interesa în nici un 
fel cartea, şcoala; era obsedată doar de planurile prin care 
va putea birui în viaţă. 

De multe ori senzațiile o asaltau fără nici un fel de logică, 
menţinând-o într-o stare de încordare, de veghe asupra sa 
însăşi, alteori aruncând-o într-o stare opusă, de oboseală, 
dominată de sentimentul zădărniciei oricărui efort. 

La început puse schimbarea aceasta pe sama distanţei în 
timp dintre sfârşitul vechiului an şcolar şi începutul celui 
nou. Dar, observându-şi colegele, îşi dădu sama că 
majoritatea lor rămăseseră nişte copile şi că timpul trecut 
între cei doi ani şcolari nu putea fi singura cauză a 
schimbării ei. Analizându-se, înţelese mai întâi că se 
scuturase de continua sa preocupare de propria-i persoană, 
de năzuinţa ei înverşunată de-a ajunge o fată pregătită să 
între în clasa socială la care râvnea. Farmecul vechi se 
împrăştiase: clasa suprapusă nu o mai atrăgea ca un ideal, 
de când începuse să o cunoască, ci ca un câmp de luptă, pe 
care ea trebuia să biruie cu orice preţ. Vanitatea şi mândria 
ei ieşiseră din faza îngustă şi mărginită a copilăriei, când o 
umilea condiţia mizeră a părinţilor ei şi când făcuse sforţări 
uriaşe ca să-şi însuşească bunele maniere din societatea 


cultă, să-şi dobândească educaţia socială pe care o 
considera necesară în atingerea scopului propus. Acum se 
dispreţuia când se gândea la astfel de prostii. Revenise cu 
sinceritate la sentimentul natural faţă de părinţi, înțelegând 
că poziţia şi situaţia materială în care trăiau nu scade cu 
nimic valoarea lor umană, între timp, se convinsese că mulţi 
oameni din pătura socială spre care râvnise nu preţuiau cât 
taică-său şi cât maică-sa. E adevărat, i se părea puţin 
ridiculă satisfacția lui taică-său de-a fi aprod, de-a fi în 
rândul domnilor. Totuşi acest ridicul nu o făcea să-l 
desconsidere, ci să-l compătimească şi să se gândească la el 
cu un fel de duioşie tristă, ca la cineva rămas, şi la vârsta 
maturității, în naivitatea copilăriei. 

Nu mai încerca să ascundă situaţia socială a părinţilor săi. 
Multe din colegele ei se simțeau jignite, revoltate, când o 
auzeau uneori vorbind acum despre greutate i cu care unii 
oameni îşi câştigă, în România mare, pânea cea de toate 
zilele, şi menţionându-i, printre aceştia, şi pe părinţii ei. 

Nu mai trăia izolată. Dar colegele observară la ea, acum, 
altă sminteală, cum o numeau ele: se purta ca şi când ar fi 
fost o femeie matură, iar ele... Nişte biete copile necoapte. 
Li se părea-şi nu se înşelau prea mult-că Ana adoptase faţă 
de ele un fel de atitudine protectoare. Totuşi, aşa cum era 
acum, le era cu mult mai simpatică decât în anii trecuţi; 
fetele, internele îndeosebi, simțeau că nu mai aveau de-a 
face cu fata mândră şi rece de mai nainte. Dar, totodată, 
simțeau că, totuşi, rămăsese în ea ceva din vechea Ana 
Muja. Deşi acum nu mai refuza societatea lor, ele simțeau 
că trăieşte într-o altă lume, că e dominată de o voinţă, de o 
hotărâre care o ridicau peste preocupările comune. La 
începutul anului şcolar, Ana avu câteva săptămâni grele. 
Dădu chiar câteva răspunsuri slabe, când fu ascultată la 
unele materii, încât profesoarele începură să se mire. Dar 
curând, vacanţa, cu impresiile-i puternice, turburătoare, 
începu să între tot mai mult în umbra uitării, până când, la 
un moment dat, Ana îşi simţi sufletul eliberat de poverile 


verii şi dominat din ce în ce mai puternic de vechile ei 
preocupări de elevă, de dorinţa ei de a birui în viaţă. Se 
puse pe lucru cu puteri înzecite, petrecându-şi tot timpul 
liber cu nasul în cărţi, citind carte după carte din biblioteca 
liceului şi împrumutând uneori şi alte cărţi, pe care nu le 
găsea acolo, de la colegele ei externe. 

Lucrul în cancelaria liceului, ca ajutoare de secretară, 
două ceasuri după-amiază, nu i se părea greu. Se obişnuise 
repede cu munca de-acolo şi lucra cu spor. Mai mult, efortul 
acesta suplimentar îi ţinea trează conştiinţa că datoria ei 
era să învingă orice greutăţi, să biruie în orice împrejurări. 
În acelaşi timp, cu fiecare carte citită, orizontul ei se lărgea. 
Cuceririle spiritului omenesc o încântau. Citind istorie, 
istoria o cucerea şi se hotăra să se înscrie la Facultatea de 
istorie; citind filosofic, se răzgândea şi se hotăra să studieze 
filosofia; citind literatură, îşi zicea că toată viaţa ar trebui să 
se ocupe numai de literatură. Fiecare materie îi deschidea 
porţi largi, prin care întrevedea cunoaşterea unor lumi noii, 
pline de frumuseți nebănuite. O parte din experienţele 
vacanței o regăsi în cărţile de literatură, mai ales în 
romane. Dacă le-ar fi citit mai înainte, s-ar fi lăsat furată de 
sentiment. Dar experienţele făcute în timpul vacanței 
reduceau la proporţii reale creaţiile fanteziei autorilor. 

Înţelese degrabă că ceea ce ştia din experienţă era încă 
prea puţin, aproape nimic faţă de ceea ce se putea întâmpla 
în viaţă, în viaţa acelei pături sociale spre care râvnise şi din 
care erau luate aproape în exclusivitate subiectele 
romanelor. Lucru curios însă: Nimic din ceea ce citea în 
aceste romane nu o surprindea, ca şi când ea şi-ar fi făcut o 
părere definitivă asupra acestei clase sociale şi s-ar fi 
aşteptat să întâlnească în cărţi ceea ce văzuse, auzise sau 
bănuise pe baza celor văzute şi auzite: scandaluri de natura 
celui ce izbucnise în sară aceea la conac, adultere şi 
divorţuri, traiuri în trei, tipuri de felul lui Jean Frunzescu, a 
judecătorului Zamfir, a inginerului Marinescu, a tinerilor şi 
tinerelor cunoscuţi pe plajă; suferinţe grele, ca ale familiei 


Ionescu; goana după situaţii, distracţii şi plăceri; libertinaj 
asemenea celui descoperit de ea la mare; superficialitate, 
intrigi şi calumnii cum văzuse la oaspeţii de la conac; femei 
hotărâte şi voluntare ca doamna Frunzescu; bărbaţi molâi 
ca domnul Frunzescu; femei care semănau cu directoarea 
şi cu profesoarele ei; fete ca Rada sau ca sumedenia de 
tipuri din internat. Cărţile conţineau însă, în forme şi subt 
aspecte nespus de variate, şi în gradaţii nesfârşite, viaţa 
întreagă a acestor oameni, nu simple fragmenta, cum 
cunoscuse ea. Un furnicar şi o țesătură de patimi şi de 
intrigi care o captivau, îi ţineau treaz interesul şi o făceau 
să nu mai lase cartea din mână până nu o termina. Dar ceea 
ce o captiva în mod deosebit era desfăşurarea luptei pentru 
existenţă şi iubirea. Rămase surprinsă când descoperi în 
pătura socială pe care ea, în conştiinţa ei, o condamnase 
definitiv, lupte înverşunate împotriva obstacolelor pe care le 
ridica viaţa în faţa celor care voiau s-o cucerească; când 
întâlni tipuri de tineri şi de bărbaţi cu înalte preocupări 
intelectuale şi morale, tipuri de femei şi fete pure, care 
dispreţuiau şi condamnau, ca şi ea, traiul josnic, ba chiar şi 
situaţiile materiale pe care ea vroia să le cucerească. 
Uneori cădea pe gânduri. Să fie care chiar atât de variată 
viaţa acestei clase sociale care-i pângărise ei sufletul? Să fie 
oare chiar atât de complexă? 

O captiva şi iubirea, întâlnită în mai toate cărţile pe care le 
citea, şi adeseori rămânea visătoare, cu volumul deschis 
dinainte-i. Era oare acesta un sentiment dominant în viaţă, 
era însăşi viaţa, cum bănuia din cele citite? Nu-l înţelegea. 

De când se ştia, fusese roabă numai mândriei, dorinţei de- 
a ajunge pe aceeaşi poziţie socială cu fetele din clasa cultă, 
de-aşi însuşi purtările lor, educaţia lor, de-a atrage atenţia 
tinerilor asupra ei, de a fi admirată. Dar în toate acestea nu 
era nici urmă din acea puternică bătaie a inimii pe care o 
întrezărea în dragostea eroilor din romane. 

Nenorocul că întâiul tânăr care se apropiase de ea, Jean 
Frunzescu, să nu se apropie pe calea inimii, ci a trupului, 


revoltând-o, îi ferecase sufletul, şi ea nu şi-l mai putea 
deschide pentru a înţelege adevărata iubire. Promiscuitatea 
de la mare, care o scârbise adânc, pusese încă o platoşă 
peste sufletul ei, care simţea nevoia de a-şi apăra castitatea 
feciorelnică împotriva oricărei brutalizări. De aceea uneori 
nu mai ştia ce să creadă: erau numai vise iubirile din 
romane, sau puteau fi adevărate? Pentru că nu găsea nici 
un răspuns în sufletul ei la această întrebare, se întorcea, 
bucuroasă să scape de sentimentul unei neputinţe, la 
munca de fiece zi, cu rezultate pozitive, căre-i dădea 
încredere în forţele ei. 

În cursul noului an şcolar, fu invitată de mai puţine ori 
decât în trecut de familia Frunzescu. La început, remarcând 
această rărire a invitaţiilor, o puse pe sama situaţiei sociale 
a lui taică-său. Se gândise că, desigur, era greu pentru un 
judecător s-o primească în casa lui pe fata unui aprod de 
tribunal. Şi probabil că, dacă n-ar fi fost prietenia Radei, n- 
ar mai fi fost invitată deloc. Apoi, după discuţia cu Rada 
despre judecătorul Zamfir, bănui că însăşi prietena ei rărise 
invitaţiile pentru că punea prea mult preţ pe gura lumii şi 
pe numele bun al familiei Frunzescu. Adevărul era însă cu 
totul altul, sau, mai bine zis, aproape cu totul altul. Şi 
funcţia lui Muja, şi vizita Anei la judecătorul Zamfir 
influenţaseră sentimentele familiei Frunzescu faţă de ea. 
Dar mai greu atârnase în cumpăna hotărârii doamnei 
Frunzescu de a nu o mai invita decât foarte rar pe Ana la ei 
în casă, o scrisoare ce sosise pentru ea pe adresa familiei 
Frunzescu. Plicul purta tipărit numele unei fabrici din laşi 
la care lucra inginerul Marinescu. 

Şi mama şi fata fură intrigate de scrisoarea aceasta. Oare 
ce putea să-i scrie Anei inginerul Dinu Marinescu? Şi de ce 
să-i trimită Anei o scrisoare, când Rada nu primise de la el, 
de când plecaseră de la mare, decât o simplă ilustrată? Şi- 
apoi, cum de-şi permiteau, atât inginerul Marinescu cât şi 
Ana, să corespondeze folosind adresa lor? Era o necuviinţă 
care o indignă adânc pe doamna Frunzescu. Şi, la urma 


urmelor, ce avea să-i spună Anei atât de confidenţial 
inginerul Marinescu de-i trimitea o scrisoare închisă? 
Inginerul era o partidă bună pentru Rada. Cele două familii 
trecuseră de mult de faza simplelor aluzii despre viitoarea 
căsătorie a copiilor... Şi acum, deodată, nitam-nisam, întră 
la mijloc fata asta, Ana, căreia Rada îi acordase prietenia ei 
devotată şi pe care ei o primiseră cu braţele deschise în 
casa lor, ba încă îi oferiseră şi o vacanţă la conac şi la mare. 
E adevărat că tinerii se cunoscuseră la mare şi că acolo, în 
vârtejul jocurilor de pe plajă, se apropiaseră unul de altul. 
Dar, mă rog, aşa-i la mare! Tinerii mai flirtează între ei. Dar 
de aici şi până la a-i scrie scrisori închise şi de a le trimite 
pe adresa familiei lor e o distanţă! 

— Să-i duci scrisoarea, Rado, dar să-i spui că noi nu 
suntem oficiu poştal. Dacă-i mai scrie, să-i trimită epistolele 
la liceu, ori să-şi caute alt intermediar. Rada era tentată să 
deschidă plicul: ardea de curiozitate să ştie ce-i scrie. Dar 
pentru că ştia că aşa ceva nu se cuvine să facă, îi duse 
scrisoarea. Nu însă fără să-i încolţească în inimă un 
sentiment de invidie. 

Ana luă scrisoarea fără măcar să bănuiască de la cine-i. 
Numele firmei de pe plic nu-i spunea nimic. Uitase de mult 
la ce fabrică lucra inginerul, cum uitase şi de bileţelul pe 
care i-l dase la despărţire, iar ea îl aruncase în mica ei 
poşetă de la mare, ce zăcea acum în cufărul ei de la 
internat. Căzuseră asupră-i, la sosirea acasă, atâtea 
evenimente noi-scoaterea din slujbă a lui taică-său, 
suprimarea bursei, concursul, funcţia ei de ajutoare la 
secretariat-încât uitase cu totul de bilet. Numai după ce 
deschise plicul şi se uită la iscălitură îşi aduse aminte de el. 
Oare nu-l pierduse? Îşi aminti că pe bileţel era şi un rând 
scris cu creionul, pe care nici nu apucase să-l citească. 

— E de la inginerul Marinescu, îi spuse ea Radei, care 
aştepta să vadă ce impresie îi va face Anei scrisoarea. 

— Asta ştiu şi eu. 

— De unde ştii? 


— După firma de pe plic. Ana se uită la plic. 

— Asta e adresa lui? 

— Ei, parcă tu nu ştii ca el lucrează acolo! 

— Voi fi ştiut, dar am uitat de mult. Tare de mult! Ţie nu ţi 
se pare, Rado, că am fost la mare acum un veac? 

— Ce prostie! Cum să mi se pară aşa ceva? Dimpotrivă, mi 
se pare că de-abia ne-am întors. Uite, încă mai suntem 
bronzate. 

— Ba, mie mi se pare că a trecut foarte mult timp de- 
atunci. Aproape c-am uitat cum a fost. 

— În cazul acesta îl vei fi uitat şi pe Marinescu. 

— Până acuma, da. Am avut atâtea năcazuri, atât de mult 
de lucru! Vezi, am şi uitat să-ţi spun că, la despărţire, 
înainte de a ne urca în maşină, el mi-a spus că-mi va scrie 
pe adresa voastră, şi nu la liceu. Credeam că glumeşte, cum 
e felul lui, şi nu credeam că are vrun rost să vă spun. Şi 
acuma regret că nu l-am oprit să-mi trimeată scrisorile pe 
adresa voastră. Poate că m-ar fi ascultat. 

— Şi de ce regreţi? 

— Păi, lasă impresia că mi-ar scrie cine ştie ce lucruri pe 
care nu le-ar putea citi şi doamna directoare. Şi-apoi cred 
că nu se cade să vă deranjeze pe voi cu scrisorile adresate 
mie. 

— Da, a făcut şi mama oarecare aluzie la asta. 

— Ei, vezi! I-am spus că, dacă vrea să-mi scrie, să-mi 
trimeată epistolele la liceu, dar să nu spere la vreun 
răspuns, pentru că doamna directoare le va arde. Se vede 
că s-a chiar temut de asta... Bineînţăles că eu glumeam... 
Dar, ia să vedem, ce-mi scrie! Şazi aci pe scaun şi ascultă. 

Şi Ana despătură hârtia, pregătindu-se să citească. 

— O, te rog, nu! Nu se cade să ascult! Zise Rada, 
răzgândindu-se şi ridicându-se de pe scaun. 

— Te rog, rămâi şi ascultă! Ce poate să-mi scrie decât nişte 
prostii? Şi-apoi, nu-l cunoaştem amândouă? Ba tu de mai de 
mult ca niine. Ascultă deci. 

Rada, nehotărâtă, şezu totuşi. Şi Ana începu să citească: 


Stimată domnişoară Ana, Ştiindu-te foarte uitucă, să-mi 
dai voie ca mai întâi să mă prezint. Sunt inginerul 
Marinescu, directorul etcaetera. Nu-ţi spun toate titlurile 
pentru că tot nu le-ai ţine minte. 

Ana râse: 

— Nu ţi-am spus? Prostii de-ale lui. Zâmbi şi Rada. Ana 
continuă: 

Îmi iau deci voia să-ţi amintesc că te-am cunoscut la mare, 
în tovărăşia unei cunoştinţe scumpe mie, a domnişoarei 
Rada Frunzescu. 

— Ei, poftim! Vezi că trebuia să ştii şi tu ce-mi scrie? Zise 
Ana, oprindu-se iarăşi din citit. 

— Mi-a trimis şi mie trei ilustrate, de când ne-am 
despărţit, zise Rada, sporind cu două numărul vederilor 
primite. 

— Stai să vedem ce mai spune. 

Ţi-am promis să-ţi scriu, dar am tot amânat de pe ozipe 
alta. Deşi mi-ai spus că eşti prima în clasă, mai târziu am 
aflat că ai de dat două corijenţe, şi nu vroiam să te distrag 
de la învăţat. Pentru că ar fi fost păcat să repeţi clasa, 
având dumneata, după părerea mea, şi pentru clasa a 
şaptea prea mulţi ani. Acum am fost informat că ai trecut cu 
bine examenele. 

— Ei poftim! Nu ţi-am spus? Pagubă că nu-i de faţă, căci 
nu i-aş rămâne datoare cu răspunsul. 

— Da, e o fire veselă detot, Dinu. 

— Care Dinu? 

— Marinescu! 

— Nici nu ştiam că-l cheamă Dinu. Frumos nume! 

— Da, frumos! Nici cel care-l poartă nu-i departe de... 
Nume, zise Rada, dezgheţată acum detot. 

— Aşa ţi se pare? Eu, drept să-ţi spun, nici n-am băgat 
bine de samă. Era atâta tineret acolo! 

— Da, însă tu ai stat mai mult în compania lui. Anei i se 
păru că descoperă în vocea Radei o nuanţă de regret, îi 


aruncă o privire iscoditoare, dar imediat replică, pe un ton 
neutru: 

— Îmi plăcea să mă duelez cu el în vorbe. E plin de duh. 
Fac legământ că-i voi răspunde la scrisoarea asta, nu-i voi 
rămâne datoare. 

Şi continuă să citească: 

Toate sunt bune când se sfârşesc cu bine, domnişoară Ana, 
şi te rog să primeşti felicitările mele. Ce fel de profesoare 
pot fi acelea care dau note rele unei fete drăguţe?! În locul 
lor... hm! Dar nu-ţi mai spun ce-aş face eu în locul lor cu 
fetele frumoase ca dumneata şi ca prietena dumitale 
Rada... Ştii că nu mă pot reţine să spun? V-aş hrăni numai 
cu miez de nucă, şi nu v-aş pune niciodată să răspundeţi la 
lecţii. 

Fetele râseră cu hohote. 

— Ce nebun! Exclamă Rada. 

— Nebun de legat! Dar ia să vedem ce mai scrie nebunul. 

În definitiv, mă întreb şi te întreb şi pe dumneata: De ce 
mai umblă fetele frumoase la şcoală? Să urmeze liceul şi 
universitatea cele urâte, cele care nu au nici o nădejde că 
se vor mărita... lată, mă gândesc cu groază că poate chiar 
pentru mâne ai de rezolvat cine ştie ce probleme de 
algebră. Cum să între algebra şi trigonometria într-un cap 
de fată frumoasă şi spirituală, când ele sunt nişte materii 
atât de aride şi fără de duh? Dacă aş fi acolo, ţi le-aş rezolva 
eu, căci în capul meu se plimbă, ziua-noaptea, numai cifre şi 
formule. Nu sunt de invidiat, dar n-am încotro: matematica 
e baza slujbei mele. Tot aşa cum bucătăria şi croiul trebuie 
să fie baza slujbei dumneavoastră, a fetelor frumoase, bune 
de măritat. Ah, cât de mult ador eu fetele care ştiu să facă 
bucate bune şi rochii frumoase! Acestea sunt fetele ideale, 
la care visez mereu! 

— Da-i nebun detot! Exclamă Rada. 

— Ori face pe nebunul! Adaogă Ana. 

— În orice caz, e mai amuzant decât l-am ştiut, zise Rada. 

Ana continuă: 


Scumpă domnişoară Ana, regret foarte mult şi că fete ca 
dumneata şi ca Rada îşi bat capul cu limba latină, dar când 
termină clasa a opta nu pot traduce o frază ca aceasta: 
Injandum regina jubes renovare dolorem, sau un vers din 
Ovidiu, care, de pe ţărmul apropiat de plaja noastră, al 
Pontului Euxin, trimitea epistole disperate la Roma şi scria 
„Ei mihi quod domino non licet ire tuo”. Dacă ai putea 
traduce cele două versuri, poate ai înţelege ceva din 
sentimentele unui exilat, nu la Constanţa, ci într-o fabrică 
din laşi. Şi acum te las să-ţi vezi de carte. N-aş dori- 
ferească Dumnezeu! 

— Să te abat de la lecţii, şi să mai ai, şi în toamna viitoare, 
corijenţe, închinăciuni simpaticei familii Frunzescu şi 
sărutări de mână doamnei. Poate vei avea ceva de răspuns. 

— Ţi-aş răspunde numaidecât dacă ai fi de faţă! Încheie 
Ana cu ciudă. 

Era înciudată, dar faţa-i lumina. Era înciudită pentru că, 
într-adevăr, nu putea traduce acele versuri, rupte din text 
cum erau. Îşi bătu capul împreună cu Rada, dar nu-şi 
aminteau de unde erau luate. 

Rada era şi ea însufleţită. Se temuse de nu ştia ce, şiiată 
că, dimpotrivă, scrisoarea o amuzase. 

— Draga mea-zise e -mi-ai împlini o rugăminte? 

— Oricare. 

— Uite ce este. Iata e mare latinist. Dă-mi scrisoarea să ne 
traducă el versurile acelea. 

— Nu e cinstit să ne lăudăm cu penele altuia. Dar n-am 
nimic împotrivă. Iat-o! 

Rada voia scrisoarea şi pentru tâlcuirea versurilor acelora, 
dar mai ales pentru a-i demonstra mamei sale că epistola 
nu cuprindea nimic confidenţial. 

Doamna Frunzescu citi rândurile lui Dinu Marinescu, râse, 
dar pe urmă, după ce Rada întră în biroul domnului 
Frunzescu ca să-i traducă versurile latineşti, căzu pe 
gânduri. Oare de ce-i scria Dinu cu atâta îndrăzneală şi 
intimitate unei fete străine, fetei unui aprod, şi nu Radei? 


Instinctul ei feminin şi de mamă bănuia că subt aparenţa 
glumeaţă a scrisorii se ascunde ceva cu mult mai serios. 
Bănuiala i se întări când Rada îi aduse tălmăcirea celor 
două versuri: Regină, îmi porunceşti să reînnoiesc durerea 
groaznică, şi: 

Vai, stăpânului tău nu-i este îngăduit să plece împreună cu 
tine. 

Rada, şi după ce citi traducerea, rămase nedumerită, dar 
maică-sa nu-i mărturisi bănuiala ce începuse să-i 
încolţească în suflet. 

De la sosirea acestei epistole, Ana fu deci mai rar invitată 
în casa familiei Frunzescu. Era, în schimb, poftită în casele 
altor colege de clasă cu ea sau a unor fete ce erau prietene 
cu ea, căci acum Ana avea mai multe prietene decât înainte. 

Când îi adusese scrisoarea înapoi, Rada alăturase şi textul 
tradus, cu explicaţiile tatălui său. Ana citise traducerea şi 
notele, înălţase din umeri ca şi cum tot nu s-ar fi lămurit şi 
pusese epistola în cartea pe care tocmai o citea. Adevărul 
era însă că tălmăcirile celor două versete o puseseră pe 
gânduri, căci înainte de a le citi, cât ce rămăsese singură, 
după ce-i dăduse Radei scrisoarea ca s-o ducă acasă, Ana îşi 
căutase poşeta, pe care nu o mai folosise de când venise de 
la mare. O deschisese, şi, între alte mărunţişuri, găsi biletul 
pe care i-l strecurase în mână, la plecare, inginerul. Nu se 
înşelase. Era acolo un rând scris cu creionul: Nu poţi uita 
uşor o fată frumoasă şi deşteaptă. Era oare numai o vorbă 
ca atâtea altele auzite la mare? Ce altceva putea fi? Înălţase 
din umeri şi pusese hârtia la loc, în poşetă. Acuma, după 
citirea traducerii celor două versuri, rândul de pe hârtioara 
de la mare căpăta parcă un tâlc, dar ce tâlc anume, Ana nu- 
şi dădea sama. Simţea însă că Dinu o privise cu alţi ochi 
decât droaia aceea de tineri. Şi nu numai pe plajă, dar şi la 
despărţire. Ei, dar de ce să-mi pierd eu vremea cu 
descifrări de taine! 

— Îşi zise Ana. E destul că mi-a plăcut cum îmi scrie. Când 
o să am timp, o să-i răspund. Merită un răspuns! Dar acum 


am alte griji pe cap! Totuşi se gândi că ar trebui să-l anunţe, 
în două rânduri, că i-a primit epistola şi că nu-i va rămâne 
datoare. Ceea ce şi făcu îndată, adăogând că, dacă vrea să-i 
mai scrie, să-i trimită scrisorile pe adresa liceului, pentru că 
nu e nici o primejdie să fie arse. În tot cazul, să nu o mai 
deranjeze pe doamna Frunzescu. Şi sublinie cuvântul 
deranjeze. Puse cele câteva rânduri în plic şi vru să dea 
scrisoarea femeii de serviciu, să o pună la cutia de poştă de 
la poarta liceului. Dar se răzgândi, şi, cum era la parter, la 
secretariat, ieşi pe uşă şi puse însăşi plicul la cutie. În 
vacanţa de Crăciun, directoarea ar fi ţinut-o bucuroasă în 
internat. Mai erau unele restanţe la secretariat. Se miră de 
insistenţele Anei să o lase acasă, când, în anii trecuţi, ea se 
rugase să rămână în internat. 

— Nu voi lipsi toată vacanţa, doamnă directoare. Numai 
cele trei zile de praznic, când are şi tata concediu. Vom 
pleca împreună şi ne vom întoarce împreună! Îi era dor de 
mamă-sa, pe care nu o mai văzuse din toamnă, şi dorea să 
vadă cele două vaci pe care reuşiseră să le cumpere, pe la 
Sfântul Niculae, din economiile lui Ion Muja, la care 
adăogaseră un avans pe care îl luase el asupra salariului şi 
o mică participare a ei. Pe taică-său îl vedea în fiecare 
săptămână. Omul era mulţumit de slujbă, cruța ca un 
zgârcit, nu cheltuia pentru el nici cinci sute de lei pe lună. 
Era mândru de uniforma pe care o primise şi îşi făcea 
serviciul cu conştiinciozitate, spre mulţumirea tuturor, în 
mod deosebit era simpatizat de judecătorul Zamfir. Aproape 
de fiecare dată când Ana se ducea să-l vadă pe taică-său, 
judecătorul nu mai contenea să-l laude pe Muja. Laudele 
judecătorului îi plăceau Anei, dar nu se dumirea cum de 
aproape de fiecare dată când ea se ducea la taică-său, se 
nimerea să-l întâlnească, la ieşirea din tribunal, pe 
judecătorul Zamfir, deşi tribunalul era închis după-amiază. 
Odată, intrigată, îl întreba pe tată-său: 

— Dar ce tot caută domnul Zamfir după-amiaza la 
tribunal?! 


— Domnul judecător e un om foarte harnic - răspunsese 
Ion Muja. Vine la birou şi după-amiezile, de multe ori. Biroul 
domniei-sale este la primul etaj, cu fereştile spre strada. 
Uneori are şi vizite, domni şi doamne. E mare forfotă în 
jurul său. Aud că este unul din cei mai influenţi judecători 
din tribunal. 

Lucrând câte două ore după-amiezile la secretariat, Ana 
avu prilejul să-şi cunoască mai bine profesoarele, care, de la 
o vreme, nu o mai tratau ca pe o elevă, ci ca pe un fel de 
colegă. Ba, uneori, când lipsea secretara, îi destăinuia ei din 
ce motive trebuiau să facă o cerere, de ce era nevoie ca 
cererea să fie trimisă de urgenţă la inspectorat sau chiar la 
minister. 

Adeseori se întâmpla să se afle în secretariat câte două- 
trei profesoare deodată. Şi câte nu povesteau ele în astfel 
de ocazii! Despre întâmplările din familiile lor sau din alte 
familii din oraş, dar mai ales despre colegele care nu erau 
prezente. 

Ana, în vreme ce scria la birou, asculta poveştile acestea, 
şi sară, în pat, medita asupra lor. În cele mai multe cazuri 
nu auzea decât vorbe rele despre bărbaţi, şi mai ales 
despre femei. Nu-şi putea da sama dacă aceste vorbe erau 
spuse cu patimă, dacă erau calomnii sau daca exprimau 
adevărul. Nu avea nici o posibilitate de a le controla. Dar 
din zi în zi înţelegea tot mai bine că traiul acestor femei, 
veşnic iritate şi nemulţumite, care veneau în fiecare zi la 
şcoală ca să predea aceleaşi şi aceleaşi cursuri şi care 
aşteptau cu nerăbdare sfârşitul lunii ca să-şi încaseze 
salariul, nu era deloc uşor. Nu li se întâmpla nimic 
neaşteptat care să le scoată din monotonia zilnică şi să le 
schimbe cât de cât viaţa. Şi toate râvneau să aibă relaţii în 
societatea oraşului, lucru foarte greu de realizat pentru o 
femeie singură, fără familie. Ani de-a rândul Ana năzuise să 
ajungă şi ea profesoară, să aibă salariul ei, să fie 
independentă, să poruncească elevelor şi ele să o asculte, 
să-i ştie de frică. Acum însă idealul acesta rămăsese undeva 


departe în urmă. Şi se bucura că renunţase la el, pentru că- 
se întreba ea-ce plăcere poate fi să predai an după an 
aceleaşi lecţii, să ajungi un fel de moară care macină mereu 
acelaşi fel de grăunţe? Lucrând la secretariat şi auzind 
convorbirile profesoarelor, înţelese şi mai bine că femeile 
acestea veşnic nervoase sunt aşa pentru că nu sunt fericite. 
Patima sau veninul cu care vorbeau despre una sau despre 
alta dintre colegele lor, sau despre femeile cunoscute din 
oraş, ascundea o mare amărăciune personală. 

Şi Ana remarcă, la început cu surprindere, apoi cu 
înţelegere, că profesoarele se leagă şi de unele dintre 
elevele lor, aproape fără excepţie de cele mai frumoase din 
ultimele clase. Cu strângere de inimă ea pricepu că 
profesoarele le invidiază pentru că erau tinere şi frumoase, 
pentru că de-abia băteau la poarta vieţii, de care ele 
trecuseră de mult, fără să fi aflat dincolo de această poartă 
nimic care să le satisfacă. 

Nu vroia să se dea învinsă şi să tragă concluzia, din aceste 
discuţii la care asista, că o fată, o femeie, nu poate fi 
mulţumită câştigându-şi singură mijloacele de existenţă. 
Mai degrabă îi convenea să creadă că prestarea unei munci 
care aduce un câştig material trebuie să fie un imbold 
pentru o femeie ca să lupte şi să biruie. Pe ea, de pildă, o 
satisfăcea nu numai faptul că era prima în clasă, dar mai 
ales postul ăsta la secretariat, de pe urma căruia nu câştiga 
cine ştie ce, dar totuşi câştiga deajuns ca să nu mai aibă 
nevoie să ceară bani de la părinţi. Profesoarele ei de ce nu 
erau mulţumite cu viaţa pe care şi-o cuceriseră singure? Nu 
reuşiseră să-şi facă o carieră? Nu biruiseră? Nu erau 
independente? Atunci de ce se comportă de parcă le 
lipseşte ceva, şi încă ceva esenţial? 

Cu timpul, Ana înţelese că lucrul acela esenţial care le 
lipsea şi care le făcea să nu fie mulţumite cu existenţa 
cucerită prin vrednicia lor era un bărbat cu care să se fi 
căsătorit, cu care să fi înfiinţat o familie. Unele mai sperau 
încă. Şi, curios, chiar acestea care mai nădăjduiau erau cele 


mai zeflemisite, când nu erau de faţă, de către colegele lor, 
tocmai pentru că mai sperau. 

Ascultându-le, Ana îşi simţea inima întristată, şi uneori 
cădea pe gânduri, rămânând cu condeiul în mână, uitând să 
mai lucreze. 

Întreaga problemă a luptei şi a biruinţei femeii, drum pe 
care se hotărâse să meargă şi ea, i se părea acum cu mult 
mai grea şi mai încurcată decât o văzuse în entuziasmul ei 
tineresc. O femeie nu poate fi mulţumită şi fericită fără a fi 
legată de viaţa unui bărbat? Ea nu poate trăi singură, ca un 
bărbat, de pe urma unei cariere, fără să-şi mai bată capul 
cu altceva? Avusese dreptate inginerul Marinescu, în 
scrisoarea lui amuzantă, că nu înţelege de ce fetele 
frumoase, ca ea şi ca Rada, urmează liceul? Sau 
nemulţumirea profesoarelor sale venea din împrejurarea că 
aveau mijloace materiale modeste, că nu-şi puteau face-cum 
se plângeau-o rochie după plac, că nu-şi puteau cumpăra o 
pălărie ca lumea, că nu puteau avea o viaţă socială, cu 
invitaţi, cu mese, că nu puteau să-şi permită o vilegiatură în 
străinătate? 

Dacă ar fi numai acestea cauzele nemulțumirii şi continuei 
lor nervozităţi, ea, Ana, era sigură că nu ar ajunge ca ele. 
Nu ştia prin ce mijloace, dar era sigură că va avea de toate 
din belşug, şi nu numai ea, ci şi părinţii ei. 

Încă nu era hotărâtă dacă se va face profesoară, medic sau 
advocat. Cariera de profesoară cam pălise în ochii ei în 
ultima vreme. Auzise că prin celelalte două cariere se poate 
câştiga mai bine. Dar din câte auzise despre studiul 
medicinii, despre disecţiile pe cadavre, înţelese că nu se va 
putea face doctor, deşi ştia că dacă ar vrea, ar putea să-şi 
înfrângă şi repulsia faţă de acest studiu necesar. Cariera de 
advocat i se părea mai potrivită pentru ea, şi se gândea că, 
până la urmă, pe aceasta o va îmbrăţişa. Însă îşi zicea că, 
atâta vreme cât încă era în liceu, problema nu era de 
actualitate. Şi, pe urmă, s-ar putea întâmpla ca până atunci 
să se mărite pe neaşteptate cu un om avut şi deci toată 


frământarea ei de-acum să nu mai aibă nici un sens. Căci ce 
rost ar mai fi avut să urmeze, ca femeie măritată, 
împresurată de grijile gospodăriei şi ale familiei, cursurile 
unei facultăţi? Se smulgea deci din mijlocul gândurilor şi-şi 
vedea de lecţii sau de treburile din secretariat. 

XVII. 

Când îi trecea prin minte gândul că s-ar putea să se mărite 
pe neaşteptate cu un om avut, Anei îi răsărea întotdeauna 
pe buze un zâmbet uşor, aproape imperceptibil. Se gândea 
la inginerul Dinu Marinescu. Omul acesta începuse să-i 
scrie de două ori pe lună, de când Ana îi răspunsese la 
prima scrisoare. Ea se simţise obligată să-i răspundă mai 
mult pentru a-şi face ei o plăcere, pentru că voia să-i arate 
ca poate fi tot atât de spirituală ca şi el. Părea că nebunul 
atât aşteptase. 

Directoarea deveni atentă la scrisorile trimise de inginerul 
Marinescu, căci acum soseau pe adresa liceului, într-un 
rând, chiar îi atrase atenţia Anei. Fata, în loc de orice 
răspuns, îi puse dinainte toate epistolele primite de la el. 

Directoarea le citi şi-i plăcură. 

— Cine-i nebunul acesta, Ano? 

— Un tânăr foarte bine. E inginer şi director de fabrică la 
laşi. E dintr-o familie foarte bună. 

— Unde l-ai cunoscut? 

— La mare, în familia Frunzescu. 

— Marinescu şi mai cum? Că n-am reţinut din scrisori. 

— Dinu. 

— De unde-i de loc? 

— Nu ştiu. Cred că din Bucureşti, Dar toţi cei din regat 
spun că-s bucureşteni. 

— Nu chiar toţi -râse directoarea. De-o pildă, ştii că eu 
sunt ieşană. Trebuie să recunosc că scrisorile lui sunt foarte 
neobişnuite. Bărbaţii nu prea scriu aşa când corespondează 
cu o fată. 

— Cum scrie, aşa şi vorbeşte. E foarte amuzant. 


— Dar din scrisorile lui văd că nici tu nu te laşi. Probabil că 
şi tu îi trimiţi scrisori la fel de amuzante. Nu-ţi cunoşteam 
această calitate. 

— Nu facem decât să continuăm conversaţia începută pe 
plajă. Sau, mai bine zis, stilul conversaţiei purtate la mare. 
Sosise către sfârşitul sezonului şi-mi spunea că-i pare rău 
că n-a avut timp destul să vorbim. 

— Trebuie să-ţi spun că scrisorile lui mi-au făcut o foarte 
bună impresie. Nu sunt deloc primejdioase. 

— Primejdioase?! Dar sunt şi scrisori primejdioiase?! 

— Se-nţelege! De-aceea controlăm noi corespondenţa. 
Atârnă de cine le scrie şi cui le scrie. Sunt tineri, mai ales în 
ultima vreme, care nu numai ca nu ştiu să scrie frumos, 
cum se cade să-i scrii unei fete, dar nu ştiu să scrie nici 
măcar decent. Şi fetele care acceptă să corespondeze cu 
astfel de tineri, nu dau nici ele dovadă de mai multă 
pudoare şi decenţă. De-altfel, trebuie să-ţi spun că, subit 
acest raport, nici-o profesoară, subt nici-un motiv, cât de 
neânsemnat, încă nu mi s-a plâns de tine. Ceea ce, din 
păcate, nu e cazul cu altele. 

— Cum? De altele se plâng?! 

— Când le dau prilej. Când le întâlnesc, pe cele externe, pe 
stradă, date cu ruj pe buze, sau înconjurate de lărmălaia a 
doi-trei studenţi sau chiar şi elevi de liceu. 

— Se pare că externele se compromit mai uşor decât 
internele... 

— Hm! Sunt şi interne care poartă corespondenţă cu tineri 
prin mijlocirea externelor; ba, îşi procură, tot prin ele, şi 
cărţi nepermise, cu tot controlul pe care-l facem. 'Ţie pot să- 
ţi spun, pentru că eşti mare de-acum şi ai fost întotdeauna 
cuminte. Eu nu mă pot împăca deloc cu duhul ăsta nou de 
independenţă totală spre care mi se pare că năzuiesc fetele 
de astăzi. E un curent nesănătos, despre care nimeni nu 
poate şti la ce rezultate va duce. 

Ana se simţi jenată de confidenţele directoarei, de marea 
încredere pe care o avea în ea: de-o vreme, citea şi ea cărţi 


împrumutate de la elevele externe, literatură mai ales, cărţi 
pe care nu le putea găsi în biblioteca liceului. 

— Doamnă directoare, vreau să vă-ntreb ceva. Dar vă rog 
să nu vă supăraţi de îndrăzneala mea. Dumneavoastră 
credeţi că e o greşală ca o fată să-şi asigure o existenţă 
independentă, o profesiune? Mai ales atunci când nu are 
avere, cum sunt eu. 

— Dar, draga mea, nu de independenţa asta am vorbit, ci 
de independenţa în comportarea socială. Subt aspect 
moral, subt aspectul noilor moravuri sociale, care se 
dezvoltă subt ochii noştri. Cât priveşte cariera, ce să-ţi 
spun? Trebuie să recunosc că sunt fete obligate să-şi facă o 
carieră, deşi, după convingerea mea intimă, fireasca şi 
adevărata carieră a unei fete e una singură. 

— Care anume? 

— Să se mărite! 

— Asta e şi părerea inginerului Marinescu. El îmi scrie, 
după cum aţi văzut, că adoră fetele care se pricep la 
bucătărie şi la croitorie. 

— Draga mea, impresia mea este că inginerul acesta e un 
om superior, deosebit, şi acum, că-i cunosc scrisorile, 
trebuie să-ţi spun că-mi pare bine de corespondenţa 
voastră şi că o puteţi continua în toată voia. Şi mai cred că 
nu-ţi scrie degeaba-şi asta voiam să-ţi spun. Eu, printre 
glumele lui, citesc că vrea să te prindă în mrejele sale. 

— Cum să mă prindă-n mreje? Că doar nu-s peşte! Râse 
Ana. 

— Aşa ar fi răspuns şi el în locul tău! 

— Râse directoarea. Se vede că vă potriviţi. Apoi, luându-şi 
aerul sever al funcţiei sale, adaogă: 

— Draga mea, eu, în locul tău, n-aş desconsidera 
asemenea intenţii. Să-mi dai voie să-ţi vorbesc ca o mamă. 
Totdeauna am ţinut la tine, după cum ştii. Eu, în locul tău, 
să mă pot mărita cu un astfel de bărbat, nu m-aş mai gândi 
la nici-o carieră! Convingerea mea e că fetele, femeile nu 
sunt făcute să urmeze o carieră publică. 


— Şi totuşi-vă rog să nu vă supăraţi-aţi primit postul pe 
care îl aveţi şi conduceţi un liceu, care, în sfârşit, e un loc de 
pregătire pentru o carieră. 

— E adevărat, dar cred că sunt prea multe licee de fete, că 
prea multe fete vor năvăli la universitate. lată, eu am fost 
constrânsă să mă fac profesoară încă înainte de unire. Am 
rămas orfană la zece ani, fără nici nu strop de avere. Eram 
şi destul de urâţică. M-a crescut o mătuşă. Cazuri 
asemănătoare vor fi şi azi şi mâne, şi încă tot mai multe, 
pentru că există o năzuinţă generală a celor de jos să se 
ridice într-o categorie socială superioară celei în care s-au 
născut. Şi mai sunt şi alte cauze, economice. Mă mângâi 
însă cu speranţa că cele mai multe dintre elevele mele, 
măcar cele mai frumuşele şi cele cu oleacă de avere, se vor 
mărita încă înainte de-a ajunge la o diplomă universitară, 
înainte de a-şi fi făcut o carieră. 

— Dar sunteţi exact de părerea inginerului Marinescu! Nu 
cumva... 

Ea se opri şi se înroşi. Voise s-o întrebe pe directoare: Nu 
cumva aţi împrumutat părerea asta din scrisorile lui, numai 
ca să vedeţi ce cred eu? Dar deşi se oprise, directoarea-i 
ghici gândul. 

— Am avut convingerea asta şi înainte de a citi scrisorile 
lui Dinu Marinescu. Faptul că avem aceeaşi părere m-a 
bucurat şi m-a făcut să-l apreciez ca un tânăr deosebit. Şi 
acum să revin la ceea ce spuneam. După mine, chiar şi 
fetele sărace şi urâţele trebuie să-şi facă o carieră numai 
întrucât, având-o, se pot mărita mai uşor. 

— Aşadar, după dumneavoastră, lucrul principal pentru o 
fată este căsătoria. 

— Da, şi cât se poate mai devreme. 

— Chiar şi ca elevă de liceu?! 

— De ce nu? 

— Râse directoarea. O fată trecută de nouăsprezece- 
douăzeci de ani nu mai e o copilă. Dacă la vârsta asta nu 
are minte, nu va avea nici mai târziu. 


Ana, parcă uitând cu cine vorbeşte, răspunse: 

— E lesne de spus, dar întrebarea e: cu cine? Cine se 
căsătoreşte cu o liceana săracă? Tinerilor le place să se 
distreze, când au prilejul, dar când e vorba de un lucru 
serios, îşi iau catrafusele. 

— Ce-şi iau? 

— Catrafusele. Aşa se spune pe la noi când cineva pleacă 
pe neaşteptate cu tot ce are. 

— Aşa ceva nu poţi spune decât din experienţă. Şi eu cred 
că tu încă nu o ai. 

— Nu, dar presupun, în locul lor, aşa aş face şi eu. 

— Nu mai spune! 

— Râse directoarea. Şi de ce, mă rog? 

— Dac-aş fi băiat, nu mi-aş lega viaţa de o fată săracă. Nu 
cred să fie pe lume un rău mai mare decât sărăcia. 

— Dar dacă bărbatul e avut şi nu-l interesează dacă fata 
are sau nu are avere? 

— Cazurile astea cred că sunt foarte rare. Din câte am 
auzit, tinerii cu avere vor să aibă şi mai multă avere. Poate 
doar un pârlit de sărac să se lege de o sărăntoacă, dar 
numai dacă îşi pierde dreapta judecată. 

— Cum să şi-o piardă? 

— Dacă... Se îndrăgosteşte. 

Rosti cu greu cuvintele din urmă şi se roşi toată, încă nu 
pomenise acest cuvânt înaintea unei profesoare. 

— Ciudate păreri mai ai despre iubire! Eu cred că prin 
dragoste nu-ţi pierzi mintea, ci, dimpotrivă, îi adăogi o 
nuanţă de sensibilitate care te face să simţi adevăratul sens 
al vieţii. 

— Vă rog să mă iertaţi. Vorbesc şi eu din cărţi. 

— Din ce cărți? 

— Cetesc din când în când romane. Şi am întâlnit în ele 
astfel de nebuni, dar numai printre tinerii săraci. Cei bogaţi 
se prefac că iubesc o fată săracă, numai ca să-şi poată bate 
joc de ea. Apoi o părăsesc sau divorţează. 


— Se-ntâmplă uneori. Dar divorţează şi cei săraci. Dacă se 
conving că nu se potrivesc. 

— Cred că dacă doi inşi nu se potrivesc nu trăbă să se- 
nsoare. Căsătoria odată încheiată, numai moartea poate s-o 
desfacă. Aşa am învăţat şi la religie. 

— Aşa ar trebui să fie. Dar, ascultă, Ano, mie mi se pare că 
tu te potriveşti la fire cu omul care ţi-a scris epistolele 
astea. Spui că el e avut, iar eu fac prinsoare că e şi niţel 
îndrăgostit de tine. Părerea mea e că-i bine să cultivi 
prietenia cu el. 

Convorbirea avusese loc în biroul directoarei, către 
sfârşitul anului, tocmai când Ana împlinise nouăsprezece 
ani. 

Convorbirea cu directoarea îi făcuse mare plăcere Anei. 
Nu numai pentru sfaturile pe care i le dăduse şi pentru 
răspunsurile pe care le primise la multele întrebări ce-i 
brăzdau de-o vreme inima, ci mai cu samă pentru că 
directoarea îi spusese că-i plac scrisorile inginerului Dinu 
Marinescu. Răspunzându-i la fiecare scrisoare primită, ea 
se trezi dintr-o dată că-i place să-i răspundă pentru că 
simţea nevoia de a sta de vorbă cu el. 

Oare într-adevăr Dinu se-nvârtea în jurul ei ca s-o prindă 
în mrejele lui, aşa cum îi spusese directoarea? Nu-i venea 
să creadă, dar îşi zicea că, la urma urmelor, nici nu-i pasă 
dacă asta urmăreşte el. Ei îi plăceau scrisorile şi-i plăcea că 
se apropiase de dânsa spiritual. Că, într-adevăr, deşi era 
departe, îi simţea mai aproape de ea decât la mare. 
Câteodată îi trecea prin minte că poate Dinu îi oferă prilejul 
să pună în aplicare planurile pe care şi le făcuse de a se 
folosi de puterea farmecului ei asupra bărbaţilor pentru a 
se căsători cu un om bogat, sau cel puţin de a se folosi de 
bogăţia lui pentru a-şi face un loc bun în clasa socială 
superioară spre care râvnise. Dar tot de-atâtea ori 
respingea acest gând, care, faţă de Dinu Marinescu, i se 
părea un gând josnic. Nu, pe Dinu nu-l putea folosi în astfel 
de scopuri! De-altfel, simţea că multe din gândurile ce-i 


trecuseră prin cap în zbuciumul acela provocat de purtarea 
lui Jean Frunzescu fuseseră oribile. Avusese dreptate 
doamna Frunzescu când îi spusese că trecea printr-o criză. 
Multe din părerile ei de-atunci se schimbaseră între timp; 
unele se limpeziseră, pe altele le uitase. Ceea ce rămăsese 
statornic în sufletul ei era năzuinţa de a-şi face o situaţie în 
viaţă, de a lupta şi de a birui, indiferent de calităţile 
societăţii în care va întră. Acum dorea un singur lucru: să-şi 
facă un cuib al ei. Societatea cu moravurile ei o lăsa din ce 
în ce mai mult indiferentă, înţelegea că îmbogățirea 
cunoştinţelor poate fi şi un scop în sine, că merită să înveţi 
numai pentru a-ţi lărgi orizontul cultural, pentru a-ţi cultiva 
spiritul. 

În definitiv -îşi zicea Ana-dacă nu pot accepta lumea 
aceasta, care m-a îngrozit prin moravurile ei, nimic şi 
nimeni nu mă poate sili să fac parte din ea, să-i urmez 
exemplele, îmi va fi de-ajuns să rămân în lumea gândului, a 
cunoştinţelor şi avuţiilor spirituale. Câtă vreme voi putea 
ceti, voi putea trăi o viaţă superioară vieţii celorlalţi. Şi- 
apoi, la drept vorbind, în lumea aceasta nu sunt numai 
lucruri rele. Am cunoscut şi suflete alese: Rada şi mama ei, 
domnul Frunzescu, doamna Ionescu şi bărbatul ei, atâtea 
colege şi familiile lor... Dinu Marinescu... A! Eleunom 
încântător! Scrisorile lui sunt pline de haz, într-adevăr, dar 
nu e una în care să nu spuie şi câte ceva serios, pe careii 
simţi spus din toată inima. 

Se apropia sfârşitul anului, şi Rada nu mai făcu nici o 
aluzie la o nouă vilegiatură la conac şi la mare, deşi vara 
trecută îi spusese că nu-şi va mai face niciodată vacanţa 
fără ea, deşi însăşi doamna Frunzescu îi declarase, la conac, 
înainte de sosirea lui Jean, că niciodată n-au petrecut atât 
de bine, şi asta datorită firei luminoase a Anei, şi că o vor 
invita la ei în fiecare vară. 

Ana înţelesese, după primirea celei dintâi scrisori de la 
Dinu Marinescu, că Rada se înstrăinează, încet-încet, de ea. 
De două-trei ori Rada o întrebase dacă nu i-a mai scris 


inginerul, şi Ana îi răspunsese că nu. Dacă n-ar fi simţit o 
răcire fără nici un motiv a prieteniei Radei pentru ea, 
probabil că i-ar fi spus adevărul, dar aşa i se păruse că nu 
mai avea nici un rost. Ba chiar parcă simţise un fel de 
bucurie că poate avea un secret faţă de Rada, şi tocmai 
secretul acesta: al corespondenţei cu Dinu Marinescu. 

În fundul sufletului ei, Ana nici nu-şi dorea o vacanţă la 
conac sau la mare, ci voia să-şi petreacă vacanţa acasă, 
lângă mamă-sa. 

După examene, se duse la tribunal ca să-l întrebe pe taică- 
său când ar putea s-o ducă acasă. 

Ion Muja rămase foarte încurcat în faţa ei. 

— Ai isprăvit examenele? Întrebă el întru târziu, neştiind 
cum să înceapă vorba la care voia să ajungă. 

— De ieri. Totul a mers bine. Mi-am păstrat locul întâi în 
clasă. 

— Şi vreai să mergi acasă peste vară? 

— Da. 

— Cum, nu eşti invitată nicăiri?! 

— Nu. 

— Doamna Frunzescu?... Întrebă el cu jumătate de gură şi 
mai mult mirându-se decât întrebând. 

— Nu. Au alte planuri pentru vara asta. Nu se mai duc nici 
la moşie, nici la mare. Spuneau că şi-au închiriat o mică 
locuinţă la munte. Ziceau că aşa le-a recomandat doctorul, 
pentru sănătatea Radei. 

Minţea. 'Tot ce spunea era pură invenţie pentru a justifica 
înaintea lui faptul că nu mai era invitată de familia 
Frunzescu. 

— Dar ce, domnişoara Rada nu se simte bine? 

— A cam slăbit în timpul din urmă. 

Ion Muja tăcu un răstimp, tot învârtind un creion între 
degete. 

— Hm! O să fie destul de greu pentru tine. Ce vei face 
toată vara acasă? 

— Dar celelalte fete din sat ce fac? 


— Lasă-le tu pe celelalte fete, că tu nu eşti obişnuită ca ele. 

— Mă voi obişnui. 

— Uşor de zis! Dar mumă-ta nu va fi acasă cu ziua de cap; 
va ieşi la lucru, nu ca doamna preuteasă sau ca notărăşiţa. 
Va trebui să-ţi faci singură de mâncare. 

— Îmi voi face. Ce mare lucru! 

— Ascultă, Ano -începu Ion Muja pe un ton schimbat, 
nesigur. Spui că nu te-au invitat pentru vacanţa asta. Dar 
dacă... Dacă ai primi o invitaţie de altundeva, te-ai bucura? 

Ana îl privi deodată cu toată atenţia. Abia acum băgă de 
samă cât de strâmtorat era taică-său. 

— De unde să primesc? De la cine...? 

— Este cineva care te-ar invita... 

— Ei, comedie! Ce glume sunt astea, tată? Nu ştiu nimic. 
Mi s-ar fi spus şi mie. 

— “Totuşi este cineva? Dar nu te invită nici la mare, nici la 
moşie, ci într-o excursie. 

— Auzi, auzi! 

— Da, într-o excursie în Italia. 

Ana îl privi scrutător, dar nu putu citi nimic în ochii lui, 
căci îi ţinea în pământ. 

— Domnul Zamfir, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ce să spun? Îndrăzneţ om! Şi dumneata ce i-ai răspuns? 

— Uite ce este, Ano-o luă repede Ion Muja. A venit într-o zi 
la mine şi m-a întrebat dacă nu ţi-ar place să vezi ţări 
străine. Zicea că se organizează o excursie în Italia, la 
începutul lui iulie, că domnia-sa participă şi că ar fi bucuros 
dacă ai merge şi tu. Zicea că vor fi vreo sută de inşi, 
bărbaţi, femei şi fete. 

— Te mai întreb o dată: Dumneata ce i-ai răspuns? 

— Ei, ce i-am răspuns, ce i-am răspuns!... l-am spuscă o să 
te-ntreb. 

— De ce n-ai refuzat numaidecât? 

— Pentru că bănuiam că ţi-ar face plăcere o astfel de 
excursie. Nu-i puţin lucru sa vezi şi altă lume, să mergi în 


străinătate... 

— Dar dumneata ştii prea bine că eu n-am bani pentru o 
excursie în Italia. 

— Să vezi, că aici e toată greutatea! Mi-a spus că ar 
suporta bucuros dumnealui toate cheltuielile de drum. Ela 
spus că-s un băgatei lucru, dar pe urmă m-am informat şi 
eu-că sunt publicate prospectele excursiei în toate ziarele-şi 
am văzut că pentru treizeci de zile costă douăzeci şi cinci 
de mii de lei. 

— Şi cum ţi-a explicat el această... Mărinimie? 

— De, nu mi-a plăcut nici mie, văzând că e vorba de o 
sumă aşa de mare. Dar domnul Zamfir spunea că nu-i nici- 
un păcat şi nici-o ruşine dacă nu are cineva banii ăştia. Că 
lipsa lor nu-i un motiv ca o fată premiantă să nu folosească 
orice prilej de a se cultiva. Spunea că un drum în Italia, o 
lună petrecută acolo, face mai mult decât un an de şcoală. 
Zicea că alte şcoli oferă ca premii astfel de excursii elevilor 
celor mai buni. Şi a stăruit să te-ntreb. 

Ana era palidă, cu buzele strânse. 

— Să-i spui că invitaţia lui a venit prea târziu, că sunt 
invitată într-o familie, la o prietenă. 

— Aşadar, tot mergi undeva? Întrebă bucuros Ion Muja. 
Ana îl privi gânditoare, tristă. 

— E posibil să merg la o prietenă. Dar deocamdată mă duc 
acasă. O să plec singură, nu mai e nevoie să vii cu mine. 

Dacă te-ntreabă, spune-i că am plecat la fata aceea şi că 
adresa nu o ştii pentru că nu o ştiam nici eu. 

Oare tata e chiar atât de mărginit? Se întrebă Ana, ieşind 
din locuinţa lui lon Muja. 

Pe coridor, când să iasă în stradă, se întâlni faţă în faţă cu 
judecătorul Zamfir. 

Ana, cum mergea întristată, nu-l zări decât când acesta fu 
la un pas de ea. 

— A, dumneavoastră eraţi? Zise Ana, tresărind, şi 
numaidecât îşi simţi spiritul încordat, gata de atac. 


— Ce plăcere să te întâlnesc, domnişoară Muja! Chiar 
acum am aflat că eşti prima în clasă, şi folosesc acest prilej 
ca să te felicit din toată inima. 

— Mulţămesc! Şi eu folosesc acest prilej ca să vă 
mulţămesc în aceeaşi măsură. 

Zamfir o privi nedumerit. Din ţinuta, din vocea ei nu putea 
deduce dacă fata vorbeşte serios ori îl ia peste picior. 

— Nu-nţeleg pentru ce... Ţi-a spus ceva tatăl dumitale? 

— Da, şi vă rămân foarte recunoscătoare. Din nenorocire, 
e prea târziu. 

— De ce? Ai încă destulă vreme să te pregăteşti. 

— Din păcate, am primit acum o săptărnână o invitaţie la o 
colegă. 

— Domnişoara Rada? 

— Nu, o altă familie. 

— Dar nu e nici-o piedecă, domnişoară Muja. Pentru o 
încântătoare şi instructivă excursie în Italia va înţelege şi 
colega dumitale, şi familia ei, că te poţi dezice de 
promisiunea făcută. 

— Nu întră în obiceiurile mele. 

— Vai de mine! Dar nu cred că se poate supăra cineva 
dacă te vei dezice. E un prilej unic. N-ai citit prospectele? 
Sunt publicate în ziare. 

— Nu. În liceu nu cetim ziare. 

— E un itinerar încântător. Şi nici nu costă cine ştie cât. 

— Regret foarte mult. Şi ţin să vă mulţămesc încă o dată 
că v-aţi gândit la mine şi că v-aţi luat asupra dumneavoastră 
toate cheltuielile. Poate că vă veţi putea realiza totuşi acest 
nobil gând. 

— Deci te vei răzgândi? 

— Nu. Dar cu siguranţă că veţi găsi pe cineva pentru care 
să faceţi o asămenea jertfă. O tovarăşă de drum cred şi eu 
că e... fără preţ într-o asămenea excursie. Sunt sigură că în 
locul meu va beneficia altcineva de excursia în Italia. Vă 
salut şi vă doresc, domnule Zamfir, o călătorie plăcută, încă 
o dată, recunoştinţa mea că v-aţi gândit la mine. 


Judecătorul se uită la ea intrigat; nu ştia ce să creadă: îl 
batjocorea, sau, într-adevăr, îi mulțumea? 

— Şi, altădată, vedeţi să nu mai întârziaţi cu propunerile 
mărinimoase, adaose ea, cu mâna pe clanţa porţii 
tribunalului. 

Judecătorul se simţi imbecil. Nu ştia dacă să mai spună 
ceva, ori să tacă pentru a nu deveni ridicul. 

— Dacă propunerea ar veni la timp, ai primi? 

— Încercaţi! 

— De data asta am întârziat din mai multe motive... 

— Să le auzim. 

— Mai întâi, excursia asta s-a proiectat numai de trei 
săptămâni. 

— Slab motiv! Trei săptămâni erau destulă vreme. Eu n- 
am primit invitaţia aceea decât de o săptămână. 

— Apoi, m-am temut mereu să-i vorbesc bătrânului. 

— Care bătrân? 

— Tată dumitale. 

— Vă rog, domnule judecător, taţi nu are mai mult de 
patruzeci şi cinci de ani, şi mi se pare că asta-i şi vârsta 
dumneavoastră. 

Judecătorul rămase uluit: nici o femeie nu se încumetase 
până acum să-i numere anii. Şi afurisita asta de fată îi 
dădea cu patru ani mai mult decât avea! 

Văzându-l mut, Ana adaose: 

— Şi de ce n-aţi cutezat să-i vorbiţi tatei despre 
propunerea dumneavoastră? 

— Mă gândeam la unele scrupule. 

— Ce fel de scrupule? Ale tatei sau ale mele? 

— Ale dumitale. 

— Şi care ar putea fi acelea? 

Judecătorul privi la faţa enigmatică a fetei şi nu ştiu ce să 
creadă: era naivă, ori impertinentă? 

— Mă gândeam că, între excursionişti, dumneata nu ai 
avea un cunoscut, decât pe mine. Alta era dacă aveai o soră, 
un frate, o prietenă bună. 


— Dar de unde ştiaţi dumneavoastră că printre cele o suta 
de persoane, câte am aflat că participă la excursie, nu aş fi 
găsit şi alţi cunoscuţi? Poate nu cuvântul aceşti aţi vrut să-l 
spuneţi, ci altul. 

— Altul?! 

— Cred că nu de un cunoscut, ci de un protector era 
vorba. Dar, stimate domnule judecător, dumneavoastră se 
vede că nu ştiţi că tineretul de azi s-a scuturat de asămenea 
prejudecăţi. La urma urmelor, de ce s-ar jena o fată să facă 
o excursie însoţită de un domn cu o bună condiţie socială, 
care-i şi bine situat materialiceşte, şi care vrea să-i deie 
astfel un premiu pentru că învaţă bine, dar nu are 
mijloacele materiale necesare unei asămenea excursii? 
Lumea de azi nu mai e lumea ruginită din tinereţile 
dumneavoastră, domnule judecător. Dacă v-aţi împiedicat 
de scrupule învechite, rău aţi făcut! Şi, la drept vorbind, n- 
aş fi crezut că nu cunoaşteţi tineretul de azi. Se spune că, 
dimpotrivă, îl cunoaşteţi foarte bine. 

— Domnişoară Muja, iată că suport consecinţele ezitării 
mele! Zise el, bucuros că fata se pregătea să iasă pe poartă. 
— Altădată, pentru a nu întârzia, gândiţi-vă la scrupulele 

dumneavoastră, nu ale altora. Bună-ziua, domnule Zamfir. 

Îndrăcită fata! Îşi zise judecătorul, uitându-se după ea cu o 
expresie înciudată. 

Peste zece zile Ana era acasă. 

Veta, mamă-sa, fu foarte bucuroasa de sosirea ei şi nu mai 
ştia cum s-o alinte. Apoi, după câteva zile, îşi dădu sama că 
bucuria ei nu prea avea rost: Anei îi va fi urât acasă, 
singură-cuc. Adevărat că în primele zile fata fusese veselă, 
că grădina, curtea, casa răsunaseră de cântecele ei. Îi 
ajutase la plivitul straturilor de legume, ba, cu toate 
protestele Vetei, luase şi sapa ca să-i ajute la prăşitul de-al 
doilea al cucuruzului din grădină şi al cartofilor. Dar, după 
câteva zile, mamă-sa trebuise să iasă la câmp, şi sară o 
aflase pe Ana schimbată. Crezuse, ca şi lon Muja, că feteii 
se urâse stând singură în casă, că nu-i plăcea mâncarea. 


Dar Ana era schimbată din cu totul alt motiv. Ocupată cu 
împachetarea lucrurilor pe care urma să le ia cu ea la ţară, 
nu avusese timp să deschidă ultima scrisoare primită de la 
Dinu Marinescu în ziua plecării ei acasă. Adu-cându-şi 
aminte de ea în chiar dimineaţa acelei zile, o deschisese şi 
citise: 

Domnişoară Ana, Am avut azi cea mai neplăcută 
dezamăgire: nu te-am găsit la Predeal, la familia Frunzescu. 
Mi s-a spus că, probabil, dumneata te vei duce la mare şi în 
vara aceasta, în nădejdea că vei fi şi dumneata cu ei, mi-am 
făcut şi eu rost de un concediu în iulie. Familia Frunzescu 
mă asigurase că vei veni şi dumneata cu ei... E oare cu 
putinţă să fii aşa de schimbăcioasă? 

Probabil că acum când îţi scriu, dumneata eşti la mare sau 
te pregăteşti de plecare la mare. N-am ştiut unde să-ţi 
scriu, aşa că îţi trimit scrisoarea tot pe adresa liceului. 
Nădăjduiesc că, dacă eşti plecată undeva, se va găsi la liceu 
o inimă milostivă care să-ţi expedieze epistola acesta la 
adresa du-mitale actuală. Dacă te-ai dus la mare, scrie-mi 
imediat, căci aş lăsa muntele şi aş veni şi eu la mare, pe 
care o ador. Dacă aş şti că te vei duce de-abia în august, aş 
pleca imediat la fabrică, la Iaşi, şi mi-aş lua concediu, ori aş 
încerca să iau-căci nu ştiu dacă voi reuşi-în august... Vezi la 
ce m-au adus capriciile dumitale, domnişoară Ana? Eu 
înţeleg ca o fată frumoasă să aibă şi toane, numai să nu şi le 
descarce pe pielea mea. Rada îmi spune că a fost sigură, 
până cu o zi înainte de plecare, că vei veni şi dumneata. Nu 
am nici un drept, dar parcă mi-ar părea bine să aflu şi eu ce 
te-a îndemnat să-ţi schimbi hotărârea. Dacă aş şti că ai vrut 
să-mi faci anume mie în ciudă, parcă tot m-aş mai mângâia, 
căci ar fi un semn că te-ai gândit la mine. Te rog, lămureş- 
te-mă, scumpă domnişoară Ana, căci ştii versul acela din... 

— Te las să ghiceşti dumneata autorul, fiindcă eşti mai 
aproape de istoria literaturii române decât mine -versul 
care spune: „Jalnic ard de viu, chinuit ca Nessus”. 


Ana îşi simţi inima grea după ce citi rândurile lui Dinu. 
Observase în anul din urmă răcirea Radei, înstrăinarea 
doamnei Frunzescu, dar nu crezuse să fie atât de invidioase 
încât să recurgă la minciună. Era sigură, bănuise încă din 
anul trecut, de la mare, că e pizmuită şi de mamă, şi de fată, 
dar crezuse că e ceva trecător, consecinţă a unei vanităţi 
rănite superficial. Nu crezuse ca pizma lor să fie atât de 
gravă. Acum nu se mai putea îndoi de motivul adevărat al 
înstrăinării lor: interesul amândurora pentru acest inginer 
Marinescu... Dar de ce era nevoie să umble cu minciuni? 
Să-l facă să creadă că va merge şi ea cu ele la Predeal? Dar 
oare altfel Dinu nu s-ar fi dus la Predeal? Şi, mai ales, de ce 
să-i lase impresia lui Dinu că ea e o fată capricioasă, care îşi 
schimbă hotărârile în ultima clipă, când ele nici nu i-au 
pomenit vreodată de intenţia lor de a merge la Predeal şi 
nici nu i-au făcut vreo aluzie despre o eventuală intenţie de- 
a o invita. Ea, în locul lor, nu s-ar fi purtat aşa. Ce le 
împiedecase să spună adevărul? Nu aveau nici o obligaţie s- 
o invite. 

Adevărul nu se poate ascunde niciodată. Şi, în cazul 
acesta, ea se simţea datoare să-l lămurească pe Dinu, 
pentru ca el să nu o creadă capabilă de asemenea capricii 
de prost-gust. Şi, lămurindu-l, îi va spune tot adevărul! 

Scrisoarea o întristase profund, pentru că-i spulberase o 
iluzie; apreciase foarte mult prietenia Radei şi-i respectase 
pe toţi membrii familiei Frunzescu. Chiar şi pe Jean, pe care 
îl iertase pentru gestul lui nesocotit, îl preţuise de când 
renunţase la plăcerea lui de a merge la mare numai ca să se 
poată duce ea. O luase ca model de comportare în societate 
pe Rada, pe maică-sa. Considerase că simpatia lor pentru 
ea era sinceră, fără ascunzişuri, şi le iubise din toată inima. 
Dar iată că acum, când era în joc un interes al lor, ele îşi 
renegau toată purtarea lor din trecut!... Ori poate că nu era 
chiar o renegare, ci doar o simplă manevră prin care 
urmăreau să o elimine pe ea din drumurile Radei şi ale lui 
Dinu. Dar oare o asemena manevră-se întreba ea-este 


demnă de clasa socială căreia îi aparţin doamna Frunzescu 
şi Rada? 

Ea nu se simţea cu nimic vinovată, Nu-şi pusese în gând 
să-l câştige pe Dinu, nu se gândea, nici după convorbirea cu 
directoarea, că ea s-ar putea căsători cu Dinu Marinescu. 
Pe de altă parte, Ana îşi simţea inima grea pentru că 
scrisoarea inginerului se deosebea de toate celelalte de mai 
înainte. Nu ştia cum, dar simţea că Dinu era supărat când i- 
a scris, şi că motivul supărării lui era cel pe care îl 
mărturisea: lipsa ei de la Predeal. Conştiinţa aceasta 
deşteptă în sufletul ei o simţire nouă, cu care intuia o 
legătură nouă, misterioasă între ea şi el, ceva ce nu o mai 
lăsa să fie indiferentă, dar, în acelaşi timp, nici să se mai 
simtă sigură de sine. Simţea că tânărul acesta face din ce în 
ce mai mult parte din viaţa ei, şi odată cu tristeţea, se 
aduna în sufletu-i şi un val aproape imperceptibil de 
căldură, o înviorare dulce, de o dulceaţă nouă, imaterială. 

Nu! Nu-l putea lăsa să o judece greşit! Îi va răspunde 
numaidecât! 

Dar când puse mâna pe condei, îşi dădu sama că, pentru 
prima oară de când îi scria, nu găsea cuvintele care să-i 
exprime exact gândurile. Pentru că simţea nevoia nu numai 
să-i explice lui Dinu cauza lipsei ei de la Predeal, ci să-l şi 
lămurească asupra ei însăşi. Voia să-i mărturisească cinstit 
că ea nu e nici acum şi nu va fi nici în august la mare şi nici 
în altă vilegiatură, ci la ea în sat... Dacă nu-l va fi lămurit 
până acum Rada sau doamna Frunzescu! Ceea ce, totuşi, 
nu putea crede. 

De peste un an nu-i mai fusese greu să dezvăluie, înaintea 
nimănui, poziţia socială a părinţilor săi. Dar acum îi era 
greu. I se părea că se pregăteşte să sape o prăpastie între 
ea şi Dinu. Mândria şi vanitatea ei din anii cruzi ai tinereţii 
pusese din nou stăpânire pe ea, şi începu să regrete că n-a 
primit propunerea lui Zamfir de a merge în excursia aceea, 
în Italia. Cum s-ar mai răzbuna ea astfel şi pe Rada şi pe 
doamna Frunzescu! Să-i scrie că, într-adevăr, şi-a schimbat 


pe neaşteptate hotărârea iniţială de a merge la Predeal, 
pentru că, în ultima clipă i s-a oferit prilejul de-a merge în 
Italia! Cât de uluiţi ar rămâne cei din familia Frunzescu! Şi 
cât de încurcat însuşi inginerul Marinescu! Desigur că se va 
întreba cu cine a plecat în Italia. Ar vrea să-i vadă figura 
când va afla că a fost invitată de judecătorul Zamfir! Şi nu 
atăt a lui, cât figurile celor din familia Frunzescu...! 

Dar răscolirea pornirilor ei dintâi nu dură mult. Nu! Nu 
regreta că nu a primit invitaţia judecătorului. Ar fi fost ca o 
condamnare la moarte pentru ea. Şi se revoltă împotriva sa 
însăşi pentru că-i trecuse prin cap un asemenea gând. 

lată însă cât de greu îi este să-i spună lui Dinu adevărul! Şi 
totuşi simţea că trebuie să i-l spună! Întreg? Nu putea, de-o 
pildă, să-şi justifice absenţa de la Predeal spunând că aflase, 
în ultima clipă, că i se îmbolnăvise mama? 

Nu, nu putea! Trebuia să-i spună adevărul întreg. Fie şi 
numai pentru a-i dovedi Radei că ea nu are intenţia de ai se 
pune în cale. 

Scrise, totuşi cu mari eforturi, epistola. 


Stimate domnule inginer, De la liceu, mi-au trimis 
scrisoarea dumitale acasă, unde mă aflu de vreo două 
săptămâni. Regret că s-a isprăvit corespondenţa veselă de 
până acum. Abia în partea finală ţi-ai mai adus aminte de 
ea, când ai citat versul acela al lui Eminescu. Cred că nu l-ai 
ştiut pe dinafară, încolo, numai supărări, pentru care, însă, 
eu nu sunt vinovată. Trebuie să ştii cinstit, domnule inginer, 
că pe mine nu mă vei întâlni nici în luna asta, nici în august 
la mare, nici într-alt loc de vilegiatură. Anul trecut am fost 
la mare prin bunăvoința familiei Frunzescu. Dar cred că ştii 
că eu nu mă înrudesc cu familia Frunzescu. Aşa că nu 
puteam să fiu invitată în fiecare vară. Anul acesta nu m-au 
invitat şi nici nu am ştiut când şi unde merg în vacanţă. 
Spun aceasta numai pentru a-ţi dovedi că nu sunt o fată 
chiar atât de capricioasă încât să-mi schimb hotărârile de la 
o zi la alta. De ce nu voi merge la mare sau într-alt loc? 
Pentru că nu am mijloace materiale. Tata e un simplu aprod 
la tribunal, iar mama stă acasă şi se ocupă de gospodărie. 
Aşa că vilegiatura din vara trecută a fost o excepţie, prima 
şi ultima din viaţa mea-cred. Nu mă simt însă din cauza asta 
nenorocită. Acasă, în satul meu, mă simt foarte bine. Şi 
încep să întru în rândul fetelor despre care dumneata mi-ai 
scris odată că le adori: încep să fac bucătărie. Mama e dusă 
mereu la câmp, şi eu am prilejul să-mi pun în practică 
cunoştinţele din cursul de menaj de la liceu. Şi mi se pare 
că reuşesc. N-am încercat până acum să-mi fac singură o 
rochie. Dar voi încerca. Proastă nu-s, iar dumneata nu adori 
decât fetele care se pricep şi la bucătărie şi la croit. Sau te 
lepezi de ce ai afirmat? Să nu o faci, deoarece, cât mă 
priveşte pe mine cea de acum, declaraţia dumitale îmi 
serveşte de stimulent. Deşteaptă sunt, dar îmi pare că sunt 
cam leneşă. De-altfel, cărei fete nu-i place să fie admirată? 
Mi se pare că mai ales unele au nevoie de admiraţia 
bărbaţilor: cele sortite să nu treacă niciodată de acest 
prag... Cred că ţi-am spus destule pentru a te bucura în 
toată voia de vilegiatura de la Predeal, ceea ce îţi doresc din 


toată inima, nu numai dumitale, ci şi Radei şi doamnei 
Frunzescu. Am pus punct şi am uitat să mai întreb ceva: e 
adevărat ce se zvoneşte, că vă logodiţi în vara asta? Dacă ar 
fi aşa, la logodnă aş vrea să fiu invitată şi eu. Şi-acum mă 
grăbesc să pun lemne pe foc, că se stinge de când scriu. Se 
însărează şi vreau s-o aştept pe mama cu o mâncare caldă. 

După ce duse scrisoarea la poştă, Ana se simţi eliberată de 
o grea povară, şi începu să umple iar curtea şi grădina cu 
cântecele ei, spre marea bucurie a mamei sale. 

Se împrieteni, în scurtă vreme, şi cu tineretul din sat care 
frecventa şcolile din oraş: fetele preotului, ale învățătorului, 
băieţii notarului - studenţi, unul la drept, altul la medicină - 
şi cu toţi ceilalţi. Mai ales după ce, la o săptămână, primi 
răspunsul inginerului Marinescu. Citind scrisoarea lui, se 
simţi recreată ca după o baie răcoritoare, şi-i crescu pofta 
de viaţă într-un chip care le cam speria pe fetele preotului: 
punea la cale fel de fel de năzdrăvănii cu tineretul din sat. 
Dinu Marinescu revenise la vechiul lui stil epistolar, care o 
încântase pe Ana. 

Domnişoară Ana, Scrisoarea dumitale a explodat aici ca o 
bombă, îmi venea să strig mereu, ca în romanele medievale 
faimogşii cavaleri: „Mii de draci! Ba cred c-am şi strigat, căci 
eram singur în camera mea de la hotel, iar cei din camerele 
vecine erau duşi cu toţii la plimbare. 

Aşadar trăim între mistificare şi felonie! Începutul e bun 
pentru că eu cred că unde nu-şi vâră cât de cât Michiduţă 
coada, nu ies lucrurile bine. Numai cât se cere să nu-şi 
întindă dumnealui întreaga coadă pe care şi-o ţine 
încolăcită, că-i lungă detot, ci să zvâcnească numai aşa, din 
sfârcul ei, ca şi când s-ar apăra de muşte. Şi se mai cere să 
fie şi oamenii, în treburile cărora se amestecă, inteligenţi, 
cum mi se pare că suntem amândoi. Dar bomba care a 
explodat m-a şi pus puţin pe gânduri. Ba, pentru ca să nu 
fiu sincer detot, m-a speriat. E bine ca o fată să fie 
curajoasă, deşi calitatea asta se cere în primul rând 
bărbatului. Să fie îndrăzneață, dar nu chiar atât de 


îndrăzneață ca dumneata. Ce te-a silit să te spovedeşti ca 
subt patrafir, când ştiai că eu nu sunt preot? Cred că numai 
pentru că nu ţi-a fost frică de nimic, înţeleg: de nici o 
consecinţă. Nu spun că nu mi-ar plăcea un astfel de curaj, 
dar mă gândesc că o fată ca dumneata, dacă s-ar mărita şi 
ar avea plăcerea să-şi înşele bărbatul, i-ar spune încă 
înainte de săvârşirea faptei. Oricum, trebuie să recunoşti că 
o astfel de femeie e redutabilă... 

Aşadară, eşti ca soarele de biserică: săracă! Trebuie să 
recunosc că sărăcia nu poate fi plăcută, mai ales pentru o 
femeie care vrea să joace un rol în societate. Va încerca pe 
toate căile să scape de ea - de sărăcie! 

— Şi când se va vedea pe culmea biruinţei, atunci, de fapt, 
va fi ajuns în fundul prăpastiei. Dacă nu ai fi destul de 
inteligentă ca să înţelegi ce-ţi spun, aş prefera să nu ştii 
despre ce este vorba... Dacă nu mă înşel, dumneata călcai 
odată ca cineva care voia să ajungă departe. Dar poate că 
m-am înşelat, în tot cazul, azi nu mai eşti aşa, şi te felicit. 
Când cineva se predă cu arme şi cu bagaje şi se întoarce la 
bucătărie, nu mai poate fi primejdios şi primejduit în 
drumul ascensiunii. Dumneata nu mai eşti azi primejdioasă 
nici pentru propria-ţi persoană, nici pentru alţii, decât prin 
curajul dumitale. Aş dori să ştiu ce te-a adus cu totul pe 
calea cea dreaptă. Sau poate că nu te-am cunoscut eu 
bine?... Dumneata ai fost întotdeauna numai curajoasă şi 
niciodată altfel? Ţi-a plăcut să joci lumea pe degete numai 
pentru a te distra? E posibil, deşi eu am remarcat şi câteva 
ieşiri mai... Îndrăzneţe la dumneata. Iar astfel de atitudini 
nu iau decât femeile care vor să ajungă cu orice preţ. De 
unde ştiu? Doamne, dar eu n-am nici pe departe curajul 
dumitale, şi poate de aceea mi se pare că începe să-mi fie 
frică de dumneata, domnişoară Ana! 

Ţi-aş mulţumi de scrisoare, şi nu pot. Groaznică deziluzie! 
Te-am crezut milionară, ba chiar multimilionară, pentru că, 
un milion, azi, ce mai valorează? Nu-ţi poţi cumpăra cu el 


nici măcar o garsonieră la etajul al zecelea, dar încă un 
apartament comod, cum li s-ar cuveni unor tineri căsătoriţi! 

Şi totuşi, alt motiv, cu mult mai grav, am, pentru care nu-ţi 
pot mulţumi pentru scrisoare: înghit mereu ceva acru de 
când văd în ce mistificări poate fi împins cineva. Şi cineva 
care nu are curajul dumitale, domnişoară Ana, să spuie 
adevărul în faţă. Fii deci sigură că de scrisoarea ce mi-ai 
trimis nu va afla nimic nici Rada, nici doamna Frunzescu. 
De-altfel, nici nu le priveşte pe ele, ci numai pe mine. Pentru 
ele n-ar constitui de-altfel nici o noutate. Se vorbeşte de 
logodna mea cu Rada în vara aceasta? Lumea nu-i bine 
informată. Nu mă voi logodi înainte ca dumneata să fi reuşit 
a ieşi o bună bucătăreasă şi o excelentă croitoreasă. Vezi şi 
fii sârguitoare, dacă ţii cât de cât să mă gândesc mai 
devreme la logodnă. Nu ştiu cât voi mai sta acrit pe aci. Mi 
se pare că o s-o cam şterg! 

Scrisoarea lui Dinu îi însenină sufletul, înţelegea limpede 
din ea că el nu s-a prea speriat de condiţia socială umilă a 
părinţilor ei, că l-a surprins neplăcut manevra Radei şi a 
mamei sale. Părea că scăpase de o greutate mare, care-i 
apăsa pe inimă, şi se simţea uşoară ca un fulg. Ce bine-i 
părea ca a fost sinceră şi i-a dezvăluit adevărul întreg, 
realitatea. Simţea că atitudinea aceasta a ridicat-o în ochii 
lui. Poate că avea dreptate directoarea când a zis că 
inginerul trebuie să fie un om deosebit; altul, în locul lui, ar 
fi folosit mărturisirea ei drept un prilej pentru a bate în 
retragere. Pe când Dinu părea că, dimpotrivă, abia acum se 
interesa mai mult de ea. 

Ana nu auzise nimic, desigur, despre o eventuală logodnă 
a Radei cu Dinu în vara aceasta. Ştia însă că familia 
Frunzescu o dorea, iar Rada era numai bună de logodit: 
tocmai terminase liceul. Nu-i pusese totuşi întrebarea în 
glumă, ci minată de înclinarea ei spre cochetărie. Voia ca 
Dinu, citindu-i rândurile, să o pună în cumpănă pe Rada cu 
ea şi să aleagă. Părea că alesese. Simţea că între ea şi Dinu 
se ţesuse, fără ca dânsa să-şi deie sama, o pânză de 


sentimente comune, uşoară, imaterială, şi simţământul 
acesta o bucura, deşi în sine recunoştea cu tristeţe că lucrul 
acesta nu avea nici un rost. Îi plăcea să întreţină 
corespondenţa cu el. Nu din cochetărie, ci pentru că-i era 
simpatic, îi plăcea felul lui de a scrie, umorul lui, prietenia 
sinceră şi caldă ce se citea printre rândurile lui, felul lui de 
a-şi spune părerea despre chestiunile grave ce se iveau 
între ei. Începea să-l cunoască. Ba, ceva mai mult, începea 
să aibă încredere în el. De-o pildă, ea n-ar fi cutezat să-i 
scrie că familia Frunzescu n-a invitat-o în vacanţa aceasta, 
dacă n-ar fi avut încredere în caracterul lui, dacă n-ar fi fost 
sigură că Dinu nu le va spune nimic, nu va face nici o aluzie 
de faţă cu doamna Frunzescu şi cu Rada. 

Oare nu cumva această încredere era un început de 
iubire? Nu ştia ce să creadă şi nici nu voia să se gândească 
anume, îi era de-ajuns că scrisorile lui îi limpezeau sufletul. 
Şi mai ales ultima scrisoare. lată, nu mai era supărată nici 
pe Rada şi nici pe doamna Frunzescu pentru manevra de 
care se folosiseră, îşi aveau şi ele planurile şi interesele lor 
şi le apăraseră cum putuseră şi cum se pricepuseră. 

Cu toate protestele mamei sale, Ana îşi luă pe samă grija 
casei, a curţii, a grădinii, a bucătăriei. Dereteca, mătura, 
curăța, plivea, săpa, tăia buruienile de pe lângă garduri, se 
îngrijea de cloşti, de puii mai mărişori. Din când în când îi 
cerea maică-sii lămuriri, instrucţiuni, în scurtă vreme 
ajunse o foarte harnică gospodină, şi toată casa şi curtea 
străluceau de curăţenie, în toate dimineţile purta război 
crunt cu muştele, până o alunga şi pe cea din urmă din 
casă. Numai cu bucătăria mergea mai greu. Trebui să ia 
multe lecţii de la maică-sa, pentru că reţetele învăţate în 
orele de menaj nu o prea ajutau: nu avea varietatea de 
elemente indicate în cărţi. Zarzavat, ouă, lapte, pui-din 
acestea trebuia să compună şi amiaza şi cina. Veta-i arătă 
mâncări simple dar foarte gustoase. 

Dintr-o ştofă subţire, de vară, sură cu picăţele albe, cuteză 
să-şi facă o rochie de casă. Când se văzu mai întâi în ea, 


începu să râdă: părea cu mult mai înaltă şi mai subţire. 

În afară de uniformă, mai avea două-trei rochii şi bluze din 
vara trecută. Rochiile îi rămăseseră cam scurte. În cursul 
anului nu-şi făcuse decât una, în atelierul internatului. 

XVIII. 

Tinerii elevi şi studenţi din sat se întâlneau, de obicei, sară, 
după cină, la plimbare pe uliţa principală. Peste zi nu se 
prea vedeau. Vreo câţiva normalişti şi elevi de liceu urmau 
încă pilda înaintaşilor lor dinainte de unire, ieşind zilnic cu 
părinţii la câmp: la sapă, la fân, la secere. Liceenii din 
clasele inferioare păşteau vitele, alături de frăţiorii lor mai 
mici, rămaşi acasă. Cei ce ajutau părinţilor la muncile 
câmpului, erau, sară, de obicei, osteniţi, şi, după ce 
măsurau, în grup, de două-trei ori uliţa lungă, se duceau 
acasă, la culcare. Alţii nici nu ieşeau la plimbare decât 
dumineca. Ana îşi dădu sama cu uimire că din satul ei se 
ridicaseră câţiva intelectuali pe care ea nu-i cunoscuse 
până acum: trei studenţi şi cele două fete ale preotului, din 
care una era profesoară de aproape doi ani, iar cealaltă, 
proaspătă licenţiată în litere. Intră în rândul lor, la început 
cu destulă sfială: nu ştia cum să se poarte cu ei-cum te porţi 
cu nişte domnişori şi domnişoare de la oraş, sau după 
obiceiul satului? Pentru că ea, de când dezbrăcase uniforma 
de liceana, avea mereu senzaţia că a revenit la libertatea şi 
la natura ei dintâi. Însăşi casa părintească, satul, regiunile 
cunoscute, îndeletnicirile ei de-acum o făceau să se 
desprindă de întreaga conduită de la oraş şi să revie la felul 
ei de purtare de când avea treisprezece ani. Dar oare şi 
ceilalţi erau la fel? Era, de pildă, nevoie să li se prezinte, 
când toţi ştiau că e fata Vetei şi a lui lon Muja? Ceva părea 
să-i spună că domnişorii şi domnişoarele de aici nu semănau 
cu cunoştinţele ei din liceu, din societate, de la mare, şi 
totuşi stătea la îndoială dacă să-i agrăiască pe nume, ori să 
le zică domnule şi domnişoară. 

Birui în cele din urmă firea ei cea adevărată, de acasă, şi 
într-o sară-la câteva zile după primirea scrisorii lui Dinu - 


dădu buzna, între ei, începând să le strângă cu însufleţire 
mâinile şi să le spună cât îi pare de rău că n-a petrecut 
toate vacanţele împreună cu ei. 

Impresia pe care o făcu băieţilor fu dintre cele mai bune, 
dar fata preotului, profesoară, cam strâmbă din nas. 

Ana băgă de samă că le-a rupt o conversaţie, pe care fata 
cea mică a preotului, care îşi luase de curând licenţa, tot 
încerca să o lege din nou. Dar nu putut opri iureşul Anei. 
Ea, dusă de năvala bucuriei sale, le povesti, într-o cascada 
de vorbe, tot ce-i putea interesa despre persoana ei şi voi să 
afle tot ce încă nu ştia despre ceilalţi. 

— Dar e un adevărat interogatoriu ceea ce faci dumneata, 
domnişoară Muja! Zise râzând unul din studenţi. 

Ana se opri o clipă. Aşadar, şi ei îşi spun domn şi 
domnişoară! Ori poate îi ziceau numai ei, fiindcă nu era: din 
grupul lor? Va afla îndată! Şi apoi, nu era obişnuită să i se 
spună domnişoară Muja decât în clasă. Toată lumea îi 
spunea domnişoară Ana. Nici nu-i prea plăcea numele ăsta 
de Muja. A mugi era o vorbă cu care o năcăjeau colegii şi 
colegele ei în şcoala primară, aici, în şcoala din sat, pe 
vremuri. 

— Interogatoriu? 

— Zise ea. Nu cred! Cred că am datoria să vă informez 
despre mine şi să aflu tot ce poate fi interesant despre 
consătenii mei pe care abia-i cunosc. Mie-mi place ca de la 
început lucrurile să fie limpezi. Clara pacta, honi amici. Nu-i 
bine spus? Parcă acesta era principiul strămoşilor noştri 
romani! Şi dumneata, care studiezi dreptul roman-zise ea, 
adresându-se studentului care spusese că-i supune unui 
adevărat interogatoriu-dumneata trăbă să-l cunoşti. 

— Da, ai dreptate. Ai putea să te înscri şi dumneta la 
drept. Cred că ai o capacitate deosebită de a desluşi 
lucrurile. Şi asta e o calitate proprie advocaţilor. 

— Păi, chiar mă gândesc să mă înscriu! 

— Nu mai spune! Până acum sunt puţine studente la 
drept. 


— Cu mine va fi una mai mult. 

— Vorbeşti serios, domnişoară Muja? Întrebă profesoara. 

— De ce nu? Dar încă nu-s hotărâtă dacă să dau examen la 
drept sau la medicina. 

— Dar am auzit că ai fost mereu prima în clasă. Nu te 
atrag literele? Nu ţi-ar place să fii profesoară, ca mine? 

— De dragul dumitale, care trăbă că eşti o profesoară 
foarte simpatică, fiindcă dumneata eşti frumoasă, aş zice 
da. 

Însă aş minţi. 

Profesoarei i se destinseră, în sfârşit, buzele, pe care le 
ţinuse strânse de când li se alăturase Ana. Râse înveselită 
Şi. 
Întrebă: 

— Dar numai profesoarele frumoase sunt simpatice? 

— Numai! Asta o ştiu din experienţă. Cele urâte sunt 
răutăcioase şi pizmaşe. 

Se înveseliră toţi. 

— Şi nu ţi-ar conveni să te faci profesoară? 

— Ba mi-a trecut prin cap şi gândul, ăsta. Dar am ajuns la 
concluzia că-n ziua de azi poţi câştiga mai bine ca advocat 
sau ca medic. 

— Auzi, frate! 

— Se miră unul dintre studenţii în medicină. După 
dumneata criteriul alegerii carierei e câştigul? 

— Cred că e un criteriu firesc pentru o fată săracă. 

— Şi, de pildă, cum crezi dumneata că ai face avere cu 
advocatura? 

— Întrebă studentul în drept. Mi se pare că advocaţilor, în 
ziua de azi, numai bine nu le merge. 

— Eu aş face parale. 

— Sunt foarte curios să ştiu cum, şi te asigur că nu mă voi 
folosi de reţeta dumitale. 

— De pildă, nu aş primi decât acţiuni de divorţ. Sunt 
atâtea divorţuri azi, că poţi să te-mbogăţeşti aproape fără 
să-ţi dai sama. 


Râseră toţi. Gheaţa era spartă, şi, băgând de samă că 
toată lumea din grup se tutuia, propuse să se bucure şi 
dânsa de acest privilegiu. 

— Afară de doamna profesoară, desigur, îşi sfârşi ea 
pledoaria. 

— Şi cum să-ţi spunem? Ana, Anişoara, Anica, Anuţa? 
Întrebă celălalt student la medicină. 

— Anişoara nu mai sunt, nici Anuță. Anica nu-mi place. Îmi 
pare alt nume. Spuneţi-mi Ana, că-s mare. Aş putea fi, cu 
câţi ani am, studentă. Pe mine m-au dat părinţii mai târziu 
la şcoală. 

— Dar dacă te-ai face doctor, ce specialitate ţi-ai alege? 

— Cred că, dentiscă. Alte hohote de râs urmară. 

— E specialitatea cea mai rentabilă. Sălile de aşteptare în 
cabinetele dentiştilor gem mereu de lume. După alţi bolnavi 
trăbă să alergi tu; cei cu dureri de dinţi aleargă ei după 
doctor. 

— Foarte bine motivat! 

Fata cea mică a preotului reuşi, în sfârşit, să lege iar 
conversaţia de acolo de unde fusese întreruptă la venirea 
Anei. 

Atenţia Anei fu captivată numaidecât, şi ea începu să 
asculte atentă, ferindu-se de a întra în discuţie. 

— Încă nu a precizat nimeni ce se înţălege la noi, subt 
cuvântul generaţie-reluă firul fata cea mică a preotului. 
După părerea mea, generaţiile noi înaintează prea repede. 
Fiecare promoţie se consideră o generaţie, în felul acesta, 
într-un veac ar fi o sută de generaţii, ceea ce, desigur, e 
absurd. 

— Da, e o mare exagerare! Chiar dacă nu fiecare 
promoţie, dar cel puţin la cinci ani una se declară 
generaţie. De câte ori se găsesc câţiva ambiţioşi care pot 
aduna un grup în jurul lor, gata generaţia! Avem cel puţin 
trei generaţii de felul aceşti până acum. Deşi e limpede că, 
în realitate, nu e decât una, generaţia de după unire. Şi 


anume, aceea care a continuat lupta naţională, şi întreg 
tineretul care i s-a alăturat odată cu trecerea anilor. 

— E limpede că generaţia nu e determinată de vrâstă, sau, 
mai bine zis, numai de vrâstă, ci şi de identitatea 
mentalităţii, de acelaşi ideal, interveni profesoara. 

La discuţie participau toţi cei din grup, afară de Ana. 

— Şi toţi aceia care nu-şi mai pun nici-o nădejde în 
partidele politice existente, toţi cei deziluzionaţi de bătrâni. 

— Dacă lărgim în felul acesta sfera, ajungem prea departe. 
Sunt şi bătrâni, şi bărbaţi în puterea vrâstei care nu mai 
cred în partidele politice actuale, care stau deoparte. După 
părerea ta, ar trebui să-i primim în generaţie şi pe aceştia. 

— De ce nu? Într-o mişcare naţională, trăbă folosită orice 
energie disponibilă. Avem nevoie nu numai de însufleţire, ci 
şi de experienţă, de cunoştinţe. Problemele pe care şi le-a 
pus mişcarea studenţească sunt foarte variate şi foarte 
greu de rezolvat. 

— Nu! Protestară mai multe glasuri. 

— Dacă primim între noi oameni învechiţi în rele, n-am 
făcut nimic. E nevoie de suflete curate şi dezinteresate, cum 
numai tinerii le pot avea. 

— Şi tinerele! Adaogă zâmbind licenţiata. 

— Mai ales ele! În idealism şi în curaj, fetele ne întrec 
mereu. 

Făcură apoi un aspru rechizitoriu partidelor politice, 
luându-le pe rând. 'Toate erau decăzute. Toate erau 
materialiste. Toate erau cetăţui închise, organizate pentru 
promovarea, intereselor personale ale membrilor marcanţi, 
pentru ajungerea la slujbe şi la situaţii gras remunerate. 
Niciunul din partide nu fusese până acum un sincer 
promotor al desființării cumulului şi sinecurilor. Întreg 
tineretul era scandalizat şi revoltat din cauza şomajului, pe 
când grangurii politici şi rubedeniile lor deţineau câte trei- 
patru posturi. 

Pe măsură ce vorbeau, se înflăcărau. Părerea care 
răzbătea mereu din discuţie, ca flacările focului printre 


vreascurile uscate, era că numai o înlocuire totală a clasei 
conducătoare, bătrâne şi corupte, de către tineret, poate 
aduce o regenerare a moravurilor, o radicală schimbare în 
bine a României. Altfel, zadarnice sunt toate eforturile spre 
înălţare culturală. Tineretul învaţă degeaba. Majoritatea 
celor cinstiţi şi idealişti ajung curând nişte deziluzionaţi. 
Stau cu diplomele în mâna şi nu le dă nimeni de lucru. 

Ana simţi că grupul acesta de tineri nu vorbeşte ca să se 
distreze, ca să-şi petreacă în vacanţă. Puneau problemele 
preocupaţi şi serioşi, ca şi când s-ar fi aflat în faţa unei. 
Primejdii. Această primejdie ea nu o văzuse niciodată, nu o 
simţise niciodată. Singura ei suferinţă era lipsa averii... Ba 
da, îşi aduse ea aminte, o dată se izbiseră şi ai ei de ceva 
asemănător: când, din cauzi căderii unui guvern, tatăl ei 
fusese dat afara din umilul serviciu de cursor la bancă. Nu 
s-a gândit atunci şi ea cu ură la oamenii aceia? Dar 
discuţiile politice nu o atrăseseră niciodată, în internat, 
fetele nu discutau politică. Când era invitată în familiile 
colegelor ei şi se începea vreo discuţie politică, ea se izola 
într-un colţ, cu tineri şi tinere de vârsta ei, sau mai mici, şi 
vorbeau despre alte lucruri. Nici măcar nu bănuise până 
acum ca pot exista fete care să se pasioneze de politică. 

Totuşi, acum, ascultându-i pe aceşti tineri, avea senzaţia că 
ei discutau o problemă serioasă şi foarte importantă: o 
întreagă clasă socială - clasa conducătoare - era 
condamnată de către aceşti tineri fii ai satului, cu puţin mai 
vârstnici decât ea. Din această clasă făceau parte şi cei care 
o deziluzionaseră şi pe ea. Aşadar era cam pe aceeaşi linie 
cu acest tineret, făcea şi ea parte deci din... Generaţie. 

Desigur, deziluzia ei era de altă natură. Ea nu se gândise 
până acum nici la problema cumulului, nici la cei ce obţin 
beneficii grase de pe urma relaţiilor şi protecţiilor politice, 
nici la cei care, deşi titraţi, rămân pe drumuri după 
obţinere titlurilor academice, fără mijloace de existenţă. 
Cuvântul şomer era nou pentru ea. Dar poate că toate 
scăderile care o deziluzionaseră erau strâns legate de cele 


discutate în grupul acesta de tineri... Dacă ar fi înlăturată 
actuala clasă conducătoare, poate că ar urma o schimbare 
în însăşi structura morală a societăţii... 

Continuă să urmărească cu atenţie discuţia şi 
argumentările tinerilor, până când, la un moment dat, 
studentul în drept se adresă, întrebând-o: 

— Tu nu ai nici-o părere? Faci parte din apele morţilor? 

— Ce părere vreai să am? E întâia discuţie de felul acesta 
pe care o aud. În internat nu se face politică. 

— Dar noi avem aderente şi printre elevele de liceu! 

— Tot ce se poate. Eu însă n-am avut, până acum, alte 
preocupări decât lecţiile. 

— Cum am bănuit! lată, priviţi să vedeţi cum arată o 
înotătoare în apele morţilor! Aşa le spunem noi celor pe 
care nu-i interesează problemele sociale. 

— Te înşăli dacă crezi că nu mă interesează. Numai cât, 
până acum n-am avut ambiția să port de grijă unei 
colectivităţi. Mi-au fost deajuns năcazurile mele şi efortul de 
a le înfrânge. Văd că alţii au preocupări cu mult mai mari, 
mai generale. 

— Dar este evident, Ano, că individul nu se poate mântui 
decât prin colectivitate. Pornind la luptă singur împotriva 
păturii conducătoare -îmbătrânită în rele, e adevărat, dar 
care are puterea în mână-nu poţi avea sorţi de izbândă... 
De aceea generaţia tânără de după unire vrea să se 
organizeze şi să poarte o luptă comună pentru interesul 
comun. 

Ana se gândi un răstimp, apoi zise: 

— Aş admite această luptă într-un singur caz, sau, mai 
bine zis, cu o singură condiţie prealabilă. 

— Şi anume? 

— Dacă cei care o încep, o organizează şi vor să o poarte 
sunt mai buni decât cei care trăbă să fie înlăturați. Eu, în 
locul vostru, n-aş avea drept criteriu generaţia, ci calitatea; 
oamenilor. Aş face mai întâi selecţia oamenilor cu care 
pornesc la luptă. 


Grupul se opri. 

— Mi se pare că dumneata baţi, cum se zice, la uşi 
deschise. 

— Ce vreai să spui? 

— Văd că nu cunoşti principiul nostru de bază. Suntem de 
perfect acord. 

— Mă bucur! 

— Răspunse cu un surâs ironic, Ana. 

— Şi cum se face, la dumneavoastră în generaţie, selecţia? 
Vă luaţi după declaraţiile fiecăruia? Prestaţi vrun jurământ? 
Dacă acesta e criteriul vostru de selecţie, n-aţi făcut nimic! 
Că cineva e mai bun sau mai rău decât bătrânii din clasa 
conducătoare împotriva căreia luptaţi, nu se poate şti din 
vorbele, ci numai din faptele lui. Iar tineretul şcolar şi 
universitar nu a făptuit, până acum, nimic. 

— Ce vorbă e asta că tineretul nu a făptuit nimic? 

— Pentru că n-a avut prilejul să trăiască, să acţioneze... Un 
licean sau un student, după opinia mea, are o singură 
posibilitatea de a făptui ceva, de a realiza: să înveţe. După 
cum văd, generaţia voastră vrea să se organizeze. Ei bine, 
eu cred că trăbă s-aveţi un singur criteriu de selecţie: 
sporul la carte, la examene, şi purtarea bună, corectă şi 
cinstită... Primiţi voi în organizaţie numai pe cei mai buni 
studenţi şi pe cei cu cea mai bună atitudine morală? 

— Uite, domnule, de unde sare... Radicala! 

— Fără radicalism în selectarea oamenilor nu veţi putea 
face nici o schimbare în societate. Va fi o simplă înlocuire de 
oameniscoală-te tu ca să m-aşăd eu-nu o schimbare socială. 
Cu alte cuvinte, veţi face exact ceea ce vă plângeţi că lac 
partidele politice îmbătrânite-n râle. Nu stă scris în fruntea 
nimănui că, dacă e tânăr, e şi idealist, şi moral, şi cinstit. 

— Ai tu experienţă politică, de vorbeşti aşa? 

— Eu, după cum v-am spus, nu am experienţă politică. 
Totuşi mi se pare că şi în selecţia politică se potriveşte 
proverbul că nu-i aur tot ce luceşte. 


— Totuşi, pentru că văd că ai spirit critic, ai putea să ne 
spui ce scăderi ai găsit în... Generaţia noastră? 

— Poate că am să vi le spun cu alt prilej, după ce mă voi 
mai gândi. Acum vă rog să continuaţi; eu voi urmări cu cel 
mai mare interes discuţia voastră. Şi, cine ştie - adaogă, 
surâzând, Ana - poate că, ascultându-vă, voi descoperi 
câteva scăderi ale... Generației. 

Se plimbară şi discutară, până târziu, despre mai multe 
chestiuni. Se vorbi şi despre noile curente politice care 
începeau să capteze atenţia opiniei publice europene şi 
chiar mondiale: mişcările extremiste de stânga şi de 
dreapta. 

Din sară aceea, de cât ori vedea grupul la plimbare, Anai 
se alătura şi ea; uneori tăcea şi asculta cu încordare 
conversaţia; alteori izbucnea în ea spiritul de harţă, şi, 
cuprinsă de o vervă îndrăcită, participa şi ea la discuţii. 

La început fetele se supărară şi nu se feriră să declare-e 
adevărat, în lipsa Anei-că e o fată prost-crescută, cu toate 
că petrecuse atâţia ani în internat. Profesoara declară 
sentenţios: 

— Regret că am primit-o în grupul nostru. E nu numai 
foarte cutezătoare, dar chiar obraznică! Se vede lipsa 
educaţiei de-acasă. 

Dar băieţii nu erau de părerea fetelor, şi în scurtă vreme 
se convinseră şi ele că Ana nu era obraznică, ci spirituală, 
cu replici prompte şi tăioase, şi că de cele mai multe ori 
zefle-melile ei ţinteau opiniile ce se dovedeau, în discuţie, 
greşite. 

Într-o sară, unul din medicinişti începu să-i descrie pe 
câţiva dintre profesorii lui în culorile cele mai negre. Erau 
răi, nedrepţi, invidioşi pe alţi colegi, şi, mai presus de toate, 
erau de disprețuit pentru că-i protejau pe studenţii evrei, 
de la care încasau bani. Unii erau imorali pentru că dădeau 
lecţii particulare studentelor evreice şi aveau raporturi 
ruşinoase cu acestea. 


— Eu nu înţăleg-zise celălalt student în medicină-de ce faci 
tu deosebire asta între români şi evrei. Eşti nedrept, de 
vreme ce toată lumea ştie, în facultatea noastră, cum trec 
examenele atâtea studente românce. Pe câteva le ştii şi tu, 
că au ajuns de le arată lumea cu degetul. Dragul meu 
imoralitatea nu ţine de naţionalitate. Ea e în atmosfera 
vremii noastre. E o chestiune banală, care nu mai 
interesează pe nimeni. Ştiu şi eu ce să zic? Poate că e firesc 
să fie aşa. Omul, cu necesităţile lui fiziologice, e un fel de 
animal Instinctul e legea fundamentală a existenţei; legile 
morale se luptă zadarnic împotriva lui. 

— Vorbeşti de parc-ai fi cetit pamfletul acela infam al lui 
Leon Blum asupra libertăţii sexelor, spuse profesoara, fără 
a părea totuşi prea scandalizată. 

— Nu l-am cetit, dar eu studiez medicina. Şi încep să 
cunosc tainele vieţii animalice a omului. Tineret curat, 
tineret pur, cum îl pretind legile morale, putea fi în 
timpurile când fetele se măritau la patrusprezece ani şi 
când, la douăzeci şi doi de ani, un tânăr putea avea o 
carieră. Astăzi, iată, noi batem pragul al treizecilea când 
ajungem la examenul de diplomă. Şi nici la treizeci de ani 
nu ne putem gândi la căsătorie, pentru că trăbă să întrăm 
într-o slujbă, iar salariul de începător e atât de mic, încât 
abia ne putem susţine pe noi singuri. De familie nici vorbă 
nu poate fi! Ce vreţi? Şi studenţii şi studentele de azi îşi 
petrec tinereţea învățând. Dar în vremea asta nimic şi 
nimeni nu poate suprima trebuinţele organice ale trupului 
nostru. 

— Din punct de vedere ştiinţific, poate că ai dreptate-zise 
studentul în drept. Dar asta nu explica purtarea acelor 
studente care îşi iau examenele cum aţi spus voi. Aici nu- 
mai este vorba de fiziologie, după părerea mea, ci de 
corupţie, de depravare. 

— Dar atunci ar trebui numit corupţie şi traiul în comun, 
fără căsătorie, al atâtor studenţi şi studente! 


— Desigur. Cred însă că nu te gândeşti la asămenea 
situaţii ca la nişte fapte obişnuite, ci ca la nişte excepţii, 
cum şi, probabil, sunt. 

— Cunosc prea multe cazuri pentru a putea vorbi de 
excepţii. După mine, din motivele arătate, fenomenul este 
explicabil şi justificat. 

— Exagerezi îngrozitor - spuseră cele două fete. Şi noi am 
fost studente, şi noi am avut colege. Suntem convinse că nu 
poate fi vorba decât de excepţii. 

— Voi! Dar cine credeţi că ar fi venit, dintre cunoscutele 
voastre, să vă spună adevărul despre cum trăieşte? 

Ana asculta palidă. Auzea lucruri îngrozitoare care-i 
biciuiau puritatea mai sângeros decât promisouitatea 
trupurilor; semigoale de pe plajă. 

— Fiecare e liber să aibă părerea lui. Eu privesc lucrurile 
subt raportul condiţiilor în care, azi, un băiat sau o fată 
poate ajunge să-şi facă o carieră. Desigur că există şi un 
tineret cinstit, cu educaţie temeinică, cu pilde bune în 
familie. Cei care fac parte din acest tineret rezistă mai bine 
impulsurilor vrâstei, mediului, ispitei luxului. Dar au intrat 
în facultăţi şi atâtea elemente, băieţi şi fete, pentru care 
totul e diploma, asigurarea unui mijloc de existenţa. Pentru 
aceştia ţinta unică este de a răzbate cu orice preţ. Aceştia, 
cred că aţi observat şi voi, nu prea au scrupule morale. 

Ana folosi pauza ce se ivi în discuţie pentru a întreba: 

— Şi aceasta e generaţia revoluţionară? 

— Cum revoluţionară? 

— Aşa se numeşte o generaţie ce vrea să se substituie 
alteia la conducerea unei societăţi. 

— Dacă foloseşte şi mijloace revoluţionare... 

— Problema e următoarea: grozăviile despre care vorbiţi 
sunt apariţii noi în viaţa socială românească? 

— Relativ noi. S-au ivit în vremurile schimbate de după 
jăzboi. 

— Şi cangrena aceasta roade şi trupul generaţiei tinere? 


— Ce expresii apocaliptice foloseşti! E un fenomen 
contemporan, Ano, şi atâta tot. Ca şi dansul, muzica, 
literatura, pictura de azi. Toate mustesc de sexualitate. 
Sper că nu te revoltă expresia. 

— În cazul acesta, generaţia voastră nu are nici-un drept, 
nici să o critice, nici s-o schimbe pe cea de la conducere. 
Afară de cazul că între voi nu sunt astfel de tipuri imorale. 

Cei doi medicinişti începură să râdă. Anei i se păru că 
râsul lor era indecent. 

— N-am putea spune că generaţia noastră, sau, mai exact 
spus, tinerii din organizaţia noastră studenţească sunt nişte 
călugări, iar organizaţia o mănăstire. Dar tu eşti prea 
tânără pentru a pricepe unele lucruri... 

— Mi se pare că vă înşălaţi! E adevărat că sunt în clasa a 
opta, dar v-am spus că am douăzeci de ani. 

— Aşa de bătrână?! N-aş fi crezut! Zise surâzând ironic 
unul din medicinişti. 

— Aşa! Aş putea să vă fiu instructoare... Ascultaţi-mă deci. 
Nu cred că voi, aşa-zisa generaţie tânără, puteţi face vreo 
schimbare în bine la noi în ţară. Dacă nu sunteţi elemente 
selecţionate subt raport moral, nu puteţi face să înceteze 
corupţia, abuzul şi celelalte mizerii sociale de care vă 
plângeţi. Cine e imoral într-un domeniu al conştiinţei, este 
imoral în toate. Puneţi-vă argumentele în pod şi apucaţi-vă 
de carte! 

leşirea ei produse o întreagă răscoală de sensibilităţi 
jignite, de păreri cutezătoare, de teorii aprinse, aşa că 
discuţia ţinu până noaptea târziu. 

În răstimpuri, Ana rămânea să-şi apere singură poziţiile, 
grămădind tot mai multe baricade de argumente în faţa lor. 

Uneori treceau pe poziţiile apărate de ea şi cele două fete 
ale preotului. Dar ele erau cu mult mai liberale în judecarea 
problemelor pe care le ridica discutarea raportului dintre 
libertatea individuală şi interesul obştesc. 

Ana îi uimi pe toţi cu cunoştinţele ei şi mai cu samă cu 
vioiciunea replicelor sale, dar o declarară în unanimitate 


sectară, pentru convingerea ei asupra orientării morale a 
individului. 

— Nimeni nu este îndreptăţit să se amestece, cu 
argumente de moralitate socială, în viaţa intimă, sexuală, a 
unui om-conchise unul din studenţii în medicină care apăra 
cu străşnicie relaţiile libere dintre studenţi şi studente. 
Toate lucrurile privitoare la acest instinct sunt tenebroase, 
şi miezul lor este încă prea puţin cunoscut. Problema nu e 
numai unei generaţii; nu e vorba aici de nevroza vremurilor 
de după război, cu sătea de senzaţional şi de senzaţii tari, 
de plăceri intense; problema se pune şi individual, de la om 
la om. Sunt băieţi şi fete care se folosesc de libertatea lor în 
mod firesc, fără a-şi face probleme de conştiinţă, deşi în 
toate celelalte acţiuni ale lor sunt dirijaţi de 
responsabilitatea conştiinţei. 

— Asta să i-o spui lui mutu! 

— Strigă Ana, enervată. Cine-i atins de o maladie, e atins 
de obicei de mai multe deodată, sau poate fi atins. O 
spărtură în zidul unei cetăţi, însămnează că zidul nu este 
inexpugnabil. Gândiţi-vă ce se va untâmpla dacă va cădea 
poarta principală a fortăreţii. Toţi duşmanii vor năvăli prin 
ea, la întâiul prilej. Vă rog să aveţi răbdare! 

— Exclamă ea, văzând că vor să sară cu vorbe asupra ei. 
Vreau să mă explic; şi să le fie ruşine celor ce le vor trece 
gânduri urâte prin cap! Asămănarea pe care o fac e cinstită 
şi nu se pretează la porcării! Asta am vrut să spun. Şi acum 
vă rog să m-ascultaţi. 

Râsul ironic al celor trei tineri încetă brusc. 

— lată ce vreau să vă spun. Ziceţi că puteţi fi, generaţia 
voastră, cinstită în toate, că puteţi regenera lumea şi că 
puteţi schimba clasa existentă acum la conducere. Sunteţi 
idealişti, curajoşi, dezinteresaţi, harnici, muncitori. Afirmaţi 
că sunteţi şi credincioşi. Un singur lucru vă lipseşte: 
puritatea tinereţii! Dacă nu practicaţi înşivă promiscuitatea, 
nici nu vă revoltați împotriva ei, ci, dimpotrivă, legitimaţi 
imoralitatea sexelor. Dar în felul acesta, în zidul ce 


constituie tăria generaţiei voastre, nu numai că s-a produs o 
spărtură, ci voi înşivă aţi deschis, de bună voia voastră, o 
poartă. Şi care poartă? Singura care putea fi deschisă de 
voi, la vrâsta voastră. Pentru că n-aţi avut încă prilejul să fiţi 
idealişti, drepţi, dezinteresaţi; viaţa încă nu v-a îmbiat 
situaţii şi bunuri în faţa cărora să vă fi putut verifica 
idealismul. Viaţa, până acum, nu v-a pus în faţa nici unei 
probleme prin care să vă puteţi verifica forţa spiritului 
vostru. Cu alte cuvinte, nu v-aţi putut verifica până acum 
dacă sunteţi un tineret pur, sau unul decăzut. Şi totuşi voi 
aţi ales alternativa din urmă. Aşadar, la întâia probă de 
examen la care v-a supus viaţa aţi căzut. Pe ce vă mai puteţi 
bizui afirmaţia că veţi rămâne drepţi, cinstiţi, dezinteresaţi, 
dând o categorie socială superioară celei aflate astăzi la 
conducerea statului? Că nu veţi cădea la celelalte probe de 
examen? 

— Ferească-mă Dumnezeu să ajungi nevastă-mea! 

— Zise medicinistul. Mi-ai argumenta până n-aş mai vedea 
pe unde să ies din casă. Cine naiba te-a înverşunat aşa 
împotriva noastră? 

— Nu e înverşunare. E logică! Strigă Ana, vibrând încă de 
lunga-i cuvântare. 

— Renunţ bucuros la orice femeie condusă de logică! 

— Ţi s-a îmbiat vreuna până acum? Sunt sigură că numai 
cele proaste se lasă ademenite de teoriile degradante ale 
medicinii dumitale. Parcă omul n-ar fi decât animal! Parcă 
n-ar avea conştiinţă! Parcă nu conştiinţa e aceea care trăbă 
să ne conducă, ci instinctul! Dacă ar fi aşa, de ce a mai fost 
nevoie să învăţaţi la şcoală? Instinctele nu trăbă instruite, ci 
doar ţinute în frâu... Toată istoria culturii mărturiseşte 
acest adevăr, şi voi, generaţia nouă, care vreţi să luaţi locul 
păturii conducătoare, vă credeţi în nota timpului, a 
civilizaţiei superioare de azi, dacă nu mai controlaţi 
instinctul animal. Nu vă prorocesc nici-o izbândă câtă 
vreme nu începeţi organizarea voastră prin selecţia 
riguroasă a oamenilor. Şi repet: la vrâsta noastră, numai 


două criterii de selecţie există: puritatea tinereţii şi hărnicia 
la studii. 

Se făcu o îndelungata tăcere, întru târziu, studentul în 
drept zise: 

— Poate că ai dreptate când vreai să te înscrii la drept. Ai 
o judecată strânsă, Numai cât, cred că cu specialitatea pe 
care ţi-ai alege-o, primind numai procese de divorţ, ai muri 
de foame. 

— O să văd eu atunci! 

— Cred că e mai bine să-ţi dai sama de pe acum: în loc să 
pledezi pentru cel ce te-ar fi angajat, sunt sigur că ai începe 
să faci morală părţilor. Şi nimeni nu ar mai călca pragul 
biroului tău. 

Fetele preotului dădeau semne că li-e somn. Părea să nu le 
prea fi interesat discuţia. Se despărţiră reci unul faţă de 
altul. Ana plecă enervată, dar satisfăcută. Era convinsă că a 
apărat un punct de vedere just. 

Dar de la discuţia aceasta, ea constată o distanţare de 
dânsa a grupului, distanţare pe care o tălmăci ca pe un 
refuz de a-i accepta prezenţa şi mai ales participarea la 
dezbaterile lor. În consecinţă începu să iasă tot mai rar sară 
pe uliţă, până ce nu mai ieşi deloc. 

XIX. 

Pe la sfârşitul lui iulie, Ana primi o ilustrată dintr-o 
staţiune maritimă. Inginerul Marinescu, iscălind numai cu 
inițialele, îi trimitea două rânduri: Refugiat de mult din 
munţi, am crezut să rămân la mare. Greu de suportat! Plec 
şi de aci. Enigmatic şi scurt. Contrar felului său de a scrie. 
Totuşi Anei i se păru că-i comunică exact ceea ce o interesa 
că nu mai era de mult timp la Predeal. 

La vreo patru zile după discuţia aceea aprinsă cu grupul 
de tineri, poştaşul îi aduse un plic. După adresă nu-şi dădu 
sama cine i-l trimisese. Era un scris de fată, dar nu era al 
Radei, iar cu alte fete nu corespondase până acum. Rupse 
plicul şi se uită la iscălitură. Era de la colega ei de clasă 
Dina Teodoru. O invita, în numele ei şi al mamei sale, să-şi 


petreacă cele trei-patru săptămâni câte mai rămăseseră 
până la sfârşitul vacanței, la Sinaia: Avem o mică vilă la 
marginea Sinăii. Până acum a plouat mereu. A trebuit să 
facem şi focul. Dar de-o săptămână-ncoace vremea s-a 
îndreptat. Localnicii, care ştiu cum merge timpul în oraşul 
lor, spun că de-acuma până la toamnă va fi mereu vreme 
bună. Ne-ai face o mare plăcere - şi mie şi părinţilor mei - 
dacă ai veni. Noi te aşteptăm. 

Ana se miră că Dina Teodoru îi ştia adresa de-acasă, dar îşi 
zise, în cele din urmă, că probabil va fi luat-o de la internat. 

Dacă ar fi primit invitaţia înainte de discuţia aceea 
aprinsă, poate că ar fi refuzat-o. Dar acum se bucura că 
poate pleca din sat. Prea stătea singură toată ziua, şi-apoi o 
chinuia din ce în ce mai tare gândul că mersese prea 
departe în susţinerea părerilor ei faţă de grupul de tineri 
consăteni, făcându-se astfel nedorită în mijlocul lor. Greşise 
ea? Greşeau ei? Nu ştia. Pentru a i se cristaliza impresiile 
din sară aceea, ca şi pentru a-şi analiza la rece conduita sa 
de-atunci, va fi mai bine, îşi zise, dacă va schimba locul, 
mediul. De departe se vede mai uşor şi mai limpede 
adevărul. 

Veta se bucură mai mult decât Ana când auzi de invitaţie. 

— E o colegă de-a ta? 

— Da, o fată foarte bună. 

— Şi familia încă te pofteşte? 

— Se-nţălege! 

— Eu zic să primeşti. Ai făcut destulă treabă vara asta. 
Nici n-ai avut vreme să te odihneşti. 

— Dar mi-ar trebui o rochie, ori chiar două! Şi mi se pare 
că cu banii pe care-i am eu de-abia îmi voi putea plăti 
drumul. 

— Am eu ceva bani puşi deoparte. 

— Ar trebui să merg să stau la tata două-trei zile, până 
mie-ar coase cineva. Eu, cu cât mă pricep, n-aş îndrăzni. 
Rău e că doamna directoare e dusă, cu familia, în 


vilegiatură. Dar o să-ncerc totuşi, poate că aş putea sta la 
internat; mi-ar plăcea mai mult decât în locuinţa tatei. 

Sosind la oraş, Ana găsi repede o croitoreasă mai liberă, o 
fată care cosea şi în familii şi pe care o cunoştea din 
internat. Venea uneori să-i coase directoarei. 

— Foarte mult aş dori, domnişoară Silvia, să asist şi eu 
când croieşti şi când coşi rochiile. Aş vrea să prind şi eu 
câte ceva din meseria dumitale. Mi-ar prinde bine în viaţă. 
Acasă ani-am făcut eu un fel de capot, dar la rochii nu mă 
prea pricep. Apoi, nici nu prea am ce face în oraş. 
Internatul e pustiu... Nu-i decât portarul. 

Croitoreasa râse: 

— Bucuros, domnişoară Ana. Dar la şcoală parcă învăţaţi şi 
croitul. Eu cred că ţi-ai fi putut coase şi singură rochiile. E 
foarte simplu. lată, eu urmez modelul pe care mi l-ai arătat 
dumneata. 

— De cusut, da. Însă n-aş cuteza să le croiesc. Apoi, 
oricum, pentru cumpărarea ştofei tot trebuia să vin la oraş. 

— Bine, domnişoară Ana. Cred că în două zile le dăm gata. 
Le-aş fi putut gata şi mai răpede, dar, iată, mai am de 
isprăvit şi bluza asta, şi e urgentă. 

Astfel Ana rămase, încă din după-amiaza primei zile, în 
atelierul croitoresei, însă de dormit, trebui să doarmă în 
locuinţa tatălui său. 

A doua zi, înainte de a pleca la atelier, zbârnâi prelung 
soneria, şi taică-său se ridică numaidecât de pe scaun. 

— Mă cheamă domnul judecător Zamfir, zise el. 

— S-a şi înapoiat din Italia? 

— Da, de două săptămâni. 

Ana, întrând în tribunal, avusese impresia că toată 
clădirea e pustie: coridoarele erau goale, treptele nu le mai 
urca nimeni. Domnea şi aici un aer de vacanţă. 

— Nu e vacanţă - zise tată-său - ci se lucrează cu mai 
puţini judecători. Ceilalţi sunt în concediu. 

Soneria zbârnâi din nou, şi lon Muja, tocmindu-şi 
uniforma, ieşi în grabă. Peste câteva minute se întoarse şi 


zise prin uşa întredeschisă: 

— Ano, trăbă să mă duc până la Administraţia Financiară, 
Poate voi zăbovi mai mult, căci acolo e mereu îmbulzeală. 
Dacă întârziu şi vreai să pleci, încuie uşa şi pune cheia aici 
între fereşti. 

— Am înţăles. 

Ana încă nu era gata de plecare la atelierul modistei, încă 
nu băuse ceaiul, pe care i-l pregătise tată-său. 

Sorbind din ceai, cu capul aplecat asupra unui jurnal de 
mode din care voia să-şi aleagă modelul celei de a doua 
rochii, nici nu băgă de samă când se deschise uşa, de-aceea 
tresări când auzi lângă ea vocea judecătorului Zamfir. 

— A, ce surpriză plăcută! 

— Zise acesta. Dumneata aici?! Voiam să văd dacă a plecat 
tatăl dumitale. Am uitat să-i dau o ordonanţă de plată. 
Bună-dimineaţa! 

— Da, a plecat. 

— Răspunse Ana, încercând să-şi înfrângă spaima prin 
care trecuse. Bună-dimineaţa, domnule judecător. V-aţi 
înapoiat cu bine? A fost frumoasă excursia? 

— Nu pe cât putea fi. 

— Se pare că dumneavoastră aveţi gusturi prea rafinate. 
Ori poate că v-aţi plictisit de excursii. Mi s-a spus că aţi 
făcut foarte multe. 

— Cine ţi-a spus? 

— Cineva care ştie. 

— Da, nu pot să mă plâng! Am cutreierat multe ţări. Dar, 
spre deosebire de altă dată, acum n-am avut norocul să am 
tovarăşi de excursie plăcuţi. 

— Sau, mai bine zis, tovarăşe. 

— Da, ai dreptate. Dacă primeai propunerea mea, cred că 
excursia ar fi fost încântătoare. 

Tot vorbind, el se apropie de masă şi se aplecă asupra 
jurnalului de modă. 

— Ia te uită! Te interesează şi astfel de literatură? 

— Mă interesează tot ce e frumos. 


— Dar, să-mi dai voie! Ăsta e un jurnal cam vechi. Ca să 
spun aşa, e un jurnal de modă care nu mai e la modă. 

Începu să-l frunzărească, atingând din când în când mâna 
Anei. 

— Trebuie să ştii că eu mă pricep şi la moda feminină. 
Dacă vrei să-ţi alegi un model, lasă-mă să ţi-l aleg eu. Păcat 
însă că jurnalul ăsta e aşa de vechi. 

— Vă rog să nu vă mai osteniţi. Mi l-am şi ales. E şi croit. E 
în lucru acum. 

— Da?! Regret. Să ştii că eu am un gust foarte rafinat. 
Altădată să mi te adresezi mie şi n-are să-ţi pară rău. 

— Da, ştiu. 

— Ce ştii? 

— Că vă pricepeţi. Am auzit. 

— Iar ai auzit! S-ar părea că lumea nu mai are altceva de 
făcut decât să vorbească de mine. 

— Da, într-adevăr, se vorbeşte cam mult... 

— Şi cam ce se vorbeşte? 

— Cred că dumneavoastră ştiţi mai bine decât mine... Ana 
continuă să-şi soarbă ceaiul, în vreme ce judecătorul o 
sorbea pe ea din ochi. Era un bărbat elegant, aproape 
sclivisit. Împrăştia o boare de parfum subtilă. 

Cu multă abilitate, întinse braţul şi încercă s-o apropie pe 
fată. 

— Eşti frumoasă, domnişoară Ana. Aş da un regat pentru 
un sărut al dumitale. 

— Un regat pentru-o ţigară, răspunse Ana ironic. 
Judecătorul încercă să-i vadă ochii, dar pleoapele fetei erau 
lăsate peste luminile verzi. Crezu că are de-a face cu 
aceeaşi atitudine pe care o remarcase de-atâtea ori la femei 
înainte de a-i ceda, şi se avântă cu o mişcare felină să o 
sărute. 

În aceeaşi clipă paharul de ceai căzu sfărâmându-se pe 
podele, şi o palmă răsună plină pe obrazul judecătorului. 

— Nu-i nimic! Zise Ana, păstrându-şi sângele rece. Era un 
pahar vechi şi ieftin. O să-i cumpăr eu altul tatei. Cu coada 


ochiului văzu ca obrazul omului, alb, pudrat mai înainte, 
ardea acum, roşu ca focul. Izbise cu sete, o ustura palma. Şi 
nu-şi putu reţine multă vreme râsul. Izbucni. Apoi, 
liniştindu-se un pic, zise: 

— Scuzaţi-mă, vă rog, am vrut să prind paharul cu mâna 
cealaltă, şi cum capul durnneavoastră era puţin cam prea 
aplecat... 

Aşa s-a întâmplat... 

Judecătorul respira greu. O vreme nu spuse nimic. Dar în 
ochii lui se citea o ură laşă. Era c-un obraz şi cu fruntea 
palidă, iar cu celălalt trandafiriu. 'Tăcând, se apropie de uşa 
şi, cu mâna pe clanţă, zise: 

— Te-ai purtat obraznic, ţigăneşte. Nimeni nu mi-a adus, 
până acum o asemenea ofensă. [ine minte ce-ţi spun: o să-ţi 
pară rău pentru ce-ai făcut! 

— Nu cred că m-am purtat cum spuneţi dumneavoastră, 
dar de părut, îmi pare rău încă de pe acum! Se poate să i se 
întâmple aşa ceva unui domn cu gusturi atât de rafinate. 
Regret foarte mult! 

— Vei regreta şi mai mult când îl voi da afară din slujbă pe 
tatăl dumitale, răspunse judecătorul Zamfir, cu un surâs ce 
voia să fie ironic, superior. 

Ana se îndreptă ca un steag şi îl fulgeră cu o privire 
dispreţuitoare. 

— Nu cred! 

— Ce nu crezi? Întrebă judecătorul, păstrându-şi acelaşi 
surâs. 

— Că veţi fi atât de josnic încât să vă răzbunaţi pe tata. 

— Pe dumneata mă voi răzbuna, procedând astfel. Veţi 
rămâne pe drumuri! 

Ana se făcu galbenă ca ceara. 

— Îţi spun încă o dată că nu cred, zise ea pe un ton rece, 
alb, schimbând totodată şi pronumele de reverență folosit 
până acum cu o formă ce-i exprima disprețul. 

— Crezi că nu depinde de mine să-l dau afară? 


— Nu mă îndoiesc că până acum atârna numai de 
dumneata. Dar începând de acum cinci minute, depinde şi 
de mine! Răspunse ea pe un ton hotărât. 

— Ce vrei sa spui? Întrebă Zamfir, ridicând o sprânceană. 

— Exact ce ai auzit şi ce ai înţăles! Dacă vei cuteza sa te 
răzbuni pe tata pentru palma pe care ai meritat-o, mă voi 
duce la preşedintele tribunalului şi-i voi spune ce s-a 
întâmplat. Voi vorbi în tot oraşul. Şi, la nevoie, te voi da la 
gazete! 

— Poate că ai fi în stare... Dar cine te va crede? 

— Nu poate! Sunt! Şi mă vor crede, pentru că toată lumea 
te cunoaşte. Şi de-acum înainte să nu mai îndrăzneşti să te- 
apropii vreodată de mine! Azi ţi-am tras o palmă, dar cu 
proxima ocazie îţi voi scoate ochii! Judecătorul ieşi trântind 
uşa. 

Ana adună cioburile de pe jos şi le azvârli pe fereastră, în 
curtea tribunalului. Apoi aruncă o privire în oglindă. Păru 
încântată de fata pe care o vedea şi-i zâmbi. Luă jurnalul de 
modă de pe masă, încuie uşa şi puse cheia la locul indicat 
de taică-său. 

Numai de n-aş uita să cumpăr paharul până nu-i observă 
tata lipsa, îşi zise ea, mergând spre modistă. Şi cum tocmai 
trecea pe lângă un magazin de sticlărie, cumpără un pahar 
de forma celui spart, şi, întorcându-se din drum, îl puse la 
locul lui. 

Ion Muja încă nu revenise de la Administraţia Financiară. 

În bun loc l-a trimes pe tata - se gândi Ana. 

— A potrivit în aşa fel lucrurile încât să-i rămâie destul 
timp pentru a fi singuri. Ce canalie! Asta-i domn? Asta-i 
intelectual? Pfui! 

A doua zi sară, cele două rochii de vară erau gata. 
Materialul era ieftin, dar culorile erau frumoase şi modelele 
alese de un bun-gust desăvârşit. Până şi croitoreasa se miră 
cât de drăguţe au ieşit. 

— Îmbrăcată aşa, nimeni nu o să te mai poată cunoaşte că 
încă eşti elevă. Şi trăbă să-ţi spun că-ţi vin mult mai bine 


decât uniforma de liceu. Dumneata eşti de-acuma 
domnişoară mare, nu mai eşti o copilă. 

Ana îi mulţumi. 

— Şi pentru cât de frumoase le-ai făcut, şi pentru că, stând 
lângă dumneata, am avut prilejul să mă introduc şi eu niţel 
într-o artă care probabil că-ţi aduce multe satisfacţii. 

— Da, când ar fi să lucrezi numai pentru tine. Când nu-i o 
meserie. Altfel, e destul de obositoare. Şi-apoi, multe femei 
sunt nemulţămite cu ce le-ai lucrat. 

— Sunt şi de-astea?! 

— Cele mai multe! 

— Doamna directoare ştiu că totdeauna a fost mulţămită. 
— Mai uşor le mulţămeşti pe adevăratele doamne, decât 
pe cele care s-au făcut doamne peste noapte. Unele, care- 
au trăit până mai ieri la ţară sau cine ştie pe unde, au nişte 

pretenţii!... [in să te-nveţe toţi termenii tehnici de prin 
jurnalele de modă, şi spun nişte bazaconii de nu ştii cum să- 
ţi mai ţii râsul. 

— Totuşi cred că astea sunt cele mai puţine, nu? 

— Da' de unde! Sunt cele mai multe. Majoritatea sunt din 
clasa celor îmbogăţiţi de război, care dau acum năvală în 
pătura de sus. De, azi nu mai e clientela selectă de dinainte 
de război. 

Când să plece, Ana se întoarse deodată şi întrebă: 

— Domnişoară Silvia, dumneata ai auzit de un domn 
judecător Porfir, Arghir, Zamfir sau aşa ceva? 

— Zamfir -preciză croitoreasa. Cum să n-aud?! După cum 
ştii, eu lucrez în casele multor famili din oraş şi aud multe. 

— Şi ce faimă are domnul ăsta? 

— 'Te interesează? 

— Da! 

— Nu merită! Are o faimă foarte proastă! 

— Mă interesează nu pentru mine, ci pentru tata. lata e 
acuma aprod la tribunal, şi mi se pare că vrea să-l scoată 
din slujbă. Judecătorul ăsta e un fel de şef peste personal. 
Tot el l-a pus, în urmă cu un an, pe tata în serviciul ăsta. 


— S-a plâns tatăl dumitale? 

— A... făcut unele aluzii. 

— În societate e un om compromis din multe pricini. Se 
spune că nu e corect în relaţiile lui cu advocaţii, că se lasă 
mituit. Dar mai ales are o întreagă cronică scandaloasă cu 
femei. Dacă vreai să te compromişi e de ajuns să te vadă 
vreodată cineva în societatea lui. Şi, totuşi, femeile nu se 
potolesc! Drept e că nici nu prea alege... Se spune că 
cheltuieşte mulţi bani cu ele. 

— Dar, ca om, e rău, e răzbunător? 

— Probabil, fiindcă cine se poartă josnic într-o privinţă, nu- 
i, deobicei, nobil într-altele. 

— Sunt cu totul de părerea dumitale. Dar nu ştii dumneata 
cine-i mai mare decât el, acolo, la tribunal? Presupun că 
preşedintele. 

— Da, preşedintele. Dar eu am auzit vorbindu-se că are un 
duşman neîmpăcat între consilierii de la Curtea de Apel. 
Acela a făcut până acum, în mai multe rânduri, demersuri 
să fie mutat din oraş, dar nu i-a succes. Se spune că Zamfir 
are proptele tari la Ministerul de Justiţie. 

— Nu ştii cum îl cheamă pe consilierul acela? 

— E un domn mai bătrân. Îl cunosc şi eu. Stai puţin să mă 
gândesc... Da, Preda îl cheamă. 

— Mulţămesc. 

— Dar ce, e chiar atât de serios? 

— Tata nu mi-a dat să înţăleg decât indirect. Când voi 
vedea că lucrul devine serios, o să intervin la acel domn 
Preda. 

Anei îi trecu prin gând să se pună imediat în gardă şi să-l 
avizeze pe preşedintele tribunalului despre ameninţarea lui 
Zamfir. Se gândi apoi să se ducă la consilierul Preda încă 
înainte de a pleca spre Sinaia. Dar pe drum spre locuinţa 
tatălui său se răzgândi. Nu o să cuteze! 

— Îşi zise Ana. Un om atât de josnic ca el nu se poate să nu 
fie laş. Şi-apoi, de ce să-mi pun numele lângă cel al unui 
asămenea om, fie şi numai într-o destăinuire confidențială? 


Şi nu-i spuse nimic nici tatălui ei. Se mărgini să-l întrebe 
cum îi place slujba asta nouă şi cum se poartă judecătorii cu 
el. 

— Toată lumea-i mulţămită de mine. Nici nu-i de mirare: 
îmi văd şi eu de lucru. 

— Şi domnul judecător Zamfir e mulţămit de dumneata? 
Mi se pare că el e mai mulţămit decât toţi. 

— lată ce-am voit să-ţi spun. Am informaţii de prin oraş că 
domnul Zamfir, câteodată, ştie să se poarte şi urât cu 
subalternii. Dacă ar începe să se poarte aşa şi cu dumneata, 
să te faci că nu bagi de samă. În orice caz, să nu faci pe 
supăratul şi să-ţi dai demisia. Am auzit că-i place să-şi 
schimbe mereu personalul şi că abia aşteaptă ca cineva să- 
şi dea demisia. 

— Dar, draga mea fată, nu văd nici un motiv pentru care s- 
ar purta urât cu mine de-aici înainte. 

— Poate să aibă vreun protejat nou. Ce mai ştii? Dumneata 
să te faci că nu vezi nimic, dar să mă avizezi pe mine, îndată 
ce vei vedea că şi-a schimbat atitudinea faţă de dumneata. 

— Ei, comedie ca asta! Mă faci să mă chiar tem! Ai auzit 
ceva? S-a întâmplat ceva? 

— Nu s-a-ntâmplat şi nu am auzit nimic, dar e bine să luăm 
nişte măsuri de precauţiune, pentru că văd că dumitale îţi 
place aici. 

— Da, îmi place. E serviciu uşor, slujbă domnească! 

Ion Muja rămase nedumerit după plecarea fetei. Pe 
judecătorul Zamfir nu-l întâlni decât peste trei zile, dar nu 
surprinse nici o schimbare la el. Cine ştie cine i-o fi umplut 
capul Anei cu astfel de temeri! 

— Îşi zise Ion. Poate vreun coleg. Nu era simpatizat de 
ceilalţi aprozi, pentru că era mai şcolit şi mai descurcăreţ 
decât ei. 

Ana nu văzuse Sinaia decât din tren, cu o vară înainte, 
când trecuse pe-acolo, la întoarcerea de la mare. 

Trenul întră în gară pe însărate. Dintre piscurile brazilor 
de pe crestele înalte ieşea o lună plină rotundă şi albă, 


transparenta, de parcă banul ei uriaş era bătut din foiţe 
subţiri de argint curat. Răsărea în singurătăţile înalte, într- 
o puritate cosmică încă nevăzută de ochii ei. Aerul tare, pur, 
din lumea de sus, a lunii, pătrundea până pe peron, îl 
simţea în nări proaspăt; pătruns de mireasma de cetini; i se 
părea că-l pipăie cu ochii, cu pleopele, cu pielea obrajilor. 
Din toate părţile coborau asupra oraşului, negre, 
prăpăstioase, cascade de păduri de brad. Cupola cerului, 
boltită înalt deasupra, îşi sprijinea marginea rotunda pe 
temeliile munţilor din jur, dincolo de care închipuirea, 
fermecată de priveliştea măreției, construia, deslănţuita, 
alte şi alte cupole de cer, sprijinite pe ţarcuri de creste 
încremenite. Câteva stele rare îşi picurau sfioase argintul; 
lumina celor mai multe o puteai doar bănui licărind în 
strălucirea albă a lunii pline care poleia cerul şi pământul, 
deschizând adâncimi de-ntuneric între coastele luminate 
ale munţilor şi cele din dosiştele rămase în umbră. Ana trăia 
puternic senzaţia de-a fi intrat într-o lume de uriaşi 
încremeniţi în muţenie. A lor era toată împărăţia asta de 
jur-împrejur, până la cer. Viaţa oamenilor care se mişcau şi 
lărmuiau aci, în adâncul acestui templu pentru zei, nu era 
decât o viaţă măruntă, de pitici gălăgioşi, îşi aduse aminte 
de o poveste pe care i-o spunea maică-sa în copilărie: cum o 
fată de uriaş, ieşind într-o zi la plimbare şi întâlnind un om 
care ara cu patru boi, a crezut că-s nişte furnici; şi cum nu 
mai văzuse până atunci asemenea furnici, i-a luat de-a 
valma în poală - boii, stăpânul şi poganicii - şi s-a dus să-i 
arate, ca pe o minune, tatălui ei. 

Nu-şi mai dădea sama cât timp trecuse de când plecaseră 
din gară, într-o trăsură, ea şi colega ei, Dina Teodoru, care 
îi ieşise în întâmpinare. leşiseră din staţiune, vilele se 
răriseră, şi, de-o vreme, Anei i se părea că au ieşit din lume, 
că plutesc undeva prin văzduhul pur, argintat de lună. Doar 
din când în când tresărea uimită de un zvon de murmure şi 
şoapte ce păreau să vină când de deasupra, când dintr-o 
parte, când dintr-altă, de parcă o întreagă ceată de călăreţi 


în zale le-ar fi însoţit în plutirea aceasta pe-ntunecimi 
argintate. Deodată, trăsura se opri, şi-atunci Ana înţelese că 
zvonul de murmure şi şoapte al cetei de călăreţi în zale ce 
le-nsoţise, în închipuirea ei, era zvonul unui părău de 
munte, ascuns în noaptea brădetului. 

— Am ajuns! 

— Zise Dina şi sări sprintenă din trăsură. 

— Ţi-a părut lung drumul? Stăm cam departe... 

— Dimpotrivă! 

Vorbi, dar auzul îi era mereu prins de vârtejul apelor şi 
ochii ei iscodeau. Deodată tresări: undele de argint sclipiră 
de foarte aproape, de la stânga, într-un mănunchi de raze. 
N-ar fi crezut că părăul e chiar atât de aproape. 

Familia Teodoru nu avea alţi copii în afară de Dina. Părinţii 
ei erau o păreche de oameni aşezaţi, liniştiţi, cam bătrâiori: 
se căsătoriseră târziu. Bărbatul era administrator-de-legat 
la o cunoscută instituţie bancară. Doamna Teodoru părea 
chiar mai înaintată în vârstă decât domnul Teodoru, dacă 
luai în samă numai părul cărunt ce-i încununa capul într-o 
pieptănătură de modă veche. 

Ana fusese de multe ori în casa familiei Teodoru, ca 
invitată a Dinei. Fata era înaltă, subţire şi avea un aer 
distins. Doamna Teodoru nu dădea niciodată cu ruj, nu-şi 
vopsea unghile. În toată casa domnea o atmosferă sobră şi 
liniştită; în timpul din urmă, Ana se simţea mai bine, mai la 
adăpost în familia Teodoru decât în familia Frunzescu. 

Ana nu remarcase, nici la Dina şi nici la părinţii ei, vreo 
expansiune sentimentală faţă de ea, ci numai o purtare 
corectă, rezervată, distinsă, ca şi când ea, Ana, ar fi fost 
vlăstarul unei familii cel puţin egale din punct de vedere 
social-aşa că fusese destul de mirată când primise invitaţia 
Dinei. 

— E nemaipomenit de frumos aici! 

— Spuse Ana a doua zi dimineaţă, când se întâlniră cu toţii 
la prânzişor. N-am să uit niciodată că m-aţi invitat la 
dumneavoastră şi vă voi fi pururea recunoscătoare. 


— Îţi place mai mult aici decât la mare? Întrebă domnul 
Teodoru. 

— Pentru mine, care am crescut la ţară, între lunci 
înverzite şi dealuri împădurite, marea mi-a părut prea 
uniformă, aproape moartă. Însăşi priveliştea apelor 
nemărginite e parcă prea măreaţă şi te anihilează. Dar să 
stai zi după zi pe plajă, să auzi aceeaşi larmă de valuri 
prăvălite, te oboseşte de la o vreme. Şi-apoi nu-i un strop de 
viaţă, un ciripit de pasăre... 

Domnul Teodoru zâmbi. 

— Da, pentru cei crescuţi în mijlocul naturii, de la o vreme 
marea devine obositoare, plictisitoare. Am încercat şi eu 
aceste senzaţii. 

— Dar ceea ce banalizează frumuseţea mării e îndeosebi 
grădina aceea zoologică de pe plajă. 

— Sau, mai exact, o trivializează. Sunt de perfect acord, 
zise doamna Teodoru. 

O săptămână nu-i fu deajuns Anei să cutreiere localitatea 
şi împrejurimile. Dina uneori obosea, se oprea pe o bancă, 
pe un trunchi de brad şi o lăsa să urce singură pe cărări, 
sau să urmărească cursul pâraielor tot mai sus, în răcoarea 
brazilor. Pentru Dina multe locuri erau cunoscute. Dar Ana 
descoperi numeroase altele, necunoscute, unde prietena sa 
o însoțea cu plăcere. 

Uneori pierdeau noţiunea timpului, se duceau prea 
departe şi ajungeau la masă târziu. Deşi punctualitatea era 
o regulă în familia Teodoru, totuşi părinţii le aşteptau, nu le 
făceau observaţii, satisfăcuţi de bucuria ce se citea pe faţa 
Dinei, de vioiciunea ei. Se vedea că-i face bine mişcarea, în 
ultimul timp Dina fusese mereu abătută şi nu se prea 
îndepărta de vilă. 

Pe la mijlocul săptămânii a doua de la sosirea Anei, cele 
două fete se depărtaseră binişor de staţiune, pe o cărare-n 
serpentină, ce urca mereu printre brazi, lăsând tot mai 
departe, în vale, fierberea clară, răsunătoare a Pelişorului. 
Plecaseră de la vilă pe la ceasurile opt dimineaţa, şi urcau, 


cu pauze, de două ceasuri, când zăriră, coborând pe 
serpentină, un tânăr înalt, cu capul gol, îmbrăcat într-o 
cămaşă uşoară de sport. Venea fluierând şi bălăbănind din 
braţele-i lungi, ca şi când toată lumea era a lui. 

Când se păru că le-a zărit, încetă melodia pe care o fluiera 
şi începu să imite strigătul mierlei negre, dar atât de bine, 
că mierlele adevărate începură să-i răspundă când de ici, 
când de colo. 

La o cotitură a serpentinei, Ana îl văzu mai bine, şi inima-i 
zvâcni speriată. Doar nu va fi ingineral Marinescu! Îşi zise 
ea, uimită. Aruncă o privire întrebătoare Dinei, dar pe faţa 
prietenei sale nu putu citi nimic. Poate că mi s-a părut, îşi 
zise Ana, şi în sufletul ei încolţi părerea de rău că se 
înşelase. 

Tânărul dispăru la o cotitură a cărării, dar fluiera mereu, 
parcă tot mai îndrăcit. Când apăru din nou pe cărare, era 
foarte aproape de cele două fete, şi amândouă se opriră 
chicotind de uimire. 

— Îl cunoşti pe văru-meu?! Întrebă Dina, mirata. 

— Da, îl cunosc, de la mare, din vara trecută. Dar nu ştiam 
că ţi-e văr! 

— Mi-e văr după mamă. Mama mea şi cu mama lui sunt 
surori. Dar când o fi venit?! 

Inginerul le salută de departe, făcând o plecăciune 
adâncă. 

— Sunt primele căprioare pe care le întâlnesc în dimineaţa 
asta. Şi pot să spun că m-am sculat cu noaptea-n cap, 
anume pentru aşa ceva. 

— Dar când ai venit, Dinule? N-ai anunţat şi tu pe nimeni! 

— Cum să anunţ pe cineva când nu eram sigur ca pot 
veni? Rămân doar o săptămână. 

Ana simţea că se enervează; fără nici un motiv, decât acela 
al surprinderii-gândea e -inima-i bătea cu atâta putere, 
încât îi era frică să nu i-o audă cumva inginerul sau Dina. 
Avea o senzaţie necunoscută încă: i se părea că bărbatul 
acela zvelt, înalt, puternic, brunet, cu ochii negri plini de 


lumină îi era atât de cunoscut, atât de apropiat, încât parcă 
era oarecum alei. 

— De unde vii? Îl întrebă ea, cu o voce înduioşată, pe care 
nu şi-o cunoştea. Şi, în sine: Desigur că tonul ăsta e din 
cauza inimii, care nu se mai linişteşte. 

Tânărul ridică braţul drept şi arătă în sus şi în urma sa. 

— Din cer! 

— Ai fost până-n pisc? Întrebă Dina. 

— Am zburat! 

— Dar asta-nseamnă că te-ai sculat cu noaptea-n cap! 

— Nu chiar! Era o geană de lumină asemănătoare cu cea 
care străbate acum printre genele lungi ale domnişoarei 
Ana. 

Ana simţi un val de căldură cum i se revarsă şi i se 
împrăştie brusc în trup. În aceeaşi clipă inima ei începu să 
bată regulat, eliberată din ritmul acela grăbit. Ştia că 
pleoapele şi le plecase involuntar şi că, printre gene, 
privirea şi-o simţise plină de duioşie, ca şi vocea. 

— Veşnic galant, cum te-am ştiut, dragă vere! 

— Ba deloc! Numai un om care spune totdeauna adevărul, 
întâmplă-se orice s-ar întâmpla. Nu-i aşa, domnişoară Ana? 

Coborau acum toţi trei. Ana-i aruncă o privire ca şi cum ar 
fi vrut să-l întrebe dacă doreşte ca Dina să ştie că ei sunt în 
corespondenţă, sau nu. Întrebarea lui presupunea nu 
numai că s-au cunoscut acum un an, dar şi că, între timp, se 
stabilise între ei o legătură spirituală mai intimă. Cum nu 
putu citi nimic pe faţa lui, Ana crezu că-i mai bine să nu 
dezvăluie nimic în afară de ceea ce-i spusese Dinei, că-l 
cunoaşte de la mare. 

— A-ţi răspunde, ar însămna să-mi iau o prea mare 
responsabilitate, zise ea. 

— Ei, poftim! Mă faci de ruşine înaintea verişoarei mele! 
Dar, ia spune-mi, dumneata de când eşti aici? 

— De vreo zece zile. 

— Şi-ţi place ca la mare? 

— Neasămuit mai mult! 


— Mă poartă pe toate potecile, până-mi iese sufletul, zise 
Dina, surâzând. 

— Nu prea se vede. Eşti într-o formă admirabilă. De-alt-fel, 
la drept vorbind, domnişoara Ana cam are darul să scoată 
sufletul din om. Mai ştiu şi eu câte ceva, de la mare. 

Ana avu impresia că el voia să spună altceva, să 
argumenteze cu scrisorile, dar că se reţinuse, aşa încât se 
bucură că fusese şi ea discretă mai înainte. 

— Atârnă de suflet! Zise ea, şi râse. 

Intrând în ritmul obişnuit al relaţiilor dintre ea şi el, simţi 
că i se împrăştie emoția de la început şi că poate vorbi cu el 
în toată libertatea. Cine ştie ce mi-a provocat emoția, 
duioşia aceea de mai înainte. Poate să fi fost de vină apariţia 
lui neaşteptată, surprinderea mea de a-l întâlni dintr-odată 
aici, pe neaşteptate..., îşi zise Ana. 

— De suflet? 

— Păi, da! Îmi închipui că sunt suflete mici, care pot zbura 
uşor, ca o pasăre din cuib, dacă ţii gura deschisă. 

— Vai de mine! Dumneata îţi închipui că sufletul iese prin 
gură?! 

— De ce nu? N-ai auzit spunându-se de un om că-i cu 
sufletul la gură? Râseră toţi trei. 

— În cazul acesta, dacă ar fi aşa cum spui, de câte ori 
suntem în tovărăşia unor fete frumoase, ar trebui să stăm 
cu gura închisă. Şi desigur că dumneavoastră aţi fi cele 
care aţi regreta. 

— Atârnă! 

— De ce atârnă? 

— De cel care vorbeşte! A, desigur! N-ai de ce faci ochii 
aşa de mari. Pe dumneata te-ascultă cineva cu plăcere. Eşti 
un inginer spiritual. 

— Fac ochii mari pentru că eu ştiu un lucru pe care 
dumneata se pare că nu-l cunoşti încă: sufletul nu zboară 
pe gură, ci vorbeşte prin ochi, prin glas. 

— Nu mai spune! 


— Trebuie să ai încredere într-un inginer spiritual. Dar mi- 
ai face plăcere dacă mi-ai spune de ce ai îmbinat aceste 
două cuvinte? 

— E simplu: un inginer este egal cu tehnică, legi, materie. 
Un inginer spiritual e o raritate. 

— Bravo, Ana! Văd că vă întreceţi în complimente. Ştiţi că- 
mi place? Dinu avea nevoie de o parteneră ca tine. Îi place 
să se dueleze în cuvinte cu toată lumea. 

Dina începu să-l întrebe de pe acasă, despre părinţi, 
despre mersul întreprinderii unde era director, despre 
fetele cu care mai făcuse cunoştinţă, despre planul lui de a 
mai face încă nişte studii de specializare în străinătate. 

Ana asculta convorbirea lor, fără să intervină. Senzaţia de 
la început puse din nou stăpânire pe ea. Dina nu vorbea cu 
un străin, ci cu un cunoscut, cu un prieten de-al ei. Se 
simţea oarecum interesată de toate întrebările Dinei, şi mai 
ales de răspunsurile lui Dinu. Participa în tăcere la ele, ca şi 
cum ar fi fost şi ea din familie. Ce prostie! Cum de i s-a iscat 
acest sentiment? 

Când Dina îi puse întrebarea cu privire la studiile din 
străinătate, Ana simţi un junghi în inimă şi aşteptă 
răspunsul lui cu sufletul la gură. Ei, în scrisori, nu-i 
pomenise niciodată despre un asemenea plan! Dar de ce i- 
ar fi pomenit? Se întrebă tot ea. Totuşi neliniştea nu şi-o 
putea stăvili. 

— Încă nu sunt hotărât ce voi face-răspunse Dinu 
Marinescu. Studiile acestea în străinătate depind în mare 
măsură de rezolvarea în prealabil a unei alte mari 
probleme. O problemă vitală pentru mine. 

— Şi nu o poţi rezolva? Întrebă Dina. 

— Aş rezolva-o uşor, dacă ar depinde numai de mine. Dar 
depinde de doi. 

— E vorba cumva de consiliul de administraţie? Poate c-ar 
interveni tata. 

— Nu, nu depinde de consiliu! El e alcătuit din oameni 
inteligenţi care ar înţelege că ar fi în interesul 


întreprinderii să fac, un an sau doi, studii de specializare în 
străinătate. E o problemă de cu totul altă natură, dragă 
Dina. Şi persoana de care depinde rezolvarea problemei nu 
vrea să înţeleagă şi pace! Şi nu ştiu ce o împiedecă! 
Inteligentă este, înţeleaptă este! Tot încerc s-o fac să 
priceapă că are acelaşi interes ca şi mine, dar ea nu vrea 
sau se face că nu vrea să înţeleagă. Cu alte cuvinte, nu sunt 
sigur: nu vrea, ori nu poate să vrea. Ana simţi că iar începe 
să-i bată inima. Acum ştia: timbrul vocii lui Dinu îi pricinuia 
această bătaie. Era o voce pătrunzătoare, plină, sobră şi 
totuşi caldă. Ceva îi spunea Anei că el, vorbind de problema 
aceea ce trebuia rezolvată în prealabil, făcea aluzie la ea, la 
sentimentele ei. Şi totuşi nu putea crede. Era cu neputinţă 
ca Dinu să vorbească aproape deschis, pe faţă, înaintea 
unei fete străine de relaţiile lor, de corespondenţa lor, 
despre ceea ce ea însăşi se îndoia că putuse descifra printre 
rândurile scrisorilor lui. 

— Bine, dar şi-n toamna trecută vorbeai despre aceeaşi 
piedecă! 

— Zise Dina. În sfârşit, trebuie să rezolvi problema, cu sau 
fără voia celei de a doua persoane. Poate că ţi-ar putea 
ajuta alţii. 

— Da, problema mi s-a pus din toamna trecută, mai bine 
zis din vara trecută... 

— Ştiam că ai o voinţă, puternică şi că nu dai înapoi când e 
vorba de înlăturarea piedicilor. 

— Da, am o voinţă puternică, dar se pare că, de data asta 
mă izbesc de o voinţă tot atât de tare ca şia mea. Însă n-am 
pierdut încă toată nădejdea, Dina. Nu sunt eu omul oare să 
se dea bătut cu una cu două! 

— Trebuie să-i spui tatei. Cred că el ţi-ar putea veni în 
ajutor. 

— Probabil că voi, recurge şi la ajutorul unchiului. 
Deocamdată am cerut ajutorul mătuşii. 

— Da?! Nu mi-a spus nimic! 


— Şi nici nu o să-ţi spună. E o problemă cam delicată. Dina 
se opri şi se uită la el într-o izbucnire de lumină. 

— Doar nu ţi-ai pus în gând să te-nsori! Asta trebuie, să 
fie! Asta-i o problemă a cărei rezolvare depinde de două 
persoane!... 

— Ei, dragă verişoară, unde-ţi fuge şi ţie mintea! Doar mă 
puteam însura de-o sută de ori până acum! Am eu vreme de 
astfel de chestii. Idealiste? 

— Ştiu că te-ai fi putut însura! Se şi vorbea odată, şi chiar 
stăruitor, despre Rada Frunzescu. Ea tocmai a terminat 
liceul, nu? 

Dinu se posomori. 

— Mi-e frică să nu termine cu toate, biata fată! 

— Ce spui?! Întrebă Ana, uitându-se speriată la el. 

— E grav bolnavă, încă n-au putut nici măcar s-o ducă de 
la Predeal acasă. Are o pleurezie complicată... 

Fetele se întristară amândouă. 

— Eu am lăsat-o sănătoasăcontinuă Dinu. În iulie am fost şi 
eu puţin la Predeal. Dar după plecarea mea, a luat parte la 
o excursie în munţi, departe, o excursie de o zi, şi i-a apucat 
o ploaie groaznică, o rupere, de nouri, îmi scria maică-sa. 
Au răcit mai toate fetele care au fost în excursie: afară de 
brazi, n-au găsit nici-un adăpost. Unele au scăpat mai uşor. 
Rada a trecut printr-o grava aprindere de plămâni, din care 
a trecut într-o pleurezie complicată. Doamna şi domnul 
Frunzescu sunt disperaţi: doctorii le-au spus că e vorba de 
o boală foarte serioasă. Mai rău e că în familia lor au mai 
fost cazuri de tuberculoză, şi doctorii se tem ca nu cumva, 
din cauza organismului slăbit, să se ivească vreo 
complicaţie mai gravă. 

Urmă un lung răstimp de tăcere. 

— Totuşi Rada e rezistentă. Nu ştiu să fi fost bolnavă 
vreodată, zise întru târziu Ana. 

— Se mai înşeală şi doctorii uneori, adaose Dina. 

— Să dea Dumnezeu să se-nşele-întări Dinu. Totuşi, dacă 
într-un astfel de moment ţin să vă spun că n-am avut 


niciodată intenţia unei asemenea căsătorii, nădăjduiesc că 
mă veţi crede amândouă. Oamenii vorbesc multe, vrute şi 
nevrute... De exemplu, nu mai târziu decât prin mai, am 
auzit vorbindu-se despre căsătoria domnişoarei Ana. 

Dina era numai atenţie şi curiozitate. Ana se opri 
indignată. 

— Sunt foarte curioasă să cunosc numele mirelui, zise ea 
cu buzele strânse. 

Nu era indignată de gluma lui Dinu, ci pentru că glumea 
cu atâta uşurinţă într-o chestiune care ei i se părea a fi de 
natură intimă. Şi mai ales pentru că glumea, pe această 
temă, de faţă cu o persoană străină. Căci Dina, chiar 
prietenă fiindu-i, era străină de sentimentele ei. Dar 
totodată îşi dădu sama că nu-l considera, în aceeaşi măsură, 
şi pe Dinu străin. 

— Era vorba de un om cu o situaţie frumoasă. Regret, dar 
nu i-am reţinut numele. 

— Pentru că un om care nu există nu are nume - răspunse 
prompt Ana. Te rog să ţii sama că eu mai am de făcut încă 
un an de liceu, şi pe urmă încă vreo patru sau cinci de 
universitate. Nu ştiu în câtă vreme voi putea termina 
dreptul, cu doctorat cu tot, bineînţăles. 

— Doar nu vrei să te faci advocată?! Se miră Dinu, râzând. 
Ştii că-i nostim! 

— Nu-i nimic de râs şi nici nostim nu-i! Vreau să-mi câştig 
singură traiul, şi nu mă mulţămesc cu un trai oarecare. Eu 
vreau să am bani mulţi, să trăiesc bine. 

— Şi crezi că-i vei câştiga din advocatura?! 

— Da! Mai ales din procesele de divorţ. Acum toată lumea 
divorţează. 

— Mai sunt şi excepţii! Spuse surâzând Dina. 

— Divorţează şi cei necăsătoriți încă? Întrebă inginerul, 
bănuind în cuvintele Anei o replică la ofensa ce-i adusese cu 
bună ştiinţă când făcuse aluzie la măritişul ei. 

— Nu obişnuiesc să răspund la cimilituri fără înţăles. 


— Ai auzit, dragă verişoară? lată, aşa am duelat amândoi 
şi în vara trecută, la mare, fără nici un folos, fără nici un 
câştig. Am pierdut timpul degeaba! Ce spuneam eu? Sunt 
probleme care nu se pot rezolva decât în doi. Zadarnic vrei 
sa ajungi la un rezultat, dacă celălalt nu vrea în ruptul 
capului. 

Ana avu un zâmbet bun, luminos, dar abia perceptibil. 
Simţi la ce face aluzie inginerul, cum i se păru ca simte, în 
tot timpul conversaţiei, ceea ce era mereu ascuns în spatele 
cuvintelor lui. 

— Întâi trăbă să fie convins şi celălalt că e vorba de un 
câştig real, nu de unul imaginair, zise ea. 

— Hm! Mi se pare că ai dreptate, domnişoară Ana. 

— Nu se pare, ci am dreptate! 

Ea ridică pleoapele şi-i aruncă o privire plină, sinceră, 
caldă. Niciodată nu se simţise atât de aproape de un om 
cum se simţea de Dinu; parcă o lega o înrudire de sânge, nu 
numai una spirituală. Era un sentiment înduioşat, care 
părea că o îndeamnă să facă un pas, să-i ia mâna între 
mâinile ei şi să i-o mângâie. 

Inginerul prinse privirea aceea parcă nu cu ochii, ci cu 
întreg sufletul. Părea transfigurat. Bagă de samă şi Dina că 
se petrece ceva între cei doi. Dar nu mai avu timp să se 
gândească. Intrau tustrei în curtea vilei. Din balcon, 
doamna Teodoru îi primi cu exclamaţii de mirare. 

— Dinu! Uite, frate, că-i şi Dinu pe-aici! Ce surpriză 
plăcută pentru noi! Când ai sosit? 

— Abia asară târziu, tanti Anastasia. 

— Abia asară? Şi-ai şi reuşit aşa degrabă să te întâlneşti cu 
excursionistele noastre?! Că nu mai dau pe-acasă cu ziua de 
cap! 

— Mi-au ieşit cu plinul, tanti Anastasia! Le-am întâlnit din 
întâmplare în pădure, tocmai când coboram din înălțimile 
pure ale muntelui. 

— Se vede că de-aceea ai avut noroc să le întâlneşti, 
pentru că erai cu sufletul purificat. 


— Aşa e! Puteau să-mi iasă în cale şi îngerii, nu numai 
nişte drăcuşori de fete. 

Intrară în vilă. Dinu fu reţinut la prânz. Avea multe de 
povestit de pe acasă, din familie, despre boala Radei şi de 
multe altele. Nu mai de coincidenţa prezenţei lui şi a Anei în 
Sinaia nu scoase nimeni o vorbă. Această coincidenţă era o 
taină, taina lui Dinu şi a mătuşii sale, şi amândoi ştiură s-o 
păstreze, schimbând vorba ori de câte ori Dina sau tatăl ei 
se apropiau de ea. 

Inginerul Marinescu aflase de la Rada, câtă vreme fusese 
la Predeal, ce prietene mai bune şi-a făcut Ana în ultimul 
timp. Şi când auzise pomenindu-se şi de verişoară-sa, Dina 
Teodoru, îşi şi făcuse planul. Nu putea suporta gândul să nu 
o vadă pe Ana cel puţin câteva zile. Voia să constate direct 
dacă fata a înţeles ceva din scrisorile lui sau nu. Atunci, 
pentru că altă soluţie nu avea, i se adresase mătuşii sale cu 
rugămintea să o invite, prin Dina, la Sinaia, fiindcă el 
trebuie să o vadă numaidecât. Să ştii, mătuşă dragă, ca 
dacă nu mă însor cu fata asta, rămân burlac, şi-i mai mare 
păcatul, pentru că celibatarii sunt impuşi astăzi la mari 
impozite. Dar, te rog, de taina mea să nu ştie nimeni decât 
dumneata şi cu mine. Precauţiunea e necesară, fiindcă fata, 
deşi pare îndrăzneață şi uneori chiar cam insolentă, e, în 
fond, însăşi puritatea şi nevinovăția naturală; mi se pare că 
de-abia bănuieşte ce e iubirea, deşi cred că are aproape 
douăzeci de ani. E nevoie să duc cu ea o luptă dintre cele 
mai prevăzătoare. 

Aşa o rugase inginerul pe mătuşă-sa, şi ea nu stătuse deloc 
pe gânduri. 'Ţinea la fiul surorii sale; îi era simpatic pentru 
poznele pe care le făcea, şi-apoi ştia că şi maică-sa doreşte 
mult să-l vadă căsătorit, aşezat la casa lui, cu nevastă şi 
copii. Că nu ţinea numaidecât să se însoare cu o fata 
bogată. Doamna Teodoru o cunoştea de vreo trei ani pe 
Ana, de când Dina începuse să o invite la ei în casă. Îi plăcea 
fata. Nu o interesa din ce mediu social provine, ci numai 
cum era. Şi după ce o observase un timp, conchisese: Fata 


asta e un exemplar de rasă! Aşa o calificase şi în faţa 
domnului Teodoru, care, deşi era un om foarte cumpănit, nu 
găsise cu cale să fie de altă părere. Aşa că, pretextând că 
Dina se cam plictiseşte singură, că nu face destulă mişcare, 
le comunică celor doi hotărârea ei, lăsându-i Dinei sarcina 
de a-i scrie Anei şi de a o invita la Sinaia. Mai mult decât 
atât: îi dăduse Dinei şi adresa de-acasă a Anei, pe care i-o 
încredinţase nepotu-său. Dina se bucurase că o putea ivita 
pe Ana. Se gândise şi ea s-o poftească, încă din vara 
trecută, după ce aflase că Ana fusese la mare cu familia 
Frunzescu. Dar nu prea îndrăznea să-şi arate dorinţele 
dinaintea unor părinţi cărora, deşi buni ca pânea caldă, le 
plăcea totuşi să trăiască izolaţi, într-un fel de solemnitate, şi 
mai ales să-şi petreacă vacanţele la Sinaia numai în familie. 
Pregătirile pentru primirea Anei, pe care Dina le începuse 
îndată după ce primise răspunsul ei, o înviorară pe fată, 
spre marea bucurie a părinţilor. lar după ce sosise Ana, fata 
lor se schimbase, spre satisfacția amândurora, cu 
desăvârşire. 

Doamna Teodoru bănuia că Dina căzuse într-un fel de 
apatie-care nu era în firea ei-de când, în trecere prin 
Sinaia, fiul văduvei Ana Scarlat, vărul lui Jean Frunzescu, îi 
făcuse o curte asiduă. Tânărul acela, frumos şi elegant, 
făcuse, într-adevăr, o puternică impresie asupra Dinei, şi, 
după plecarea lui, fata devenise tăcută, abătută şi 
singuratecă. 

Acum, alături de Ana, ea îşi revenise repede şi începuse să 
se bucure din nou de vacanţă. Doamna leodoru era foarte 
mulţumită că, venind în ajutorul lui Dinu, îi fusese de folos şi 
fetei sale. Ea era însă o femeie discretă şi păstrase taina 
inginerului. Făcea uneori aluzii la ceea ce ştiau numai ei 
doi, dar nimeni, cu excepţia lui Dinu, nu le înţelegea. 

XX. 

În sara zilei în care se întâlnise cu Dinu, Ana nu adormi 
până târziu după miezul nopţii. Din aluziile lui, din tot ce se 
întâmplase peste zi, avea sentimentul că Dinu nu venise 


întâmplător la Sinaia, ci venise anume pentru ea, şi anume 
ca să-i spună, prin aluzii, despre intenţia lui de a se căsători 
cu ea. Aceasta era problema ce aştepta să fie rezolvată şi 
care nu putea-să fie rezolvată decât în doi. Înţelesese şi 
până acum multe lucruri. Dar ceea ce o ţinuse în loc era 
sentimentul că totuşi el îi este străin, şi cu un străin nu poţi 
discuta lucruri intime. Cu atât mai puţin prin scrisori. Dar 
ce minune! Străin până acum, şi azi, dintr-odată, i s-a părut 
atât de apropiat... Nici un bărbat nu se apropiase sufleteşte 
atât de mult de ea ca Dinu! 

Se gândea la el ca la un prieten venit de departe. Ca la un 
prieten? Nu! Era mai mult decât un prieten! Era altceva... 
Era sentimentul ce-i inundase privirile şi obrajii la intrarea 
în curtea vilei, când îi venise să-l ia de mână şi... Să rămână 
aşa, mână în mână. Oare aceasta e iubirea? Te cuprinde 
aşa, pe neştiute? Cum stătea cu ochii închişi, chipul lui îi 
apărea mereu, aşa cum îl văzuse la intrarea în curtea vilei. 
Imaginea lui sporea în sufletul ei o dulceaţă imaterială, şi o 
aromă necunoscută îi inunda întreg trupul. 

Nu se mai îndoia că Dinu o iubeşte. Impresia aceasta 
începuse să-ncolţească în sufletul ei încă din vara trecută, 
când plecase de la mare, şi el îi strecurase în mână bileţelul 
acela, îşi dădea acum limpede sama că fiecare scrisoare pe 
care el i-o trimitea nu cuprindea decât mărturisiri indirecte 
ale iubirii lui pentru ea. Faptul că el rămăsese senin în 
scrisorile lui şi după ce dânsa îi descoperise situaţia socială 
a părinţilor ei, era încă o dovadă că sentimentul lui era atât 
de puternic încât era în stare să treacă peste orice obstacol 
material... Toate acestea ea le intuia mai demult, dar 
niciodată nu fusese atât de sigură de ele ca după 
convorbirea plină de tâlc ce se ţesuse între ei la întoarcerea 
din pădure. 

Ceea ce i se revelă însă cu putere pentru întâia oară şi o 
surprinse fu faptul că ea, după nici un an de corespondenţă 
cu Dinu, ajunsese atât de intimă cu el încât îşi permitea să-i 
facă observaţii chiar şi asupra viitorului lor, fără a se mai sfii 


la gândul că el poate intui, din aceste observaţii, însuşi 
consimţământul ei. Doamne, oare cum trăbă să mă port 
mâne cu el, când ne vom întâlni?... Voi mai putea să mă 
prefac că pricep tot, dar că nu vreau să iau cunoştinţă de 
ceea ce am priceput? Vom continua convorbirile noastre 
spirituale, aluzive, pierzând timpul degeaba, cum a spus 
Dinu? Sau va trebui să-i iau mână în mână mea, şi cu 
cealaltă să-l îmbrăţişez uşor pe după cap? La gândul ăsta, 
se aprinse toată ca focul, şi inima-i prinse să bată ca un 
ciocan. Sufletul ei începu să cânte şi i se păru că întreaga ei 
fiinţă se schimbă în armonie... Oare aşa e iubirea? 

— Se întrebă Ana. Şi singură îşi răspunse: Mi se pare că 
aşa e iubirea... Îşi simţi ochii umezi. Dar numai o clipă, în 
clipa următoare lacrămile-i curgeau îmbelşugate de pernă. 
Era un plâns liniştit, pornit parcă dintr-un izvor aflat în 
adâncurile fiinţei sale, neştiut până acum. Şi intensitatea 
izbucniri lui îi strecura în vine o osteneală dulce. Din când 
în când ofta ca de o suferinţă prea mare pentru sufletul ei 
neobişnuit cu fericirea. 

Lacrămile-i curseră multă vreme, şi Ana simţea cum în ea, 
treptat, se închidea o lume şi se deschidea o alta; din 
intuirea vieţii întră în viaţă. Ea, care reacţiona instinctiv, 
respingând până şi gândul de a fi atinsă de un bărbat; ea, 
care nu avusese niciodată dorinţa de a se atinge de un 
bărbat, acum, închipuindu-şi-l pe Dinu, fremăta toată de 
dorinţa de a-l mângâia, de a-l îmbrăţişa, de a se contopi cu 
fiinţa lui. Sări din pat. Trupu-i încins nu mai putea suporta 
cearşaful cu care se-nvelise. Deschise geamul. Larma râului 
de munte năvăli în cameră cu putere înzecită: fierbea între 
cei patru păreţi tot răsunetul pădurilor de brad, prin care 
trecea murmurând sfada cântătoare a undelor. Odată cu 
zvonul apelor învolburate o izbi şi valul de aer rece şi 
îmbălsămat din împărăţia lunii care o învăluise şi în sară 
sosirii ei la Sinaia. Se strânse în cămaşa de noapte, dar nu 
putu rămâne mult timp la fereastră. Se retrase, luă 
plapuma uşoară şi, înfăşurându-se în ea, se aşeză pe 


marginea patului. De-afară, prin geamul deschis, pătrundea 
nu numai freamătul apelor ce se spărgeau de bolovanii 
albiei înguste şi adânci, ci şi vuietul surd al pădurilor 
întunecate, prin care se abătea suflarea nopţii înalte şi 
pure. Misterul vieţii parcă se-nvolbura cu misterul iubirii, şi 
Ana, deşi răpusă de amândouă, se simţea puternică şi vie în 
puternicia ei nouă, crescută peste fiinţa, peste existenţa-i 
proprie. Nu mai ştia de cât timp şedea pe marginea patului, 
înfășurată în plapumă. Dar, la un moment dat, îşi simţi 
picioarele reci, şi se cuibări din nou în aşternut. Dar abia 
începu să se încălzească, şi un alt gând o făcu să sară iarăşi 
din pat: Oare sunt eu într-adevăr atât de frumoasă încât 
poate să-i placă lui Dinu de mine? 

Aprinse lumina şi se duse în faţa oglinzii. Da, era 
frumoasă! Era frumoasă, gravă şi parcă uimită de propria-i 
frumuseţe fata din oglindă! Da, are de ce să mă placă! Îşi 
zise ea surâzând, şi, întorcmdu-se pe un călcâi, stinse 
lumina, închise fereastra şi se cuibări din nou în pat. În 
câteva minute adormi. A doua zi dimineaţă, pe când cei trei 
tineri se pregăteau să plece la plimbare, doamna Teodoru o 
ruga pe Dina să rămână acasă. Pusese la fiert nişte 
compoturi, şi fata urma să-i dea o mână de ajutor. Inginerul 
nu mai stărui. Stărui însă Ana, dar fără rezultat. Ana se 
sculase cu hotărârea de a rezolva problema de care îi 
vorbise Dinu cu o zi înainte. Numai că, pe măsura ce se 
apropia momentul plecării la plimbare, simţea ca nu-i va fi 
chiar atât de uşor pe cât îşi închipuise. I se părea că nu se 
cuvenea să vorbească despre asemenea lucruri atât de 
repede. Şi se gândea să profite de prezenţa Dinei pentru a 
lăsa să mai treacă o zi. Dar neputând s-o convingă pe 
doamna Teodoru s-o lase pe Dina cu ei, se resemna şi plecă 
singură cu Dinu. 

Cum vila era răzleţită, la marginea staţiunii, intrară 
curând în pădure şi o luară pe aceeaşi potecă şerpuitoare 
pe care se plimbaseră şi cu o zi mai nainte. Nu se vedea 
ţipenie de om. Nu-i însoțea decât fierberea râului, prinsă de 


bolta pădurii, şi, din când în când, şuieratul hotărât al 
mierlelor negre sau trilurile mărunte ale sticleţilor ce se 
teşeau printre crengile brazilor. 

Cei doi tineri înaintau încet, fără să se privească, fără să-şi 
spună nici un cuvânt. Mergeau depărtaţi unul de celălalt, 
parcă anume ca să evite orice posibilitate de a se atinge 
întâmplător. Dar peste distanţa dintre ei, gândurile lor se 
încrucişau mereu. 

Dinu îşi zicea: Oare cât timp vom mai merge aşa, ca doi 
drumeţi străini? Ar trebui să-ntrerup tăcerea asta 
apăsătoare şi să-i spun de ce am venit la Sinaia, s-o întreb 
dacă vrea să se mărite cu mine. Dar, Doamne, cum să 
încep? Dacă n-aş fi tăcut de când am ieşit pe portiţa, acum 
mi-ar fi mai uşor să-i vorbesc. Dar aşa... Şi de la distanţa 
asta...! 

Ar trebui să rnă duc lângă el şi să-l iau de mână-se gândea 
Ana. Că el nu va cuteza în veci! Nu-şi dă sama că acuma mi- 
ar plăcea! 

Dar nu-ndrăzni nici măcar să se depărteze de marginea 
potecii. lar Dinu tăcea mereu şi înainta cu ochii în pământ, 
neabatându-se nici el, cu nici un pas spre mijlocul potecii. 

De la o vreme, Aneii se păru că faţa lui se-ntunecă, şi- 
atunci prinse curaj. Se apropie cu hotărâre, aşa cum fac 
femeile când se lasă conduse de instinctul lor sigur, îl prinse 
de mâna dreaptă şi-l opri în loc. 

— Dinule, uită-te în ochii mei. Inginerul, palid, ridică 
privirile spre ea. 

— Ai învins! Ai tot ţesut în jurul meu o reţea de sentimente 
până m-ai prins! Acum, iată-mă, sunt a ta, ia-mă. 

Şi Ana îi duse braţul pe după grumaji. 

— Şi... Îţi pare rău? Întrebă Dinu, mai mult din ochi decât 
cu vocea, devenită abia perceptibilă. 

— Nu! Te iubesc! 

Îi lăsă mână şi se alipi de el. Dinu o îmbrăţişă uşor, parcă 
temându-se să nu o sperie, să nu o frângă. 

— Nu aşa, dragul meu! Strânge-mă tare! Te iubesc! 


— Tu abia acum! Dar eu te iubesc din clipa în care te-am 
văzut la mare. 

— Sărută-mă! 

Dinu o sărută prelung. O aromă de fragi de câmp i se 
răspândi în toată fiinţa. 

— Încă o dată! Ceru Ana, înlăţuindu-i grumajii cu braţele. 

— Şi încă o dată! Gemu ea uşor, lăsându-şi capul pe 
umărul lui. 

Apoi i se desfăcu din braţe şi o luă la fugă. Cărarea se 
despărţea în două, şi ea o apucă la stânga. 

— Să nu încerci să mă ajungi, că nu o să mă poţi prinde. 
Azi nu vreau să te mai văd, până mâne dimineaţă. Adio, 
iubitule! 

Şi tot alergând, dispăru la o cotitură. 

Dinu mai făcu vreo câţiva paşi şi, ameţit, se aşeză pe un 
trunchi de brad. Şi timpul se spulberă în el şi-n jurul lui. 

Gând îşi veni în fire şi se uită la ceas, era târziu, aproape 
două. Nu-şi dădea sama ce se întâmplase cu el în vremea 
care trecuse: trăise începutul unui vis care se va destrăma, 
sau un început de viaţă, care de-acum înainte îşi va ţese 
zilele fericite până la sfârşitul sfârşitului? 

Desigur că Ana va fi coborât pe alte poteci şi va fi ajuns la 
vilă, îşi zise el, şi porni spre oraş. 

Ana nu se întoarse la vilă până sara. 

— Am început să ne îngrijorăm - zise doamna Teodoru, 
privind-o cu bucurie. O vedea schimbată. Aţi mers departe? 
— Da, foarte departe, răspunse Ana zâmbind. Îi venea să 

spună: Am fost până sus detot, până la cer! 

— Şi aţi prânzit undeva împreună? 

Ana nu înţelese dintr-odată întrebarea. Apoi răspunse: 

— Da, împreună. 

Abia acum îşi aduse aminte că, de azi dimineaţă, nu 
mâncase nimic. 

— E amuzant nepotul meu, nu-i aşa, Ano? 

— Da! E un izvor de... 


Se opri. Era să spună ceea ce simţea şi îşi spunea mereu 
de la întâiul sărut al lui Dinu: E un izvor de viaţă, de 
bucurie! 

— Da, e un izvor de spirite. Cu el nu te poţi plictisi 
niciodată, nu-i aşa? 

— Ba, aşa-i, răspunse doamna Teodoru surâzând. Doamne! 
Cum de m-am putut prosti în halul ăsta? 

— Se întrebă Ana. Nu mai sunt în stare nici măcar să dau 
un răspuns cum se cade la o-ntrebare. Parcă mi s-a legat 
limba în gură...! 

— E un băiat minunat, Ano. E numai bună dispoziţie şi 
duh, dar să ştii că, în fond, e un om foarte serios. 

— Ştiu! Răspunse scurt Ana. 

Apoi, îndată, pentru sine: Se vede că m-am prostit detot! 

— Îmi pare bine că ştii. Dinu se interesează îndeaproape 
de tine. 

Acum ce să mai răspund? 

— Se întrebă Ana. Mai bine să nu mai răspund nimic şi să 
dau fuga în camera mea ca să-mi schimb rochia. 

Dina, care îi ajutase toată ziua mamei sale la compoturi şi 
la dulceţuri, ieşise, spre sară, în oraş şi încă nu se întorsese. 
Ajunsă sus, în cameră, pe Ana o lovi o foame de lup. Deşi 

ştia că nu are nimic de mâncare, cotrobăi pretutindeni, 
sperând să găsească ceva, cel puţin o bomboană! Dar nu 
găsi nimic! 

La cină, nu se mai sătura. Era mereu cu gura plină şi nu 
mai apuca să spună şi ea o vorbă. Doamna Teodoru începu 
să râdă. 

— Ori aţi umblat până n-aţi mai putut, ori prânzul vostru a 
fost cam subţire. M-aş mira, fiindcă Dinu nu e zgârcit, iar cu 
femeile este deosebit de galant. 

Ana îşi dădu sama că numai ea mai mânca, şi se aprinse la 
faţă de ruşine, îndepărtă farfuria. 

— Dar, vai de mine, Ano! Se poate?! Îmi pare bine ca ţi-e 
foame. E o dovadă de sănătate. Cine ştie pe ce drumuri 


grele te-a purtat Dinu azi! Ori, ia spune drept, nu cumva l-ai 
condus tu pe el? 

Ana citi o mare bucurie pe faţa doamnei Teodoru. Izbucni 
în râs şi îşi trase farfuria dinainte. 

— Aveţi dreptate! Bine că nu ne-am rupt gâtul! 

A doua zi dimineaţă, până a nu ieşi Dina din camera ei, 
Ana se repezi la Dinu, care tocmai sosise, îl sărută şi-i zise: 

— Să ştii că ieri am prânzit împreună! 

Urmă o săptămână pe care n-aveau s-o uite toată viaţa. 
Doamna leodoru se purta cu ea cu o mare duioşie, şi Ana 
înţelese că Dinu i-a spus taina lor. Când se plimbau 
împreună cu Dina, cei doi îşi reluau felul lor obişnuit de 
conversaţie, părând a fi mereu în luptă şi în întrecere 
spirituală, şi duelul lor de cuvinte o amuza pe Dina. Dar 
doamna Teodoru găsea mereu câte o treabă pentru fiică-sa, 
în aşa fel încât Ana şi cu Dinu să rămână cât mai mult timp 
singuri. 

La sfârşitul săptămânii, Dinu îi spuse că i s-a terminat 
concediul. 

— Până acum a fost cum a fost, dar să vedem ce vom face 
de-acum înainte... 

— Păi, spui că trăbă să pleci! 

— Tocmai de aceea! La începutul lui octombrie trebuie să 
plecăm în străinătate. Ştii, pentru specializarea mea. 

— Să plecăm?! 

— Dar se-nţelege! Până atunci trebuie să fim căsătoriţi. 

— Vai de mine! Aşa degrabă?! Şi eu ce fac cu şcoala, cu 
clasa a opta? 

— Nu-i nici o piedecă! Începând din anul viitor se 
introduce liceul cu şapte clase. 

— Serios? 

— Foarte serios. N-ai citit în ziare? Ana se alipi de el. 

— Dinule, trăbă s-o întreb şi pe mama. 

— Asta se-nţelege! 

— Şi pe... Doamna directoare... 

— Şi pe ea?! De ce? 


— De ce? Pentru ca ţine foarte mult la mine şi la tine. 

— La mine?! Dar nici nu mă cunoaşte! 

— Ba, te cunoaşte! i-a cetit toate scrisorile. 

— Ei, asta-i bună! Ce treabă avea dânsa să-mi citească 
scrisorile? Se vede treaba că-i o scorpie. 

— Ba nu-i deloc! E o femeie încă tânără şi e foarte 
inteligentă. Ea mi-a atras mai întâi atenţia, după ce ţi-a cetit 
scrisorile, că tu vreai să mă prinzi în mrejele tale. 

— În ce să te prind? 

— În mrejele tale... 

— Ba în braţele mele! Şi Dinu o cuprinse într-o îmbrăţişare 
tandră. Apoi, desprinzându-se de ea, adaogă: şi ce ţi-a mai 
spus... Scorpia? 

— Să ştii că dacă-i mai spui aşa, mă supăr! 

— Bine, bine. Gata, nu-i mai spun cum îi spuneam. Dar ce 
ţi-a mai zis? 

— M-a sfătuit să mă las prinsă. 

— Nu mai spune! 

— Da! Ea este de aceeaşi părere cu tine: că şcoala multă, 
universitatea, nu e pentru fetele frumoase. 

— Şi tu eşti frumoasă? 

— Mi se pare că da. 

— Cine ţi-a spus? 

— Chiar tu! 

— Eu?! Nu mi-aduc aminte! 

— Ia vezi! Mai bine sărută-mă şi taci. Eu vorbesc serios, şi 
ţie îţi arde de glumă! 

— Iar ţie de sărutat! Asta numeşti tu a vorbi serios?! Şi, 
după ce o sărută: 

— Şi fetele frumoase ce trebuie să facă, după părerea 
directoarei tale? 

— Să se mărite! 

— Mi-a furat punctul de vedere! 

— Nu ţi-a furat nimic! Hai, te rog, nu vreai să discutăm 
serios? Are argumentele ei. Zice ca o femeie nu se 
realizează şi nu poate fi fericită dacă nu se mărită. 


— Da' ştii că-i cuminte directoarea voastră?! 

— D-apoi nu? Vezi că trăbă să-i spun şi ei? Merită! E o 
femeie inteligentă şi de treabă. Şi, dragul meu, ea a fost ca 
o mamă pentru mine. 

Aleseră ziua cununiei: 22 septembrie, ziua de naştere a 
Anei. 

În aceeaşi după-amiază, Dinu stătu mult de vorbă cu 
mătuşă-sa. Pe urmă, doamna Teodoru o chemă în camera ei 
şi pe Ana. 

— Copila mea, ştiu totul. Dinu mi s-a spovedit. Vino să te 
îmbrăţişez. Cred că nu o să regretaţi nici-unul. Vă potriviţi. 

Cu trenul de sară, Dinu plecă. Ana mai rămase câteva zile. 

XXI. 

În drum spre casă, gândindu-se bucuroasă că în nici o lună 
de zile va fi nevasta lui Dinu, Ana încremeni: era douăzeci şi 
cinci august, şi în douăzeci şi doi viitor avea să fie cununia! 
Ori ea, înafară de uniforma de liceana, nu avea decât două 
rochii, cele pe care i le cususe Silvia înainte de plecarea la 
Sinaia! Celelalte îi rămăseseră demult scurte. Cum de nu s- 
a gândit până acum că era într-adevăr lipsită ca un şoarece 
de biserică? Şi chiar dacă ar avea bani, tot nu avea timp să- 
şi pregătească baremi o parte din rufăria care-i trebuie 
unei fete când se mărită. Da, e adevărat că se hotărâseră să 
facă cea mai simplă cununie, fără oaspeţi, fără lăutari; dar, 
totuşi, nu se putea duce înaintea altarului într-una din 
rochiţele pe care le purtase la Sinaia! Oare Dinu nu văzuse 
că ea se îmbrăca mereu numai cu cele două rochii?! Dar, la 
urma urmelor, de ce atâta grabă? Va vorbi cu el. Trebuie să- 
i dea răgazul necesar ca sa se poată pregăti cât de cât! Nici 
părinţii ei, luaţi aşa, pe nepusă masă, n-ar avea de unde să-i 
facă rost de o sumă atât de mare de bani, ba, poate, nici de 
una mai mică. Cum de nu s-au gândit ei la asemenea 
piedeci! 

Se simţea umilită, începu să se mânie. Pe ea? Pe Dinu? Pe 
ea, mai cu samă: prea s-a obişnuit să se poarte ca o copilă, 


deşi e în pragul măritişului! Pe el? Ana-i spusese, într-una 
din zilele petrecute împreună la Sinaia: 

— Cred că n-ai uitat ce ţi-am spus într-una din scrisori. 

— În care? Că mi-ai scris mai multe, şi-n fiecare, multe şi 
de toate. Ce anume? 

— Că nu am nici-un sfanţ! Dacă mă iai, să ştii că iai un pui 
golaş detot. 

EI s-a făcut atunci că nu pricepe, deşi ar fi trebuit să 
priceapă, a luat-o de bărbie, a sărutat-o şi i-a spus: 

— Nu-i nimic! O să-ţi crească şi penele şi aripile... Bine! S- 
a făcut că nu pricepe. Dar, dacă-i om serios, trebuia să 
înţeleagă că ea are nevoie de o vreme mai lungă pentru a 
se pregăti. Călătoria aceea pentru specializare ar putea s-o 
mai amâne, cum a mai amânat-o de-atâtea ori până acum! 
Da, se pare că Dinu nu se gândeşte la toate lucrurile cu 
aceeaşi seriozitate! 

Şi Ana îşi aminti şi de o altă împrejurare care nu-i plăcuse. 

Într-o zi, pe când îi spunea că regretă unde nu va putea să 
urmeze o facultate, Dinu îi zisese: 

— Dacă ţii neapărat să o faci, o vei face. Dar în Franţa, nu 
aici! 

— Şi pot urma acolo facultatea de drept? 

— Bineînţeles! Dacă îţi va face plăcere. La întreprinderea 
noastră, la contencios, chiar avem nevoie de încă un 
advocat. Şi dacă va fi o advocată, cu atât mai bine. Vom fi 
originali! 

Glumise, desigur! Când i-a răspuns, râzând, că ea nu s-ar 
ocupa, ca advocată, decât de divorţuri, el i-a astupat gura 
cu palma şi i-a spus: 

— În cazul acesta nu sunt de acord să urmezi dreptul! Da, 
era încă destul de copilăros! Oare cu câţi ani e mai vârstnic 
decât ea? Cu nouă! Ei, şi totuşi în multe împrejurări se 
poartă ca un copil! Iată, să nu se gândească el că şoarecelui 
de biserică îi va trebui oleacă de vreme până să-şi adune 
câteva fărâmituri! El e de vină, cu graba lui, dacă va fi silită 


acum să-i scrie că vor trebui să amâne căsătoria din motive 
neprevăzute. Da, aceştia vor fi termenii pe care îi va folosi! 

Da, însă sub termenii aceştia câte nu se pot înţelege? Ce 
va gândi el? N-ar voi să-l neliniştească fără nici-un rost! Şi- 
apoi, dacă a luat odată o hotărâre, ar fi bărbătesc lucru să 
se învoiască la o amânare? Nu! Parcă nici ei nu i-ar plăcea! 

Doamne sfinte, ce râu e să fii aşa de sărac! 

— Îşi zise ea. Uite, acuma de mi-ar da Dumnezeu noroc să 
găsesc nişte bani! 

Şi un răstimp se gândi copilăreşte că nu ar fi imposibil. În 
tren, pe peronul gării, pe stradă, n-ar putea să se împiedece 
de-o pungă cu bani? Ce prostii îmi pot trece prin cap! 

— Îşi zise tot ea. Dacă aş găsi-o, ar trebui s-o depun la 
poliţie! Şi, pufnind în râs, se însenină dintr-odată. Va face ea 
ceva! Dacă va fi nevoie, va face pe dracu-n patru! 

leşi pe culoar, privi un răstimp peisajul ce se desfăşura 
prin faţa geamului, şi, când se înapoie în compartiment, se 
întrebă: 

Oare nu l-aş putea exploata niţel pe ticălosul acela de 
Zamfir? Odată parcă eram hotărâtă să-i joc pe degete pe 
toţi bărbaţii sensibili la frumuseţea mea! 

Se aşeză, îşi puse mâinile în poală şi începu să vorbească 
singură: 

— Cam ce-aş putea încerca? 'locmai ceteam ieri într-un 
ziar că la toamnă se face o nouă excursie în Italia. Ce-ar fi 
să mă duc la Zamfir şi să-i spun că m-a cuprins deodată o 
mare poftă de a vedea Italia, dar că nu pot călători în 
uniformă de liceana, că am nevoie de vreo două-trei rochii? 

Dădu din cap şi izbucni în râs. 

— Doamne fereşte! Până şi numai gândul ăsta parcă mă 
murdăregşte! 

În sfârşit se hotăra să se oprească în oraş şi să ceară sfatul 
directoarei. 

Ceea ce şi făcu, încă în aceeaşi sară. Directoarea sosise 
numai de trei zile. Când o văzu pe Ana întrând, bătu din 
palme şi exclamă: 


— Ano, tocmai la tine mă gândeam! 

— E nevoie urgentă de mine la secretariat, doamnă 
directoare? 

— Da' de unde, fată dragă! Dar închipuie-ţi că nu-i nici un 
sfert de ceas de când am primit un mandat telegrafic cu o 
importantă sumă de bani pentru tine. 

— Se poate?! De la cine? 

— Nu ştiu! N-am mai auzit de numele celui care-i trimite. 
Iscăleşte Ion Brad şi notează, iată, priveşte şi tu cuponul: 
Premiu pentru eleva Ana Muja, premianta întâia a clasei a 
şaptea. Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat! 

Ana se uită la scrisul de pe cupon, bănuind că banii 
fuseseră trimişi de Dinu, dar scrisul nu era al lui. Citi cifra 
sumei. Erau cincizeci de mii de lei! 

— Frumos premiu! Zise ea zâmbind. 

— Mă gândeam: Dacă i s-au trimist telegrafic, trebuie să 
fie vorba de ceva urgent, şi nu ştiam cum să te anunţ. Ai 
picat tocmai la timp. 

— Ca şi banii! Râse Ana. 

— Ai, într-adevăr, nevoie urgentă de-atâţia bani?! 

— Foarte urgentă, doamnă directoare! 

— Tu, sau părinţii tăi? 

— Mi se pare că şi ei, şi eu. 

— Atunci înseamnă că-l cunoşti pe expeditor! 

— Numele ăsta, lon Brad, nu-l cunosc. Dar, vă rog, de 
unde sunt trimeşi banii? 

Se uitară la ştampila de pe cupon. Mandatul telegrafic 
fusese expediat din Iaşi. 

— Nu cunoşti nici scrisul? 

— Nu. Dar cred că ştiu cine mă premiază. Doamnă 
directoare, pot lipsi de la secretariat până joia viitoare? Azi 
e sâmbătă. 

— Desigur! Dar... 

— Voi mai putea lucra la secretariat încă două săptămâni. 
Apoi, cu mare regret pentru mine, va trebui să renunţ la 
acest post care mi-a fost de un mare ajutor. 


Directoarea păru că începe să se lumineze. 

— Dar ce s-a întâmplat, draga mea? 

— Mă mărit, doamnă directoare! La douăzeci şi doi 
septembrie fac cununia. 

— Cu inginerul Dinu Marinescu? 

— Da, doamnă directoare! 

Directoarea, într-un mare elan, o îmbrăţişă şi o sărută. Te 
felicit, draga mea. Eşti o fată norocoasă. 

— Credeţi că fac bine? 

— E o partidă excelentă! 

Ana stătu o clipă la îndoială, apoi cuteză: 

— Aş putea să vă rog să-mi faceţi marea cinste de a primi 
să-mi fiţi naşă? 

— Cu cea mai mare bucurie, draga mea! 

— Şi, în această calitate, să-mi daţi câteva sfaturi în 
legătură cu ce va trebui să-mi pregătesc pentru nuntă? 

— 'Toate vor fi în regulă! Dar pentru ca trebuie să stăm de 
vorbă pe-ndelete, până dimineaţă rămâi la... Naşa ta. Dar 
nu numai pentru asta, ci şi pentru că trebuie să te prezint - 
nu-i aşa? 

— Şi naşului tău! 


SFÂRŞIT