Marin Preda — Risipitorii

MARIN PREDA 


RISIPITORII 


PARTEA ÎNTÂI 


Cand Petre Sterian pătrunse în casa unui negustor de pe Calea 
Griviței şi ceru în căsătorie pe aceea dintre fucele lui care se nurnea 
Fodica, el nu avu atunci sentimentul că nu se va mai putea apoi 
despărți de tata aceea. Tineri nu se simt tulburați de gravitatea 
marilor acte ale existenței, şi primul lucru pe care îl tăcu ela doua 
zi când intră în secție gi se opri în fața dulapurilar să-gi îmbrace 
salopeta fu să se laude că a dat gata una bogată şi că o să-şi ridice o 
casă în cartier. 

Adevărul era însă altul. Fata nu se rmrase atât de tare că dinspre 
partea aceea a casei lor, dinspre Ateiere, îi venise ei un băiat, De 
când era foarte rmcă parcă îl cunoscuse, Stătea ca o pisică lângă 
geam şi când suna sirena tresărea şi deschidea ochu mari, Ştia că 
acum o să iasă de-acolo, din spatele porților înalte, de sub 
acoperigurile lungi, valuri de carmen, îzi turtea nasul de geam gi 
începea să se uite, Le urmărea mersul şi le auzea ca prin vată şi 
“nnile 'Trereau râte roi ei răâte trei ri cenrile ne reala rr rnâtirile 


MARIN PREDA 
RISIPIIORII 


PARTEA ÎNTÂI 


Câna Petre Sterian pătrunse în casa unui negustor de 
pe Calea Griviței şi ceru în căsătorie pe aceea dintre fiicele 
lui care se numea Rodica, el nu avu atunci sentimentul că 
nu se va mai putea apoi despărţi de fata aceea. Tinerii nu se 
simt tulburaţi de gravitatea marilor acte ale existenţei, şi 
primul lucru pe care îl făcu ela doua zi când intră în secţie 
şi se opri în faţa dulapurilor să-şi îmbrace salopeta fu să se 
laude că a dat gata una bogată şi că o să-şi ridice o casă în 
cartier. 

Adevărul era însă altul. Fata nu se mirase atât de tare că 
dinspre partea aceea a casei lor, dinspre Ateliere, îi venise 
ei un băiat. De când era foarte mică parcă îl cunoscuse. 
Stătea ca o pisică lângă geam şi când suna sirena tresărea 
şi deschidea ochii mari. Ştia că acum o să iasă de-acolo, din 
spatele porţilor înalte, de sub acoperişurile lungi, valuri de 
oameni, îşi turtea nasul de geam şi începea să se uite. Le 
urmărea mersul şi le auzea ca prin vată şi vocile. Treceau 


câte doi şi câte trei, cu şepcile pe ceafa, cu mâinile băgate 
până la cot în buzunare, legănându-se. Urmărea un grup 
până nu se mai vedea, apoi alegea un altul, care îi plăcea ei 
mai mult, pentru un amănunt ştiut numai de ea, un nas mai 
lung al unuia dintre băieţi, sau o ceafa mai netunsă. Când 
se făcu mai mare începu să coboare în prăvălie, şi din 
prăvălie în stradă, chiar printre ei, privindu-i cu un zâmbet 
naiv şi familiar. Şi tinerii treceau pe lângă ea ferindu-se să 
n-o atingă, fără s-o ia în seamă, legănându-se mai departe 
cu mersul lor liniştit şi egal. 

Într-o după-amiază lungă de vară, la ora când 
cumpărătorii erau foarte rari şi părinţii urcau sus în odaia 
lor, începu să apară în prăvălie un domn. Era, după cum 
aflară curând, fiul proprietarului unui magazin de fierărie, 
„La omul de fier”. El călca pragul şi dădea bună ziua într-un 
fel aparte, având aerul că săvârşeşte o ispravă pentru care 
trebuie negreşit să fie remarcat şi admirat, iar de după 
tejghea, cu metrul în mână, îl întâmpina cea mai mare 
dintre surori, cu aceeaşi expresie; buzele li se subţiau la 
amândoi, privirea le sticlea, vocea căpăta accente străine, şi 
cuvintele pe care le schimbau împreună se ciocneau între 
ele într-un fel foarte vesel: „Domnişoara vrea să-mi acorde 
câteva minute întreţinere?” începea de obicei tânărul. 
„Pardon, domnule, răspundea atunci fata, întreţineţi-vă cu 
cine v-aţi mai întreţinut.” „La cine faceţi aluzie?” „La 
dumneavoastră.” „Mă confundați.” Şi asta dura minute şi 
uneori ceasuri întregi. Se pândeau şi triumfau unul faţă de 
celălalt într-un fel de neînțeles, parcă ar fi făcut cunoştinţă 
anume ca să se poată înfrunta. Deseori el se despărţea de 
ea cu un aer trufaş şi muşcător, pentru ca în ziua 
următoare, revenind, să plece ofensat şi băţos, iar sora cea 
mare rămânea după tejghea furioasă şi roşie de jignire sau 
jubilând de răspunsul cât mai usturător pe care i-l dăduse. 
Voiau parcă să-şi dovedească unul altuia ceva, dar ce 
anume nu se putea ştii şi se supuneau acestei porniri cu 
convingerea cea mai liniştită că aşa face toată lumea şi că 


aşa se poartă un cavaler şi o domnişoară. După ce se 
căsătoriră, fata venea deseori pe-acasă, se închidea cu 
mama în odaie şi ceasuri întregi i se auzeau de acolo 
smiorcăiala şi drăcuielile. Continuau, se pare, aşa cum 
începuseră. Venea apoi bărbatul după ea şi o lua acasă cu 
„scuze”, dar se vedea după ochi că n-o ierta pe soţia lui 
decât pentru moment. 

Fata mijlocie cobori la tejghea în locul celei mari şi într-o 
zi un alt tânăr începu să întârzie şi el în prăvălie ca şi 
celălalt. El nu voia însă să-i dovedească fetei nimic, nu era 
deloc băţos s-o invite astfel: „Domnişoară, vreţi să 
împărtăşiţi două scaune cu mine diseară în grădină?” Nu se 
pricepea, şi surâzând în sinea ei, fata găsea că acest domn 
era cam plicticos. Totuşi, nu uita nici după atâţia ani acest 
unic curtezan al ei, pentru care, cu vremea, începuse să 
aibă o curioasă nostalgie. Scena pe care o povestea despre 
el ajunsese să capete cu timpul o mare precizie şi în acelaşi 
timp o neclaritate afectivă tulburătoare, căci sugera copiilor 
tinereţea mamei, tainică şi plină de farmec. „Stăteam în 
prăvălie, când văd că intră cineva, mi-am dat eu seama că 
nu era un client, începea de obicei mama. A spus bună ziua 
şi a întrebat dacă avem nu ştiu ce. N-avem, zic. Şi a plecat. 
A doua oară când a venit a rămas aşa, pe gânduri: 
Dumneavoastră, zice, staţi la tejghea? Da, zic. Şi, zice, 
părinţii dumneavoastră, domnul Petraşincu, unde este? E 
sus. Şi dumnealui, zice, stă dimineaţa şi dumneavoastră 
după-masă? Nu, stă şi după-masă, dar numai după ce 
doarme niţel. Dar de ce, zic, aveţi ceva cu el? Nu, zice, n-am 
nimic...” Şi aici mama se oprea pufnind în râs, 
nedumerindu-i pe copii, şi niciodată nu trecea mai departe, 
ca şi când ar fi ajuns la o poartă prin care nu putea să intre 
decât singură şi despre care nu se vorbeşte nimic nimănui. 
Într-adevăr, după câteva săptămâni, curtezanul ei o invitase 
la un bal, şi acolo se petrecuse acel ceva despre care ea nu 
voia să mai povestească. La numai câteva minute de la 
sosire, intrase pe uşă un tânăr cu mustaţa deasă, răsucită în 


sus, şi cu nişte ochi mari şi strălucitori, şi dintre toţi, 
deodată nu-l mai văzuse decât pe el. Era îmbrăcat ca şi fiii 
de negustori care organizaseră balul, cu ghete negre, 
pantaloni rotunzi, fără dungă şi fără manşetă, jiletcă, guler 
alb şi ţeapăn, ridicat sub bărbie şi cu cravată cu nodul 
enorm, cum era moda pe-atunci... El îşi plimba privirea 
peste sală, căuta parcă pe cineva. „Pe mine mă caută”, a 
gândit ea atunci cuprinsă de veselie, şi tot privindu-l îşi 
spunea, fără să creadă prea mult, că numai pe ea putea s-o 
caute, fiindcă numai ea, dintre toate fetele care erau acolo, 
îşi dădea seama cine era el, cu mâinile lui mari, cu costumul 
lui de împrumut, cu privirea lui îndrăzneață, căutând nici el 
nu ştia pe cine, dar prefăcându-se că ştie, ca să-şi ascundă 
stinghereala. Deodată, el a văzut-o şi a pornit spre ea. 1 s-a 
făcut frică, a cuprins-o brusc ameţeala şi au început să-i 
tremure picioarele. A vrut să se refugieze sub protecţia 
cavalerului ei, dar era prea târziu, necunoscutul i se şi 
plantase în faţă, şi o invita, printr-o înclinare mută, la dans. 
„Dacă vrei să te nenoroceşti, mărită-te cu el, spuse tatăl 
după ce Sterian le făcu o vizită şi o ceru, câteva luni mai 
târziu, în căsătorie, îl vezi aşa subţirel şi cu mustață, dar 
nici măcar hainele de pe el nu sunt ale lui. Şi încă asta n-ar 
fi nimic, e băiat tânăr şi calificat în meserie, ar putea să-şi 
facă şi să trăiască bine, dar eu îi cunosc pe ăştia, sunt beţivi 
şi curvari. O să se poarte bine cu tine un an sau doi, şi pe 
urmă, după ce o să faci copii, o să-ţi dea cu piciorul. De la 
Ateliere o să tragă direct la cârciumă şi o să se întoarcă 
acasă la miezul nopţii, plin de noroi şi cu chenzina pe 
jumătate. O să se trântească în pat să-l descalţi şi să-i tragi 
pantalonii şi dacă o să scoţi o vorbă o să-ţi umple gura de 
sânge. lar bruma de zestre pe care o să ţi-o dau o să ţi-o 
toace şi pe aia şi o să fie vai de capul tău. Ce-ai să faci dacă 
ajungi în mizerie şi nenorocită, cu copii în braţe? continuă 
tatăl, posomorât şi potrivnic. Unde ai să te duci cu ei? Că 
altceva de la mine n-o să mai ai parte, că nu eşti numai tu!” 


Şi la această întrebare se oprise şi se uitaseră la ea toţi 
care mai erau de faţă, mama, surorile, cumnatul şi două 
mătugşi. Se lăsase o tăcere grea. Ce avea să facă? Unde avea 
să se ducă? Aşteptau s-o vadă şovăind, cuprinsă de îndoieli, 
renunțând, sau dacă nu, apărându-se, încercând să-i 
convingă că ea îl cunoaşte bine şi ştie că n-o să fie aşa cum 
îi proroceau ei. Ea parcă tresări, îşi îndreptă umerii şi 
deodată întrebă cu o voce limpede: „Atunci, cu cine să mă 
mărit?” 

Răsuflară uşuraţi. Asta era altceva. Tatăl făcu un gest: se 
găsesc destui băieţi buni. Şi după câteva clipe, aruncă un 
nume din lumea lor de mici negustori. Fata surâse şi 
ascultând numele rămase parcă pe gânduri, apoi deodată 
spuse iarăşi cu aceeaşi voce distinctă, având însă ceva în 
plus, care te putea face să crezi că e beată: „Nu, mai bine 
mor!” Şi nu mai adăugă nimic, nicio explicaţie care măcar 
să le fi uşurat înţelegerea şi să poată, la urma urmei, s-o 
lase să se mărite cum voia ea. 

O lăsară, totuşi, în pace vreun an, să-şi vină în fire, să-şi 
facă loc spre mintea ei sfaturile şi amenințările lor. Dar pe 
urmă înţeleseră că nu era nimic de sperat; minte avea, dar 
ea nu era o fată prea frumoasă, şi îi căzuse rău băiatul acela 
ochios; orice încercare de a o sili să nu-l mai vadă n-ar fi 
făcut decât s-o lege şi mai tare de el. Consimţiră, dar îşi 
luară toate măsurile de prevedere: zestrea fetei să rămână 
pe numele ei, casa pe care aveau să şi-o ridice şi mobilierul 
dat de părinţi. Spre uimirea lor, tânărul dădu din umeri 
acceptând. „S-o văd şi pe-asta, zise el, să mă dea ea pe 
mine afară din casă; plec şi mă însor cu alta!” Rubedeniile 
protestară: n-o să-l dea nimeni afară din casă, dar e bine 
aşa cum zic ei, fiindcă femeia este aceea care face copii, şi 
copiii trebuie să fie la adăpost de un tată care ar lua-o 
razna. Şi lui Sterian i se păru firesc acest răspuns, şi nu zise 
nimic. 


II 


Pe vremea aceea, cartierul nici nu exista, Bucureştiul se 
oprea undeva prin spatele Atelierelor după care veneau 
gropi, rampe de gunoi, câmpie întinsă, bătea crivățul iarna 
şi spulbera zăpada. Au ales un loc şi au început să 
muncească să-şi facă o casă. Bătrânul Sterian veni anume 
de la Olteniţa, să-i ajute fiului „să-şi dureze un cămin”. Era 
dulgher. Casa a fost ridicată într-un an, cu fundaţia de 
cărămidă, „solidă”, cum spunea bătrânul, părând mică pe 
din afară, dar spațioasă înăuntru, cu trei odăi, dintre care 
cea din mijloc sufragerie şi salon, primind soarele în 
ferestre de la răsăritul până la apusul lui, cu bucătăria în 
spate şi o mică verandă în faţă. 

În al doilea an, întorcându-se într-o zi mai târziu de la 
nişte prieteni, Sterian îşi găsi soţia afară stând tăcută pe un 
scăunel. O întrebă ce are. Ea nu-i răspunse nimic. Il se 
întâmplase ceva, nu mai vorbea. „Am fost la club”, îi spuse 
el, şi cum ea nu dădea niciun semn de recunoaştere: 
„Rodico, s-a întâmplat ceva la voi, a murit cineva?” Tăcerea 
ei era însă prea îngheţată ca să confirme o nenorocire de 
acest fel. Atunci el folosi cuvintele care exprimau bucuriile 
ştiute numai de ei doi. Drept răspuns, ea avu un gest de 
dezgust cu înţelesuri care lui îi scăpară. El dădu din umeri: 
n-avea decât să tacă, dacă asta îi plăcea! 

Dar zilele treceau şi se părea că puterile ei în această 
tăcere erau foarte mari. Atunci el se mohori, se înfurie, 
începu să bea, şi gândul despărțirii fu cel dintâi care i se 
strecură în minte când se întrebă unde avea să ajungă 
traiul cu ea. Când se întorcea de la Ateliere ameţit de 
zgomotele asurzitoare ale ciocanelor de la cazangerie şi 
ştia că în pragul casei îl aşteaptă o tăcută, i se părea uşor şi 
de neînlăturat să se despartă de ea, şi gândul că această 


căsătorie care începuse atât de bine avea să se strice 
curând îi apărea firesc, obişnuit, şi fără urmări pentru 
cineva. Ba chiar începu să se simtă mândru şi să-şi bată joc 
în sinea lui de cei care, în aceeaşi situaţie, făceau tărăboi 
mare, îşi amenințau femeia cu moartea şi altele 
asemănătoare. „Da' de unde, îşi zise, nici de un fir din părul 
ei n-o să mă ating. Nu mai vrea să trăiască cu mine, treaba 
ei, nu pot s-o ţin cu sila. În ce priveşte casa, o să i-o las, să 
nu spună pe urmă rubedeniilor ei c-am vrut să-i mănânc 
zestrea; dar copilul mi-l iau.” 

Astfel au trăit câteva luni. Între timp, casa începuse să 
arate jalnic; odăile erau murdare, rufele împrăştiate prin 
colţuri, pereţii plini de păianjeni, bucătăria murdară şi rău 
mirositoare, patul conjugal veşnic desfăcut, copilul nespălat 
şi flămând... Mai ales acest pat, cu pernele storcoşite şi 
încreţite, cu albiturile neschimbate de multă vreme, arăta 
cu prisosinţă starea de decădere în care ajunsese şi se 
complăcea femeia lui. „Uite ce e, se pomeni spunându-i într- 
o dimineaţă de duminică, uite ce e, dragă Rodico - şi înainte 
de a pronunţa ceea ce avea să urmeze, el făcu întâi un gest 
tăindu-şi gâtul cu palma foarte aproape de bărbie -, mi-e 
până peste gât, zise el, de aerele tale de fată de negustor 
care nu ştie ce e munca. Asta e, dacă vrei să ştii, mi-e până 
peste gât.” 

Şi pentru întâia oară ieşiră din gura lui înjurături pe care 
ea nu le mai auzise. Femeia se uită la el cu un ochi imobil, 
contemplând parcă înjurăturile şi cuvintele lui lipsite de 
sens, străine de ei doi, din care reieşea că ea a avut aerele 
acelea de fată de negustor care nu ştie ce e munca încă de 
la început şi că el le-a tot răbdat... Cuvinte prosteşti de 
bărbat tânăr care nu mai ştie nici el ce-i iese din gură. „Mai 
bine să ne despărţim”, zise ea cu un glas istovit şi cu o 
expresie de silă disperată pe chipul ei neatins până atunci 
de suferinţă. 

Pe neaşteptate, venind nu se ştie din ce zonă ascunsă a 
sufletului, a urcat în clipa aceea în el o senzaţie de spaimă 


proaspătă şi cumplită ca o tăietură de brici adâncă şi rece. 
Cum adică? Rodica lui, pe care a văzut-o... ai cărei ochi i-a 
întâlnit când a intrat în sala aceea de bal... să nu mai fie, să 
n-o mai vadă?... 

Ea începu să-şi clatine capul într-o parte şi-n alta, fără o 
lacrimă, fără un geamăt, suferind de un rău adânc şi 
inexplicabil, care secase totul în sufletul ei, parcă chiar şi 
suferinţa însăşi. Seceta nu se abate numai asupra 
pământului, când moare iarba şi tânjesc plantele şi copacii, 
ci şi asupra simţirii oamenilor, când se ofilesc şi se usucă 
toate sentimentele. În asemenea epocă, totul este chinuitor 
pentru cel lovit de această calamitate naturală, şi adesea 
cei mai apropiaţi şi cei mai iubiţi, tocmai ei sunt cei care 
sporesc prin prezenţa şi devoţiunea lor chinurile celui care 
nu mai poate absorbi nici această dragoste şi nici această 
devoțiune. Abia acum, văzând-o cum suferea, a înţeles el ce 
se întâmplase în seara aceea la bal: ea era a lui pentru 
totdeauna, n-o mai putea părăsi; nu numai el o dăduse gata 
pe ea, ci şi ea pe el. „Nu, mai bine mor, dar de tine nu mă 
despart”, răspunse tânărul cazangiu venindu-şi în fire. 

Aceste cuvinte îi făcură însă ei parcă cel mai mare rău, 
dar el nu se lăsă înşelat, înţelese că prin preajma lor dă 
târcoale nenorocirea şi că trebuie să rămână numai la ce 
simte el pentru ea, şi nu la ce simte ea pentru el. Ea începu 
să zacă, mânca puţin şi dormea tot timpul. O ridica în capul 
oaselor şi îi căuta privirea. Rareori tresărea, îşi oprea o 
clipă ochii asupra trăsăturilor lui îngrijorate, stătea o clipă 
cu braţele aninate fără vlagă de gâtul lui, apoi braţele îi 
alunecau în jos, privirea i se stingea, îşi întorcea faţa de la 
el şi aceeaşi expresie chinuită de disperare şi dezgust 
schimonosea trăsăturile ei cunoscute. În epoca aceea el se 
îndrăgosti parcă a doua oară de braţele ei subţiri şi de 
trupul ei care zăcea cu genunchii la gură ca un animal în 
culcuş... În somnul ei nesfârşit avea adeseori coşmaruri. O 
auzea gemând şi atunci o lua în braţe. Ea se trezea şi se 


desfăcea din îmbrăţişare, se ghemuia şi mai mult în 
singurătatea aceea a ei căreia îi căzuse prizonieră. 

O toamnă şi o iarnă a ţinut-o această boală fără să-i fie 
bine  dintr-odată fiindcă o chinuia tristeţea, plângea, 
tresărea la cel mai mic zgomot, îi era mereu frică de ceva. 

Abia odată cu primăvara îşi reveni şi se vindecă. Se 
înzdrăveni atât de bine, că deşi adevărata greutate a vieţii 
abia după aceea se lăsă asupra casei lor, ea nu numai că n-o 
resimţi, dar făcu deseori, când umerii lui slăbiră, să treacă 
pe ai ei mai mult decât putea să îndure o femeie. Născu de 
patru ori şi crescu trei copii. 


III 


Răbdarea aceasta care îl făcuse să-şi cucerească şi apoi 
să-şi păstreze soţia era la el ceva înnăscut, dar nu-i venea 
din familie, fiindcă fratele său, deşi semăna fizic cu el, era 
pe undeva mai uşuratic, îi plăceau femeile şi petrecerile şi 
avea un instinct al familiei mai slab, lipsindu-i acel 
dramatism necesar în a presimţi şi preîntâmpina primejdiile 
care o pândesc. În schimb, instinctul social era mai slab la 
fratele cel mare şi mai puternic la petrecăreţul cel mic. 
Cazangiul nu-şi dădea de pildă seama de primejdiile care 
puteau ameninţa din afară o familie şi mulţi ani n-a înţeles 
care era pricina că administraţia nu voia în ruptul capului 
să-i adauge la salariu un anumit spor de care cazangiii de-o 
vechime cu el se bucurau. Şi nici alţii nu i-au spus tot 
pentru că nu-şi putuseră închipui că el n-a înţeles singur un 
lucru atât de la mintea oricui. Faptele erau simple. O dată 
Sterian părăsi locul său şi în văzul tuturor se opri în faţa 
unuia pe care toţi îl ştiau că se duce la direcţie şi toarnă. | 


se întâmplase unuia dintre ei o neplăcere, unui cazangiu 
care pe mulţi îi învățase meseria; îl învățase şi pe el; fusese 
amendat de un funcţionar nou şi zelos şi băânuiau 
bineînţeles că acest funcţionar deţinea informaţiile de la 
turnătorul acela, şi nu atât amenda, cât desconsiderarea 
făcuse ca obrazul bătrânului să rămână atât de lungă 
vreme împurpurat şi să nu poată trece peste jignire. Nici 
marea vechime într-o meserie aşa de grea nu poate obţine 
respectul patronului şi mai ales al funcţionarilor săi? 
„Ascultă, mă, se adresă Sterian turnătorului, ce-ai făcut tu 
nu e faptă de om! Pentru mine, omul dacă nu e om, eu nu-l 
respect şi-l bag în... mă-sii de om!” 

Şi îi întorsese spatele să nu-i audă răspunsul şi nu făcuse 
apoi nicio legătură între această scenă şi sporul acela de 
salariu de care fu lipsit apoi o vreme atât de îndelungată. E 
drept însă că reacţia de moment a cazangiilor nu-l ajutase 
în ziua aceea să înţeleagă gravitatea faptului, trecuseră 
când unul, când altul pe lângă el şi foarte degajaţi îi 
confirmaseră că avusese dreptate şi că bine făcuse. „Aşa e, 
ai dreptate, spuneau ei cu aerul cel mai firesc, turnătorul 
nu e un om, e un căcat, bine ai făcut că l-ai băgat în mă-sa.” 
Dar că mulţi dintre ei nu îndrăzneau totuşi să-l blameze pe 
faţă pe acest turnător, asta se fereau să spună, creându-i lui 
Sterian impresia falsă că atitudinea lui va fi lipsită de 
urmări. 

În preajma unei mari greve care urmă câţiva ani mai 
târziu, lipsa lui de instinct ieşi din nou la iveală. Era 
membru în Partidul Social-Democrat şi în epoca aceea 
Partidul Social-Democrat făcuse alianţă cu un partid 
nemuncitoresc, pentru a-l sprijini pe acesta să vină la 
putere. Drept recunoştinţă, acest partid, care îşi zicea 
„jărănesc”, ordonă, scurtă vreme după ce formă guvernul, 
masacrul minerilor din Lupeni. „Ce facem, Toma? Ce fel de 
socialişti suntem noi?” îşi întrebă Petre Sterian fratele. „Nu 
ştiu ce fel de socialişti sunteţi, răspunse oma, nu sunt 
membru al acestui partid, şi nici n-o să fiu vreodată. (Iloma 


nu era membru al niciunui partid, dar în discuţiile cu fratele 
său simpatiza cu comuniştii.) Nu vezi, zise mai departe 
Toma, cu cine faceţi voi alianţă şi pe cine aprobaţi să tragă 
în noi cu puşca?” „Care în noi, răspunse Petre supărat, de 
unde ştii tu ce s-a întâmplat acolo?” „O să vezi când o să se 
întâmple şi-aici, atunci o să ştii” răspunse Toma fără să-şi 
dea seama ce profeție sinistră făcea. 

În sinea lui, Petre îi dădea dreptate, dar era ceva de care 
Toma nu ştia şi care cazangiului îi plăcea, o slăbiciune a lui: 
cluburile. Îi plăcea să se ducă acolo, să citească ziare şi 
broşuri, să discute... (mai ales să discute). 

Când greva izbucni însă, cazangiul înţelese şi învăţă 
multe. Conducerea partidului său le cerea de pildă să nu ia 
parte la ea, şi ce era de făcut? Scopul final urmărit de 
grevişti nu mai era acum numai revendicarea economică, ci 
şi greva politică, manifestarea unei demnități care se cerea 
verificată: „Suportăm dominaţia acestor legi din laşitate, 
sau pentru că suntem puţini şi prost organizaţi?” Când 
împrejurările coboară sub o anumită limită preţul vieţii, 
oamenii nu mai ţin la această viaţă în aşa măsură încât să 
evite lupta de teama înfrângerii. (Înfrângerea era lucrul 
care speria conducerea partidului său.) Nu totdeauna 
victoria imediată este scopul final al unei lupte. 

Greva avu loc în februarie, în acelaşi an în care în 
Germania venea la putere partidul lui Hitler, şi cu toate că 
urmă imediat represiunea sângeroasă, greviştii îşi atinseră 
scopul fiindcă lupta lor avea să fie retrospectiv considerată 
unul dintre evenimentele culminante ale activităţii politice 
comuniste până la luarea completă a puterii, care începu 
după 23 August '44. Copiii cazangiului cunoşteau în toate 
amănuntele istoria marii greve precum şi felul cum se 
purtaseră tatăl lor şi unchiul Toma în acea perioadă. Uneori 
însă evenimentele mai mici sunt mai neclare şi par chiar 
mai dramatice decât cele mari. Prin '51, adică la câţiva ani 
după naţionalizare, i se întâmplă lui Petre Sterian ceva. Era 
preşedinte al comitetului de întreprindere al Atelierelor şi, 


spre uimirea tuturor, la noile alegeri sindicale el se retrase 
pe neaşteptate şi ceru să fie pensionat ca vechi cazangiu. În 
aceeaşi perioadă se răciră şi relaţiile lui cu fiul cel mare, 
Anghel, şi cu soţia acestuia, Filomiţa. Ce i se întâmplase 
acolo la sindicat? Nu se destăinui nimănui. Copiii nu-l 
înțelegeau: dacă nu-i mai plăcea activitatea socială tocmai 
acum când, după cucerirea puterii, erau atâtea de făcut, n- 
avea decât să se uite la cei tineri, care urcau cu energie pe 
scenă, şi să surâdă filosofic, aşa cum îi stă bine unui om mai 
în vârstă. De ce nu surâdea?! 


IV 


Dar cum ar fi putut el să surâdă şi să se uite liniştit la cei 
tineri? Oare nu tocmai de la o vârstă în sus, după ce 
terminaseră de întemeiat familiile lor proprii, cei maturi 
urmau să înceapă să se ocupe de familia cea mare, 
societatea? Nu trebuia deci tânărul să înveţe întâi să-şi 
dirijeze mica lui barcă, să se însoare şi să-şi facă o familie, şi 
abia după aceea să ridice pretenţii, dacă se va dovedi că 
merită, să se urce pe marea corabie? 

E adevărat că această descoperire o făcu cazangiul abia 
după ce părăsi Atelierele, dar o făcu aşa de repede, încât în 
afară de faptul că toată lumea înţelese că i s-a mai 
întâmplat încă ceva pe lângă ceea ce i se întâmplase acolo 
(ceva în legătură cu fiul său cel mare), el însuşi rămase cu 
credinţa că totdeauna gândise aşa despre rolul celor tineri 
şi celor maturi în noua societate. lar la întrebarea, de o 
logică nemiloasă, a fiului său mai mic, de ce, în acest caz, 
ceruse totuşi să fie pensionat, Petre Sterian răspunse că 
asta se datora situaţiei fără ieşire care i se crease în 


preajma alegerilor sindicale, şi nu schimbării sale de 
orientare. O dublă furie răzbătea din cuvintele lui, şi Vale, 
fiul său cel mai mic, îşi permise să râdă, căci naivitatea nu e 
totdeauna trăsătura oamenilor lipsiţi de experienţă sau 
slabi de spirit, ci şi a celor foarte puri, şi anume de o 
puritate atât de intratabilă, încât în ochii tinerilor (cărora 
vârsta le dă un soi de beţie care îi face îndrăzneţi până la 
cinism), ea capătă altă denumire, adică prostie... Tatăl 
credea că frământările lui sunt la adăpost de privirea 
ultimului său copil care îi mai stătea în casă şi era convins 
că furia lui era atât de complicată, încât putea să se înşele 
chiar pe sine închipuindu-şi că totdeauna gândise cu 
aceeaşi claritate ca acum despre rolul generaţiilor în viaţa 
socială. 

Fără să ştie însă absolut nimic despre ceea ce i se 
întâmplase tatălui său la Ateliere, Vale ghicise totuşi natura 
reală a conflictului în care fusese el vârât acolo. Imediat 
după ce se pensionă, tatăl său se duse să se sfătuiască nu 
cu frati-său loma, care era un om cel puţin mai 
experimentat, ci cu fecioru-său mai mare, Anghel, la care 
ţinea cel mai mult... De ce ţinea el la Anghel? Vale nu 
putuse să înţeleagă asta niciodată, şi dacă mai târziu, după 
ce trecu de adolescenţă, avu o vagă idee că explicaţia ar 
putea fi căutată în faptul că Anghel muncise din greu cot la 
cot cu tatăl său în perioada când el, Vale, şi sora Constanţa 
erau mici, şi că deci îşi ajutase părintele să-şi ţină familia - 
ceea ce în mintea şi în inima unui om cum era tatăl lor 
putea lăsa urme de neşters. După ce Anghel se însură şi 
mai ales după ce începu să fie ridicat în diverse munci de 
răspundere, Vale nu mai înţelese chiar nimic din relaţia 
tatălui său cu Anghel, din natura afecțiunii lui pentru el. 
Fiindcă la această afecţiune, care în loc să se limiteze la 
ceea ce fusese, având ca sprijin şi argument moral trecutul, 
dimpotrivă, trecutul nu mai conta, tatăl avea aerul că ţine la 
el pentru ceea ce era el în prezent şi bineînţeles pentru 
ceea ce promitea să fie în viitor. Dar cum se potrivea o 


astfel de afecţiune pentru Anghel, la un om atât de curat, 
cum era tatăl său? Şi mai ales cum erau posibile, la el, 
credulitatea şi surzenia de care dădea dovadă ori de câte 
ori Vale îi aducea la cunoştinţă felul cum se comporta 
fratele său în funcţiile pe care le îndeplinea? (Funcţii, 
deoarece era schimbat mereu, avansat sau transferat, 
avansări sau transferări care urmau de fiecare dată când 
Anghel se înfunda în situaţii fără scăpare.) Tatăl asculta în 
tăcere istorisirea şi nu auzea nimic, şi în clipele acelea Vale 
avea revelaţia că nu este iubit, că tatăl nu-l auzea. Era surd! 
Pur şi simplu nu înţelegea ce i se spunea. Şi Vale alegea cea 
mai rea dintre soluţii când încerca să-i ofere o imagine a 
ceea ce era de fapt Anghel în familia lor şi în funcţiile prin 
care trecea ca un câine prin apă. „Ai auzit, tată? începea el 
de obicei. Nenea Anghel iar a fost transferat!” Şi cu anii, 
Vale ajunse să-i dorească fratelui său căderea - căderea şi 
nu îndreptarea - spunându-şi în sinea lui că între tată şi 
frate îl alesese pe tată, că tatăl său se putea trezi din 
părtinirea lui ciudată, pe câtă vreme fratele nu avea nicio 
şansă. Anghel se purta fără nicio frână şi cum din afară 
frâna nu vine decât foarte târziu, Anghel ajunsese şi el să 
creadă că acţiona în mediul său natural. La început se 
speriase şi el; avusese momente când se temuse că o să fie 
tras la răspundere, dar asta durase atât de puţin (fusese, ca 
urmare a acelei acţiuni de care se temuse, nu sancţionat, ci 
avansat), încât în anii următori se şterse până şi amintirea 
acelei temeri. lar Vale observă în aceiaşi ani cum se 
producea sub ochii săi un fenomen inexplicabil: cu cât se 
înmulţeau şi sporeau în gravitate faptele reprobabile ale lui 
Anghel, cu atât acelaşi Anghel creştea în ochii unora şi cu 
atât mai mică era indignarea altora şi propria lui indignare. 
Fratele său devenea un fel de personaj exterior, ca într-o 
comedie, unde arta te face să admiri creaţia, scoţându-te 
din cauză şi aşezându-te pe un plan superior, de 
contemplare, unde ceea ce este reprobabil nu mai este ceva 
acut, experienţa aceasta fiind trăită în subtext, în conştiinţa 


creatorului, care prin creaţie a învins şi a redevenit senin. 
Vale redevenise însă senin abia după un număr de ani. 
Căpătase în sfârşit convingerea că în cele din urmă fratele 
său o să fie trimis la munca de jos, dacă nu chiar şi mai rău, 
să nimerească chiar în vreo închisoare. Nu izbutise însă să 
descifreze la fel de bine ce avea să i se întâmple tatălui său 
ca să poată să-l ajute. Părtinirea de care dădea el dovadă cu 
Anghel era neliniştitoare. lar surzenia morală, mai mult 
decât atât. Fiindcă însemna că putea fi la fel de părtinitor şi 
de surd şi acolo la el, la Ateliere, în calitatea lui de 
preşedinte de sindicat, când inşi care i-ar fi plăcut ca şi 
Anghel pentru cine ştie ce virtuţi inexistente i-ar fi intrat la 
un moment dat sub piele. Şi Vale ştia că în asemenea situaţii 
surzenia morală putea fi de-a dreptul vinovată, fără nicio 
circumstanţă care să i-o atenueze. În privinţa asta îşi 
amintea totdeauna cu un resentiment tulbure de prima lui 
ciocnire cu această inerție oarbă a tatălui, cât de furios 
fusese şi cât de vinovat îl socotise el în clipa aceea pe 
bătrân. Vale îi făcuse pe vremea aceea fratelui său o vizită 
la Olteniţa, unde Anghel era secretar al Sfatului popular 
raional, şi la întoarcere îi povestise tatălui ceea ce văzuse. 
Anghel îl luase la un fel de petrecere de nuntă a unui 
prieten de-acolo, unde venise multă lume, şi în timpul 
petrecerii el l-a pus pe acest prieten să-l aducă şi pe un 
anume tânăr inginer, un corespondent voluntar al unui ziar 
din Bucureşti, corespondent care îl tot sâcâia mereu pe 
Anghel cu criticile lui. Tânărul a venit şi i s-a dat să bea vin 
amestecat cu scrum de ţigări, pregătit chiar de Anghel. I s-a 
făcut, bineînţeles, foarte rău şi a început să vomite, iar 
Anghel s-a arătat foarte indignat şi a luat imediat un număr 
de declaraţii de la cei de faţă care atestau că numitul 
corespondent e un individ descompus, alcoolic în ultimul 
grad, declaraţii care urmau să fie expediate chiar a doua zi 
ziarului central unde apăreau corespondenţele tânărului. 
„Şi?” a întrebat tatăl, agresiv. „Cum şi?” a răspuns Vale. 


V 


„Şi? Le-a trimis?” „Ce, declaraţiile? Sigur că le-a trimis 
zis Vale, după care tatăl s-a posomorât şi a tăcut. 

Dar nu era o tăcere tulburată, ci una rătăcită parcă într-o 
lume în care atât Anghel cât şi bătrânul trăiau într-un fel de 
continuă luptă cu o societate duşmană lor şi în care acţiuni 
cum era cea povestită de Vale constituiau dacă nu o 
victorie, în orice caz un lucru despre care nici măcar nu se 
aduce vorba, dată fiind lipsa de sens a oricărui fel de 
reproş. „Cum, tată, ţi se pare că nenea Anghel face bine că 
procedează în felul ăsta? l-a întrebat Vale. Crezi cumva că 
merita corespondentul ăla să i se facă o asemenea figură? 
Că avea ceva personal cu el, era un duşman de clasă 
camuflat? Sau crezi că dacă cineva n-a lucrat la Ateliere şi 
n-a luat parte la greva din '33 n-are dreptul să zică nimic de 
Anghel? Nici nu ştii ce urlă pe-acolo, cum se poartă ca un 
ţigan care a ajuns boier! Îţi convine chestia asta la Olteniţa, 
în oraşul în care bunicului toată lumea îi dădea bună ziua şi 
îşi scoteau toţi pălăria când treceau pe lângă el? Du-te şi-l 
vezi, dacă nu mă crezi!” 

Dar fostul cazangiu nu auzea. Pur şi simplu tăcea cu 
capul în jos şi avea în clipa aceea pe chip unica expresie 
impenetrabilă, singura pe care Vale nu reuşise s-o 
descifreze, şi o muţenie potrivnică celor ce auzise, dar din 
care nu răzbătea nici cel mai mic indiciu care să arate 
natura acestei împotriviri. Era cumva îndârjit că Vale îl 
asalta cu dovezile acestea crude despre reaua purtare a lui 
Anghel? Era cumva bănuitor că fiul său mai mic, gelos că 
tatăl ţinea aşa de tare la fratele cel mare, sporea gravitatea 
comportării acestuia cu acea abilitate inconştientă de care 
numai gelozia copiilor este în stare? Nu se putea şti. 


a 


Relaţiile dintre tată şi cei doi băieţi ajunseră prin 
urmare de aşa natură, încât în ziua când fostul cazangiu nu 
se mai duse la Ateliere, Vale avu imediat bănuiala că 
pensionarea aceasta a lui nu era normală, iar când îl văzu 
că pleacă de-acasă şi se duce să-l caute pe Anghel făcu 
deducţia că a păţit-o rău de tot. 

Numai că se întoarse de la Olteniţa tulburat şi cu ideile 
acestea furioase despre cui i se cuvine şi cui nu să se urce 
pe scena activităţii sociale. Era limpede: din moment ce 
venise tocmai de la fiul său iubit cu astfel de idei însemna că 
în mod neîndoielnic Anghel îşi dăduse arama pe faţă chiar şi 
faţă de ultimul om din lume care ar fi fost dispus să rămână 
pentru totdeauna fără auz la acuzaţiile care i se aduceau, 
fiindcă altfel nu se putea explica starea în care ajunse 
bătrânul în scurtă vreme, remuşcările lui naive, refuzul lui 
încăpățânat de a se destăinui şi mai ales de a face apel la 
forurile superioare sindicale sau de partid unde să-şi 
explice situaţia; nu voia să se ducă nicăieri, deşi cunoştea şi 
era cunoscut de o mulţime de oameni, dintre care unii 
ajunseseră sus şi ar fi fost suficient să se ducă numai la unul 
dintre ei pentru ca situaţia lui să se limpezească: însemna 
că stăruia mai mult în el surpriza pe care i-o făcuse Anghel 
decât problema propriu-zisă în care îi ceruse sfatul. Iar 
pentru Vale nu era niciun mister ce putuse Anghel să-i 
spună de îl îndurerase atât de tare: cu îngâmfarea lui, s-o fi 
apucat să-i dea sfaturi tâmpite şi jignitoare care să fi 
subliniat situaţia creată între un tată ajuns să fie silit să 
plece din aceeaşi întreprindere unde altădată făcuse grevă 
şi un fiu ajuns foarte rapid în fruntea unui raion pe baza 
tocmai a acestor merite ale tatălui. Şi tocmai ăsta, care pe 
vremea grevei abia învăţa abecedarul, şi îl învăţa atât de 
prost încât mulţi ani unchiul Toma îşi bătuse joc de el 
spunându-i  Anghel-păâsâică, fiindcă aşa silabisea el 
abecedarul, împrumutând fiecărei litere un ij şi nu 


înţelegea cuvântul nici după ce operaţia asta se termina, 
fiindcă ieşea în loc de pisică, pâsâicâ... 

Şi acum tăcea, supărat pe toţi. Nu voia să scoată un 
cuvânt. Toma, care era şi el activist de partid la unul din 
raioanele Capitalei, ar fi putut să-l ajute, dar cum să 
procedeze dacă nu ştia în ce sens? O asemenea reţinere îi 
dădea lui Toma de gândit, căzuse, poate, Petrică în vreo 
istorie încurcată, făcuse poate vreo prostie acolo la Ateliere 
cu felul lui de a fi intransigent în mod nedibaci, cheltuindu- 
şi intransigenţa în lucruri nu aşa de grave ca să rămână 
apoi cu sângele în obraji de neputinţă şi dezarmat în faţa 
celor cu adevărat grave. Nu părea să fie bun Petrică pentru 
frecuşul acesta zilnic al activităţii de mase, unde ai de făcut 
faţă presiunilor celor mai diverse şi mai lipsite de greutate 
perceptibilă, unde semnalele obişnuite, de la om la om, nu 
mai sunt valabile ca să-ţi dea măsura exactă a intenţiilor cu 
care cineva vine la tine, unde o greşeală de apreciere are 
consecinţe nebănuite şi unde din pricina asta e necesară o 
armătură de principii atât de solidă, încât nu-ţi este permis 
să nu înţelegi atât de multă vreme că fiul tău se află, din 
punct de vedere politic, pe un drum nesănătos. Astfel 
gândise Toma în această perioadă, fără să poată face nimic, 
neputincios în faţa îndârjirii cu care fratele său mai mare se 
menținea în tăcere, şi pe care tăcere Toma nu îndrăznea s-o 
forţeze din prea mare respect pentru cel care îşi întemeiase 
şi îşi scosese la liman într-un fel atât de reuşit familia. 
Constanţa era profesoară, Vale inginer, copii buni amândoi 
şi crescuţi aşa cum se cuvine. Pe copii însă nu-i mai striveşte 
de la o vârstă în sus un astfel de respect paralizant pentru 
părinţi, şi Vale se hotări să forţeze el mutismul furios în care 
se închisese tatăl său. Nu ştia că la oamenii mai în vârstă 
vanitatea nu se diminuează cu trecerea anilor, ci 
dimpotrivă, creşte, şi uneori apare chiar şi acolo unde nu 
existase deloc în firea cuiva. Se trezi repezit de la primele 
cuvinte cu care i se adresă, sfătuit „să-şi vadă de treaba lui” 
şi „să facă pe deşteptul la el acasă, când s-o însura şi o să 


aibă copii mari, de la care să primească sfaturi”. „Lasă, că 
ştiu şi eu pe unii care s-au dus la Olteniţa după sfaturi”, zise 
atunci Vale cu o gelozie ranchiunoasă, sugerându-i astfel 
tatălui că n-are nicio justificare să facă pe părintele 
autoritar, care n-are nevoie de sprijinul copiilor, când îşi 
mâncase singur această autoritate, cerându-i sfaturi tocmai 
lui Anghel, căruia mai bine i-ar fi tras palme. 

Reacţia tatălui fu însă neaşteptată, şi Vale regretă 
pornirea care îl făcuse să-i dea acest răspuns. Fostul 
cazangiu se făcu roşu de jignire, nu răspunse nimic şi nu-i 
mai vorbi fiului câteva săptămâni în şir. Vale se duse atunci 
pe la unchiul său, îl vizită chiar la el în birou la comitetul 
raional, şi îl luă şi pe el la rost. „Unchiule, începu el cu o 
voce măsurată, fără niciun fel de introducere, tata nu mai 
poate sta în situaţia asta şi nici dumneata nu mai ai voie să 
te uiţi la el şi să nu ridici un deget ca să-l sprijini. Nu ştiu 
ce-a făcut el acolo la Ateliere, dar eu pot să jur că cel mai 
grav e nu ce-a făcut, ci că s-a retras acasă şi stă. Poţi 
dumneata să nu pui mâna în foc că ce-a făcut el acolo e de 
zece ori mai puţin grav decât ce face nenea Anghel mereu? 
Şi atunci, de ce să fie el pus în situaţia să-şi dea demisia, 
când acum ar învăţa şi el ca şi alţii să activeze şi să câştige 
experienţă, când alţii fac greşeli mai mari şi sunt sprijiniți 
mai departe în activitate şi trimişi la şcoli şi aşa mai 
departe? Tata are cincizeci şi trei de ani, e în puterea 
vârstei, cum să stea el acasă? Pentru că eu nu înţeleg 
pasivitatea dumitale, nu ştiu, parcă ţi-e frică de el, sau 
parcă cine ştie ce crimă ar fi făcut! N-a făcut nimic, 
unchiule. Uite, îţi garantez eu că nu numai că n-a făcut 
nimic, dar că alţii i-au făcut lui... le rog să stai cu el de 
vorbă şi să lepezi mănuşile! Eu am încercat, dar pe mine nu 
mă iubeşte, nici măcar nu mă aude, iar mama nu ştie de 
unde să-l ia în problemele astea şi ce-i spune ea nu 
nimereşte bine. Nu mai sta pe gânduri, nu e nevoie aici de 
nicio dădăceală, pur şi simplu sileşte-l să-ţi povestească ce 
s-a întâmplat şi trimite-l la forurile superioare! Ştii 


dumneata ce trebuie să faci şi unde să te duci cu el mai 
departe în caz că nu reuşiţi chiar de la început.” 

Spre uimirea lui Toma, fostul cazangiu se comportă 
aproape cum prevăzuse Vale, povesti într-adevăr totul, şi 
fratele mai mic putu astfel, în câteva zile, să-l urnească de- 
acasă şi să-l pună pe drumuri. Se duseră întâi, amândoi, la 
forul sindical superior al Atelierelor şi plecară repede de- 
acolo. 'Tovarăşul care îi primi, un ins foarte zâmbăreţ şi 
binedispus, nu ştia nici măcar cine sunt şi 'loma îl călcă pe 
fratele său pe picior când acesta fu gata să se apuce să-i 
spună despre ce era vorba, se ridicară şi ieşiră. Se duseră a 
doua zi la comitetul raional de partid superior al Atelierelor, 
şi aici, primul-secretar le spuse deschis că problema îl 
depăşea. Da, cunoştea, era foarte bine informat şi, după 
părerea lui, tovarăşul Sterian nu greşise în fond, ci numai 
într-o anume chestiune, că ezitase când nu trebuia şi fusese 
intransigent după ce totul se rezolvase, dar acum era prea 
târziu ca raionul să-l mai ajute. Trebuia să meargă mai sus. 


VI 


Aşa se face că în această perioadă Constanţa, care 
tocmai se căsătorise şi se mutase de-acasă, şi care era în 
familie copilul cu vârsta mijlocie, aşa cum fusese odinioară 
şi mama la părinţii ei, era considerată de toţi fericită... 
Constanţa se căsătorise vara trecută, prin august. Pe la 
sfârşitul lui aprilie în anul următor, după ce Vale vorbi cu 
unchiul său şi îl urni pe tatăl său să-şi rezolve problema, 
într-o dimineaţă mama lipsi de acasă mai mult ca de obicei 
şi se întoarse abia spre prânz fără să ia în seamă 


reproşurile tatălui, că dacă mai întârzia niţel pleca Vale 
nemâncat la uzină. 

Plecase de dimineaţă la piaţă, ca totdeauna, dar se făcuse 
ora unu şi nu se mai întorcea. „Probabil, se gândi Vale, s-o fi 
dus iar pe la tanti Cecilia (asta era sora ei mai mare, 
măritată cu acel prăvăliaş sclifosit care îi făcuse pe vremuri 
curte în felul lui băţos în magazinul părinţilor ei), da, îşi 
spuse Vale, dar de ce n-a pregătit nimic de mâncare?” 

Ştia că din când în când, şi foarte rar, deodată o apuca pe 
maică-sa dorul de surori şi se ducea pe la ele fără să mai 
ţină seama nici de timp, nici de nimic, lucru care îl scotea 
pe tatăl lui din sărite. „Ho, că o dată m-am dus şi eu pe la 
ele, nu te mai uita aşa la mine”, îi răspundea ea la 
întoarcere, desgătindu-se. „Du-te, creştino, şi stai cât vrei, 
dormi şi acolo, dacă ai chef, dar nu poţi să spui dinainte 
unde te duci?! exclama de fiecare dată Petrică Sterian, cu 
glas moale şi blând, dar cu ochii măriţi de furie. Te doare 
gura să spui unde te uită Dumnezeu?” „Mă doare!” 
răspundea mama fără să-i pese şi se pregătea să ia de 
coadă treburile care în lipsa ei umpluseră casa de 
neorânduială. 

În dimineaţa aceea, Vale era în schimbul doi, stătea în 
odaia lui şi citea. În cartier şi în casă era o linişte atât de 
mare, încât pe la ora zece, când se aducea pâinea la 
chioşcul din colţ şi se începea descărcarea, zgomotele 
camionului, uşile trântite, motorul care mergea în gol, 
vocile căpătau proporţii de parcă ar fi năvălit pe mica 
străduţă o formaţie de tancuri. Apoi liniştea se restabilea şi 
Vale putea auzi din odaia lui cele mai mici mişcări pe care le 
făcea dincolo tatăl său, după cum acesta putea număra fără 
greutate filele cărţii pe care le întorcea Vale citind. 

De un an de zile, de când era inginer, din douăzeci şi 
patru de ore, cel puţin cinci Vale citea. A citi fără a avea în 
cap ca un cui ideea că ceea ce citeşti va face, mai devreme 
sau mai târziu, obiectul unui examen, fusese o plăcere pe 
care el n-o cunoscuse nici ca student şi nici ca elev. Şi nu 


pentru că ar fi semănat cu sora lui - nu semăna deloc, 
învățase mult mai uşor şi fusese mult mai adaptabil, nu se 
speria ca ea cu un an înainte de o materie nouă -, ci pentru 
că plăcerea propriu-zisă a lecturii libere nu i se trezise, aşa 
cum unora nu li se deschide decât târziu ochiul pentru 
natură, sau nu li se trezeşte simţul moral decât după ce au 
fost zguduiţi de o întâmplare dramatică. Examenul de stat 
şi numirea ca inginer într-o uzină mare nu constituia pentru 
el o cotitură în preocupări, ci doar o eliberare de grija 
învăţăturii. 

Există un mod de a pierde pe nesimţite timpul fără să faci 
nimic. Cel mai mic dintre copiii lui Sterian avea şi el 
senzaţia că nu face nimic, dar nu o avea pe aceea că pierde 
timpul. Sentimentul care îl stăpânea în epoca aceea era de 
aşteptare, şi în această aşteptare îşi petrecea zilele citind, 
apoi la uzină, apoi din nou citind, ca într-o alunecare 
imperceptibilă şi fără întoarcere şi, în afară de grija 
trecătoare pe care i-o pricinuia tatăl său, acest sentiment 
de aşteptare nu era însoţit nici de grabă şi nici de inerție, 
nici de semne dramatice de întrebare, dar nici de acel 
sentiment amorf al acelor tineri care nu puteau gândi şi 
simţi nimic deosebit până nu se adunau în grupuri, pe străzi 
sau în localuri, sau la aşa-zise ceaiuri dansante. Fără să ştie 
de ce, Vale continua să înveţe, dar fără program şi cu toată 
puterea minţii desferecată, simțind poate că singura 
satisfacţie durabilă care se potrivea cu sentimentul lui de 
aşteptare era aceea pe care i-o dădea asimilarea de 
cunoştinţe. Despre rest, nu avea idei formate şi cu atât mai 
puţin originale, căsătoria, de pildă: oamenii care se 
căsătoresc sunt în general nişte persoane cu care nu mai e 
nimic de făcut. Au strâns din viaţă tot ce puteau strânge, şi 
după căsătorie încep altă viaţă, când e prea târziu să mai 
înveţi ceva şi când tot ceea ce ţi se poate întâmpla rămâne 
bun întâmplat, nu-l mai poţi schimba. Aşa gândea el. 

Constanţa ducea, până la căsătorie, o viaţă aproape ca şi 
a fratelui ei mai mic, ca şi el era foarte liniştită şi bucuroasă 


că şi-a luat în cele din urmă examenele, că are un post la o 
şcoală de prin apropiere (nu trebuia să taie Bucureştiul în 
două şi să schimbe trei tramvaie până acolo), că era tânără 
şi se făcea din ce în ce mai frumoasă, spre uimirea tuturor 
şi a lui Vale însuşi, care o urmărise cu nelinişte şi cu o 
durere secretă de-a lungul adolescenţei, cum se făcea din 
ce în ce mai bleagă şi mai deşirată şi mai ales cât de 
departe era ea de a-şi da seama că o să fie în viaţă o femeie 
fără nicio îndoială urâtă. Şi apoi adolescenţa ei se apropiase 
repede de sfârşit. În mod vizibil, sub ochii tuturor, începuse 
să se împlinească, privirea ei, care la început lui Vale i se 
păruse bleagă, deveni întâi imobilă şi scrutătoare, apoi se 
lărgi şi se înnegri de o intensitate liniştită, sprâncenele i se 
arcuiră ca ale mamei, părul începu să-i crească bogat şi se 
nuanţă şi el cu acel amestec de culori şi de mirosuri care 
este al vârstei bogate a celor douăzeci de ani şi Vale începu 
să se simtă înaintea ei intimidat, ca orice frate în faţa surorii 
lui mai mari căreia nu mai avea nimic să-i reproşeze. Citea 
ca şi el acum aproape tot timpul şi nu ieşea decât din când 
în când, la un cinematograf sau la o plimbare. 

Până într-o zi de vară, anul trecut chiar, când se întoarse 
de la o astfel de plimbare sau cinematograf cu un aer parcă 
preocupat... Da, asta era înfăţişarea ei, a cuiva preocupat, 
căruia i s-a întâmplat sau i se întâmplă ceva la care nu ştii 
ce să faci... Nu părea să fie nimic grav la mijloc, mai 
degrabă unul din acele lucruri care stârnesc femeilor o 
curiozitate extremă chiar şi la firile cele mai apărate, parcă 
se strâmba ea însăşi de uimire că e atât de curioasă şi că 
faptul o preocupa atât de tare. Faptul că arăta ea însăşi 
nedumerită de propriile reacţii era un semn liniştitor 
pentru Vale şi pentru părinţi, însemna că luciditatea îi era 
trează şi că ştia bine încotro o duc paşii. Nici fratele şi nici 
părinţii nu se înşelau, avea într-adevăr mintea trează şi 
paşii foarte siguri, numai că aşa, cu mintea aceasta trează şi 
cu înfăţişarea asta a ei preocupată le aduse, într-o zi, în 
vizită, un tânăr medic cu care spuse că vrea să se mărite. 


Era chiar trează de tot, făcu, cu acest prilej, sau mai 
degrabă reluă o veche glumă a ei, pe care o repetă într-o 
versiune potrivită situaţiei, glumă care totdeauna o scosese 
pe mama din sărite. Despre ce era vorba? Cum se întâmplă 
adesea între fraţi, Vale atinsese cu ea odată, într-o discuţie 
despre un film, acel gen de idei care excită foarte tare 
gândirea adolescenților, referitoare la caracterul unic al 
iubirii sau al căsătoriei... De fapt, discuţia nu era decât 
proiecția unei stări de spirit de exuberanţă din partea lui şi 
de negare plină de maliţiozitate şi chiar de un fel de cinism 
camuflat din partea ei, fiindcă în realitate Vale se întorsese 
cu sufletul tulburat de frumuseţea şi jocul actriţei, iar 
surorii lui, neplăcându-i actorul, rămăsese indiferentă. În 
film actriţa îl iubea atât de tare pe nepotul ei încât, spre a-l 
feri de moarte face un sacrificiu şi cedează insistențelor 
unui prinţ şi nepotul scapă astfel cu viaţă. „Hm! a chicotit 
atunci Constanţa, ce mai sacrificiu!” Fapt care îl lăsase pe 
băiat literalmente înmărmurit, căci el nu înţelegea cum 
poate cineva gândi aşa cum gândea ea. Părinţii, care 
asistau la această discuţie, nu înțelegeau nimic din ce îşi 
spuneau ei, dar înțelegeau poziţiile: fata îşi bătea joc de 
emoţiile de care era în stare fratele ei în faţa femeilor şi 
încerca să-l convingă, ca o probă vie, dezvăluindu-şi propria 
ei gândire, cum e şi cum gândeşte în realitate o femeie, în 
realitate însă, nu în închipuire. „Când o să-l cunosc pe 
primul meu viitor bărbat, ai să vezi, Vale, cum o să mă port 
cu el; complet indiferentă”, spusese ea. „Vezi să nu-ţi dau eu 
vreo două acuma”, spusese mama, şi discuţia se încheiase 
în felul acesta. 

Mai târziu însă, ea repeta mereu gluma. „lanţa, mai 
schimbă şi tu rochia aia de pe tine, îi spunea mama (păstra 
încă de pe vremea adolescenţei ei ingrate aceste urme de 
neglijenţă şi neştiinţă vestimentară care pe mama o 
supărau încă foarte tare, fiindcă îi aminteau de câte 
pătimise ea cu această fată a ei unică). Iu nu vezi că nu mai 
are niciun Dumnezeu pe tine?” „Lasă, mamă, răspundea ea, 


LLA 


primul meu viitor bărbat o să mă placă şi aşa!” Sau când 
pleca de-acasă la ore cam nepotrivite: „Un' te duci?” se 
pomenea mama răstindu-se la ea, dintr-o inerție mai veche. 
„Mă duc să mă plimb, mamă!” „La ora asta?” „De, 
răspundea ea, poate că acum îl întâlnesc pe primul meu 
viitor bărbat, nu trebuie să scap ocazia.” 

Mama tăcea fiindcă n-avea încotro, fata era acum mare şi 
dacă n-ar fi fost vorbele şi glumele astea ale ei pe care nu 
numai că nu le înţelegea, ci îi stârneau chiar bănuieli, ar fi 
răsuflat uşurată. Îi stârneau bănuieli, ghicea parcă în dosul 
lor mintea încă proastă a unei fete care crede, Dumnezeu 
ştie de ce, că poate să spună orice bazaconie îi trece prin 
cap şi că poate să-i mai stea şi bine spunând-o. Nu-i stătea 
bine deloc, era singurul cusur care îi mai amintea de ceea 
ce fusese Tanţa în anii aceia când creştea aşa de greu, de îţi 
venea să crezi că era o fată care o să rămână urâtă şi 
proastă toată viaţa şi n-o s-o ia nimeni. Nu rămăsese urâtă 
şi nici proastă nu mai era, şi soţia fostului cazangiu nu 
înţelegea de ce nu se dezbăra fata ei de acest cusur. Până 
ce se pomeniră că într-adevăr le aduce în vizită pe viitorul 
ei bărbat, să-l cunoască, şi spuse iarăşi gluma ei, cu atât 
mai nepotrivită acum, când chiar era vorba de un bărbat cu 
care avea să se mărite: „Vă prezint, zise ea fără să 
zâmbească, pe primul meu viitor bărbat”. Bineînţeles că n-a 
râs nimeni. Tânărul medic a rămas absolut senin, ca şi când 
nici n-ar fi auzit, părinţii s-au uitat la ea severi, iar Vale, 
posomorât, a avut atunci senzaţia ciudată că sora lui se 
înstrăinează de el şi de toţi şi că nu se vor mai înţelege. 

Medicul îi făcu o impresie de neuitat, avea figura senină, 
cu trăsături de o mare distincţie, era frumos la înfăţişare, 
cu privirea imensă, limpede ca un cristal şi care te fixa în 
întregime, fără să clipească, fără să te întrebe nimic, dar şi 
fără să-ţi destăinuie ceva, elegant şi subţirel, sugerând o 
energie comprimată până la a-ţi stârni neliniştea. Şi 
Constanţa, alături de acest necunoscut, cu care avea de-aici 


înainte să stea la masă, să doarmă cu el, să-i facă 
mâncare... 

Se căsătoriră aproape imediat şi Vale nu cedă chiar de la 
început înstrăinării, încercă să se împrietenească cu acest 
cumnat care era la originea lui fiul unui medic oculist, un 
domn cumsecade şi cam demodat, purtând mustață ca şi 
fostul cazangiu, ochelari fără rame, mici numai cât 
rotunzimea ochiului, semăna cu Victor Babeş. O cunoscu şi 
pe mama soţului Constanţei, o femeie de o politeţe cam 
exagerată, dar care îi făcu lui Vale o impresie la fel de 
puternică, însă în cu totul alt sens; parcă era o sfântă 
Paraschiva trăind într-un apartament din vremea noastră, 
păstrând însă în suflet ciudate extazuri care îi luceau încă în 
priviri. Cu greu trebui să recunoască Vale că îi plăcu 
această femeie şi că se gândea adesea la ea, nu-i putea uita 
figura, gesturile, expresia chipului şi mai ales ochii, care 
erau foarte frumoşi, foarte vii şi tremurând parcă, vibrând 
de generozitate şi delicateţe. Nu se mira că dăduse naştere 
unui fiu atât de interesant cum era acest doctor Munteanu, 
soţul surorii lui. El era membru de partid şi avea o situaţie 
strălucită în profesia lui. I se repartiză imediat un 
apartament foarte bun într-o vilă lângă un parc. Constanţa 
arăta bine şi parcă se schimbase şi mai mult, devenise 
femeie în toată legea şi părea aşternută să trăiască din plin 
bucuria primilor ani de căsătorie. Într-adevăr, rămăsese 
imediat însărcinată. Totuşi nu născu; întrerupse această 
sarcină, şi foarte repede ea arătă din nou schimbată, de 
astă dată în rău, parcă se urâţi şi deveni foarte tăcută. Dar 
Vale clasă toate acestea printre surprizele care îi privesc 
doar pe cei căsătoriţi şi nu i se părură lucruri nefireşti. 

Şi veni apoi dimineaţa aceea când mama lipsi de acasă. 

— Ce fac eu, trebuie să plec, zise Vale. Unde s-a dus, de 
ce nu se mai întoarce? 


VII 


Mama apăru în sufragerie chiar în clipa aceea. Nu se 
auziseră nici poarta, nici paşii ei pe verandă. Intră în 
bucătărie şi se auzi de acolo zgomot de farfurii şi de 
tacâmuri, iar după câtva timp se întoarse şi intră în odaia 
din dreapta, care fusese altădată a copiilor şi în care se 
mutaseră apoi ea şi bărbatul, lăsând vechiul dormitor lui 
Vale. Pe peretele de lângă pat se aflau câteva fotografii, 
care arătau perechi în ziua căsătoriei, erau acolo toate 
rubedeniile, Toma cu nevasta lui, cu Veronica, îmbrăcată 
mireasă, cu beteală şi voal, Anghel şi Filomiţa, apoi ea, 
nevasta cazangiului, aproape o fetiţă, cu sprâncene arcuite, 
lângă Petrică, purtând mustăţi negre. Şi iat-o şi pe 
Constanţa, această fată pe care o crescuse atât de greu, 
alături de bărbatul ei. Mama arătă fotografia, o arătă pe 
Constanţa cu degetul, puse degetul pe chipul ei. Şi rosti cu 
o voce ciudată, care îl aduse pe Vale în odaie: 

— Frumuşică fată. 

— Ce este, mamă? o întrebă băiatul deodată atent. 

Şi atunci mama spuse că a avut o bănuială ieri când s-a 
dus pe la ea şi i-a făcut curat în casă. 

— Ce bănuială? întrebă Vale. 

A avut o bănuială, a găsit-o în pat şi a crezut la început că 
e bolnavă, zise mama povestind. Când intrase în casă, ea 
stătea nemişcată în pat şi zăcea şi se răsucise doar cu 
spatele şi se uitase la mama ei cu o privire netedă, goală de 
orice expresie, aşa cum te uiţi, fără să te miri, când se 
deschide o uşă, să vezi cine a venit, şi a cărui venire nu-ţi 
spune nimic, poate să vină sau să plece, tot aia e. 

„Ce e cu tine, fetiţo?” 

O apucase de umăr şi o ridicase în capul oaselor, îi 
dăduse apoi drumul şi ea se lăsase la loc pe pernă fără pic 


de viaţă în ea. Se întorsese iar cu spatele, îşi trăsese 
genunchii la gură şi stătea nemişcată, nu i se simţea nici 
măcar respiraţia. Părul îi era răvăşit pe pernă, iar perna 
era încreţită şi urâtă. Cearşaful, de asemenea, neschimbat 
de multă vreme. 

Mama se ridicase de lângă ea şi începuse să se mişte prin 
casă. Mobila era plină de praf şi, părăsită acolo unde fusese 
împinsă, o masă cu cristal deasupra stătea lângă geam, cu o 
pâine mâncată pe jumătate, un pahar de iaurt murdar şi cu 
coji de salam uscate pe ea. Pe braţul unui scaun, în 
dezordine, zăceau o rochie de jerseu galben, o bluză albă 
nu prea curată, o pereche de ciorapi... Peste tot se vedeau 
scame, bucăţi mici de hârtie, cu care fusese şters un cuţit şi 
aruncate pe covor, urme de încălţăminte pe parchet... Un 
soare deformat şi pătat bătea în ferestre, în bucătărie, când 
deschisese uşa, o mulţime de libărci negre fugiseră care 
încotro de-a lungul şi de-a latul mozaicului. Dubla chiuvetă 
era plină până sus de farfurii murdare, cuțite şi furculiţe 
sleite, pâine mucegăită, castroane cu fundul ars, pahare cu 
dungi uscate, uitate acolo de săptămâni, iar maşina de gătit, 
pătată de supă şi lapte vărsat şi uscat pe ea. Un miros 
greţos, rânced, plutea peste tot. Deschisese geamul şi 
revenise în dormitor. 

„Voi nu mai aveţi bucătăreasă?” 

Nu mai aveau. Mama întrebase de când. Fiica se gândise 
câtva timp şi răspunsese: 

„De vreo două luni.” 

„Bărbatul tău unde mănâncă?” 

Nu-i răspunsese nimic. Tăcea liniştită, se freca la ochi, 
parcă ar fi fost un pisoi care înţelege cuvintele ca pe nişte 
zgomote ce se produc mereu în jurul lui, dar care n-au 
pentru el nicio semnificaţie. 

„Eu te-am crescut fără bucătăreasă, zisese mama. Când 
te-ai măritat n-aveai bucătăreasă. Unde e bărbatu-tău? 
întoarce-te cu faţa când vorbeşti cu mine.” 


Se întorsese cu faţa, încet, se ridicase chiar în capul 
oaselor şi întinsese braţul spre chipul mamei. Mama îi lovise 
pe neaşteptate braţul cu toată puterea. 

„la mâna de pe mine.” 

Atunci ea se întinsese la loc pe pernă şi voise iarăşi să-i 
întoarcă spatele, dar se răzgândise şi se ridicase la loc în 
capul oaselor, de astă dată ceva mai trează. 

„Mamă, zisese cu milă şi parcă cu dispreţ, o să-ţi spun 
totul altă dată... Acum lasă-mă.” 

„Să-mi spui altă dată? Ce să-mi spui?” 

Soţia fostului cazangiu, femeie care născuse de patru ori 
şi care rămăsese cu chipul încă tânăr, începuse să-şi 
privească fata neclintit. Glasul îi coborâse deodată cu un 
timbru mai jos şi cuvintele începuseră să curgă 
ameninţător: 

„Ce vrei să-mi spui tu mie altă dată? Dacă ai să deschizi 
gura şi ai să-mi spui vreo prostie te cârpesc cât eşti de 
mare. De când zaci tu aşa? La şcoală te duci?... Şi cei 
înveţi tu pe copii? Că locul şi patul în care dormi tu nu mai 
seamănă cu al unei femei? Că totul în jurul tău miroase şi 
pute? Că îi e scârbă omului să intre în casa ta? Că nu maiai 
în tine nici urmă de ruşine? Ţi-ai pierdut de tot ruşinea! Nu 
ţi-e ruşine?” 

„Mamă, strigă deodată fiica, parcă ar fi fost atinsă cu 
biciul, încetează!” 

„Ce vrei să-mi spui? continuase mama. Cine te-a învăţat 
pe tine să trăieşti aşa? Eu?!! Mâine-poimâine o să mor, 
toată viaţa trebuie să te învăţ? Mie să mi te scoli dimineaţă 
la ora şase, să te pui cu brâncile pe treabă, să mi te speli, să 
faci curat în casă, să înghiţi ceaiul şi să te duci la serviciu. Şi 
să nu te prind că patul tău nu e proaspăt, rufa ta şi a 
bărbatului nespălate şi bucătăria ca o cocină. Dă-te jos din 
pat!” Se dăduse jos din pat şi se apucaseră amândouă să 
curețe şi să frece şi atunci băgase de seamă că în biroul lui 
rafturile erau goale şi hainele lui lipseau din şifonier şi n-a 


avut puterea s-o întrebe nimic. După ce singură o oprise să 
spună ceva, azi-dimineaţă s-a dus la socrii ei şi a aflat. 

— Constanţa e divorțată de aproape trei luni, zise mama 
cu un glas care se stăpânea din greu să nu fie deznădăjduit, 
bărbatul ei s-a însurat cu alta, se mirau că noi nu ştim 
nimic. E ambasador la Roma, a plecat acum câtva timp, 
ambasador sau ajutor de ambasador, n-am înţeles bine. 

Foarte posomorât, Vale spuse: 

— Să-i fie de cap! 

Şi se apropie de mama lui, îi sărută mâna şi rămase într-o 
tăcere care voia parcă să sugereze că nu mai aveau ce să 
discute pe acest subiect. Să n-o facă să sufere. 

— Şi nouă de ce nu ne-a spus nimic? E supărată pe noi, 
ce are de se fereşte? zise şi tatăl într-un târziu, dar cu un 
glas din care s-ar fi putut deduce că ăsta era singurul lucru 
pe care nu-l înţelegea din ceea ce se întâmplase, încolo 
totul era foarte clar. 

Mama răspunse că nu se fereşte, aşa e firea ei, s-o lase în 
pace şi să n-o întrebe nimeni nimic. 

— Când ai timp, Vale, n-o lăsa singură. Mi-ar fi spus ea 
mie până la urmă, că mie îmi spune, dar în casă era aşa de 
murdar, că n-am răbdat s-o văd cum zace... Dar acuma să n- 
o lăsăm singură!... 


VIII 


„Parcă şi-a cobit Tanţa, când ne-a spus atunci în prima zi 
că ne prezintă pe primul ei viitor bărbat”, gândi Vale în timp 
ce se dădea jos din autobuz şi se pierdea în valul miilor de 
salariaţi ai uzinei, care intrau şi ieşeau din schimb. Acum n- 
o mai vedea căsătorită, era iarăşi sora lui ca şi mai înainte şi 


se întreba, foarte intrigat, şi cu o vagă îngrijorare, ce se 
întâmplase acolo în viaţa ei cu acel doctor, de trebuise să se 
întoarcă îndărăt şi să redevină din nou fată, purtând însă de 
astă dată, pentru un timp oarecare, bineînţeles ca pe un 
stigmat, denumirea de divorțata. Asta înseamnă, oricât de 
blând ai vrea s-o iei, o nereuşită. Cine era acest doctor 
Munteanu cu care ea se măritase, nu se împlinea nici măcar 
un an? Acum, că el nu mai exista pentru sora lui, Vale se 
simţea cuprins de o vie curiozitate să afle totul despre el şi 
să poată apoi să afle şi ce s-a întâmplat între ei ca să poată 
s-o şi înţeleagă. Fiindcă altfel n-o să-i fie de niciun folos să 
se ducă doar să-i facă vizite, fiindcă o cunoştea bine, de la 
ea nu afla nimeni nimic dacă apuca să nu spună de la 
început, era încăpăţânată într-un mod cu totul absurd, şi 
singurul lucru pe care îl puteai obţine de la ea în astfel de 
situaţii era doar s-o exasperezi... „Cu cine să vorbesc eu să 
aflu cine e doctorul ăsta Munteanu?” se întreba el având 
senzaţia aceea neobişnuită că prin apropierea amintirii, 
printre cunoscuţii lui mai îndepărtați, vede pe cineva care 
ar fi putut să-i spună tot ce dorea, dar nu reuşea să-şi fixeze 
imaginea acestui ins şi să-şi dea astfel seama unde îl 
cunoscuse şi cum l-ar putea acum reîntâlni, îşi reîncepu 
ziua de muncă preocupat de această idee, spunându-şi că 
trebuie neapărat să-şi aducă aminte... 

Şi într-adevăr îşi aminti, era tot un doctor, îl cunoscuse cu 
câteva luni în urmă la Tanţa acasă, îl găsise la ea, îl căuta pe 
doctorul Munteanu, cu care era prieten şi care, zicea el, 
lipsea în mod inexplicabil de la spital. Venise să-i facă o 
vizită să afle ce e cu el. Din scurta conversaţie avută atunci, 
Vale înţelesese că era şi el, ca şi doctorul Munteanu, 
psihiatru la acelaşi spital, că erau foarte buni prieteni - şi 
felul cum pronunţase el aceste cuvinte foarte buni prieteni 
avea ceva neobişnuit şi îi rămăsese în amintire tocmai 
datorită acestui fapt - şi că nimeni nu ştia unde dispăruse 
doctorul Munteanu, toată lumea îl întreba pe el, pe doctorul 
Sârbu (ăsta era numele lui), şi el nu ştia ce să le răspundă. 


„E într-o delegaţie în străinătate, v-am spus”, repetase 
Constanţa cu o voce atât de naturală, încât Vale se arătase 
foarte nedumerit de lipsa de reacţie a musafirului. Ar fi 
trebuit să se arate edificat sau dacă nu, să-şi fi exprimat 
îndoiala, dar el rămăsese exact cu acea expresie pe care o 
au totdeauna oamenii când se prefac că n-au auzit nimic şi 
schimbă vorba ca să nu pună pe cineva dintre cei de faţă 
într-o situaţie jenantă. Îi displăcuse această nepoliteţe, Vale 
îşi amintea acum bine, îi făcuse o impresie neplăcută felul 
cum tăcuse de două ori acest doctor Sârbu când Constanţa 
spusese şi apoi repetase ce e cu bărbatul ei. Ştia el cumva 
unde era de fapt doctorul Munteanu la ora aceea şi i se 
părea penibilă minciuna Constanţei? Atunci de ce mai 
venise la ea s-o mai întrebe? 

„Ăsta trebuie să ştie tot” îşi spuse Vale şi intră în biroul 
secţiei şi îi căută numele în cartea de telefon. 

— Alo, zise Vale după ce formă numărul, domnul doctor 
Sârbu? 

— Da, i se răspunse de la celălalt capăt al firului. Ce 
doriţi? 

Vale zise că la telefon era inginerul Sterian şi îi reaminti 
medicului în ce împrejurări îl cunoscuse. 

— Da, repetă celălalt, şi ce doriţi? 

Doctorul Sârbu locuia pe o arteră paralelă cu Calea 
Griviței, într-un cartier vecin cu hipodromul, şi a doua zi pe 
la orele cinci după-amiază Vale sună la intrarea unui bloc cu 
două etaje şi fu primit de acest medic, care după primul 
schimb de cuvinte de la telefon, auzind ce se dorea de la el, 
se arătase neaşteptat de cordial şi îl invitase imediat 
fixându-i ora şi explicându-i adresa. Vale urcă nişte trepte 
mici de ciment negru foarte curate şi care se opreau în faţa 
uşii medicului, pătrunse într-un antreu tot aşa de mic şi 
curat ca şi scările şi îşi urmă gazda într-o odaie cu un geam 
mare, care dădea spre câmpia hipodromului. În faţa casei 
medicului cineva semănase pe hectare întregi ceva verde, 
făcând să apară astfel aici o privelişte neașteptată şi 


izbitoare, dând celui ce o contempla o nelinişte bruscă ce 
apare adesea în conştiinţa orăşeanului care trăieşte cocoţat 
la etaje şi nu mai simte de mult puterea germinativă a 
pământului. În depărtare, dincolo de acest covor verde, sub 
streaşina uriaşă a orizontului, se vedea marginea oraşului, 
cu coşuri şi uzine şi clădiri înalte, ocolind într-un semicerc 
larg această peninsulă ciudată pe câmpie. Se vedea grâul 
acesta verde, sau ce era, de la prima aruncătură de ochi. 
Odaia doctorului era foarte sumar mobilată, sau mai bine 
zis era aproape nemobilată, căci, în afară de un studio şi un 
taburet de lemn negru, nu conţinea decât rafturi cu cărţi şi 
reviste şi un aparat de radio cu încă o cutie anexă, probabil 
un pick-up. Nici birou, nici scaune, nici fotolii, nici dulapuri. 
Parchetul era foarte curat, galben ca lămâia, şi peste el, în 
mijlocul odăii, un covor industrial colorat ieftin, dar care 
dădea totuşi interiorului un aspect atrăgător. Fără să spună 
vreun cuvânt, doctorul îşi lăsă musafirul să aştepte în 
picioare în mijlocul odăii şi dispăru pentru câtva timp pe o 
uşă mascată, care semăna cu zidul, de unde se întoarse 
apoi cu un scaun-fotoliu, pe care îl depuse aproape de 
fereastră, invitându-l pe Vale să ia loc. Era un ins mai 
degrabă scund, cu păr puţin şi de un castaniu-deschis pe 
creştetul capului, voinic fără să fie gras şi creându-ţi prin 
felul lui de a fi o senzaţie de mare linişte, ca şi când te-ai fi 
avut în faţă pe tine însuţi: asta venea, fără îndoială, din 
inexpresivitatea vie a chipului său, care alunga din cel cu 
care vorbea orice stinghereală sau complex de inferioritate. 

— Eu am aici un aşa-zis apartament, zise el, mai am două 
odâiţe, unde stau părinţii mei; acolo am şi un birou... dar eu 
lucrez în pat, ca pe vremea studenţiei... 

— Foarte curios, spuse vizitatorul, la ce poate să lucreze 
un psihiatru! 

— La lucrări de psihiatrie, spuse medicul zâmbind. Eşti 
tot atât de ignorant ca un rural, dar îmi face plăcere când 
am de-a face cu ignoranţii. Oamenii care ştiu mă plictisesc, 
orice discuţie cu ei cade în apă, pe aia o ştie, pe-aia e pe 


cale s-o ştie, despre aia a citit, pe-ailaltă o cunoaşte... 
Despre ce să mai stai cu unul ca ăsta de vorbă? îmi 
amintesc cu o încântare extremă de un coleg al meu de 
facultate, un rural pe care l-am invitat odată la restaurant. 
El a luat o ciorbă, dar în timp ce mânca, se uita curios în 
farfuria mea. Ce te uiţi? zic. Ce e aia, ce-ai luat tu? Cum ce- 
am luat, zic, neîncrezător, dar şi stupefiat: omletă! Nu ştia 
ce e o omletă, toată viaţa în satul lui mâncase ouăle doar 
jumări, în tigaie, sau fierte. Dar aşa galbene şi înfăşurate în 
farfurie, nu mai văzuse... încât o să-ţi explic cu dragă inimă 
ce înseamnă un psihiatru. Un medic de nebuni! Ce s-o mai 
încurcăm! 

Vale îşi dădu vesel capul pe spate. 

— Aveţi dreptate, zise el, la asta nu m-am gândit. Mă 
faceţi să râd, înseamnă că mă simpatizaţi? 

— Bineînţeles, dar nu trebuie să ai încredere în mine 
decât dacă eşti bolnav. Bolnavii mei m-au învăţat să 
recomand, în materie de încredere, celor sănătoşi 
prudenţa, ca să nu vină pe urmă la mine să-i internez. Şi 
pentru că fără încredere nu se poate trăi, eu le recomand 
prudenţa deschisă, sau mai bine zis prudenţța afectuoasă, 
fiindcă pe lângă nebunii curaţi eu tratez şi alţi bolnavi, 
dintre care un număr considerabil sunt şocaţi tocmai în 
acest sentiment, încrederea, pe care n-au ştiut s-o ferească 
şi au expus-o, imprudenţi sau naivi, loviturilor. Hristos zice 
că fericiţi sunt cei săraci cu duhul! Ei, să viziteze un creştin 
modern salonul meu şi să vadă cât de fericiţi sunt aceşti 
săraci cu duhul! O să aibă îndoieli că a lor va fi împărăţia 
cerurilor. Numai o conştiinţă complicată şi păcătoasă poate, 
prin exerciţiu moral, să atingă o anumită treaptă de 
puritate, la care face Hristos aluzie, şi nu cum credea 
Tolstoi, că inocenţa pierdută e fără întoarcere. Săracul cu 
duhul e slab şi suferinţa lui nu e deloc curată: îi plac, în 
adâncul fiinţei lui, oamenii ceilalţi, puternici şi păcătoşi, şi 
ar vrea să se zică şi despre el: beţivu-ăla, sau curvaru-ăla, 
băga-l-aş în mă-sa; ticălosu-ăla... aspiră să ajungă ca ei. Să- 


ţi povestesc un caz... Într-o întreprindere forestieră, pe un 
băiat socotit foarte de treabă îl apucă deodată o stare 
curioasă, în plin lucru lăsa ferăstrăul jos, se ducea mai 
încolo, se aşeza pe un butuc şi stătea aşa ceasuri întregi. 
Mă, cutare, cutăriţă, ce e cu tine, treci la lucru, du-te acasă, 
nimic. Mă, i-a făcut cineva ceva, i-o fi suflat cineva fata, i s-o 
fi întâmplat ceva cu părinţii, nimic. Mă, l-o fi durând ceva şi 
nu ştie să spună, să chemăm doctorul, nimic. Vine doctorul, 
îl consultă, nu suferea de nicio boală. Mă, te dăm afară dacă 
nu lucrezi, nimic. Chiar aşa şi făcură, îl concediară, dar a 
doua zi el veni la lucru ca şi când nimic nu i s-ar fi 
întâmplat, se aşeză pe un butuc şi stătu aşa nemişcat, cu 
capul în jos, cu înfăţişarea celui care se gândeşte la ceva şi 
e atât de copleşit de gândirea sa, încât nu mai aude şi nu 
mai vede nimic din ce se petrece în jur. Ce să facă cu el? 
Până la urmă au chemat iar medicul, şi ăsta, având o intuiţie 
şi folosind un truc, l-a adus la mine. L-am examinat. N-avea 
nimic, atâta doar, că nu mânca şi slăbise foarte tare. Asta m- 
a alarmat înainte de orice şi i-am făcut, cu titlu de 
încercare, două unităţi de insulină. Asta înseamnă doza cea 
mai slabă care se poate face pentru poftă de mâncare. 
Tocmai cu scopul ăsta, întâi să-l înzdrăvenesc puţin şi pe 
urmă văd eu şi ce e cu starea aceea a lui. A intrat în comă 
insulinică, m-am şi mirat, din două unităţi?! în sfârşit, cu 
oarecare trudă l-am pus puţin pe picioare şi l-am luat la 
întrebări. Să-mi spună ce e cu el, să-mi povestească ce i s-a 
întâmplat şi îi promit că după aceea o să-i fac eu ceva care 
să-l aducă iar la starea dinainte. Totul are să fie în regulă, 
cu condiţia să-mi spună. Nu voia, nu mă înţelegea, nu 
pricepea ce doresc de la el. Nu e nimic, am eu nevoie să ştiu 
de pildă cum şi-a petrecut el ziua dinainte de a-i fi venit 
cheful să lase lucrul şi să se aşeze pe un butuc. Ia să vedem. 
S-a dus la lucru ca de obicei... Asta a fost dimineaţa. Cum a 
mers lucrul? Şi e o mare satisfacţie în profesiunea noastră 
să vezi cum mintea bolnavului în sfârşit te urmează, cum 
începe să te ajute, ca s-o poţi şi tu ajuta... Cum însăşi 


această minte se trezeşte din starea de şoc în care se afla şi 
în care gândirea nu mai producea gândirea, ci doar o stare 
de gândire, cu un declic profund între sistemele superioare 
de semnalizare şi începe ea însăşi, întâi doar curioasă, apoi 
uimită şi în cele din urmă indignată, să descopere cauza 
care o şocase. Ce era? În ziua aceea care precedase primul 
lui impuls de a părăsi lucrul, aşa pe seară, intrase în cabana 
unde erau cazaţi şi se aşezase frumos şi cuminte pe o bancă 
în faţa sobei. Era ger mare, şi în cabană, deşi focul duduia, 
era foarte frig. Venise primul şi se aşezase în faţa uşii 
deschise a sobei, în curând căldura îl toropi şi băiatul, trudit 
şi singur cum era, aţipi. Se gândea şi el la părinţi, la surori 
şi la fraţi, la faptul că avea aproape douăzeci de ani şi încă 
nu cunoştea o fată cu care să se însoare. Nu era de prin 
partea locului şi nu prea îi plăceau fetele care nu semănau 
cu cele din satul lui, se gândea că peste un an sau doio să 
strângă ceva parale şi o să se întoarcă în sat... Ei, da, în sat 
la el, acolo unde copilărise, unde era gârla natală, cu 
„soarele care albea bătătura”... Şi deodată aude un fel de 
bubuit şi se trezeşte pe jumătate şi apoi iar bum, bum, la 
intervale regulate, apropiindu-se de el. În clipa următoare, 
o lovitură puternică peste picior îl face să sară din 
amorţeală şi un corp greu se aşază lângă el împingându-l în 
acelaşi timp mai încolo. Un râs gros: „Ce faci, cutare, 
adormişi?” Nu trece multă vreme şi din nou uşa se deschise 
şi se închise cu aceeaşi bubuitură, alţi paşi pe podea şi un 
alt muncitor înfrigurat se apropie de banca lungă din faţa 
sobei. Ăsta pune o mână pe umărul băiatului, alta pe a 
celuilalt şi se bagă între ei grohăind: „Frig, zice ăsta, mi-a 
îngheţat...” (şi băiatul a spus cu naturaleţe pe nume 
organului procreativ). Tăcere şi după câtva timp uşa 
cabanei se deschise din nou şi un alt înfrigurat se apropie 
de bancă. Ca şi ceilalţi, şi ăsta pune mâna pe umărul 
băiatului, desface trupurile şi se vâră între ele grohăind ca 
şi cel dintâi. Figura aceasta se repetă până ce banca se 
umple şi băiatul se trezeşte deodată că a ajuns la capătul ei, 


departe de foc. Nu şi-ar fi dat seama de asta dacă n-ar fi 
simţit că frigul îi dă aşa, „nişte fiori”. Ce bine era în dreptul 
sobei şi ce frig era acum! îi era aşa de frig, încât a început 
să dârdâie. „Eşti friguros din fire?” l-am întrebat. Nu era. 
„Atunci de ce tremurai aşa?” l-am întrebat cu blândeţe, dar 
imperios. Şi am repetat: „De ce tremurai? Spune! Trebuie 
să spui imediat de ce tremurai şi cu asta nu mai ai nimic de 
povestit. Răspunde: De ce tremurai?” Vedeam după 
expresia lui cum i se formulează în minte adevărul acela 
care întârziase să i se impună în zilele care au urmat după 
istoria cu banca şi acum trebuia să-l aud şi eu ca să mă 
conving că, odată exprimat, el şi-l va însuşi şi va face din el 
o armă. „Ei, ai de gând să vorbeşti? nu l-am slăbit. Dă-i 
drumul!” Deodată a izbucnit în plâns. Dar ce plâns, încreţit 
şi chinuit, şi ce _ trufie rănită ieşea din el la iveală! 
„Încetează, i-am spus, nu ţi-e ruşine să plângi înaintea mea? 
Eu nu sunt maică-ta şi nici tu nu mai eşti copil. Dă-i drumul. 
Spune de ce ai început să tremuri!” A stat aşa o clipă fără 
să mai verse lacrimi şi deodată a pronunţat următoarele 
cuvinte: „De ce p... mă-sii să mă dea ei pe mine la o parte 
de pe bancă!?” Asta era! Dacă e posibil să-ţi imaginezi că 
un om poate fi şocat atât de teribil de o atât de mică 
întâmplare... Şi acum, că ţi-am satisfăcut curiozitatea şi ai 
aflat cam la ce „lucrează” un psihiatru, spune-mi ce mai 
face doctorul Munteanu? Iot nu l-am mai văzut de-atunci, 
continuă medicul, dar e drept că am fost aşa de ocupat, că 
nu mai ştiu nici ce am făcut eu, darmite alţii... S-a întors din 
străinătate? 

— Nu s-a întors, zise Vale, e în diplomaţie, s-a despărţit 
de soră-mea şi s-a şi însurat cu altcineva... Cu fata unui 
ministru sau ministru-adjunct de Externe, nu ştiu precis. 

Vale vorbise uitându-se ţintă la doctor, să-şi dea seama 
dacă toate acestea erau sau nu noutăţi pentru el şi dacă să 
continue sau nu pe aceeaşi temă şi văzu că doctorul Sârbu 
nu se arătă cine ştie ce expresiv, dar ceva din privirea lui, 
prin care trecu parcă o vagă umbră de nelinişte amestecată 


cu surpriză, îl făcu să înţeleagă că în orice caz medicul nu 
ştiuse nici atunci de sora lui şi nu ştia nici acum nimic precis 
despre prietenul său, dar că avusese, în acest sens, 
bănuieli. În clipele care urmară, această expresie i se 
modifică într-un mod neaşteptat, îşi aplecă fruntea şi 
rămase vreme îndelungată tăcut, devenind parcă treptat alt 
om, în a cărui metamorfozare n-ar fi fost posibil să crezi cu 
câteva minute mai înainte. 

— Scuză-mă o clipă, spuse el cu un glas amorţit şi trase 
telefonul alături de el pe pat şi cu o expresie şi cu nişte 
mişcări reculese formă un număr. 

— Vă rog cu doctorul Stamate, ceru el. Când vine, 
adăugă după ce ascultă răspunsul, spuneţi-i că îl rog să-mi 
dea un telefon. 

Închise, puse aparatul la locul lui pe raftul cu cărţi şi 
după aceea mai rămase aproape un minut în aceeaşi tăcere 
care ameninţa fie să se adâncească şi celălalt să fie astfel 
silit să-şi limiteze vizita şi să plece, fie să înceapă să se 
explice, şi tăcerea aceasta să se transforme într-o 
destăinuire. O privire lungă, deschisă pe care doctorul 
Sârbu i-o aruncă apoi musafirului îl făcu pe Vale să 
înţeleagă că efectul produs de ştirea sa fusese mare şi că în 
minutele sau orele care vor urma acest efect nu se va 
micşora, ci va creşte. 

— Îmi închipui ce vrei acum de la mine, zise în sfârşit 
medicul, dar să ştii că nici eu nu înţeleg ce s-a întâmplat, cu 
toate că sunt prieten cu doctorul Munteanu de mai mult de 
zece ani. Dumneata nu ştii probabil ce s-a întâmplat cu el şi 
sora dumitale, şi eu nu ştiu ce s-a întâmplat între medicină 
şi el, cu toate că dumneata îţi cunoşti bine sora şi eu cunosc 
bine relaţiile lui cu medicina. 

În acest timp, muşchii bărbiei şi gurii i se împingeau încet 
în sus, în semn de neştiinţă totală şi de scepticism că nu va 
reuşi, oricât de mult ar vorbi, să-şi explice măcar într-o 
oarecare măsură lui însuşi sensul celor auzite. 


— O să-ţi spun, zise el, dar e bine să păstrezi doar pentru 
dumneata ce o să afli nou de la mine, fiindcă sora dumitale 
ori ştie, şi atunci n-are rost să-i arăţi că ştii, ori nu ştie, şi 
atunci chiar că nu e bine să ştie. N-ar avea niciun rost! în ce 
priveşte lucrurile pe care ai să le auzi, pune-le la urmă pe 
toate sub semnul întrebării, fiindcă dacă în mine n-ar stărui 
îndoiala, nu ţi-aş povesti nimic... Când înţelegem cu 
adevărat ceva, mai înţelegem că nu ştim niciodată totul 
până la capăt... 

Se opri brusc şi îşi împinse iar bărbia şi gura în sus, ca 
sub impulsul unui nou val de neştiinţă şi scepticism. 

— Am fost prieteni, declară el, şi îi arătă musafirului o 
expresie nedumerită, vrând parcă să spună că el şi acuma i- 
ar mai fi rămas dacă... Şi sublinie cu o mişcare scurtă a 
gâtului că în sfârşit el o să povestească şi o să vadă că... 
Istoria prieteniei noastre, începu el, în faza ei bună, e lipsită 
de interes, a început la douăzeci de ani, când nu ştim încă 
să iubim femeia şi când toată afecțiunea noastră se revarsă 
în prietenie, şi s-a maturizat când ne-am maturizat şi noi. 
Învăţam împreună, ne făceam vizite, cunoşteam împreună 
fetele... Sentimentele, în faza aceasta, sunt alimentate mai 
mult din ele însele, au puţină gravitate şi cunosc prea puţin 
gelozia şi suspiciunea. Să trecem peste asta. Destul că 
nimic n-a umbrit această prietenie pe toată perioada cât a 
durat studenţia şi încă mult timp după aceea. Ceea ce o să- 
ţi spun acum e relativ proaspăt, de doi-trei ani... Am fost 
amândoi repartizaţi la Spitalul unificat şi în curând... 
Dumneata eşti inginer, nu ştiu cum e la ingineri, trebuie să 
ştii că în medicină nu e deloc uşor să te remarci, mai ales 
că, între altele, o ucenicie sub pulpana unui mare specialist 
este aproape inevitabilă. Cât trebuie să ţină această 
ucenicie, cât e de necesară, când încetează de a mai fi 
ucenicie, şi mai ales ce i se poate întâmpla unuia care nu 
are şansa sau poate nu vrea să fie sub pulpana cuiva, asta e 
altă chestiune. Destul că doctorul Munteanu se afla departe 
de toate acestea, şi profesorul meu, când se referea la el, o 


făcea ca şi când doctorul Munteanu ar fi fost de o generaţie 
cu el. Asta înseamnă mare succes, să treci, adică, pe plan 
profesional, de la o generaţie la alta... Nu ştiu dacă îţi dai 
seama... Eu lucrez de aproape doi ani la un studiu despre 
neurastenia bătrâneţii şi sunt nevoit din ce în ce mai mult 
să mă restrâng şi să mă limitez de la alte activităţi fiindcă 
trebuie să-ţi spun că acest lucru care pare atât de firesc la 
prima vedere - adică să te dedici problemei pe care vrei s-o 
studiezi - în realitate nu e deloc atât de firesc, fiindcă 
nimeni nu e obligat să fie convins că dumneata nu vii la 
şedinţă din pricină că eşti ocupat. Dumneata crezi că noi nu 
suntem? Crezi că noi n-am şti ce să facem cu timpul liber? 
Doctorul Munteanu are o activitate ştiinţifică la fel de 
importantă ca şi a dumitale, şi cu toate acestea vine la toate 
şedinţele şi nu refuză nicio sarcină... Sunt membru de 
partid şi am obligaţia să execut sarcinile de partid care mi 
se încredinţează, aici nu încape nicio discuţie, în acelaşi 
timp, însă, eu mă simt în stare să fac ca profesiunea pe care 
o practic să câştige ceva... adică în afară de munca mea 
zilnică la patul bolnavului, pentru care statul îmi plăteşte un 
salariu. Dar oare ştie cineva că am luat-o pe acest drum, în 
afară de profesor, care mă cunoaşte din facultate şi al cărui 
sprijin nu-mi mai e suficient? Fiindcă în timp ce doctorul 
Munteanu trece radios pe coridoare în suita savanților, pe 
mine mă persecută împrejurările meschine şi îmi dau 
seama ce bine a făcut el creându-şi o astfel de situaţie şi 
cum dracu' a reuşit... Se supăra că sunt atât de timorat, îmi 
dădea sfaturi şi se înfuria când în săptămâna următoare îi 
mărturiseam că n-am putut să le urmez... „Eşti un fleţ, cum 
poţi să fii atât de fleţ?” îmi spunea. Din când în când mă 
îndemna: „Dă-i drumul la studiul tău, ce faci cu el? Îl 
pritoceşti prea mult.” Nu înţelegeam aceste îndemnuri, iar 
când într-o zi mi-a spus, cu un aer foarte îngrijorat pentru 
mine, că colegul meu D. pregăteşte o comunicare la 
Academie, am început să râd. „Râzi tu, dar habar n-ai ce 
pun ăştia la cale. Am vorbit despre studiul tău cu profesorul 


Nicolicescu, am aranjat să ţi-l publice imediat, dă-i drumul 
mai repede, pierzi prea mult timp. Şi trebuie să vorbeşti şi 
tu cu profesorul, du-te într-o zi la el, chiar mâine.” Nu 
înţelegeam de ce să mă duc la el, în ce scop să-l deranjez. 
„Fă cum spun eu, zice, du-te şi cere-i o audienţă, spune-i 
cine eşti, spune-i tot.” „Bine, dar pentru ce? Să-i spun tot? 
N-am nimic să-i spun.” „Ba ai! Spune-i despre studiu... Eu 
aşa am făcut şi a fost foarte bine...” Trebuie să mărturisesc 
că m-am frământat zile întregi cu problemele acestea şi 
mereu veneau altele. „Sârbule, îmi spune el într-o zi, se 
pregăteşte o şedinţă importantă, ce facem?” „În ce sens?” 
„Ce facem cu tine? E o şedinţă extraordinară, cu cineva de 
la Capitală, acum e acum!” Şi îmi relatează o istorie cu 
preşedintele sindicatului, că sunt anumiţi inşi care vor să-l 
schimbe, i-au făcut acestui preşedinte, care e medic de 
laborator, următoarea figură: i-au trimis la analiză, în loc de 
urină, ceai de mugşeţel, şi acest medic a analizat ceaiul de 
muşeţel şi a diagnosticat hiperglicemie, a aflat toată lumea 
şi se râde peste tot şi că au vrut să-l compromită ca să-l 
schimbe. „Acest preşedinte de sindicat a reuşit într-adevăr 
să-şi atragă antipatia tuturor, foarte bine că va fi schimbat”, 
i-am răspuns. „Da, dar nu acum, nu în şedinţa asta atât de 
importantă”, a zis el. „Ba dimpotrivă, zic, găsesc că e unicul 
prilej, fiindcă în nenumărate alte şedinţe a fost criticat, şi 
voi, biroul organizaţiei, n-aţi vrut să-l schimbaţi, l-aţi apărat 
şi l-aţi susţinut.” „Am greşit, o să-l schimbăm, dar nu acum.” 
„Bine, înţeleg, dar tot nu pricep ce legătură am eu cu 
chestia asta! Nu cumva vrei să iau cuvântul şi să-l apăr pe 
acest preşedinte?” „Ba da, tocmai asta trebuie să faci, 
fiindcă vor să dea şi în tine.” „O să mă apăr, şi nu înţeleg să 
mă apăr susţinându-l pe preşedinte.” „Nu pe preşedinte îl 
susţii, ci biroul organizaţiei de partid, care va fi atacat 
indirect.” „Nu văd ieşirea, fiindcă mai mare prejudiciu o să 
suferiţi susţinându-l pe preşedinte decât recunoscând că aţi 
greşit.” „Ai dreptate, dar din păcate nu la nivelul ăsta se 
pun problemele acum la noi, e un moment greu, nu pot să-ţi 


explic, e necesar ca preşedintele sindicatului să fie apărat 
acum. Imediat după şedinţă o să-i dăm ceea ce merită, dar 
e foarte important ca tu să iei cuvântul...” Toate aceste 
enigme sfârşeau cu acelaşi laitmotiv: „Fă cum zic eu, eu aşa 
am făcut, şi a ieşit foarte bine”. Am făcut cum a ziselşia 
ieşit foarte prost! M-am dus la profesorul Nicolicescu şi m- 
am comportat ridicol, savantul m-a primit cu bunăvoință, 
dar n-a înţeles deloc ce voiam de la el, iar la şedinţa aceea 
importantă am stârnit cea mai mare confuzie prin cuvântul 
meu. Faptul că preşedintele sindicatului a fost totuşi 
înlocuit, şi biroul organizaţiei, criticat fiind, n-a păţit nimic, 
faptul că nu m-a criticat nimeni, cum îmi prezisese doctorul 
Munteanu, şi faptul că a doua zi era foarte radios şi totul se 
rezolva fără urmările catastrofale pe care le prevedea el m- 
au trezit parcă dintr-o năuceală... Ne vedeam ca şi înainte, 
el continua să mă sfătuiască, eu ziceam că aşa o să fac şi 
bineînţeles că nu mai făceam... i-am dat aceste câteva 
detalii sumare numai ca să-ţi faci o idee că în timp ce eu mă 
zbăteam în tot felul de probleme false şi complexe, el 
trecea, profesional, din generaţia noastră în cea următoare 
şi trebuie să-ţi spun că e meritul lui că prietenia noastră nu 
s-a rupt din această pricină, fiindcă ţinea la mine şi mă 
lăuda peste tot, făcea adică singurul lucru potrivit în 
asemenea situaţii care împiedică doi prieteni să-şi separe 
drumurile. 


IX 


„Numai acum vreo doi ani, pe la sfârşitul primăverii, 


prietenia noastră a trecut printr-o criză. Deci cu câteva luni 
înainte ca el să se însoare cu sora dumitale. Il văd la un 


moment dat însoţit de o femeie, o tânără doctoriţă nou- 
venită la neurologie, şi îl întreb cine e. Mi-a răspuns că a 
fost numită de vreo lună de zile în locul doctorului Strihan, 
detaşat la alt spital. „E foarte drăguță”, i-am zis. „Nu-i aşa? 
a zis doctorul Munteanu, parcă tresărind. Vrei să-ţi fac 
cunoştinţă cu ea?” „Da”, am răspuns. „Ştii ce, propune el, o 
invităm deseară la masă la Athenee Palace şi faci cunoştinţă 
cu ea”. „Bine”, am convenit... N-am înţeles de ce ţinea să 
vină şi el la Athenee Palace, nu mai eram studenţi să 
cunoaştem o fată împreună, dar mi-am zis că mă crede atât 
de timid, încât vrea să-mi facă cunoştinţă cu ea, dar să-mi 
uşureze şi primele ore de conversaţie ca unul ce o cunoştea 
mai dinainte şi îi era mai familiar. Mie mi-ar fi convenit să 
fiu singur cu ea, să mi-o prezinte pur şi simplu la spital, şi în 
ceea ce priveşte invitaţia, în sfârşit, invitaţia să nu intre în 
discuţie, dar dacă el a ales modalitatea aceasta n-aveam 
cum să-i pun condiţii, cu atât mai mult cu cât ideea i-a venit 
în treacăt, putea foarte bine să-i vină alta... Seara, m-am 
îmbrăcat cu grijă, m-am dus la restaurant şi am făcut 
cunoştinţă cu această fată. La restaurant, ea mi-a plăcut 
mai puţin, nu era potrivit îmbrăcată şi avea, mai ales, ceva 
schimbat în expresie, n-am putut să-mi dau seama ce. 
Există în asemenea împrejurări aceste expresii care 
sugerează intrarea pe scenă a personajului, a femeii care 
simte că începe să joace un rol în existenţa cuiva şi nici ea 
nu ştie cât de extins e acest rol şi ce să facă, să fie cu grijă 
să nu scape ocazia, sau dimpotrivă, să nu-şi facă niciun fel 
de griji şi să aştepte ca şi mai înainte o suită nesfârşită de 
admiratori? Indecizia aceasta n-o favoriza, în orice caz mi- 
am dat seama după felul cum se purta că hotărârea se lua 
totuşi fără ştirea ei undeva în forul ei interior şi faptul că ea 
nu ştia ce se petrece în fiinţa ei intimă, că nu-şi dădea 
seama ce alegere face, m-a dezamăgit, n-avea de unde să 
mă cunoască şi faptul că îmi ieşea în întâmpinare cu atâta 
bunăvoință dovedea că feminitatea ei e prea accesibilă... 
într-adevăr, se purta cu mine cu o atenţie aproape excesivă, 


ca şi când nu ea îmi plăcuse mie, ci eu ei. Dacă doctorul 
Munteanu vorbea, şi eu spuneam apoi la rândul meu ceva 
întrerupându-l sau doar completându-l, cum se întâmplă în 
orice conversaţie, ea îşi disloca rapid atenţia de la el ca să 
asculte ceea ce spuneam eu, chiar dacă pentru asta trebuia 
să-l lase cu o frază neterminată care i se adresa chiar ei. 
Bineînţeles că dacă vorbeam eu, mă asculta neîntrerupt şi 
nu trecură nici cincizeci de minute şi între noi trei începu 
deodată să se întâmple ceva... Comandasem felurile şi în 
timp ce eram serviţi, fata avu un gest stângaci şi vărsă 
sarea. Doctorul Munteanu îndreptă prompt solniţa şi foarte 
familiar zise că nu e nimic, sarea înseamnă bogăţie. „Asta în 
cazul dumitale, adăugă el, fiindcă de pildă în cazul 
doctorului Sch. Înseamnă cu totul altceva. Îl cunoşti pe 
doctorul Sch.?” „Nu”, zice fata. „Doctorul Sch. stă la masă 
într-o braserie sau într-un restaurant şi vrea să-şi aprindă o 
ţigară. Băţul se rupe însă şi zboară în aer aprins şi cade pe 
rochia unei femei de vizavi. Atunci, doctorul Sch., speriat, se 
ridică să-l stingă, dar trage după el faţa de masă. Se 
întoarce să dreagă faţa de masă şi răstoarnă scaunul 
vecin.” Colega noastră râdea. „Şi ce semnificaţie are faptul? 
îl întrebă ea pe doctorul Munteanu. Nu înţeleg sensul.” 
„Nesiguranţa! exclamă prietenul meu. Nesiguranţa asta îl 
omoară”, continuă el ocolind de fapt explicaţia (făcea aluzie 
la faptul că doctorul Sch. era cunoscut în spital prin aceea 
că nu înţelegea nimic din marxism şi că la conferinţe sau la 
cercuri politice stârnea veselia tuturor prin expresia de 
totală nesiguranţă şi aiureală care se citea pe chipul lui, 
ascultându-l pe conferenţiar). „Apropo de nesiguranţă”, 
continuă doctorul Munteanu, şi începu să-i spună fetei o 
anecdotă, şi în clipa aceea începu să arate ca şi când eu n- 
aş fi fost de faţă, ca şi când mi-ar fi sugerat că devenisem 
inoportun şi că trebuie să mă ridic şi să plec. Mi s-a părut 
ciudat... Chelnerul ne întrebase ce fel de vin dorim, şi 
doctorul Munteanu alesese vinul şi-l comandase. „Doriţi 
poate altceva?” am întrebat-o eu pe fată, şi ea s-a uitat la 


mine şi a zâmbit: „Aş vrea să beau un pahar de bere” a 
răspuns ea confirmând că îi ghicisem gândul. Doctorul 
Munteanu, cu un gest, un fel de pocnitură produsă de 
izbitura degetelor de podul palmei, a întors chelnerul înapoi 
şi a comandat bere. Ni s-a adus berea şi a luat el însuşi 
sticla din mâna chelnerului şi a turnat în pahare. 
Promptitudinea gesturilor şi iniţiativelor lui începu să-mi 
atragă din ce în ce mai mult atenţia. Prima sticlă n-a ajuns 
să umple paharele, doctorul Munteanu a luat-o pe a doua, a 
turnat mai departe şi a lăsat apoi sticla jumătate plină pe 
masă. Retrăgându-şi însă mâna, sticla s-a culcat pe masă, 
gâlgâind. El a vrut s-o ridice şi atunci a vărsat paharul meu. 
M-am retras să nu-mi curgă berea pe pantaloni, şi am 
izbucnit în râs. Mă aşteptam să râdă şi el, dar n-a râs, iar 
colega noastră, nu ştiu de ce, a roşit foarte tare, ca şi când 
ea ar fi vărsat sticla. În cele din urmă, el a zâmbit rece, am 
observat însă că era foarte afectat, iar fetei îi displăcea 
vizibil veselia mea şi îmi spuneam că nu e rău că mă 
comport astfel: dacă îi displăcea profund această trăsătură 
a firii mele, cu atât mai bine, căci nu vom fi prieteni şi eu nu 
mă voi îndrăgosti de ea. (N-aş putea să afirm că eram 
convins că fetei îi displace chiar atât de profund felul meu 
de a fi şi bineînţeles că nici nu-mi trecea prin cap să retrag 
cât de puţin din sentimentele mele pentru ea.) îmi spuneam 
că acum, după ce vom pleca, doctorul Munteanu ne va zice 
la revedere şi eu voi rămâne singur cu fata şi o voi conduce 
acasă. Pe drum, gândeam eu, îi voi explica fetei cât de lipsit 
de umor a fost doctorul Munteanu neobservând figura pe 
care firea noastră ne-o face chiar în clipele când ne credem 
atât de deosebiți şi feriţi de ceea ce povestim că li se 
întâmpla altora. Doctorul Munteanu a chemat chelnerul şi a 
plătit fără să-mi arunce măcar o privire, având aerul ca 
plăteşte fiindcă ignoră prezenţa mea, fapt care, în loc să mă 
supere, cum ar fi fost cazul - cu atât mai mult cu cât în fond 
fata era invitata mea, şi el ştia acest lucru -, a continuat să 
mă facă să mă simt binedispus. Ne-am ridicat şi am ieşit. 


Am ajuns până la cheiul Dâmboviţei, şi eu m-am oprit. Fata 
stătea pe bulevardul Mărăşeşti şi îmi spuneam că doctorul 
Munteanu ne-a condus destul. Acum o să-şi ia la revedere şi 
o să ne lase singuri. Eram foarte absorbit de prezenţa fetei 
şi eram gata să-i întind doctorului Munteanu mâna, când el 
îmi atrage atenţia că nu se face s-o lăsăm pe colega noastră 
singură... Asta nu mi-a plăcut deloc, dar mi s-a părut că n- 
aveam ce face şi mi-am zis că până la urmă poate are 
dreptate, n-o fi, cine ştie, elegant să petrecem seara 
împreună, şi la un moment dat fata să rămână numai cu 
unul din noi. S-ar putea ca ea să se simtă stingherită. Bine, 
fie, mi-am mai spus, lasă c-o s-o văd eu a doua zi fără 
martori. Şi am condus-o împreună acasă. 


X 


„Bu voiam să mă căsătoresc, şi cum ştiam că nu mă 
înşel că fata îmi place, voiam s-o cunosc bine. Era frumoasă 
şi îmi spuneam că nu trebuie să scap prilejul, acum, când 
mintea mea era limpede, s-o cunosc bine, să nu fac vreo 
prostie. Trebuia să-i verific intenţiile. Voia ea, ca şi mine, în 
acel moment al vieţii ei, să se căsătorească? Dacă da, atunci 
se va observa la ea, cum cred că se va observa şi la mine, 
acea concentrare a gândului care ascunde o concentrare a 
sufletului, şi care se petrece în fiinţa noastră totdeauna în 
momentele decisive... Am trecut de câteva ori prin salonul 
unde lucra ea, şi în cele din urmă i-am sugerat că aş vrea s- 
o văd într-o zi şi, dacă n-ar supăra-o propunerea mea, să-i 
fac o vizită acasă. Am adăugat că vizita mea s-ar produce 
duminica viitoare după-amiază. A acceptat roşind foarte 
tare, n-am înţeles de ce... Până duminică mai erau cinci zile 


şi în acest timp am căutat să n-o mai văd. Duminică 
dimineaţă telefonez unui văr de-al meu, pictorul Manea, şi îi 
spun că aş dori să mă însoţească într-o vizită, „Vrei să-mi 
arăţi vreo fată?” m-a întrebat. „Da, zic, cum ai ghicit?” „E în 
glasul tău ceva care în acest caz e uşor de interpretat.” 
„Aşa e, i-am răspuns, dar e vorba de o fată care nu pare 
obişnuită cu ideea unei vizite acasă la ea. În doi, faptul e 
mai puţin frapant.” „Bine, zice, te însoțesc.” Am ajuns la ea, 
am sunat. Ne-a deschis o femeie, foarte jenată, mama «ei, 
fapt care m-a surprins, deoarece vizita mea, presupun, nu 
era neanunţată, n-avea de ce să adopte aerul acela 
stupefiat, şi pe undeva cam servil. „Vă rog să ne scuzaţi, a 
zis ea foarte confuză, fata mea e plecată, dar se întoarce, 
poftiţi, îmi pare rău că trebuie să aşteptaţi...” Am intrat; 
colega mea locuia cu părinţii, într-un fel de mansardă 
neterminată, într-un fel de pod... Am trecut printre nişte 
frânghii de rufe, printre nişte lăzi, în timp ce mama colegei 
mele se scuza mereu. „Poftiţi”, zice, şi ne descuie uşa. În 
faţa noastră apare o odaie largă, confortabilă, cu un geam 
mare, prin care se vedea cerul. În mijlocul odăii, o masă cu 
fotolii, şi într-unul din fotolii, un domn cu o revistă în mână. 
Domnul ridică fruntea şi amândoi ne privim în ochi. Cine 
crezi că era? Doctorul Munteanu! Mă apropii de el şi îi 
şoptesc: „Ce dracu cauţi tu aici?” „Am să-ţi spun mai pe 
urmă, zice el. Are nişte necazuri cu D. (un medic) şi m-a 
rugat să-i fac o vizită, s-o sfătuiesc cum să se descurce...” 
Hm! Nu trece mult şi apare fata. S-a scuzat de absenţă, ne- 
a servit cu cafele... Mama ei vorbea necontenit. Pictorul 
Manea tăcea şi observa scena. „Dacă fac vreo prostie, el o 
să observe, cum ne-am înţeles, şi o să-mi spună mai 
târziu...” Gândeam totuşi că de astă dată doctorul 
Munteanu o să se care repede şi o să pot să rămân singur 
cu fata. Timpul trecea însă, mama fetei isprăvise de povestit 
istoria familiei lor de funcţionari, şi iată că mama iese şi nu 
mai revine şi rămânem toţi patru în odaie. Dar doctorul 
Munteanu nu pleca. Am propus să ieşim. În stradă, el îşi 


apropie faţa de urechea mea şi îmi şopteşte amical, dar şi 
hotărât: „Nicule, ia-o tu puţin înainte cu prietenul tău, că eu 
am ceva de vorbit cu fata asta.” N-am zis nimic, am luat-o 
înainte, pe chei, cu pictorul. La un moment dat mă uit în 
urmă. Fata îi vorbea doctorului Munteanu şi avea într- 
adevăr un aer îngrijorat. „Ce e cu prietenul ăsta al tău?” îmi 
şopteşte pictorul. „Are ea nu ştiu ce să-i spună” răspund. „E 
foarte drăguță” zice pictorul. Da, dar nu mai terminau de 
vorbit. Mergeau în urma noastră şi timpul trecea. Am 
observat cum ei au devenit apoi tăcuţi şi intimi, iar fata avea 
o expresie cam ciudată... Ne-au ajuns din urmă şi au luat-o 
înainte, unul lângă altul, ca şi când eu şi cu pictorul nici n- 
am fi existat. M-am apropiat de ei. „M-am plictisit de atâta 
plimbare, am zis, e timpul să ne luăm la revedere.” Doctorul 
Munteanu tăcea. M-am uitat la fată. Ea şi-a ferit privirea şi 
am înţeles că eram inoportun, că mă vârâsem, fără să am 
nici cea mai vagă bănuială, într-o istorie din care abia dacă 
mai aveam timpul să mă retrag fără ca prietenia mea cu 
doctorul Munteanu să se rupă. „Verificarea intenţiilor s-a 
soldat cu un eşec, m-am gândit eu. Îi place doctorul 
Munteanu, între mine şi el l-a ales pe el.” Le-am spus la 
revedere şi am plecat. Eram foarte liniştit... „Ei, te mai 
întreb o dată, ce e cu prietenul ăsta al tău?” zice pictorul. 
„Nu ştiu”, zic. „De ce te-ai lăsat? îmi spune el. Nu vezi că s-a 
băgat pe fir?” „Ba da, văd, dar aici femeia are şi ea un 
cuvânt de spus şi după cum vezi fata l-a plăcut pe el. 
Întrucât mă priveşte pe mine chestia asta?” „Poţi s-o iei şi- 
aşa, zice pictorul, dar trebuie să-mi povesteşti şi mie cum s- 
au întâmplat lucrurile, fiindcă impresia mea e că 
dimpotrivă, ţi-a dat un picior în spate, şi tu dai vina pe fată.” 
Când am auzit aşa, am văzut roşu. Dacă oamenii ar fi lăsaţi 
în pace cu impresiile lor prime! Dar au totdeauna grijă alţii 
să te pună la curent cu implicaţiile actelor tale, de a căror 
gravitate puţin îţi pasă. Când eram adolescent primeam 
picioare în spate fără să mă sinchisesc, acum asemenea 
întâmplare ar aduce în conştiinţă o arsură care nu s-ar 


vindeca decât printr-un duel. Dar cum duelul este oprit de 
lege, lupta se dă pe terenul invizibil al conştiinţei, unde 
adversarul poate fi ucis tot atât de bine, transformându-l 
însă într-un cadavru viu: îl poţi ucide interior, iar după 
aceea el continuă să mai mănânce şi să se mai plimbe, nu va 
mai fi însă decât un intestin ambulant. Cum adică, prietenul 
meu să-mi fi dat un picior în spate şi eu să continui să-l cred 
prieten? Dacă e aşa, o să mi-o plătească... Mergeam pe 
Calea Victoriei, foarte animată la ora aceea, şi am ajuns la 
Capşa. Am intrat la Capşa, am cerut cafele şi am început să- 
i povestesc pictorului istoria. Mi-era prieten intim, pe lângă 
că mi-era văr, dar în asemenea situaţii curiozitatea din 
privirile celui care te ascultă te apropie de el şi mai tare şi îi 
dai drumul fără să te gândeşti prea mult. Ăştia sunt oamenii 
deschişi - aşa cum pari să fii şi dumneata -, prevăzuţi parcă 
cu un paratrăsnet, le spui ce ai pe suflet şi prin ei se 
scurge... observam însă cum el ascultă din ce în ce mai 
puţin atent, ca unul care şi-a format deja părerea şi îi este 
prea de ajuns. „Nu cred că e bine pentru tine să ai un astfel 
de prieten” a zis el. „De ce? Ce găseşti reprobabil la el? 
După cât se pare, s-a îndrăgostit de fată şi are asupra mea 
avantajul şi dreptul celui care e îndrăgostit, eu nu sunt 
îndrăgostit”. „Dacă n-aş fi atât de sigur de ceea ce spun, nu 
mi-aş permite să-ţi bag pile contra celui mai bun prieten al 
tău, mi-a răspuns pictorul. Sunt absolut sigur că întreaga 
lui comportare e premeditată.” „Premeditată?! Nu înţeleg!” 
„Poate că eşti un bun psihiatru, a zis el, dar eşti un slab 
psiholog, am să-ţi explic îndată punctul meu de vedere.” Am 
cerut din nou cafele, şi văru-meu a făcut următoarea 
ipoteză: Doctorul Munteanu urmăreşte ceva în ceea ce mă 
priveşte, încordarea lui la masă, când a vărsat sticla de bere 
când a observat că ea mi-a zâmbit, faptul că el nu m-a lăsat 
singur cu ea, cum era şi normal - era foarte normal să se 
retragă, era chiar obligatoriu -, întreaga lui comportare 
după ce am sosit noi, şi minciuna, fiindcă era evident o 
minciună, că fata l-ar fi invitat din pricina unor aşa-zise 


necazuri... Cum de nu-mi dădeam seama?... Am plecat 
acasă tulburat. Când intru pe uşă, pe cine găsesc 
aşteptându-mă aici în fotoliul acela? Pe doctorul Munteanu. 
„Nicule, zice, uite despre ce e vorba, am impresia că m-am 
purtat cu tine într-un fel inadmisibil, am lăsat-o imediat pe 
fată şi am venit la tine să mă explic.” „Explică-te”, i-am 
răspuns. „lu ai să crezi că m-am băgat pe fir, dar poţi să 
verifici că ea m-a rugat să trec s-o văd duminica asta, că are 
necazuri mari în familie şi ar vrea s-o ajut. Asta e, şi nimic 
altceva.” „Bine, îi zic, dar tu ştiai de ce am venit eu la ea în 
vizită şi, cu toate că ştiai, ai rămas.” „Ea m-a rugat să nu 
plec, când mergeam pe drum.” Am fost ispitit să intru în 
explicaţii, dar deodată am avut bănuiala că doctorul 
Munteanu nu e satisfăcut de succes şi că încearcă acum să 
şteargă totul... De ce, nu înţelegeam... Totuşi, n-a vrut să 
plece, mi-a vorbit îndelung despre aceeaşi temă, cu 
explicaţii noi, relatându-mi o istorie a unui conflict între fată 
şi părinţi, că părinţii o presează să se mărite şi să-şi facă un 
rost, mai ales mama, care la prima vedere pare atât de 
inofensivă, dar e o scorpie, îşi înşală bărbatul şi de aceea 
vrea să scape de fată, care e o aliată a tatălui. Şi n-ar fi 
nimic numai atât, dar doctorul D. Îi face fetei o curte asiduă 
şi amenințătoare etc. În timp ce îmi vorbea mă simţeam din 
ce în ce mai tulburat, simţeam că el ştia ceva pe care nu 
voia însă să mi-l comunice, orele treceau şi continua să stea 
şi să-mi vorbească. Nu-mi mai aduc aminte ce-mi spunea, 
dar ştiu că la un moment dat am avut o senzaţie bizară de 
dedublare, eram doctorul Munteanu şi îi vorbeam aşa cum 
îmi vorbea el mie, şi el asculta şi îl înţelegeam şi îl aprobam, 
fără să ştiu de ce, până mi-am dat seama că eram fascinat 
de ideea să aflu ce voia el de la mine, şi că n-o să aflu oricât 
l-aş asculta, n-o să-mi spună, tocmai de aceea a venit la 
mine, ca să mă împiedice să rămân singur şi să ghicesc ceea 
ce el nu voia ca eu să ştiu. M-a apucat furia, mi-am dus 
mâna la guler şi am tras şi mi-am rupt cămaşa de pe mine. 
„Nu pot să te mai ascult, i-am strigat, ce doreşti, să nu mai 


fim prieteni?” „Nu.” „Atunci, cară-te şi până nu-ţi vorbesc 
eu, nici măcar să nu mă saluţi.” 


XI 


„.Îpoteza pictorului Manea nu mi s-a părut apoi atât de 
verosimilă când am auzit, scurtă vreme după aceea, fără să 
mă mir, că doctorul Munteanu se va căsători curând cu 
doctoriţa T. Ce legătură avea asta cu mine, adică întrucât 
urmărea el prin asta ceva în ceea ce mă privea? E drept că 
eu nu am bătut de tot în retragere şi am încercat să 
recuceresc fata. Rezultatul a fost că ea a cochetat puţin cu 
mine şi mi-a acordat chiar o întâlnire, la început, când nu 
trăia încă cu doctorul Munteanu, şi la întâlnirea aceea mi-a 
declarat că doctorul Munteanu a cerut-o în căsătorie şi 
dacă mi-a acordat acest rendez-vous a făcut-o pentru că se 
simţea vinovată faţă de mine şi voia să se explice. „Când te- 
a cerut în căsătorie? am întrebat-o. Înainte, sau după ce te- 
am vizitat eu?” „Înainte, a răspuns ea, dar eu trebuia să te 
anunţ să nu mai vii să mă vizitezi.” „Doctorul Munteanu ştia 
că îţi voi face o vizită?” am întrebat-o. „Da.” „E adevărat că 
aveai sau ai necazuri în familie?” am mai întrebat-o. 
„Doctore, mi-a spus ea, mă tem că ţi-am făcut un mare 
rău... Ai fost atât de drăguţ cu mine şi mă tem că din pricina 
mea prietenia dintre dumneata şi doctorul Munteanu... Da, 
aveam şi am necazuri în familie, dar asta nu înseamnă că eu 
trebuia să fiu atât de neghioabă şi să te pun într-o situaţie 
penibilă.” „Da, zic, aşa e, nu trebuia să faci chestia asta, 
acum nu ţi-a mai rămas decât o singură şansă ca s-o dregi, 
să te îndrăgosteşti de mine.” Şi m-am uitat atent la ea şi mi- 
am dat seama clar că îi eram mai departe străin, ca şi la 


început, slăbiciunea ei fiind doctorul Munteanu... Ultima 
dată am vorbit cu ea după o adunare a noastră, unde eu am 
făcut o comunicare. La ieşire mă aştepta doctoriţa I., şi 
atunci am avut cu ea o ultimă explicaţie. Mi-a făcut un 
compliment, care avea cam următorul sens: că nu se 
cunoaşte pe faţa mea că sunt un cercetător, cu alte cuvinte 
nu par ceea ce sunt, ceva de acest gen. „Mai bine să vorbim 
despre dumneata, i-am răspuns, ce mai faci? Poţi să-mi spui, 
am întrebat-o, dacă în seara când am ieşit împreună de la 
Athenee Palace doctorul Munteanu şi-ar fi luat la revedere 
de la noi şi am fi rămas singuri, te-ai mai fi îndrăgostit totuşi 
de el, sau m-ai fi preferat pe mine?” „le-aş fi preferat pe 
dumneata şi m-aş fi îndrăgostit de el” a răspuns ea, vrând 
să mă lase să deduc că în prezent, deşi e îndrăgostită de el, 
m-ar prefera totuşi pe mine. „Ce doreşti acum?” am 
întrebat-o după câtva timp de tăcere, foarte rece. Nu mi-a 
răspuns. Se făcuse seară şi mergeam pe jos, eram obosit şi 
voiam să ajung mai repede acasă. „Uite, i-am spus, sunt 
obosit şi diseară am intenţia să mai lucrez ceva, n-ai vrea să 
luăm totuşi autobuzul?” „La ce lucrezi?” m-a întrebat în 
şoaptă, fără a lua în seamă dorinţa mea de a curma 
plimbarea. „La ceva foarte neinteresant, i-am răspuns, şi m- 
am oprit şi am repetat întrebarea: Ei, acum ai să-mi spui ce 
doreşti de la mine?” „Da, a zis, să te împaci cu doctorul 
Munteanu.” „Doctorul Munteanu mi-e prieten vechi şi 
suntem în cele mai bune relaţii, i-am răspuns, n-am cum să 
mă împac, fiindcă nici nu sunt certat.” „Nu-i adevărat, a zis 
ea, eşti gelos pe el şi-l deteşti.” „Mâine dimineaţă, când o 
să-l văd, o să-l îmbrăţişez şi o să-l pup ca să-ţi fac plăcere” i- 
am răspuns. „Ba eşti gelos şi nu-l ierţi că m-am îndrăgostit 
de el.” „Ba sunt foarte încântat, i-am răspuns, altfel mă 
îndrăgosteam eu de dumneata, şi n-ar fi fost bine.” „E logic 
ceea ce spui, dar nu e adevărat! l-ai interzis să te mai 
salute!” Am tresărit. Avea o voce cam alarmată, ceva ca o 
presimţire. Poate că îşi dădea seama că actul întâi şi al 
doilea din mica ei piesă se jucaseră şi voia să evite 


deznodământul, complicând intriga. Oboseala mi-a pierit şi 
am continuat plimbarea. „De ce te-ai grăbit să trăieşti cu 
doctorul Munteanu?” am întrebat-o în şoaptă. S-a oprit pe 
loc şi a protestat, spunând că nu e adevărat. Acest protest 
mi-a confirmat că deznodământul se apropia încet de ea şi 
că inima ei nu mai era curată ca să reziste. Aşteptarea 
loviturii o neliniştea. „le-ai grăbit, am continuat. Ce nevoie 
aveai să te grăbeşti? Dacă nu te grăbeai aş fi putut să te 
ajut, am ţinut la dumneata şi mai ţin şi acum şi aş vrea să-ţi 
fiu de folos, dar nu mai am cum. Îmi ceri să mă împac cu 
doctorul Munteanu, dar ţi se pare cumva că relaţiile mele 
cu doctorul Munteanu te privesc?” Tăcea, mergea cu capul 
în jos, şi din când în când se împiedica în câte ceva. Am luat- 
o de braţ şi am continuat: „Doctorul Munteanu mi-a fost 
foarte bun prieten şi te asigur că n-am absolut nimic 
împotriva lui, dacă această asigurare poate să însemne ceva 
pentru dumneata. În orice caz, dumneata n-ai modificat 
chiar cu nimic natura relaţiilor noastre, fii liniştită în 
privinţa asta.” „Doctore, te ascult, a zis ea, şi nu înţeleg 
nimic din ce-mi spui, şi apoi, deodată, înţeleg totul. Când 
sunt singură şi mă gândesc uneori la dumneata, mă aşez în 
pat şi îmi vine să-mi muşc pumnii până la sânge pentru 
jignirea pe care ţi-am adus-o, iar alteori, când mă gândesc 
cât de tare îl urăşti pe doctorul Munteanu fiindcă m-am 
îndrăgostit de el, simt o satisfacţie cumplită...” Aşa credea 
ea, că îl urăsc pe doctorul Munteanu, sau aşa ar fi vrut să 
creadă, ca eu să mă îndrăgostesc totuşi de ea şi ca doctorul 
Munteanu să fie gelos şi astfel să câştige mai mult teren, 
încerca mereu să complice artificial intriga şi, ca să fiu 
sincer, dacă nu s-ar fi grăbit să trăiască cu doctorul 
Munteanu, aş fi fost atras în jocul ei şi ea poate că ar fi 
evitat lovitura care avea să urmeze, dar acum era prea 
târziu... Deznodământul s-a produs repede, după câteva 
săptămâni, într-o şedinţă sindicală importantă. Se pronunţa 
din ce în ce mai des un nume, al unei domnişoare șefa de 
lucrări, o femeie de vreo patruzeci de ani, medic primar, 


cunoscută în cercurile medicale şi cu oarecare merite 
ştiinţifice, şi-mi aduc aminte că era tot mai des acuzată de 
lucruri foarte grave pe care le-ar fi comis, de întreţinerea 
unei atmosfere reacționare, cu întâlniri acasă la ea, unde se 
urzeau tot soiul de intrigi. Domnişoara şefa de lucrări lua 
parte la şedinţă şi nu dădea nicio explicaţie şi, atunci, un 
medic, acum secretar al organizaţiei, a acuzat-o deschis, cu 
dovezi, că a simpatizat cu legionarii. Atmosfera era foarte 
tulbure, şi de unde la început cei care se temeau de această 
persoană având ei înşişi ceva pe conştiinţă tăcuseră, 
deodată, în urma acestei dezvăluiri, au început să 
vorbească. „Cine a mai fost de faţă când tovarăşa șefa de 
lucrări a spus că va da afară pe infirmiera cutare fiindcă e 
membră de partid?” a întrebat de pildă cineva din prezidiu. 
Cine a mai fost de faţă? S-au citat nume, şi la un moment 
dat cineva îl pronunţă şi pe al fetei, doctoriţa T. Am tresărit, 
m-am răsucit în bancă şi am văzut-o pălind. Ceea ce se 
spunea, dacă avea să fie dovedit, nu mai era nicio îndoială 
că avea să ducă la sancţionarea ei în organizaţie (era 
membră de partid) cu vot de blam, dacă nu şi mai rău. Ce 
se spunea? Că o vizita foarte des pe şefa de lucrări, că era 
prietenă bună cu ea şi că lua parte la toate acţiunile şi 
intrigile acestei personalităţi. 1 s-a dat cuvântul, dar a uitat 
că numele ei a fost pronunţat într-un anumit context şi nu a 
dat explicaţii convingătoare. I s-au pus întrebări. „De când o 
cunoaşteţi pe tovarăşa șefa de lucrări?” „De când eram 
studentă.” „Ce părere aveţi despre dânsa?” „N-am ştiut 
nimic despre activitatea ei duşmănoasă, eu am cunoscut-o 
doar ca profesoară.” 

O altă întrebare: „Cine a adus-o aici pe doctoriţa 'I.? Cine 
i-a obţinut numirea?” „lovarăşa șefa de lucrări mi-a spus ce 
trebuie să fac ca să fiu numită aici” a răspuns fata stârnind 
rumoare semnificativă în adunare. Întrebare din prezidiu: 
„Ati fost acasă la tovarăşa șefa de lucrări?” „Am fost.” „Cu 
ce chestiune?” „M-a invitat la dânsa şi m-am dus...” „Şi ce v- 
a spus tovarăşa şefa de lucrări în discuţiile pe care probabil 


le-aţi avut împreună?” „Chestiuni de serviciu, am şi uitat, n- 
a fost nimic care să-mi atragă atenţia. Mi-aduc aminte, a 
continuat fata, că ea şi-a justificat astfel invitaţia: că e o 
femeie în vârstă, care iubeşte ştiinţa şi că vrea să lase în 
urma ei elevi buni” (rumoare veselă în adunare). „Bine, 
mulţumesc” i s-a răspuns de la prezidiu. Au mai urmat la 
cuvânt trei persoane, apoi i-a venit rândul doctorului 
Munteanu. Tensiunea în sală crescuse... Doctorul Munteanu 
fusese secretar al organizaţiei de bază, şi acum era 
membru în birou. El trebuia să explice cum a fost posibil ca 
organizaţia de partid să tolereze astfel de acţiuni ca acelea 
ale şefei de lucrări, dar, spre uimirea tuturor, n-a explicat 
nimic, a vorbit despre cosmopolitism, subliniind pericolul 
cosmopolitismului. Întrebare din sală: „Ce părere are 
tovarăşul doctor Munteanu despre doctoriţa [.?” „Cred că 
doctoriţa TI. n-a dat dovadă de vigilenţă ascultând cântecul 
de sirenă al domnişoarei șefa de lucrări a răspuns doctorul 
Munteanu degajat şi cu sânge rece. Liniştită şi palidă, fata a 
ridicat mâna; vrea să pună şi ea o întrebare. „Poftiţi”, a zis 
preşedintele binevoitor. „Aş vrea să precizeze doctorul 
Munteanu la ce se referă el când mă acuză că n-am fost 
vigilentă.” „S-au arătat aici acţiunile domnişoarei şefa de 
lucrări şi cred că tovarăşa LI. avea datoria să aducă la 
cunoştinţa organizaţiei de bază ceea ce ştia despre aceste 
acţiuni” a răspuns viitorul soţ, netulburat. „Altă întrebare! a 
cerut colega noastră. Doctorul Munteanu, a zis ea, cunoştea 
aceste acţiuni?” 'Tăcere mare în sală. Dacă doctorul 
Munteanu răspundea că nu ştia de aceste acţiuni, spunea o 
minciună care ar fi fost imediat dovedită, iar dacă 
răspundea că ştia, în ce măsură a prevenit-o pe viitoarea lui 
soţie să nu asculte cântecul acela de sirenă la care se 
referise? Până să răspundă doctorul Munteanu a intervenit 
un ins de la raion care asista la şedinţă. „S-a lămurit aici, a 
spus el, că unii tovarăşi au dat dovadă de slăbire a spiritului 
de partid şi a vigilenţei în problema șefei de lucrări, încetaţi 
cu aceste acuzaţii reciproce şi gândiţi-vă mai bine cum să 


vă îndreptaţi greşelile ca munca dumneavoastră în slujba 
sănătăţii oamenilor să meargă din ce în ce mai bine.” 
întrebările au încetat. Fata s-a apropiat de prezidiu şi a 
cerut voie sa iasă. În pauză am găsit-o în fundul coridorului, 
singură, rezemată de perete... Plângea fără nicio reţinere, 
uda podeaua... M-am apropiat de ea şi am sfătuit-o să se 
ducă acasă, să nu mai aştepte, doctorul Munteanu n-avea să 
vină după ea s-o caute. Astfel s-a sfârşit idila lor, sau ce 
dracu' a fost, că n-am înţeles nici atunci şi nu înţeleg nici 
acum... Fata n-a păţit nimic... S-a dovedit şi de astă dată că 
doctorul Munteanu a exagerat importanţa evenimentelor. 
Domnişoara şefa de lucrări a fost, fireşte, dată afară din 
spitalul nostru, dar în ceea ce îi priveşte pe cei implicaţi în 
intrigile şi abuzurile ei, s-a deschis o anchetă care a scos 
din cauză de îndată pe toţi cei care fuseseră acuzaţi fără 
dovezi. Doctoriţa TI. nici măcar n-a fost chestionată, 
socotindu-se pesemne lipsită de importanţă relaţia ei cu 
numita domnişoară. 


XII 


Doctorul Sârbu tăcu, aruncă o privire fugară 
musafirului, apoi se scuză şi dispăru pentru câteva clipe din 
odaie: mama lui apăruse încă mai dinainte, în cadrul uşii 
aceleia mici, invitându-l fără cuvinte probabil să-i spună 
ceva. Vale stătea liniştit în fotoliu şi se gândea. Povestirea 
medicului nu i se păru prea plăcută. În general, când 
povesteşti lucruri atât de intime unui om pe care îl vezi a 
doua oară, înseamnă că eşti dominat de nevoia de a te 
destăinui, că lucrurile au mereu un caracter acut şi că nu te 
mai interesează prea mult cui povesteşti. În ce consta 


caracterul acesta acut? Nici el nu spunea tot ce ştia şi Vale 
îşi aminti de recomandarea lui să pună la urmă tot cea 
auzit sub semnul întrebării. Sau poate mai voia în 
continuare să-i povestească? Doctorul Sârbu se întoarse şi, 
din înfăţişarea lui, Vale înţelese că un pretext îl determinase 
să vorbească şi tot un pretext îl oprise. 

— Lucruri de acest gen, spuse el şi din nou îşi înghesui 
muşchii bărbiei şi ai gurii în sus, semn că nu limpezise cu 
ceea ce povestise aproape nimic şi că n-avea rost să mai 
continue. 

— Şi dacă mai pun şi sub semnul întrebării tot ce mi-aţi 
spus, ce mai rămâne? zise Vale. 

— Rămâne, zise medicul. Rămâne să vedem. Mai dă-mi 
un telefon într-o zi, poate ne vedem împreună cu sora 
dumitale. 

— Bine, domnule doctor, zise Vale ridicându-se. 

Şi după ce musafirul plecă, doctorul Sârbu începu să se 
îmbrace de oraş, cu o expresie de parcă s-ar fi grăbit, ca şi 
când vizita aceasta i-ar fi stricat cine ştie ce socoteli, sau, în 
orice caz, le-ar fi modificat serios şi acum trebuia să plece şi 
să le pună în ordine. Arăta ca şi când n-ar fi povestit nimic şi 
nu i-ar fi rămas în minte decât primele minute ale vizitei, 
când Vale îi spusese ce era cu doctorul Munteanu şi pusese 
mâna pe telefon şi căutase pe cineva, pe acel doctor 
Stamate. Îmbrăcându-se, s-ar fi zis că se ducea la el sau în 
orice caz undeva în vizită. Îşi legă cu grijă cravata după ce 
îşi alesese cu aceeaşi grijă costumul şi cămaşa. Îl întrerupse 
telefonul. 

Ridică receptorul şi răspunse. După ce ascultă câteva 
clipe, fruntea i se încreţi, contrariat şi nedumerit... 

— Nu cred, zise el. După voce... Bine, am să vin, dar staţi 
liniştită, că nu puteţi să aveţi nimic grav... Da, vin îndată, 
staţi liniştită în pat şi citiţi ceva... Luaţi o carte şi citiţi... 

Era Constanţa, spunea că i se făcuse deodată foarte rău 
şi îl ruga să vină s-o vadă imediat. Doctorul Sârbu puse 
receptorul în furcă şi din nou se strâmbă: parcă ar fi vrut să 


spună că aceste coincidenţe nu sunt deloc pe gustul lui şi 
sta şi se gândea ce hotărâre să ia... în fine! Se hotărî, luă cu 
el o servietă în care băgă un aparat de tensiune şi un 
stetoscop şi ieşi îndreptându-se spre Piaţa Domenii, unde se 
urcă într-un autobuz. 

Se făcuse seară şi circulaţia se înteţise. Constanţa locuia 
într-un cartier de vile lângă Parcul Independenţei, şi ca să 
ajungă la ea, doctorul Sârbu străbătu pe toată lungimea lor 
principalele bulevarde ale Bucureştiului, din Piaţa Domenii, 
până jos în Piaţa Mare; de aici o luă pe jos prin spatele 
clădirii Marii Adunări Naţionale şi în curând începu să urce 
un deal paralel cu parcul. Ajunse apoi pe aleile tăcute ale 
acestui cartier, şi urcă unicul etaj al vilei, pe o scară largă, 
din lemn galben, care dădea într-un coridor la fel de larg, 
comun celor două apartamente de deasupra. O mochetă 
curată, verzuie, cu pânză pe mijloc urca şerpuind de la 
intrare şi se prelungea prin alta de-a lungul coridorului. 

Nu trebui să sune. A doua uşă din fundul coridorului se 
deschise îndată, şi medicul se grăbi să intre. La lumina din 
antreu, doctorul Sârbu aruncă o privire fugară femeii şi 
pătrunse în apartament fără să spună nimic. 

Odaia în care se afla dădea în dormitor, de care era 
despărțită printr-o draperie. Draperia acoperea o arcadă 
de lemn şi era dată la o parte, se vedea, în cealaltă odaie, 
patul. În peretele opus ferestrei mari, o uşă dădea probabil 
în birou. Deşi odaia şi dormitorul erau relativ mici, 
mobilierul dădea impresia de lărgime. Se vedea că a fost 
ales cu grijă, tocmai în vederea acestui scop, cu scaune- 
fotolii cu braţe subţiri pe un covor persan de culoare 
deschisă, odihnitoare. 

— Întâi să-mi spuneţi cum vi s-a făcut rău, zise doctorul 
Sârbu aşezându-se. Acum tot vă mai e rău? 

— Da, răspunse femeia. 

— Ce vă supără? 

— Îmi bate inima. 


— Inima trebuie să bată, murmură medicul neîncrezător 
că asta ar fi pricina răului. Am să vă examinez, duceţi-vă în 
dormitor şi culcaţi-vă pe pat. Doctorul Munteanu, presupun 
că în calitatea lui de soţ şi de medic, ştia că în general n- 
aveţi nimic, nu e aşa? De ce, atunci, sunteţi atât de 
fricoasă? Sau poate pentru că e plecat? Iotdeauna vă e rău 
când el e plecat? 

Şi râse pălăvrăgind în felul acesta nesărat şi protector pe 
care îl adoptă uneori medicii ca să-şi dea importanţă. Dar 
femeia nu-i răspunse. Doctorul Sârbu apucă unul dintre 
scaunele-fotolii, îl ridică şi o urmă pe bolnavă în dormitor, 
unde se aşeză lângă patul ei. Privirea ei exprima îndoiala. 
„Credeţi într-adevăr că sunt bolnavă?” parcă îl implora. 

Doctorul Sârbu îi ceru să-şi scoată capotul şi aşteptă 
până ce femeia se pregăti. Medicul se aplecă apoi şi-i 
controlă inima cu aparatul, îi spuse să se întoarcă pe-o 
parte, o ascultă din nou, o ciocăni... Îi cercetă ochii, fundul 
gâtului... O întrebă dacă are poftă de mâncare, dacă 
doarme bine, şi alte amănunte care se refereau la viaţa 
intimă, dar fundamentală a organismului. Femeia avu o 
ezitare, reflectând ce să răspundă, ca şi când nici n-ar fi fost 
atentă până acum la toate acestea, îngăimă ceva, dar 
medicul, cu stetoscopul în urechi, nici n-o auzi. 

EI îi cercetă apoi şi cu urechea, direct, activitatea inimii, 
apoi rămase nemişcat, contrariat parcă, nemulţumit şi 
aproape enervat de ceea ce aflase. 

— N-aveţi nimic la inimă, zise el tăios, şi ea îl învălui 
atunci cu o privire lentă şi întrebătoare, parcă ar fi vrut să-i 
explice că n-avea nicio vină că o găsea sănătoasă. 

— Doctore, zise ea, te rog să mă crezi că mi-a fost într- 
adevăr rău. 

Doctorul Sârbu ieşi din dormitor şi nu răspunse. Deschise 
servieta şi-i dădu câteva pastile. 

— Dacă se întâmplă să vă fie iar rău, luaţi o pastilă din 
astea. Luaţi chiar preventiv una, culcaţi-vă şi dormiţi. N- 


aveţi nimic. Doar faptul că mi-aţi telefonat ar fi de luat în 
consideraţie, dar să sperăm că n-o să se mai repete. 

Şi se înclină, îi sărută mâna ceremonios şi ieşi. lar fosta 
soţie a doctorului Munteanu rămase singură şi îl ascultă pe 
medic, intră în bucătărie, dădu drumul la robinet, îl lăsă să 
curgă, umplu un pahar şi îl bău cu poftă, până la ultima 
picătură, după care înghiţi una din pastile. În jurul ei era 
foarte curat peste tot, ca într-un mic laborator. Se duse apoi 
în dormitor şi se vâri în pat. 


XIII 


Dimineaţă se sculă devreme şi începu să se pregătească 
de plecare. Pe deasupra copacilor din parc soarele intra în 
baie prin fereastra largă şi aprindea oglinda de deasupra 
chiuvetei într-un joc de lumini feerice. Scânteierile aurii ale 
răsăritului jucau în apele oglinzii, se vedeau cerul albastru 
de primăvară şi vârfurile înmugurite ale copacilor din parc. 

Intră apoi în bucătărie şi, în timp ce apa fierbea, făcu 
ordine în casă, se întoarse apoi din nou în bucătărie, bău 
ceaiul şi începu să se îmbrace. 

Când ieşi pe coridor, în uşa celui de-al doilea apartament, 
vecina aranja preşul dinaintea intrării şi nu răspunse la 
salutul Constanţei, se întoarse înăuntru cu spatele şi îşi 
văzu de treabă. Avea probabil ceva să-i reproşeze, lucruri 
legate de îngrijirea casei, la care Constanţa, după cât se 
pare, nu voia sau nu ştia că trebuie să ia parte. 

În clipa aceea se auzi de jos, atins doar o fracțiune de 
secundă, un claxon. Constanţa tresări şi se opri o clipă din 
mers pe scări. În stradă, în faţa vilei se odihnea un 
autoturism mare, strălucitor, negru, de şapte locuri. 


Constanţa se urcă în faţă. Soferul întinse mâna şi închise el 
însuşi uşa, pe care femeia n-o trântise cu vigoarea 
necesară. Ea dădu bună dimineaţa, dar şoferul, cu mâinile 
pe volan, puţin aplecat, cu privirea înainte, trează şi atentă, 
nu răspunse. Făcu maşina să duduie şi porni manevrând cu 
mişcări puţine şi sigure. leşi din cartier şi porni pe un lung 
bulevard. 

— 'Ţi-am spus să nu mai vii, zise femeia fără reproş, cu o 
voce parcă stinsă, a cărei severitate părea din pricina asta 
timidă şi obosită. 

Şoferul era un băiat în preajma a douăzeci de ani. Nu-i 
răspunse nimic. Se uita mereu prin parbriz, tăcut şi atent, 
şi maşina aluneca uşor printre camioane şi tramvaie. leşiră 
din nou pe un bulevard. Acum, el păstra doar o mână pe 
volan şi se rezemă câteva clipe pe banchetă, mâna cealaltă 
rămânându-i pe genunchi. Apoi piciorul i se mişcă încet, 
apăsând. Luă din nou volanul în amândouă mâinile. 

— Nu goni! zise femeia. 

El zâmbi parcă în extaz, piciorul slăbi apăsarea, apoi 
zâmbetul i se stinse, redeveni atent şi rămase nemişcat, cu 
privirea aţintită înainte. Deodată, ea tresări: 

— Ascultă, Iliuţă, îi zise, am să te rog ceva. Vino după- 
masă la ora şase la Fabrica de cărămizi şi aşteaptă-mă la 
ieşire. Spune-i portarului că mă aştepţi pe mine, intră dacă 
vrei înăuntru şi stai acolo până vin eu. Ai să poţi? 

El avu o privire ciudată care străluci parcă de ironie sau 
de bucurie. 

— Numai dacă n-o să-mi mai spuneţi să nu mai vin, îi 
răspunse el şi parcă făcu un efort considerabil de gândire 
pronunţând aceste cuvinte. 

— "Ţi-am spus să ai grijă, se eschivă femeia. De astă dată, 
expresia chipului lui se schimbă, parcă n-o mai auzea. 
Asculta totuşi ca şi înainte şi tăcea. 

— Dacă mă sileşti să-ţi spun încă o dată să ai grijă, până 
la urmă o să mă supăr şi n-o să ne mai vedem deloc. 


— Nu trebuie să-mi mai spuneţi, zise el posomorât. Unde 
să vă duc? 

— Du-mă în cartierul Obor. 

Constanţa era profesoară, dar nu preda la şcoală, ci 
mergea pe teren. Drumul ei spre învăţământ nu fusese cel 
obişnuit cum fusese al fratelui ei mai mic, Vale, fiindcă în 
'45, când avea nouăsprezece ani şi lucra la serviciul central 
de dispeceri al Atelierelor, nu absolvise decât trei clase de 
liceu şi era greu de crezut pentru cine o cunoştea că mai 
avea la vârsta aceea suficientă voinţă să înceapă iar să 
înveţe şi să mai dea examene care să-i acopere cel puţin 
zece ani de învăţătură, adică restul liceului şi trei ani la 
Şcoala pedagogică superioară. Avusese însă această voinţă. 
După război energiile rămase în viaţă se trezesc cu o 
putere uimitoare, ca şi când ar dori să suplinească pe cele 
pierdute şi de unde până atunci Constanţa păruse că se 
resemnează la cele patru clase de liceu cât mai făcuse şi la 
postul de tehniciană din Ateliere pe care îl obținuse nu cu 
uşurinţă, îndată după război se reînscrise la liceu în 
particular şi începu să dea chiar câte două clase într-un an, 
în timp ce înainte abia reuşea să nu rămână repetentă... îşi 
luă diploma... Asta uimise întreaga familie! Fusese un copil 
cu mintea greoaie şi lipsită de acea vioiciune care îi încântă 
atât de mult pe părinţi şi de aceea, la unsprezece ani, când 
îi rugă s-o dea la liceu, toţi se mirară şi nu înţeleseră şi nici 
nu ştiură ce să-i răspundă, căci nu din ambiția de a ieşi din 
mediul familial sau social părea ea să-şi manifeste dorinţa 
de a învăţa mai departe. Nimeni nu înţelegea de ce. Pe de 
altă parte însă, era aşa de neîndemânatică în casă, că îi 
cădeau lucrurile din mână, „parcă avea două mâini stângi”, 
cum îi spunea mama, şi în afară de asta era şi uitucă şi 
manifestarea acestei dorinţe de a merge mai departe la 
liceu fusese singurul ei act de voinţă care îi putuse până 
atunci pune pe gânduri pe părinţi. 

Şi îi pusese. Fiindcă deşi viaţa se mai ieftinise şi era mai 
uşor de trăit - Petrică Sterian avusese noroc cu socrul său, 


care îi ajutase să-şi ridice casa, şi salariul lui era uşurat deci 
de greutatea chiriei, care înghiţea pe vremea aceea o foarte 
mare parte din câştigul oamenilor -, totuşi cazangiul se 
simţea din ce în ce mai apăsat, căci familia lui trecea prin 
perioada ei cea mai grea, când copiii nu erau nici mari ca să 
poată munci şi câştiga, dar nici mici de tot ca să nu ceară să 
fie îmbrăcaţi şi încălţaţi. Se impunea o schimbare, o 
încordare în plus a puterilor, până ce copiii vor creşte şi vor 
începe să se întreţină singuri. Peste patru ani Anghel avea 
să înceapă să câştige, trebuia făcut ceva ca fata să nu 
întârzie nici ea mai mult de trei-patru ani. Era însă foarte 
greu pe atunci ca o fată să câştige bani atât de timpuriu. 

Sterian se sfătui cu fratele său mai mic, Toma, care lucra 
la secţia de tâmplărie, ce să facă cu copiii. loma, în afară de 
faptul că şi el avea casa lui şi nu plătea chirie, o ducea ceva 
mai uşor, fiindcă nu avea decât un copil, pe Gabi, de vârsta 
lui Vale, iar nevasta lui era manichiuristă într-un salon din 
centrul Bucureştiului şi câştiga bine. 

Deşi fără un instinct prea treaz al familiei, Toma o ducea 
totuşi bine cu soţia lui. La un pahar de vin însă, când 
discutau despre femei, prietenii săi făceau glume groase pe 
socoteala soţiei lui, care, ziceau ei, „nu poţi să juri 
dumneata că femeia, când ţine ea o palmă aşa frumoasă, nu 
bătătorită ca a dumitale, în mâinile ei, să nu-i placă!” Toma 
ridica din umeri. „I-o fi plăcând, nu pot să jur, răspundea el. 
Dacă s-ar întâmpla, n-aş avea nimic contra, numai să aibă 
grijă, să se ducă şi ea mai încolo, să n-o vadă cineva.” 
Răcnete de veselie, răguşite, zguduiau cârciuma. Ceilalţi nu 
ştiau însă că, înainte de a se căsători, 'loma o urmărise de 
câteva ori pe Veronica prin geamul salonului unde îşi 
câştiga ea leafa, cu şapca trasă pe ochi şi se liniştise; cum 
lucra el cu rindeaua la scândurile şi materialele lui pentru 
vagoane, aşa lucra şi ea la mâinile tipilor ălora; era o 
meserie şi asta... Sentimentele lui pentru ea se manifestau 
printr-un fel aparte de uşurinţă şi detaşare glumeaţă, având 
tot timpul aerul că pe el nu l-ar supăra cine ştie ce dacă eii- 


ar veni cheful să-l părăsească, fapt care nu displăcea deloc 
femeii, dimpotrivă, se lăuda cu el peste tot şi nu mai putea 
după el. Înainte de căsătorie, el îi spuse: „Ştii, dragă, tu ai 
încă timp să... vezi, aşa cum eşti tu... cum devine cazul, 
poate ar fi mai bine... în sfârşit, poate că ţi-ar plăcea unul 
mai bogat şi mai...” Şi spunând aceste fraze, le însoţise cu o 
mimică expresivă, mişcând din palmă şi din cap, vrând să 
arate cum stăteau lucrurile pe faţă şi pe dos, rămânând 
apoi tăcut şi serios şi aşteptând efectul destăinuirii sale, 
oricare ar fi fost el. Voise să sugereze, chipurile, că grija lui 
pentru viaţa unei femei la care ţinea era atât de mare, încât 
simţea că poate să renunţe totuşi la ea dacă ea ar fi astfel 
mai fericită. Mai sigur era că în clipa aceea era el însuşi plin 
de un farmec natural, pe care ea i-l ştia încă de la Olteniţa, 
când intra peste el în atelierul tatălui, şi el o prindea şi îi 
vâra talaş pe spinare. A înţeles din prima clipă ce voia el să 
spună, a izbucnit în râs şi l-a tras de păr într-un fel parşiv, 
muşcându-l de ureche şi şoptindu-i ameninţător: „Nu, 
Tomiţă, nu scapi tu de mine cu una, cu două.” Ţinea la el 
atât de mult, încât sentimentele ei se revărsau parcă şi 
asupra fratelui lui. Aşa se explică de ce în ziua când Petrică 
veni la ei să discute cu fratele său ce să facă cu copiii, ea 
produse asupra bărbatului şi a cumnatului o surpriză... 
îndoiala şi îngrijorarea se refereau mereu la Constanţa, 
care voia să fie dată la liceu. Petrică nici nu se gândea la 
asta, dar se întreba totuşi ce să facă, unde s-o dea, ce 
soartă să-i pregătească. Unde s-o dea? Ce să-i facă? „De ce, 
nene? întrebă Veronica, amestecându-se în discuţia 
bărbaţilor, de ce să n-o dai la liceu? Unde ai vrea s-o dai? 
Lasă, pe Constanţa am s-o ajut eu...” 

Uimiţi, fraţii se uitaseră la ea bănuitori, stăpânindu-şi 
posomorâţi bătăile puternice ale inimii. Sunt bucurii mari 
care trebuie frânate cu grijă, căci adesea pornirile prea 
generoase se retrag tot atât de brusc precum au ţâşnit. 
„Da, dragă cumnată, spuse Petre cu un glas răguşit, dar vă 
trebuie şi vouă, aveţi şi voi un copil şi ştiu eu că aşa ar fi 


frumos, şi fata n-ar uita ea cine a ajutat-o, dar...” „Nene, îl 
întrerupsese femeia, ne ajutăm cu ce e. Când n-o mai fi, s-a 
sfârşit! Gabi al meu are de toate, nu trebuie să-ţi faci griji.” 

Adevărul era că femeii îi plăcea mult viaţa de familie, să 
facă copii mai mulţi, să-i îngrijească, să-i facă mari şi să le 
dea drumul în lume, însă visul acesta nu i se împlinea, după 
naşterea lui Gabi rămăsese cu un beteşug. 


XIV 


Întrâna la liceu, Constanţa se arătă şi mai puţin 
strălucită la învăţătură, spre uimirea tatălui, care se 
aştepta, judecând după dorinţa ei de a urma liceul, s-o vadă 
de astă dată scânteind de inteligenţă şi cunoştinţe. 
Dimpotrivă, se făcea parcă şi mai  molâie, mai 
neîndemânatică şi mai uitucă. „Ce înveţi tu, Tanţa, acolo la 
liceu? o întreba tatăl. Înveţi ceva, sau cheltuim degeaba cu 
tine?” „Învăţ, tăticule!” răspundea copilul. „Ce înveţi? la 
spune-mi şi mie! Hai, spune, ce înveţi? Păi dacă nici tu nu 
ştii ce înveţi, atunci de ce mai toceşti degeaba 
încălţămintea?” încheia cazangiul cu o nedumerire şi 
pentru el însuşi că o mai lăsa să se ducă în loc s-o ţină acasă 
să înveţe măcar gospodăria. (În realitate, în aceste 
nedumeriri se amestecau şi şoaptele lui Anghel care 
ucenicea sârguincios la secţia de tâmplărie a Atelierelor şi 
spunea că el n-are nevoie de liceu şi nu vede la ce-i poate 
folosi cuiva liceul.) „O mai lăsăm anul ăsta (era în al doilea 
an), îi spusese cazangiul nevestei, şi pe urmă gata! Ce să 
facă ea, la urma urmei, cu liceul? E plină ţara de 
bacaloriaţi, o s-o dau la Fabrica de tutun, să înveţe o 
meserie ca lumea.” 


Fata nu zise nimic, nu plânse, nu dădu niciun semn că 
hotărârea o lovea, şi continuă să se ducă la şcoală, şi cum 
tatăl nu plăti taxele de înscriere şi nu-i cumpărară cărţi, o 
mai lăsară să se ducă atât cât o mai primeau, dacă aveau s- 
o mai primească mult fără taxe. Îi trase însă pe sfoară, căci 
ea ştia că tanti Veronica şi unchiul Toma o ajutaseră încă de 
la început, şi se duse la ei s-o mai ajute „măcar un an, 
numai un an, tanti, şi n-o să uit toată viaţa”. 

Veronica gândea: „Săraca, nu se pricepe la nimic, îi place 
cartea, dar nici la carte nu se pricepe; trebuie ajutată, asta 
e, este un copil care are nevoie de ajutor, altfel se 
prăpădeşte... Toma, îi spuse ea bărbatului, s-o mai ajutăm 
un an, ce zici?” „O mai ajutăm, dar de ce nu învaţă şi ea mai 
bine?” zise Toma, care ştia că fratele său era dezamăgit de 
această fetiţă. „Auzi ce zice unchiul, spuse Veronica. De ce 
nu înveţi mai bine?” „Învăţ, tanti!” „Cum înveţi? Păi aşa se 
învaţă? zise unchiul. Un copil de muncitor trebuie să fie 
spirt la învăţătură, că noi n-avem altă avere decât mintea! 
Ar fi trebuit să fi luat câte două clase într-un an, nu aşa ca 
tine, care abia te târâi pe la coada clasei. Lasă, că ştiu eu, ţi- 
am văzut eu ţie notele...” 

Astfel că mai urmase un an la liceu... în anul acela însă, 
mama n-o mai cruţă de la treburi, şi adesea lipsea de la 
cursuri. Nu se prindea nimic de ea şi era ciudat câtă bătaie 
putea să rabde, căci cu cât intra mai adânc în treburile 
gospodăriei, cu atât o zăpăcea parcă şi mai mult taina lor. 
Priceperea întârzia să apară la acest copil şi pricina bătăilor 
era tot ea, căci o înşela pe maică-sa cu străduinţa ei, 
făcând-o să-i încredinţeze treburi care, când încerca să le 
ducă singură la capăt, pricinuiau pagube familiei. „lanţa, ai 
grijă de mâncare până mă întorc de la prăvălie” zicea 
mama, şi mâncarea se afuma. „Uită-te la mine cum se calcă 
o bluză” spunea mama, şi copilul se uita, şi când fu lăsată 
singură, uită fierul încins şi arse rufa. „Măcar spune-mi că 
nu eşti în stare: Nu pot! şi atunci te-aş lăsa în pace” zicea 
mama exasperată. 


Odată o descusu o vecină şi divulgă astfel secrete de-ale 
familiei. Mama strigă la ea: „Să pleci de-acasă, să te duci, că 
mi-ai mâncat sufletul.” Dispăru şi o căutară noaptea pe 
uliţă, întrebând lumea, o găsiră în magazie, ascunsă în 
dosul lemnelor. Stătea lângă stivă cu tâmpla firavă 
rezemată de un butuc şi dormea, împăcată şi părăsită. 

În cele din urmă, mama înţelese: copilul ăsta creştea 
greu. Începu să-i ghicească sufletul prin ochii ei mari, 
adesea speriaţi sau poate prea uimiţi în faţa acestei lumi 
necruțătoare care cerea de la ea parcă prea mult şi prea de 
timpuriu s-o cunoască. N-o mai pedepsi, dar nu încetă s-o 
ţină lângă ea şi s-o înveţe şi nici nu mai băgă de seamă că 
pe lângă toate mai era şi urâţică şi slăbuţă şi că hainele 
stăteau rău pe ea, iar pieptănătura, oricum i-ai fi făcut-o, 
stătea pe capul ei străină şi lipsită de farmec. Foarte rar îi 
mai era necaz mamei că niciodată acest copil nu reţinea 
atenţia cuiva când vorbea, întârzia în creştere ca un pom 
ciudat care, deşi e destul de mare ca să dea roade, lasă să 
treacă peste el primăveri după primăveri şi tot nu 
înfloreşte. Ce se va alege de ea? Vale, parcă din milă, făcea 
unele treburi în locul ei, dar pe furiş, să nu-l vadă cineva, ca 
şi când i-ar fi fost ruşine. 

Într-o după-amiază, mama se duse pe la părinţi, dar 
găsind prăvălia închisă se întoarse acasă. Tatăl şi Anghel 
erau la Ateliere, în odaie auzi glasurile copiilor şi ceva îi 
atrase atenţia, nu făcu zgomot, se aşeză pe sofaua din 
sufragerie şi începu să asculte. “Încă o dată, Vale”, spunea 
fata. Vale începu să spună ceva cu glas tărăgănat de şcolar: 
„Cauza pentru care a izbucnit războiul Troiei a fost din 
cauză că...” Fata îl întrerupse: „Cauză din cauză nu se 
poate. Mai spune o dată!” „Războiul Troiei a izbucnit din 
cauză că Elena a fost furată de Paris şi atunci Manelaos. ” 
„Vale, eu îţi pun ţie întrebări, şi tu spui lecţia ca un 
papagal.” Mama dădu puţin la o parte perdeaua care 
acoperea glasvandul şi începu să se uite la copii. „Repet 
întrebarea, Vale, fii atent: Care au fost cauzele războiului 


Troiei?” „lanţa, dar am răspuns.” „Răspunde frumos şi 
limpede: Cauzele războiului Troiei au fost următoarele; 
repetă!” Vale repetă şi începu să înşiruie cauzele acelea 
unele după altele. „Bine, zise ea apăsat. Să ştii că cel mai 
greu examen e când ţi se pun întrebări. Atunci se vede dacă 
ai înțeles lecţia, că de învăţat e uşor să înveţi ca un papagal. 
La cursuri e mai lesne, că te ascultă în fiecare zi, dar în 
particular o să-ţi fie greu la examen, că o să-ţi pună numai 
întrebări.” „Ianţa, o să mă asculţi în fiecare zi?” „O să te 
ascult eu, Vale, cât o să pot, dacă o să mai am timp, că dacă 
tata mă dă la Fabrica de tutun, când o să viu acasă trebuie 
s-o ajut pe mama...” 

„Trebuie s-o ajut şi eu să înveţe mai departe, îşi spuse 
mama hotărâtă, având sentimentul că se află în faţa unui 
copil care mai putea fi încă sprijinit să-şi găsească drumul 
lui adevărat. O s-o las mai încet cu treburile casei şi să 
urmeze liceul în particular...” 

Dar fusese cu neputinţă s-o ajute, în anul următor, 
cazangiul, după străduinţe şi rugăminţi îndelungate în 
dreapta şi în stânga - „are trei clase de liceu”, insista el -, 
izbuti să facă să fie angajată nu la Fabrica de tutun, ci într-o 
muncă mai uşoară şi mai bine plătită, la Ateliere, la 
controlul tehnic al secţiei de strungărie. Numai pe Vale îl 
lăsară să urmeze liceul în particular, mai ales că promitea 
să dea câte două clase într-un an. Constanţa încercă şi ea, 
dar acasă, de trudită ce era, adormea cu capul pe carte. 
Izbuti să mai dea un an, dar la examenul pentru cursul 
superior căzu. 


XV 


Îndată după război află de la una dintre fostele ei colege, 
cu care se întâlni într-o zi, şi care, ca şi ea, nu izbutise să 
treacă în cursul superior, că acum cu patru clase de liceu 
putea să fie numită foarte uşor suplinitoare la o şcoală 
primară, trebuia doar să facă o cerere la minister ca să-i 
aprobe numirea. Cu toate că între timp se calificase la 
serviciul central de dispeceri şi avea un salariu destul de 
bun, Constanţa părăsi imediat Atelierele şi intră ca 
suplinitoare chiar într-o şcoală din cartier. Ministerul 
aprobă numirea fără greutate, căci învățătorii erau de 
obicei ofiţeri de rezervă şi mulţi dintre ei pieriseră pe front, 
lipseau cadrele din învăţământ. Acelaşi minister aproba pe 
vremea aceea ca aceşti suplinitori să-şi continue studiile şi 
să devină învăţători titulari. În doi ani, Constanţa depăşi 
aceste studii şi în anul naţionalizării industriilor urma 
cursurile serale de trei ani ale Şcolii pedagogice 
superioare. Examenul de diplomă ca profesoară îl trecu cu 
succes. Căpătase în cinci ani de învăţământ atâta 
experienţă, încât la proba de aplicaţie reuşi fără emoţii. 
Avea în faţă elevi pe care îi vedea pentru întâia oară, dar îi 
fură de ajuns câteva minute de conversaţie cu ei ca să-şi 
dea seama cum să le predea lecţia şi cum să obţină de la ei 
reuşita. 

Lecţia ei plăcu, şi acest examen fu primul ei succes 
neîndoielnic, care o încălzi şi o făcu să ridice fruntea după 
atâţia ani de efort. 

În anul următor îl cunoscu pe doctorul Munteanu şi se 
căsători. Asta se petrecuse vara trecută. Când reîncepu 
noul an şcolar, primi într-o zi la şcoală un telefon de la 
secţia de învăţământ a raionului, care o invita să se prezinte 
chiar atunci, la şeful secţiei. „Ce-o fi având cu mine, 
tovarăşe director?” îl întrebă ea pe directorul şcolii. „Nu 
ştiu, vezi şi dumneata despre ce e vorba, răspunse acesta. 
Cine ştie ce-o fi! Te pomeneşti că te avansează!” adăugă el 


cu acel glas al celor care ştiu despre ce e vorba, dar din 
motive binecuvântate nu vor să spună. 

Constanţa se gândi că era posibil să fie într-adevăr 
detaşată de la şcoala elementară ciclul doi, unde era, la o 
şcoală medie. Dorea de mult acest lucru, era profesoară şi 
socotea că i se cuvine. 

Nu spunea însă nimic nimănui, aştepta să fie apreciată 
fără să intervină nicăieri. 

Şeful secţiei de învăţământ o primi cordial şi prevenitor, o 
invită să ia loc şi începu prin a-i face confidenţe referitoare 
la situaţia învăţământului din raionul său. „Sunt mulţi 
învăţători şi învăţătoare care fug de sarcinile care li se 
încredinţează şi care consideră că misiunea de a înfăptui 
revoluţia culturală nu le revine lor, ci...” Vorbea cu un glas 
coborât şi prietenos şi spunea că pentru lucruri care ar 
trebui să meargă de la sine trebuie de fiecare dată să se 
depună un efort special. „lovarăşe Nicula, despre ce sarcini 
e vorba?” „Am să-ţi spun îndată despre ce e vorba” 
răspunse şeful secţiei. „lovarăşe Nicula, vă rog să nu mă 
scoateţi din învăţământ!” zise ea neliniştită. 1 se mai 
făcuseră astfel de propuneri, nu era prima oară când i se 
spunea că partidul ar avea nevoie de ea în conducerea 
învăţământului, dat fiind faptul că era bine pregătită şi că 
era şi fiică de muncitori, dar refuzase mereu, spunând că ea 
pentru învăţământul propriu-zis s-a pregătit şi la altceva nu 
se pricepe. „Nu, nu e vorba de scoaterea dumitale din 
învăţământ, zise Nicula şi adăugă: Colegii şi colegele 
dumneavoastră vă consideră o profesoară bună. Directorul 
e de părere că dumneavoastră predaţi cel mai bine, aveţi 
bune metode pedagogice şi elevul vă iubeşte... Ei, tocmai 
de metodele astea avem şi noi nevoie. Trebuie să lichidăm 
odată plaga analfabetismului din ţara noastră, despre asta e 
vorba.” 

Urmase o tăcere. Era vorba deci să fie numită în munca 
de alfabetizare. Asta era sarcina celor din ciclul întâi, a 
învăţătorilor. „Pe şantierele oraşului, continuă Nicula, vine 


mână de lucru analfabetă, ţărani şi flotanţi, trebuie învăţaţi 
carte. În marile uzine industriale, nici nu există astfel de 
cazuri... Dar sunt aceşti flotanţi şi mai ales sunt o mulţime 
de întreprinderi mici, unde stau ascunși...” Şeful secţiei 
avea un tabel nominal întocmit pe întreprinderi şi pe străzi, 
cu numele, prenumele, vârsta, profesia şi situaţia şcolară a 
fiecăruia. Fabrica de lanţuri, Fabrica de cărămizi, Fabrica 
de jucării, Fabrica de frânghii, Fabrica de iaurt, Fabrica de 
fum (negru de fum), Fabrica de gheaţă, centre de pulpare, 
depozite, cooperative, centre de congelare. Din toate 
acestea i se repartizaseră numai câteva, la celelalte fiind 
detaşate alte cadre din învăţământ. 

Constanţa plecă pe teren. Conducătorii acestor mici 
întreprinderi erau într-adevăr avizaţi şi gata s-o ajute. Cei 
mai mulţi dintre ei nu ascundeau însă că păstrau o amintire 
puţin favorabilă colegelor ei care munciseră aici în anii 
precedenţi. Îi povesteau istorii neverosimile şi dădeau din 
cap cu dispreţ. Cutare învăţătoare căra gaz cu duba în 
timpul dimineţii la domiciliul elevei, care zicea că n-o să 
vină ea la lecţie după-amiază fiindcă, vezi dumneata, pierde 
bonul de ulei, iar o altă învăţătoare plătea din buzunarul ei 
o spălătoreasă ca să-i spele analfabetei rufele, fiindcă şi 
asta răcnea: „Îmi speli dumneata rufele?” 

Tot aşa se va comporta şi noua învăţătoare? O sfătuiră în 
orice caz să fie foarte severă şi să nu repete aceste greşeli 
dacă vrea să facă vreo treabă ca şi când n-ar fi ştiut că nu 
pentru că răcneau analfabetele la învăţătoarele lor se 
speriaseră acestea din urmă aşa de tare, încât se apucaseră 
să le care gaz sau să le angajeze spălătorese. Şi nici pentru 
că le prinsese cine ştie ce pasiune de a se umili ca să 
lumineze poporul. Şi nu spuseră nici că ei, în calitatea lor 
de directori care aveau aceşti salariaţi analfabeți în 
întreprinderea lor, nu dăduseră dovadă de mai mult curaj, 
preferând să scoată castanele din foc cu mâinile acelor 
învăţătoare. Analfabetul era călare pe situaţie! Constanţa 
începu cursurile având în minte aceste sfaturi şi promisiuni 


de ajutor. Dar cum să fie severă? Avea în faţa ei cinci, şapte 
sau zece elevi, între optsprezece şi cincizeci de ani. Se uita 
la chipurile lor, buimăcite parcă de efortul de a înţelege, şi 
simţea cu nelinişte că aceste chipuri refuză să se lumineze 
şi să se lase cunoscute, cum se întâmpla cu cei mici, şi avea 
o senzaţie de singurătate, ca şi când ar fi explicat unor pari, 
sau unor dovleci, sau unor momâi înţepenite şi uluite. După 
un sfert de oră, una dintre aceste momâi o întrerupea şi îi 
spunea că „la cinci şi jumătate se deschide la mălai”. Numai 
atâta spunea, propoziţie stranie, cu sunet nepotrivit, la 
distanţă uriaşă de procesul de gândire al celui mai slab elev 
dintre toţi elevii cunoscuţi de ea mai înainte şi, până să-şi 
dea seama ce avea de făcut într-o astfel de situaţie, momâia 
ieşea pe uşă fără un cuvânt. Aici exista totuşi o explicaţie, se 
întrevedea un univers, undeva se făcea o coadă şi dacă 
lipseai de la coada aceea pierdeai un anumit aliment. Dar 
de cele mai multe ori explicaţia nu se producea, momâia se 
ridica pur şi simplu de pe bancă, arăta o privire albă, 
complicată în opacitatea ei simulată şi în care hotărârea de 
a pleca nu părea măcar să fie rezultatul unui proces 
interior determinat, şi ieşea pe uşă fără un cuvânt. „Mă 
duc! Plec”, atâta tot. Ce i se putea spune? Când începu să-şi 
revină din surpriză şi încercă să-i oprească, severitatea ei 
nu avu niciun efect. Doar o uşoară pâlpâire în priviri: „Dacă 
eu plec, dumneata de ce zici să rămân?” „Nu e voie să 
plecaţi!” încercă să-i amenințe şi nu obţinu decât o umbră 
de nedumerire şi umilinţă pe chipurile lor: „Ştim că nue 
voie... dar plecăm.” „De ce îi lăsaţi să plece?” se miră 
directorul. „Dar ce pot să le fac?” „Cum ce puteţi să le 
faceţi? întrebă directorul şi mai nedumerit. Să nu-i lăsaţi să 
plece!” Şi profesoara, lipsită de experienţă, nu ştiu nici ea 
să-i răspundă directorului: dar dumneata, care eşti director, 
de ce nu intervii să le atragi atenţia că fără ştiinţă de carte 
n-o să mai poată să-şi câştige pâinea? Ar fi fost mai 
convingător decât tot corpul învăţătorilor din Capitală la un 
loc. Totuşi, pe căi ştiute numai de ei, elevii aflau că 


profesoara căuta sprijin la direcţie şi o săptămână sau două 
stăteau cuminţi şi se sileau să înveţe semnele acelea pe 
care profesoara aceasta voia, nu se ştie în ce scop, să le 
vâre în capetele lor. Dar apoi iarăşi începeau să plece, 
făcând zadarnică şi chinuitoare peregrinarea ei pe urmele 
lor. O năpădi îndoiala. „Îi trebuie cu adevărat omului 
învăţătura? se întrebă. Este într-adevăr cultura o lumină? 
Există oare o deosebire esenţială între un om cultivat şi 
unul care trăieşte în afara cunoştinţelor pe care i le oferă 
cărţile? Ce sunt cunoştinţele?” Şi continuă să rumege zile 
întregi aceste idei care o obsedau. Un om de serviciu, o 
lucrătoare, îşi spunea, îndată ce iese din această mică 
încăpere în care i se arată nişte semne cabalistice la tablă, 
se duce acasă, redevine vesel, se simte bine, îşi creşte 
copiii, îi face dacă nu-i are, petrece de sărbători cu rudele şi 
cu prietenii, există independent de cultură, într-un fel 
natural, într-o lume în care satisfacerea trebuinţelor dă 
bucurie şi fericire. În ce măsură cultura schimbă cursul 
fundamental al acestei curgeri? (E vorba de cultură, şi nu 
de calificare, fiindcă fără cunoştinţe nu s-ar fi făcut nimic 
din tot ce există.) Un învăţător sau un profesor reprezintă 
media între un analfabet şi un erudit. Ce reprezintă de 
pildă viaţa colegului ei cutare? În trecut el a provocat 
moartea unui elev, persecutându-l cu abilitate până ce 
copilul s-a sinucis. Un ins făţarnic. După 23 August nu 
numai că a continuat să rămână în învăţământ, dar a fost 
multă vreme chiar director al şcolii. Era căsătorit şi avea 
copii mari, botezați cu nume neaoşe, romane: Romulus, 
Remus, Titus, Ulpius, îşi bătea soţia cu cruzime şi nu se 
sfiise s-o amenințe pe colega lui, Fierbinţeanu, că o zboară 
din învăţământ dacă nu vrea să se culce cu el. Şi o zburase. 
Cum se comportaseră unii colegi de-ai ei din corpul didactic 
al şcolii faţă de acest director? Se acomodaseră cu el, îl 
linguşeau şi se temeau de el, ba ajunseseră chiar să-l 
respecte. Printre ei se afla un tânăr profesor, inteligent şi 
foarte bine pregătit, îi făcuse la început curte Constanţei şi 


ea fusese cât pe-aci să se îndrăgostească de el. Descoperise 
însă curând că şi tânărul acesta, deşi îl detesta pe director, 
se arăta totuşi curios să descopere în ce constă forţa lui, 
zicând că e „o forţă” şi, fără s-o afirme vreodată deschis, se 
putea ghici din felul lui de a gândi că această aşa-zisă forţă 
e ceva firesc şi real, în ordinea naturală. Astfel că până şi 
acest tânăr cu adevărat luminat şi subţiat de cultură se 
comporta şi el ca şi ceilalţi, învăluindu-se însă într-o ceaţă 
de formulări mai subtile. 

Fu invitată la raion, şi şeful secţiei de învăţământ, 
tovarăşul Nicula, se supără aşa de tare, încât Constanţa se 
gândi pentru întâia oară cum ar putea să facă să se întoarcă 
îndărăt la Ateliere la serviciul de dispeceri. „Dumneata nu-ţi 
faci datoria, îi spuse el. Ai uitat ce ţi-am spus data trecută, 
să vii la mine dacă se ivesc greutăţi care te depăşesc, aşa ţi- 
am spus. De ce n-ai venit?” „lovarăşe Nicula, astea nu sunt 
greutăţi care mă depăşesc” răspunse ea îndârjită, dar fără 
să mai dea alte explicaţii. „Atunci de ce merge prost treaba? 
Văd că dumneata nu procedezi cum a făcut colega 
dumitale, să dai certificate false, dar nici altceva mai bun n- 
ai găsit!” „Nu, n-am găsit”, răspunse ea în acelaşi fel şi şeful 
secţiei se mai potoli şi o luă mai domol. „lovarăşă 
Munteanu, după câte ştiu eu, elevii dumitale vin la lecţie, 
dar pe urmă pleacă. De ce îi laşi să plece?” „Ce pot eu să le 
fac?” “Închide uşa, reazemă-te cu spatele de ea şi spune-le: 
De ce fugi dumneata, tovarăşe, de învăţătură? Dumneata 
ştii că statul este condus astăzi de muncitori şi ţărani? Ce 
crezi dumneata, că un stat poate fi condus de oameni care 
nu ştiu nici măcar să citească un ziar? Cine vrei să conducă 
treburile statului, stimate tovarăş, dacă dumneata nu vrei 
să înveţi!? Ia loc în bancă şi pune mâna şi învaţă, că nue 
glumă! Asta să le spui şi ai să vezi că o să meargă!” 

Bineînţeles că n-a mers. Unul a răspuns astfel: „Ei, dacă e 
vorba că o să ajung să conduc treburile statului, o să vin să 
învăţ” şi pe loc s-a şi cărat. Iovarăşul Nicula a început să 
râdă când Constanţa i-a relatat acest răspuns. „Acum îmi 


dau seama ce e cu dumneata, a spus el uimit privind-o cu 
multă simpatie: eşti un copil. Lasă, că o să trec într-o zi să-ţi 
dau o mână de ajutor.” 

S-a ţinut de cuvânt şi a trecut în inspecţie. „Care e capul 
acela de lemn care vrea să ajungă ministru şi nu ştie să se 
iscălească? Ia arată-te la faţă” a cerut el. Întâmplător, elevul 
era acolo. „Ce meserie ai dumneata?” l-a întrebat. „Paznic 
de noapte!” „Vezi să nu-ţi măresc leafa, i-a spus tovarăşul 
Nicula. O să fii atunci un mare şef! Iovarăşul director nu ţi- 
a spus până acum că s-ar putea să-ţi mărim leafa?” „Nu mi- 
a spus, dar n-ar fi rău!” a răspuns paznicul cu un zâmbet 
prostesc. „Eu zic că n-ar fi rău să pui mâna să înveţi, să nu 
te pomeneşti într-o zi că nu mai eşti bun nici de paznic de 
noapte, darmite de zi! Ce părere ai?” 

Argumentul ăsta ar fi trebuit adus mai demult, dată fiind 
eficacitatea lui, care nu întârzie să apară. Pe de altă parte, 
ea însăşi începuse să se obişnuiască cu ei. Că feciorul e 
bolnav şi se prăpădeşte cu băutura, se plângea una, că 
iubeşte o fată care iubeşte pe altul fiindcă acel altul e 
îmbrăcat mai bine şi câştigă mai mulţi bani - Dumnezeu ştie 
cum îi câştigă, e un pungaş care de două ori a fost prins cu 
gestiunea lipsă -, iar fiul ei nu se pricepe la de-alde astea, 
că l-a crescut băiat cumsecade şi cinstit, îl bătea bietul tat- 
său cu băţul când îl prindea că nu se ţine de meserie. 
Acuma e singură şi n-are putere asupra lui, îl vede zi de zi 
cum se omoară cu băutura Şi nu ştie ce să-i facă, să nu se 
mai gândească la aia, şi uite-aşa... uite-aşa!... Şi femeii 
bătrâne îi dădeau lacrimile la tablă, şi mâna ei, ciudată, 
mărită, umflată şi crestată de miile de rufe şi duşumele 
spălate în decursul vieţii, nu mai ştia cum să ţină creta în 
mână, o mişca cu un gest retezat şi rămânea cu ea în aer, ca 
un simbol al neputinței chemată să poată. 


XVI 


Întuiţia acestor existenţe şi drame obscure o avusese de 
mai înainte, când ea însăşi abia împlinea douăzeci de ani, 
dar din pricina copiilor le uitase, fiindcă creierul copiilor 
era ca aluatul şi făceai ce vrei cu el, pe câtă vreme al 
analfabeţilor era asemănător unor pietroaie. Ce poţi să le 
faci unor pietroaie? Cel mult poţi să le spargi, pe câtă 
vreme copilului, chiar când îl vezi pentru întâia oară şi chiar 
când el îşi ţine cu grijă ascunsă taina lui, sufletul îi rămâne 
dezvelit şi sensibil la educaţie. Pe vremea când era 
suplinitoare şi în acelaşi timp studentă se dusese o dată în 
târgul Moşilor, cu Vale şi cu mama, să vadă târgul şi mama 
să cumpere o stropitoare, şi cunoscuse acolo un astfel de 
copil. 

Era înghesuială mare, mirosea a ulei prăjit şi a gogoşi şi 
aerul ţipa de sunetele ascuţite ale trompetelor şi în 
depărtare zburau în aer scaunele tiribombelor, cu oameni 
în ele, însoţite de cântecul clarinetelor. Se vedea şi „zidul 
morţii”, desenat în culori ţipătoare, cu o femeie pe 
motocicletă urcând în jurul unui fel de puţ de scânduri. Era 
răcoare, aproape frig, plouase toată noaptea. Ocoliră şi 
ajunseră la marginea târgului. Zgomotele bâlciului păreau 
că se amestecă şi se agaţă unele de altele, ca un ghem care 
nu se mai desfăcea şi rămâneau acolo prizoniere ale 
propriului lor vârtej. Aici era însă linişte. Stăteau înşiruite 
grămezi de oale şi străchini, ulcioare, farfurii de pământ 
înflorate, borcane de sticlă întinse pe pământul gol. În 
spatele unei asemenea grămezi, pe marginea unei gropi, 
dormea un copil. 

— Puştiule, scoal' în sus, că răceşti, e pământul umed, 
zise Constanţa. Ai să răceşti, nu dormi aci, repetă ea. 


Era îmbrăcat într-un trening albastru şi era desculţ. Se 
trezi şi se uită în sus la femeia care îi vorbea. 

— Văd că eşti băiat mare, de ce nu dormi acasă? Du-te 
acasă şi te culcă, în ce clasă eşti? Câţi ani ai? 

El nu spuse nimic. Nu era un copil vagabond, treningul 
de pe el era curat. 

— Din ce pricină nu poate un copil să doarmă acasă la el? 
îl întrebă Constanţa pe Vale. Îi e somn. Ai dormit azi-noapte 
acasă?! îl întrebă tare pe băiat. 

El negă din cap. Spuse însă unde stătea. Era prin 
apropiere. Avea doisprezece ani. Şi câte odăi aveau ei 
acasă? La început nu vru să răspundă. Apoi, deodată, îşi 
ridică ochii la ea şi spuse că aveau o singură odaie. 

— Şi n-aveţi loc, sunteţi mai mulţi fraţi? întrebă 
Constanţa, şi fiindcă el îşi feri privirea în lături nu-l mai 
întrebă nimic. 

Fusese gonit de-acasă, sau fugise el? Era din pricină că 
erau mai mulţi fraţi şi n-aveau loc? Asta era puţin probabil. 

Părea cu totul subjugat de acest secret al său. Se uita în 
sus la ea şi parcă dorea ca vocea ei să se audă din nou. 
Umerii lui abia căpătau formă prin treningul larg. Avea o 
frunte de o puritate izbitoare şi tâmple parcă din petale 
sidefii. Constanţa îi cumpără o gogoaşă. 

— Fiindcă nu vrei să-mi spui de ce nu dormi noaptea 
acasă, acum am să te las, zise Constanţa. 

El rămase nemişcat şi tăcut. Se uita la ea fără să 
clipească, cu privirea încărcată de taina aceea a lui care îl 
oprea s-o divulge. Era o taină care nu-l chinuia deloc, dar 
care coborâse parcă prea adânc în el şi încetinea acolo 
ceva, împiedicându-l să vorbească. 

Femeia se pierdu în mulţime. 

Şase ani mai târziu, băiatul lucra la o gospodărie de stat, 
la o fermă, şi într-o dimineaţă îi adună brigadierul în 
dormitor. Erau el, o fată pe care o chema Ileana, unul 
căruia i se spunea nea Costache, un ţăran proaspăt angajat 


şi un paznic. Lângă o fereastră, magazionerul aşezase o 
măsuţă şi alături o tablă neagră. 

— Staţi acilea, că acuşi vine, zise brigadierul, e în birou la 
director. 

Constanţa intră după câtva timp, dădu bună ziua şi se 
aşeză la măsuţa aceea. Făcu apelul. 

— Da, prezent, zise acel nea Costache şi se pregăti să 
facă ceva sau să se supună la ceva, dar străina, după ce îi 
aruncă o privire, citi alt nume. 

— Burlacu Ilie, zise ea. 

— Răspunde, lliuţă, ce-ai rămas aşa holbat? zise 
directorul. 

El răspunse prezent şi se roşi foarte tare. Privirea femeii 
avu o lucire. Strigă şi celelalte nume, apoi directorul plecă. 

— În fiecare joi şi vineri dimineaţa la orele zece să vă 
găsesc pe toţi adunaţi aici, zise ea. Trebuie să învăţaţi carte. 
Se uită la Burlacu şi rosti cu alt glas: e mică lumea, nu-i aşa, 
Iliuţă? 

Inginerul zootehnician intra adesea în dormitor în timpul 
lecţiilor şi se uita la această necunoscută îmbrăcată bine, 
care se ocupa de muncitorii lui. Era un tânăr cu faţa arsă de 
soarele şi vântul câmpiei, cu o expresie de provincial la 
marginea Capitalei. 

Elevii aceştia erau răbdători, chiar şi ţăranul, deşi nu 
arăta deloc convins. „Eu învăţ, părea el să spună, dar la ce 
mi-o fi folosind învăţătura asta numai dracu” poate să ştie.” 
îi absorbea însă pe toţi prezenţa ei, şi după terminarea 
lecţiei nu se grăbea niciunul să plece, ca şi când mirajul ce 
li se deschidea odată cu însuşirea acelei ştiinţe ce te făcea 
să poţi citi şi aşterne pe hârtie gânduri care până mai 
înainte se pierdeau în vânt ar fi fost unul şi acelaşi lucru cu 
existenţa particulară a acestei femei, care se afla în posesia 
deplină a tainei. 

— Puteţi să plecaţi, zise profesoara într-o zi. Rămâne 
doar tovarăşul Burlacu, care dă examen. 


Nu voiau însă să plece, erau veseli şi curioşi şi asistară la 
micul examen la care băiatul răspunse fără şovăieli. 

Constanţa îi întinse certificatul. EL îl ţinu câteva clipe în 
palme, apoi îl îndoi cu grijă în două şi în patru şi îl vâri în 
portofel. Când profesoara se pregăti de plecare şi dădu 
bună ziua, o umbră trecu prin privirea lui. Se întoarse cu 
spatele la ceilalţi şi o aşteptă, o însoţi deschizându-i uşa. 
Afară continuă s-o însoţească mergând alături de ea, cu o 
jumătate de pas mai în urmă, călcând agale, cu capul 
plecat, ca şi când o greutate i-ar fi apăsat grumazul. 

Îi deschise poarta. Elevul ridică asupra ei aceeaşi privire 
de odinioară, senină, descoperită, intensă. 

— Acum pot să mă înscriu la A.VS.A.P, la şcoala de şoferi, 
zise el, şi în aceeaşi clipă o expresie de triumf îi inundă faţa. 
Ea rămase câteva clipe tăcută, parcă reflectând. Îi zise: 

— Bine, îţi urez succes. 

Se îndepărtă apoi spre şoseaua asfaltată. El rămase în 
poartă urmărind-o cu privirea. Nu se clinti din locul său nici 
când silueta ei nu se mai văzu deloc. 

Şapte luni mai târziu, după trecerea iernii, acest băiat o 
aştepta la ieşirea din fermă, într-un autoturism mare şi 
negru. Ajunsese şofer. 

O duse acasă şi ea îi spuse să urce. El se dădu jos şi 
deschise capota. Drese sau controlă ceva, apoi închise la loc 
şi se uită în sus. Începu să urce scările, în prag îşi aruncă 
privirea asupra interiorului. O uşă deschisă făcea să se 
zărească de la intrare o odaie cu un birou în ea. În spatele 
biroului se vedeau rafturi înalte. Ea se duse şi închise uşa 
aceea şi îi spuse să ia loc. 

— Vrei să iei masa cu mine, lliuţă? Ai cumva treabă, 
trebuie să pleci undeva? A cui e maşina? 

— V-am spus, a Academiei, lucrez la Academie. 

Îşi puse un şorţ peste rochie, se spălă pe mâini, şi aprinse 
aragazul. Băiatul se aşeză pe un scăunel şi se uită la ea cu 
privirea pe jumătate închisă. 


— Acum poţi să-mi spui de ce dormeai în ziua aceea când 
te-am găsit eu, pe un maidan în Obor? îl întrebă Constanţa. 
Era adevărat ce mi-a spus mie o vânzătoare de-acolo de la 
Obor? 

— Ce v-a spus? 

— Că te dădea maică-ta afară din casă. 

— Nu, nu mă dădea. 

— Atunci de ce ai fugit de la ea? 

O roşeaţă violentă i se urcă băiatului în obraji şi avu un 
gest vag cu palma, parcă ar fi vrut să gonească de pe frunte 
ceva care îl dogorea. 

— Pentru că a vrut să mă omoare, spuse el. Constanţa 
spărgea ouă şi, auzindu-l, rămase o clipă înmărmurită. 

— E adevărat ce v-a spus fata aia, continuă băiatul, 
plecam de-acasă ca să rămână noaptea cu omul ăla alei. 
Dar nu era nevoie să mă dea afară, plecam singur. Şi într-o 
seară am plecat tot aşa, dar m-am întors şi m-am pitit după 
colţul geamului, să-i aud ce vorbesc. Şi el zicea: „Irebuie 
să-ţi intre-n cap că eu cu viţelul altuia nu te iau” (adică eu 
eram viţelul ăsta), şi trece un timp lung şi pe urmă o aud pe 
ea cum zice foarte hotărâtă: „Scap eu de el!” Am început să 
tremur şi am fugit. Dumneavoastră m-aţi întâlnit chiar 
atunci, a doua zi! 

Constanţa se uita la el încremenită. Nu apăruse în 
sufletul lui, după atâţia ani, nicio urmă de îndoială asupra 
înţelesului pe care îl dăduse el cuvintelor mamei sale. „Un 
copil de obicei îşi iubeşte mama şi nu se naşte în mintea lui 
gândul că ea poate să-l omoare decât dacă o spaimă teribilă 
însoţeşte acest gând, îşi spuse Constanţa. O fi el un copil 
slab, sau ea o mamă ucigaşă?” 

— Şi de atunci n-ai mai văzut-o? 

— Nu. 

— Eşti un băiat fricos? 

El surâse liniştit şi sigur de sine. Nu răspunse nimic, 
înţelesese la ce făcea ea aluzie, dar convingerea lui era aşa 


de nezdruncinată că maică-sa voise cu adevărat să-l 
omoare, încât nu simţea nicio nevoie s-o dovedească. 

— Du-te, totuşi, s-o vezi, insistă Constanţa. 

El clătină din cap: Nu. Deloc. Şi minute în şir nu mai 
vorbiră nimic, timp în care ea pregătea dejunul. 

Se aşezară apoi la o masă mică lângă geamul bucătăriei. 
El se uita afară. Se zăreau în depărtare parcul şi 
bulevardele oraşului. 

— Iliuţă, eu vreau acum să dorm, zise ea la sfârşit. Dacă 
poţi să mai mergi cu mine undeva departe, unde am eu 
treabă, cu sau fără maşină, bine, mă aştepţi sau te întorci 
peste două ceasuri, dacă nu... 

El zise că o aşteaptă. Ea se închise în dormitor şi băiatul 
rămase în hol, într-un fotoliu. Stătu câteva minute nemişcat, 
apoi se ridică în vârful picioarelor şi începu să se uite la 
acuarelele de pe pereţi. Ajunse în dreptul uşii prin care se 
vedea de la intrare biroul. Apăsă încet pe clanţă, şi uşa se 
deschise, se rezemă de canat şi îşi plimbă privirea peste 
obiecte. În rafturile înalte erau prea puţine cărţi, ca să nu 
se înţeleagă că fuseseră golite... Casa era prea mare ca să 
nu-ţi dai seama că cineva lipsea din ea, bărbatul ei, al fostei 
lui profesoare... închise uşa la loc, se întoarse în fotoliu şi nu 
se mai mişcă. Numai privirea îi lucea absorbită, întoarsă în 
sine. 

Din ziua aceea începuse să vină regulat dimineaţa cu 
maşina şi o ducea în punctul cel mai îndepărtat unde avea 
ea lecţii atunci. La început ea nu zise nimic, dar apoi se 
supără şi îi spuse să nu mai vină. El nu mai veni în mod 
regulat, dar venea totuşi din când în când şi atunci ea nu 
mai zicea decât de formă că se va supăra dacă îl va mai 
vedea că vine... 


XVII 


— Atunci ne-am înţeles, Iliuţă, la ora şase mă aştepţi la 
Fabrica de cărămizi, zise Constanţa în timp ce el oprea. 
Vino fără maşină că nu ea ta... N-are niciun rost să ai vreo 
neplăcere, abia intrat în serviciu. 

Constanţa merse apoi pe jos până ce ieşi la câmp deschis. 
Deşi circulaţia pe şoseaua asfaltată se scurgea neîntrerupt, 
cu uruit de camioane grele care cutremurau aerul şi cu 
zdrăngănit persistent de căruţe cu roţi care se îndepărtau 
greu de ureche şi zgomotele oraşului se auzeau încă înapoi, 
tăcerea câmpiei începea să domnească şi întinderile verzi şi 
bolta cerului parcă se lărgiră şi rămaseră încremenite. 
Constanţa îşi continuă drumul încet, ca o furnică 
singuratică pierdută în aceste spaţii mari, şi curând o luă pe 
un drum lateral care o ducea printre nişte aşezări izolate, 
case mici, cu garduri şi grădiniţe, cu străzi pietruite rar, cu 
trotuare de pământ. Dispăru pe o poartă înaltă, care 
ascundea privirii ceea ce era dincolo de ea şi pe care scria 
Fabrica de frânghii. 

După un ceas reveni în oraş şi intră într-o brutărie. 
Îndată ce trecu pragul în marea încăpere unde zăceau 
întinse în copăi corpurile uriaşe de cocă, unul dintre 
lucrători sări de la locul lui şi dispăru repede undeva. Se 
întoarse curând împreună cu alţii pe care îi adunase de prin 
curte şi magazii. 

La orele unsprezece Constanţa ieşi de la Fabrica de pâine 
şi porni din nou pe străzi. Intră pe poarta unei clădiri 
modeste, cu ziduri vechi, aşezată la rând cu clădirile 
obişnuite, pe una dintre şoselele cu circulaţie intensă care 
treceau prin preajma cartierului Obor; în spatele ei se 
ridicau schele. Pârâiau picamărele, un escavator încărca 
şiruri de camioane cu pământul scormonit. Se turnau 
fundaţiile, se vedea la cinci metri adâncime cimentul 
proaspăt alb-cenuşiu şi pânza de jgheaburi cu sârma cu 
desenul retezat de la bază al viitoarei clădiri. 


Avea aici patru elevi, tineri ţărani proaspăt angajaţi, care 
deşi semnaseră statul de salarii prin punere de deget, 
pretinseseră că ei ştiu totuşi carte şi nu vruseseră să se 
prezinte la lecţii. Până la urmă se prezentară şi dovediră că 
nu mint, ştiau să scrie şi să citească, dar în felul lor, 
amestecând literele de mână cu cele de tipar şi folosind 
alandala minusculele cu majusculele. Deformau chiar şi 
cuvintele, ca şi când nu le-ar fi plăcut cum sunau în limbajul 
vorbit. 

La ora douăsprezece trebuia să vină toţi patru, mai avea 
o jumătate de oră, şi Constanţa intră în fabrică. Dintre 
salariaţii neflotanţi ai întreprinderii - fabrică de jucării - 
mai rămăseseră trei: o vopsitoare de vreo patruzeci de ani, 
un om de serviciu şi o lucrătoare foarte tânără, de la secţia 
croitorie, o fată cunoscută bine de toată lumea. Constanţa 
asistase într-o zi la o scenă care se petrecuse în faţa 
întreprinderii. Soţia instalatorului fabricii o pândise la ieşire 
pe această Jeni şi-şi înfipsese mâinile în părul ei coafat. 
Ţipetele ei de spaimă, mulţimea care se adunase şi sărise în 
ajutorul ei nu-i mai foloseau la nimic. Fusese trântită pe 
bordura trotuarului şi soţia înşelată îi smulgea din rădăcini 
cârlionţii. Jeni răcnea şi se zvârcolea jos sub mâinile 
pricepute, necruțătoare şi îmbătrânite ale soţiei, până ce 
venise bărbatul, care printr-un singur gest o redusese pe 
răzvrătită la ascultare şi o luase de-acolo acasă. 

Constanţa se întâlni cu Jeni la poartă; venise la lecţie mai 
devreme şi aştepta în cabina portarului, stătea de vorbă cu 
el. Se spunea că portarul îşi pierduse capul după ea, voia 
să-şi lase nevasta, cu care avea doi copii, şi să se însoare cu 
Jeni. Portarul era însă membru de partid şi se pare că acolo 
în organizaţie cineva ridicase problema lui, îl puseseră în 
discuţie şi îl sfătuiseră că ar fi mult mai folositor pentru el 
dacă şi-ar băga minţile în cap. Fusese şi el, trei luni de zile, 
elevul Constanţei, şi lecţiile se ţineau în a doua cămăruţă a 
pazei; el păstra cheia şi avea grijă să fie întotdeauna curat 
şi să nu lipsească nimic din materialul didactic. 


Se ridică în picioare şi o salută tăcut şi respectuos, dar 
posomorât la faţă, întunecat şi parcă chinuit de ceva. Jeni 
era cu el şi împrumutase şi ea ceva din îngrijorarea lui, se 
vedea că puneau ceva la cale împreună sau se apărau de 
ceva care îi ameninţa pe amândoi. 

— Bună ziua, zise Constanţa răspunzând la salut. 
Tovarăşa Coliban a venit? 

Portarul spuse că nu. Ea îl rugă să fie anunţată îndată ce 
se strâng toţi. 

— Bine, zise portarul. 

Constanţa pătrunse în sala mare a fabricii şi se pierdu 
printre secţiile ei. O secţie însemna aici nu mai mult decât o 
masă de câţiva metri. Zăceau pe ea rochii minuscule, 
colorate, cărucioare de-o palmă, sau vapoare mari de 
pasageri, şi tramvaie, şi camioane de mare tonaj, 
împrăştiate ca într-o catastrofa. Doi sau trei Guliveri le 
întorceau cu roţile în sus, contemplându-le minute întregi 
mecanismele, vârându-le câte ceva înăuntru... Mai încolo, 
parcă strălucea soarele peste o pădure cu o colibă galbenă 
cu geamuri albastre şi se vedeau prin preajmă iepuri şi 
măgari, piţigoi, câini, pelicani, trăind laolaltă. Un urs 
aplauda pocnindu-şi labele în care avea fixate nişte plăcuţe 
de aramă, zbuciumându-se parcă de entuziasm. Constanţa 
privea totul, fascinată. Şi cum nimeni nu se uita la ea, şi toţi 
îşi vedeau de lucru absorbiți, nu se feri când brusc lacrimi 
mari îi ţâşniră din ochi şi i se rostogoliră pe obraji... „Ar fi 
avut acuma două luni copilul meu” gândi ea. 

Se întoarse acasă pe la orele două. Soarele bătea pieziş 
în ferestre şi arunca până în mijlocul odăii umbra celor doi 
plopi tineri care străjuiau în faţa casei. Se vedea cum 
vârfurile lor abia înmugurite, proiectate pe bolta cerului, se 
legănau din când în când şi umbrele lor se încurcau pe 
covorul roşu care, luminat de soare, căpăta reflexe violete. 

Intră în bucătărie şi mâncă o felie de pâine cu brânză 
albă şi bău un pahar cu apă. După o oră plecă. Se dădu jos 
din tramvai într-un centru aglomerat. Circulaţia era foarte 


vie, maşinile se îngrămădeau la stopuri, căruţe cu ţărani cu 
expresii înţepenite şi parcă buimăcite treceau în goană 
printre maşini, goană care, printre aceste viteze mari, 
părea să ilustreze esenţa însăşi a încetinelii, iar tramvaiele 
se încrucişau din patru direcţii, pocnind la intersecţii din 
roţile lor bătrâne şi dominând toate zgomotele cu uruitul 
lor, care nu se putea distinge dacă e al motoarelor, al 
şinelor sau al osiilor. Pe trotuar, fete cu părul în coadă de cal 
treceau cu paşi repezi spre direcţii necunoscute, tineri în 
grupuri nediferenţiate, cu creste de cocoş şi îmbrăcaţi în 
costume cadrilate şi pantalon burlan, staţionau în faţa 
cinematografelor... La un bufet, afară, excitat de ţuica 
gălbuie care îi stătea înainte şi de mişcarea zgomotoasă şi 
monotonă din jurul său, un individ cu privirea dilatată şi 
calmă ţinea un discurs bombastic şi incoerent stând liniştit 
pe scaun la masa lui. 

După o jumătate de oră, Constanţa intră într-un cartier 
cu străzi liniştite, cu garduri de lemn şi cu orătănii prin 
curţile strâmte şi nepavate, cu odăi mici, aşezate în şir, cu 
pragurile la nivelul pământului. Intră într-una spațioasă, o 
adevărată bătătură ţărănească, plină cu frânghii de rufe şi 
troace pentru păsări şi purcei. O mulţime de copii între şase 
şi zece ani, cu obrajii aprinşi, băteau cu ardoare o minge de 
cârpă. Puse ochii pe unul dintre ei, care nu alerga, şi îl 
întrebă unde stă tovarăşa Coliban, dar întrebarea ei căzu 
tocmai în clipa când echipa adversă se îndrepta 
ameninţător spre poarta marcată cu şepci, pe care elo 
păzea, şi nu căpătă niciun răspuns. El reveni însă îndată ce 
pericolul trecu şi Constanţa repetă întrebarea. 

— Onică, strigă el, treci încoace, o caută cineva pe maică- 
ta. 

— Nu e acasă, se auzi un glas din învălmăşeală. E la 
biserică. 

— Auziţi, e la biserică, repetă cel întrebat şi se încordă 
iar, fiindcă din nou atacanţii amenințau spaţiul său dintre 
cele două şepci. 


Se apropie o fetiţă şi-i explică necunoscutei că madam 
Domnica a plecat cu madam Dumitrache şi cu madam Lazăr 
la biserică, a trecut domnul Chiricuţă şi le-a luat... Acum un 
ceas au plecat. 

— La care biserică? întrebă Constanţa. E departe de-aici? 

Nu era departe, fetiţa ieşi în stradă şi îi arătă în 
depărtare cupola unei biserici. Când ajunse acolo avu o 
ezitare, deschise totuşi portiţa şi intră în curte. Uşa bisericii 
era dată de perete, se vedeau înăuntru mişcări de umbre, 
femei tăcute aprinzând lumânări sau îngenunchind în faţa 
icoanelor. Se pregătea o slujbă şi un om se urcă în 
clopotniţă şi începu să bată toaca. 

Constanţa urcă cele câteva trepte de piatră de la intrare 
şi pătrunse în biserică. 1 se făcu parcă frig, îşi mişcă umerii 
şi rămase lângă zid cercetând cu privirea femeile 
îngenuncheate. Erau şi fete tinere cu basmalele legate 
peste gură şi bărbaţi şi cucoane cu pălării de modă veche 
pe cap, în taioare negre, şi cu pantofii scâlciaţi, care 
îmbătrâniseră odată cu ele. Un om de vreo treizeci de ani, 
înalt de statură, într-un costum cărămiziu de stofa groasă, 
îngenunche lângă Constanţa şi oftă greu, închinându-se 
necontenit. O fată aprinse o lumânare şi se apropie de 
Constanţa cu ea în mână. Ea se feri într-o parte, intimidată, 
dar fata lipi lumânarea într-un sfeşnic mic, care se afla 
chiar alături, se dădu un pas înapoi şi începu să bată 
mătănii. 

Se auzeau şoapte undeva în faţă, lângă altar. Deodată 
începu să cânte încet, la unison, un cor de femei. Constanţa 
îşi îndreptă privirea într-acolo, schimbă locul şi, ferindu-se 
cu grijă de cei care băteau cruci şi îngenuncheau, se dădu 
mai aproape. Femeile stăteau în jurul stranei şi cântau cu 
ochii îndreptaţi spre un bărbat de pe podium, care dirija cu 
capul. Erau îmbrăcate îngrijit şi aveau o expresie comună 
de destindere şi împăcare. 

Portiţa catapetesmei se mişcă uşor, omul care conducea 
corul îşi îndreptă privirea într-acolo, mai continuă să 


dirijeze câtva timp, apoi se ridică din strană şi intră pe uşa 
din dreapta altarului. 

O femeie se desprinse din cor şi Constanţa se răsuci şi o 
luă spre ieşire. Femeia o urmă. În curtea bisericii Constanţa 
se opri şi se aşeză pe o bancă de lemn de lângă clopotniţă. 
Femeia rămase în picioare. 

— 'Tovarăşă Coliban, spuse Constanţa, ce e cu dumneata 
de nu te-ai dus azi la serviciu? 

— Uite că nu m-am dus, am ostenit şi eu de-atâta muncă, 
răspunse femeia. 

— La lecţie de ce n-ai venit? 

Nu răspunse. Uşa bisericii era deschisă, se vedeau 
înăuntru licărind luminile şi umbrele, într-un clarobscur 
liniştit şi misterios. 

— Tovarăşă Coliban, spuse Constanţa cu o voce fără ocol, 
de ce crezi că eu trebuie să mă gândesc la dumneata, şi 
dumneata nu trebuie să te gândeşti la mine? Mă întorc şi eu 
acasă de pe teren şi vreau să mă odihnesc şi mă culc în pat 
şi sunt gata să dorm. „Ce-o fi cu ea, de ce n-o fi venit la 
lecţie? mă pomenesc că îmi trece prin cap. Se apropie 
sfârşitul anului şi ea tot n-a învăţat să scrie şi să citească, ce 
să fac cu ea?” Şi mă gândesc cum să fac să-ţi fie mai uşor, 
să înţelegi mai bine, şi vin la fabrică pregătită să te învăţ, şi 
când colo dumneata lipseşti. 

— Ce mai îmi trebuie mie să învăţ? se împotrivi deodată 
femeia. 

— Nu ştiu, răspunse Constanţa ridicând glasul. Trebuie 
să înveţi. 

— S-a întors băiatul meu din militărie şi mi-a spus să nu 
mă mai duc la serviciu, că o să mă ţină el, mărturisi deodată 
bătrâna lucrătoare. „Acum ţi-ajunge, mamă, zice, m-ai 
crescut mare, m-ai învăţat meserie, mai odihneşte-te.” E 
electrician, să-i ajute Cel de Sus să nu-l strice vreo muiere. 

— Să nu-l strice, dar de ce nu te-a învăţat să scrii şi să 
citeşti? zise Constanţa cu un glas mohorât. 


— Păi mă învățase el odată, dar nu m-am ţinut, că pe 
vremea aia trăiam cu sifiliticul de taică-său, şi toată ziua mă 
bătea, putrezi-i-ar mâinile. 

Constanţa rămase tăcută timp de aproape un minut. 

— Bine, spuse ea parcă tresărind, de astă dată cu o voce 
mai blândă. Şi adăugă: Nu mă mai face să vin după 
dumneata, ne-am înţeles? Vii sau nu vii la serviciu, dar de la 
lecţii te rog să nu mai lipseşti. 

— Bine, maică, o să viu, promise lucrătoarea. O să viu, ce 
să fac? 


XVIII 


Bunacu aştepta la Fabrica de cărămizi în cabina 
portarului, venise cu maşina, pe care o lăsase prin 
apropiere, lângă o cofetărie, şi acum stătea pe banchetă şi 
fuma. Din când în când arunca pe gemuleţul mic al pazei 
câte-o privire în direcţia maşinii. 

— Am întârziat puţin, zise Constanţa intrând, mai am un 
sfert de oră de aranjat ceva la direcţie, poţi să mă mai 
aştepţi? 

El răspunse că poate, şi ea, cu un foşnet al rochiei 
proaspete, se întoarse şi dispăru. Şoferul se aplecă înainte, 
îşi rezemă coatele de genunchi şi cu palmele îşi frecă ochii 
şi faţa. Arăta stăpânit de o oboseală care parcă îi plăcea, 
murea parcă de poftă să se culce şi să doarmă. Constanţa 
reveni. 

— Haideţi, tovarăşe Burlacu. 

Se ridică şi ieşiră în stradă. 

— Iliuţă, te invit la cofetăria aceea, zise ea. Şi continuă 
mergând: Eu trebuie să mă duc pe strada cealaltă încă un 


ceas şi o să dau iar ochii cu nişte derbedei, de-aia te-am 
chemat. les de pe undeva nişte derbedei şi se leagă de 
mine. 

El nu zise nimic, parcă n-ar fi auzit. Intrară şi se aşezară 
în colţul cofetăriei. Constanţa ceru îngheţată. 

— Ce fel de derbedei? mormăi el în cele din urmă, parcă 
neatent sau neîncrezător. 

— Sunt de vârsta ta, poate ceva mai mari, zise femeia. Eu 
n-am fost crescută pe Calea Victoriei şi cunosc mahalaua, 
am auzit multe. Dar ce iese din gura ăstora!... La început 
nu-i auzeam, o femeie se învaţă să nu audă pe stradă ce nu 
trebuie, dar ei au observat că ies cu regularitate la o 
anumită oră şi mă aşteaptă. Mergi cu mine? Am să te rog 
însă să nu te legi de ei, fiindcă atunci or să cheme miliţianul 
şi o să fii tratat drept huligan şi dus la miliţie. 

— Nu vă promit, zise el după câtva timp uitându-se pe 
geam. Mergeţi singură. 

Ea îl privi neclintită şi încetă să mai mănânce. El zâmbi. 

— N-aveţi nicio grijă, zise. N-o să ajung în niciun caz la 
miliţie, mă descurc eu! De ce nu mi-aţi spus până acum? 

— Am crezut că or să se plictisească şi or să mă lase în 
pace. 

Deschise geanta şi plăti. El nu prea era atent. Pe cât de 
treaz şi concentrat arăta în maşină, pe atât de absent şi de 
o nepăsare neserioasă arăta afară. 

— Nu v-au făcut nimic? zise el ca din întâmplare. 

— Ba da, răspunse ea. Unul din ei, care e un fel de şefal 
lor... Dar mai bine nu-ţi mai spun! 

Şi nu-i mai spuse. Burlacu îşi plecă fruntea şi mâna care 
se juca cu linguriţa de îngheţată îşi încetini treptat 
mişcarea. Se strâmbă: chestia asta îl cam supăra. 

Se ridicară şi ieşiră. Nu făcură nici zece paşi şi Constanţa 
îl apucă pe băiat şi îl strânse uşor de braţ. 

— Pe trotuarul celălalt, la capătul străzii, lângă 
Alimentara, e un bufet. Acela care se aşază acum la masa 
de lângă câinele care dormitează cu botul pe labe. Elel 


Când o să mă întorc eu de pe strada cealaltă, or să fie 
adunaţi toţi acolo. 

— Duceţi-vă, zise el. Vă aştept aici să vă întoarceţi. Cât 
durează? 

— Peste un ceas sunt înapoi, ţi-am spus. Unde ţi-e 
mintea? 

EI se înveseli parcă, o luă îndărăt şi începu să se plimbe. 
După câtva timp reveni şi se apropie de bufet. Intră 
înăuntru, ceru o halbă de bere, pe care o bău în picioare, 
plăti şi ieşi. Nu aruncă nicio privire nimănui. Lângă cel 
dintâi mai venise încă unul, stăteau afară la o masă. Burlacu 
se îndepărtă. Trecură două fete, îmbrăcate în ţinută 
sportivă. Cel dintâi le urmări cu privirea şi deodată strigă: 

— Mă, hanorac! Mă, n-auzi? şi rosti o înjurătură trivială. 
Una dintre fete chicoti, însă grăbiră paşii amândouă. Unde 
fugi, mă hanorac? Mă, n-auzi? Nu râde, mă! Vino încoace, 
hanorac... şi repetă înjurătura. 

Burlacu traversă, o luă spre cofetărie, se urcă în maşină, 
porni şi dispăru pe după colţ. Făcu un ocol pe străzile 
învecinate, se opri, se dădu jos şi căută ceva în portbagaj. 
Se urcă la loc la volan şi, făcând acelaşi ocol, se întoarse pe 
strada cu bufetul şi opri lin în dreptul celor doi. Scoase 
capul pe geam: 

— Măi, frate, care e strada Clăbucetului? 

Cel dintâi care se aşezase la masă întoarse capul, se 
ridică, se apropie de şofer şi arătă cu mâna. 

— A treia la stânga şi pe urmă la capul ei, la dreapta şi la 
stânga e Clăbucetului. Ce număr cauţi? 

— Caut strada, mă învârtesc p-aici de vreo jumătate de 
oră. Nu vrei să te urci? 'le-aduc înapoi. 

Celălalt ocoli şi se instală cu o veselie afectată lângă 
şofer. Burlacu închise bine uşa. Deodată luă viteză. 

— Nu pe-aici, zise celălalt după câtva timp, ia-o la stânga. 

— N-am voie, e sens interzis. 

Stătea uşor aplecat pe volan, cu privirea înainte. Maşina 
şerpuia acum pe asfalt, ieşise la şosea şi gonea cu viteză. 


— la ascultă, mă, şobolane, de ce te legi tu de sora mea 
pe stradă? zise Burlacu pe neaşteptate. Pe tine te caut, bine 
că te-am găsit. 

— Care soră? zise celălalt deodată alarmat. 

— Aia îmbrăcată în hanorac, răspunse Burlacu cu 
întârziere şi continuă: Ai călcat pe bec, am să te 
nenorocesc. 

Conducea fără să părăsească o clipă parbrizul şi oglinda 
laterală, prin care defila drumul în spate. Arăta celuilalt un 
profil nemişcat, atent şi absorbit. Albul ochiului îi strălucea. 

— Unde lucrezi? la mâna de pe uşă, fiindcă n-o să opresc 
şi o să-ţi rupi gâtul. Ce meserie ai? 

În aceeaşi clipă cu întrebarea, mâna de pe volan se 
desprinse şi se opri cu un sunet plin peste gura celuilalt. 
Acesta sări şi năvăli întâi asupra şoferului, căruia îi dădu 
câteva lovituri dezordonate în cap, apoi se întoarse la uşă, 
hotărât s-o deschidă. Burlacu, conducând cu o mână, căută 
la spate şi scoase de sub pled o cheie franceză. Celălalt se 
înmuie şi se rezemă, ca un beţiv, cu tâmpla de aparatul de 
radio. 

Între timp maşina ieşise din periferie. Burlacu încetini 
viteza şi de astă dată începu să se uite încet la dreapta şi la 
stânga. Rămase cu privirea aţintită spre stânga, şi deodată 
răsuci volanul şi cobori de pe asfalt pe un drum de ţară, plin 
de troscot şi de urme adânci de căruţe. De o parte şi de alta 
a drumului se înălța viță-de-vie pe araci, în depărtare se 
vedea o perdea de lăstăriş. Şoseaua asfaltată nu se mai 
zărea. 

Lângă lăstăriş frână. Deschise uşa şi împinse cu piciorul 
corpul celui leşinat. Acesta alunecă moale lângă roţi şi se 
întinse, bătând pământul ca o păpuşă mare, dezarticulată. 
Deschise ochii gemând, apoi îi închise la loc. Se vedea că se 
trezise, dar de frică nu mai mişca, rămase întins cu un 
picior sub burtă, cu braţele întoarse şi cu obrazul gras, 
imberb, lipit de zgrunţurii de pământ ai drumului. Burlacu 
se dădu jos, se apropie şi deodată piciorul lui zvâcni şi izbi 


de trei ori la rând în figura celui de jos, care brusc, ca un 
animal, se chirci şi îşi feri capul. Burlacu îl contemplă şi 
câteva clipe se scurseră astfel în linişte. Se însera, în largul 
câmpiei se profilau în amurg ţărani călcând rar în urma 
cailor. Soarele asfinţea printre lăstari... 

Băiatul se întoarse la maşină, se urcă şi porni motorul. 
Manevră o singură dată şi întoarse ambalând lung, făcând 
motorul să geamă ascuţit. Apoi o luă încet, aproape domol, 
spre şoseaua asfaltată. 


PARTEA A DOUA 


A doua zi după audiența sa la prim-secretarul raionului 
de partid în raza căruia se aflau Atelierele şi care se arătase 
foarte binevoitor şi îl sfătuise pe fostul cazangiu să se 
adreseze cu problema sa comitetului orăşenesc, Petre 
Sterian se adresă într-adevăr unuia dintre secretarii 
comitetului de partid al Capitalei şi fu primit chiar în ziua 
următoare, în cursul dimineţii. Cu jumătate de oră însă 
înainte, acest secretar chemă la el în birou un alt activist, 
un ins voinic şi negricios, cu capul mare şi sprâncenele 
enorme şi a cărui întreagă înfăţişare ar fi putut face pe 
cineva care ar fi intrat în birou şi n-ar fi ştiut care dintre ei 
e secretar să creadă că el era secretarul, iar celălalt un 
activist mărunt, şi stătură de vorbă îndelung, până se făcu 
ora când trebuia primit fostul preşedinte de sindicat al 
Atelierelor. 

În biroul spaţios, lumina dimineţii pătrundea prin toate 
cele trei ferestre înalte ale acelei clădiri de modă veche, cu 
pereţi groşi, prin care din zgomotul străzii nu parvenea 
decât foarte rar, ca prin vată, claxonul câte unui automobil. 
Era zece dimineaţa şi la ora aceea soarele cădea din plin 
asupra biroului, supărându-l pe secretar; stătea acum la o 
masă din fund - o mică masă de şedinţe, cu şase scaune - şi 
îl asculta pe activist. Pe masă scrumierele erau goale şi 


curate, niciunul dintre ei nu fuma. Erau raşi proaspăt, în 
costume bine croite, şi secretarul părea foarte tânăr, avea 
un zâmbet subţire pe buze şi o strălucire rece în priviri. 
Vorbitorul îi dădea înainte... Avea o frază care se înlănţuia 
reluând neobosit ideile celei precedente. Din pricina asta, 
ceea ce spunea el părea să fie expresia unei vechi indignări 
cu toate că în ton se ferea cu grijă, se străduia chiar, să 
şteargă până şi urma unei bănuieli că n-ar fi obiectiv în cele 
ce relata. 

— ..„.Nu era uşor pentru el, dar sunt împrejurări când nu- 
ţi mai rămâne altceva de făcut... Când nu poţi lua decât o 
singură atitudine, spunea el exprimându-se de parcă ar fi 
citit o dare de seamă sau un raport de cadre. Sunt lucruri 
care se impun de la sine, şi dacă nu te orientezi în direcţia 
lor, toată lumea îşi dă seama că nu mai eşti omul potrivit în 
funcţia pe care o îndeplineşti şi trebuie să te retragi. El a 
considerat că trebuie să se retragă şi a făcut foarte bine! 
Dar se punea problema dacă retragerea lui nu era pripită. 
Fiindcă era mai bine dacă lua o atitudine hotărâtă şi să 
recunoască... 

În această clipă, tăcerea secretarului se aţinti parcă 
brusc asupra activistului şi acesta schimbă imediat şi tonul 
şi ideile: 

— Am şi ajuns la subiect! A fost vorba de-un păcătos, era 
responsabilul financiar al sindicatului. Organiza „reuniuni 
tovărăşeşti”, cu bufet şi tombolă, cu bere, şi mititei, şi 
prăjituri, şi sandvişuri şi le vindea cu un mic suprapreţ, pe 
care îl băga în buzunar fără bătaie de cap, cu bonuri mai 
puţine. Găinar!... Organiza excursii în acelaşi fel. 'Tovarăşul 
financiar începu pe urmă pe nesimţite să nu mai dea timbre 
pentru cotizaţiile pe care i le vărsau sindicaliştii, fapt care 
la început nu fu observat de nimeni, fiindcă ştiţi că timbrele 
nu se emit matematic chiar îndată ce sindicalistul îşi 
depune cotizaţia responsabilului de grupă. Uneori trec 
chiar două săptămâni şi nimeni nu se îngrijorează din 
pricina asta. După ce trecu însă o lună de zile, muncitorii 


cerură timbrele, şi responsabilii de grupă începură să-l 
caute pe tovarăşul financiar să li le dea. Financiarul însă 
chefuia cu telefonistele, lipsea... Se mai scurse o lună de 
zile şi, în sfârşit, preşedintele sindicatului află şi el de toată 
povestea şi îl trase pe responsabil la răspundere. Se 
descoperi că păcătosul cheltuise optsprezece mii de lei pe 
ceasuri de aur, pe care le făcuse cadou celor două prietene 
ale lui, telefonistele, şi cu restul acoperise gestiunea lipsă a 
unui frate, care lucra la o alimentară. În loc să procedeze 
energic şi să-l predea justiţiei, tovarăşul Sterian încercă să 
muşamalizeze istoria, dându-i termen şi ducând chiar 
discuţii cu el să pună banii la loc. Ăla, când a văzut aşa, nu 
s-a grăbit să acopere suma, chefuia mai departe şi organiza 
„reuniuni tovărăşeşti”, aşteptând să fie iertat. Am intervenit 
eu, sesizat de tovarăşii din uzină, şi am chemat miliția şi l-au 
arestat. 

— Care tovarăşi din uzină? 

— Poftim? 

— Ai spus: sesizat de tovarăşii din uzină. Care tovarăşi? 

— Am primit o sesizare din partea direcţiei, un tovarăş 
Stanciu, lucrează acum la Bicaz... Ce avea de făcut Sterian 
în urma lichidării acestei afaceri? Un singur lucru, să 
recunoască deschis greşeala. N-a făcut-o! Ca şi când nu el 
ar fi fost acela care a încercat să-l acopere pe hoţ. A cerut 
să fie pensionat ca vechi cazangiu şi s-a retras... 

— De ce? 

— Poftim? 

Celălalt nu repetă întrebarea. Pe chipul mare, viril, 
negricios, al povestitorului se aşternu timp de câteva clipe o 
expresie derutată. Apoi îşi reveni. 

— De ce s-a retras?! se miră el însuşi. El n-a spus 
propriu-zis că se retrage. loamna trecută, în timpul 
alegerilor sindicale, după câte am aflat, spunea în dreapta 
şi în stânga că se simte cam bolnav şi bineînţeles că n-a mai 
fost propus în comitetul sindical. 

— De ce n-a mai fost propus? 


— Poftim? 

— Ai spus: bineînţeles că n-a mai fost propus. Bineînţeles 
în ce sens: fiindcă zicea el că se simte cam bolnav, sau 
fiindcă s-a considerat că nu mai e bun? 

— Asta nu mai ştiu, n-am urmărit îndeaproape 
chestiunea, zise celălalt, nemaiştiind ce să spună. 

— Ai spus: „a vrut să-l acopere pe hoţ”, „s-a retras.” 
Astea ce sunt, opiniile dumitale personale, sau fapte 
obiective, stabilite pe bază de cercetare? 

— Sunt fapte obiective, răspunse celălalt, cu o voce atât 
de hotărâtă, încât avea nuanţe de protest. 

— Ce fel de fapte obiective sunt ele, când singur 
recunoşti că n-ai urmărit îndeaproape chestiunea? zise 
atunci secretarul, cu un zâmbet subţire şi o licărire ironică, 
tăioasă, în priviri. Şi Stanciu ăla care zici că lucrează acum 
la Bicaz, tot pe baza unor fapte obiective a făcut sesizarea? 
Adu-mi-o s-o citesc şi eu! 

— Să v-o aduc acuma? 

Celălalt nu răspunse. Se lăsă tăcerea, care apoi se 
prelungi. Secretarul se ridică din fotoliu, se duse la birou şi 
apăsă pe un buton. Apăru o femeie. 

— Să poftească tovarăşul Petre Sterian, zise el. Femeia se 
retrase şi Petre Sterian apăru în cadrul uşii. Cel care 
povestise mai înainte întârzie câteva clipe în birou, apoi 
merse degajat spre uşă şi se încrucişă în drum cu fostul 
cazangiu. leşi fără să spună nimic. 

— Ia loc, tovarăşe Sterian, zise secretarul de după birou, 
aşezându-se el însuşi. 


II 


O oră mai târziu, fostul cazangiu se afla în biroul fratelui 


său, la Comitetul raional de partid. Stătea pe canapea 
îndârjit, cu o expresie de împotrivire pe chipul său cu obraji 
care se păstraseră nepătaţi de vârstă, ca şi când briciul n-ar 
fi trecut peste ei, şi cu mustaţa sa groasă, de modă veche, 
acum amestecată cu fire argintii. 

— Totdeauna mi se întâmplă aşa când mă iau după alţii, 
zise el. Eram gata să-ţi dau dreptate şi simţeam o părere de 
rău că am stat atâtea luni şi n-am încercat şi soluţia asta. 
„lovarăşe secretar”, zic, şi încep să-i spun. Dar n-am apucat 
bine să încep că mi-a pierit cheful. Nu ştiu de ce, uite aşa, n- 
am mai avut niciun chef să-i spun nimic. 

— Petrică, parcă ai fi un ou care te uiţi la tine şi nu mai 
poţi de frică să nu cazi jos şi să te spargi, zise loma supărat. 
Cum ar fi trebuit să decurgă, după părerea ta, audiența, ca 
să nu-ţi piară cheful? 

— Tu poţi să mai faci ceva când ştii sigur dinainte că nu 
iese nimic? Poţi? zise Petrică. 

— Dar de ce, ce ţi-a venit, explică-mi. Te rog să-mi explici, 
uite, nu pleci de-aici până nu-mi explici. 

— Pătraşcu Vasile lucrează acum la Comitetul orăşenesc. 
Când am intrat eu acolo în birou, eu intram şi el ieşea. Ai 
înţeles acum? Pătraşcu Vasile, de la raionul de partid, pe 
care l-a îmbrobodit Stanciu... 

Fratele îl privi câtva timp în tăcere. 

— Ai dreptate, zise Toma. Gata, nu mai e nimic de făcut. 
Mergem la tovarăşul Lungu, poate ne primeşte chiar azi, 
mergem amândoi. 

Şi puse mâna pe telefon şi ceru Comitetul Central. Pe 
Lungu, despre care vorbea Toma, îl cunoşteau din timpul 
alegerilor din '46, când plecaseră împreună la ţară, lucrase 
şi el în '33 la Ateliere, dar apoi dispăruse... De la cabinetul 
lui li se răspunse că tovarăşul Lungu îi primea după masă la 
orele şase şi cei doi fraţi se aflau la şase fără zece la 
Informaţii, după care intrară înăuntru şi Lungu îi 


întâmpină. Era un om mic de statură, cu o privire de un 
albastru-cenuşiu, neclintită şi ferită parcă cu pleoapele de 
uimiri sau surprize: pleoapele rămâneau clipe lungi 
coborâte peste ochi, primind numai pe jumătate lumina şi 
impresiile. Parcă asculta cu ochii. Nu-şi ascunse răceala şi 
le spuse celor doi fraţi că numai fiindcă îi cunoştea şi 
bănuieşte despre ce e vorba i-a primit chiar azi, altfel nu i- 
ar fi putut primi, era foarte ocupat, avea de lucru. Şi 
pleoapele i se lăsară peste ochi şi arătă prin tăcere şi 
nemişcare dovada: pe biroul lui se vedeau, împrăştiate, 
hârtii şi broşuri, pagini bătute la maşină şi pagini scrise. 
Băuse cafele şi fumase mult, şi în încăpere stăruia mirosul 
specific, ascuţit al acestor stimulenţi care se solicită şi se 
anulează reciproc şi succesiv în organismul celui care îi 
foloseşte. Apoi tăcerea sa deveni şi mai elocventă: cât le 
trebuia ca să spună de ce au venit? Un sfert de oră le 
ajungea? îi întrebă apoi direct, cu o privire din care se 
putea lesne deduce că el ştia despre ce e vorba şi considera 
inutilă toată istorisirea. Nu, un sfert de oră în niciun caz, 
răspunse Petre Sterian cu o indignare care părea hotărâtă 
să meargă până la cap, nemaiavând ce pierde şi simțind din 
răceala acestui şef că nici de câştigat nu mai avea ce. Mai 
bine pleca dacă nici el nu voia să-l asculte. 

— Uite ce e, Petrică, zise Lungu adresându-se la fel de 
supărat fostului cazangiu. Am şi eu ceva de vorbit cu tine, 
dar acuma n-am timp, o să te chem eu. Acuma ascultă aici: 
eu presupun că ai avut motive serioase să nu-mi dai un 
telefon atunci când s-a întâmplat istoria aceea, aşa că să 
trecem la fapte, uite ce-ţi propun: pune pe hârtie cum s-au 
petrecut lucrurile şi peste două sau trei săptămâni te chem 
să stăm şi de vorbă, îţi convine soluţia? Sunt foarte prins 
acum, altfel, din moment ce tot ai venit, te-aş fi ascultat şi aş 
fi căutat să văd cum stau lucrurile şi în ce sens pot fi 
soluționate, dar sunt foarte ocupat. Ai primit vreo sancţiune 
în organizaţie? 

— Nu, spuse Petre. 


— Halal! murmură Lungu posomorât. Ar fi trebuit să 
primeşti, dacă ne orientăm după unele declaraţii, în orice 
caz, nu te îndoi de părerea mea; ştiu că ai fost presat din 
toate părţile, de către directorul Atelierelor şi toţi şefii lui, 
să-l acoperi pe porcul ăla... Nu trebuia, Petrică, să accepți... 
Tu erai preşedintele sindicatului şi obrazul tău, nu al lor, 
era pus în discuţie... acuma să nu mai discutăm despre 
asta... Du-te acasă şi stai liniştit. O să te chem... 

— Trebuia de la început să fi venit la el, recunoscu 
Petrică afară, aproape tremurând de emoție. Ai auzit? 
Halal, aşa a zis! Cred şi eu! Le... 

Şi aici fostul cazangiu îşi trase adânc răsuflarea şi înjură 
crâncen pe cineva, cu privirea lui naivă sticlind de furie. 


III 


Ajuns la uzină, Vale îi dădu surorii lui un telefon şi o 
întrebă când putea să-i facă o vizită. Săptămâna asta lucra 
după-amiază, ce făcea ea săptămâna viitoare, luni, de pildă? 
Nimic, zise ea, nu făcea nimic deosebit, putea să vină s-o 
vadă luni după prânz. Avea o voce foarte liniştită. „Foarte 
bine! gândi Vale şi închise telefonul. Foarte bine că e 
liniştită.” 

Se afla în biroul secţiei, erau orele trei fără un sfert după- 
amiază, începea schimbul. Vale îşi scoase haina, deschise 
uşa unui dulap de metal şi îşi îmbrăcă salopeta. Căută în 
buzunarele ei şi scoase o vizetă albastră cu ramă de piele. 
Tot atunci intră pe uşă cineva şi salută cu două degete la 
ureche. Această ureche, chipul însuşi al omului, şorţul lui de 
azbest aveau toate culoarea fumurie, neagră, a materialelor 
de fier. 


— A plecat Răducanu? îl întrebă Vale. 

— Nu, v-a aşteptat. 

Un al doilea se ivi în birou şi salută. 

— Ce aştepţi, tovarăşe, de ce n-ai plecat? zise Vale. 

— Vreau să văd şarja. 

Acest al doilea om era foarte tânăr. Privirea lui strălucea. 
Se legăna alene când pe un picior, când pe celălalt, plutea 
parcă în beţia propriei lui oboseli. 

— Ce material aţi avut? 

— “Ţevi de tun. Pe la orele... 

Dar nu se mai auzi ce spuse, un al treilea deschise uşa şi 
aerul sub presiune parcă astupă cu palma gura omului. Cel 
care intrase era un ins de vreo cincizeci de ani, cu mişcări 
elastice. Se vedea că toată viaţa lui făcuse sport. Paşii i se 
întindeau ca şi când ar fi schiat. Uşa se închise şi noul-venit, 
care era de fapt şeful lui Vale, fu informat despre ceea ce 
vorbiseră înainte cei trei. 

— Să vedem, zise el. 

leşiră cu toţii afară. Omul cu mişcări elastice făcu un 
gest: uşa cuptorului se înălţă. Cei doi care îl întâmpinaseră 
pe Vale se precipitară cu o imensă lingură în adâncul 
incandescent al masei lichide şi luară o probă; Vale şi şeful 
său mai în vârstă scrutau cuptorul prin vizete; începură 
apoi să scruteze lichidul de probă, care, vărsat într-un tub, 
producea artificii scânteietoare. 

— Ce ziceţi? strigă Vale. 

— E în regulă, mai băgaţi var, zise inginerul-şef. Topitorii 
puseră mâna pe lopeţi şi începură să arunce var, apoi uşa 
cuptorului se lăsă rapid peste şuieratul intens al flăcărilor, 
şi oţelarii se împrăştiară pe platformă, ştergându-şi frunţile 
de sudoare. 

Deasupra lor, pe o bară transversală, se vedea o 
pancartă, pe care scria cu litere de hârtie Brigada 
tineretului, iar jos, pe peretele din stânga, o hârtie în 
chenar lipită pe o tablă de lemn arăta o săgeată roşie, 
frântă întâi, apoi urcând şi coborând şi în cele din urmă 


ţâşnind spre extremitatea chenarului, ca o foaie de 
temperatură sau ca un semn magic. Niciun indiciu nu arăta 
ce semnificaţie practică aveau acele litere, prin ce se 
deosebea, datorită lor, cuptorul acesta de aici de celelalte. 
Această brigadă avea totuşi o istorie... 

Cu opt luni în urmă trecuse pe aici cunoscutul inginer-şef 
cu ochelarii lui fumurii tăiaţi sub formă de hexagon, însoţit 
de directorul tehnic al uzinei şi de încă unul nou, un băiat 
voinic şi tăcut, care mergea docil, dar atent, alături de ei, şi 
care arunca din când în când, pe sub sprâncene, priviri în 
dreapta şi în stânga, se vedea că mai fusese pe aici, îi erau 
cunoscute figurile pe care le întâlnea şi aşezarea secţiei. 

— lată cuptorul numărul unu, spusese directorul tehnic. 
O să intre peste câteva săptămâni în reparaţie generală, n-a 
dat randament! 

Şi trecuseră mai departe, până ce se opriseră în dreptul 
celui din urmă, la care noul inginer fusese repartizat. 

A doua zi, Vale (el era acela) urca scara secţiei cu haina 
pe braţ, prima lui zi de proaspăt inginer, era ora şapte 
dimineaţa. Când ajunse pe platformă, o pereche de ochi îl şi 
luă în primire şi-l urmări măsurându-l de jos de la picioare 
până în creştet. Stătea pe o grămadă de metal îngheţat şi 
mânca un sandviş. Tot atunci se apropie un altul care ţinea 
un vătrai în mână, pe care îl aruncă departe pe podea, 
făcând un zgomot asurzitor. Se prezentă: 

— Îmi daţi voie, prim-topitorul Mateescu. Arătă cu braţul 
o uşă în stânga şi, făcând semn cu capul, strigă: tovarăşe 
inginer, veniţi, vă rugăm, două minute... 

O luară câteşitrei într-acolo şi intrară în birou. Nu era 
nimeni. O masă acoperită cu carton roz, plin de iscălituri şi 
cifre, un grafic mic pe perete, un calendar, un telefon, un 
singur scaun. Prim-topitorul se aşeză pe colţul mesei şi nu 
spuse nimic; se uita afară prin uşa rămasă deschisă şi după 
ce văzu că vine şi celălalt, îşi întoarse privirea spre 
inginerul cel nou şi explică: 

— Vrem să vă întrebăm ceva. 


În birou intră cel aşteptat, un ins mic de statură, în 
costum sport, cu şapca pe cap. Se recomandă: maistrul 
Săndulescu, iar cei doi topitori se mişcară în aşa fel încât 
inginerul cel nou să-l aibă în faţă pe acest om mic de 
statură. Gesturile sale reţinute şi o anumită fixitate a privirii 
cu vagi labe de gâscă la colţul ochilor trădau pe omul 
căsătorit, având chiar copii. 

Avu o scurtă ezitare, se opri şi se consultă din priviri cu 
cei doi. Aceştia clătinară din cap imperceptibil, dând din 
umeri: dă-i înainte fără ocoluri! 

— Ieri, când aţi trecut pe aici, tovarăşul director tehnic a 
spus: cuptorul unu n-a dat randament. Uite ce vă rugăm 
noi, dumneavoastră aţi fost repartizat la cuptorul cinci: 
foarte bine! Aţi putea să treceţi pe la noi peste vreo trei 
săptămâni, aşa, de curiozitate? 

— Nu înţeleg despre ce e vorba, dar am să trec, dacă 
asta vă interesează, zise Vale. 

„Am să trec peste trei săptămâni pe la ei, să văd despre 
ce poate fi vorba, gândise, probabil că au ceva cu directorul 
tehnic al uzinei şi vor să probeze ceva împotriva lui. Sau 
poate că n-au nimic cu el, ci poate cu altcineva, o să 
vedem...” 

Nu se împliniră însă aceste trei săptămâni. Într-o 
dimineaţă, când trecea ca de obicei spre echipa sa, cel 
numit Mateescu îi tăie iarăşi drumul şi îi arătă cu mâna 
cuptorul său, care acum tăcea, se vedeau uşa deschisă, 
focurile stinse, şi zidari călare pe el lovindu-l cu ciocanele şi 
dezvelindu-i schelăria metalică. Mateescu îşi arătă oamenii 
împrăştiaţi pe platformă, cei mai mulţi adolescenţi, în 
salopete, cu mâinile încă subţiri, cu gâturile parcă prea 
lungi şi golaşe. Era foarte supărat. 

— Acum trebuie să stăm şi să ne uităm. 

Se apropie şi omul cel mic, cu şapca pe cap, care parcă 
înţelese ce trebuia făcut ca să-l explice pe Mateescu. 

— Să vă spunem despre ce e vorba, zise el cu un glas 
potolit, ca şi când ar fi vrut să arate că dacă supărarea lui 


Mateescu poate să facă impresia că exagerează, glasul său 
calm exprimă adevărul curat. Serviciul aprovizionării şi alţi 
tovarăşi şi-au concentrat toate forţele la cuptorul cinci şi le 
creează lor toate condiţiile. Dumneavoastră ştiţi că o şarjă 
de şpan durează mult şi trebuie să te lupţi cu ea ore întregi 
să nu-ţi găurească vatra, se face mămăligă în cuptor. Ei, 
ştiţi că tot şpanul ni-l trimit nouă? Şi cu toate astea, 
cuptorul a fost bine îngrijit şi a dat randament. Acum, uitaţi- 
vă, ni-l dărâmă! Vreţi să veniţi până jos? 

Coborâră jos sub cuptor, printre gurile de aer şi coşuri. 
Vale se uită prin ele câteva minute, scrutându-le cu atenţie. 

— Sunt destul de arse, zise el. 

— Îmi pare rău, tovarăşe inginer, rosti maistrul cu o voce 
netedă, totuşi explicativ, să nu-l jignească pe tânărul 
specialist, dar noi mai puteam da aici cel puţin treizeci de 
şarje. Au fost aruncate milioane pe fereastră. „Răspunzi 
dumneata dacă se prăbuşeşte vatra cu şarjă în ea?” m-a 
întrebat inginerul-şef. „Răspund, tovarăşe” i-am spus. „Nu 
răspunzi dumneata, eu răspund” a zis şi nici n-a vrut să mai 
stea la discuţie. 

Urcară. „Ce doresc de la mine? se întrebă Vale. N-au 
dreptate, cuptorul trebuia dărâmat. Dar ce doresc?!” Ei îi 
mărturisiră atunci fără ocol: inginerul lor e un om care se 
mulţumeşte să ia situaţia aşa cum e, nu-şi ajută oamenii, 
vine, se uită, asistă la elaborarea şarjelor, face tot ce 
trebuie, într-un cuvânt, e un inginer bun, afară de un singur 
lucru: nu vrea să insiste. Să insiste în ce sens? întrebă Vale, 
şi după lungi explicaţii ocolite află de la ei că vor să lucreze 
bine şi să câştige şi n-au un şef pe placul lor, care să-i ajute. 
Li se distribuie materia primă care le creează ore moarte, 
în timp ce alţii sunt favorizați. „Irebuie să verific dacă e 
adevărat, gândi Vale. Dacă e, o să lucrez cu ei şi o să-i 
sprijin. Nu e admisibil ca producţia să sufere pentru că nu 
ştiu cine favorizează, nu ştiu de ce, cutare sector, în dauna 
altora.” 


Verifică şi află că era adevărat. Cuptorul fruntaş era sub 
atenţia şefului secţiei şi a serviciului aprovizionării, iar 
prim-topitorul, elogiat în presă. Era un topitor bun, Vale îşi 
dădu seama, dar nu-l plăcu. „Celui ce are, răspunse acest 
oţelar când Vale îl întrebă de ce e favorizat, i se mai dă, iar 
celui ce nu are i se mai ia şi ce are.” „Da, văd eu că eşti un 
cititor pasionat al Bibliei”, zise Vale, şi se uită cu atenţie la 
el să-şi dea seama dacă nu cumva chiar şi era, dar îi fu 
imposibil să ghicească, credincioşii moderni deosebindu-se 
de cei clasici prin aceea că nu li se mai putea citi ca altădată 
exaltarea pe chip sau în priviri. „Da, repetă Vale, cunosc 
parabola, dar aşa nu se poate! Am să plec de la voi. Şi 
atunci o să vedem noi cui trebuie să i se mai dea şi cui nu.” 

Comitetul UTM al uzinei îl anunţă în acest timp că 
dosarul său de utemist a sosit de la facultate şi că Sava 
Petre, secretarul comitetului, îl invită să treacă pe la el să 
stea puţin de vorbă împreună. 

Vale se prezentă. Sava nu-i spuse nimic deosebit, deşi 
avea aerul. Că, zise el, îi pare bine că tovarăşul Sterian face 
parte din organizaţia uzinei. Şi spera să găsească în el un 
utemist bun, care să răspundă la toate chemările 
organizaţiei şi nu numai să răspundă la chemări, ci să aibă 
şi iniţiative. Mai mult, nu se îndoia că tovarăşul Sterian nu 
va ocoli comitetul UTIM şi dacă o să aibă vreodată o 
problemă pe care n-o să poată s-o rezolve singur, să vină 
aici, la el, la Sava în persoană. Cum se simţea de când lucra 
aici? Avea ceva de spus, vreo nemulţumire, vreo sesizare?... 
Nu, nimic! îşi întinseră mâinile şi se despărţiră. 

Coborând scările, Vale se opri deodată brusc şi vru să se 
întoarcă imediat înapoi. „Irebuie să rumeg ideea la rece, îşi 
spuse în timp ce inima îi bătea de emoție. O să mă gândesc 
şi o să văd. Mi se pare că am găsit. Dar de fapt n-are niciun 
rost să mai mă gândesc.” 

Şi se întoarse îndărăt pe scări şi intră iar în biroul 
activistului, îi venise imediat în minte istoria celor de la 
cuptorul unu şi parcă îi văzuse înaintea lui pe adolescenţii 


aceia necalificaţi cu gâturile lor golaşe privindu-l de 
departe cu speranţa în luminile ochilor, în timp ce şefii lor, 
Săndulescu şi Mateescu, îi explicau lui despre ce era vorba, 
şi Mateescu striga că el trebuie să crească şi cadre, să-şi 
califice singur oamenii... „De ce singur? se întrebase Vale. O 
s-o facem împreună, în mod organizat”, şi îi trecuse prin 
minte ideea înfiinţării unei brigăzi de tineri, chiar la 
cuptorul acela. O brigadă sau un cuptor al tineretului, după 
cum va găsi de cuviinţă şi acest Sava, denumirea n-o să fie o 
problemă. 

— Şi care ar fi obiectivele? îl întrebă Sava după ce îl 
ascultă. Eu am înţeles, dar trebuie să formulăm obiectivele 
în aşa fel încât să fie clar pentru comitetul de partid şi 
direcţie de ce e necesară înfiinţarea acestei brigăzi şi să ne 
sprijine, altfel n-o să iasă nimic. E nevoie de o mişcare de 
cadre, să grupăm utemiştii şi de la alte cuptoare şi să 
organizăm o discuţie de constituire. Lasă-mă să pregătesc 
terenul. 

Sava pregăti acest teren şi Vale află, nu fără uimire, şi 
obiectivele care urmau să fie atinse de brigadă, formulate 
pe puncte, astfel: întâi, producţie peste plan, doi, calificarea 
tinerilor în condiţii organizate prin brigadă, şi trei, 
intensificarea activităţii utemiştilor în rândurile tineretului. 
Punctul acesta din urmă era cam, hm! Nu se putea spune 
că era abstract, fiindcă era de fapt concret, dar parcă nu de 
tot concret, cum adică intensificarea activităţii utemiştilor 
în rândurile tineretului? Vasăzică exista o activitate a 
utemiştilor şi brigada urma s-o intensifice? Bineînţeles, era 
foarte clar! Şi intensificarea aceasta urma să aibă loc în 
rândurile tineretului neutemist? „Nu, tot despre utemişti e 
vorba, dar nu numai despre ei, las-o aşa, zise Sava, e foarte 
bine aşa, punctul acesta e cel care a plăcut tovarăşului 
Negoescu, secretarul comitetului de partid, şi el ne-a 
susţinut la direcţie. E bine aşa cum am lucrat eu; va trebui 
să iei cuvântul la constituire şi să dezvolţi aceste puncte. 
După aceea trecem la treabă.” 


IV 


Organizarea dură două săptămâni, timp în care se 
termină şi rezidirea cuptorului la care lucra echipa lui 
Mateescu. Se dădu drumul la focuri şi „Brigada tineretului” 
luă astfel fiinţa. Ciocnirea ei cu cei care favorizau cuptorul 
fruntaş se produse însă din primele ore. Vale refuză să 
încarce cuptorul numai cu şpan. Focurile ardeau în gol şi 
oţelarii stăteau în aşteptare. Primul care apăru pe 
platformă fu inginerul-şef al secţiei, care îl avertiză pe 
tânărul şef de brigadă că s-ar putea să fie sancţionat. Vale 
evită însă ciocnirea cu el, îi dădu de înţeles că el consideră 
că toată vina o poartă aprovizionarea, deşi ştia că nu era 
aşa, şi îl rugă să-l cheme pe platformă pe şeful serviciului 
aprovizionării. Inginerul-şef îl chemă. 

— Eu alte materiale nu vă dau, strigă şeful aprovizionării. 
V-o spun din capul locului. Mergeţi şi reclamaţi, faceţi ce 
ştiţi, nu mă priveşte. 

Dădea din mâini, răcnea, trântea uşile şi izbea cu vârful 
bocancului în obiectele pe care le întâlnea în cale, deşi 
înfăţişarea lui solemnă nu prea se potrivea cu aceste 
izbucniri dezordonate ale corpului. Fără să se uite la Vale, îl 
arătă cu mâna înapoi, strigând: degeaba aşteaptă, alea sunt 
materialele; să pună mâna şi să încarce cuptorul, dacă vrea 
să nu i se întâmple cine ştie ce. 

— Ce ai dumneata cu mine? zise Vale mirat. Dumneata 
trebuie să repartizezi în mod egal materia primă, nu ţi-a dat 
nimeni dispoziţie să-mi trimiţi mie tot şpanul. 

— Mergeţi şi reclamaţi, strigă şeful aprovizionării ca un 
surd. 

— Am impresia că-ţi face plăcere să te reclam. Am să te 
reclam, n-ai nicio grijă. Sabotezi „Cuptorul tineretului”. 


Această propoziţie îl făcu pe ins să se holbeze: ce mai era 
şi asta, „Cuptorul tineretului”? De unde mai răsărise şi ăsta 
cu aşa-zisul lui cuptor al tineretului? Dispăru de pe 
platformă  gesticulând mai departe, nedumerit şi 
dispreţuitor. 

Maistrul Săndulescu şi prim-topitorul Mateescu stăteau 
lângă Vale cu ochii strălucind de tensiunea ciocnirii. Ce 
avea să iasă? 

— Să nu vă lăsaţi, zise maistrul urmărindu-l pe Vale pe 
platformă încoace şi încolo. Dacă vă lăsaţi acum, nu mai e 
nimic de făcut. 

Al treilea care apăru pe platformă fu omul cu ochelari 
fumurii, care se închise cu Vale în birou şi îi atrase atenţia 
că atitudinea lui poate să aibă consecinţe neplăcute. Şi îşi 
scoase ochelarii hexagonali, descoperind nişte priviri dure 
şi reci care îl intimidară pe tânăr. 

„Mă intimidează, gândi Vale, vrea să mă facă să simt 
exact care e locul meu în ierarhia conducerii producţiei şi 
vrea să-mi sugereze că nu sunt nimic şi că nu trebuie să fac 
nimic fără el şi fără toată ierarhia, dacă vreau cumva să fiu 
ceva. Nici nu fac, dar n-am de gând să înţeleg prin ierarhie 
ceea ce vrea el să-mi sugereze.” 

— Cine v-a spus să vă luaţi angajamente care nu se pot 
respecta? Pe mine m-aţi întrebat când v-aţi luat acest 
angajament? zise directorul-adjunct. 

— Tovarăşul director general a fost de faţă la şedinţa 
UTM când s-a înfiinţat „Brigada tineretului”, răspunse Vale. 
Am crezut că sunteţi la curent. Pe urmă, vă rog să mă 
scuzaţi, ce părere aveţi dumneavoastră de felul cum 
lucrează serviciul aprovizionării? Oare materialele pe care 
le primeşte uzina sunt proprietatea personală a acestui şef 
de serviciu, ca să le manevreze cum vrea el? Nimeni n-are 
acest drept. 

Spunând acestea, Vale îşi feri privirea de aceea a acestui 
şef, se posomori şi nu mai zise nimic. Se agăţase de serviciul 
aprovizionării, deşi ştia că şeful secţiei SM este acela care 


emite bonurile de materiale şi distribuie materia primă 
cuptoarelor. Voia însă să deplaseze conflictul în afara secţiei 
pentru a-i da şefului său direct posibilitatea să se desprindă 
şi dacă nu să-l susţină, în orice caz să-l neutralizeze. 
Manevra reuşea, inginerul-şef al secţiei se făcuse nevăzut. 
Maistrul Săndulescu intră în birou şi anunţă că au sosit pe 
platformă tovarăşul Negoescu, secretarul comitetului de 
partid, şi Sava de la UTM. Vale şi omul cu ochelari fumurii 
se ridicară şi ieşiră. 

— Unde e şeful aprovizionării? zise Negoescu. Să vie 
încoace. 

Cel chemat sosi şi începu să se bâlbâie: că n-are altă 
materie primă, că de unde să ia el materia primă pe placul 
fiecăruia? (Într-un fel ciudat, insul lua asupra lui învinuirea 
care de fapt plana asupra conducerii secţiei oţelăriei.) 

—  Tovarăşe, zise secretarul comitetului de partid 
prevenitor, aici s-a înfiinţat „Brigada tineretului”. Nu zic să-i 
protejezi, ar fi nejust, dar de ce le faci greutăţi? Nu-ţi mai 
place această funcţie? Spune-ne limpede, te eliberăm şi te 
numim într-un loc mai potrivit. 

— Primeşte şpagă de la cuptorul cinci, se auzi atunci 
glasul cuiva. 

Cel care rostise aceste cuvinte le rostise cu jumătate 
voce, să-l audă, şi în acelaşi timp să nu-l audă secretarul, în 
orice caz, să-l audă bine şeful aprovizionării. Acesta auzi, 
întoarse capul, îi aruncă o privire atentă, scurtă, 
sfredelitoare, apoi privirea sa reveni, ca şi când n-ar fi văzut 
nimic, nepăsătoare şi plină de dispreţ. 

Atunci apăru de unde se ascunsese inginerul-şef al secţiei 
şi, prefăcându-se că nu ştie despre ce e vorba, ceru 
lămuriri. Cum se poate?! sări el indignat după ce i se 
explică. Imediat să se încarce altă materie primă şi şpanul 
să se distribuie egal la toate cuptoarele. Cum, dar asta se 
întâmplă pentru prima oară, aşa ceva n-o să se mai... şi cine 
va mai încerca să-i calce dispoziţiile, va fi... 


Arăta indignat la culme în timp ce vagonetele cu şpan, 
aglomerate pe platforma cuptorului unu, porniră şi spre 
celelalte cuptoare.  Supraveghe el însuşi operaţia 
reproşându-i lui Vale prin mişcări din cap faptul că nu i s-a 
plâns lui din prima clipă. Echipa începu încărcarea 
cuptorului cu materia primă proaspăt primită. Adolescenţii 
erau radioşi. Bătălia se terminase. 

„Cuptorul tineretului” începu astfel să dea oţel şi graficul 
său urca încet, crescând de la o lună la alta, în ciuda 
faptului că din când în când tot se mai aglomera şpanul pe 
platforma lor, mai ales când Vale ieşea din schimb. Din nou 
trebuia să fie atunci ridicată chestiunea în şedinţă şi din 
nou criticat şeful aprovizionării. Faptul începea să devină 
proverbial, capra, adică inginerul-şef al secţiei, făcea ceea 
ce spune proverbul, şi oaia, adică şeful aprovizionării, o 
păţea, numai că Vale, uimit, află că acesta din urmă nu era 
deloc oaie, că era într-adevăr implicat în această acţiune 
arbitrară de favorizare într-un fel care lui Vale îi scăpa, dar 
oţelarii îl asigurară că aşa stăteau lucrurile şi că individul 
era foarte obraznic: îl urau, iar cu inginerul lor şef n-aveau 
NIMIC. 

Vale se încrucişa adesea cu prim-topitorul fruntaş, cel cu 
citatul din Biblie, şi acesta îşi apropia faţa de a lui şi striga 
înţelegător: „Fiţi atent, tovarăşe inginer, că Mateescu o să 
dărâme într-o zi cuptorul peste dumneavoastră; păziţi-vă!” 

Era şmecher acest oţelar, dar era într-adevăr foarte 
priceput, şi nu se supără şi nu purtă pică nimănui când 
începu să nu mai câştige chiar atât cât câştiga înainte. 
„Principalul e să dăm metal mult, zise el când graficele 
atinseră cam aceeaşi înălţime; de când aţi venit 
dumneavoastră, oţelăriile SM şi-au depăşit planul.” 

Părea să fie sincer. Drept răspuns, Vale râse. 

Pe platformă, oţelarii preparau un fel de pastă de 
culoarea cenuşii. Cu lopeţile, începură să arunce din 
această pastă pe gura deschisă a cuptorului. Se urmăreau 
unul pe altul în cerc, ajungeau în dreptul flăcărilor, 


aruncau, îşi fereau faţa şi apoi reveneau înfigându-şi din 
nou lopeţile în grămada cenuşie. Vale părăsi platforma şi 
începu să urce scările din fund. Pătrunse în laboratorul 
oţelăriei. 

— Proba de la unu? întrebă. 

— Proba de la unu, tovarăşă lIliade, răspunse chimistul- 
şef. 

Din fundul laboratorului, dintre recipiente şi eprubete, 
întoarse faţa spre el o fată pe care Vale n-o mai văzuse 
acolo. Când o privi, rămase câteva clipe nemişcat, apoi 
începu să se apropie încet de ea. 

— Ce e cu tine aici? o întrebă. 

Ea nu răspunse nimic, mâna îi tremura vizibil pe o 
eprubetă în care tocmai se precipita ceva. Nu se uită la el, 
iar mişcarea mâinilor îi deveni parcă şi mai nesigură, îi era 
teamă să se uite la el, părea evident cuprinsă de panică. 
Avea talia ca de trestie, umerii mici, părul blond, tăiat scurt 
în bucle împrăştiate; fruntea ei era ceea ce avea deosebit, 
era descoperită şi uşor bombată şi dădea întregii ei 
înfăţişări noblețea vârstei. Se îndepărtă apoi cu paşi uşori, 
continuând să tacă, revenind şi îndepărtându-se iar, 
străduindu-se vizibil să fie atentă doar la lucrul ei. Nu i se 
vedea rochia la gât şi nici la genunchi şi părea goală sub 
halatul alb. 

— Mi-am luat examenul de stat şi am fost numită aici, zise 
ea în cele din urmă. 

Ceva îi scăpă atunci din mână, o eprubetă, care se sparse 
cu zgomot. Tânărul îşi feri privirea. O întrebă cu un glas 
rece când a venit, probabil de curând, fiindcă... Venise de o 
săptămână şi lucrase noaptea, răspunse ea întrerupându-l, 
şi îi spuse că în sesiunea din vara trecută căzuse, abia în 
ianuarie reuşise să-şi ia examenul de stat. Vorbind, îşi 
revenise cu totul şi lucra acum la descompunerea probei cu 
mişcări sigure şi calme. Vale tăcea. Prin geamul din faţă, de 
la înălţimea la care se afla laboratorul, se vedea în 
depărtare Capitala, un oraş parcă necunoscut, întins pe 


câmpie, strălucind sub razele soarelui de primăvară. În 
laborator era linişte desăvârşită şi afară se vedeau pâlcuri 
de ciori negre zburând şi aşezându-se pe întinderea verde, 
presărată ici-colo cu gropi. În stânga se întindeau livezi pe 
uşoare coline, vagi unduiri care se topeau în depărtare. 

Vale se smulse ca dintr-o inerție şi se îndepărtă. Pe 
platforma  oţelăriei, sub supravegherea  maistrului 
Săndulescu, pregăteau materiale pentru repararea vetrei. 
Se dădu semnalul de chemare a oalei de turnare. Vale şi 
inginerul-şef al secţiei urcară pe brâul cuptorului şi îşi 
scoaseră vizetele din buzunare în timp ce oţelarii se 
împrăştiară la posturile lor. Mateescu izbea în spatele 
cuptorului cu un drug ascuţit la cap. În aşteptarea 
eliberării, cuptorul parcă îşi înteţea căldura. Tot izbind, 
apăru deodată o şuviţă albă care se coloră brusc în roşu- 
crud. Grumazul prim-topitorului se încordă, izbiturile se 
înteţiră. Firişorul crescu şi deveni şuvoi, începu să curgă în 
oala imensă, între jgheab şi fundul oalei se revărsă în aer o 
jerbă de scântei, care inundă şi parcă dilată, făcându-i 
imateriali, pereţii halei. Mateescu se retrase, ferindu-şi faţa 
cu braţul, Vale, inginerul-şef şi tehnicienii duseră vizetele la 
ochi. Radiațiile luminoase  pătrundeau chipurile şi 
dezvăluiau, în fulgerări scurte, expresii de triumf, parcă 
demonice. 

Doctorul Sârbu comunică abia la spital doctorului 
Stamate, cel pe care îl căutase imediat la telefon după ce 
Vale îi relatase ce era cu fostul soţ al surorii lui, ştirea că 
doctorul Munteanu evadase din lumea medicală. În aceeaşi 
dimineaţă primi însă un telefon de la redacţia revistei 
Neurologie, psihiatrie şi neurochirurgie, revistă în 
conducerea căreia lucrase până de curând şi unde 
trimisese un fragment din studiul său despre Neurastenia 
bătrâneții. Redacţia îi cerea acum studiul ca să-l publice în 
întregime. Studiul întreg se afla însă la acelaşi doctor 
Stamate, care îl ţinea de o săptămână acasă şi întârzia să se 
pronunţe. 


— "Te rog să-mi aduci studiul, indiferent dacă l-ai citit sau 
nu, zise doctorul Sârbu supărat. 

— Studiul e la mine, ţi l-am adus de ieri, dar am uitat să-ţi 
spun, zise doctorul Stamate. Poftim studiul. 

Trase sertarul biroului şi scoase afară un dosar. Avea 
gesturi moi, istovite. Suferea parcă de ceva. „lu ai 
preocupări ştiinţifice şi îngrijorări înalte, în timp ce pe mine 
mă părăsesc puterile, nu mai pot să suport”, părea să spună 
privirea lui. 

Era adevărat că în general doctorul Stamate avea 
această figură, adică te aşteptai ca dintr-un moment într- 
altul puterile să-l părăsească şi să cadă leşinat la picioarele 
celui cu care stătea de vorbă. Parcă abia sufla, glasul îi era 
mic şi tărăgănat, pleoapele istovite, pe jumătate închise, 
gesturile moi şi puţine şi avea şi o anume paloare. Totuşi nu 
căzuse niciodată, deşi statura lui mică se flencânea cu 
adevărat în mers şi picioarele doar că n-o luau razna, ba 
mai mult chiar, odată ţinuse o comunicare atât de lungă, de 
minuțioasă şi de documentată, încât alţii au fost gata să 
leşine în bănci, în timp ce el stătea în picioare la pupitru şi 
nu mai termina de citit. Era foarte erudit, dacă la acest 
cuvânt, care şi aşa spune destul despre capacitatea de a 
înmagazina a unui creier, se mai poate adăuga cuvântul 
foarte. Colegul său, doctorul Sârbu, nici nu se mai obosea 
să se ducă la bibliotecă, îl întreba direct pe doctorul 
Stamate şi acesta îl călăuzea fără efort. Tot aşa îi dăduse şi 
studiul său, cu deplina certitudine că va obţine de la el cea 
mai exactă apreciere. Numai că din când în când i se 
întâmpla doctorului Stamate câte ceva în spital, care îl 
arunca literalmente în afara oricărei preocupări ştiinţifice. 

— Ce e cu tine, dragă Stamate? îl întrebă doctorul Sârbu 
după ce sfârşiră vizita în saloane. lar te-au chemat să muţi 
cărămizi dintr-un loc în altul? 

Doctorul Stamate era încă utemist şi într-o zi organizaţia 
din spital îi chemase pe toţi utemiştii la muncă voluntară, la 
căratul unor cărămizi care trebuiau mutate din locul unde 


se aflau, într-alt loc. Utemiştii erau bine dispuşi, spre 
deosebire de doctorul Stamate, căruia îi cădeau cărămizile 
din mână, şi stârnea astfel veselia nestăpânită a tinerelor 
surori, care parcă se jucau cu ele. Odată, se afla singur în 
birou şi a intrat cineva peste el, o femeie pe care doctorul 
Stamate n-o cunoştea. „De ce păstrezi dumneata acest 
portret aici?” l-a întrebat ea arătându-i singurul portret 
existent pe pereţii micii încăperi, o copie după o gravură a 
domnitorului Dimitrie Cantemir. Doctorul Stamate s-a uitat 
şi el la portret şi a dat din umeri. „Nu l-am pus eu şi habar 
n-am cum a ajuns aici!” a răspuns. Femeia i-a replicat: „Aşa 
înţelegi dumneata să te alături clasei muncitoare?” „Repet, 
nu a fost pus aici de mine” i-a răspuns doctorul Stamate cu 
o voce blândă. „Şi dacă ai fi găsit aici portretul lui Hitler tot 
aşa ai fi spus, că nu l-ai adus dumneata?” „Mai întâi, 
Cantemir nu e Hitler, şi în al doilea rând, află că n-am să-l 
mai scot de aici, fiindcă nu văd motivul. Cantemir a fost unul 
dintre cei mai mari învăţaţi ai timpului său şi, în plus, a fost 
un domnitor român care a luptat împotriva jugului turcesc. 
Ridică-ţi nivelul înainte de a veni aici să mă insulţi pe mine.” 
„Nu te insultă nimeni, dar alte portrete n-ai mai găsit să 
pui?” “Într-adevăr, a remarcat şi doctorul Sârbu după ce a 
ascultat relatarea incidentului, alte portrete mai apropiate 
de epoca noastră n-ai mai găsit?” „Dar nu l-am pus eu 
acolo”, i-a răspuns doctorul Stamate deprimat. 

Astăzi arăta la fel ca în ziua aceea. 

— Ce este? insistă doctorul Sârbu. 

— Ai citit gazeta de perete? 

Doctorul Sârbu dădu din umeri. N-o citise. Ce putea fi 
într-o gazetă de perete?! Porniră amândoi spre holul 
pavilionului. Se opriră în dreptul gazetei de perete şi 
doctorul Sârbu citi în ea un articol semnat de o soră: se 
critica atitudinea duşmănoasă a unor doctori care nu 
înţeleg să se alăture maselor, cum era doctorul Stamate, 
care la manifestaţia de 1 Mai a lăsat steagul lângă un pom 
şi a părăsit rândurile. 


— Nu e adevărat, ştii şi tu, zise doctorul Stamate. O să 
ridice chestiunea şi în şedinţă. 

— Bine, o s-o ridice, aranjez eu chestia asta. Spune-mi 
despre studiul meu, ce părere ai, zise doctorul Sârbu. Am 
impresia că tonul meu e nepotrivit, ca şi când aş fi 
descoperit leacul împotriva cancerului. Nu ţi se pare? 

— Nu, nu mi se pare. Tonul e adecvat, răspunse doctorul 
Stamate mai vioi, auzind promisiunea prietenului său că va 
aranja el problema aceea. 

Apăru apoi, după câteva minute, profesorul, căruia i se 
spuse în treacăt noutatea despre doctorul Munteanu, apoi 
se ridicară şi ieşiră cu toţii pe coridor. În fund, ceasul 
electric arăta ora unsprezece, când profesorul, însoţit de 
medici şi surori, îşi începea contravizita... 

După-amiază aveau plenară sindicală. Doctorul Sârbu se 
dădu jos din tramvai şi intră grăbit într-unul din 
nenumăratele pavilioane ale spitalului, unde se ţinea 
şedinţa, cobori scările spre subsol aproape alergând şi 
pătrunse în sală. 

Se apropie cu paşi hotărâți de o femeie care stătea în 
banca din faţă: 

— 'Tovarăşă Vintilescu, vino puţin, te rog, vreau să-ţi spun 
ceva, îi şopti el poruncitor. 

Şedinţa întârzia ca de obicei cu o jumătate de oră, 
„mireasa”, adică preşedintele sindicatului, se lăsa 
totdeauna aşteptată. Vintilescu, soră la secţia neurologie, se 
ridică, şi doctorul Sârbu se retrase lângă geam. 

— Tovarăşă Vintilescu, începu doctorul, dumneata erai 
prea nervoasă şi iritată în ziua aceea la manifestaţie - şi 
pronunţând aceste cuvinte, privirea medicului stărui câteva 
clipe asupra gâtului puţin umflat al femeii - şi n-ai înţeles 
când doctorul Stamate ţi-a explicat cum stau lucrurile. 
Steagul era la mine, tovarăşă Vintilescu, nu l-a aruncat 
nimeni nicăieri. 

Sora Vintilescu rătăci cu privirea în părți. 


— He, zise ea cu o voce joasă, încărcată parcă de furie, 
eu am găsit steagul lângă pom, tovarăşul doctor Stamate l-a 
lăsat acolo. Dacă el lasă steagul, ce să-i fac eu? 

— Dumneata nu înţelegi că steagul era la mine? şopti 
medicul. „Hipertiroidism, gândi el. Nici astăzi, după atâtea 
zile, nu i-a trecut iritarea împotriva doctorului Stamate.” 
Era la mine steagul, tovarăşă Vintilescu, n-ai văzut că îl 
duceam eu? repetă. 

— Dumneavoastră duceaţi alt steag, am văzut eu, cum să 
nu văd, că nu sunt oarbă. 

— 'Tovarăşă Vintilescu, eu, iniţial, nu purtam niciun steag. 
(L-aţi găsit dumneavoastră pe doctorul Stamate, un bărbat 
foarte vânjos, să-i daţi să poarte atâtea ore un steag.) M-am 
înţeles deci cu el să-l purtăm amândoi cu rândul. Steagul 
găsit de dumneata lângă pom era altul, l-a pus acolo 
altcineva, că stătea coloana pe loc şi ne odihneam. Nici 
măcar nu te-ai uitat să vezi că tovarăşul care l-a lăsat acolo 
lângă pom, când s-a urnit coloana, şi-a adus aminte de el, a 
ieşit din rânduri şi s-a întors fuga îndărăt şi l-a ridicat. Dar 
dumneata n-ai văzut, că erai ocupată să-l jigneşti pe 
doctorul Stamate, să faci atmosferă neplăcută într-o zi de 
sărbătoare. 

— Dumneavoastră să nu vă bateţi joc de mine, că eu ştiu 
cum s-au petrecut lucrurile! 

— De ce nu-ţi tratezi guşa? o întrerupse medicul. Vrei să 
se facă mare, să intri sub cuţit? Eu te rog pe dumneata să 
iei cuvântul şi să-ţi retragi acuzaţia, iar mâine să scoţi 
articolul de la gazeta de perete şi să-i ceri scuze doctorului 
Stamate. E posibil, tovarăşă Vintilescu, să aruncăm acuzaţii 
asupra oamenilor fără să ne gândim măcar o clipă că am 
putea să greşim? Ce ţi-a făcut dumitale doctorul Stamate? 
la cuvântul şi fă-ţi autocritica, altfel iau eu cuvântul şi ia 
cuvântul şi doctorul Horia, fiindcă el era acela cu steagul 
lângă pom. (Nu era el, dar doctorul Sârbu se gândi în clipa 
aceea că în cazul unei discuţii, acesta nu va şovăi să dea 
explicaţii în favoarea doctorului Stamate, fiindcă fusese de 


faţă.) Te ridici şi spui în două cuvinte că ai greşit, pur şi 
simplu, şi nimeni n-o să ţi-o ia în nume de rău. Ne-am 
înţeles? La revedere. 

În sală se auzeau şoapte. Se deschisese uşa din fund, din 
dreapta prezidiului, şi apăruse preşedintele, un doctor 
jovial, care intră zâmbind. Şedinţa începu şi decurse ca de 
obicei. Sora Vintilescu nu luă cuvântul, dar la sfârşit veni şi 
se scuză, repetând doctorului Stamate că ea aşa a crezut, 
când a văzut steagul lângă pom... 

— Nu e nimic, o întrerupse doctorul Sârbu, se întâmplă, 
scoate şi dumneata articolul acela... Şi nu mai sta cu tiroida 
ne tratată, că o să-ţi dea tulburări mari. 

Era târziu. Doctorul Sârbu se despărţi de colegul său şi 
luă tramvaiul spre casă. În tramvai găsi un scaun liber, se 
aşeză şi începu să răsfoiască nişte vechi reviste medicale pe 
care i le adusese cineva. O femeie se apropiase între timp 
de scaunul său, stătea în picioare lângă el şi îl privea cu 
atenţie. 

— A, bună seara! exclamă tânărul, surprins, doctoriţa 
Tiberiu! 

Şi se ridică în picioare, dar femeia nu se aşeză, rămase şi 
ea în picioare şi continuă să-l privească în tăcere. Avea un 
surâs care voia parcă să reamintească ceva petrecut 
demult, dar nu cu scopul de a stărui în acea amintire, ci 
pentru a sugera doar că timpul nu e ireversibil, cel puţin 
atâta vreme cât o femeie rămâne tânără şi frumoasă. În 
ceea ce o privea pe ea, aşa cum îi apărea ea în clipa aceea 
tânărului, nu numai că nici timpul (de altfel nu prea lung, 
trecuseră doar doi ani de la aventura ei cu cei doi medici 
prieteni), dar parcă nici întâmplarea în sine nu lăsase vreo 
urmă în viaţa ei. Îşi revenise cu totul, aşa cum îşi revin 
plantele tinere culcate de o furtună, şi s-ar fi putut chiar 
spune că furtuna îi priise, arăta liniştită, sigură de sine şi 
deloc dispusă să se mai lase ispitită să joace roluri care nui 
se potriveau. În privinţa aceasta se părea chiar că 
acumulase un anume dispreţ pentru femeile care, în urma 


ei, neştiutoare, continuau genul de comedie de natura celei 
în care doctorul Munteanu o atrăsese pe ea. Avea un rictus 
de dispreţ, abia perceptibil, în colţurile gurii tinere, ceea ce 
la vârsta ei nu făcea decât să-i sporească farmecul. 

— Ce mai faci, doctore, nu te-am mai văzut de mult, zise 
ea dându-i mâna, pe care acesta i-o sărută. Uite, acuma îmi 
dau seama că mi-a fost dor de câteva ori de dumneata, aş fi 
vrut să mai stăm de vorbă... 

— Oricând o să stau de vorbă cu dumneata cu emoție, 
zise el familiar şi curtenitor. Auzisem într-o vreme că te 
măriţi cu doctorul Zahariade, e adevărat? 

— Să vorbim despre altceva decât despre măritişuri şi 
altele de acelaşi gen, zise ea fără răceală, dar cu adevărat 
neinteresată de asemenea subiecte. 

„Să vorbim, dar despre ce?” gândi, cu o undă de veselie, 
tânărul. 

Nu sunt însă greu de găsit subiecte de conversaţie şi 
vorbiră despre tot ce se putea vorbi într-un sfert de oră în 
tramvai. Şi pe el îl intriga foarte tare această schimbare, 
mai ales fizică, cu rictusul acela al ei în jocul bărbiei, care a 
fi putut să-i dea lui deplină satisfacţie, fiindcă oricât de 
mare ar fi farmecul de acest gen pe o figură plină de 
tinereţe, el este totuşi semnul unei îmbătrâniri, creanga 
uscată din pădurea verde, care nu mai e de mult numai din 
lăstari. Şi cu ce se alesese ea trecând prin aceste vârste? Ar 
fi trebuit măcar să fi fost măritată, şi când colo, ea nici nu 
voia să discute despre aşa ceva. Dar el nu simţi în 
conversaţia cu ea decât o bucurie care nu era nouă, dar 
care se intensifica în clipele acelea. Se simţea în faţa ei 
exact ca şi cu doi ani în urmă, când o cunoscuse, fără însă 
ca tresărirea inimii să-i mai fie direct adresată ei. Asta 
însemna, în gândirea lui din clipa aceea, că el era mai tânăr 
decât ea cu cel puţin doi ani, cu toate că în realitate era mai 
mare. 


VI 


Ajuns acasă, puse revistele pe noptieră, se descălţă, se 
întinse pe pat şi continuă să răsfoiască revistele vreme 
îndelungată. Începea să se înnopteze bine. În curând se 
lăsă întunericul, se aprindeau luminile în depărtare. Se 
trezi ca dintr-o buimăceală, se frecă la ochi, şi aruncă 
revistele. Se îmbrăcă şi ieşi. 

Trecu pe lângă staţia de tramvai şi o luă pe trotuarul 
larg, la vale, spre Piaţa Victoriei. Mergea cu fruntea plecată 
şi intră drept într-un grup de fete care se feriră în lături cu 
veselie alarmată. Trotuarul foarte lat, mărginit de arbuşti 
proaspeţi şi de curţile largi, îngrijite, ale cartierului CFR, 
era la această oră plin de astfel de grupuri, care tulburau 
liniştea cu exclamaţii afectate şi râsete sparte. Doctorul 
Sârbu se dădu la o parte, părăsi trotuarul şi traversă. La 
Piaţa Filantropiei o luă la stânga şi ieşi la Şosea. Cobori şi 
intră în cartierul care se învecina cu Piaţa Victoriei. 
Străbătu câteva străzi şi intră apoi în curtea unei case tip 
vilă, cu pereţi încărcaţi de cornişe; tot cartierul acesta vechi 
era plin de astfel de case. Apăsă de două ori la rând pe unul 
dintre butoane şi aşteptă. După câtva timp se făcu lumină 
înăuntru şi se deschise uşa de la intrare. 

— Te deranjez, doctore? Bună seara, zise vizitatorul. 

— Nu, răspunse gazda cu o voce hotărâtă. Poftim. 

Urcară o scară mică şi, dintr-un antreu, doctorul Sârbu 
deschise o uşă la stânga şi pătrunse într-un salon. Era o 
încăpere luminată puternic, însă cu o lumină ocrotită. 
Pereţii erau lungi şi înguşti, şi pe ei tablouri, iar într-un colţ, 
deasupra unei etajere cu cărţi, o maternitate de lut, o 
ţărancă în picioare, cu doi copii lipiţi de genunchii ei. În 
fund în faţa mesei, pe un covor care bătea în galben de 
câmpie, fotolii cu spătarul mult aplecat. 


Gazda se opri şi prezentă cu un gest musafirului un ins 
care la intrarea acestuia se ridicase în picioare. Doctorul 
Sârbu, fără să dea mâna, se înclină şi nu spuse nimic. 

— Doctorul Palade, zise gazda. 

Se aşezară. 

— Discutam care e originea zicalei populare „De ce ţi-e 
frică, nu scapi”. Eu o aud foarte des, oamenii o folosesc fără 
să observe că ea conţine o mare cantitate de nelinişte. Să 
nu scapi de lucrul de care ţi-e frică! E neliniştitor, nu e aşa? 

Vorbise insul. Gazda nu zise nimic, tăcea foarte hotărât, 
ca şi când n-ar fi pus niciun preţ pe musafir, şi nici pe idei în 
sine. 

Doctorul Sârbu se ridică din fotoliu şi se duse lângă 
etajeră, unde începu să contemple statueta de lut. 

— Zicalele populare n-au avut la originea lor pretenţia de 
a exprima adevăruri totale, zise gazda cu o voce 
înţelegătoare, şi în paranteză fie zis, un bun cunoscător în 
ale zicalelor ţi-ar servi una care să exprime o idee exact 
contrarie, de pildă: „Paza bună trece obejdia rea.” Aşa zice 
mereu bucătăreasa noastră. Obejdie înseamnă primejdie, 
prin urmare dacă ai presentimentul unei obejdii e suficient 
să te păzeşti! 

Doctorul Sârbu zâmbi. Omul la care venise în vizită 
neanunţată avea ironiile lui, pe care numai cine îl frecventa 
mai des le cunoştea şi le aprecia. Vizitatorul pe care îl 
găsise la el nu făcea parte dintre aceştia şi îşi dădea silinţa 
să-i atragă gazdei atenţia, fără să reuşească însă, ironia cu 
care era întâmpinat fiind o dovadă că n-avea nicio şansă. Îl 
chema doctorul lonescu şi era cunoscut ca medic al 
medicilor, alţi pacienţi nu prea veneau să se trateze la el, 
iar ceilalţi, numai când sufereau de ceva mai aparte, de 
acele afecţiuni care nu cedau la tratamentul obişnuit. 
Fireşte, cine avea apendicită sau tuberculoză nu afla nimic 
de la el, dar cine suferea de pildă de ficat sau de tulburări 
generale în nutriţie şi de încă alte maladii, care fără să 
pună viaţa omului în primejdie îi creau totuşi o aşa stare de 


spirit că o vedea în negru, avea ce se „pricepe”, după 
propria expresie a acestui medic, care la rândul lui, după 
cum o declara des, împrumuta aceste expresii de la 
bucătăreasă. (Am fost la cutare medic să mă tratez şi nu 
„m-am priceput nimic”, spun în genere ţăranii, adică 
tratamentul n-a atins exact boala şi n-a avut niciun efect, 
organismul nu s-a resimţit cu nimic.) Publicase o carte 
populară intitulată Despre alimentaţie, şi lucra dimineaţa la 
un spital unde nu se remarcase în niciun fel. Acasă la el 
însă, cu pacientul în faţă, medic ca şi el, îşi arăta din plin 
priceperea, îşi începea de obicei consultaţia printr-o 
manieră curioasă, punând o mulţime de întrebări, ca un 
judecător de instrucţie sau ca un preot la spovedanie. 
Stătea în spatele măsuţei-birou, cu capul într-o parte, cu 
coatele pe masă şi îşi privea pacientul drept în ochi. Avea 
parcă întrebările în minte dinainte pregătite, deşi ele 
decurgeau aparent din răspunsuri; de fapt, şi răspunsurile 
erau parcă premeditate tot de el, şi pacientul nu făcea 
decât să le rostească. Îl ducea pe pacient undeva, cu un 
anume scop, cu îndemânare şi siguranţă, cu o gravitate 
aproape ridicolă, şi acesta se supunea cu un scepticism 
îngăduitor, hotărât să meargă până la capăt, să vadă ce 
dracu' o să iasă. 

leşea în general bine, spre uimirea suferindului. Unii se 
enervau, se ridicau în picioare, şi nu mai dădeau pe acolo. 
Aceştia nu erau însă cine ştie ce suferinzi sau în orice caz 
suferinţa lor era cu mult inferioară puterii lor de rezistenţă. 
N-aveau, într-adevăr, ce căuta acolo. Asta însemna că 
majoritatea pacienţilor lui prezentau o rezistenţă scăzută 
faţă de boală, ceea ce era şi adevărat, dar bineînţeles că 
acest medic n-ar fi recunoscut acest lucru decât dacă ar fi 
luat în acelaşi timp hotărârea să renunţe la felul lui de 
tratament. Ar fi însemnat însă să rămână fără clienţi şi care 
medic ar renunţa să mai practice medicina din pricină că ar 
descoperi că tratează doar un anume gen de bolnavi? 


Dimpotrivă, din moment ce genul există, trebuie să existe şi 
medicul potrivit pentru ei. 

Doctorul Sârbu se prefăcea că se tratează la el de o 
durere de cap (rebelă, care îi mai apărea şi acum după 
oboseli mari), ca să-l poată vizita şi vorbi cu el. Îl considera 
un om interesant. Prima dată însă, cu ani în urmă, îl 
adusese la el într-adevăr o durere insuportabilă de cap şi 
nu făcuse decât să se enerveze şi mai tare auzindu-l ce-i 
spune. 

— Durerea de cap poate fi pricinuită de o răceală, de o 
tumoare, un cioculeţ de papagal pe şira spinării, o sinuzită, 
sau de o proastă irigație a creierului, începuse doctorul 
Ionescu după ce îl anchetase în felul acela al lui, care pe 
tânărul psihiatru aproape că îl înveselise. Dumneavoastră 
suferiţi de cea din urmă şi trebuie găsită pricina. Conflictele 
de conştiinţă pot foarte bine da tulburări vasculare care iau 
această formă. Omul modern suferă adesea fără să aibă cea 
mai slabă idee de cauzele suferinţei. El o alungă prin pilule, 
şi prin alungare ea se întăreşte, pe câtă vreme remediul 
împotriva ei este acceptarea. Suferinţa cere să fie 
acceptată, e dreptul ei. Odată acceptată, ea cedează, 
puterea ei slăbeşte. 

— De ce are suferinţa dreptul să fie acceptată? întrebase 
tânărul medic stupefiat. Nu înţeleg, noi suntem medici 
tocmai ca s-o calmăm şi pe cât posibil s-o eliminăm, nu s-o 
acceptăm. 

— Pentru că există! răspunsese celălalt. 

— Ei, şi? Tot ce există trebuie acceptat? 

— Dumneata înţelegi prin acceptare abandonare. Prin 
acceptarea a ceea ce există, inclusiv suferinţa, eu înţeleg 
angajare, care e o acţiune şi nu un abandon. În general 
oamenii luptă împotriva suferinţei, dar ceea ce înţeleg ei 
prin luptă nu e acţiune, ci sustragere. 

— Vă jucaţi cu cuvintele, răspunsese tânărul psihiatru 
iritat. A accepta înseamnă a fi de acord, a nu fi împotrivă. 
Întrucât asta înseamnă angajare? Angajare la ce? 


— Angajare faţă de suferinţă sau faţă de realitatea cu 
care eşti în conflict, răspunse doctorul Ionescu. Înainte de 
orice trebuie să fii de acord şi să accepţi ca pe o realitate, 
care este a ta, suferinţa sau conflictul care te chinuie. 
Această durere este a mea, sunt proprietarul ei, există şi n- 
o pot nega. În felul acesta se produce singura conciliere 
posibilă între fiinţa noastră şi suferinţă şi datorită acestei 
concilieri suferinţa dezarmează. Dacă continuăm s-o 
acceptăm până la cap, ea va fi chiar anihilată. Au existat 
oameni cărora li se sfâşia carnea cu cleştele şi ei surâdeau. 
Au existat, nu puteţi nega! Erau Sfinţii Părinţi! Omul 
modern nu e inferior acestor oameni, dar el dispune în 
prezent de metode atât de subtile de sustragere, încât 
tuturor li se pare firesc să nege suferinţa. Au ambiția s-o 
alunge cu totul din viaţa lor, ca şi când ar fi nemuritori. 

— Ceea ce spuneţi dumneavoastră acum e valabil şi 
pentru durerea mea de cap? întrebase tânărul. Simt un fel 
de cuțite uite pe-aici, sunt de acord cu ele (adică nu sunt de 
acord, constat că există), le accept existenţa, sunt ale 
mele... Dar văd că nu trec!... 

Îl durea capul aşa de tare, încât asta îl silea să fie la fel de 
grav ca şi medicul. 

— O să vă prescriu contra cuţitelor acelora un calmant, 
răspunsese doctorul Ionescu, dar de ce când sunteţi fericit 
sau foarte bucuros nu vă trece prin cap să luaţi un calmant? 
Aşa ar fi normal! 

Tânărul izbucnise în râs. Omul din faţa lui avea în voce un 
reproş adevărat, credea în ceea ce spunea aşa, cum crede 
un credincios în Dumnezeu. Şi îl dăscălea părinteşte, cu 
înţelegere pentru ignoranţa sa, dar străduindu-se, cu 
devoțiune parcă, să inventeze pilde uşor accesibile 
înţelegerii şi convertirii. 

— Când te afli la un rendez-vous, continuase el, şi aştepţi 
şi o vezi că vine şi te inundă din creştet până în tălpi, aşa, ca 
un fel de lumină, de ce nu te duci repede la farmacie să ceri 
ceva contra acestei stări care te zgâlţâie mai rău ca orice?! 


Cred că nimănui nu i-ar trece prin cap să facă aşa ceva, ar 
trebui să fie nebun. Din contră, caută prin toate mijloacele 
să păstreze această stare, nu s-o combată. De ce n-am face 
acelaşi lucru cu suferinţa? 

Şi continuase în acelaşi fel, fără ca doctorul Sârbu să-l 
mai poată urmări. Mai târziu află despre el lucruri 
incredibile, era evreu şi fusese deportat într-un lagăr, era 
membru de partid. Nu se potriveau deloc teoriile lui despre 
suferinţă cu marxismul, dar el nici nu pretindea că se 
potrivesc. Pe vremea aceea doctorul Sârbu nu se înscrisese 
încă în partid şi îl întrebă pe doctorul Ionescu motivul 
pentru care el se înscrisese. 

— Pot să-ţi spun doar motivul aparent, răspunsese 
doctorul Ionescu. Am citit o carte de reportaje în care se 
relatau la un moment dat următoarele: înaintând în iarna 
anului 1942 împotriva armatelor sovietice, nemţii puneau la 
răscrucile de drumuri soldaţi ruşi prizonieri în uniformă, îi 
împuşcau în ceafa şi îi lăsau să îngheţe aşa, în picioare, cu 
braţul întins pe care puneau pancarte: Spre Leningrad sau 
Spre Moscova. Şi tancurile germane treceau şi se orientau 
în felul ăsta în ofensiva lor... Mi-am imaginat o clipă că eu aş 
fi un astfel de prizonier şi atunci am plecat de-acasă şi m- 
am dus şi mi-am dat adeziunea. Ăsta e motivul aparent. Cel 
de fond nu ţi-l mai spun, dar să ştii că e cam de acelaşi fel, 
mai spusese doctorul Ionescu şi făcuse apoi o declaraţie 
aparent foarte ciudată. Am stat în lagăr aproape un an, nu 
spun ce este şi ce se poate vedea într-un lagăr. Un lagăr e 
un lagăr, nu se poate descrie. Dar când am citit, la un an 
după ce-am ieşit de-acolo, pasajul pe care ţi l-am relatat, 
mi-am dat seama că nu există ceva mai groaznic, mai 
umilitor pentru umanitate, o crimă mai josnică la care se 
poate cobori o armată decât asta, cu prizonierii îngheţaţi. 
Poate că n-am dreptate, fireşte că s-au comis crime şi mai 
abominabile, dar aşa s-au petrecut lucrurile cu mine, asta 
mi s-a părut mie cea mai abjectă şi mi-a păstrat vii toate 
ororile trăite de mine însumi în lagăr... 


Doctorul Sârbu, cu toate că trăise şi el în atmosfera 
războiului, scăpase fără să-i păstreze în vreun fel imaginile 
de oroare, deşi văzuse şi el oameni îngropaţi sub 
dărâmături şi lucrase ca student în spitalele înţesate de 
şocaţi şi mutilaţi. Era însă foarte tânăr şi nu se lipise nimic 
de el. Tot atât de tânăr era şi pe vremea când doctorul 
Ionescu îi răspunsese la întrebarea pentru ce s-a înscris în 
partid. Răspunsul acesta avusese darul să întârzie propria 
lui înscriere, căci descoperise cu acel prilej că el nu avea un 
motiv atât de extraordinar ca al doctorului Ionescu care să-i 
susţină actul de adeziune. Voise la început să se înscrie 
fiindcă prietenul său, doctorul Munteanu, se şi înscrisese şi 
îl sfătuia să facă şi el la fel (formula pentru întâia oară acele 
sfaturi ale sale pe care avea să le repete şi mai târziu, în 
alte împrejurări: „Înscrie-te, Nicule, fă cum fac eu şi ai să 
vezi ca o să fie bine.” „Bine, dar de ce să mă înscriu?” 
răspundea el, nu atât pentru că nu ştia de ce, cât ca să afle 
de la prietenul său pentru ce se înscrisese el însuşi. „Întâi 
înscrie-te, zisese atunci doctorul Munteanu, şi pe urmă o să 
vezi tu de ce te-ai înscris!”), dar, după cum avea să-şi dea 
într-adevăr seama mai târziu, când avea să analizeze mai 
detaşat acest eveniment din viaţa lui, vrusese să se înscrie 
fiindcă simţise că se fac asupra conştiinţei lui apeluri dintre 
cele mai diverse, de la cele directe, practice, constând în 
discuţii în care era atras, acţiuni în spital la care era chemat 
să participe, până la cele imponderabile, care îi sugerau 
toate ideea că e nevoie şi de el în atingerea unui ţel care 
avea în vedere o creştere şi o înflorire a vieţii oamenilor pe 
altă cale decât cea cunoscută de el înainte. Că el nu 
cunoştea bine viaţa dinainte, asta n-avea nicio importanţă... 
Ceea ce e nou e mai bun decât ceea ce e vechi... Şi deodată 
venise doctorul Ionescu care avea în sprijinul adeziunii sale 
o experienţă tragică. Se simţise parcă intimidat şi lipsit de 
însemnătate să facă parte dintr-un partid în care oamenii 
aveau astfel de motive să adere la idealurile lui... Doctorul 
Ionescu însă nu se simţise răspunzător de această şovăială. 


„Dacă ai vrut cu adevărat să te înscrii, răspunse el, atunci 
înscrie-te imediat. Uneori argumentul afectiv e mai de preţ 
decât ideea, pentru că ideea circulă pe toate drumurile, pe 
câtă vreme dorinţa dumitale de a construi o lume nouă se 
naşte în inima dumitale.” 

Tânărului psihiatru îi plăcuse acest îndemn, cu toate că 
dorinţa lui de a construi o lume nouă îi fusese insuflată, şi 
nu se născuse chiar în inima lui... Doctorul Ionescu făcea 
foarte rar caz în relaţiile sale cu colegul său mai tânăr de 
faptul că era membru de partid, dar făcea totuşi, şi ştia, 
într-un mod surprinzător de exact, când să fie medic 
curant, şi când prieten şi confident în probleme mai 
complicate privind relaţiile tânărului psihiatru acolo la el, în 
spital. Astăzi el ghici imediat că nu durerea de cap l-a adus 
pe doctorul Sârbu în cabinetul lui şi se grăbi să-l expedieze 
pe celălalt, cu discuţia lui despre proverbe cu tot. Apoi sună 
şi ceru acelei bucătărese a lui, la a cărei gândire şi 
exprimare era atent, să servească nişte cafele, după care se 
aşeză şi el în fotoliu şi îşi împreună mâinile în faţă. 
Involuntar, semăna în asemenea clipe cu un duhovnic sau 
cu un om bătrân. Dar doctorul Sârbu se învățase de mult să 
nu-i mai observe ticurile. 

— Doctore, i se adresă el stând drept în fotoliu, cu coatele 
pe genunchi, există sentimente neînscrise încă pe tabela 
unui Mendeleev al moralei, dar care nu sunt mai puţin rele 
şi ne ţin gândirea prizonieră. Prietenul meu, doctorul 
Munteanu, a părăsit lumea medicală şi a intrat în 
diplomaţie; am rămas fără prieteni şi singurătatea mă 
apasă... iată de ce am venit azi la dumneata. 

Spunând acestea, se ridică şi începu să se plimbe prin 
cabinet. 

— Ce e cu lucrarea? zise doctorul lonescu cu o expresie 
şi cu o atitudine de grabă filosofică faţă de timp, nu atât 
pentru că asta îi lipsea sau pentru ca tânărul venise în vizită 
la o oră nepotrivită, ci pentru că în felul acesta îi dădea un 
răspuns mult mai profund decât dacă şi-ar fi exprimat 


părerea în cuvinte. Naivitatea acestei manevre nu displăcu 
însă deloc tânărului, dimpotrivă, parcă făcu ordine în 
gândirea sa, parcă se mai însenină. 

— Da, şi cu lucrarea, continuă el. Am trimis-o la revistă, 
va apărea, dar un coleg în care am încredere (cel mai 
erudit dintre noi) a citit-o şi nu mi-a spus nimic, n-a făcut 
nicio remarcă. 

Voia deci să-i spună că e copleşit de sentimentul că viaţa 
nu-i merge bine şi că nu ştie de ce. Se aşteptase ca lucrarea 
să facă o impresie bună colegului său, dar iată ca acest 
coleg, pe care îl preţuia, nu exprimase nicio opinie şi de aici 
neliniştea amintirii, sentimentul că îi scapă ceva, un 
sentiment sau mai bine zis un presentiment că în curând i 
se va întâmpla ceva grav şi primejdios, exact senzaţia care îl 
sperie pe un om câtva timp înainte de a deveni conştient că 
a greşit drumul şi că s-a rătăcit. 

— Nu trebuie să doreşti să te recompenseze alţii pentru 
munca ta mai mult decât o poţi face tu însuţi, zise doctorul 
Ionescu. Trebuie să-ţi ajungă bucuria care te-a stăpânit în 
timp ce lucrai şi să rămâi numai la ea. E singura care 
contează şi numai pe ea trebuie s-o cauţi. Dacă bucuria de 
atunci nu-ţi revine în ceasurile astea de oboseală, înseamnă 
că ai lucrat prost şi să te înveţi minte altă dată să mai 
lucrezi prost: înseamnă că nu ţi-ai cunoscut măsura şi te-ai 
înhămat la ce nu poţi duce. Cât despre prietenul tău... Cred 
că nu s-a schimbat nimic între voi, tu continui să ţii la el şi, 
fiindcă nu vrei să recunoşti acest lucru, de aici îţi vin toate 
aceste... Ai crezut că nu mai ţii la el, şi acum ai descoperit 
că ţii, că ai jucat, în prietenie, rolul doi... Ei?! Recunoaşte 
acest lucru şi vezi-ţi de treabă... Ce importanţă are faptul 
dacă doctorul Munteanu a părăsit sau n-a părăsit lumea 
medicală?! exclamă medicul medicilor despreunându-şi 
mâinile cu o uimire sinceră şi rămânând apoi tăcut şi fixat 
pe această uimire, ca şi când ar fi vrut să dovedească astfel 
că mai mult decât atâta nicio semnificaţie nu se mai putea 
scoate din cele ce i se relataseră, că, adică, trebuia să ţină 


la el mai departe, fiindcă nu-l împiedica nimeni s-o facă şi cu 
asta să pună liniştit punct acestui conflict sufletesc... 

Doctorul Sârbu se opri din plimbat şi rămase în picioare. 
Se scurseră câteva clipe. 

— Asta vreau să ştiu şi eu, şi tocmai asta nu pot să-mi dau 
seama, zise. Îmi scapă ceva, sau mi-a scăpat de mult ceva. 
Surpriza pe care ţi-o produce un om pe care îl cunoşti bine 
nu e prea departe de una asemănătoare pe care ţi-o poţi 
produce tu, ţie însuţi. Şi în cazul în care consideri această 
surpriză ca o eroare, cum am impresia că a comis doctorul 
Munteanu, această eroare nu te pândeşte şi pe tine? 

— Ne pândesc tot felul de erori, zise doctorul Ionescu 
deodată supărat. Ar fi însă bine să fii mai puţin subtil, avem 
treabă, n-avem timp să ne ocupăm de genul acesta de erori. 
De ce nu-ţi vezi mai departe de lucrare? Doar ţi-am citit cât 
ai scris din ea şi ţi-am spus că e un lucru foarte bun şi util. 
Ce mai doreşti? 


VII 


Săptămâna următoare, Vale trecu în schimbul de 
noapte, şi luni după-amiază porni spre sora lui să-i facă o 
vizită. 

Constanţa îl primi cu aerul aşa-zis „natural” pe care Vale 
i-l cunoştea de mult şi nu o dată îl enerva, arătând, de pildă 
acum, ca şi când totul ar fi în regulă în viaţa ei, dar 
pregătită în acelaşi timp şi să facă imediat faţă în cazul în 
care cineva ar încerca s-o ia prin surprindere, având 
totodată aerul că de fapt ea e alta, e străină de evenimentul 
sau istoria în care e implicată. Avea o silă înnăscută să dea 
prea multe explicaţii. „Bine, Tanţa, ţie nu ţi-e ruşine să-i 


spui mamei că am luat eu banii ăia?” o întrebase odată Vale 
indignat, într-unul din obişnuitele conflicte dintre fraţi. 
„Care bani?” spusese ea. „Cum care bani? Pe care-i 
strânsesem împreună să ne luăm alt radio. De ce i-ai spus 
mamei că i-am cheltuit eu?” „Fiindcă am vrut eu să-ţi 
cumpăr ţie un ceas” a răspuns ea numaidecât, fără să 
mintă, dar fără să spună întregul adevăr. „Şi mi-ai 
cumpărat?” a zis Vale. „Nu ţi-am cumpărat, că nu mi-au 
ajuns pentru ce-am vrut eu să-ţi iau şi mi-am plătit eu nişte 
datorii.” „De ce ţi-ai plătit ţie nişte datorii când nu erau toţi 
banii tăi?” „Cum, a exclamat ea surprinsă, aproape 
scandalizată, nu mi i-ai fi dat?” „Ba ţi i-aş fi dat, a răspuns 
Vale scos din sărite, dar atunci de ce i-ai spus mamei că i- 
am cheltuit eu?” Şi crezuse că la asta ea n-o să mai aibă ce 
spune şi o să-şi recunoască laşitatea şi ipocrizia. „Intenţia 
contează” a zis ea cam absentă, fără să se deranjeze din 
citit. „Care intenţie?” a mai întrebat-o el, neînţelegând. „Că 
am vrut să-ţi cumpăr ţie un ceas de aur. Hai, Vale, las-o 
moartă” a mai spus, şi n-a vrut să explice de cea ţinutea să 
creadă mama lor că Vale a fost cheltuitorul, când de fapt 
erau banii lor, ai amândurora, şi puteau să facă ce voiau cu 
ei fără să dea socoteală părinţilor. 

Dacă Vale ar fi luat-o în clipa aceea la rost, chiar de la 
intrare: „Ce e cu tine, Tanţa, eşti divorțată de atâta vreme, 
nu eşti în toate minţile?” „De ce, dragă?” ar fi întrebat ea 
mirată. „Cum de ce, nu spui la nimeni?” „Cum, ar fi zis ea, 
păi n-aţi aflat?!” Şi dacă Vale sau altcineva apropiat şi-ar fi 
pus mintea cu ea şi ar fi insistat până în pânzele albe, nu în 
situaţia de faţă, ci cu alt prilej, mai puţin dramatic, tot nu s- 
ar fi putut obţine de la ea reacţia dorită. Odată Vale 
încercase, câtva timp mai târziu după istoria cu banii, dar 
tot pe acelaşi subiect şi nu din răutate, ci pur şi simplu 
fiindcă el nu înţelegea ce nevoie a avut ea să-i spună mamei 
o minciună, că doar ţinea la el şi n-avea obiceiul pe care îl 
au unii, să pârască încă din familie: „lanţa, vreau să ştiu, 
aproape că se rugase el. Ce nevoie ai avut tu să spuică eu 


am cheltuit banii? Fă-mă să înţeleg, fiindcă nu înţeleg.” Şi o 
tot pisase aşa minute întregi, având din ce în ce mai 
aproape senzaţia că ea o să spună de la o clipă la alta ceva 
extraordinar... Îl asculta, corecta nişte caiete, până ce 
deodată a lăsat caietele la o parte şi a izbucnit în plâns. 
Băiatul s-a apropiat de ea şi i-a cerut iertare şi mai mult a 
intuit decât a înţeles că nu întotdeauna e cu putinţă să-l faci 
pe om să spună un lucru care ţie ţi se pare atât de firesc că 
trebuie să-l spună. Şi când s-a certat odată cu ea şi i-a spus 
un cuvânt din pricina căruia nu şi-au vorbit apoi aproape 
două luni, Vale a avut sentimentul că nu i-a adresat o insultă 
convenţională, ci că imaginea i s-a impus prin forţa 
asemănării. Ea era atunci încă la Ateliere, la serviciul de 
dispecerat, şi îi făcea curte un electrician, un frate al unui 
coleg al lui Vale. Faţă de acest coleg, Vale avea o admiraţie 
aparte, era cel mai bun din clasă, dar nu unul dintre acei 
tocilari ambiţioşi şi antipatici, ci unul cu adevărat foarte 
dotat şi generos, părinţii săi, fără să fie bogaţi, aveau 
oarecari venituri şi băiatul îl invita adesea pe Vale la 
cofetărie. (Era foarte spiritual, îl întreba de pildă pe Vale pe 
cine vrea să apuce de picior, pe Dumnezeu sau pe sfântul 
Petru, asta însemnând, respectiv, că dacă ia o sarailie, 
atunci îl apucă pe Dumnezeu, dacă ia un trigon, ceva mai 
puţin, doar pe sfântul Petru.) 'Iot acest coleg, cu prestigiul 
său, potolise odată un anumit avânt al cuiva într-un moment 
când câţiva dintre ei fuseseră cât pe-aci s-o ia razna. Într-o 
dimineaţă unul dintre ei venise în clasă îmbrăcat în cămaşă 
verde şi făcuse o impresie foarte puternică asupra 
celorlalţi. Se înscrisese în „frăţiile de cruce” şi în tăcerea 
uimită a clasei începuse să ţină, până la venirea 
profesorului - care era tot un legionar, el aranjase scena, 
după cum s-a aflat ulterior - un discurs. Vorbea bine, i se 
trezise, spre surprinderea celor mai mulţi, această 
pricepere şi fusese cât pe ce să devină erou. Din păcate 
însă, clasa îl cunoştea cum învăţa, şi asta, la o anume vârstă, 
este esenţial, nu poţi cuceri altfel respectul colegilor decât 


prin capacitatea de a asimila materia şi de a stârni laudele 
profesorilor. Or, acest elev, cu statura mare şi impunător în 
cămaşa lui verde cu diagonală, învăţa atât de prost, încât 
majoritatea profesorilor se plictiseau să-l asculte şi unii, mai 
spirituali, îl scuteau şi pe el şi pe toată lumea de un 
spectacol atât de rizibil de ignoranță: „lănase, să te mai 
ascult, sau nu?” „Cum credeţi, domnule profesor!” „Păi 
ştii?” „Nu prea, domnule profesor.” „Bine, atunci să-ţi dau 
un patru şi să trecem mai departe” spunea profesorul cu 
privirea sticlind de un umor pe care toată clasa îl gusta şi 
care nu se tocea prin repetare. Astfel că în toiul discursului 
său se produse ceea ce nu era de aşteptat - dat fiind faptul 
că legionarii erau la putere şi era primejdios să ignori acest 
lucru, chiar şi într-o clasă de elevi -, dar ceea ce era totuşi 
în firea lucrurilor să se producă, din acelaşi motiv. Se auzise 
deodată vocea acestui elev pe care Vale îl admira atâta, 
rostind cu putere şi cu un dispreţ plictisit într-un moment 
când colegul lor legionar tocmai îşi trăgea răsuflarea: „Hai, 
mă Tănase, mai du-te în p... mă-tii cu cămaşa ta!” Şi clasa 
izbucnise în râs şi după câteva clipe de derută începuse ca 
prostul să râdă şi Tănase însuşi. 

Şi fratele acestui elev strălucit era electrician la Ateliere 
şi îi făcea curte Constanţei. Constanţa îi cunoştea pe 
amândoi, şi cum curtea electricianului începea să capete o 
întorsătură care ei îi displăcea, îi făcu lui Vale confidenţe şi 
îi ceru părerea. „lanţa, zise Vale, eu o să-ţi spun ţie ceva, 
dar cu condiţia să-ţi ţii gura. N-aş vrea s-audă frate-său, 
care ţine la el foarte mult, şi înţelegi tu cum m-aş simţi dacă 
unul dintre ei ar afla.” „Bine, bine, desigur, zisese ea, mă 
ştii pe mine vorbăreaţă?” Ceea ce era adevărat, discreţia ei 
era un lucru sigur. Şi Vale îi povesti: acest electrician, cu un 
prieten al său şofer, luaseră două fete cu ei în maşină, erau 
două vecine, le duseseră într-o pădure şi acolo le violaseră. 
Fetele erau eleve de liceu şi ca să nu fie eliminate din şcoală 
tăcuseră, dar părinţii lor tot aflaseră şi cu greu se înăbuşise 
scandalul. Era băiat bun acest electrician, dar uite ce fusese 


în stare să facă. Era bine ca ea să ştie acest lucru, dar încă 
o dată, să nu-i spună lui ceva... Cu toate astea, câteva zile 
mai târziu, Vale veni de la şcoală furios şi uitându-se lung la 
sora lui pronunţă acest cuvânt care este grav sau inofensiv, 
după împrejurări (în cazul lor era grav, fiindcă nu se 
obişnuia): „Eşti o măgăreaţă.” 

Ar fi putut să spună ceva, să dea explicaţii care tot ar mai 
fi dres ceva, dar ea nu scosese un cuvânt şi nu explicase 
nimic nici mai târziu, după ce se împăcaseră. De ce totuşi se 
folosise ea de informaţiile pe care Vale le ştia de la prietenul 
său, fratele electricianului, ca să rupă cu acela... 

Uneori, când se supăra pe ea, Vale parcă îi dorea răul, nu 
de altceva, dar ca să se înveţe minte... Ca mai pe urmă săi 
se facă ruşine şi să-i dorească să ajungă tot ceea ce dorea 
ea să ajungă (fiindcă nu prea îi era nici lui limpede care 
erau, în afară de profesiunea ei care îi plăcea, visurile ei de 
viitor). Stupefiat, o auzise odată pronunţând următoarea 
frază, atât de bizară, dacă stăteai să te uiţi la cine-o spunea, 
încât Vale o şi uitase imediat, ca şi când creierul lui ar fi 
acţionat, selectiv, împotriva voinţei lui: „Eu sunt cea mai 
interesantă femeie din Bucureşti.” 

— Ei, ia spune, Vale, ce mai faci? îl întâmpină ea parcă 
veselă, cu un glas de parcă rolurile ar fi fost inversate, adică 
Vale avea nevoie să fie sprijinit în suferinţa lui şi nu ea. Cum 
te mai simţi? 

— Eu?! exclamă Vale surprins. Nu prea bine. Dar tu? 

— Destul de bine! zise ea. Ce face mama? 

— Bine, ce să facă? 

— Dar tata? Tot acasă stă? 

Vale se aşeză şi răspunse cu o mişcare elocventă a 
degetelor pe braţul subţire al fotoliului, adică e în ordine şi 
cu tata, deşi sunt posibile şi surprize. 

— Hai să ieşim pe balcon, zise ea şi ieşiră pe balcon. 

— Mare baftă ai şi tu! zise Vale uitându-se peste 
împrejurimi. E aşa de frumos aici la tine, de câte ori vin, 
parcă vin în alt oraş, parcă aş veni lângă o pădure! 


— O nimerişi, zise ea, uită-te în partea aceea şi vezi 
parcul. 

Ea reintră şi aduse întâi scaune mici, apoi se întoarse cu 
nişte prăjituri de cofetărie şi cu o sticlă cu vin, pe care i-o 
dădu fratelui s-o desfacă. „Bravo ei, gândi Vale, se ţine bine, 
s-a dus să cumpere «vin»...” 

— Tanţa, hai să-ţi spun de ce am venit pe la tine, începu 
apoi Vale după ce mâncară prăjiturile şi ajunseră la sticla cu 
vin. Anul trecut, înainte de examenul de stat, făceam 
practică tot la uzina asta unde am fost pe urmă repartizat, 
şi am cunoscut acolo o fată. 

— Nu cumva e vorba de istoria aia cu Gabi, de e supărată 
şi acum tanti Veronica pe tine că nu vrei să te împaci cu el? 
zise Constanţa. 

— Ba chiar aia el răspunse Vale. 

— Ei şi ce s-a mai întâmplat tocmai acuma, după un an? 

— Stai să vezi, zise el, şi începu să povestească. 

Ea îl asculta rezemată de peretele casei, cu călcâiele 
sprijinite pe una din barele balconului, şi nu zicea nimic, 
asculta cu atenţie şi plăcere, bucuroasă vizibil că fratele îi 
face confidenţe. Nicio altă stare sau preocupare sau 
absenţă nu părea s-o distragă. Din când în când numai îşi 
schimba poziţia şi foarte rar Vale surprindea ceva ciudat în 
ochii ei, parcă îi creştea privirea, parcă i se măreau 
globurile ochilor şi ea parcă uita sau nu mai putea să lase 
pleoapele peste ei. Atunci se vedea că şi slăbise foarte tare, 
şi în asemenea clipe Vale se oprea din povestit şi se uita în 
jos, posomorât, ca pentru a-şi aduna gândurile. Uita atunci 
de el şi făcea un efort să alunge, să înghită din gât un nod 
care îi altera vocea. Apoi relua cu naturaleţe firul povestirii. 

Îi dăduse, chiar de la început, acelei fete pe care o 
cunoscuse, o întâlnire, nu era nimic grav, începu el, voia pur 
şi simplu s-o cunoască, şi dacă nu i s-ar fi părut că dintre 
toţi care erau acolo numai lui îi aruncase ea o anumită 
privire, bineînţeles că nu s-ar fi încurcat tocmai atunci, în 
preajma examenelor, cu o fată care trebuia negreşit 


cucerită împotriva voinţei ei. Numai că se înşelase de la bun 
început şi iată cum decurseseră lucrurile. Erau numai ei 
doi, ceilalţi din grupul lor se duseseră jos, la oţelăriile 
speciale. Ea tocmai îşi spăla mâinile sub un robinet pe 
platformă şi se uita la el peste umăr, conversa cu el în felul 
acesta. Cine era ea? Era studentă la Chimie, făcea, ca şi el, 
practică la laborator. Voia să se întâlnească cu el după- 
masă, să se recreeze împreună? o întrebase el. Cum să nu, 
i-a răspuns ea şi a dat din cap, parcă ar fi vrut să arate cât 
de mult îi convenea propunerea. Acasă, Vale şi-a schimbat 
costumul, şi la ora convenită s-a dus s-o întâlnească. Locul 
fixat era Grădina Botanică şi ea a venit foarte punctuală, 
dar arăta parcă schimbată. Adică tot ea era, dar parcă nu-i 
mai plăcea ceva, mergea alături de el parcă ar fi avut un cui 
în pantof. L-a întrebat de unde vine. De unde putea veni, şi 
ce sens avea o astfel de întrebare? 

— Tu ce părere ai? exclamă Vale uitându-se la sora lui cu 
o anume nedumerire, cu sensul că putea fi şi ea convinsă că 
nu există răspuns la o asemenea întrebare. 

— Nu ştiu, zise Constanţa zâmbind. Ce i-ai răspuns? 

— Ce puteam să-i răspund? 

— Depinde! 

— l-am spus, bineînţeles, că vin de-acasă, de unde 
puteam veni? „N-aş zice”, o aud că-mi răspunde. Şi deodată 
mă pomenesc prins în următorul dialog: „De ce, zic, ce te 
face să crezi că nu vin de acasă?” „De! o aud şi începe să se 
hlizească. Ai venit, zice, pe jos sau cu autobuzul?” „Cu 
autobuzul.” „N-aş crede!” „Dar de ce?!” „Îmi face impresia 
că ai venit pe jos.” „De unde această impresie?” „Se vede 
după mutra ta.” Mutra mea! Cu asta m-a făcut pilaf! M-am 
oprit din mers şi i-am spus: „Scuzaţi-mă că v-am deranjat (şi 
am făcut o plecăciune), nu sunt capabil să susţin cu 
dumneavoastră un dialog atât de subtil, permiteţi-mi să vă 
conduc în acel loc de unde să vă pot spune adio şi să uităm 
amândoi simultan că am făcut vreodată cunoştinţă. Unde să 
vă conduc?” Ea se uită la mine foarte indignată şi ce crezi 


LIA 


că îmi răspunde? „După ce că m-ai adus tocmai aicea, zice, 
acum vrei să şi pleci. Nu puteai să-mi spui să vin la Şosea, 
mai aproape de cartierul meu?” „De unde era să ştiu eu 
care e cartierul dumneavoastră?!” zic eu. 

Vale tăcu, se posomori şi începu să se uite în depărtare 
pe deasupra acoperişurilor. Tăcu multă vreme, cu o 
expresie deodată dramatică, până ce vocea Constanţei îl 
făcu să-şi revină. 

— Ei, şi? Mai departe, Vale. 

— Da. Unde rămăsesem? 

— Dar ia spune-mi, zise Constanţa, câţi ani are fata asta? 

— Peste douăzeci! zise Vale. 

— Cam mult, zise din nou Constanţa. Dar cum e, cum 
arată? 

— Aşa... subţirică, blondă. E bine făcută... Eram foarte 
prins cu pregătirea pentru examene, continuă Vale, dar 
până sâmbătă tot ne-am mai văzut de câteva ori. De ce zic 
sâmbătă? 

Sâmbătă voia s-o ducă la Ateneu la un concert şi a 
cumpărat două bilete. Invitaţia i-a făcut-o marţi. Vineri, în 
timpul unui curs, Cosma Dante, un prieten al său, îl înştiinţa 
printr-un bilet că a doua zi seara avea să aibă loc la Antracit 
acasă (un alt coleg) un aşa-zis ceai şi că va veni şi Anda - 
aşa o chema pe fată. „Fii atent, vărul tău Gabi s-a băgat pe 
fir, îi scria Cosma Dante. Toată lumea ştie.” Vale zâmbi, 
mototoli biletul şi îl aruncă sub pupitru. Era, pesemne, o 
glumă care încerca să reuşească prin intermediul lui Cosma 
Dante, cu care era prieten bun. Prietenii cei mai intimi se 
pretează adesea la astfel de farse, cel mai vesel lucru fiind, 
după cum li se pare lor, să vezi un coleg îndrăgostit 
pierzându-şi capul de gelozie. 

Sâmbătă seara Vale se duse cu cinci minute mai devreme 
la Ateneu. Era un concert rar, se executau cantate laice de 
Bach, acele mici piese care lui îi plăceau atât de mult, 
compuse să fie executate la clavecin, cu instrumente cu 
coarde, cu orgă şi cor, şi gândul că timp de aproape două 


ore va asculta această muzică îl făcu să nu-şi dea seama că 
Anda întârzia. Când văzu că încep să se închidă uşile, vându 
biletul în plus pe care îl avea şi intră. După concert îşi 
aminti însă că fata nu venise şi fu prins de bănuiala că nu 
era vorba de o farsă. Porni repede spre casa lui Antracit, 
urcă scările gâfâind şi sună. Era ora zece jumătate, îi 
deschise Antracit (acest Antracit se numea de fapt Popa 
Viorel, dar era negricios şi ciupit de vărsat, semănând într- 
adevăr cu un cărbune, şi porecla i se prinsese). 

— Gabi e aici? zise Vale indiferent. 

— Nu, n-a venit încă, răspunse Antracit. 

Intră înăuntru. Stăteau pe o canapea şi pe scaune, iar 
parchetul era gol, se vedea că până atunci dansaseră şi 
acum făceau o pauză. Unul dintre ei, comentând întârzierea 
celui numit, îşi dădea cuvântul de onoare că Gabi e un tip 
plin de surprize şi de mistere, iar Cosma Dante întreba cu 
dispreţ ce înseamnă mister în cazul lui Gabi? Voia să i se 
explice. 

— De când l-au ales pe Cosma în birou (era vorba de 
biroul organizaţiei UIM din facultate), a devenit un 
determinist agasant, spuse Antracit cercetând teancul de 
plăci de lângă pick-up cu acel aer blazat pe care şi-l iau 
adesea tinerii, blazarea fiind semnul unor experienţe 
bogate care au trecut peste capul lor. 

— Un determinist vulgar, completă un altul, care fuma cu 
ţigara „uitată” în colţul gurii. 

— Gabi cunoaşte, dintre noi, cel mai bine materia, o să 
ajungă un mare specialist, zise din nou primul student, cu o 
intonaţie elogioasă şi admirativă. 

— Asta e adevărat, conveni Cosma Dante, dar am 
impresia că el cunoaşte atât de bine materia, încât nu-l mai 
interesează. Nu fac un paradox. 

Pe uşa din fund intră o fată cu părul coafat şi miţos, cu un 
cuţitaş în mână şi cu mânecile suflecate. 

— Câţi suntem cu toţii? întrebă ea. Mai vine cineva? 


— Sigur că mai vine, vine Gabi cu Anda, răspunse întâiul 
student. 

Antracit se smulse de lângă picup, străbătu odaia spre 
bucătărie şi în trecere îi dădu gafeurului o palmă peste cap. 
Intră apoi în bucătărie, uitând uşa deschisă. Vale văzu 
siluetele a încă două fete, care stăteau în jurul mesei şi 
spălau şi aranjau nişte farfurioare şi pahare. 

Antracit reveni în odaie cu două sifoane în mână şi o 
sticlă înfundată. Închise uşa cu piciorul. 

— Ah! se auzi un strigăt din bucătărie, după care urmă 
zgomotul unui pahar spărgându-se pe mozaic. 

— Valeria, strigă  Antracit printre  râsetele care 
izbucniseră în odaie şi în bucătărie, te omoară mama. 

Intre timp, o motocicletă se oprise în stradă şi continua 
să pârâie şi să trosnească, jos, lângă bloc. La un moment 
dat încetă şi atunci se auzi din stradă un glas strigând: 

— Antracit! 

— Ăsta e Gabi, zise din nou gafeurul, şi se repezi la geam. 
Gabi, strigă el, aplecându-se, de unde ai motocicleta aia? 

— Ce faceţi voi acolo? se auzi glasul de jos. 

— Vă aşteptăm, veniţi sus? 

— Mai facem un tur şi ne întoarcem. 

Vale se ridică din fotoliu şi se duse la geam. Se uită în jos. 
Se vedeau capul şi umerii motociclistului. În spatele lui, o 
fată subţirică se ţinea de inelul de cauciuc dintre genunchi 
şi se uita în sus spre geamul deschis de la etaj. Motociclistul 
făcu o mişcare energică cu piciorul, motocicleta izbucni în 
pârâituri şi pieri pe după colţ. Vale continuă să rămână la 
geam încă multă vreme, până ce pârâiturile nu se mai 
auziră deloc, topindu-se în zgomotul îndepărtat al oraşului. 
Cosma Dante venise între timp lângă el şi îi atinse braţul. 

— Te-am avertizat, zise, de ce ai mai venit? 

— De ce să nu vin? 

— Mai bine pleacă, merg şi eu cu tine, zise tânărul în 
şoaptă. Gabi o să vină aici cu Anda. Îţi convine? 


— Nu, am să stau, vreau să-i văd! Cred că e o glumă 
tâmpită de-a voastră! 

— Nu e nicio glumă, să ştii. 

În odaie, Antracit pusese o placă şi ceilalţi dansau. Fata 
cu părul miţos, ajutată de gafeur, aranja farfuriile şi umplea 
paharele cu vin. 

După un sfert de oră soneria ţârâi şi apăru Gabi însoţit de 
fată. Erau foarte veseli şi se acomodară imediat, băură câte 
un şpriţ şi începură să danseze. Vale şi Cosma Dante nu se 
întoarseră de la geamul deschis, stăteau cu spatele la cei 
din odaie şi continuau să şoptească între ei. Se răsuciră 
după câtva timp şi, ocolindu-i pe cei care dansau, se 
aşezară în fotolii. Anda se făcuse roşie şi o licărire parcă de 
mânie străluci în ochii ei. Fata cu părul miţos se apropie de 
Vale şi îl servi cu o felie de tort şi un şpriţ. 

Curând, placa se sfârşi şi se împrăştiară la locurile lor, 
servindu-se cu fursecuri şi vin. Gabi voia să dea senzaţia că 
n-are nicio legătură cu fata şi că chiar dacă ar avea, lucrul e 
prea puţin important. Mult mai important era altceva: îl 
preocupa ceva care fără să fie rostit stârni dinainte 
curiozitatea nedefinită a celor ce îl cunoşteau îndeaproape. 

— Ce e cu tine, Gabi? zise numaidecât gazda, acest 
Antracit care, după felul cum se uita la el se vedea că îl 
admiră sincer, sau că în orice caz ţinea ca Gabi să observe 
acest lucru. 

— Ah, exclamă acesta furios, formidabil cum mi-au trecut 
pe sub nas opt mii de lei. Opt mii de lei, cumpăram 
motocicleta, era acum a mea; unsprezece rezultate exacte i- 
am dictat individului ăluia şi ai să vezi că tot n-o să mi-o lase 
mai ieftin. 

Nimeni însă nu se arăta prea curios să ceară amănunte, 
toţi fiind la curent cu aşa-zisul lui fler la pronosport, fler a 
cărui caracteristică era că se adeverea numai dacă nu 
cumpăra şi nu completa el buletinul. 

— Gabi, îţi dau o idee, zise Antracit. Joacă mai departe la 
pronosport, dar pe buletinele noastre. Joacă de pildă pe 


buletinul meu. 

— Parcă tu o să fii fraier, dacă câştigi, să împărţi cu mine 
câştigul! Ah, dacă aş câştiga acum cinci mii de lei sunt sigur 
că individul mi-ar vinde motocicleta cu cinci mii, fiindcă el a 
câştigat acum opt şi vrea să-şi cumpere una nouă. 

— Gabi, zise fata, joacă pe un buletin pe numele meu. 

Vale întinse mâna şi luă paharul de pe măsuţa din faţa lui. 
Degetele îi tremurau. Vru să-l dea peste cap, dar se opri şi 
mâna sa mare, ca o cazma, strânse paharul şi îl sfărâmă ca 
pe-o coajă de ou. Cosma Dante sări de la locul lui. Din 
palma tânărului picura sânge pe parchetul gol. Se făcuse 
palid şi înţepenise în fotoliu, tăcut şi cu o expresie cruntă pe 
chip. În odaie se aşternu tăcerea. Gabi îşi turnă o jumătate 
de pahar cu vin, îl umplu cu sifon şi îl dădu peste cap. Fata 
se uita spre fotoliul unde stătea Vale, răsturnat şi nemişcat. 
Se ridică şi pieri în bucătărie. Cea cu părul miţos o urmă şi 
ieşind aruncă o privire întrebătoare spre cei din odaie: Ce 
se întâmplă aici? 

— Vale, ce înseamnă asta? interveni un băiat pe care îl 
chema Amariţei. Avea aerul să spună că s-a mers prea 
departe şi că toate acestea i se păreau lipsite de interes şi 
exagerate. Vale, Gabi, hai, bă, lăsaţi, fiţi serioşi, daţi-vă 
mâna! Apoi se adresă lui Gabi, ridicându-se şi 
împiedicându-l să-şi toarne un nou pahar; astâmpără-te, îi 
zise, mai suntem şi noi aicea, ai băut trei pahare, du-te 
dracului, uite cât vin a mai rămas! 

Tăcerea continua. Amariţei îi prinse pe toţi într-o privire 
circulară, se opri apoi asupra lui Vale, la pândă. Vale se 
mişcă din nou în fotoliu, tuşi iarăşi, ca şi mai înainte, şi 
deschise gura să spună ceva; în aceeaşi clipă, Amariţei, 
care îl pândise, insistă, acoperindu-i cuvintele înainte de a fi 
rostite, cu vocea lui supărată: 

— Bea el singur trei pahare! Bă, frati-meu, dar egoist mai 
eşti! Ia ţine, Cosma! Valeria! Adu un alt pahar, pentru Vale. 

— Mulţumesc, Amariţei, nu beau, şopti Vale şi se ridică şi 
porni spre uşă. 


Cosma Dante îl urmă pe scări până jos, la colţul străzii. 
Se opriră amândoi. Alături susura apa unei mici arteziene. 
Era târziu, se lăsase liniştea peste oraş. Vale desfăcu batista 
şi întinse mâna deasupra ţâşniturii de apă. 

— Aşa de teribil te afectează chestia asta? întrebă Cosma, 
surprins şi îngrijorat, speriat parcă nu atât de ceea ce se 
întâmplase, cât de ceea ce se putea întâmpla. 

— Da, teribil, şopti Vale şi tuşi iar. 

Îi lipsea parcă aerul. 

— Hai la o farmacie, să nu-ţi fi rămas cioburi în palmă, îţi 
curge mereu sânge, zise Cosma. 

— Nu-i nimic, uşurează creierul. 

— De fapt tu eşti de vină, zise Cosma. Te-am prevenit. 

— Ei, şi? Voiam s-o văd! Nu mi-am închipuit c-o să se uite 
aşa la mine. Cosma, fă-mi o plăcere, întoarce-te îndărăt... 
Amariţei ăsta e băiat deştept, m-a oprit de la sincerităţi 
penibile, fă şi tu ca el şi spune-le că n-a fost nimic, am spart 
paharul din greşeală... 

— Nu te mai şterge cu batista aia, zise Cosma, uite-o pe a 
mea, e nefolosită. 

— Mulţumesc! Hai, du-te, la revedere. 

După plecarea lui Vale au continuat să danseze, şi apoi 
Antracit cobori, câteva minute mai târziu, la tutungerie şi 
cumpără vreo zece buletine pe care Gabi le completă după 
sistemul lui, scandalizându-i pe toţi; înscrise un pronostic 
favorabil pentru o echipă slabă de mineri, care avea să 
joace chiar a doua zi cu o echipă de militari, una dintre cele 
mai puternice formaţii din categoria A, şi puse semnele de 
meci egal la o echipă care nu suporta aşa ceva. 

A doua zi se întâlniră cu toţii spre prânz şi porniră spre 
stadion mai devreme. Spre seară alergară în centrul 
oraşului, în spatele Universităţii, unde staţionau zeci de inşi 
în faţa tabelei de pronosport, care se schimba din zece în 
zece minute, pe măsură ce funcţionarii agenţiei centrale 
primeau telefonic rezultatele din provincie. De fiecare dată 
se auzeau exclamaţii simultane de dezamăgire sau de 


triumf. Funcţionarii mai greşeau şi, când veneau să 
modifice rezultatul, cei care mai înainte înregistraseră cu 
satisfacţie scorul ridicau acum braţele, excedatţi. 

— Aţi văzut? strigă Gabi cu entuziasm, nimeni n-a 
prevăzut victoria Minerului. 

Pe unul dintre buletinele sale apărură în curând 
douăsprezece rezultate exacte: după câte se părea, avea să 
câştige o sumă neobişnuită. 

Se întâmplă însă că un număr de câteva sute de inşi 
completaseră şi ei ca şi Gabi aceleaşi buletine cu toate cele 
douăsprezece rezultate exacte şi, astfel împărţit, premiul 
reveni fiecăruia la ceva mai mult de cinci sute de lei. Să fi 
fost oare din pricina asta că Gabi, furios, rupse aproape 
imediat legătura cu fata sau poate că scena din casa lui 
Antracit fusese prea violentă faţă de ceea ce simţea el 
pentru fată? 

— Ca şi când, zise Vale pregătindu-se să-şi încheie 
istorisirea, ar mai fi avut vreo importanţă ce-ar mai fi făcut 
el sau ea după ce i-am văzut împreună şi am văzut-o pe ea 
cum se uita la mine cu ochii sticlind, parcă tot eu aş fi fost 
vinovat. Fapt e că s-au despărţit a treia zi, mi-a povestit 
Cosma. Eu nu mai vorbesc cu Gabi de-atunci, dar pentru 
mine nu Gabi e o problemă, cu toate că a venit după aia la 
noi tanti Veronica, să mă caute să ne împăcăm. Eu i-am spus 
lui tanti că nu sunt supărat, n-are decât să vină domnul 
Gabi şi să se împace, dar după câte îl cunosc eu, n-o să vină, 
şi să nu se supere tanti, dar nu e cazul să mă duc eu să 
alerg după el şi să-i cer scuze. În sfârşit, Gabi, după cum 
ştii, le-a dat el pe urmă lui tanti şi lui unchiul loma o 
problemă ceva mai gravă pentru ei de rezolvat decât istoria 
asta a noastră de studenţie. Ceea ce am descoperit eu însă 
în seara aia n-o să uit niciodată şi ţi-am povestit toate astea 
ca să pot pe urmă să-ţi pun o întrebare. Mi s-a mai 
întâmplat mie odată ceva asemănător, dar nu cu o fată, şi în 
orice caz nu mi-am putut închipui că o să se repete... Dar 
mai bine să-ţi explic despre ce e vorba. Mă ia o dată de braţ 


un coleg cu care eram prieten şi iese cu mine de la curs şi 
foarte afectuos îmi propune să intrăm undeva şi să bem o 
bere, că are ceva să-mi povestească. Eu aveam treabă în 
ziua aia, mă aştepta mama să mergem undeva, i-am dat un 
telefon că întârzii şi am intrat cu băiatul ăsta într-o berărie 
de alături, unde aveam noi toţi obiceiul să intrăm după 
cursuri. De ce? [ineam la el, de ce să nu recunosc, şi aş fi 
dorit ca prietenia noastră să devină din ce în ce mai 
exclusivă, nu fiindcă simţeam neapărat nevoia ci din 
instinct, prietenia e o forţă, nu? Eşti mai puternic când ai 
mulţi prieteni, nu e aşa?... Hm? Ce zici? 

— Să zicem, conveni Constanţa. Şi? 

— Şi am intrat cu el bucuros în berărie. Pe scurt, colegul 
ăsta al meu mi-a spus de la început, cu un anume patetism 
care îmi făcea plăcere, despre ce era vorba. Că îl cunosc pe 
cutare? Îl cunosc. Dar ştiu ce fel de om e? Nu prea. E un 
porc, zice. Şi începe să-mi povestească ce i-a făcut lui... 
Într-un cuvânt, figuri porceşti ca răspuns la dovezile de 
prietenie pe care eli le arăta... servicii făcute, cum i-a luat 
apărarea în organizaţia UTM când a fost atacat etc.... Era 
adevărat ce spunea, auzisem şi eu că acest coleg al nostru 
îşi permitea să procedeze în felul ăsta, şi m-am indignat 
împreună cu el, iar el mă lăsa să înţeleg că numai eu ştiu să 
preţuiesc o prietenie şi că numai pe mine mă consideră un 
adevărat... Nici n-a apucat însă el să spună şi cuvântul din 
urmă, adică prieten, că ne pomenim la masa noastră, cu 
cine crezi? Chiar cu acest al treilea de care se plângea 
colegul meu. Îl văd că trage imediat un scaun, se aşază 
foarte în largul lui, cere o bere, îl bate pe-ăsta care se 
plânsese de el în faţa mea peste umeri, îl întreabă ce mai 
face, îi spune că are chef după-masă să meargă cu el nu ştiu 
unde. Ce văd? Băiatul cu care eu voiam să leg o prietenie 
exclusivă se topise în faţa celuilalt, clipea des şi, de emoție 
că acela îl bătea pe umeri şi îi propunea să petreacă cu el 
după-amiaza, uitase complet şi de mine şi de ceea ce 
spusese mai înainte... Chestia mi-a provocat greață... N-am 


înţeles despre ce era vorba, ce i se întâmplase sau ce se 
întâmpla între ei, fapt e că la plecare, pe stradă, mai înainte 
ca eu să am timp să-mi iau la revedere de la ei, colegul ăsta 
al meu care mă făcuse să-i dau mamei un telefon că nu vin 
acasă se grăbeşte să-mi întindă mâna şi să-mi arate el 
drumul încotro s-o iau („tu o iei pe-aici?”, zice), adică o 
direcţie contrară celei încotro o luau ei, ca şi când i-ar fi fost 
frică nu cumva să rămân cu el şi să-l împiedic în felul ăsta să 
fie singur cu celălalt. Nici măcar nu i-am mai spus hai sictir, 
atât de tare m-a surprins comportarea lui. În cazul cu fata a 
fost parcă mai rău. Fata, când m-a văzut în casă, s-a 
înfuriat. Am văzut cum i-a ţâşnit ura din ochii albaştri, s-a 
grăbit adică la fel ca şi colegul acela să fie furioasă că îi 
stric socotelile, închipuindu-şi că o s-o împiedic să facă ce 
doreşte. Te întreb: e în mine ceva care să-i îndreptăţească 
pe alţii să mă considere atât de asemănător cu ei şi de 
dependent în acelaşi timp? Las eu această impresie? lată 
întrebarea. 

— Nu laşi, răspunse Constanţa foarte senină, deşi fratele 
ei nu arăta prea destins. Nu laşi, repetă ea, dar oamenii nu 
sunt prea atenţi la ce fac şi tu cam exagerezi, cel puţin în 
ceea ce o priveşte pe fată. Aşa cred. Tu ştii însă mai bine, 
poate că nu te înşeli. Şi ce-a mai fost? Ce s-a întâmplat de ţi- 
ai adus aminte de toată chestia? 

— Săptămâna trecută dau de ea în laborator, exclamă 
Vale. Au repartizat-o şi pe ea, ca şi pe Gabi şi pe mine şi 
încă pe alţii, la aceeaşi uzină unde am făcut practică, dar pe 
ea mai târziu, fiindcă a căzut la prima sesiune. Ei, ai să râzi, 
arată complet schimbată, era să nici n-o mai cunosc... 

Constanţa se ridică, intră în casă şi întârzie câtva timp. 
Se întoarse apoi îmbrăcată de oraş. 

— E şase, zise ea. Mă duci la un cinema? Vorbim pe 
drum... 

„A fost foarte atentă la povestirea mea, dar nu pare să-i 
treacă prin cap să mă imite, gândi Vale când se întoarseră şi 
luară masa împreună. N-am fost deloc molipsitor...” Fusese 


ideea care îi venise în minte, venind la ea, s-o facă astfel să 
vorbească, dar nu-i reuşise, Constanţa nu-i povesti într- 
adevăr nimic despre ea tot timpul serii, şi Vale, care o 
cunoştea, nici măcar nu se gândi să facă vreo aluzie... 


VIII 


De la sora lui, Vale se duse direct la uzină. Erau orele 


unsprezece noaptea. Găsi pe birou o notă în care era invitat 
a doua zi dimineaţa la ora zece să treacă pe la cadre, la 
tovarăşul Mânăfoaie, într-o chestiune de serviciu. 

Se prezentă pe la două. Tovarăşul Mânăfoaie îl primi 
cordial şi supărat. 

— Dumneata nu poţi să respecţi ora de audienţă? 

— Ba pot, dar la ora şapte dimineaţa ies din schimb, ar fi 
însemnat să vă aştept trei ore, răspunse Vale. Nu ştiu dacă 
asta a fost intenţia dumneavoastră! 

— N-a fost... conveni tovarăşul Mânăfoaie. Ia loc, avem o 
chestiune de soluţionat. 

Vale se aşeză şi şeful cadrelor începu să-i pună întrebări 
minuţioase şi inutile... Avea această manie, şi o dată o păţise 
cu cineva când lucra la Ministerul Industriei Alimentare, tot 
ca şef de cadre şi se prezentase la el un inginer 
zootehnician. „Ce studii ai dumneata?” îl întrebase pe acela, 
deşi avea dosarul omului chiar la el pe birou, stătea cu 
coatele pe el. „Sunt inginer zootehnist” răspunse acela. „Şi 
te pricepi la animale?” îl întrebase tovarăşul Mânăfoaie. 
„Mă pricep, răspunsese zootehnistul, ştiu să disting un bou 
de o vacă.” 

Era cunoscut în toată uzina prin luările lui de cuvânt. 
Vorbea ca un şcolar care psalmodiază o lecţie din care nu 


înţelege nimic şi, oricare ar fi fost obiectul dezbaterilor, 
ideile lui erau aceleaşi: „Ilovarăşi, iau cuvântul pentru 
propunerea adusă... care depăşirea producţiei este una din 
problemele de bază ale uzinei, serviciul de cadre, profund 
preocupat de aceste probleme, asist cu interes la această 
şedinţă interesantă... închei, câteva cuvinte urându-vă...” 

Îl întrebă de pildă pe Vale, între altele, dacă era utemist, 
deşi luase şi el cuvântul la şedinţa de constituire a „Brigăzii 
tineretului” şi le urase utemiştilor succes. 

— Ei, uite, zise el după aceea, fiindcă eşti utemist şi zici 
că îţi place metalurgia, noi ne-am gândit că un element de 
valoare, facem un schimb de experienţă cu uzinele din N. 
Adică ei ne trimit un tânăr inginer, şi noi le trimitem din 
partea noastră. Şi dumneata fiind tânăr în producţie îţi va fi 
de mare folos să pleci pentru câteva luni. Noi te-am 
recomandat ca un cadru cu origine foarte sănătoasă şi 
sperăm că ai să ne reprezinţi cu cinste la N. Personal îţi 
urez mult succes... 

Vale îşi plecă fruntea uitându-se la picioarele scaunului. 
Nu răspunse nimic. „Câteva luni înseamnă toată vara” 
gândi el. 

— De ce te-ai întristat aşa? zise Mânăfoaie preocupat. Nu 
cumva eşti din ăia care nu vor să plece din capitală? 

— Eu? Nu, nicidecum. Din contră! 

— Din contră? Bine, atunci du-te sănătos. Şi întoarce-te 
de acolo cu o mireasă, o bănăţeancă de alea, adăugă şeful 
cadrelor şi începu să râdă singur de gluma lui. 

— V-aş ruga însă să notaţi ca la anul să mi se dea 
concediul în iulie sau august. Dacă se poate. 

— Asta o să aranjezi dumneata cu sindicatul, zise 
Mânăfoaie binevoitor. 

— Da, dar dacă sunt trimis în schimb de experienţă 
tocmai în lunile astea, n-am ce să mai aranjez, oricât de 
sănătos aş pleca, răspunse Vale. Perspectiva unei mirese 
bănăţene nu este obligatorie chiar în aceste luni. 


Mânăfoaie, auzind această întorsătură de frază, se 
înveseli brusc; parcă tot corpul îi tresări, îi plăcuse, nu era 
obişnuit să i se răspundă astfel. Se aplecă peste birou şi îl 
bătu pe tânăr zdravăn pe umăr, mai ales că avea şi în ce da, 
Vale fiind, stând pe scaun, tot aşa de înalt cât Mânăfoaie 
ridicat în picioare. 

— Păi de ce nu ne-ai spus? zise şeful cadrelor. 

— Ce să vă spun? îl întrebă Vale mirat. Păi acuma, când 
ştiţi ce vreau, de ce nu amânaţi acest schimb de experienţă 
pentru la toamnă? De ce neapărat tocmai în aceste luni? 

— Nu se poate, răspunse Mânăfoaie tot binedispus, însă 
hotărât. 

Vale trecu, aşa cum îi spusese şeful cadrelor, pe la 
serviciul de muncă şi salarii, şi aici, constatând că hârtiile şi 
formele de plecare erau deja făcute, zise: 

— Ce siguri aţi fost dumneavoastră că o să plec la N. de 
mi-aţi şi făcut formele fără să mă întrebaţi! 

Şeful serviciului dădu din umeri mirat. 

— Ordin de la direcţie. Nu vi s-a comunicat? „Are 
dreptate” gândi Vale şi tăcu, şi fiindcă îşi dădu seama că era 
privit de funcţionari, răspunse: 

— Ba mi s-a comunicat... 

Şi nu mai spuse când i s-a comunicat, ieşi şi se îndreptă 
spre secţia sa călcând îngândurat, cu capul în pământ, 
peste pietrişul de pe aleile care întretăiau din toate părţile 
curtea uriaşă a uzinei. Se gândea însă acum la altceva. 

Traversă platforma fără să se uite la nimeni, deşi în clipa 
aceea îi trecu prin minte că „Brigada tineretului” era acum 
ameninţată prin plecarea sa, dar îşi spuse numaidecât că n- 
avea decât să aibă grijă direcţia şi Mânăfoaie să nu se 
întâmple nimic, şi începu să urce scările mici, în spirală, ce 
duceau spre laboratorul uzinei. 


IX 


Când intră, ea stătea în picioare la locul ei, în faţa mesei 
lungi şi înguste încărcate cu eprubete, şi se uita pe geam. 
Nici când se apropie de ea nu făcu vreo mişcare, şi Vale îşi 
aruncă şi el privirea afară şi rămase şi el nemişcat. În 
depărtare se formaseră nori groşi, acoperind jumătate din 
capitală, în timp ce cealaltă strălucea încă sub lumina 
soarelui. Un vârtej uriaş făcea legătura între cer şi pământ 
şi se răsucea lent şi ameninţător apropiindu-se de oraşul 
descoperit. Pe şoselele asfaltate se vedeau şerpuind 
camioanele ca nişte jucării, ieşind sau intrând din periferie, 
grăbite şi parcă alarmate de apropierea furtunii. 

— Nu te plictiseşti deloc, zise Vale în cele din urmă. 

Fata tresări, se întoarse şi făcu ochii mari. Nu se aştepta 
să-l vadă aici, şi ceva de pe chipul lui îi lărgi brusc privirea, 
ghicind cu acel instinct sigur al fetelor că trebuie să fie 
atentă acum şi că în orele care vor urma toate clipele vor fi 
decisive. 

— Nu, deloc, cum o să mă plictisesc?! zise şi se concentră 
din nou pe ce făcea, scoase din priză o instalaţie mică 
electrică şi turnă un lichid într-o eprubetă. Arăta acum mult 
mai liniştită decât ar fi trebuit să fie. 

Şeful laboratorului se apropie şi începu să se uite şi el pe 
geam. Se vedeau norii acoperind cu rapiditate bolta cerului, 
urcând parcă cu intenţie spre sursa de lumină. În clipa în 
care discul solar fu încolţit şi acoperit din trei direcţii, o 
săgeată vie, de o luminozitate orbitoare, spintecă în trei 
frânturi aglomeraţia neagră de nori şi, timp de câteva 
secunde lungi, uşile şi geamul laboratorului se 
cutremurară, zgâlţâite parcă de mâna furioasă a unui uriaş. 

Un oţelar se apropie şi întrebă dacă e gata proba. Fata 
nu răspunse, se deplasă spre alte eprubete şi dădu doar din 


cap, afirmativ. Între timp, văzduhul se înceţoşase şi valuri 
succesive de apă cutreierau câmpia şi înecau orizontul. 
Afară nu se mai vedeau clădirile, parcă se înserase. 

— Proba de la trei! zise cineva intrând în laborator. 

— Patru luni n-o să mai urc aici, zise Vale. Plec la N.! Am 
venit să-ţi spun la revedere. 

Ea parcă nu auzi. Geamurile se aburiseră, şi în laborator 
pătrundeau curenţi de răcoare, mirosind a ţărână udă şi a 
ierburi. 

— Înainte să pleci aş vrea să-ţi spun ceva, zise deodată 
fata. 

EI întoarse capul şi o privi. Timp de câteva clipe nu mai 
făcu nicio mişcare. Îi vedea pupila mărită şi albastrul 
ochilor aţintiţi asupra lui. 

— ... Am ceva să-ţi spun, repetă ea. Invită-mă după-masă 
unde vrei tu şi... 

— Bine, zise el, să plecăm împreună la ora trei. Am să urc 
să te iau. 

La ora trei ieşiră împreună şi porniră pe jos pe marginea 
şoselei asfaltate. Ploaia încetase de mult şi soarele strălucea 
din nou pe cer. Merseră în tăcere un sfert de oră, şi la un 
moment dat el părăsi bordura înaltă a şoselei şi o luă peste 
câmpia înverzită, care mustea de apă. Traversară un drum 
lăturalnic şi urcară o mică movilă de pietriş peste care iarba 
se ţesuse într-un strat gros, acoperind-o ca pe un gorgan 
vechi. Vale se sui pe ea, îşi scoase haina şi o invită pe fată să 
se aşeze. 

Tăcea, n-o vedea deloc, se uita peste câmpie cu un ochi 
neclintit şi total, absorbind parcă adânc, până la 
împrăştierea şi dispariţia atenţiei, depărtările şi luminile. Se 
gândea în clipele acelea că o uitase şi că acum se simţea 
bine şi ar fi trebuit, poate, să plece, în loc să stea aici de 
bunăvoie lângă o fiinţă pe care n-o mai cunoştea şi care îl 
făcuse o dată să sufere. Ce mai voia acum de la el? 

— Uite despre ce e vorba, zise ea cu o intonaţie curioasă, 
parcă agresivă şi în acelaşi timp speriată, tu crezi că sunt 


chiar atât de vinovată pe cât ţi se pare ţie? 

Şi auzind-o pronunţând această frază, Vale o simţi parcă 
mai înstrăinată de el decât dacă ar fi tăcut, dar nu zise 
nimic, o lăsă să vorbească. Şi ea îşi începu destăinuirea 
înfruntând cu bună-ştiinţă acest risc, care părea oricum mai 
mic decât dacă ar fi tăcut, nimeni în afară de ea neputând 
să-i explice lui ce se întâmplase cu un an în urmă şi mai ales 
ce se întâmplase după, fiindcă dacă n-ar mai fi fost nimic 
după, nici n-ar mai fi fost nimic de destăinuit, chiar dacă ea 
rămânea în amintirea lui vinovată. Cui îi pasă de asemenea 
amintiri dacă ele nu mai sunt legate de nimic? 

— Vale, începu ea deodată, cele mai proaste fete sunt 
cele care, deşi nu cunosc deloc bărbaţii, au deja despre ei 
păreri şi preferinţe. Ele nu ştiu că înainte de orice un 
bărbat trebuie cunoscut în sine, ca specie, şi că abia după 
aceea vine preferința. 

Trebuie deci, continuă ea, înţeles aşa cum se cuvine 
faptul că el nu i-a plăcut ei deloc când l-a cunoscut, fiindcă 
nu era pe gustul ei! El era mare, cam lălâu, se încrunta şi 
avea aerul că gândeşte, iar ei îi plăcea, dimpotrivă, ca un 
bărbat să fie de statură mai mică, vioi, senin, vesel şi să nu 
se gândească în general decât la lucruri care fac plăcere. 
De ce acceptase atunci întâlnirea cu el, deşi nu-i plăcea? 
întâi pentru că un băiat aşa cum i-ar fi plăcut ei nu prea 
găsea şi se cam îndoia că o să găsească, celor pe care ea îi 
întâlnea le lipsea ba una, ba alta din trăsături; un Gerard 
Philipe e greu de găsit, şi pe urmă, chiar dacă îl găseşti 
undeva întâmplător, altcineva mai înainte l-a şi cucerit... în 
al doilea rând a dorit deci să se vadă cu el şi pentru că nici 
ea nu era foarte convinsă de preferinţele ei, şi în al treilea 
pentru că o cunoştinţă nouă te duce într-un anturaj nou, şi 
în anturajul acela nou şansele de a întâlni bărbatul preferat 
sporesc... Ceea ce îi spunea ea era o istorie neinteresantă a 
unei fete care a păţit apoi exact ceea ce a meritat, e 
adevărat, recunoaşte singură, dar fata asta nu mai există, 
sau în orice caz dacă există e o soră a ei nereuşită şi, oricât 


i-ar fi de soră, nu vrea cu niciun chip să fie solidară cu ea şi 
să-i împărtăşească aventura. Dar să continue povestirea... 
lată că lucrurile s-au petrecut cum prevăzuse: în anturajul 
lui l-a cunoscut pe Gabi şi din prima clipă când l-a văzut i-a 
şi plăcut de el. Singurul lucru de remarcat în toate acestea 
e faptul că acolo, la serată, el, Vale, nu trebuia să vină. El 
trebuia „să se retragă la depou cu farurile stinse”, cum 
spuneau ceilalţi cu veselia lor gregară, şi trebuia să facă 
asta de la bun început, ea însăşi gândise că aşa ar fi fost 
potrivit şi, de aceea, când l-a văzut acolo făcând pe victima 
a cuprins-o mânia, mai ales că ela mai spart şi paharul în 
mod penibil şi îi curgea sânge din mână. 

După istoria asta n-a ieşit din cămin câteva zile. Apoi 
lucrurile s-au întâmplat aşa: fără s-o dorească, mintea ei a 
păstrat două imagini, luate în două momente diferite, prima 
în Grădina Botanică, pe o bancă unde stătuseră împreună 
în acele zile când se cunoscuseră, şi a doua când l-a văzut 
plecând pe uşă după scena cu paharul. Dintr-o imagine 
formată din pete negre şi albe şi contururi fără înţeles, a 
apărut deodată un om atrăgător, deloc urât, având în el 
ceva care îi inspira o mare încredere. E adevărat că nu-l 
bănuise impulsiv şi pus pe soluţii radicale, dar aici era vina 
ei... însă ea aşa l-a redescoperit: ca pe un om care a venit 
spre ea cu sufletul deschis, şi faptul acesta a izbit-o şi a 
tulburat-o atât de tare, încât a luat imediat măsuri de 
prevedere. Când avusese ea timp să-l cunoască atât de 
bine? Şi atunci apărea a doua imagine, care spulbera 
această îndoială, momentul când sub ochii ei furioşi, acolo, 
la serata aceea, sufletul lui se închidea. O dorinţă în care 
zăcea îndoiala că poate se înşală a împins-o să vină într-o zi 
la uzină să-l vadă. Era prin toamnă, prin septembrie. Voia să 
se încredinţeze dacă ea nu este genul de femeie care 
trăieşte după cum bate vântul, dacă nu se înşală şi acum cu 
privire la el, cum se înşelase crezând că îi place Gabi. 
Venise să se uite la el şi să vadă dacă îl plăcea pe el cu 
adevărat, aşa, simplu, făcând abstracţie de aşa-zisa ei 


vinovăţie. Restul nu avea nicio importanţă, chiar dacă 
trezirea aceasta a ei se producea, poate, printr-o pierdere. 

Şi-a ridicat gulerul paltonului şi şi-a strâns bine, să nu se 
vadă, părul sub batic. Era o zi frumoasă, dar între timp 
vremea se stricase şi ploua mărunt, se plimba la distanţă de 
poartă, aşteptându-l. Îşi spunea că dacă va fi necesar îl va 
opri şi îi va vorbi. N-a fost necesar. 

L-a văzut imediat coborând din autobuz, cu mersul lui 
legănat, cu statura lui mare. Arăta deschis la faţă, dar parcă 
ferit, şi după cum i s-a părut ei (aici nu mai putea să spună 
precis), întristat. Atunci şi-a dat seama că chiar dacă Gabi s- 
ar fi îndrăgostit de ea, schimbarea ei tot s-ar fi produs şi 
legătura tot s-ar fi rupt. 

— Am avut atunci convingerea că între noi nu s-a 
petrecut nimic grav, continuă ea, fiindcă situaţia care se 
crease prin faptul că deşi te cunoscusem pe tine mai înainte 
şi mă plimbasem cu tine de câteva ori n-am venit totuşi la 
întâlnire şi m-ai văzut pe urmă cu Gabi a fost singura 
prostie pe care am făcut-o şi nu mi s-a părut deloc că e prea 
târziu s-o repar. Dar asta o gândeam eu. Ce gândeai tu? 
reluă ea după ce tăcu câteva clipe. Mi-am dat seama că 
plimbările noastre şi ziua aceea când am fost în parc şi pe 
care eu o şi uitasem au fost pentru tine cu totul altceva 
decât pentru mine şi că tu nu puteai trece - şi probabil că 
nu poţi să treci nici acum - peste ceea ce a urmat fără să 
mă dispreţuieşti. 

Tăcu şi nu mai continuă. Nu arăta deloc bine. lenulei, 
cât timp durase explicaţia, luase culoarea părului, şi 
sângele îi fugise tot mai mult din obraji. Gura i se albise. 
Apoi, glasul i se auzi din nou: 

— Ascultă, Vale, n-aş fi avut curajul să-ţi spun ceea ce ai 
auzit dacă n-aş fi fost convinsă că sentimentele descrise nici 
nu mai există! De-aceea mi-a şi fost uşor să-ţi povestesc. 
Uite ce vreau să te rog: fă în aşa fel ca scena asta să nu se 
mai repete. Ştii?! Ne întoarcem cu un an îndărăt... Suntem 
în Grădina Botanică... Mă inviţi la un concert... Am să vin... 


Vale nu răspunse, tăcu multă vreme cu o expresie care 
dădea de înţeles că nu va vorbi. Apoi se ridică. 


X 


Peste un sfert de oră intrară într-un restaurant şi se 
aşezară la o masă. Ea aruncă o privire piezişă în jur şi îşi 
încheie nasturii jachetei, ascunzând bluza de lucru, cu care 
venise de la uzină. Vale alese felurile. Nu schimbară 
împreună niciun cuvânt. Ea îşi ţinea obrajii în palmă şi se 
uita la el cu privirea lărgită. 1 se vedeau ochii mărginiţi de 
palme, ca şi când ea nu voia să mai vadă şi să mai ştie decât 
ceea ce se afla înaintea ei. Nu mâncă nimic şi refuză din cap 
îndemnurile lui. 

leşiră apoi pe Calea Victoriei şi Vale se uită la ceas. Se 
făcuse ora cinci. În dreptul magazinului Muzica, el se opri şi 
intră. Cercetă catalogul şi o întrebă pe vânzătoare când vor 
mai primi noi înregistrări. 

— Nu-ţi place muzica, zise apoi pe stradă, fără s-o 
privească. Trebuie să încerci, să vezi, poate îţi place. S-ar 
putea să-ţi placă, şi atunci... 

Nu mai spuse ce s-ar fi întâmplat în acest caz, dar ea roşi, 
fiindcă după vocea lui era greu de ghicit dacă el se gândea 
în clipa aceea cum o aşteptase atunci seara la Ateneu şi ea 
nu venise, sau pur şi simplu o îndemna doar să asculte 
muzică pentru că îi plăcea lui. 

Porniră apoi mai departe şi cotiră pe Edgar Quinet, în 
spatele Universităţii, întârziind, ca şi alţii, în faţa vitrinelor 
încărcate ale magazinelor Consignaţia. Apoi îşi continuară 
drumul, mergând înainte pe Academiei, spre fostul cartier 
al băncilor, acum gol de lumea sa financiară şi locuit de 


oameni obişnuiţi sau ocupat de întreprinderi de stat. 
Cupolele Bisericii ruseşti străluceau în soarele bucureştean, 
îndepărtat şi parcă străin de aceste străzi aglomerate şi de 
această viaţă închisă în beton armat şi ţevi de scurgere. 

leşiră din nou pe Calea Victoriei, oprindu-se adesea în 
dreptul vitrinelor, până ce ajunseră la Cheiul Dâmboviţei, cu 
apa ei puturoasă şi cu peisajul ei sordid. Luară autobuzul, 
care făcu cu ei calea-ntoarsă şi îi duse departe, în 
apropierea Arcului de Triumf. 

— Eşti obosită? 

Ea clătină din cap: nu, deloc. 

Intrară în marele parc şi o luară pe alei cunoscute care 
duceau spre lac. Nici măcar pe lac, când obosi vâslind timp 
de aproape un ceas, tânărul nu deveni mai comunicativ. O 
întreba: „Vrei să vâsleşti?” sau: „Vrei să mergi acasă?” sau: 
„i-am stricat cumva programul?” Când urcară din nou pe 
alei se făcuse seară şi el se opri şi o întrebă brusc: 

— Vrei să mergem la Pescăruş? 

Ea clătină din cap: nu. Se aşezară pe o bancă şi ea se 
zgribuli. Se făcuse răcoare. Era o zi de lucru, şi pe alei se 
plimba puţină lume. Boschetele miroseau a frunză crudă, 
adia vântul. Vale se uită pe cer şi rămase nemişcat, cu 
privirea întoarsă în sus. Fata se uită la el şi după câteva 
clipe şopti: 

— Mi-e frig! 

EI tresări şi se ridică în picioare; porniră din nou. Peste 
un sfert de oră ieşiră din parc şi el o întrebă: 

— Mai ţi-e frig? Mai poţi să mergi? 

Ea zâmbi; clătină din cap: nu! Nu mai putea merge. 

— Te conduc până acasă. 

Trecură pe străzi vechi, cu vile tăcute, cu mici grădiniţe 
pline de verdeață, luminate la rare intervale de becuri 
galbene, care nu reuşeau să împrăştie întunericul odihnitor 
şi tainic care învăluia acest cartier. Fata cotea la răspântii şi 
de astă dată el o urma. leşiră într-o piaţă cu barăci de lemn 
închise şi zăvorâte, intrară prin nişte uliţe cu garduri de 


lemn, care alternau cu ziduri şi porţi de metal, cu case mici, 
printre care răsăreau blocuri subţiri cu două sau trei etaje, 
şi după ce merseră astfel vreme îndelungată, deodată ea se 
Opri şi zise: 

— Aici stau eu. 

Era o casă cu grilaj de fier, cu o curte în linie dreaptă 
trecând prin faţa a trei imobile vechi, masive şi cufundate în 
întuneric. Fata deschise poarta şi o luă înainte. Se opri în 
dreptul celui de-al doilea imobil şi scoase o legăturică mică 
de chei din geantă. Era linişte peste tot şi, căutând cheile, 
respiraţia ei se auzi uşoară şi înăbuşită. Tânărul tuşi, 
aşteptând lângă ea, foarte aproape de umerii şi de fruntea 
ei plecată, în timp ce ea căuta broasca uşii. Urcară un etaj 
călcând cu grijă pe scările de ciment, şi clipele de afară se 
repetară în dreptul unei alte uşi, în faţa căreia fata se 
oprise, alegând altă cheie. 

Tot timpul care dură de la oprirea în stradă şi până aici 
sus, ea nu-l privi nicio clipă şi nu-i adresă niciun cuvânt, nu-i 
şopti nimic şi nu făcu niciun gest. Totuşi, deschise cea de-a 
doua uşă cu fermitate şi, după ce pătrunseră într-un mic 
hol, porni cu aceiaşi paşi fermi spre o uşă din dreapta şi o 
lumină, făcând să se audă zgomotul comutatorului. Era o 
odaie simplă, cu un studio fără ladă, o masă rotundă cu 
două fotolii într-un colţ şi cu o fereastră prin care se vedea 
stâlpul electric din stradă. 

— Vale, iartă-mă un minut, spuse fata. 

Ea se aşeză pe divan şi-şi ridică picioarele pe cuvertură, 
le trase sub ea, fără să-şi scoată sandalele. Luă o pernă şi se 
întinse, ascunzându-şi faţa cu braţele. Era istovită. El se 
aşeză în fotoliu. Rămase nemişcat câtva timp, şi în tăcerea 
netulburată de nimic a acelei ore târzii, el se ridică, se 
apropie de divan şi se aşeză la picioarele ei. Întinse mâna şi 
îi desfăcu catarama sandalei, întâi de la un picior, apoi de la 
celălalt, i le scoase apoi pe amândouă, le aşeză jos, lângă 
stinghia patului, iar picioarele ei mici şi alungite, mirosind a 
praf de atâta umblat, se strânseră şi mai tare, ca două 


vietăţi care nu mai aveau unde să se refugieze. Mâna fetei 
dibui stofa subţire a fustei şi le acoperi. 

— Anda, şopti tânărul. 

Ea îl privi de pe pernă fără să se mişte, cu nişte ochi 
cutreieraţi de nelinişte şi trupul subţire i se încordă şi 
începu să tremure. 

EI îi şopti din nou numele şi veni spre ea şi o luă în braţe, 
ridicând-o în capul oaselor. Deodată o frânse şi îşi lipi faţa 
de a ei. 

— Vale, nu mă speria, se rugă ea cu aceeaşi voce şoptită 
cu care îi spusese mai înainte că îi e frig. 

— Te iubesc, rosti el, şi rămase deasupra ochilor ei, 
privind-o de aproape şi continuând să repete ca într-o beţie 
numele ei. 

Se îndepărtă apoi, se ridică şi se aşeză din nou în fotoliu. 
Dar trecură minute întregi şi nici ea, nici el nu-şi mai 
reveniră, parcă le-ar fi fost cu neputinţă să-şi mai ia privirea 
unul de la altul, încercară amândoi să vorbească, dar nu 
reuşiră, cuvintele pe care le scoteau se împiedicau parcă de 
scaune şi pluteau, în odaie, intensificând prin şoapta cu 
care erau rostite ceea ce nu se putea rosti, dar era mai real 
decât cuvintele. 

Rămăseseră totuşi în mintea lui Vale câteva idei care din 
cauza muţeniei lui îndelungate ajunseseră să-l obsedeze şi 
erau atât de puternice, încât îi alungară, încetul cu încetul, 
tulburarea. Dar tocmai de aceea şi tăcuse, ca să nu le dea 
glas, crezând că va reuşi singur să le descifreze înţelesul. Şi 
iată că nu reuşise. 

— Ce-ai înţeles tu, spuse el în cele din urmă, când ai spus 
că înainte de orice un bărbat trebuie cunoscut în sine, ca 
specie? Adică cum? 

Ea tăcu mult înainte de a răspunde. Îl privea neclintită, 
de acolo de unde era întinsă şi se vedea parcă fizic cum 
întrebarea aceasta îi lua oboseala cu mâna şi îi aprindea în 
ochi lumini scânteietoare. Parcă triumfa, fiindcă ghicise 
deodată genul de gânduri care îl frământaseră pe el în 


timpul după-amiezii şi nu se grăbi să-i răspundă, iar când îi 
răspunse se făcu că nu înţelege. 

— 'Ţi-am explicat, Vale, a fost exact prostia pe care am 
făcut-o eu cu preferinţele mele. 

— Nu înţeleg, i-o întoarse el, n-ai vrea să-mi explici mai 
amănunţit? 

— N-am ce să-ţi explic, zise ea, dacă tu înţelegi prin asta 
ceva personal. 

— Nu, ce înţelegi ca idee. 

Din nou ea lăsă să treacă un timp. 

— Uite, să-ţi explic, mi-am adus aminte de o prietenă care 
m-a scos totdeauna din sărite, să-ţi spun despre ce e 
vorba... Dar nu vrei mai bine să vorbim despre altceva? 

— Ba da, zise el încurcat, dar mi-am adus aminte şi m-ai 
făcut curios... 

Se vedea însă că nu-şi adusese deloc aminte, aşa cum 
zicea el, ci fusese una din ideile pe care o rumegase cât 
tăcuse şi că avea s-o rumege şi acum, dacă ea nu-i 
răspundea. Şi ea nu-i răspunse. 

— Cum ai găsit odaia asta? zise el. 

— Am avut noroc, să-ţi spun cum. După ce mi-am luat 
examenul şi am fost repartizată la uzină, mi-am spus aşa, că 
pe oricine aş întâlni, indiferent cine ar fi, înainte de a 
schimba o vorbă să întreb: „Nu cunoaşteţi pe cineva care 
are o odaie liberă?” Fiindcă la o repartiție de la Spaţiul 
locativ nici nu mă gândeam, şi ce crezi? Chiar a doua zi 
după ce mi-am pus în aplicare metoda mea, o colegă din 
laborator îmi răspunde: „Ba da, cunosc eu pe cineva, un 
inginer care are o fată care s-a măritat, i-a lăsat o odaie 
liberă şi îi e frică să nu-i trimită Spaţiul locativ cine ştie ce 
beţiv.” Şi mi-a dat adresa. 

— Şi mobila? zise Vale. 

— Mi le-am adus de-acasă. 

Vale se uită în jur, apoi privirea i se răsuci pe pereţi. Ea 
nu se mişca din poziţia aceea a ei, ghemuită, întoarsă pe-o 
parte cu faţa la el şi privindu-l mereu. 


— Şi de ce, zise el, nu m-ai chemat în ziua aia când ai 
venit la poarta uzinei? 

— Ţi-am spus că aşa hotărâsem eu, dacă o să fie necesar. 

— Adică? 

— N-a fost necesar. N-aş mai fi putut învăţa şi nu mi-aş fi 
luat examenul de stat. 

— Şi de unde-ai ştiut că o să ne mai vedem? Vreau să 
spun de unde ai ştiut... 

Şi se încurcă şi făcu un gest care trebuia să fie elocvent, 
adică tot restul, de unde a ştiut ea, sau cum de a fost sigură 
că după atâta timp o să-l mai găsească pe el neschimbat, 
aşa cum îl cunoscuse? 

— Numai dacă rămâneai aşa cum te-am cunoscut ne-am 
mai fi întâlnit, răspunse ea. De întâlnit, adică, ne mai 
întâlneam noi, dar tu nu te-ai mai fi întors în laborator azi 
să-ţi iei la revedere de la mine şi nici eu nu ţi-aşi fi cerut să 
mă asculţi dacă n-ai fi rămas neschimbat. 

— Şi atunci cum rămânea? întrebă el. 

— Cum rămânea ce, Vale? 

— Cum rămânea cu faptul că n-ai socotit necesar să mă 
chemi în ziua aia când zici că m-ai aşteptat dacă eu m-aş fi 
schimbat? 

— Eu ştiu? Nici eu nu ştiu. S-ar fi întâmplat altceva. 

— Eu te întreb cum rămânea cu faptul că m-ai lăsat să 
trec pe lângă tine şi nu mi-ai spus nimic. Nu te-ai gândit că 
ai fi fost de vină dacă nu ne mai vedeam? 

— Nu, Vale, m-am gândit mai degrabă că aş fi fost de vină 
dacă din pricina asta aş fi dat peste un om care n-ar fi putut 
să mă asculte ca astăzi. Nu trecuseră decât câteva luni de 
când ne cunoscuserăm şi poate că în amintirea ta era mai 
proaspătă scena din seara aceea decât prezenţa mea care 
ţi-ar fi apărut fără veste, şi, în cel mai fericit caz, străină... 

— Singurul lucru care m-a durut, zise Vale destăinuindu- 
se, a fost că am avut impresia că tu îţi închipuiai că venisem 
să-ţi cer socoteală, n-ai aşteptat să vezi de ce am venit şi te- 
ai uitat la mine cu ură... 


— Da, ştiu, ai intuit bine ce simţeam atunci. Nici acum nu 
pot să-mi dau seama cum tremuram de furie când mă uitam 
la tine cum stăteai acolo în fotoliul acela şi te prefăceai că 
nu mă vezi. Şi pe urmă când ai spart paharul nici n-am 
putut să stau, am intrat în bucătărie, fetele alea spuneau că 
mă făcusem vânătă. 

— Dar de ce? tresări deodată Vale cu o expresie chinuită 
de suferinţă. 

— Nu ştiu, răspunse ea senină. Dar ştiu că a doua zi şi 
văru-tău mi s-a părut un ins nesărat, cu pronosportul şi cu 
anturajul lui de linguşitori - ia spune-mi, în paranteză, de ce 
îl linguşeau aşa toţi? 

— Nici eu nu ştiu, probabil că din pricină că tatăl lui, 
unchiul meu, e secretar la un raion de partid... 

— Şi? 

— Şi credeau ei că cu ajutorul lui Gabi ar fi putut să 
rămână în Bucureşti, să nu-i trimită la Hunedoara, ăla 
negriciosu' în special. Şi? Spune mai departe. 

Ea se ridică în coate, îşi schimbă poziţia şi îşi înveli din 
nou picioarele goale cu poalele fustei. 

— Şi a doua zi, nu, că să mergem la meci, continuă ea. 
Mie nu-mi place sportul ca spectatoare, îmi place să schiez 
şi mă duc iarna la Predeal aproape în fiecare sâmbătă. Tu 
ştii să schiezi? 

— Nu, zise Vale. 

— Am să te învăţ eu... E foarte uşor... 

— Şi cu cine te duci iarna? 

— Mă duc cu tata, răspunse ea, dar nu înainte de a fi 
lăsat să se scurgă iar o pauză, ca şi când ar fi meditat dacă 
el merita să-i dea acest răspuns. El m-a învăţat, continuă ea, 
a fost chiar la concursuri când era tânăr, se ducea la Sinaia 
şi mă lua şi pe mine... Tata e profesor în Ploieşti, ţi-am spus, 
mi se pare, e un om aşa, înalt, foarte înalt, mai înalt ca tine, 
abia intră pe-o uşă, noroc că natura nu m-a făcut să semăn 
cu el în mod exagerat, cum se întâmplă câteodată, tatăl are 
nasul mare şi fiul îl are aşa, ca o caricatură, şi mai mare. La 


mine a fost o asemănare inversă, adică în moderație... Şi 
mi-a făcut foarte bine, fiindcă eram totuşi înaltă şi aveam 
muşchii de la picioare cam slabi... Stăteam eu pe schiuri, 
dar mi-era o frică îngrozitoare să nu cad, fiindcă nu puteam 
să mă mai ridic... Pe urmă mi s-au întărit cu anii şi acum 
merg foarte bine... Nu-mi plac răcnetele astea pe 
stadioane, mai ales pentru o femeie, un bărbat treacă- 
meargă, mai înţeleg... Nu, că să mergem! l-am spus că eu 
nu merg, dacă vrea el să se ducă singur, să se ducă, dar 
fără mine. „Nu, că o să-ţi placă, să vezi ce interesant e” îmi 
promite el că o să-mi placă. „Ce e de promis aici, i-am 
răspuns eu, ştiu despre ce e vorba şi mă plictiseşte, şi nu 
înţeleg să merg acolo unde mă plictisesc, în loc să vii tu 
acolo unde să ne placă la amândoi.” Ei s-au uitat atunci toţi 
la mine cu figurile acelea de viței entuziaşti contrariaţi pe 
care le au unii din amatorii ăştia când le spui că aşa ceva te 
poate plictisi, nici măcar nu pot să conceapă! Faptul că sunt 
mulţi acolo pe stadion le dă certitudinea că sportul ăsta nu 
e o simplă distracţie, vorbesc de privitori, ci ceva, ehe, mult 
mai mult!... În fond le umple vidul sufletesc şi în clipa aceea 
am avut senzaţia că şi băiatul ăsta, altfel plin de calităţi şi 
care era, ca înfăţişare, atât de mult pe placul meu, era 
împins într-acolo de un asemenea vid şi că în fond eu nu-i 
plăceam deloc, lucru care deodată m-a scârbit, fiindcă mi- 
am adus aminte că tu şi cu el eraţi totuşi rude, veri buni, şi 
că uşurinţa lui nu mai avea justificarea pe care ar fi avut-o 
în alt caz. Mi-a părut deodată rău şi mi-am luat la revedere 
de la el şi toată ziua aia am stat singură la cămin şi am 
învăţat. Nu mi-am dat seama de tot ce s-a întâmplat decât 
încetul cu încetul... 

Vale rămase tăcut şi îşi plecă din nou fruntea, ca şi când 
ar fi înţeles că nu trebuia să-i smulgă ei aceste mărturisiri, 
pe care i le mai făcuse odată sub altă formă, acolo pe 
dâmbul acela, când îl rugase ca scena să nu se mai repete. 
Îl rodea însă gelozia, acest sentiment neaşteptat, care 
însoţeşte adesea într-un mod atât de acut începuturile unei 


iubiri şi cu care el, neînvăţat, nu ştia ce să facă. Fiindcă 
putea să-i şoptească cu vocea sugrumată de emoție te 
iubesc, dar nu putea să-i repete cu aceeaşi şoaptă sunt 
gelos. 

Pe cine era gelos? Pe vărul lui, pe tatăl ei, pe toţi cei care 
o cunoşteau, chiar dacă el nu-i cunoştea, sau poate tocmai 
de aceea... Cine era ea? Cum era sufletul ei? Mai iubise 
până atunci? 

— Trebuie să plec, spuse el deodată şi se ridică hotărât. 
Trebuie să mă duc la uzină, am întârziat. 

Ea se ridică şi îl conduse. leşi cu el afară, ca şi la început, 
în aceeaşi tăcere şi din nou se opriră la toate uşile, foarte 
aproape unul de altul, ca şi când ar fi săvârşit ceva tainic. Şi 
aceste ore îl apropiară pe Vale de fată mult mai mult decât 
dacă ar fi rămas cu ea până dimineaţa, cum mai rămăsese 
cu fete sau femei pe care nu le iubise. 

Călcau foarte încet pe pavajul de cărămidă al curţii şi 
când ajunseră la poartă se opriră fără s-o deschidă şi în 
umbra ei el o îmbrăţişă. Rămaseră astfel încremeniţi vreme 
îndelungată, în timp ce din liniştea nopţii oraşului nu se mai 
auzeau decât foarte rar paşii vreunui trecător punctând un 
trotuar îndepărtat sau uruitul periferic al tramvaielor care 
se retrăgeau. 

Într-un târziu, Vale ieşi şi se pierdu în noapte. Era atât de 
fericit, că mai merse încă o jumătate de oră fără să-şi dea 
seama că merge pe jos şi că până acasă, dacă nu lua un 
tramvai sau un taxi, i-ar mai fi trebuit cel puţin două ore 
până să ajungă... 


XI 


După o tăcere de aproape o lună, doctorul Stamate 
dădu în sfârşit la iveală pricina rezervei sale faţă de studiul 
pe care doctorul Sârbu îl rugase să-l citească. 

— Doctore, îi zise, după vizită vreau să-ţi spun ceva. 

Avea aceeaşi voce, cu suflu puţin şi tărăgănat, şi doctorul 
Sârbu, auzindu-l, gândi: „lar o fi intrat în vreo încurcătură 
cu vreo infirmieră sau vreun tâmplar şi nu mai ştie ce să 
mai facă. Acuma însă să mă slăbească!” Şi, fără nicio jenă, îl 
evită. Doctorul Stamate îl aşteptă însă la plecare. 

— Te rog să mă scuzi că am întârziat cu studiul tău, 
începu el, de astă dată cu o voce neobişnuit de hotărâtă, 
dar a trebuit să citesc nişte comunicări făcute în străinătate 
în ultimii ani cu privire la maladiile bătrâneţii. Chiar dacă şi 
altcineva ar fi descris sindromul neurastenic, şi studiul tău 
tot ar rămâne bun, prin varietatea cazurilor cercetate şi 
exactitatea descrierii. Am vrut însă să fiu sigur şi acum pot 
să-ţi spun că sindromul îţi va purta numele. Uite, dacă te 
interesează, am notat aici nişte autori şi dacă vrei, ţi-i dau 
să-i citeşti. Poţi să te referi la ei şi să te delimitezi, dacă 
crezi că e cazul. 

Închise geanta şi îi întinse nişte note. Doctorul Sârbu le 
răsfoi, apoi fluieră a pagubă. 

— Vreau să-ţi fac o propunere, continuă doctorul 
Stamate, dacă îţi convine, gândeşte-te şi dă-mi răspunsul. 
Am făcut şi eu unele observaţii cu privire la epilepsie. Dacă 
vrei, să cercetăm împreună mai departe chestiunea şi să 
semnăm împreună! 

— Da, mă interesează, zise doctorul Sârbu. Îţi 
mulţumesc. 

leşiseră în curtea spitalului şi se îndreptau spre staţia de 
tramvai. 

Doctorul Sârbu se opri. 

— Ascultă, zise, n-ai impresia că trebuie să sărbătorim 
acest eveniment? Ai un program de la care nu te poţi 
abate? Te invit la mine la masă să bem un pahar. 


— Nu te grăbi, se auzi atunci o voce din spate. Se 
răsuciră. Era doctoriţa Tiberiu. Doctorul Stamate îşi scoase 
pălăria şi salută într-un fel familiar, care atrase numaidecât 
atenţia celuilalt. 

— Doctorul Stamate m-a invitat azi la cinema, zise ea. 

Şi îi aruncă o privire. Doctorul Sârbu se uită la ea, apoi la 
colegul său şi înţelese: n-o invitase, se invita acum singură. 
„Trebuie să intervină totdeauna o femeie...” gândi el furios. 
Surâse, se aplecă la urechea ei: 

— “Tu nu trebuie să-mi faci mie niciodată niciun rău, îi 
şuieră. Nu eu sunt acela pe care trebuie să te răzbuni. 

Ea roşi. Se vedea cum sângele îi cucereşte treptat faţa. 
Îşi muşcă buzele, îl privi drept în ochi şi reuşi să zâmbească. 

— Te rog să mă scuzi, zise ea, n-am ştiut că vrei să 
sărbătoreşti ceva. 

— Dar nu se bat cap în cap, zise doctorul Stamate 
descurcându-se. 

„A pus ochii pe el şi îl va cuceri fără doar şi poate” îşi 
spuse doctorul Sârbu pe drum, observând schimbarea care 
se petrecuse cu colegul său şi care stărui şi după ce 
doctoriţa Tiberiu zise la revedere şi se dădu jos din tramvai. 
Doctorului Stamate îi sticleau ochii şi era parcă absent, dar 
nu în maniera lui leşinată, ci într-un fel nerăbdător şi 
obsesiv. „Ce trebuie să simtă cineva care stârneşte interesul 
unei femei în aşa măsură încât să se inverseze rolurile, 
femeia să-l cucerească pe bărbat? îşi spuse doctorul Sârbu 
observându-l mereu. În orice caz, numai aşa putea fi dat 
gata doctorul Stamate. Numai să nu-l ţină sub papuc şi să 
nu se bage să facă ordine în relaţiile lui din spital, fiindcă 
atunci o să fie un dezastru: l-ar îndemna numai la lucruri de 
care el nu e în stare.” 

La masă reluară discuţia despre studiu şi doctorul 
Stamate făcu observaţii noi în legătură cu valoarea lui. La 
un moment dat, spuse: 

— Am ceva de spus şi de ordin negativ, dar care nu se 
referă la tine în mod particular. Un neamţ, de pildă, ar fi 


conceput lucrarea ta în trei volume, cu aceeaşi idee, fără să 
spună mai mult în ce priveşte valoarea observaţiilor şi în 
acelaşi timp să spună totuşi ceva în plus. N-aşi putea să 
precizez în ce constă acest plus şi nu poate fi vorba de o 
atitudine de epuizare a subiectului, caracteristică la 
cercetătorii nemți, ci de ceva care scoate în evidenţă... cum 
să-ţi spun exact? De ceva care atrage atenţia că lucrul de 
care are nevoie ştiinţa germană s-a înfăptuit. Întâmplarea 
face însă ca în momentul acela ştiinţa mondială să aibă 
nevoie de acelaşi lucru. S-o numim întâmplare? Dar am 
deviat de la ştiinţă. De fapt am vrut să-ţi spun ceva cu mult 
mai simplu, dar am uitat... 

Şi o expresie de regret se aşternu pe chipul lui. Doctorul 
Sârbu nu mai mânca de mult, asculta absorbit. Cuvintele 
doctorului Stamate produseseră asupra lui un efect 
neaşteptat. Un soi de împotrivire obosită şi neagră îi lungise 
trăsăturile. Nu rupse tăcerea şi nu păru să observe cum 
celălalt se străduia, fără să reuşească, să-şi aducă aminte 
de lucrul acela simplu pe care voise să i-l spună. 

— M-am ramolit, zise el cu glasul lui subţire, care acum 
voia să fie spiritual. Se uită la ceas. Trebuie să mă duc, zise 
şi se ridică. 

— Mulţumesc, doctore, zise gazda conducându-l. La 
revedere. 

În zilele următoare, doctorul Sârbu fu văzut cu o umbră 
crâncenă şi scârbită pe chip, nevorbind aproape deloc, 
agresiv şi strivit parcă de o surdă nemulţumire de sine. Abia 
spre sfârşitul săptămânii se mai însenină. Sâmbătă după- 
amiază ciocăni la uşa părinţilor. 

— Ce este, domnule, cărui fapt datorăm preţioasa 
dumneavoastră vizită? zise tatăl din pat, cu o afectare care 
se vede că ajunsese la el o obişnuinţă - îşi închipuia 
probabil că se exprimă ironic. 

Scoase de sub braţ termometrul şi îl citi. Avea treizeci şi 
şase cu patru. 


— Nu urcă, spuse el nemulţumit şi nervos. leri mi-au ieşit 
cilindri la analiză, ar trebui să urce. 

— Ce filme sunt în oraş, mamă? zise fiul. 

Mama îi spuse câteva titluri şi câteva nume de actori. 

— Fiindcă n-ai ţinut regim. Mi-a telefonat ieri tanti Yvette 
că alaltăieri seară ai fost cu ei la restaurant şi ai mâncat 
măsline, zise fiul. 

— Nu-i adevărat, mârâi tatăl agresiv, te pricepi tu la 
medicină cum mă pricep eu la astronomie. Nici ce e aia 
temperatură nu ştii. Lasă, că o mai iau eu mai târziu... Mai 
bine duceţi-vă după nişte penicilină, să nu trebuiască pe 
urmă să umblaţi la miezul nopţii cine ştie pe unde după ea. 

— Dacă n-ai temperatură, ce-ţi trebuie penicilină? 'Ţi-am 
mai explicat că organismul e mai inteligent decât tine, şi ar 
trebui să ai mai multă încredere în el. 

— Mai inteligent e al tău, eu prefer să judec cu capul, 
răspunse tatăl parcă ofensat, ca şi când i s-ar fi spus că 
judecă cu şira spinării sau cu picioarele. Acuma n-am 
temperatură, dar îmi garantezi tu că la noapte nu sare la un 
moment dat la treizeci şi nouă de grade? 

— O să sară!... Dar ce zic eu: o să ţopăie! zise fiul 
supărat. Şi nu la treizeci şi nouă de grade, la patruzeci şi 
nouă de grade! 

Şi se sculă apoi şi se duse să vadă un film. 


XII 


Poate că în cele din urmă Gabi s-ar fi dus să-i ceară 
scuze vărului său dacă în preajma examenului de stat 
hotărâri mult mai grave nu l-ar fi stăpânit cu putere. Dintre 
acestea, pe una o şi puse în practică imediat ce îşi luă 


examenul: îl rugă pe tatăl său să-i facă rost de un bilet la 
mare, fiindcă îi plăcea marea, fusese o dată într-o excursie 
pe litoral şi de-atunci nu o mai uita. lar ultima dintre 
hotărâri o puse în practică toamna, după ce fu angajat la 
uzină şi începu să câştige, şi anume îşi anunţă părinţii că ar 
dori să aibă o odaie sau un apartament al lui în afara casei 
părinteşti şi îl rugă pe tatăl său să nu se supere şi să nu i-o 
ia în nume de rău, dar o să aibă oricum nevoie să se mute în 
cazul în care, acum sau mai târziu, ar dori sau ar trebui să 
se căsătorească. lar între aceste două hotărâri (marea şi 
mutatul) se aflau sumedenie de alte hotărâri, mai 
importante sau mai puţin importante, care însă îl stăpâneau 
atât de tare, încât ele se traduceau în tot ceea ce făcea, 
aproape chiar în toate gesturile şi cuvintele sale, având 
pentru ele o justificare nu într-un sistem de idei, ci într-o 
stare de spirit. lar starea aceasta de spirit era atât de 
acută, încât nici măcar în faţa părinţilor nu era capabil s-o 
exprime lămurit. Ce voia? De ce se grăbea să plece de- 
acasă, când acest lucru nu-i crea, în mod practic, decât 
neplăceri? Cine să-i ia locul maică-sii, cel puţin atâta timp 
cât avea să trăiască singur, ca să-i gătească, să-i spele şi să 
aibă grijă de el? El însuşi? Nu părea să aibă calităţi de acest 
gen. Dacă tatăl său, convenind să-i facă pe plac, ar fi putut 
în acelaşi timp să-l urmărească îndeaproape, ar fi căpătat 
foarte curând răspuns la toate aceste întrebări. Dar şi ăsta 
era un lucru care făcea parte dintre hotărârile lui Gabi, şi 
anume dintre cele grave, de a nu mai da voie nimănui să-i 
urmărească existenţa şi să-şi facă astfel vreo idee despre 
ea. Încât chiar dacă ar fi putut, dacă ar fi avut, adică, 
timpul, tatăl său tot n-ar mai fi reuşit să se ţină aproape de 
el. La mare Gabi cunoscu chiar în prima zi pe plajă o fată. O 
chema Anny Hollinger şi nu părea să aibă mai mult de 
paisprezece ani. Avea un obraz îngust, lunguieţ şi nişte ochi 
cafenii. Era acolo cu mama ei şi cu un frate mai mic, şi Gabi 
se duse la ea chiar în după-amiaza aceleiaşi zile şi o găsi 
singură. Stătea la marginea staţiunii, în plină câmpie, într-o 


casă particulară, făcută din piatră calcaroasă. Pe sub 
geamuri şi în dreptul uşii roiau muştele, în ciuda vântului. 
Fata îi deschise şi îl invită să ia loc. Îi spuse că mama şi 
fratele sunt plecaţi, se întorc târziu... Era zăpuşeală 
înăuntru, mirosea aţâţător a sare şi a căldură de piele 
încinsă. Nu mai ziseră apoi nimic niciunul. El fuma şi se uita 
din când în când peste umăr, pe fereastră. Era pustiu de 
jur-împrejur, bătea cu putere briza dinspre mare. Ea se 
ridică de pe pat şi îşi dădu din abundență cu spirt pe 
picioare şi braţe. Apoi se apropie de el cu o ţigară în mână 
şi aprinse de la el. Avea mâini netede, înnegrite de soare, cu 
unghiile roşii, mâini parcă mai mature şi mai pricepute (se 
vedea după felul cum ţinea ţigara între degete) decât vârsta 
pe care o arăta. 

Întâlnirile continuară la Bucureşti ca şi la mare, aşa cum 
începuseră, fără declaraţii şi fără angajamente. Când nu se 
întâlnea cu Anny, se ducea la cinematograf sau se plimba pe 
bulevarde. 

Se afla odată pe Lipscani să-şi cumpere o cravată şi văzu 
cum un individ cu motocicletă intră în mulţimea aglomerată 
şi loveşte, trântind la pământ, un ins slăbuţ şi pipernicit, 
care mergea cu un copil în braţe şi cu soţia de mână. 
Nevrând să scape copilul, insul căzu şi cei din jur îl ajutară 
să se ridice ameninţându-l în acelaşi timp pe motociclist. 
Motociclistul ascultă liniştit apostrofările lor, dar deodată 
înfipse mâna în gulerul celui cu copilul şi începu să-i care la 
pumni în cap. 

— Atinge.-l, şefule, strigă Gabi, să se înveţe minte! 

Oamenii săriră. Motociclistul se urcă, îşi luă viteză şi mai 
trânti vreo doi dintre ei. Gabi nu mai asistă până la cap, să 
vadă sfârşitul scenei: la apariţia milițienilor care se 
apropiau, se îndepărtă cu o expresie plictisită. 

Altădată era în tramvai şi un grup de studenţi urcară 
gălăgioşi şi rămaseră pe platformă nevrând să scoată bilete. 
Taxatoarea începu să le facă morală, amintindu-le că statul 
le pune la dispoziţie cămine gratuite şi burse, şi că pe 


vremea ei ar fi vrut şi ea să înveţe, dacă ar fi avut norocul 
pe care îl au ei acuma. Opri tramvaiul, invitându-i pe băieţi 
să coboare. Aceştia se făceau că nu aud, stăteau pe 
platformă, vorbind tare şi afectat între ei. Gabi se făcu 
palid, se ridică de la locul lui, se apropie de taxatoare şi 
începu să strige la ea cerându-i să dea drumul la tramvai. 

Întâlnirile cu Anny aveau loc la el acasă şi durau puţin, un 
sfert de oră sau douăzeci de minute. Uneori o lua de la 
coafor, sau o însoțea în cine ştie ce vizite, unde o lăsa 
pentru un ceas sau două, revenind s-o conducă în odaia lui 
din cartierul Sf. Apostoli. Ocupa o cameră spațioasă într-o 
locuinţă de tip vechi, cu uşi grele şi cu etaje fără lift, 
construită pe un teren larg, împrejmuit cu un grilaj gros şi 
ruginit, cu vârfuri ca nişte pumnale. 

Într-o zi, Anny nu veni la întâlnire. Gabi ridică din umeri. 
După o săptămână însă, îi telefonă. 

— Eu zic să nu ne mai vedem, îi explică ea când elo 
întrebă ce s-a întâmplat. 

— Bine, bună ziua, spuse el şi închise telefonul. După o 
săptămână însă, îi telefonă din nou. 

— La urma urmei, de ce te retragi? o întrebă. Ea nu 
răspunse şi închise telefonul. El rămase lângă aparat, mut, 
cu privirea tulbure. Vâri o fisă şi formă din nou numărul. Se 
afla într-o tutungerie. 

— Anny, te aştept în faţă la Dalles. Încearcă să nu vii, că-ţi 
arăt eu ţie. Dacă nu vii, te pândesc şi o păţeşti. 

Gâfâia de furie. leşi şi începu să se plimbe agitat pe 
trotuarul din faţa Fundaţiei Dalles. Ea veni şi porniră spre 
casă şi în acelaşi fel firesc şi necomplicat legătura se refăcu. 

Dar numai pentru scurt timp. O conducea într-o zi ca de 
obicei la o prietenă a ei, cu care plecară apoi împreună în 
altă parte, într-o casă pe Schitu Măgureanu, unde Anny şi 
prietena sau cunoştinţa ei (nu se înţelegea care erau 
relaţiile dintre ele două) luau lecţii de limba engleză de 
două ori pe săptămână. Anny stabilise acest program ca, 
după terminarea orei, el să vină s-o ia şi să încheie ziua 


împreună la el acasă. Anny îl prezentă acelei prietene, care, 
dându-i mâna, rosti cu seriozitate următorul nume: Odette 
Brătianu, la care Gabi începu să râdă şi răspunse: luliu 
Maniu. 

O conduse la imobilul acela, apoi cobori în Cişmigiu şi 
începu să se plimbe pe alei. La un moment dat se simţi 
apucat de braţ şi în aceeaşi clipă un glas jovial îi şopti la 
ureche: 

— Dragă domnule Sterian, numai o clipă, vreau să discut 
ceva cu mata, dacă nu te superi. Eşti amabil să-mi acorzi 
numai câteva minute? 

Era un ins de vreo patruzeci sau cincizeci de ani, cu 
capul mare, cu un nas gros, voinic de statură şi lejer în 
mişcări şi foarte prietenos şi cordial. Se prezentă „avocat 
Obedenaru” şi îl împinse pe Gabi prevenitor, dar hotărât, să 
se aşeze pe una din băncile izolate din apropiere. 

— Dragă domnule Sterian, scuză-mă că te-am deranjat, 
dar am să-ţi aduc la cunoştinţă lucruri care te privesc 
îndeaproape, dar pe care mata nu le cunoşti... Da, da, să iei 
mata cunoştinţă... De o extremă gravitate pentru situaţia 
matale... Spune-mi, te rog, tatăl dumitale e secretar de 
raion de partid? - scuză-mă că te întreb... Dragă domnule 
Sterian, uite, în două cuvinte, despre ce e vorba. Mata o 
cunoşti pe persoana pe care ai condus-o adineauri?... Nu, 
dragă domnule Sterian, dacă cunoşti biografia (sau 
autobiografia ei, cum doreşti mata), într-un cuvânt, dacă ştii 
cine e... Da, da, e studentă la fără frecvenţă, spui mata; nu, 
dragă domnule Sterian, Anny Hollinger e fiica fostului 
bijutier regal, ai auzit mata de numele ăsta? Să-ţi spun 
despre ce e vorba. Domnul Hollinger e clientul meu de 
patru ani, de două ori l-am apărat în procese de trafic de 
aur şi dolari, şi acum o săptămână a fost prins din nou cu 
valută şi e arestat!... înţelegi mata? 

Gabi vru să spună ceva, dar avocatul îi puse afabil mâna 
pe genunchi şi îl opri: 


— Dragă domnule Sterian, mata ştii cine e persoana 
cealaltă, care o însoțea pe duduia Anny? [i-a fost 
prezentată? Ştii că se numeşte Brătianu, că face parte din 
familia Brătianu? Dragă, dragă domnule Sterian, mata ştii 
cine a fost Brătianu? 

Dintr-o veche deformare profesională, avocatul vorbea 
neîntrerupt, înăbuşind, prin revenirea neîncetată asupra 
ideilor şi apelaţiunilor, intenţiile interlocutorului de a 
riposta sau de a cere lămuriri. 

— „Spune-mi, spune-mi, da, da, spune-mi, dragă 
domnule Sterian, mata cunoşti casa unde au intrat cele 
două persoane? Ştii cine locuieşte acolo? Ai auzit de 
generalul R., dragă domnule Sterian? Trebuie să fi auzit, 
fiindcă tatăl matale a fost, probabil, în Piaţa Palatului la 24 
februarie 45, când generalul R. a tras cu mitralierele în 
manifestanți... Ha, he, aşa, prin urmare, dragă, dragă 
domnule Sterian, nu ştii că în prezent madam Ursache, 
alias R., locuieşte în această casă şi dă lecţii de engleză 
unor persoane aşa, pe care mata le cunoşti şi în acelaşi timp 
nu le cunoşti, dragă domnule Sterian! Mata ştii pentru ce 
învaţă ele englezeşte? 

Avocatul surâse cu simpatie infinită pentru neştiinţa şi 
naivitatea interlocutorului său, şi îi puse din nou mâna pe 
genunchi. 

— Învață ca să ştie să converseze cu englezii şi 
americanii, când vor veni englezii şi americanii în ţară, 
înţelegi mata? Ele aşteaptă liniştite evenimentul ăsta!... 
Dragă domnule Sterian, câţi ani crezi mata că are duduia 
Anny Hollinger? - permite-mi să te întreb... în sfârşit, se 
oprise şi aştepta cu tot dinadinsul să i se răspundă. Dar 
Gabi tăcea, uluit. Are nouăsprezece ani, dragă domnule 
Sterian! exclamă avocatul. Şi din nou se opri, de astă dată 
ca şi când ar fi dezvăluit în sfârşit faptul cel mai senzaţional 
şi ar fi aşteptat ca dezvăluirea să-şi producă toate efectele. 
Are nouăsprezece ani, dragă domnule Sterian. Şi de la 
vârsta de paisprezece ani, ha, he, da, da, Anny Hollinger 


trăieşte cu mine, ştii mata? De când au început procesele!... 
Nu-ţi spun ce ar însemna pentru mata dacă s-ar afla că eşti 
amestecat în toate acestea, îţi dai seama! Poţi să continui, 
dragă domnule Sterian, şi în clipa aceea se întrerupse 
brusc şi se uită la ceasul-brăţară, absorbit deodată de 
altceva şi strâmbându-se de ora pe care o descoperea, ha, 
he, da, da, poţi să ignori fondul chestiunii, dar te previn că 
alţii nu-l vor ignora... Scuză-mă, aş mai sta cu plăcere, cu 
multă plăcere de vorbă, dar trebuie să plec. La revedere, 
dragă domnule Sterian! 

Şi plecă cu paşi uşori, tinereşti şi parcă la fel de joviali ca 
şi cuvintele şi ideile sale. Gabi rămase pe bancă posomorât 
şi multă vreme nu se mişcă de acolo. Când plecă, o luă spre 
sensul opus celui în care se afla clădirea de pe Schitu 
Măgureanu. 


XIII 


Se îndeletnici câtva timp cu scrisori şi cu excursii 
duminicale la munte, organizate de colectivele sportive din 
uzină. Scrisorile erau adresate vechilor săi prieteni şi 
admiratori din timpul studenţiei, dintre cei repartizaţi prin 
provincie... Ei răspunseră, la aceste scrisori, cu întârziere şi 
cu entuziasm moderat, în comparaţie cu cel de altădată, 
fapt care îl plictisi şi îl determină să-şi facă alte legături. E 
foarte greu însă să-ţi faci legături noi, mai ales când doreşti 
acest lucru cu tot dinadinsul. În secţia oţelăriilor speciale 
nu erau decât doi ingineri din aceeaşi generaţie cu el şi 
încercările făcute cu aceştia nu-i reuşiră: colegii aceştia 
aveau anturajul lor mai vechi şi Gabi se feri să înţeleagă 
ceilalţi că el n-avea propriul lui anturaj. 


Într-o zi lipsi de la uzină fără să ştie precis de ce. În 
dimineaţa următoare, un sfert de oră după ce intră în 
secţie, inginerul-şef îl chemă în birou şi îi spuse să dea un 
telefon la cadre şi să-şi justifice absenţa. 

— Cui să-i dau telefon? 

— Tovarăşului Mânăfoaie! 

Gabi formă numărul şi i se dădu imediat legătura cu şeful 
cadrelor. 

— A! exclamă Mânăfoaie binevoitor, ce faci, tovarăşe? 
încă n-ai plecat? 

— Unde să plec? se miră Gabi. Aici e inginerul Sterian. 

— Da, da, am auzit, dar trebuia să pleci la N. Ce e cu 
dumneata? 

— Probabil că e vorba de inginerul Valeriu Sterian, de la 
Siemens-Martin, răspunse Gabi. Aici e inginerul Gabriel 
Sterian, de la Oţelăriile speciale. 

— Ce doreşti? întrebă şeful cadrelor după un moment de 
tăcere. 

— Voiam să vă anunţ că sunt cam bolnav şi vreau să plec 
în concediu. 

— Foarte bine, răspunse tovarăşul Mânăfoaie, după un 
alt moment de tăcere, de astă dată ceva mai lung, timp în 
care vocea sa mormăise un „da” în afara receptorului, care 
nu era adresat celui cu care vorbea. Foarte bine, repetă 
Mânăfoaie cu răceală, dar de ce ai lipsit dumneata ieri? 

— V-am spus că sunt bolnav! 

— Prin fapte, tovarăşe, nu prin vorbe! 

— Cum prin fapte? 

— Adu dumneata certificat medical. 

— Şi dacă nu aduc? 

— Dacă nu aduci, nu e bine, zise funcţionarul prevenitor, 
deocamdată vi se reţine din salariu, dar studiază şi 
dumneata contractul de muncă şi vezi condiţiile pe care 
trebuie să le îndeplineşti pentru ca să ţi se desfacă. Probabil 
că asta doreşti, nu? 

— Nu, vreau să plec în concediu, spuse tânărul iritat. 


— Asta e altceva, treci dumneata pe la Muncă şi salarii, 
să vedem pe ce lună te-ai programat când s-au făcut listele, 
te ştergem de pe listă şi te trecem, dacă se mai poate, la 
data la care doreşti. 

Spre prânz, într-un moment când cuptoarele electrice 
erau încărcate şi prezenţa sa nu era necesară, Gabi ieşi din 
secţie şi urcă scările administraţiei, să-şi aranjeze plecarea. 
I se spuse că se poate, să facă o cerere şi să treacă peste 
trei zile să-şi ridice banii de salariu şi de concediu. Trecu 
peste trei zile. 

— Mergeţi dumneavoastră la Financiar, la tovarăşa 
Arvanitache, spuse  casierul experimentat, văzând că 
salariatul ezita să semneze ştatul. Vi se pare că nu primiţi 
cât vi se cuvine? Dânsa o să vă explice cum se calculează un 
concediu. 

Gabi ieşi de la Casierie şi intră la Financiar. Era o sală 
imensă, cât o secţie de uzină, în care erau concentrate 
probabil mai toate serviciile. Sala era împărţită în 
nenumărate cuşti, construite din placaj şi geam, se vedeau 
funcţionarii, dar vocile lor se auzeau estompate. Gabi 
deschise uşa unei astfel de cuşti şi întrebă unde lucrează 
tovarăşa Arvanitache. 1 se spuse că Financiarul e în fiind, în 
colţul dinspre geam, şi se îndreptă într-acolo. Intră înăuntru 
şi dădu bună ziua. Era o cuşcă mică, atât cât aveau loc 
biroul şi două scaune, iar în dreapta şi în stânga erau lipite 
de ea alte două cuşti. Pe uşa scria Calculații - şef secție. O 
femeie cu fruntea în hârtii şi cu mâna pe manivela unei 
maşini de calculat, tip râşniţă, lucra absorbită şi nu auzi 
când inginerul intră şi dădu bună ziua. 

— Mă scuzaţi că vă deranjez, reluă el vorbind ceva mai 
tare, dumneavoastră sunteţi tovarăşa Arvanitache? 

— Da, eu sunt, răspunse funcţionara. Ce doriţi? 

— Aş vrea să ştiu cum s-au calculat banii mei de 
concediu. 

— Cum vă numiţi? 


Şi funcţionara îşi îndoi degetul, bătu în geamul din stânga 
şi puse din nou mâna pe râşniţă. 

— Luaţi loc, tovarăşe inginer, rosti ea. 

Avea o voce intimă şi melodioasă. Gabi se aşeză pe scaun. 
După câteva învârtituri de manivelă funcţionara se ridică şi 
se uită prin geamul cuştii. 

— Ah, exclamă ea cu necaz, reaşezându-se. Aşteptaţi 
puţin, vine acum funcţionara care v-a făcut calculaţia. 

Aşezându-se, Gabi nu-şi mai lua ochii de la ea, şi arăta 
parcă surprins de ceva, o privea cu expresia celui care se 
chinuia să-şi amintească unde şi în ce împrejurări a mai 
cunoscut o persoană care vorbea şi se comporta asemeni ei. 
Când ea se ridică, privirea lui o urmări ca atrasă de un 
magnet. 

În cuşca de alături apăru silueta unei femei, ţinea un 
pahar gol în mână, cu care venise de afară. Şefa de secţie 
ciocăni iarăşi în geam şi funcţionara se întoarse şi intră în 
birou. 

Se uită la vizitator şi îl întrebă: 

— Ce doriţi? 

— Domnul inginer cere lămuriri la calculaţie; explică-i, să 
ştie omul ce bani a primit, zise şefa şi vocea ei deveni 
izbitoare prin totala ei intimitate. S-a dus să-şi încaseze 
salariul şi o fi observat dânsul ceva, că n-a venit degeaba, să 
te deranjeze pe tine de pe coridor. 

— La ce secţie lucraţi? îl întrebă funcţionara pe vizitator 
şi nu aşteptă răspunsul, se aplecă la urechea domnişoarei 
Arvanitache şi începu să-i şoptească ceva. 

Şefa de secţie rămase câteva clipe cu stiloul în mână şi 
ascultă, apoi răspunse cu voce tare, reluându-şi râşniţa: 

— Nu, sunt obosită, scuză-mă! Sunt frântă. Nu pot să vin. 

— La ce secţie lucraţi? întrebă funcţionara din nou. 

— La 304. 

— Aşteptaţi o clipă. 

Domnişoara Arvanitache se ridică. Gamba ei era la fel de 
intimă ca şi vocea. Avea statura aproape mică. Feminitatea 


ei era parcă desferecată, expusă, între secretele fiinţei ei şi 
ceilalţi neexistând parcă nicio barieră. 

— Unde vă duceţi în concediu, domnule inginer? La mare 
sau la munte? Şi după ce Gabi spuse unde, ea exclamă: Ah, 
la mare, vă invidiez! 

Şi această exclamaţie neacoperită de nimic, neferită de 
ceea ce putea sugera - fiindcă invidia pentru plăcerea de a 
merge la mare se ghicea cel mai puţin în vocea ei, iar cel 
mai mult în suspinul neaşteptat al unei femei care ar fi vrut 
şi ea să poată fi atât de liberă să aleagă - îl tulbură atât de 
tare pe Gabi, încât privirea lui începu deodată să ardă 
învăluind-o,  cercetând-o uimit,  neîncrezător într-o 
asemenea apariţie, a unei femei atât de atrăgătoare care 
mărturisea invidia după o bucurie pe care ar fi putut-o 
obţine atât de uşor. Era tânără, dar nu foarte tânără, putea 
să aibă douăzeci şi şase sau douăzeci şi opt de ani, avea 
părul castaniu-închis, cu reflexe negre, nu prea scurt, cu 
cărare, prelins pe cap şi strălucitor de briantină, iar tenul îi 
era puţin palid, gura rujată, rotundă şi cu desenul precis. 
Privirea dădea expresiei o mare vioiciune. 

El se uită pe geamul prin care se vedea funcţionara 
căutând în sertare, apoi se aplecă atingând marginea mesei 
şi rosti: 

— Vă deranjez dacă o să vă rog să-mi permiteţi... Aş vrea 
să vă rog să-mi permiteţi la ora trei să vă însoțesc, să vă 
conduc până acasă... 

— Vreţi să mă conduceţi acasă! exclamă ea. Bine, 
aşteptaţi-mă la ieşire! 


XIV 


O conduse până acasă şi de la autobuz până pe strada ei 
merseră câteva minute pe jos. leşită din birou arăta şi mai 
atrăgătoare, cu statura ei aproape pitică, cu mersul ei 
parcă legănat (deşi nu era deloc legănat, abia îşi îndoia 
genunchii în mers) şi cu conversaţia ei intimă, care nu mai 
lăsa între ea şi cel cu care vorbea decât simţirea sau 
gândirea reală, aceea pe care o aveai, eliminând 
neînțelegerile, temerile, timidităţile sau complicațiile legate 
de toate acestea. Era ca şi Anny din acest punct de vedere, 
dar Anny era parcă numai a ei, pe câtă vreme această fată 
sau femeie părea să fie numai a celui cu care vorbea. Din 
depărtare, ea îşi arătă casa, îi spuse că are o casă aeei 
personală, adică a ei şi a părinţilor, şi îi povesti ce-a păţit, 
cât a trebuit să se zbată ca să nu le bage Spaţiul locativ pe 
cineva la ei. N-aveau decât trei camere şi un hol şi să-şi 
închipuie cineva care şi-a făcut cu greu o astfel de casă, în 
timpul războiului, când toate sunt scumpe, că intră în ea un 
străin, care şi el n-are nicio vină, dar dacă acolo îl trimite 
Spaţiul locativ, trebuie să stea şi el sub un acoperiş. Da, dar 
o astfel de casă nu e făcută să poată sta şi un străin în ea, 
fiindcă în oricare cameră ai da nas în nas cu ceilalţi, oriunde 
ai vrea să te mişti. Până la urmă însă a izbutit, au rămas 
numai ei, tatăl, mama, un frate mai mic şi ea. 

Ajunseră şi se opriră, femeia îi ură concediu plăcut, iar 
Gabi o urmări apoi în tăcere cum deschide mica poartă. 
Casa era singură în curte, cu ferestre dintr-o bucată, 
dreptunghiulare şi late, construită în stil modern, în formă 
de cub, cu muchiile discret ornamentate, cu grădiniţă şi un 
arbore de magnolia în dreptul ferestrei dinspre stradă. 
Odată intrată în curte, femeia nu se mai uită înapoi, 
deschise uşa antreului şi dispăru. 

Gabi se smulse din loc şi porni. „Cine e femeia aceasta?” 
se întrebă. Nu părea să fie vreo Anny, avea alt limbaj, şi 
avea o funcţie totuşi mare în uzină. Dar avea o astfel de 


casă, şi încă făcută în timpul războiului. Cine putea să-şi 
facă aşa o casă în timpul războiului? 

A doua zi, cu un sfert de ceas înainte de ora trei, Gabi 
pătrunse din nou în biroul de calculaţii al Serviciul 
financiar. Fata nu era singură şi când îl văzu îl întâmpină ca 
pe-o cunoştinţă veche şi îl invită să ia loc. 

— V-aţi ridicat banii şi aţi venit să ne mai vedeţi? Luaţi 
loc! Spune-mi, Nuţi, dragă, de ce zici tu că ai făcut şase 
copii? 

— Arhiva cere, doamnă  Arvanitache! răspunse 
funcţionara. 

— Le trebuiesc lor chiar trei copii? se miră şefa secţiei. 
Spune-i domnului Negulescu să mai citească şi dânsul 
Urzica. 

— Dinspre mine, nici originalele nu le-aş păstra! zise 
funcţionara. 

— Doamnă Arvanitache, spuse o altă funcţionară, cu 
mâna pe uşă, mâine dimineaţă trebuie să mă duc la CEC, 
aşa că o să întârzii. 

— Du-te, dragă, dar caută şi tu să faci piaţa acum, după- 
masă, să întârzii mâine mai puţin. 

— Nu gătesc eu, doamnă Arvanitache, soacra mea 
găteşte şi face singură piaţa, răspunse funcţionara 
zâmbind. 

— Atunci, vezi să nu fie coadă prea mare la CEC! 

Biroul se goli. Femeia îşi feri privirea. Astăzi îşi 
schimbase pieptănătura şi avea alt taior. 

— Ce mai faceţi, domnule inginer? Când plecaţi? 

Tânărul îşi ţinea pieptul lipit de masă şi avea parcă o 
expresie îngrozită, iar umerii i se mişcau vizibil, zgâlţâiţi rar 
şi ritmic dinăuntru. Nu răspunse şi femeia nu repetă 
întrebarea. Tăcerea se prelungi, şi în această tăcere el îi 
apucă deodată mâna şi în aceeaşi clipă începu s-o sărute 
pătimaş. 

— Domnule inginer! exclamă femeia foarte tulburată, vă 
rog să nu mai veniţi pe-aici, plecaţi, vă rog să plecaţi!... 


— Să nu mai vin? Nu se poate să nu mai vin... Am să vin 
în fiecare zi! Am vrut să plec să... Dar acum nu mai plec, 
răspunse el gâfâind. 

Ea închise şi deschise ochii în mod voluntar. Se uită apoi 
iarăşi la el. El îi apucă acum palma şi palma ei prizonieră se 
încleştă şi se zvârcoli în mâna lui şi începu să şoptească 
iarăşi întretăiat, cu o voce speriată: 

— Trebuie să plecaţi... Vă implor! 

El însă nu plecă şi reveni hotărât asupra concediului 
simțind că i se întâmplă ceva decisiv. Femeia aceasta, în 
ciuda intimităţii ei, se ferea de el, iar el nici măcar nu mai 
putea dormi gândindu-se la ea. Când închidea ochii îi vedea 
statura apărându-i aievea sub pleoape. Piciorul ei mic şi 
atât de delicat, încât părea ireal, îl obseda. 

În noaptea următoare nu dormi nici măcar un minut şi 
dimineaţă ajunse la uzină mai devreme şi, neştiind ce să 
facă, se duse ca un orb spre clădirea administraţiei şi urcă 
spre birourile în care se afla Serviciul financiar. Birourile şi 
cuştile de placaj şi geam erau pustii, el deschise totuşi uşa 
în spatele căreia ştia că lucra ea şi nu apucă s-o mai închidă 
la loc: ea era acolo. Rămase o clipă ca fulgerat, iar ea ţâşni 
în picioare îngrozită: o prinsese. Ce căuta ea acolo la ora 
aceea? Se apropie, o luă în braţe şi într-o clipă începu să 
smulgă de pe ea paltonul pe care nu avusese timp să şi-l 
scoată şi taiorul ei mititel care păstra în mâinile lui 
dogoarea şi parfumul intim al bustului ei dezgolit. Era ca şi 
când ciudata lui oboseală din ultimele săptămâni i-ar fi 
pregătit pe nesimţite puterea şi violenţa cu care se simţea 
acum atras de această femeie. lar schimbarea aceasta 
ameţitoare, care dădea pornirilor lui o astfel de 
agresivitate, îi aducea pe buze bâlbăieli bizare, pe care nu 
credea că avea să le pronunţe vreodată, parcă ar fi vrut să-i 
spună ceva mai presus de cuvinte, dar din care nu se 
înţelegea decât că aceste implorări duioase erau şi ele 
nestăpânite. lar ea nu făcea decât să se roage ca şi el, 
sporindu-i însă şi împingând atât violenţa cât şi propriile lui 


implorări spre ceea ce pe ea tocmai că o înspăimânta să se 
petreacă în acel loc... 

Scena se repetă apoi în aceeaşi zi, seara, acasă la el, şi 
apoi a doua zi iarăşi, câteva săptămâni la rând. Şi de fiecare 
dată se pierdeau amândoi în aceleaşi bâlbâieli de la început, 
căci ea se împotrivea de fiecare dată la fel ca în prima clipă 
şi dacă spaima primei îmbrăţişări din dimineaţa aceea, 
sporită de surpriza întâlnirii cât şi de pericolul de a fi 
surprinşi, pierise, gustul ei straniu le rămăsese în amintire 
şi parcă se rugau unul de altul să facă în aşa fel ca acest 
sentiment ascuţit să nu mai apară, tocmai pentru a nu-l 
măcina şi a-l păstra cu ei pentru totdeauna. 

Dar nu puteau să facă nimic pentru că îi atrăgea tocmai 
ceea ce voiau să păstreze, fiindcă nu se cunoşteau şi nu 
aveau din ce trăi în orele lungi ale nopţilor pe care le 
petreceau împreună. El nu ştia să povestească nimic şi nu 
ştia nici să asculte, iar ea era tot timpul preocupată cum să 
facă să amâne pentru ziua următoare bâlbâielile cu care el 
o întâmpina la ieşirea din uzină şi cărora ştia că din clipa 
când le auzea ieşindu-i pe gură nu-i mai putea rezista şi se 
ducea cu el şi nu se mai întorcea uneori acasă cu zilele, 
fiindcă rămânând la el peste noapte, la prânz, voinţa ei era 
şi mai slabă şi venea tot la el, iar în noaptea următoare 
pleca dimineaţa tot împreună cu el. 

Astfel trăiră câteva săptămâni şi părea că nimic n-avea 
să-i oprească să continue astfel luni întregi, când într-o 
noapte i se întâmplă ei deodată ceva. 

Stătea ca de obicei în patul lui, băuseră puţin coniac, 
fumaseră, şi se pregăteau să adoarmă. Gabi stinse lumina şi 
rămaseră în întuneric, el o luă în braţe şi după câteva 
minute chiar adormi. Îl treziră însă curând zgâlţâiturile 
corpului ei şi rămase atent în tăcerea nopţii, neînţelegând. 
Ea nu dormea şi o podidise pe neaşteptate plânsul. Şi nu 
era una din acele descărcări inexplicabile dar bruşte pe 
care le oferă adesea o femeie după clipe prea pasionate de 
dragoste. Stătea cu spatele la el şi plângea neîncetat şi 


plânse aproape toată noaptea răspunzându-i lui, însă, 
foarte liniştită, în întuneric, la toate întrebările. Avea 
necazuri în familie? Avea, dar nu se gândea acum la ele. La 
serviciu? Nu, în niciun caz. Avea pe cineva de care îi era 
frică, voia să se despartă de el şi o ameninţa? (Gabi mai 
cunoscuse astfel de cazuri.) Nu, n-avea pe nimeni de care 
să-i fie frică. Era cumva bolnavă? Nu. Îi era cumva dor de 
cineva din familie, care nu era în ţară sau care murise? 
(Gabi îşi amintea că odată i se întâmplase şi lui să se 
gândească la bunica şi i se făcuse rău, începuse să plângă.) 
Nu, zise ea, nu-şi amintea de nimeni, nu era vorba de aşa 
ceva. Atunci ce era? Nu ştia nici ea, sau nu voia să spună, se 
ghemuise cu umerii în pernă şi hohotea neîncetat, hohote 
adevărate şi rele, fără cea mai slabă urmă de iritaţie în 
izbucnirile acestea care se reluau, sau de intensificare 
aţâţată de voinţa femeii, ca să scape de starea aceea, să se 
autoimpresioneze, sau să-l impresioneze pe el. Atunci Gabi 
îi puse în cele din urmă o întrebare pe care nu voise să i-o 
pună, fiindcă dacă nu era în firea lui să fie gelos (nu se 
interesa niciodată de trecutul unei femei, o femeie fiind 
pentru el ceva prezent, aşa cum prezentă e o ploaie care 
cade asupra ta şi te udă; o ploaie care a fost nu te pune 
niciodată să te adăposteşti, de ce te-ar pune atunci pe 
jăratic ceea ce a făcut altădată o femeie?), era însă, adesea, 
cinic (aşa i se spusese de către unii) şi de astă dată nu-i 
făcea nicio plăcere să fie. Dar cum s-o împiedice altfel să nu 
mai plângă şi mai ales cum să afle ce era cu ea? Îi puse deci 
întrebarea, dar găsi totuşi o formă ocolită, fiindcă la gândul 
că s-ar putea să fie adevărat lucrul la care se gândea el îl 
apucase şi pe el brusc o tristeţe apăsătoare şi tristeţea 
aceasta îl făcuse să găsească fără efort cuvintele cele mai 
potrivite. 

— Mimi, îi spuse el luând-o în braţe mohorât şi încercând 
s-o ocrotească parcă de un rău impalpabil, ia spune-mi tu, ţi 
s-a mai întâmplat asta vreodată?... (Gândul lui iniţial fusese 
dacă nu cumva ea mai avusese astfel de legături şi dacă nu 


cumva, la un moment dat, într-o anumită fază a legăturii 
adică, după un anumit număr de zile, o apuca întotdeauna 
starea aceasta, cum îi apucă pe unii beţivi, după un anumit 
număr de pahare, plânsul, deşi la trezire sunt nişte ticăloşi 
care n-ar scoate o lacrimă să-i pici cu ceară.) 

Fără să-şi ridice faţa din pernă, umerii şi capul ei se 
zgâlţâiră a negaţie de câteva ori şi într-un fel de parcă i-ar 
fi sugerat că dintre întrebările lui asta era cea mai puţin 
apropiată de adevăr. Ce plângea ea atunci? Ce fel de 
paradis din care fusese izgonită? Gabi, istovit de aşteptare 
şi de confuzie, se dădu jos din pat, se spălă şi începu să se 
îmbrace. Se făcuse albastru la geamul lui înalt, nu mai 
putea dormi, trebuiau să plece amândoi la uzină. Când 
reveni de la baie o văzu ridicată în pat în capul oaselor, cu 
chipul la fel de fumuriu ca şi zorile şi cu ochii ei negri 
încărcaţi de o istovire liniştită şi sumbră. Gabi rămase 
neclintit privind-o, în timp ce ea nu-l vedea, contemplând 
undeva în sinea ei ceva asemănător parcă unei privelişti 
devastate. Gabi îşi aminti cât de senină şi atrăgătoare 
fusese ea nu cu mult mai înainte de câteva săptămâni şi cât 
de tulburată şi schimonosită arăta acum, aproape să n-o 
mai cunoască. Şi deodată i se păru că înţelege ce i se 
întâmplase ei în această noapte şi apăsarea şi tristeţea 
aceea îl părăsiră numaidecât: Mimi se speriase de ceva şi 
voia să se despartă, i se mai întâmplase asta şi înainte, dar 
pesemne că niciodată aşa de tare ca acum şi de aceea 
plânsese aşa de rău. Dar de ce s-o fi speriat? 

Veni lângă ea şi când o văzu de aproape deodată se 
contamină, o luă în braţe şi începu şi el să plângă. Era cu 
ea, nu se puteau despărţi, îi zise el, de unde îi venise ei că 
trebuie să se despartă? O iubea ca un nebun, din prima 
clipă când a văzut-o i s-au tulburat şi mintea şi inima şi nu 
mai poate trăi fără ea. N-a înţeles ce i se întâmplă, de aceea 
i-a pus toată noaptea una după alta întrebările acelea, nu i- 
a trecut prin cap că pe ea o apasă asemenea gânduri; n-ar 
fi lăsat-o să se chinuie atâta. Cum adică, îşi continuă el 


declaraţia, de astă dată fără să mai fie însoţită de aceeaşi 
bâlbâială pătimaşă de până acum, ci de lacrimi fierbinţi pe 
care ea le contempla cu privirea căscată, cum adică, ea 
crezuse că totul se terminase şi voia să nu-l mai vadă? Dar 
de ce, nu-l iubea şi ea, la rândul ei? Să fie oare adevărat că 
în inima ei totul se terminase şi că nu mai simţea pentru el 
nimic din ce simţise în ziua aceea când mâna ei se 
zvârcolise într-a lui, când el simţise că nu se mai poate 
stăpâni fără să-i declare c-o iubeşte? 

Ea nu răspunse nimic, rămase tot timpul tăcută şi străină 
şi el nu reuşi, în dimineaţa aceea, oricât se strădui, să 
reaprindă flacăra care se pare că se stinsese singură în 
inima ei. Cel puţin aşa credea el. 

În ziua aceea ea nu se putu duce la uzină, rămase la el şi 
dormi până la întoarcerea lui. Nici când se întoarse însă nu 
se dădu jos din pat, îl rugă doar să-i aducă de undeva o 
gustare şi ţigări, mâncă, fumă în tăcere şi readormi cu 
ţigara aprinsă alături în scrumieră. Parcă nici nu-l vedea, 
deşi se uita mereu la el. 

A treia zi însă îşi reveni. Arăta iar aşa cum fusese când o 
cunoscuse el la început. Ca un miracol... Aceeaşi... Noaptea 
aceasta rea, de care ei nu-i plăcea să-şi amintească, parcă o 
ferise de ceva, de o prăbuşire sau de o moarte a dragostei. 
Lui Gabi i se părea că se iubeau mai tare ca înainte... 


XV 


Pe la mijlocul lui iunie, într-o dimineaţă, după o absenţă 
de aproape o lună, se auzi din nou pe Aleea Suter acelaşi 
claxon prin care îşi anunţa Burlacu prezenta, şi Constanţa, 
care era în dormitor, închise uşa dulapului, ieşi pe balcon şi 


se aplecă şi se uită în jos. Maşina neagră, cu spinarea lată, 
strălucitoare, stătea lângă trotuar. Burlacu nu se vedea. 

— De unde ai aterizat, lliuţă? Bună dimineaţa! îi zise 
după ce urcă în maşină. 

— Lăsaţi, spuse băiatul şi întinse mâna pe după spatele ei 
şi trânti uşa. 

— "Trebuie să te hotărăşti şi să-mi răspunzi totuşi când îţi 
dau bună dimineaţa, zise ea. Altfel nu mai merg cu tine. 

El îşi mişcă degetele pe volan, se uită în jos. 

— Bună dimineaţa, zise şi tuşi. Unde să vă duc? 

— Astăzi nu merg pe teren, mă duci la şcoală. Am să-ţi 
spun eu unde să opreşti, mergi spre Pantelimon. Ascultă, 
Iliuţă, ce le-ai făcut tu ălora de sunt aşa cuminţi? 

El nu răspunse, porni maşina. 

— Fi, spune! 

— Poftim? 

— Eşti surd? N-ai auzit ce te-am întrebat? 

— Nimic. S-or fi cuminţit singuri, zise băiatul. Ţinea 
volanul în braţe şi se uita drept înaintea sa. Era în costum 
maron, cu cravată la gât şi ceas la mână. Învârti de volan la 
stânga şi rămase cu el astfel câteva clipe. Maşina ocoli un 
miliţian care dirija circulaţia, ridicat pe un podium. 

— Ascultă, zise Constanţa după câtva timp, ţie ţi se pare 
că ştii multe, şi poate că şi ştii. Dar eu te sfătuiesc să te 
porţi ca şi când ai şti puţine, e mai bine aşa, în general... 
Acuma povesteşte-mi... Sau nu vrei să-mi povesteşti? 

— Ba o să vă povestesc, zise el, nu cine ştie ce încântat. 
Trecu însă multă vreme până spuse: L-am luat pe ăla pe 
care mi l-aţi arătat şi l-am dus mai încolo... 

Doar atât, şi pe Constanţa, care aştepta urmarea şi se 
uita cu atenţie la el, o pufni deodată râsul; lipsa lui de chef 
de a povesti era adevărată, nu înţelegea ce nevoie mai era 
de povestit din moment ce toată chestia se aranjase. 

— Bine, l-ai dus mai încolo, şi? Ce i-ai făcut? Dar cum l-ai 
dus mai încolo, el a vrut? întrebă ea. 


Expresia chipului său se schimbă, deveni preocupat. 
Conduse atent, într-o piaţă, şi o luă apoi pe un bulevard 
larg. 

— Da, zise el, aveţi dreptate... 

Şi începu să povestească oarecum mai amănunţit, cu un 
anume efort de a relata cât de cât cronologic şi exact ceea 
ce făcuse, dându-şi parcă şi el seama că faptul că el ştia 
cum se petrecuseră lucrurile nu anula curiozitatea unuia 
care nu ştia. Însă repede de tot se convinse totuşi de lipsa 
de însemnătate a faptelor şi le rezumă în câteva fraze. Şi 
părea mai degrabă scârbit decât încântat de ceea ce făcuse. 

— Dar dumneavoastră, zise el pe neaşteptate, de ce nu- 
mi spuneţi şi mie ce mai faceţi? Data trecută când am urcat 
sus şi v-aţi culcat, parcă eraţi bolnavă. 

— Da, confirmă ea, cum ai ghicit? 

— Acum vă e mai bine? întrebă el după ce o auzi vorbind 
şi aşteptă, după obiceiul lui, câteva clipe, fără să răspundă 
la întrebarea ei, cu toate că se vedea limpede că o are în 
urechi. 

Şi mai avea şi un zâmbet înţelegător, ca şi când nu i-ar fi 
fost el ei subordonat tocmai datorită faptului că înţelegerea 
lui nu-i prea folosea, în orice caz nu-i ajungea să se impună, 
aşa cum ar fi dorit... Nu considera însă că se afla atât de 
departe de viaţa ei ascunsă încât să nu i se povestească 
chiar deloc ceea ce măcar era evident. Avea totuşi 
înţelegere: le place femeilor, parcă spunea el zâmbind, câte 
un băiat ca el care nu ştie nimic, mai ales când un altul mai 
mare care ştie prea multe le-a părăsit... 

— Da, acum mi-e mai bine, dar de unde ai aflat? zise 
Constanţa privindu-l atent. 

— Mi-a spus o păsărică, zise el, şi în clipa aceea 
Constanţa îşi dădu seama că într-adevăr Burlacu ştia tot. 

Şi câtva timp tăcură amândoi, el continuând să 
zâmbească în felul acela şi ea având pe chip o curiozitate pe 
care şi-o reprima: de unde o fi ştiind? (De fapt, de unde 


putea să ştie decât din deducţii, învăţat sau mai bine zis silit 
de mic să observe aceste lucruri chiar de la mama lui?) 

— Ţi-am spus eu bine, zise Constanţa în cele din urmă, că 
ţie ţi se pare că ştii prea multe, cu toate că de fapt ştii prea 
puţine! Dacă n-aş avea dreptate, n-ai zâmbi tu aşa ca un 
şmecher. la opreşte! 

El se sperie aşa de tare şi aşa de brusc, că imediat trase 
pe dreapta şi opri. Se dădu jos şi ocoli maşina prin faţă şi-i 
deschise uşa. Se uită apoi la ea cu o speranţă posomorâtă în 
priviri: poate nu s-a supărat, poate că într-adevăr trebuia să 
se dea jos aici? 

Constanţa trebuia să se dea jos, ajunsese la şcoală, unde 
fusese chemată încă de ieri şi nu avusese timp să se ducă, 
dar se şi supărase: fostul ei elev încerca, poate fără să-şi 
dea seama ce face, să iasă din rolul lui şi să-şi exprime nu se 
ştie ce sentimente. Ce sentimente?! Doar se exprimaseră 
odată, când îl cunoscuse la bâlci şi apoi la ferma aceea, ce 
mai voia? Se uită la el şi când îl văzu, fruntea i se descreţi: 
nu era niciun pericol, n-avea să mai facă, iată-l ce neliniştit 
arăta, îi zâmbi şi îi spuse la revedere. Şi ca să-l liniştească şi 
mai mult şi să se ducă să-şi vadă de serviciul lui, îi făcu, la 
fel ca altădată când se îndepărta de poarta fermei, un mic 
semn de despărţire cu mâna. Burlacu o urmări nemişcat tot 
ca altădată, apoi se întoarse cu paşi egali şi dispăru pe uşa 
uriaşei lui maşini, al cărei motor îl făcu apoi să duduie. 

Constanţa intră în curtea scolii, apoi în cancelarie. 
Directorul, singur, scria ceva la biroul comun. Profesoara 
dădu bună ziua şi se aşeză. 

— Ce e cu dumneata de ai slăbit aşa? zise directorul. 

— Nu prea mănânc, zise Constanţa. Nu prea mi-e foame. 
Apoi adăugă: Despre ce e vorba, tovarăşe director? De ce 
mi-aţi telefonat? 

Directorul se ridică şi închise uşa. 

— 'Tovarăşul Nicula de la secţia de învăţământ nu mai e, 
zise el, a plecat... E de rău, am dat de dracul A fost numită 


în locul lui o tovarăşă, Geta, a trecut pe-aici în inspecţie. A 
lăsat o notă să te prezinţi la raion. 

— Nu ştiţi de ce? 

— Nu. Ascultă să-ţi spun mai departe, continuă directorul 
cu o voce îngrijorată. 

Şi începu să relateze o istorie de inspecţie cu amănunte 
menite nu atât să dezvăluie ceva real, ci mai mult ceea ce 
simţea el faţă de aceste amănunte, teama pe care i-o inspira 
faptul că noua şefă de la raion era una dintre cele cu care 
puteai s-o păţeşti, să fie aşadar cu ochii în patru. 

— Când a spus să mă prezint la raion? îl întrebă în cele 
din urmă Constanţa. 

— N-a spus când, dar eu zic să te duci chiar acuma, 
răspunse directorul. 

Nu mai aşteptă şi plecă intrigată la raion chiar în 
dimineaţa aceea. Sefa secţiei de învăţământ era într-o 
şedinţă, trebui s-o aştepte cam vreo jumătate de oră, apoi o 
primi, îi arătă scaunul din faţa biroului şi începu să-i spună 
despre ce e vorba. Era o femeie grasă şi neagră, cu o 
înfăţişare foarte puţin plăcută, fapt care se dovedea însă 
lipsit de importanţă îndată ce începea să vorbească. Vorbea 
bine, curgător şi fără digresiuni. Raionul, zise ea, ştie cum 
lucrează pe teren tovarăşa Munteanu şi n-are nicio 
observaţie negativă de făcut cu privire la munca ei. Şi 
fiindcă i se adresa folosind numele vechi, Constanţa o 
întrerupse precizând că era divorțată, se numea Sterian, 
iar şefa secţiei lăsă să intervină o pauză, timp în care nu 
făcu nimic, se uita parcă la călimara de pe birou, apoi 
continuă; 

— Tovarăşă Sterian, tovarăşul Nicula mi-a şi spus că a 
făcut o propunere de evidenţiere la cererea ministerului, 
referitor la acţiunea de alfabetizare, pe care a înaintat-o 
Secţiei de învăţământ a Capitalei; nu cunosc în ce constă 
propunerea, probabil că guvernul are în vedere anumite 
evidenţieri, dat fiind că acest capitol al revoluţiei noastre 
culturale s-a încheiat. Tovarăşă Sterian, uite de ce te-am 


chemat. Noi ne-am gândit că sarcina dumitale pe lângă 
întreprinderile din raionul nostru e ca şi îndeplinită. Acum, 
noi trebuie să intrăm mai profund în acele pături ale 
populaţiei care, nefiind pe lângă nicio întreprindere, se lasă 
mai greu antrenate. Avem aici o listă cu toate datele. Ce 
trebuie făcut? Trebuie să înlocuim pe unii tovarăşi care se 
descurcă mai greu (cum ar fi de pildă tovarăşa Iamara 
Ciobanu, care a venit la mine plângând că i s-a furat geanta 
cu cinci sute de lei şi buletinul de identitate) şi să preluăm 
aceste ultime cazuri pe care să le urmărim până la 
lichidare. Dau acum nişte telefoane la miliţie şi în altă parte, 
să se ia cazul în cercetare, şi dumneata aruncă-ţi o privire 
pe lista aceasta. 

Nu mai era nimic nici de întrebat, nici de adăugat. 
Constanţa luă lista şi se uită peste ea. Rubrica 
întreprinderea lipsea de pe această listă, iar la rubrica 
meserii scria: bidinăreasă, ciurar, sparge lemne, spoieşte 
tingiri, haine vechi, pune cozi la topor; din acestea, o listă 
lungă. 

Şefa secţiei de învăţământ închise telefonul... 

— Trebuie să fii atentă, continuă. O să-ţi fie probabil 
greu, dar trebuie să te gândeşti că oamenii aceştia sunt 
foarte înapoiaţi şi unii dintre ei, rămaşi cu obiceiuri urâte. 
Ultimii elevi ai dumitale de la întreprinderi o să-i ia în 
primire tovarăşa Ciobanu, de la Şcoala elementară nr. 12. 
Ia contact cu dânsa şi începe munca. 

— Când credeţi dumneavoastră că o să mă întorc la 
şcoală? întrebă Constanţa fără să se mişte. Eu sunt 
profesoară, predau la ciclul doi; cât timp credeţi 
dumneavoastră că o să mai iau asupra mea oalele sparte ale 
altora? 

— În general, zise şefa secţiei cu o voce blândă, acţiunea 
e pe sfârşite, a mai rămas, cum îţi spun, această categorie, 
de care trebuie să ne ocupăm. N-avem ce face! 

Constanţa rămase în picioare, cu lista în mână. Era 
aproape de birou şi stătea cu lista în aer, fără s-o privească, 


posomorâtă. Brusc, îndoi hârtia, deschise geanta şi o vâri 
înăuntru. 

— În toamnă aş vrea să mă întorc la şcoală, să predau 
elevilor pentru care am fost pregătită. 

— Îţi promit eu că la toamnă ai să revii la şcoală, zise şefa 
secţiei. Dumneata ne înţelegi mai bine, altfel vorbim cu 
dumneata, nu e nevoie să-ţi explic. Ajută-ne acum, şi la 
toamnă ai să te întorci la şcoală. Mai mult chiar - ca să vezi 
că suntem bine informaţi, chiar dacă dumneata n-ai spus-o 
la toată lumea - îţi promit că voi face tot ce depinde de 
secţie ca să fii numită la o şcoală medie. Ştiu că te gândeşti 
că acest lucru trebuia făcut mai de mult, dar să ştii că nici 
aşa de târziu nu e; dacă ai şti că nu există încă o organizare 
satisfăcătoare în ce priveşte încadrările ai zice chiar că ai 
noroc că predai exact materiile la care ţi-ai luat examenul 
de stat: avem profesori de ştiinţe naturale care predau 
geometria sau profesori de istorie care predau chimia 
alimentară. Facem noi ordine în toate, numai, uite, nu 
merge aşa de uşor cum cred unii. Sper că e în regulă, da? 
Sper că m-ai înţeles! 


XVI 


Aproape toţi aceşti noi şi ultimi elevi locuiau într-un 
cartier vestit altădată, Constanţa auzise de el, cartierul Lei, 
dar din ce pricină era vestit, nu ştia. Îi găsi stând pe la porţi 
sau trebăluind prin curţile lor pline de orătănii şi de copii cu 
feţe tuciurii şi cu burţile goale şi le spuse că de aici înainte 
vor învăţa cu ea, să vină în cutare zile ale săptămânii, la ora 
numită, în sala de pe strada pe care ei o cunosc şi să fie 
anunţaţi şi cei care nu sunt acasă; să aibă în vedere fiecare 


că a doua oară nu va mai veni după ei... Răspunseră 
femeile, cu o voce mieroasă: Vor veni. Când să vină, mâine 
după-masă? „[ine minte, fă, mâine după masă, să-i spui lui 
Gică să nu plece.” 

Notă numele celor cu care vorbi şi adresa. A doua zi se 
duse cu o jumătate de oră mai devreme pe strada unde se 
afla clădirea cu sala rezervată. Sala era foarte murdară şi 
mirosea urât. Deschise geamurile. leşi apoi în stradă şi 
începu să se plimbe şi prelungi plimbarea, fiindcă elevii 
întârziau. Se întoarse apoi obosită de atâta mers şi se aşeză 
într-o bancă, îşi puse fruntea pe braţe şi rămase nemişcată. 

Ridică apoi, după ce trecu multă vreme, fruntea de pe 
braţe şi se uită neclintit spre uşă, care continua să rămână 
închisă. Se uită la ceas: trecuse o oră. Se ridică, încuie uşa 
şi plecă în cartier. „Şi-au bătut joc de mine, gândi, ar fi 
trebuit să-mi dau seama, prea erau pline de bunăvoință 
ţigăncile acelea ca să nu ascundă o înşelătorie.” Văzu trei 
dintre cele pe care le vizitase ieri, la o răscruce de străzi, şi 
se îndreptă spre ele. 

— Dumneata, zise Constanţa adresându-se uneia, de ce 
n-ai venit la lecţie? Aşa ne-a fost vorba ieri? 

— Ai mai fost matale pe la noi? răspunse femeia, fără 
mirare. 

— A fost, fa, ieri, ai uitat? zise alta. 

— Dar dumneata, care n-ai uitat, de ce n-ai venit? o 
întrebă Constanţa. Şi dumneata eşti pe listă. 

— Mi-ai spus mie să viu, mânca-te-aş? se holbă ţiganca, 
fără nedumerire. Mie nu mi-ai spus, să nu le fie bine copiilor 
mei dacă mi-ai spus! Mă bate Dumnezeu! 

Şi continuă să se jure, angajând existenţa a tot ce era 
legat de ea şi de organismul ei şi dacă n-o credea, mai avea 
şi un bărbat şi se jura şi pe sănătatea lui. Căsca ochii mari şi 
cuvintele ieşeau din gura ei cu o convingere care părea 
nezdruncinată. Nu i s-a spus să vină, s-o omoare Dumnezeu 
dacă minte. Şi nu minţea, fiindcă lucrul la care se gândea 
ea era altul: nu voia să se ducă să înveţe şi asta era totuna 


cu: nu mi-ai Spus, repetat mereu cu jurăminte. Celelalte 
clătinau din cap aprobând, da, da, aşa era, jurau şi ele, nu li 
s-a spus nimic, să le trăsnească pe toate Dumnezeu dacă... 

Constanţa asculta numai pe jumătate atentă şi le 
întrerupse întrebându-le ce credeau ele, că ei îi plăcea să 
bată străzile şi să le audă cum o minţeau de la obraz? Unde 
îi era bărbatul? o întrebă pe cea dintâi. 

— E la muncă, unde să fie? 

— Unde munceşte? 

— La comperativă, mută mobile, i-a băgat acum la 
comperativă, parcă n-ar fi tot deşălatul ăla, zise femeia. Îl 
doare la rinichi, domnişoară, se pişă sânge! 

— Dacă îl doare la rinichi, de ce nu-şi schimbă meseria? 
Să-i spui să vină mâine la lecţie dacă vrea să-i meargă bine 
acolo la cooperativă. 

Trecu mai departe îndârjită de această rezistenţă moale, 
dar de neînvins în inconsistenţa ei, şi după câteva străzi 
intră într-o casă, într-o curte mică, pe colţul străzii, cu un 
gard la fel de mic, năpădită de obiecte casnice, în picioare, 
sau rezemate de pereţii casei. Era împânzită de frânghii 
scurte de rufe, cu sârmă pentru câine, cu tot feluri de pari, 
de vase de aramă sau de tuci, cu un pom mic în mijloc, o 
stropitoare alături, o magazie minusculă de lemne într-un 
colţ, un burlan ieşind pe fereastră, o pisică nemişcată pe o 
prispă concepută pe aceleaşi dimensiuni înghesuite, dar nu 
învălmăşite. De la uşa curţii la uşa odăii nu erau decât patru 
sau cinci metri, pavaţi cu cărămidă roşie. Dar existenţa 
ordonată a obiectelor în acest spaţiu comprimat făcea ca 
distanţa să pară mult mai mare decât era, sugerând-o atât 
de bine pe cea necesară, încât parcă o şi obținea. 

În casă mirosea curat şi odaia era mobilată cu lucruri 
bune, un divan-studio, un dulap cu oglindă, un aparat mic 
de radio, scaune ieftine, dar noi, şi pe jos podea de lemn 
vopsită maron, cu preşuri mari, neuzate. Aici se câştigau 
altfel de bani decât la ceilalţi, dar cine îi câştiga? O ţigancă 
şi un tânăr de vreo douăzeci de ani stăteau lângă vatră. 


Băiatul avea ochi negri şi sprâncene mari, mâini subţiri, 
nervoase. Femeia, bătrână şi tăcută, stătea la vatră şi cocea 
plăcinte în cuptor. În casă părea mai larg. Constanţa dădu 
bună ziua şi intră în odaie prin uşa deschisă. Se aşeză pe un 
scaun. Pe pereţi se vedeau fotografii înrămate în scoici, o 
mireasă şi ginerele cu rubedenii şi prieteni, ţigani puşi la 
cravată şi la pantofi, cu feţe duble, figuri de demult, se 
vedea după costumele lor cu pantalonii charleston foarte 
largi şi haina scurtă cu umerii ascuţiţi şi înalţi. Apoi 
fotografia unei ţigănci în uniformă de miliţie, o fată de vreo 
nouăsprezece sau douăzeci şi cinci de ani, cu trăsături 
energice, mongoloide. Bătrâna îşi părăsi plăcintele şi veni în 
casă. 

— Pe dumneata cum te cheamă şi ce meserie ai? îl 
întrebă Constanţa pe băiat. 

Îl chema Sandu Firicel şi era ginerele ei, zise bătrâna. 

— Asta nu e o meserie, zise Constanţa. 

— Muncegşte cu braţele, e muncitor, explică bătrâna. 

— De ce n-ai venit ieri la lecţie? îl întrebă Constanţa 
direct. 

— O să vie, o să vie, interveni din nou bătrâna. Să iasă 
Zambilica mea din spital şi o să vie. O să vorbească 
Zambilica mea cu tovarăşul maior şi o să-l ajute. 

— N-o să poată tovarăşul acela maior să facă nimic 
pentru dumneata, zise Constanţa. 

— De ce? zise bătrâna, cu un ochi căscat parcă de 
spaimă. 

— Fiindcă nu ştie carte, trebuie să înveţe să scrie şi să 
citească. Şi dumneata la fel. Ai o fată miliţiancă, de ce nu te- 
a învăţat? 

— Să se facă ea sănătoasă, zise bătrâna cu o duioşie 
amenințătoare. Îi fac plăcinte să-i duc să mănânce... Aoleu, 
ce-a mai pătimit, pupa-i-aş tălpile lui Dumnezeu şi domnilor 
doctori şi tovarăşului maior, că era să moară, era să-şi dea 
sufletul!... 


leşi din odaie şi se întoarse după câteva minute cu 
plăcinte. 

— Ia, domnişoară, zise bătrâna. Ia, Sandule. 

— Dar ce are fata dumitale de e în spital? 

— Ce are? Domnişoară, prin ce a trecut ea, să ferească 
Dumnezeu şi sfântul Ilie! 

Obişnuită cu tot soiul de destăinuiri, Constanţa se feri să 
întrebe mai mult, era grăbită să plece, dar bătrâna îşi dădu 
drumul singură, mai mult monologând decât povestind. 
Bietul tat-său (al fetei), ce om la casa lui, ţambalagiu 
cunoscut, a dat-o pe fată la şcoală, păcat de el că s-a 
prăpădit şi n-a apucat s-o vadă ce bine îi stă în uniformă şi 
ce leafa bună are. Şi Sandu, ce ginere la locul lui, băiat 
cinstit şi cu suflet în el, o iubeşte pe fată, munceşte şi are 
grijă de ea. 

Astă-iarnă însă, într-o noapte fără stele, dormeau 
amândoi chiar în patul acela şi un pumn străin spărsese 
geamul şi cineva trăsese asupra lor din întuneric şapte 
gloanţe de revolver. Pe el îl găurise în vreo două locuri şi se 
vindecase repede, dar pe ea o nimeriseră gloanţele în piept 
şi zăcea de cinci luni în spital. Acum îi era mai bine. Bătrâna 
şi băiatul stătuseră la capul ei săptămâni de zile. 

— Ce mai m-am rugat de ea să nu moară, aoleu, 
domnişoară! 

Fata avea călduri mari şi nu recunoştea pe nimeni. 
Horcăia şi arunca răul din pieptul ei până în tavan. „O, 
Rafilico, să nu mori, Zambilica mea, îi spunea bătrâna şi 
plângea. Fă-te sănătoasă, pune-te pe picioare şi du-te la 
tovarăşul maior şi spune-i pe toţi, să nu-i laşi să trăiască, 
cum au vrut ei să mi te omoare! Să-l prinzi pe ăl cu 
revolverul şi să-l bagi să nu mai vadă lumina soarelui câte 
zilişoare o mai avea.” 

Fata mugea, parcă ar fi înjunghiat-o cineva cu cuțitul şi 
arunca cearşafurile de pe ea, iar bătrâna bocea... O 
scăpaseră doctorii, iar tovarăşul acela maior venise şi el o 
dată s-o vadă. 


— Cum o să pună ea mâna pe hoţomanul cu revolver! 
încheie bătrâna amenințând din nou cu o voce acum 
sinistră. 

Băiatul se posomori şi părea obsedat şi el de clipa când o 
să le cadă la amândoi banditul în gheare. 

„Dar de ce or fi tras în ei? se întrebă Constanţa. Ce 
secrete or fi vrut să ucidă sau să răzbune omorându-i? În 
orice caz, nu le arde lor acuma de învăţătură cu toate că 
până acuma ei sunt primii de care sunt sigură că vor 
învăţa.” 

— Bine, le zise, atunci vă las până iese Zambilica din 
spital. 

— Rafira o cheamă, domnişoară, zise bătrâna petrecând- 
o. Zambilica îi spun eu, mânca-i-aş ochii! 

În dimineaţa următoare, Constanţa vizită o cărămidărie. 
Zece-cincisprezece dintre cei de pe listă lucrau acolo, în 
apropierea cartierului, pe un loc viran. Obţinu informaţia de 
la un bătrân care stătea cu nepotul pe marginea lacului şi 
meşterea la un zmeu. Bătrânul părea să se fi născut odată 
cu cartierul şi să-i fi trăit toate schimbările, avea în 
adânciturile feţei şi în expresia chipului contraste bizare, 
părea după mâini să fie muncitor calificat, dar bătrânul era 
chior, şi în celălalt ochi străluceau din când în când priviri 
încărcate de viclenie şi ferocitate. Tâmplar paşnic sau gazdă 
de hoţi, crescător blând de porumbei sau cuţitar, beţiv şi 
trişor sau umil paznic la un depozit de lemne, era greu de 
ghicit ce fusese şi ce mai rămăsese. 

— Băgaţi de seamă, zise el după ce Constanţa îl întrebă 
unde puteau fi găsiţi cei de pe listă. Pe unul din ei îl găsiţi la 
morgă, s-au tăiat azi-noapte cu cuţitele la cărţi... Lăsaţi-i 
dracului şi vedeţi-vă de treabă. Acum doi ani a fost chemată 
şi fi-mea, e funcţionară la Filatură, că să-i ia la şcoala de 
analfabeți să-i înveţe carte, şi ce credeţi că au făcut? Au 
venit şi au murdărit clasa, i-a găsit otrăvindu-se pe jos... N-a 
avut ce să le facă! Îi găsiţi uite-acolo, dincolo de lac, dar 
luaţi pe cineva cu dumneavoastră, nu vă duceţi singură. Aş 


merge eu, că unii din ei mă cunosc, he! făcu bătrânul şi 
rânji, şi ochiul cel bun se micşoră brusc, dar sunt bătrân, 
domnişoară, mă doare piciorul! 

Constanţa reveni în cartier, intră într-un restaurant cu 
telefon public şi telefonă la raion. Spuse că majoritatea 
celor de pe lista ei care trebuiau alfabetizaţi lucrau pe un 
loc viran izolat şi că unul dintre ei, după cât se părea, era la 
morgă. Ar fi bine s-o însoţească cineva, îi e frică să se ducă 
singură. Bine, o să se rezolve, îi răspunse şefa secţiei. Unde 
se afla? Să aştepte acolo, o să vină cineva s-o însoţească. 
După un ceas sosi un ins de la circa de miliţie, îmbrăcat civil 
şi Constanţa porni cu el spre cărămidărie. Când se uită la 
ei, Constanţa gândi: „Bătrânul acela chior are în orice caz 
multă fantezie.” 

Erau slabi şi jigăriţi, îi sufla vântul. Oricum, vântul de 
primăvară care adia insistent prin aceste locuri deschise 
stinsese, dacă existase cu adevărat, orice flacără pasională 
din privirile lor. Constanţa dădu bună ziua şi după ce spuse 
cine e şi de unde vine, scoase din geantă lista şi încercă să 
facă un fel de apel. Atunci se treziră, o parte lăsară lucrul şi 
se dădură mai aproape, curioşi şi parcă interesaţi. Erau 
paşnici, inofensivi, plini de o ciudată umilinţă. Cu o 
asemenea umilinţă în voce, unul o întrebă de ce a venit. 
Vrea să le ajute la cărămidă? 

— Aţi venit să ne luaţi pâinea de la gură, domnişoară? 
reluă un altul, înalt şi cocârjat, desculţ, cu pantalonii 
suflecaţi peste genunchi, frământând nişte pământ cu 
țurloaiele lui negre şi subţiri ca nişte bețe uscate. 

— “Trebuie să învăţaţi carte, zise Constanţa, atentă, 
uimită de această imperceptibilă schimbare. 

— Fără carte nu stăm? zise acelaşi care pusese 
întrebarea. De ce să învăţăm noi ce-au uitat alţii? Mă, 
Fănică... 

Şi cu ciudata şi nefireasca lui umilinţă, individul alcătui 
distinct o înjurătură lungă şi trivială, prin care Fănică era 


invitat să aducă o căldare de apă, apoi continuă fără 
trecere, adresându-se politicos Constanţei: 

— Mai râu o să ne zăpăcim la cap, domnişoară, o să ne 
rămână copiii pe drumuri. 

De ce o să le rămână copiii pe drumuri? Păreau să creadă 
cu tot dinadinsul că învăţătura o să le încurce atât de tare 
minţile, încât o să le fie cu neputinţă să-şi mai poată câştiga 
existenţa. 

Trei paşi mai încolo, câţiva începură fără o pricină vădită 
să se certe. Doi săriră să aplaneze, adăugând însă înjurături 
nemaipomenit de plastice şi de deşucheate, în timp ce un 
altul se apropie de un aşa-zis vinovat şi îl scuipă între ochi 
cu înjurături fiziologice amănunțite şi scabroase. Se 
produse atunci larmă şi începură să se scuipe unii pe alţii 
cu dexteritate, nimerindu-se în frunte şi obraji de la o 
distanţă de câţiva metri. Se îndoiau de şale şi gesticulau 
indecent, inventând acum înjurături din ce în ce mai josnice 
şi mai nedemne. Se vedea că totul era simulat şi fusese 
declanşat printr-un semnal cunoscut numai de ei. La 
început Constanţa nu auzi, dar la un moment dat ceva o 
făcu să înţeleagă că ei voiau în felul acesta să scape de ea, 
şi s-o determine să renunţe de tot. Procedeul o răni însă 
atât de tare, că începu să tremure şi când aşa-zisa ceartă se 
mai potoli le spuse cu o voce clocotind de mânie: 

— Sunteţi mai răi şi mai murdari ca animalele de cocină. 
Numai râtul vă lipseşte. 

După care, la auzul acestei apostrofări disperate, se lăsă 
tăcerea. Insul care o însoțea pe Constanţa se uită la ea 
întrebător. Să intervină? În ce fel? După câtva timp, unul 
dintre cărămidari spuse demonstrativ şi liniştit, încercând 
parcă să remedieze şi să calmeze lucrurile: 

— Ţiganul nu e murdar, domnişoară! Când are ţoale pe el 
e mai boier decât alţii. 

Părea să fie şi ironic şi jignit în acelaşi timp. Posomorâtă, 
Constanţa le întoarse spatele şi se îndepărtă. Se adresă 
apoi omului în civil şi îi spuse că acum merge singură, îşi 


spunea că ea era de vină, nu trebuia să vină după ei, ciei 
trebuiau aduşi de cineva - nu era treaba ei de cine - lao 
anumită oră într-o încăpere amenajată şi autorităţile n- 
aveau decât să aibă grijă ca ei să respecte ora şi ordinea, 
dacă voiau ca în raionul lor să nu mai rămână sămânță de 
analfabeți. 

Ajunsă în cartier, se uită la ceas; mersul pe jos o făcuse să 
mai uite scena. Era încă devreme. „Poate că, îşi zise, dacă 
aş fi mai sigură pe doi sau trei dintre ei, până la urmă ar 
veni dacă nu toţi, cel puţin cei mai buni dintre ei! Există 
printre ei tineri care pot să apuce pe alte drumuri dacă nu 
i-ar împiedica ceilalţi prin inerția vieţii lor mizerabile.” 

Se uită din nou pe listă. După ce străbătu câteva străzi, 
se opri şi bătu în treacăt la o casă unde până atunci găsise 
mereu uşa încuiată. De astă dată i se deschise şi o 
întâmpină o femeie între două vârste, cu pipa în gură şi cu 
părul negru şi lăţos revărsat pe umeri. Constanţa intră şi 
fără voia ei strâmbă din nas, cuprinsă de greață. În odaia 
scundă, cu pământ pe jos, mirosea sufocant a flori putrede 
şi a aer închis, stătut. Un pat sordid etala albul murdar al 
unor cearşafuri răvăşite. Vru să se întoarcă şi să iasă, dar o 
opri vocea voalată a ţigăncii, gâtuită de şoapte. 

— Ai venit să-ţi ghicesc, prinţeso? zise, şi vâri mâna sub 
fustă şi scoase de acolo un ou, o cochilie mare, cu o cavitate 
lucioasă cu marginile înăuntru. Şezi, mititico, stai aici lângă 
mine şi taie ghiocul, să-ţi fie cu noroc! 

Constanţa, posomorâtă, rămase în picioare. 

— Lasă ghicitul, zise. N-avem timp de ghicit. 

— A? Cum? N-avem timp? Avem berechet, frumoaso. Să- 
ţi ghicesc pe-ăl care o să se uite în ochii tăi să-ţi vadă 
gândul şi dorinţa. Îi spun numele şi averea şi îţi fac cum să-l 
aduci la tine şi cum să-l goneşti, ţi-l leg şi dezleg cu legătură 
de inimă! Hai, mititico, taie ghiocul! Oghiorlane, ia şuieră tu 
la urechea domnişoarei şi spune-i unde îi e gândul şi de cei 
piere somnul. Taie-l, mititico, uită-te la el şi taie-l pe unde e 
tăiat, îl vezi cum e tăiat? Parcă e o... seamănă cu 0... 


Şi spuse numele cu poftă indecentă, trăgând din pipă şi 
frământând în palme oul cu cavitatea lui lubrică. 

— Tai, prinţeso? Ce gura frumoasă mai ai! Ce te-aş mai 
muşca eu de ea dacă aşfiălcare... 

Şi îşi apropie faţa şi începu să-i şuiere la ureche, în 
avalanşă, propuneri nefireşti şi nemaiauzite care o făcură 
pe Constanţa să se retragă şi să iasă speriată. 

— Mai vino, prinţeso, mai treci pe la mine, o urmări 
ţiganca şoptind pe după garduri. Mai vino, mai treci... 

Constanţa înteţi paşii. În munca ei auzise folosindu-se des 
cuvântul înapoiat, prin care erau desemnaţi oamenii de 
acest fel, dar nu-şi putuse închipui că înapoierea are atâtea 
trepte, care pot cobori atât de jos, încât raza de lumină să 
nu mai rămână decât o amintire a conştiinţei, repede stinsă. 
Înapoiaţi erau şi elevii ei din întreprinderi, dar ei nu 
întârziaseră să ţină totuşi cu ea, să-şi dea seama că în 
această istorie era vorba de o femeie a cărei trudă trebuie 
respectată şi a cărei perseverenţă trebuie să-ţi dea de 
gândit. Că ei nu vedeau prea limpede la ce le-ar folosi să 
mai înveţe când patruzeci sau cincizeci de ani din viaţa lor 
se scurseseră fără învăţătură, era adevărat, dar ei nu 
putuseră să nu gândească în cele din urmă că nu-i costă 
mare lucru s-o asculte şi că aşa cum făcuseră multe în viaţă 
şi puţine cu folos, de ce n-ar face-o şi pe asta, când vedeau 
bine cu ochii lor că ea bătea drumurile după ei şi se gândea 
la soarta lor? Şi nu fuseseră puţini cei cărora le schimbase 
cursul vieţii sau le restabilise o linie frântă sau culcată a 
existenţei lor. Împotrivirea acestora de-acum nu era numai 
un reflex al unor conştiinţe primitive, ci expresia unui 
egoism degradat şi bestial, maleabil doar pentru a induce în 
eroare, ca s-o poată apoi înjosi cu înjurăturile lor, de a căror 
nemernicie erau pe deplin conştienţi. Până la a câta treaptă 
puteau ei urca în sus cu ajutorul învăţăturii, când se aflau 
mult prea departe de prima treaptă? 


XVII 


De câteva zile dormea puţin noaptea. Fără să întrebe pe 
nimeni intră într-o farmacie şi ceru un somnifer. Noaptea 
precedentă dormise cel mai rău. Ajunse acasă, înghiţi o 
pastilă şi se culcă. Trecură câteva ceasuri şi nu adormi. Mai 
înghiţi o pastilă. Stătea în pat, cu perdelele trase. Se însera. 

În acest timp, doctorul Sârbu aştepta un telefon. Îşi 
îmbunătăţea studiul şi aştepta un telefon de la doctorul 
Stamate, de la Biblioteca Academiei, să-i verifice o 
informaţie. Telefonul sună, dar nu era de la colegul său, ci 
din nou de la fosta soţie a doctorului Munteanu. 

— Ce spuneţi? exclamă el după ce auzi despre ce era 
vorba. De unde ştiţi că sunteţi otrăvită?... Adică, ce 
simţiţi?... Bine, vin imediat. 

O oră mai târziu stătea la patul ei şi îi scria o reţetă. O 
rugă pe mama Constanţei, care era şi ea acolo (fusese 
chemată de fiica ei la telefon), să se ducă să cumpere 
medicamentul. 

— V-am prescris o contraotravă, zise el ironic după ce 
mama plecă. Vă repet, nu e de vină somniferul, vi s-a fixat o 
oboseală şi încă de data trecută se crease un focar de 
inerție, am crezut că o să-l învingeţi. E bine să vă internaţi 
în spital. 

— Ce fel de focar, doctore? 

Fără s-o vadă, medicul tăcea, cu gândurile în altă parte. 
După câtva timp, parcă tresări. 

— Ce fel de focar? zise. Aşa, un focar de lemne care ard 
cu vâlvătaie mare. A slăbit ceva în această cutiuţă, adăugă 
apoi, arătând capul. 

— Doctore, mi-a fost foarte rău, nu ştiu câte ceasuri am 
stat leşinată... ce poate să fie asta? 


— Aţi avut vreun necaz şi dacă n-aţi fi fost atât de obosită, 
nici nu l-aţi fi luat în seamă. Staţi liniştită, luaţi până mâine 
dimineaţă, dacă vi se mai face rău, douăzeci şi cinci de 
picături din sticluţa pe care o să v-o aducă mama 
dumneavoastră, şi mâine nu vă duceţi pe teren. Odihniţi-vă. 
Eu trebuie să plec. 

Şi în timp ce se îndrepta spre uşă îi repetă că era bine 
totuşi să se interneze, să scape mai repede de acest început 
de nevroză care se putea înrăutăţi. 

— Chiar mâine se face liber un pat într-o rezervă la mine, 
mai spuse el. Dacă nu veniţi mâine dimineaţă la vizită, va 
trebui pe urmă să mai aşteptaţi. V-aş sfătui să veniţi. 

Curând după aceea se întoarse şi mama de la farmacie şi 
spuse că doctoria o să fie gata abia peste două ceasuri şi că 
a trebuit să se ducă la o farmacie de serviciu, să n-o amâne 
pe mâine dimineaţă. 

— Trebuie să aştepţi; mai ţi-e rău? zise mama cu nădejde 
în glas. 

Constanţa nu răspunse nimic, se uita la mama eicu o 
expresie de parcă ar fi descoperit în clipa aceea sonoritatea 
cuvintelor şi faptul ar fi uimit-o atât de tare, încât nu le mai 
putea prinde înţelesul. Avea, în orice caz, în privire parcă o 
astfel de dificultate, ca şi când ar fi privit printr-un aparat 
de fotografiat în care imaginea apărea dublată. 

— Trebuie să mănânci ceva, zise mama. 

— Da, mamă, dar n-am nimic de mâncare, zise Constanţa 
revenindu-şi, clipind însă cu greutate. 

O undă de nedumerire şi teamă se simţea în glasul ei şi 
mama se nelinişti şi ea: Ce era? Se simţea din nou rău? Dar 
n-o întrebă nimic, îi întoarse spatele şi dispăru în bucătărie. 
De acolo se întoarse apoi cu o sacoşă în mână şi ieşi pe uşă 
să se ducă şi să-i cumpere ceva de mâncare. 

Rămasă singură, Constanţa stătu câteva minute 
nemişcată, apoi întinse mâna, luă o carte groasă de la capul 
patului şi începu să citească. Era Poemul pedagogic, de 
Makarenko. Citi vreo zece minute şi se răsuci într-o parte 


cu vădită plăcere, într-o totală destindere. După câtva timp 
se răsuci iar, apoi se ridică într-un cot şi se cufundă cu totul 
în lectură. Deodată însă tresări şi rămase parcă la pândă ca 
şi când hoţii ar fi dat târcoale în jurul casei. Se ridică într- 
un cot şi-şi roti încet privirea prin odaie, neliniştită parcă de 
prezenţa statică a lucrurilor şi chiar de însăşi existenţa lor. 
Se schimbase înfăţişarea încăperii? Se dădu jos din pat şi 
începu să se plimbe agitată. Se uită la ceas. În clipa 
următoare, undeva în noapte izbucni o bubuitură de tun şi 
geamurile zăngăniră. Imediat urmă a doua, apoi oa treia. 
Constanţa începu să tremure, se duse repede spre pat, se 
întinse şi începu să gâfâie. În privire îi licărea o spaimă 
mare. Sări iar din pat şi se duse spre uşa cu geam care 
dădea în balcon. O deschise tremurând, continuând să 
gâfâie şi ieşi, dar nu stătu acolo deloc, ca şi când n-ar fi 
găsit ce căuta, reveni şi o luă spre bucătărie, dădu drumul 
la apă, căută într-o pungă cu zahăr şi luă o bucată şi duse 
paharul la gură. Îi clănţăneau dinţii, şi la jumătatea 
paharului aruncă apa şi ieşi din bucătărie şi începu să 
coboare scările spre parter. 

Căuta lume, oameni... Singurătatea în care se simţise 
până atunci bine era aruncată în aer în însăşi fiinţa ei de 
către un duşman nevăzut care pusese stăpânire chiar pe 
sufletul şi gândirea ei... şi ea credea acum că vederea altora 
o putea ajuta să-l alunge şi să se regăsească... De câteva ori 
spaima cea mare îi scoase ochii din orbite. „Ah, Doamne, voi 
muri, nu mai pot să respir” gândi şi se întoarse înapoi, dar 
nu îndrăzni să se urce în pat, de unde începuse să-i fie rău. 
Se învârtea prin odaie ca un animal în cuşcă... 

Se auzi uşa de jos de la intrare. Mama, cu plasa încărcată 
cu alimente, începu să urce scările. Constanţa îşi pironi 
privirea asupra ei şi o strigă: 

— Mamă! Nu mai pot să mai merg! Nu-mi mai simt 
picioarele. E ceva în oraş? S-a anunţat ceva? S-a tras cu 
tunul. 


— Vino şi mănâncă, se răsti mama fără să se uite la ea. 
Taci că ştii tu ce e ăla tun, zise apoi cu totul liniştită, 
ferindu-şi însă cu grijă privirea. Hai, vino încoace, continuă 
cu blândeţe. Boala pe care o aitu, numai... 

Vrusese să spună: numai bărbatu-tău te poate vindeca, 
amintindu-şi de o boală asemănătoare pe care o avusese şi 
ea în primul an de căsătorie, dar se opri, fiica ei nu mai 
avea bărbat. 

— Cum să mai poţi merge dacă eşti străvezie? zise. Treci 
imediat la masă. 

Constanţa însă nu putu adormi toată noaptea şi spaima 
aceea se mai repetă de câteva ori şi mama o veghe, 
împiedicând-o de câteva ori să-l cheme din nou pe doctorul 
Sârbu. Îi era rău, mama vedea bine, dar ce putea să-i mai 
facă doctorul? Trebuia, dimineaţa, să se interneze, cum îi 
spusese. Criza care izbucnise nu se mai retrăgea... 


PARIEA A TREIA 


Sâmbătă după-amiază, Gabi scoase motocicleta şi se 
duse la un croitor să-i calce costumul lui de vară, de doc 
englezesc, cumpărat de maică-sa încă de anul trecut de la 
Consignaţia, şi pe drum avu surpriza să întâlnească nişte 
vechi colegi. Era cald, soarele de iulie ardea, era multă 
lumină peste oraş, şi de pe un trotuar, agitând braţele, un 
grup de patru sau cinci inşi începu să strige cu voci parcă 
disperate spre el, care se afla pe aproape, printre cei cu 
maşini sau motociclete, opriţi la un stop. Erau în costume, 
deşi era foarte cald, cu serviete în mâini, cu cravată la 
gulerul şifonat, părând a fi în drum spre gară, ieşind direct 
dintr-o şedinţă de la ministerul lor de resort, unde fuseseră 
chemaţi de specialişti să discute chestiuni de specialitate, 
sau modificări de plan, sau să li se dea cine ştie ce indicaţii. 
Unul ţinea gura deschisă şi avea o expresie de încântare, nu 
mai fusese, după cât se părea, de mult prin Capitală. 

— Gabi! Gabi! 

El întoarse capul şi îi văzu alergând. Recunoscu 
numaidecât în fruntea lor pe negriciosul Antracit şi trase 
motocicleta la bordura trotuarului; lăsă motorul să pârâie, 
nu descălecă, iar dialogul care urmă avu loc printre aceste 
pârâituri ale motocicletei, amestecate cu zgomotul 


tramvaielor şi al maşinilor. Nu-l mai văzuseră de anul 
trecut. Şi-a cumpărat în sfârşit motocicletă? Cât l-a costat? 

— Gabi, unde mai stai, să venim pe la tine. le-ai mutat, 
dă-ne adresa. 

Dar el le spuse că nu-i putea primi acum, se căsătorea şi 
era ocupat cu pregătirile. Dar le dădu adresa bucuros. 
Strada Toamnei nr. 15. 

— Veniţi la mine, am o casă splendidă, mai adăugă el. 

Şi răsuci ghidonul şi pârâiturile se accelerară brusc. Le 
întinse mâna: 

— V-am pupat, la revedere. 

— La revedere, Gabi, succes, felicitările noastre. 

Nu putuse să-i spună mamei care îl vizita aproape zilnic 
că se însoară, ar fi devenit în orice caz inevitabile 
întrebările, cu dorinţa ei de a-şi cunoaşte nora şi cu 
interesul tatălui pentru originea socială a viitoarei soţii şi 
cum să-i spună de pildă tatălui că domnul Arvanitache a fost 
secretar general la Ministerul de Externe în 1937, într-un 
guvern Tătărăscu, şi fratele acestuia, arhitectul 
Arvanitache, fugise din ţară în 1946? Le va spune când 
căsătoria şi instalarea lui în casa aceea vor deveni un fapt 
împlinit, pe care vor trebui să-l accepte vrând-nevrând... 

Pe la orele unu a doua zi sună la intrare şi Mimi îl primi şi 
îl prezentă părinţilor ei. Gabi pătrunse în holul mare care 
alcătuia parterul acestei case şi, în timp ce făcea cunoştinţă 
cu domnul şi doamna Arvanitache şi cu fratele mai mic ai 
fetei, aruncă priviri circulare pline de curiozitate asupra 
interiorului. Casa părea nemobilată şi asta îl cam dezamăgi, 
întregul ei spaţiu, din tavanul alb şi până la ferestrele mari, 
cu pereţii dreptunghiulari şi întinşi, cu rare tablouri pe ei, 
părea gol. O arcadă de lemn galben, subţire, despărţea 
acest spaţiu în două încăperi oarecum distincte, cea din 
stânga fiind sufrageria, cu o masă îngustă şi lungă, joasă şi 
cu scaune cu spătare mici, vizibil incomode, iar cea din 
dreapta, salonul. Din spatele unui colţ al arcadei urca în 
spirală o scară de lemn, care ducea, probabil, spre alte odăi 


ale casei. Un perete întreg era de sticlă şi se vedea prin el o 
terasă prelungindu-se până printre nişte straturi de flori; 
draperii grele, de un roşu-vişiniu, acopereau jumătate din 
acest perete. Pe jos, suprafaţa primei încăperi era acoperită 
de un covor foarte mare, de o culoare indistinctă, 
bleumarin-deschis sau albastru-închis, sau vişiniu, de la 
intrare bătea în roşu-aprins. Lângă peretele din dreapta se 
afla un fel de divan, sau pat, sau canapea, dar care nu era 
nici divan, nici pat, nici canapea. Acolo stătea doamna 
Arvanitache în clipa când Gabi se înclină înaintea ei. Lemnul 
acestei mobile era lăcuit în alb, iar tapiseria era dintr-un 
material auriu; la căpătâiul ei se vedea o lampă cu picior 
înalt, cu un abajur cam la fel de auriu ca şi canapeaua. 
Aceeaşi culoare, alb şi auriu, o aveau şi cele două fotolii şi 
măsuţa aşezată lângă peretele opus, unde stătea domnul 
Arvanitache cu o carte în mână, şi tânărul Arvanitache, 
răsfoind nişte reviste. La drept vorbind, nu era chiar aşa de 
nemobilată. Se mai vedea şi o vitrină ceva mai încolo, prin 
al cărei cristal se zăreau statuete verzi şi negre, sau vaze 
albastre, înflorate; pe raftul superior, cu o alună în lăbuţă, 
stătea o veveriţă împăiată. 

Domnul Arvanitache lăsă cartea din mână, doamna 
Arvanitache se ridică într-un cot pe canapeaua aceea a ei, 
tânărul Arvanitache se ridică şi el şi, după ce îi oferi 
musafirului locul său, continuă să răsfoiască revistele 
preocupat, iar Mimi îşi luă un taburet şi se aşeză în 
apropierea fratelui. Gabi se uită fără sfială la domnul 
Arvanitache, un ins cam uscăţiv şi cam ţeapăn, cu gâtul 
lung şi gros şi cu capul prea mic faţă de asemenea gât. El 
oferi musafirului pachetul său de ţigări ieftine şi începu 
conversaţia. Aşadar, domnul Sterian lucra la aceeaşi uzină 
la care era angajată Mimi? 

— L-am cunoscut pe fostul proprietar, inginerul Malaxa, 
pe vremea când era în plină ascensiune, spuse domnul 
Arvanitache referindu-se la fostul patron al uzinelor. Era un 
om foarte capabil, un ascet, continuă el. Secretara lui, soţia 


unui prieten al fratelui meu, povestea cum a fost angajată 
de Malaxa, cum aşteptau la uşa lui vreo cincizeci de 
solicitatoare şi când i-a venit şi ei rândul... 

— Despre cine vorbeşti? îl întrerupse doamna 
Arvanitache. 

— Despre Sanda Bujor, nu-ţi aminteşti de ea? răspunse 
domnul Arvanitache. Cânta la mandolină! 

— Sanda Bujor care lucra în '46 la Ambasada americană? 

— Da, zise domnul Arvanitache. Se spune că a vrut să 
fugă cu bărbatul ei, cu o barcă cu motor, sau aşa ceva, şi la 
somaţie nu s-au oprit şi au fost împuşcaţi amândoi, în raza 
portului Constanţa. Prin 1938, pe primăvară, aşa, primesc 
un telefon, continuă domnul Arvanitache. 

— Dar Sanda Bujor parcă divorțase, zise doamna 
Arvanitache, întrerupându-l iar, cum putea atunci să fie 
împuşcată împreună cu bărbatu-său? 

— A fost o combinaţie! Ca să poată ieşi din ţară, Sanda 
Bujor s-a măritat cu un funcţionar al ambasadei, căpătând 
cetăţenia americană, iar bărbatul ei urma să plece într-o 
delegaţie şi să se întâlnească cu ea în... 

—  Vorbeşti prostii, îl întrerupse din nou doamna 
Arvanitache. Ce-au căutat amândoi la Constanţa dacă el 
urma să plece singur într-o delegaţie? Parcă aşa ziseşi. 

— Combinația a fost următoarea, explică domnul 
Arvanitache. Înainte ca el să plece în delegaţie... 

Dar înainte ca domnul Arvanitache să-şi fi terminat fraza, 
doamna Arvanitache îl întrerupse iarăşi, dar în alt stil, 
începând cu altă frază: 

— Şi cum puteau s-o împuşte dacă ea era cetăţeancă 
americană? 

Şi cuvintele lui să plece în delegaţie se întâlniră şi se 
ciocniră în aer cu ale doamnei Arvanitache era cetățeancă 
americană. După care se făcu tăcere. 

— Să vezi cum, zise domnul Arvanitache ca şi când n-ar fi 
luat în seamă chinurile la care era supusă dorinţa lui de a 
face conversaţie. 


— Mimi, poţi să aştepţi mult şi bine pe ăla cu sifoanele, 
spuse doamna Arvanitache răsucindu-se pe canapeaua ei cu 
o expresie de parcă ar fi avut o durere veche care mai mult 
o scârbea decât îi pricinuia suferinţă. Du-te mai bine la 
Bufet şi ia de-acolo. 

— Dănuţ, dă o fugă, se rugă Mimi şi tânărul Arvanitache 
încetă cu răsfoitul revistelor, se ridică şi dispăru undeva, 
într-una din odăi. 

Doamna Arvanitache, după ce obținuse astfel tăcerea 
bărbatului ei, se interesă de vârsta musafirului. Gabi îi 
spuse câţi ani are şi glasul său se încâlci cu al ei şi, în clipa 
când el deschise gura, ea rosti: 

— Pari foarte tânăr! 

Această observaţie fu făcută pe un ton aluziv. 

Domnul Arvanitache spuse că lui, dimpotrivă, domnul 
Sterian îi face impresia că trebuie să aibă douăzeci şi opt 
sau treizeci şi doi de ani. 

— În orice caz, continuă el, uitând că putea fi iar 
întrerupt, condamnarea la moarte a inginerului Malaxa nu 
era necesară! Inginerul Malaxa era una şi capitalistul 
Malaxa era cu totul altceva. Putea fi folosit ca specialist. 

Doamna Arvanitache se interesă apoi de familia viitorului 
ei ginere şi îl întrebă ce meserie are tatăl. 

— E activist de partid, spuse Gabi. 

— lar mama, probabil ufederistă, zise doamna 
Arvanitache fără intenţia vizibilă de a face o ironie ieftină. 

— Nu, mama nu activează nicăieri. 

— Şi dumneata ce eşti acuma, că nu mai eşti proletar, 
continuă doamna  Arvanitache cu interes. Dacă te 
căsătoreşti şi faci copii, ţi-i primeşte la şcoală? 

— De ce nu?! se miră musafirul şi râse. 

Doamna Arvanitache contemplă râsul musafirului cu o 
curiozitate indiferentă şi după ce tăcu câteva clipe zise: 

— Cine nu e fiu de proletar n-are dreptul să urmeze 
cursuri superioare. Pe Dănuţ l-au dat afară din facultate 
chiar acum două luni. De ce nu răspunzi? insistă doamna 


Arvanitache, zâmbind parcă din nas, fixându-l pe tânăr cu o 
privire rece şi imobilă. 

— Oricine are dreptul la studii, se bâlbâi Gabi, am avut 
colegi care... 

Mimi pofti pe toată lumea la masă. Mereu cordial, domnul 
Arvanitache se interesă la rândul lui de producţia uzinei şi 
de specialitatea tânărului inginer. Mimi servi peşte, 
scrumbie cu ceapă, apoi ouă umplute şi friptură de porc la 
tavă. Băură şpriţuri. Serviciul de masă, farfuriile de peşte, 
cu peşti desenaţi pe ele, paharele de cristal, tacâmurile 
grele de argint nu reuşeau să ascundă că masa era totuşi 
cam sărăcăcioasă, vinul, cam acru şi prăjiturile, ieftine, 
cumpărate de la cofetărie. Domnul Arvanitache însă 
înfuleca, şi un anume plus de satisfacţie, înghițind câte-un 
ou umplut, dovedea că nu se bucura prea des nici chiar de 
un astfel de meniu. 

— Ai fi putut să-i dai un leu băiatului ăluia să ne aducă 
gheaţă! zise doamna Arvanitache zâmbind în felul ei 
ciudat... După ce că e o poşircă, vinul ăsta mai e şi călduţ. Şi 
îndepărtă de la ea paharul de cristal în care sifonul ieşea 
vizibil la suprafaţă. 

— Mamă, te-am rugat doar să te duci tu sau Dănuţ 
dimineaţa, când se dă gheaţă la chioşc. 

— Nu vorbi prostii, zise mama. Iu ştii de la ce oră se face 
coadă? 

Se pare că pe domnul Arvanitache nu-l deranja faptul că 
băutura nu era frapată. Îşi turnă un pahar plin şi îl bău cu 
poftă. 

— În chestiuni din acestea, zise el, cum ar fi gheaţa sau 
liftul care nu merge şi altele de acest gen, se vede, 
deocamdată, că ideea planificării e o iluzie, deşi i se aduc 
elogii ca unei zeități. De produs se produce, dar mult mai 
anarhic decât după legea cererii şi a ofertei. Nu se produce 
ceea ce se planifică. E adevărat că începe să apară 
scheletul unei industrii naţionale moderne, dar asta pentru 
că investiţiile sunt uriaşe, zise domnul Arvanitache. Şi 


problema nu e să investeşti, şi şaptezeci la sută din investiţii 
să-ţi iasă industrializare, iar treizeci la sută să fie pierderi. 
Pierderi să nu fie deloc sau foarte puţine. Pe urmă, 
planificarea nici nu e o noutate. Marile corporaţii 
americane produc şi ele tot pe baza planificării. 

— De unde ştiţi că şaptezeci la sută din investiţii e 
industrializare şi treizeci la sută pierderi? zise Gabi. 

— Parcă el ştie ce spune?! mormăi doamna Arvanitache 
uitându-se cu infinită nepăsare la aerul din faţă. Mimi, fă-mi 
mie o cafea tare, mi s-a făcut greață de la ouăle tale. 

— Nu ţi-au plăcut, mamă? 

— Ba au fost foarte bune, dar acum mi-e greață! 
răspunse doamna Arvanitache şi se ridică de la masă. 


II 


Îşi reluară locurile dinainte şi Mimi servi cafele. Domnul 


Arvanitache, atât de cordial la început, acum tăcea, iar 
Mimi se uita în gol. După câteva minute dispăru câtva timp 
şi se întoarse apoi îmbrăcată pentru ieşire. Cu o expresie 
surprinsă, musafirul se ridică. 

— Gabi! exclamă fata în stradă şi îi puse mâna pe braţ. 

— Simpatică mama ta! zise tânărul. Dar de ce l-au dat 
afară pe fratele tău de la facultate, Mimi? A făcut ceva? 

Ea nu răspunse, se opri, şi cu capul într-o parte, ferindu- 
şi privirile, rosti: 

— Gabi, trebuie să mă întorc. Ne vedem mâine. La 
revedere, sunt foarte obosită, azi-noapte n-am închis un 
ochi. 

EI o întrebă de ce, ea îi zâmbi, făcând parcă un efort. 


— De emoție, zise. Mă gândeam că ai să vii tu a doua zi, 
să-i cunoşti pe părinţii mei şi mă bucuram... îmi pare bine 
că ţi-au plăcut... 

Se despărţiră. 

Mimi se întoarse şi se apucă de spălat vasele. Domnul 
Arvanitache se retrăsese în dormitor, doamna Arvanitache 
veni la bucătărie după fiica ei şi se aşeză pe un scaun. 
Junele Arvanitache se întinsese în hol pe canapeaua pe care 
o găsise musafirul pe mama lui şi continua să răsfoiască 
colecţii vechi de reviste ilustrate şi sport. Doamna 
Arvanitache tăcea cu o expresie imobilă, aşteptând. 

Deodată, Mimi renunţă brusc să mai spele vasele, îşi 
şterse mâinile şi urcă repede sus în odaia ei. Acolo se 
întinse în pat şi rămase dreaptă, încordată. Prin faţa odăii 
se auziră apoi după câtva timp foşnete, un du-te-vino care 
nu părea să se mai termine. După un timp, foşnetele 
încetară. Apoi, după câteva minute, se auzi distinct 
zgomotul pe care îl face discul unui telefon când se 
formează un număr. Mimi se ridică, ieşi din odaie şi închise 
uşa deschisă de la odaia mamei. Câteva clipe nu se mai auzi 
nimic, dar după câtva timp vocea doamnei Arvanitache, 
vorbind la telefon, începu să răzbată distinct prin toate 
uşile. Convorbirea părea în unele momente că s-ar fi 
încheiat, dar curând se auzea din nou vocea tocând 
monoton. 

Fata se ridică şi cobori în hol. 

— Dănuţ, zise ea, urcă sus şi lasă-mă pe mine aici 
singură. 

Băiatul îşi strânse colecţiile, se ridică fără să spună un 
cuvânt şi dispăru. Deşi era cald, Mimi se zgribuli şi se făcu 
covrig, îşi cufundă capul în tapiseria aurie. Tăcerea 
coborâse asupra casei. 

Fără veste, însă, scara interioară trosni şi doamna 
Arvanitache începu să coboare în hol. Cobora încet, treaptă 
cu treaptă, cu o expresie bizară, ca şi când ar fi fost 
somnambulă sau s-ar fi ridicat în clipa aceea, încă sub 


narcoză, de pe o masă de operaţie. Fata rămase nemişcată. 
Doamna Arvanitache dădu drumul la radio şi se aşeză într- 
unul din fotolii. Fata nu se mişca, stătea mai departe 
ghemuită, ca şi când ar fi dormit greu. La radio, după ce se 
încheie un concert de selecţiuni din opere, izbucniră apoi 
zgomotos hore din Maramureş. Doamna Arvanitache 
schimbă postul, apoi se ridică şi se apropie de fiica ei. Se 
aşeză lângă ea. 

— Ce e, mamă? Sunt obosită, zise fata în aceeaşi clipă, cu 
o voce intensă, ridicând fruntea. 

Doamna Arvanitache, cu un zâmbet la care participa 
acum şi o vagă tresărire a buzei superioare, rămase câtva 
timp cu privirea fixată asupra fetei, apoi clătină negativ din 
cap. Aşa-zisul zâmbet se accentuă apoi şi întări şi el negația, 
sugerând în plus un dispreţ rece şi poruncitor. 

— Bine, am înţeles, zise fiica, lasă-mă acum să dorm! 

Doamna Arvanitache se ridică şi se urcă din nou sus, în 
acelaşi fel cum coborâse, lăsând de astă dată radioul 
deschis. Fata se duse şi îl stinse, se întoarse şi se ghemui 
din nou la locul ei. În curând se auziră de sus uşi care se 
deschideau şi se trânteau neîncetat. Timp de aproape un 
ceas dură această mişcare, apoi doamna Arvanitache apăru 
în hol îmbrăcată pentru vizită. Se îndreptă spre ieşire şi 
dispăru. În sfârşit, se lăsă asupra casei tăcerea. 

Peste o jumătate de oră o trezi însă fratele ei care, fără 
să-i spună vreun cuvânt, se aşeză în fotoliu şi tăcu, uitându- 
se elocvent pe fereastră. „le cheamă” spunea expresia 
chipului lui. Mimi se ridică, intră în bucătărie şi aprinse 
aragazul. Jumătate de oră de somn îi readusese în priviri 
strălucirea şi în mişcări calmul şi răbdarea. Umplu un ibric 
cu apă, îl puse pe reşou, apoi trase un sertar şi scoase o 
pungă pe care scria ceai hepatic. Pregăti acest ceai, cu care 
urcă sus în odaia tatălui, luă un taburet şi se aşeză pe el 
lângă geam. Domnul Arvanitache sorbea din ceai şi se 
strâmba de neplăcere. 

— Dă-mi şi un biscuit, ceru el. 


Mimi rămase nemişcată, uitându-se afară. Strada era 
pustie, nu trecea nimeni. Se auzea însă de undeva zarvă de 
copii. 

— Mai vrei ceva în afară de biscuit? 

Domnul Arvanitache nu răspunse. Sorbi ceaiul, scârbit, 
se întinse în pat şi mormăi: 

— Nu mai vreau nimic! Costumul meu bej l-aţi curăţat? 

— Nu. 

Pe geam se văzu băiatul ieşind. Avea paşi lenți şi 
măsuraţi, şi expresia rigidă şi palidă. Fata deschise geamul 
şi îl strigă; băiatul abia întoarse capul, fără să se oprească 
din mersul său îmbătrânit. 

— Dănuţ, ai bani? Să-ţi dau ceva bani, spuse sora de la 
geam, dar el îşi văzu de drum ca şi când n-ar fi auzit şi 
dispăru la colţul străzii. Nu-şi mai revine băiatul ăsta, ce să 
facem noi eu el?! zise fata. 

— Da' belergonul ăla unde o fi dispărut? mormăi domnul 
Arvanitache cotrobăind cu mâna în sertarul noptierei. 

Îl găsi însă, înghiţi pilula şi-şi mai turnă puţin ceai. 

Cu vreo şase ani în urmă Dănuţ îşi trăsese un glonte în 
inimă, în urma unui conflict cu dirigintele clasei. Se furase 
un stilou, şi din proprie iniţiativă elevii procedaseră rapid la 
o percheziţie corporală. Stiloul fu găsit în buzunarul unuia 
dintre ei, şi elevul Arvanitache se apropiase de hoţ şi îl 
pălmuise. Hoţul izbucnise în hohote de plâns, părăsise clasa 
şi se întoarse cu dirigintele. Susţinea, impresionându-i pe 
toţi, că nu el a furat stiloul, că i s-a vârât în buzunar de 
către făptaş şi îl privea cu o ură fierbinte pe colegul 
Arvanitache care îl pălmuise. Dirigintele îl chestionă pe 
elevul Arvanitache: „Eşti sigur că el e hoţul?” „Da”, 
răspunse elevul cu o expresie parcă adormită de 
convingere şi desconsiderare. „Stiloul s-a găsit în buzunarul 
lui.” „Şi dacă nu e el hoţul?” insistă dirigintele. Elevul 
Arvanitache părea surd. În clipa aceea un elev cu o expresie 
de vinovăţie buimăcită şi sinceră pe chip se ridică în 
picioare şi declară ca el era autorul. „Eu am furat stiloul şi 


cum a început percheziţia m-am speriat şi l-am strecurat în 
buzunarul colegului meu.” „Bine cel puţin că recunoşti. Vei 
fi sancţionat, zise profesorul şi continuă: Elevul Arvanitache 
să ceară scuze colegului său pentru că l-a jignit din 
greşeală.” Elevul Arvanitache răspunse: „N-a fost nicio 
greşeală, stiloul a fost găsit în buzunarul lui.” „Eşti total 
lipsit de cavalerism, spuse dirigintele. Te-ai grăbit să 
sancţionezi, ca şi când te-ar fi învestit cineva cu acest drept, 
în fond eşti un laş, incapabil să recunoşti o greşeală de care 
nici măcar nu eşti vinovat.” 

Elevul Arvanitache se făcu alb ca hârtia. Seara, acasă, 
părinţii săi auziră la un moment dat o împuşcătură în baie. 
Alergară acolo şi îl găsiră pe băiat întins pe mozaic, fără 
cunoştinţă, cu cămaşa desfăcută în dreptul inimii. Pistolul, 
sustras din ascunzătoarea pe care tatăl o credea ştiută 
numai de el, îi căzuse în chiuvetă împreună cu manualul de 
anatomie. Sinuciderea fusese premeditată să nu dea greş, 
băiatul studiase în faţa oglinzii regiunea inimii, cu o carte în 
mână şi pistolul în cealaltă. Probabil că nu-şi pierduse 
cunoştinţa imediat şi, încercând să se agaţe de chiuvetă, 
scăpase din mâini manualul şi arma. Chemaseră Salvarea şi 
sinucigaşul scăpă, dar după aceea deveni tăcut, aproape că 
nu vorbea, erau zile când nu scotea un cuvânt. 

— "Ţi se pare ţie că nu-şi mai revine, zise domnul 
Arvanitache auzind exclamaţia fetei. Istoria aia a uitat-o de 
atunci. Seamănă cu bunicul său după mamă, nici ăla nu 
scotea mai mult de două cuvinte pe zi. 

— Dar eu cu cine semăn, tată? zise Mimi. 

— Tu?! se miră domnul Arvanitache. Nu ştiu cu cine 
semeni! 

Şi se ridică din pat să se îmbrace. Arăta bine după ceai şi 
belergon, şi o jumătate de oră mai târziu plecă şi el de 
acasă. 


III 


A doua zi, la uzină, Gabi nu avu răbdare, ca de obicei, să 
se apropie ora de plecare şi să telefoneze la Serviciul 
financiar; o chemă pe Mimi mai devreme, i se făcuse dor de 
ea şi voia s-o audă. Telefonul sună câtva timp în gol, apoi 
vocea unei femei îi răspunse că doamna Arvanitache 
lipseşte. 

„Nu ştim, n-a venit” i se răspunse cu acel glas sec cu care 
răspund totdeauna funcţionarii când un coleg de-al lor 
lipseşte şi ei trebuie să dea toată ziua mereu aceeaşi 
explicaţie: nu lipseşte din birou, n-a venit astăzi, nu se ştie 
de ce n-a venit. 

„Trebuie să fi fost foarte obosită de n-a venit astăzi la 
uzină, gândi Gabi şi rămase câteva minute tăcut în biroul 
secţiei. Nu arăta deloc bine ieri.” Ridică receptorul şi formă 
numărul ei de acasă. 

— Cine e? se auzi o voce de bărbat. 

Gabi răspunse. 

— Cu Mimi, vă rog. Aici inginerul Sterian. 

— Lipseşte pentru moment. V-a lăsat vorbă să treceţi pe- 
aici azi după-masă. 

La prânz luă masa la cantina uzinei şi apoi porni direct 
spre casa fetei. Intră în curte şi sună. Dar abia sună şi un 
ins se apropie cu paşi lenți de micile trepte din faţa intrării 
şi îi făcu semn să-l urmeze. Purta un costum cam vechi şi 
avea o înfăţişare dură. 

— Pe cine căutaţi? întrebă necunoscutul cu o voce 
coborâtă. Buletinul dumneavoastră. 

Gabi se supuse şi scoase actul din portofel. Necunoscutul 
luă actul şi se retrase din faţa intrării pe terasă. Gabi îl 
urmă. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? zise Gabi la rândul său. 


— De la miliţie, tovarăşe! 

Insul deschise actul şi îl cercetă fără grabă. Apoi îl 
întrebă pe Gabi ce căuta acolo. Tânărul îl lămuri. Miliţianul 
în civil păstră actul în podul palmei şi porni spre ieşire. Gabi 
înţelese că trebuie să-l urmeze mai departe. Merseră în 
tăcere până la colţul străzii şi când ajunseră acolo se zări 
adăpostită sub un castan bătrân o maşină. 

— Mergeţi cu tovarăşul, zise miliţianul arătând pe cineva, 
tot în civil, care dăduse drumul la motor şi deschisese uşa 
maşinii. După cum vedeţi, s-a întâmplat ceva cu prietena 
dumneavoastră şi e nevoie să daţi anumite lămuriri. Poftiţi 
buletinul. 

Gabi luă actul şi se posomori, o undă de îndârjire apăru 
pe chipul său. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Mergeţi, zise miliţianul, vă scutim doar de un drum, în 
loc să primiţi o citaţie acasă, mergeţi acum şi daţi lămuririle 
care vi se vor cere. 

Gabi se urcă şi maşina porni. Străbătură bulevardele 
spre centru, ajunseră în dreptul miliției şi maşina intră 
înăuntru. Însoţit de miliţianul din maşină, urcă vreo două 
etaje şi fu introdus într-un birou unde fu invitat să ia loc şi 
să aştepte. Miliţianul vorbi cu cineva din birou, şi peste 
câteva clipe apăru un ofiţer care îl pofti pe tânăr să-l 
însoţească. leşiră pe coridor şi intrară în alt birou, unde îl 
întâmpină un ofiţer în uniformă care îi explică tânărului 
cam acelaşi lucru pe care i-l explicase mai înainte celălalt 
miliţian, punându-i în treacăt şi cam aceleaşi întrebări, dar 
mai amănunțite. 

— Pe fratele prietenei dumneavoastră îl cunoaşteţi 
demult? Cam de când? 

— De ieri, zise Gabi. 

Până ieri n-a mai avut prilejul să-l vadă? La vreo 
reuniune, la vreun aşa-zis ceai, unde să fi fost cu prietena 
lui? 

— Nu, răspunse Gabi. 


— Aşteptaţi dincolo, spuse anchetatorul. 

După o jumătate de oră fu poftit din nou şi Gabi îl văzu în 
birou pe tânărul Arvanitache, aşa cum arăta şi ieri, 
nepăsător şi absent. O expresie deloc ascunsă de mândrie şi 
dispreţ apăru pe chipul lui când îl zări pe Gabi. 

— Îl cunoaşteţi? îl întrebă omul de după birou. 

— Da, v-am spus că îl cunosc. 

— Dumneata ai spus că nu-l cunoşti! zise anchetatorul 
adresându-se tânărului Arvanitache. 

— Ba da, acum îl cunosc, dar după nume nu mi-am adus 
aminte, zice cel anchetat rostind foarte rar cuvintele şi cu o 
intonaţie obosită şi flegmatică. 

Uşa din stânga se deschise şi i se făcu semn să iasă. 

— O să daţi o declaraţie şi sunteţi liber, i se adresă apoi 
anchetatorul lui Gabi. 

Între timp, aceeaşi uşă se deschise din nou şi în birou fu 
introdusă o femeie. Gabi se uită la ea, şi când o văzu schiţă 
mişcarea de a se ridica în picioare, ca şi când ar fi ascultat 
de un impuls mai puternic decât voinţa lui. Femeia era de o 
frumuseţe stranie, foarte tânără, cu ochii verzi. Linia frunţii, 
arcada sprâncenelor, nasul şi trăsăturile gurii erau parcă 
trase în sus de violenţa unei gândiri fanatice, lăsând să se 
vadă sub buza superioară dinţii strălucitori, ca nişte 
mărgăritare îngheţate. Gabi se uită la ea neliniştit, ca şi 
când apariţia ei ar fi fost însăşi primejdia, încercând acelaşi 
sentiment care îl stăpânise şi în ziua când fusese oprit de 
avocatul acela în Cişmigiu, care îi dezvăluise existenţa 
dublă a lui Anny. Nu cumva această femeie de aici săvârşise 
lucruri în care el căzuse fără să ştie, ca într-un coşmar? Nu 
cumva o cunoştea pe Anny? Sau pe acea Odette? Sau chiar 
pe Mimi? Şi atunci iată-l din nou învârtindu-se pe o orbită 
care putea să-l bage la apă fără să ştie... Putea fi altfel? 
Altfel n-ar fi fost confruntat cu această femeie. Auzi glasul 
anchetatorului întrebând-o dacă îl cunoaşte, adică pe el, pe 
Gabi, şi tresări. 


Ea tresări de asemenea şi avu o smucitură a capului ca şi 
când cineva ar fi încercat s-o apuce de sub bărbie cu un 
frâu invizibil, iar expresia chipului ei căpătă brusc o nuanţă 
de uimire extremă: dacă îl cunoştea pe individul care stătea 
pe scaun? Se apropie de el şi îi aruncă o privire de-o clipă, 
şi rosti un singur cuvânt: 

— Nu. 

— Dar dumneavoastră? Vă amintiţi s-o fi văzut până 
acum? Şi urmă o nouă întrebare ca şi cum răspunsul la cea 
dinainte nu l-ar fi interesat pe anchetator sau ca şi când 
întrebarea în sine era superfluă sau prematură: în ce 
împrejurări aţi cunoscut-o pe domnişoara Arvanitache? Şi 
făcu semn ca femeia să fie scoasă afară. 

Gabi povesti. Lucrau la aceeaşi uzină, s-a prezentat la 
Serviciul financiar... 

— Când s-a întâmplat exact? 

— În martie. 

— Aşadar, înainte de 1 Mai? Unde aţi fost în seara zilei de 
30 aprilie? 

În seara zilei de 30 aprilie se culcase devreme fiindcă a 
doua zi în zori trebuia să plece cu Mimi într-o excursie. 
Anchetatorul mulţumi, îl rugă să pună şi pe hârtie ceea ce 
spusese prin viu grai şi îi spuse apoi că e liber. 

Gabi ieşi din clădirea miliției pe la ora şase după-amiază 
şi se plimbă pe Calea Victoriei până se lăsă întunericul. 
Merse pe tot traiectul ei, de jos de la Podul Senatului până 
în Piaţa Victoriei. 

Ştia bine că Mimi nu era Anny şi că existenţa ei n-avea 
pentru el ascunzişuri, totuşi ce se întâmplase, ce făcuse ea 
de ajunsese să fie arestată? Făcuse ea ceva sau alţii o 
vârâseră în cine ştie ce istorie fără ca ea să se poată apăra? 
Şi ce căuta acolo fratele ei? Fratele ei, palidul acela, nu 
cumva făcuse vreo prostie? Şi din pricina lui... îşi aminti că 
doamna Arvanitache parcă spusese ieri nu ştiu ce în 
legătură cu facultatea, că a fost exclus din facultate... Avu 
deodată sentimentul că nu se înşală, şi atunci o luă spre 


casă, având de astă dată presentimentul că dacă Mimi e 
nevinovată o s-o găsească la el în odaie aşteptându-l. 

Urcă scările din câteva salturi şi puse mâna pe clanţă; 
uşa se deschise larg: Mimi era într-adevăr acolo, stătea în 
fotoliu şi îl aştepta. Îi puse numaidecât întrebarea, şi ea 
confirmă din cap: aşa era, ghicise bine, fratele ei era cauza, 
se întâmplase ceva cu el. Ce anume, ce făcuse? 

Ea tăcu într-un fel care dădea de înţeles că ştie, sau că 
dimpotrivă, e copleşită de neştiinţă, dar nu vorbi, rămase 
mai departe nemişcată şi posomorâtă, cu o expresie foarte 
dură, cunoscută lui, asemeni celei din noaptea aceea când 
ea plânsese, străină şi necruțătoare. Gabi se sperie: nu 
cumva de astă dată se vor despărţi? Ce însemna iar 
înfăţişarea aceasta a ei? Ce se întâmplase? Se aplecă jos 
lângă genunchii ei şi îi vorbi cu îngrijorare şi teamă rugând- 
o să-i spună cum s-au petrecut lucrurile, ce a făcut fratele ei 
şi dacă e vorba de ceva lipsit de importanţă, sau este chiar 
vinovat? în zadar însă o imploră, ea stătea mai departe 
îngheţată parcă pentru totdeauna în apa aceea neagră în 
care fusese aruncată... După aproape un ceas de tăcere, 
începu parcă să-şi revină şi îl rugă, ca şi atunci, s-o lase să 
se culce. 

Se trezi pe la miezul nopţii după cinci ore de somn, se 
îmbrăcă şi îi ceru s-o ducă la un restaurant bun să mănânce 
şi să bea ceva. Se duseră la un restaurant şi luară masa. La 
sfârşit ea ceru o cafea şi îşi aprinse o ţigară. Se mai 
înseninase, dar tot nu vorbi, deşi părea să fi ajuns foarte 
aproape de această nevoie obişnuită a tuturor oamenilor, de 
a se elibera prin cuvinte de ceea ce apasă înăuntru. Era 
însă aproape doar prin comparaţie cu distanţa pe care 
conştiinţa ei o străbătuse de la şocul produs, dar nu prin 
comparaţie cu aceea pe care o mai avea de străbătut, 
fiindcă nu numai în seara aceea, dar nici în zilele următoare 
nu vorbi şi nu o făcu nici mai târziu. Nu vorbi nu numai 
despre subiectul propriu-zis, dar nici despre lucrurile 
obişnuite la modul în care o făcuse până atunci. 


Din pricina asta, Gabi nu mai ştia ce este şi ce nu este 
important pentru ea, care lucruri prezintă interes şi care 
nu, ce anume trebuie făcut pentru a obţine de la ea o 
reacţie dorită şi ce nu. S-o mai însoţească tot aşa ca de 
obicei la ieşirea din uzină şi să-i mai dea telefon în timpul 
serviciului? întâlnirile să aibă loc la el, ca şi până acum, sau 
poate vrea să vină el acasă la ea? Căsătoria să fie amânată? 
Sau poate vrea cumva să fie grăbită? „Desigur”, spunea ea 
şi deschidea privirea de uimire, dar alteori zicea: „Nu, 
Gabi”, şi avea o asemenea expresie, încât era limpede că el 
nu mai trebuia să-i pună vreodată o astfel de întrebare sau 
să-i facă asemenea propuneri, deşi până atunci răspunsese 
cu plăcere şi dorise fără rezerve să i se ofere lucrul acela la 
care se referea el. În cele din urmă Gabi înţelese şi se mai 
linişti că dacă ea n-a renunţat de tot la ideea de a-l părăsi, 
în orice caz faptul nu mai e atât de iminent cum se 
înfăţişase în ora aceea grea... Cât despre întâmplarea 
propriu-zisă, cu arestarea fratelui ei, el n-o mai întrebă de 
atunci nimic, înţelese că ori nu avea voie să vorbească, 
ancheta fiind probabil în curs (şi aceste motive erau 
suficiente şi lesne de înţeles), ori că aşa se manifesta firea ei 
în toate împrejurările grele şi că, deci, el nu trebuia să 
insiste. 


IV 


Cu toate că în dimineaţa următoare Constanţa se simţi 
mai bine, deşi nu dormise toată noaptea, se hotări totuşi să 
se ducă la spitalul unde lucra doctorul Sârbu şi să se 
interneze după cum o sfătuise el, ca să nu i se agraveze 
oboseala aceea însoţită de nelinişte care nu se mai 


retrăgea. La consultaţii veni chiar doctorul Sârbu şi îi spuse 
să aştepte. Cu un aer obosit din pricina nopţii de gardă, 
doctorul Sârbu reveni după o jumătate de oră în holul 
pavilionului şi îi spuse Constanţei că rezerva în care avea să 
stea are acum un pat liber şi că trebuie să aştepte să se 
schimbe rufăria şi să se facă un pic de curăţenie. Totul e în 
regulă, adăugă el, sunt gata şi formele de internare, trebuie 
să vină doar sora de la magazie şi să-i ia hainele. 

Se aşezară pe o bancă. Prin hol trecu un om însoţit de 
mama sau nevasta lui, arăta atât de bolnav încât nu se 
putea ghici dacă îi e mamă sau nevastă. Parcă ţinea prune 
în gură. O sprânceană îi era întinsă în sus spre creştetul 
capului, nasul dat într-o parte de o umflătură ca un măr, iar 
de o parte şi de alta a gâtului îi crescuseră nişte rotunjimi 
ca nişte tigve gingaşe, care ridicau în sus pielea capului 
până după urechi. Mama îşi feri privirea şi îi şopti 
Constanţei să nu se uite, dar ea se uită şi-l întrebă pe 
doctorul Sârbu ce are acel om. 

— Ce să aibă, gâlme, zise medicul. 

Trecu o femeie tânără foarte palidă, care abia se ţinea 
între două surori. „Eu merg singură, eu nu sunt aşa palidă; 
nu am gâlme” gândi Constanţa aproape binedispusă. După 
câtva timp apăru sora de la magazie şi îi spuse s-o urmeze. 

— Nu fi aşa speriată, mamă, în trei-patru zile am să ies, 
zise Constanţa, deşi mama ei nu arăta deloc speriată, ci 
doar tăcută. Doctore, dumneata unde te duci? 

— Eu mă duc acum la alţi bolnavi, zise medicul şi îşi luă la 
revedere de la cele două femei şi se îndepărtă. 

Constanţa cobori la subsol şi sora îi ceru să se dezbrace 
şi să predea îmbrăcămintea. Din rafturi, dădu jos rufăria de 
spital, o pijama vărgată, un halat de molton de culoare 
maron şi nişte papuci mari cu talpa groasă. Bolnava primi 
toate acestea cu un zâmbet amuzat, parcă de dispreţ, ca şi 
când nu s-ar fi întâmplat nimic prin faptul că părăsea 
universul ei nelimitat şi pătrundea în altul în care se îngusta 
brusc manifestarea vieţii. Sora îi văzu zâmbetul, dar nu-i 


confirmă înţelesul, fără însă să i-l infirme. Era o femeie în 
vârstă şi privirea ei văzuse multe, poate chiar bolnave care 
se prezentau la ea ca şi aceasta, sănătoase în aparenţă, dar 
care ieşeau pe urmă cu picioarele înainte: acest subsol era 
uneori staţia terminus, ultimii paşi în rochie ai unei femei, 
hainele nu mai erau eliberate celei care le-a lăsat, ci 
părinţilor sau soţului. 

— Lăsaţi totul aici şi mergeţi cu mine, zise o altă soră, 
care între timp intrase şi aştepta. 

Constanţa urcă din nou la parter, străbătu două 
coridoare lungi care miroseau puternic a dezinfectant, urcă 
un etaj, apoi încă unul şi sora se opri în dreptul unei uşi, a 
unui salon în care zăceau zeci de bolnave, îmbrăcate în 
aceleaşi pijamale vărgate ca şi a ei. 

— Aici? 

— Veniţi cu mine, răspunse sora cu o voce care sugera că 
aici nu prea are rost să pui multe întrebări, ci trebuie doar 
să te supui dacă vrei să fii bine tratat şi să te faci sănătos. 

Constanţa o urmă printre lungile şiruri de paturi. O 
bolnavă stătea cu un maţ roşu în gură, cu o expresie 
chinuită, din care se înţelegea că înghiţise până în 
măruntaie acel maţ şi că trebuia să stea cu el aşa ore 
întregi, în alt pat dormea o fată într-o totală nemişcare, 
galbenă ca lămâia, părea moartă. O femeie de serviciu, într- 
un halat alb, făcea curăţenie printre paturi, şi, cu toate că 
geamurile erau deschise, în salon stăruia un miros de 
medicamente şi de trupuri omeneşti istovite. Cealaltă ieşire 
a salonului dădea într-un mic hol şi continua apoi printr-o 
uşă asemănătoare, jumătate geam, dând în alt salon, spre 
altă categorie de bolnave. Micul hol avea o masă şi câteva 
scaune de lemn, şi la cele două extremităţi erau alte două 
uşi, la fel ca şi celelalte şi care dădeau în aşa-zisele rezerve, 
mici odăi de două persoane, cu ferestrele mari, prin care se 
vedeau nenumăratele pavilioane ale spitalului. Infirmiera 
intră într-una din ele, care avea un pat liber, şi îi arătă 
Constanţei să se aşeze. 


— N-aveţi voie să păstraţi aici mâncare. Nu părăsiţi 
rezerva în timpul vizitelor. 

Şi plecă. În celălalt pat zăcea o bătrână, dormea sau 
bolea, nu se mişcă şi nu deschise ochii când Constanţa îşi 
aranjă în noptieră micile obiecte de toaletă şi desfăcu şi 
aranjă patul altfel decât era. Se auzi o mişcare la uşă. 
Constanţa se întoarse. Uşa se deschise încet şi se ivi o 
bolnavă de vreo cincizeci de ani, cu mişcări ţepene şi cu o 
privire în care zăcea o febră rece, liniştită şi imobilă. 

— Poftiţi, spuse Constanţa, ce doriţi? 

— Pardon! spuse femeia şi se retrase fără grabă şi i se 
auziră paşii prin uşa jumătate geam, îndepărtându-se 
târşâit. 

— Culcă-te, maică, acuşi vine şi doctorul, zise deodată 
bătrâna. 

Deschisese ochii fără să se mişte şi se uita la nou-venită 
cu 0 expresie discretă, senină şi resemnată. 

— Aşa eram şi eu când am venit, continuă ea, nu ştiam ce 
să fac cu timpul, nu-mi venea neam să şed locului. „Stai la 
pat, mătuşă, aici trebuie să stai în pat.” „Cum să stau în pat, 
domnule doctor, când de şaizeci de ani eu n-am ştiut în 
timpul zilei ce e ăla pat? Cum să stau eu în pat dacă se 
luminează de ziuă?” „La pat, la pat”, zice. Ce să fac, m-am 
învăţat şi cu asta! încheie bătrâna, subliniind tâlcul situaţiei 
cu o mişcare energică a sprâncenelor ei albe şi dese. 

— Eşti de la ţară? o întrebă Constanţa. Învăţătoare? 

— Da. De pe lângă Râmnicul-Vâlcea, dar sunt preoteasă. 
Cu o învăţătoare s-a ţinut popa, când era şi el mai tânăr, 
una de pe aici de prin Bucureşti, i-a făcut şi un copil... Acum 
a îmbătrânit şi popa, adăugă femeia pe neaşteptate şi 
sublinie iar din sprâncene, cu ironie veselă, tâlcul situaţiei. 

Uşa rezervei se deschise şi din nou apăru încet capul 
aceleiaşi bolnave care o mai deschisese mai înainte. 

— Ce doriţi? întrebă Constanţa, dar la fel ca şi mai înainte 
femeia zise pardon şi se retrase cu mişcări ţepene. 


— Nu nimereşte toaleta, zise bătrâna, aşa face mereu, 
deschide toate uşile... O mai ajută câte o soră, dar sunt şi 
ele aglomerate. 

Se lăsă tăcerea. De undeva de jos se auzea cineva 
cântând. Deodată, o voce puternică de femeie, care venea 
de undeva din salonul din stânga, răzbătu prin uşă. Cu o 
plăcere crescândă şi triumfătoare, în liniştea care se lăsase, 
ea număra: 

— Una, cinci, trei, zece, patru, cinşpe... 

O umbră de nelinişte trecu pe chipul Constanţei. Nu 
cumva, prin apropiere... Dar bătrâna îi alungă teama 
zâmbind. Îi explică: era vorba de o bolnavă din salonul 
vecin, care nu mai ştia să numere. N-avea nimic altceva 
decât încurcătura aceasta în mintea ei, dar celelalte, din 
plictiseală, să mai râdă, îi spuneau că azi când a pus-o 
doctorul să numere a numărat mai bine ca ieri, şi atunci ea 
de bucurie începea să le arate încă o dată. 

La orele unsprezece trecu profesorul, urmat de suita sa 
de medici şi surori. Bătrâna, cuminte, se ridică în capul 
oaselor. 

— Ei, ia să vedem, ce vă aduce la noi, spuse profesorul 
adresându-se Constanţei, şi după mişcările sale surorile 
înţeleseră că vrea să stea şi i se aduse îndată un scaun. Mi-a 
spus doctorul Sârbu că aveţi o oboseală şi nu puteţi dormi. 
Altceva ce mai aveţi? 

Constanţa, după ce ezită, spuse că mâncarea îi face 
greață, înainte de plecare băuse un ceai cu unt şi brânză 
albă şi se simţise foarte rău. 

— Păi se vede, aţi pierdut în greutate, zise profesorul. 
Dar asta o să se aranjeze, o să luaţi la plecare aşa, opt-zece 
kilograme. Sau nu vă convine? Vă convine mai mult silueta, 
te pomeneşti că aţi luat ceva, vreun medicament din astea 
şi d-aia aţi slăbit... Cineva, zise profesorul lăsând bolnava şi 
adresându-se medicilor, făcuse aşa, o siluetă de viespe, 
luând un medicament din astea. Şi bărbatul ei, doctor, o 
ducea în vizite şi toată lumea o admira. Pe urmă se aşezau 


la pocher şi viespea noastră cerea uite aşa o carafa mare de 
apă... Ala era el medic, dar pocherul e pocher, nu băga de 
seamă că soţia lui bea aşa, cam trei-patru carafe de apă în 
câteva ore... 

— Diabet... zise doctorul Stamate cu vocea lui subţire. 

— Dar ce diabet! exclamă profesorul. Acum îşi face 
insulină, trei pe zi. Dar are siluetă! Ce e drept, e drept... 

Toată lumea zâmbea. Începu s-o consulte, îi ascultă inima 
şi o ciocăni, dar fără prea multă atenţie. Nu erau 
interesanţi pentru el aceşti bolnavi şi numai cine ştie ce 
capriciu îl făcea să întârzie mai mult de un minut la patul 
lor. Între aceste mişcări făcea pauze mari, îi punea 
întrebări, o părăsea şi se adresa mai mult suitei. Doctorul 
Stamate, cel mai tânăr dintre ei, îl asculta stând rezemat de 
uşă, atent şi admirativ. Atenţia celor mai în vârstă scădea 
însă adesea, şi atunci profesorul, cu degetul lui gros, îi 
trezea înghiontindu-i simbolic în coaste, ca pe nişte studenţi 
ignoranţi, ţinându-le fragmente de prelegeri, reamintindu- 
le să bage bine la cap, cât îl mai aveau pe el între ei, marile 
adevăruri elementare ale medicinii. 

— Bolnavul se face sănătos singur, spunea el. Fiinţa 
monocelulară din care am pornit a fost înzestrată de la 
origini cu mijloacele de luptă şi apărare faţă de mediu... 
Poate ai văzut dumneata pe un drum de ţară, i se adresa de 
astă dată Constanţei, o căruţă care ia pe roate noroi mult şi 
greu şi ajunge căruţa la poalele unui deal; 

atunci ţăranul se dă jos şi pune umărul şi boii se opintesc. 
Când au ajuns în vârf, stă toată lumea şi răsuflă. Dar cine a 
dus căruţa: ţăranul sau boii? 

— Boii, zise Constanţa. 

— Ei, doctorul e ţăranul, zise profesorul, pune şi el 
umărul, dar opinteala o face bolnavul. Noi o să vă ajutăm, 
dar dumneavoastră trebuie să vă faceţi sănătoasă singură. 
Cum staţi cu stomacul, cu ficatul? Ia să vedem... Suportaţi 
bine grăsimile, făinoasele?... Vă doare aici?... Nu vă face 
bine laptele. Cred şi eu, laptele e pentru viței, nu pentru 


oameni! exclamă profesorul, adresându-se de astă dată 
medicilor. E normal să vă usture... Trebuie să vă dispensaţi 
în general de lapte, deşi e păcat, e foarte hrănitor, se 
adresă apoi Constanţei. Numai dacă s-ar găsi lapte care să 
semene cu cel de mamă... Se spune că laptele de măgăriţă 
ar semăna cu cel uman. De aia, adăugă profesorul, printre 
oameni sunt atâţia măgari! 

Bolnava se uita cu privirea sticlind intens la acest om mic 
de statură, verde şi vânjos, a cărui existenţă parcă o uimea. 
Avea pe chip o expresie elocventă, ca şi când l-ar fi cunoscut 
pe acest bătrân dintotdeauna, parcă i-ar fi fost rudă sau 
protector în copilărie. În mod neobişnuit, profesorul 
întârzia el însuşi consultând-o. O întrebă unde lucrează, 
câte ore, ce eforturi speciale a făcut în ultimul timp. Emise 
ipoteza că asemenea eforturi pot produce carenţa unor 
substanţe necunoscute în metabolism... Trebuie urmărit... 
Dar nu spuse ce anume şi apoi îşi aminti: era vorba de un 
caz pe care îl relată medicilor amănunţit... Apoi o întrebă 
pe bolnavă: 

— Vă place să dormiţi? Şi nu-i aşteptă răspunsul. Terapie 
prin somn şi cu insulină! încheie profesorul şi se ridică şi 
deodată deveni grăbit şi dispăru din rezervă. 

— Mâine dimineaţă să nu mâncaţi nimic, spuse o soră 
rămânând în urmă. Mergem la analize. 

La prânz, Constanţa luă masa, apoi se culcă. Se simţea 
bine şi îşi spunea că într-o săptămână, cel mult zece zile, 
avea să iasă de aici odihnită şi sănătoasă. Nu dormise de 
trei nopţi. Adormi şi se trezi târziu, cu o expresie rătăcită. 
Un necunoscut în halat alb stătea pe marginea patului şi îi 
lua pulsul. Se ridică în capul oaselor strângând cu mâna 
pijamaua închisă până sub bărbie. Privi în jur, cu o 
dificultate de orientare care nu se limpezea. Prin geam 
strălucea un cer de aramă în amurg, se vedeau vârfurile 
unor copaci, nemişcaţi, indiferenți. Se trase mai spre 
capătul patului şi privirea îi alunecă pe pereţi, exprimând 
mereu aceeaşi dificultate de orientare afectivă chinuitoare. 


— Cum vă simţiţi? zise omul în alb. 

Bolnava îşi trase brusc răsuflarea şi avu o exclamaţie de 
suferinţă nedefinită, de nelinişte vagă. Scutură din cap, îşi 
duse palmele la faţă şi-şi frecă ochii; se uită ţintă la omul de 
lângă ea şi se acoperi cu pătura. 

— Dumneavoastră sunteţi doctor? 

— Da, zise necunoscutul în halat alb. Eu sunt doctorul 
Drăghici. Cum vă simţiţi? Aţi dormit, dar parcă nu prea v-a 
făcut bine somnul! 

Avea un glas odihnitor. Era un ins păros, cu favoriţi negri 
şi cu mulţi negi pe faţă. Şi mâinile îi erau păroase, mari, cu 
palmele late şi parcă bătătorite de muncă. Podul palmei era 
însă neted, curat. 

— Care e motivul pentru care v-aţi internat în spital? 

Bolnava avu o ezitare, apoi răspunse: 

— N-am mai putut să merg. 

— Acum puteţi să mergeţi? la daţi-vă jos din pat. 

Se supuse. Doctorul o privi câtva timp cu atenţie, fără să 
zică nimic. 

— Şedeţi, zise el şi n-o mai examină. 

— Domnule doctor, şopti bolnava. Îşi duse mâna la gât şi 
bărbia începu să-i tremure. Sunt foarte tristă... 

Medicul tăcea. 

— N-aţi mai fost niciodată până acum aşa tristă? zise el în 
cele din urmă. 

— Nu... 

Medicul se întoarse spre sora de serviciu, care stătuse tot 
timpul în picioare lângă uşă, şi spuse numele unui 
medicament. 

— Trebuie să dormiţi mai departe, reluă el apoi. Există 
oboseli şi mai grave, am avut un caz, un coleg de-al 
dumneavoastră, profesor de estetică, s-a oprit deodată din 
expunere şi n-a mai putut scoate un cuvânt; era la curs şi a 
rămas mut în faţa studenţilor. Oboseala se localizase la 
organul vorbirii, acolo unde omul făcuse excese. După 
tratament, totul s-a aranjat... L-am sfătuit, bineînţeles, să 


vorbească mai puţin, adăugă medicul, cu o blândă ironie. 
Dumneavoastră sunteţi departe de aşa ceva, trebuie să vă 
faceţi bine... 


V 


Tot aşa gândea şi ea, că trebuie să se facă neapărat bine 
şi cât mai repede, şi impresia pe care i-o produseră aceşti 
doi medici, mai ales cel de dimineaţă, căruia ceilalţi îi 
spuneau profesor, i se părea că e o garanţie. Cât timp 
stătuseră lângă ea şi o examinaseră se simţise chiar 
sănătoasă şi se gândise dacă n-ar fi fost mai bine să spună 
acest lucru acelui profesor, probabil un savant, că nu e 
chiar aşa de bolnavă ca să se ocupe de ea, când alţii cu 
adevărat bolnavi poate că îl aşteptau. A doua zi dimineaţă, 
sora o duse în laborator. 

Se aşeză pe un scăunel mic şi alb de metal şi laboranta se 
apropie şi o înţepă în deget, apoi, cu o vergea subţire de 
sticlă, aspiră picătura de sânge şi o întinse pe nişte 
pătrăţele de geam. O altă laborantă o invită să se întindă 
alături, pe un pat medical de piele şi aduse lângă ea o 
mulţime de eprubete pe un suport. 

— Uitaţi-vă pe geam, spuse fata după ce îi legă braţul cu 
o bucată roşie de cauciuc, dar bolnava nu se uită pe geam, 
rămase liniştită, cu braţul întins, şi nu trădă prin nimic că ar 
fi simţit ceva când acul îi fu introdus în venă. 

Constanţa îşi privea mâna, care se făcuse albă ca hârtia. | 
se aplică vată cu spirt pe locul înţepăturii, îndoi braţul, se 
ridică şi rămase nemişcată pe marginea patului. Pipăi vata, 
dezdoi braţul, îl îndoi la loc. Tresări când i se spuse că totul 
era gata, poate să plece. Înţepătura aceasta de aci îi 


amintise de alta, asemănătoare, care i se făcuse pentru 
căsătorie. Paşii i se opriră brusc pe coridor. Scutură din 
cap, se apropie de un perete, se redresă şi îşi continuă 
drumul. Fusese în dimineaţa aceea împreună cu ella un 
laborator, să dea o probă pentru reacţia Wassermann, şi 
după înţepătură i se dăduse, ca şi acum, puţină vată 
înmuiată în spirt, dar aruncase vata. El se arătase mirat, 
ceruse din nou puţină vată. „Fii serioasă, îi spusese, ţine 
vata acolo.” Lăsase în jos mâneca rochiei, râzând: „Lasă că 
n-o să-mi iasă maţele pe-acolo” îi răspunsese. (Când era 
mică şi îşi jupuia genunchii sau îşi zdrelea coatele în cădere, 
venea şi îi arăta mamei zgârietura: „Las', că n-o să-ţi iasă...” 
zicea mama.) Se grăbi spre rezervă şi se întinse pe pat. 1 se 
spusese că trebuie să doarmă mult. Închise deci ochii să 
alunge amintirea şi mai ales cuvintele acelea care, într-un 
mod bizar, nu-i mai fugeau din creier, stăteau parcă agăţate 
şi se pronunţau singure. Sub pleoape însă văzu deodată o 
imagine vie, un cal cu musculatură suplă. Calul scoase un 
nechezat. Un om apăru dintr-un grajd şi se repezi la el. 
Calul se ridică în două picioare, se răsuci, apoi ţâşni în aer, 
descriind o curbă şi necheză din nou, pătrunzător şi 
sălbatic. 1 se întâmplase parcă ceva, nu mai putea fi oprit... 
Constanţa deschise ochii şi se ridică în capul oaselor. 
Tremura. Se dădu jos din pat, se duse la baie şi se spălă 
îndelung cu apă rece. Ce fusese asta? Era o imagine 
nedorită şi absurdă, niciodată nu văzuse un asemenea cal, 
al cărui mecanism muscular să fi scăpat de sub controlul 
creierului şi să dea astfel din picioare. Tot astfel şi cu 
amintirea înţepăturii: venise nedorită, o simţise chiar fizic 
în creştet, ca o apăsare înapoi spre infinitul timpului scurs, 
iar ceea ce rămânea prezent sub ochi nu mai avea înţeles. 
În baie era un scaun. Se uită la el neliniştită. Ce era un 
scaun? Simţea cum armonia care îl ţinea întreg în mintea ei 
se desfăcea, se decupla, un scaun nu mai era un obiect din 
lemn, făcut de oameni pentru a servi unui scop, ci un obiect 
ale cărui sensuri se separau. Ce rost avea acest obiect? Ce 


obiect avea acest rost, această idee de a şedea? Făcu o 
sforţare şi se smulse din faţa scaunului tremurând de 
nelinişte. 

leşi din baie şi se întoarse în rezervă. Intră o soră, care îi 
aduse ceai, marmeladă şi pâine. După ce mâncă, închise din 
nou ochii, dar îi deschise repede la loc. Amintirea cutreiera 
iar, nechemată. 

EI stătea în picioare, întors cu spatele şi se uita pe geam. 
Se răsucise apoi s-o vadă. Ea se ridicase, deschisese uşa 
dulapului şi scosese paltonul. Se aplecase, trăsese un sertar 
şi se încălţase. Îmbrăcase paltonul şi, ţinând bărbia în sus, 
încercase de câteva ori să se încheie. Copca nu se prindea. 
EI se apropiase, pusese mâna pe gulerul mic de blană şi o 
încheiase. Coborâse apoi singură în parcul îngheţat şi o 
luase pe aleile pline de zăpadă. Începea să se întunece. Se 
aşezase pe o bancă. „Ce să fac eu acum?” se întrebase. 

Când îl cunoscuse anul trecut, era în vacanţă şi se plimba 
prin Cotroceni, mergea spre Grădina Botanică. De poarta 
unui stadion se apropiau maşini şi se oprise şi ea să se uite. 
Intrarea era liberă. Alături se oprise altă maşină şi din ea 
coborâse un ins foarte bătrân, negricios, iar în urma 
bătrânului, el. Intraseră înăuntru. Era un concurs al Crucii 
Roşii şi el făcea parte din juriu. Elo urmărea cu privirea. 

Nu-şi închipuise că putea exista un bărbat care să fie atât 
de îndrăzneţ şi în acelaşi timp rezervat. Îi dăduse o întâlnire 
şi ea acceptase. Stăteau la masă într-o cofetărie şi în 
general ea tăcea, fiindcă abia avea timp să înţeleagă ceea 
ce i se întâmplă, deşi mintea îi era trează şi gândea în 
clipele acelea la modul cel mai febril pe care şi-l cunoştea. 
„Cine ţi-a stricat materialul ăsta de rochie? zisese el. Poate 
îţi place? Te pomeneşti că dacă îţi arată cineva o rochie cu 
adevărat frumoasă o să ţi se pară urâtă? Să ştii că nue 
vorba aici nici de lux, nici de bani. Cu acelaşi material şi la 
acelaşi preţ de lucru... Vezi femeia aceea care intră acum 
pe uşă? Rochia ei e mai ieftină decât a ta, e însă o rochie 
frumoasă, îţi place? Şi părul?” continuă el, parcă obsedat. 


Stăteau aproape singuri la etajul cofetăriei, la o masă 
lângă balustradă, de unde vedeau jos mişcarea fără să fie 
văzuţi. Era linişte şi ea îl asculta cu atâta intensitate, încât 
nici nu-şi mai dădea seama ce mănâncă. El ceruse un soi de 
tort care avea un gust neaşteptat de bun, mâncase câteva 
linguriţe. În acest timp, vorbea, şi ceea ce îi spunea îi tăia 
parcă răsuflarea, îşi amintea apoi din nou de ceea ce avea 
în faţă şi se apleca şi înfigea linguriţa. Când ajunsese la păr, 
atenţia ei, la pândă, îi încetinise mişcările. „Ce vrea să 
spună de părul meu? se întrebase. Am păr frumos? Trebuie 
să înghit ce am în gură, fiindcă e în stare să-mi spună ceva 
să mi se oprească tortul în gât.” înghiţise şi se uitase la el 
aşteptând, cu privirea micşorată, ca a pisicilor. Mâna 
împinsese mai încolo farfuria şi linguriţa. El îi prinsese 
capul în palme, o întorsese spre el, îi ridicase puţin bărbia şi 
cu o mână îi strânsese părul la ceafa. „Crezi poate că dacă 
ai păr frumos trebuie să-l expui? O femeie trebuie să aibă 
aerul că nu e meritul ei dacă are de pildă părul frumos, şi 
de aceea îl şi ascunde cu grijă; abia atunci ea atrage cu 
adevărat atenţia.” Ea gândea: „Ăsta profită de teoriile lui ca 
să-mi pună mâna pe cap.” îl dispreţuise câteva clipe, dar nu 
zisese totuşi nimic, era atât de curioasă şi de intrigată, că 
uitase imediat să-l mai dispreţuiască. 

Avea nevoie de el, să facă tot ceea ce îi spusese, simţea că 
el are dreptate. Se vedeau în fiecare zi, şi uneori de două 
ori pe zi. Se uita în oglindă la înfăţişarea ei schimbată şi îşi 
spunea că şi fără el ar fi aflat toate aceste lucruri mărunte. 
Lipsită de tact şi fără să-şi dea seama ce face, chiar îi şi 
spuse asta într-o zi, adăugând că, de n-ar fi fost el, ar fi fost 
altul. 

El zâmbise subţire, ca şi când i-ar fi făcut o plăcere 
deosebită declaraţia ei, îi luase mâna cu multă delicateţe şi 
i-o sărutase continuând să zâmbească. 

În ziua aceea se plictisise cu el, o năpădise o senzaţie 
acută de singurătate. Se despărţiseră ca de obicei după ce 
văzuseră un film şi se plimbaseră pe străzi. „La revedere” 


spusese ea. El se înclinase şi răspunsese „La revedere”, dar 
abia acasă îşi dăduse ea seama că el nu-i mai fixase ora şi 
locul de întâlnire pentru a doua zi. „O să mă caute el, dacă e 
să mă caute” îşi spusese şi nu se mai gândise la el. 

Trecură însă patru zile până ce el o căută din nou. În 
acest timp, senzaţia aceea de singurătate crescu şi, ca să 
scape de ea, dimineaţa se ducea la ştrand, stătea la soare, 
înota şi citea. Cărţile erau de la el. 'Tot ceea ce îi spusese el 
despre rochii şi ţinută o lăsase liniştită în forul ei interior, 
dar într-o zi el îi spusese şi ceva care o făcuse să roşească. 
Se opriseră în faţa unei librării şi ea intrase şi cumpărase o 
carte, expusă vizibil în vitrină. Era Fducaţia comunista, de 
Kalinin. „Asta vi se cere la şcoală, sau îl citeşti tu fiindcă te 
interesează?” zisese el după ce ieşiseră din librărie. „Mă 
interesează” răspunsese ea. „Educaţie înseamnă corectare, 
reluase el după câtva timp. Ce vreţi voi să corectaţi la om? 
Ce nu vă place? Sau pentru tine problema nu are un 
caracter atât de direct?” adăugase el văzând că ea tace. 
„Ba are, răspunsese ea, fiindcă între instrucţie şi educaţie 
nu e un zid, deşi sunt două lucruri deosebite.” „Deci are!” 
zisese el. „Sigur că are!” răspunsese ea, parcă tresărind, şi 
vocea ei era gata să continue, dar nu continuase, se oprise, 
ca şi când s-ar fi împiedicat brusc de un obstacol ciudat. 
„Atunci răspunde, reluase el. Ce vă displace vouă la om de 
vreţi să-l educați? Nu vă place cum l-a făcut natura?” „Nu 
ştiu, zise ea cu pornire, dar au unii un talent de a-mi pune 
nişte întrebări, de parcă-mi dau cu o lopată în cap! Nu ştiu, 
probabil că aşa se socoteşte, că omul nu e bun de la natură 
şi că trebuie corectat. De unde vrei să ştiu eu cum era omul 
de la natură? E cam mult de atunci!” 

I se urcase însă sângele în obraji simțind că s-a 
comportat urât, deşi el nu zisese nimic. Stârnise însă în ea 
pe nesimţite sentimentul acela neplăcut care se naşte în noi 
când suntem siliţi să ne recunoaştem ignoranţa. „Zici că nu 
ştii cum era omul de la natură, reluase el, în altă zi, 
încercând s-o facă să se simtă iar în largul ei (şi reuşise). Tu 


eşti un om natural! Ţi-ai însuşit prea puţine din păcatele 
vechii societăţi, aş zice chiar deloc! în schimb, adăugase el 
după câtva timp, eşti un teren destul de bun pentru păcate 
noi.” „Care ar fi alea?” îl întrebase ea cu o neîncredere 
ironică şi indiferentă. El tăcuse multă vreme. O conducea 
acasă, se apropiau de cartierul ei. Curiozitatea stârnită de 
cuvintele lui abia se mai înfrâna, începuse să se gândească 
la cel mai plăcut lucru pentru ea din zilele acelea, 
croitoreasa la care el o dusese şi la care se găseau tot felul 
de modele de rochii, de îi lăsa gura apă când îşi amintea de 
ele. A doua zi avea o probă şi ardea de nerăbdare să vadă 
cum o să iasă. „Nu zic că te afli în situaţia unora care 
găsesc mai plăcut gustul ignoranței decât al ştiinţei, zisese 
el în cele din urmă, dar te simţi îndemnată să cochetezi pe 
chestia asta. Lipsa de atenţie în exprimare e un lucru cu 
care te delectezi? Ce înseamnă de pildă expresia: «Au unii 
un talent de a-mi da cu lopata în cap»? Eu nu dau nimănui 
cu lopata în cap, daca vrei să ştii. Şi, în afară de asta, nu fac 
parte dintre acei «unii» cu care ai avut tu probabil de-a 
face.” 

Vocea lui avea alt timbru. Se gândise mult până să-i 
răspundă şi îşi alesese cu grijă cuvintele. Se ghicea în 
spatele vorbelor că o preţuia, existenţa ei îl acapara. 
Auzindu-l vorbind astfel, bănuind impulsurile lui secrete, 
luând astfel cunoştinţă de puterea pe care începea în mod 
inexplicabil s-o aibă asupra lui, ea uitase discuţia cu partea 
ei neplăcută şi rămăsese doar cu ideea că e cam ignorantă, 
lucru care însă nu s-ar fi putut spune că lui îi displăcea. 

Şi ei îi era plăcută prezenţa lui. Avea, lângă el, un 
sentiment copleşitor de libertate, necunoscut până atunci, 
care se ştergea când rămânea singură. La întâlnirea 
următoare însă, se reaprindea parcă mai puternic şi în 
curând nu se mai stinse deloc. Sentimentul acesta ajunsese 
s-o domine, şi când el o ceru în căsătorie, ea avu un zâmbet 
meditativ: căsătorie?! Adică ce însemna asta? Va mai fi tot 
aşa de liberă? Se va mai simţi la fel de bine? 


Se căsătoriră şi se simţi la fel de bine. Resimţi însă într- 
un fel exagerat detaşarea ei la acţiunea de alfabetizare, se 
adapta greu şi perioada primelor luni, când căutară casă şi 
se mutară, îi fu tulburată doar de această criză a ei, când fu 
cuprinsă de îndoieli, dacă talentul ei în învăţământ era real 
şi nu era decât o ambiţie susţinută de împrejurări 
favorabile. Criza trecu şi vechile bucurii reveniră. Se 
petrecu însă ceva cu el. Rămăsese însărcinată şi el îi ceru să 
întrerupă sarcina. „Bine, zise ea, dar de ce?” El nu 
răspunsese aşa cum se aştepta ea; nu răspunsese îndată şi 
se gândi, şi când vorbi nu spuse nimic revelator. „S-ar 
putea, zise el, ca viitorul nostru copil să fie răutăcios şi să 
verifice dacă data naşterii lui faţă de data căsătoriei noastre 
nu e cumva anterioară. Şi în afară de asta, mai adăugă, 
văzând că n-a convins-o, nu-mi convine ca la cincizeci de ani 
să am un copil de douăzeci.” 

De ce nu-i convenea? Aşa! Nu-i convenea! Ea avu pentru 
întâia oară sentimentul că libertatea ei e ştirbită, se plânse 
soacrei şi se pierdu în ezitări, şi nu-i folosi la nimic nici 
îndemnul mamei, care, într-o zi, fără să ştie despre ce e 
vorba, o luă deodată la rost: „la ascultă, de ce nu faci 
copii?” Mărturisi: „Mamă, el nu vrea.” „Ce e asta nu vrea? îi 
poartă el?” zise mama. 

Nu-i purta el, dar se împotrivi mai departe cu îndârjire şi 
atunci ea îi făcu pe plac, deşi avea presimţirea că nu-i mai 
foloseşte la nimic, că era prea târziu, că lui i se întâmplase 
ceva. Îl întrebă: „George, ce e cu tine?” Atunci el îi 
răspunse: „Ilrebuie să ne despărţim.” 

Era iarnă, duminică, stătuse toată ziua în pat şi dormise. 
El nu arăta bine. Când îi auzi declaraţia, o auzi mai puţin 
decât văzu chipul lui răvăşit, cum nu-l ştia. Rămase tăcută 
pe marginea patului şi timpul se scurse îndelung între ei. 
Apoi parcă îşi aminti de ceva, se ridică şi începu să se 
îmbrace. Se îmbrăcă metodic, şi rochia, puloverul, ciorapii 
foşneau în tăcerea odăii. În sfârşit, foşnetele încetară, ea 
deschise şifonierul şi scoase din el paltonul, îl îmbrăcă, 


ridică gulerul şi vru să-l încheie sus, sub bărbie, dar nu 
reuşea. 

Veni el de la fereastră şi puse mâna pe guler. Faţa lui era 
mereu urâţită, albă, încordată, şi în privire îi strălucea o 
luciditate stranie, parcă impură. Ea întoarse capul, îi simţi 
doar degetele sub bărbie, apucând copca şi încheindu-i 
nasturele. 

Cobori în parcul cel mare plin de zăpadă de la picioarele 
cartierului lor şi stătu acolo pe o bancă până se făcu miezul 
nopţii. Parcul zăcea în nemişcare, cu copacii încărcaţi de 
chiciură. Se ridică apoi de pe bancă aproape îngheţată şi 
porni spre casă. „Ştiu ce am de făcut, gândi. Lampa arde 
singură, dar nu văd de ce trebuie s-o sting! Nici nu pot şi 
nici nu înţeleg de ce ar fi nevoie! Pentru că unul pleacă din 
casă, celălalt să rămână în întuneric? Nu văd de ce ar 
trebui făcut aşa!” 

Acasă se vâri în pat şi adormi numaidecât. El nu dormea, 
dar nu-i vorbi. Dimineaţa îşi dădu seama că el nu putuse 
închide ochii, dar nu înţelese de ce şi nici nu se simţi 
îndemnată să afle. Se duse în bucătărie, pregăti masa, îl 
chema şi mâncară ca şi când fiecare ar fi fost singur. Ea se 
spălă apoi pe mâini, se îmbrăcă şi plecă pe teren. Afară era 
ger şi soare; răsuflarea oamenilor se împrăştia în aer, 
învăluindu-le capetele în aburi... 

Se răsuci în pat şi căută cu privirea fereastra. Se ridică şi 
o deschise. În curtea spitalului duduia o maşină, într-un 
castan ciripeau vrăbii. Se întinse la loc, se întoarse pe o 
parte. „Acum însă ce să fac? se întrebă. Lampa s-a stins şi a 
venit întunericul.” Sări în capul oaselor şi privi în jur. Aerul 
era parcă înceţoşat, plin de scame şi de pânze de păianjen. 
Scoase un geamăt, se dădu jos din pat. leşi. Se întoarse cu o 
soră. 

— Ei, ce e? întrebă sora. 

Îi era rău. Sora ieşi, şi după câteva clipe intră doctorul 
Drăghici. Stătea întinsă şi respira cu greutate. Sudoarea îi 
picura pe tâmple, se prelingea pe gât, cearşaful cu care era 


învelită mirosea puternic a transpiraţie fierbinte şi 
abundentă. Mâinile îi stăteau întinse de-a lungul corpului, 
cu palmele întoarse. Se vedea dansul rar al arterei. 

— Ce te supără? o întrebă medicul. 

— Mi-e foarte rău. 

Doctorul Drăghici repetă întrebarea: în ce sens îi era 
rău? Şi adăugă liniştit şi încurajator: 

— Nici măcar nu ai febră, zise el. 

Seara ea nu mai putu dormi nici cu somnifere şi criza se 
repetă la miezul nopţii cu o violenţă sporită. Stătu până 
dimineaţa într-o stare de semiveghe, apăsată de tăcerea 
zidurilor şi de întunericul nopţii. 


VI 


În aceeaşi perioadă, la ambasada română din Roma 


doctorul Munteanu reuşise să-şi facă un program de lucru 
aşa cum dorise şi îşi petrecea zilele aproape tot timpul în 
grădina ambasadei, studiind. Stătea într-un fotoliu de paie, 
cu volume groase de medicină alături pe o măsuţă, şi citea 
ore întregi într-o nemişcare aproape totală, semn al unei 
mari concentrări, după cum fila care se mişca cu un foşnet 
rapid din timp în timp arăta de asemeni că lectura se 
asimila cu aviditate şi fără cea mai mică slăbire a atenţiei. 
Nu-l deranja nimeni, afară de primul consilier (doctorul 
Munteanu era al treilea), care din când în când, afabil şi 
onctuos, cobora personal pentru câteva minute şi îl chema 
să rezolve cine ştie ce chestiune mai urgentă pe care 
funcţionarii din subordine nu aveau împuternicirea s-o ia 
asupra lor. „Ce faci, tovule, spunea el totdeauna, nu vrei să 
urci pentru cinci minute? E ceva urgent.” Folosea această 


apelaţiune pe care cam toată lumea o folosea aici, inclusiv 
ambasadorul însuşi, dar cu care doctorul Munteanu nu 
izbutea cu niciun chip să se familiarizeze. La început chiar 
se enervase, şi îi replicase primului consilier într-o manieră 
destul de dură, sperând să curme din rădăcină folosirea 
cuvântului, zicând că el, doctorul Munteanu, nu era tov, tov 
era consilierul, dacă asta îi plăcea, şi îl ruga ca pe viitor să 
nu i se mai adreseze în felul acesta. Dar asta nu folosise la 
nimic, dimpotrivă, asemeni tuturor celor care venind într- 
un mediu cu totul străin celui din care au plecat şi 
neconvenindu-le un amănunt, un tic general sau o formulă 
curentă care constituie, într-un fel, un indiciu asupra 
nivelului spiritual al relaţiilor dintre indivizii noului mediu 
îşi exprimă de fapt în felul acesta surpriza şi rezerva, şi în 
fond voinţa de a nu-şi însuşi fără spirit critic modul de viaţă 
şi mentalitatea acestui proaspăt mediu în care abia au 
intrat, doctorul Munteanu fu întâmpinat cu ironie voit 
grosolană de către cei câţiva şefi ai săi şi cu zâmbete 
subinţelese de politeţe neconvinsă şi uşor exagerată de 
către subalterni. Replica sa, dată primului consilier, ajunse 
la urechea ambasadorului, care la prima şedinţă i se adresă 
în auzul tuturor, fără să surâdă: referatul la cutare 
problemă să-l facă tov Munteanu! Şi adăugase: „Sunteţi de 
acord, tovilor?” Bineînţeles că, de satisfacţie prea mare, nu 
râsese nimeni şi desigur că după acest bobârnac membrul 
cel nou al ambasadei fusese iertat. 

Furios însă şi undeva în forul său interior totuşi detaşat şi 
nepăsător, doctorul Munteanu forţase şi el nota şi îşi 
permisese atunci să coboare în timpul orelor de serviciu în 
grădină şi să citească. Spre surprinderea lui, ambasadorul 
nu-i făcuse nicio observaţie, dimpotrivă, apăruse o mare 
linişte în jurul lui, şi toată lumea se purta cu multă 
consideraţie, întrebându-l doar foarte rar, cu un interes 
respectuos: „Daţi vreun examen?” 

La două luni de zile însă de la numirea sa acolo, doctorul 
Munteanu înţelese într-o dimineaţă că totul fusese nefiresc 


în jurul lui, că adică aşa se purtau funcţionarii şi şefii cu un 
om în a cărui prezenţă acolo nu numai că nu credeau, ci şi 
lucrau ca ea să devină cât mai curând absenţă, adică să-l 
scoată cât mai repede posibil din mijlocul lor. Cobori, tot 
aşa, la el, primul consilier, de astă dată însă cu un plic în 
mână. Doctorul Munteanu desfăcu plicul şi scoase din el 
hârtia. Era o hârtie cu antetul ministerului şi nu conţinea 
decât câteva rânduri. 

Ridică privirea. 

— Tovarăşul ambasador e în cabinet? întrebă el. 

— Desigur, răspunse primul consilier pentru prima oară 
fără afabilitate, bineînţeles că e în cabinet. 

Adică, parcă voia el să spună, unde poate să fie dacă nu 
în cabinet? Doctorul Munteanu se sculă, strânse cărţile, 
intră în hol şi urcă la etaj. Peste o jumătate de oră cobori şi 
intră în cabinetul ambasadorului. Acolo i se confirmă 
conţinutul hârtiei: cariera lui în diplomaţie se sfârşea, 
trebuia să plece. Dar ce se întâmplase la Bucureşti? Nu 
erau nici două luni de când fusese numit, de ce îl mai 
numiseră dacă acum îl rechemau? Simţind în clipa aceea în 
spatele său profesiunea şi preocupările sale de medic, 
doctorul Munteanu îşi permise să-şi exprime cu glas tare 
această nedumerire, deşi ştia bine care va fi răspunsul 
ambasadorului. Simţea însă dorinţa de a nu tăcea, de a 
elimina din preocupările sale nedumerirea şi contrarierea 
aceea de funcţionar, de care de fapt se simţea străin. 

— Ce rost a avut, zise el, numirea mea în această funcţie 
dacă după două luni mi se spune s-o părăsesc? Nu înţeleg, 
dumneavoastră puteţi să-mi explicaţi? 

— Cum să nu, zise ambasadorul, în corpul diplomatic se 
produc tot felul de mişcări de cadre, poate vă trimit în altă 
parte, unde se consideră că veţi fi mai util, la Paris, la New 
York, depinde... 

Şi ambasadorul contemplă parcă aceste posibilităţi 
aşezate chiar la rând în aer drept înaintea lui şi nu părea să 
se îndoiască de această ipoteză, ca şi când ar fi fost unica 


posibilă, celelalte fiind ori excluse, ca neuzitate în practică, 
ori cu totul nepotrivite în cazul dat. Acel depinde nu 
însemna decât că se va avea în vedere o mai bună utilizare 
a cunoştinţelor personale ale diplomatului. 

— Ştiţi englezeşte? zise el. 

— Desigur, răspunse doctorul Munteanu. 

— Ei, exclamă ambasadorul, vedeţi, depinde şi de asta. 

— Pentru mai multă exactitate, zise atunci doctorul 
Munteanu liniştit, o să solicit funcţia de curier diplomatic, 
deplasările dintr-o capitală în alta fiind aceleaşi şi în schimb 
ai mai multe avantaje, nu-ţi iei nici soţia după tine şi nici nu 
trebuie să împachetezi şi să despachetezi la bagaje. 

— Depinde, zise iar ambasadorul, de astă dată cu un 
surâs, adică aprecia gluma celuilalt, dar depinde şi aici de o 
mulţime de lucruri, nu-i aşa uşor nici asta, să fii numit 
curier diplomatic. 

„Aşa-mi trebuie gândi atunci doctorul Munteanu 
simțind că nu numai că îşi satisfăcuse dorinţa de a vorbi şi 
că nu mai avea niciun chef să continue, dar că primise şi 
replica pe care o merita o asemenea dorinţă. Îl întrebă pe 
ambasador cui să predea hârtiile care se aflau în biroul său 
şi după ce primi răspunsul se retrase şi toată ziua aceea se 
ocupă de plecare. 

Soţia sa primi ştirea cu seninătate - în general ochii ei 
rămâneau totdeauna senini, şi nici măcar sprâncenele nu i 
se mişcau ca să tulbure cel puţin în aparenţă această 
seninătate -, şi numai prin câteva întrebări apăsate, dar nu 
apăsate de tulburare sau de contrariere, reacţionă ea când 
el îi aduse la cunoştinţă că trebuiau să plece. 

— Ce? zise. 

— Trebuie să plecăm, repetă doctorul Munteanu cu un 
glas alb. 

— Când? întrebă ea atunci, deloc alarmată, ca şi când 
noutatea sau neplăcerea consta nu în plecarea în sine, ci în 
data plecării, care în mod absurd putea fi chiar atunci, în 
clipa aceea. 


LLA 


„E nebună” gândi doctorul Munteanu surprins de această 
opacitate de recepţie care îl trezea parcă dintr-un vis 
ciudat, parcă dintr-o căsnicie anterioară chiar primei lui 
căsnicii, unde mai trăise cu ea aceste momente sau în orice 
caz o mai auzise întrebând în acest fel, neverosimil, cum 
făcuse acum. Şi nu fusese aşa când o cunoscuse (0 
cunoscuse şi îi plăcuse de ea mai demult, când tatăl ei nu 
era ministru adjunct, şi după despărţirea de Constanţa ea îl 
căutase şi se căsătoriseră repede), şi nu căsătoria o 
schimbase, ci sarcina, doctorul Munteanu ştia bine acest 
lucru, dar era oare posibil ca o sarcină să producă 
schimbări atât de profunde în creierul unei femei încât să n- 
o mai recunoşti? Şi de ce nu se petrecuseră aceste 
schimbări cu primul ei bărbat (căci mai fusese şi ea 
căsătorită o dată, doctorul Munteanu îl cunoştea şi pe fostul 
ei soţ, un conferenţiar universitar de istorie, de care se 
despărţise ea) fiindcă şi cu el rămăsese însărcinată şi chiar 
şi născuse (copilul le murise la cinci ani, de poliomielită). 
Sau poate că toate acestea aveau să treacă după sarcină? 

— Pune mâna şi împachetează, zise el, nu plecăm chiar 
acum, în clipa asta, dar mâine dimineaţă ar fi bine să ne 
cărăm. 

— De ce? făcu ea. 

— Să nu ne prindă, trebuie să ne cărăm cât mai repede 
posibil. Lasă, că îţi spun eu, pune mâna şi împachetează. 

— Vorbeşti aiurea, exclamă ea atunci, simțind că e luată 
peste picior, şi se şi supără, dar supărarea ei parcă nu avea 
în ea nimic personal, era parcă o supărare pură, o esenţă 
de supărare care putea fi scoasă din ea şi turnată sub formă 
de lichid într-o eprubetă, ca o secreție gastrică. 

Se dădu jos din pat - ea nu se sculase încă la ora aceea îşi 
vâri picioarele în papuci şi ieşi din dormitor. Sarcina încă nu 
i se vedea şi corpul ei îşi păstra liniile nestricate. Semăna cu 
maică-sa, o ardeleancă a cărei statură şi fertilitate le 
moştenea, rămăsese însărcinată aproape imediat. Există 
femei a căror atracţie naturală e însoţită uneori de un 


farmec în plus, aproape ideal, constând din sugestia că pe 
cât de mare e atracţia, tot atât de întreagă îi rămâne 
bărbatului libertatea faţă de ea, cu condiţia, fireşte, să fie 
vorba de un bărbat normal, şi doctorul Munteanu îl 
invidiase din prima clipă pe fostul ei soţ pentru că găsise o 
astfel de femeie. Acum, această femeie era a lui şi n-ar fi 
putut spune că nu era aceeaşi, dar iată de pildă întrebarea 
aceasta, pusă într-un moment când orice femeie care nu 
era ca ea s-ar fi alarmat de plecarea însăşi şi nu de modul 
sau timpul când trebuia făcută. Era oare posibil, se întreba 
el, în timp ce îşi împacheta cu grijă şi pe îndelete 
numeroasele volume de medicină, ca hrana destinată să 
urce spre creierul ei, prin faptul că o parte din ea rămânea 
mai jos ca să hrănească şi alt creier, să nu-i fie suficientă şi 
să pună deci o astfel de întrebare? Da, era foarte posibil, 
trebuia în orice caz sperat că da, până ce în sfârşit avea să 
nască şi să se lămurească misterul, îşi mai spuse doctorul 
Munteanu cu ironie, gândind în acelaşi timp că era cu totul 
lipsit de importanţă în ce sens avea acest mister să se 
lămurească. În orice caz, scurtul dialog cu ea şi munca 
istovitoare de împachetat, totul îl făcu să uite scena 
neplăcută cu ambasadorul şi chiar ambasada şi oraşul în 
care se afla. Îi era deja gândul la Bucureşti, la întoarcerea 
la spital... 

Luară avionul a doua zi dimineaţă şi părăsiră Roma pe o 
vreme frumoasă. La început avionul merse o jumătate de 
oră printr-o ceaţă deasă, dar după aceea ceața se sparse în 
valuri, cobori foarte jos la suprafaţa pământului, 
amestecându-se cu norii, şi avionul îşi văzu de drum sub 
cerul care la această altitudine era veşnic senin. 

Era singurul dintre călători care nu dormea, stătea lipit 
de geam şi se uita în jos nemişcat. Soţia sa stătea în fotoliul 
din faţă, cu o pungă în mână, şi se străduia să nu vomite. N- 
o auzea. Trepidaţia motoarelor copleşea aerul în avion. Din 
când în când, stewardesa trecea printre scaune şi dispărea 
pe uşa din faţă. 


— Ce e cu tine? o întrebă el în cele din urmă pe soţia lui 
când văzu cum i se zgâlţâie umerii, data trecută nu ţi-a fost 
rău. 

Ea nu auzi nimic şi doctorul Munteanu se ridică şi veni 
alături de ea. 

— E din pricina sarcinii, spuse femeia, şi de astă dată, din 
pricina intensității vibraţiei motoarelor. El nu auzi, îşi 
aplecă urechea şi ea repetă. 

— Ce ai? o întrebă. 

— Mi-e greață, mi-e foarte rău. E din pricina sarcinii. 

EI privi dincolo de chipul ei şi câteva clipe nu spuse nimic. 
Ar fi trebuit să fi luat nişte pastile pentru rău de avion, dar 
nu luase. „E însărcinată şi ar fi trebuit să se gândească 
singură la ce-i trebuie, gândi doctorul Munteanu. În 
general, va suferi în perioada aceasta tot soiul de neplăceri 
şi după felul cum se uită la mine îşi închipuie probabil că voi 
lua asupra mea dacă nu toate neplăcerile, cel puţin o parte 
din ele. Dacă ar fi posibil, bineînţeles că aşa aş face.” 

— De aici înainte să ai grijă de tot ceea ce îţi trebuie ca 
femeie însărcinată, fiindcă eu nu pot să te ajut cu nimic, îi 
spuse aplecându-se la urechea ei. Se uită la ceas şi adăugă: 
Mai avem o oră până la Viena, o să te dai jos o oră şi o să-ţi 
treacă. În general, nu numai acum, cât eşti însărcinată, dar 
şi după aceea, să nu aud nimic de greţuri, scutece şi 
biberoane. O s-o ai pe mama ta, pe mama-soacră, şi o 
mulţime de alte mătuşi la care să te duci şi să te vaieţi sau 
să te sfătuieşti. 

Îi spuse toate acestea zâmbind, dar privirea îi era rece. 
Tăcu şi continuă să zâmbească. Ea parcă nici nu auzi ce i se 
spusese, doar o clipă îi aruncă o privire ironică în care 
sticlea o curioasă sfidare, apoi se strâmbă şi puse din nou 
mâna pe punga de hârtie. „Aşa crezi tu, parcă îi răspunse, 
nici măcar nu-mi bat capul să înţeleg ce ai spus. Nici n-am 
auzit şi nici n-am înţeles. Mie mi-e rău şi tu trebuie să stai 
lângă mine.” 


Doctorul Munteanu se retrase în fotoliul său şi închise 
ochii, dar în curând o auzi vomitând din nou. Icnea fără 
nicio reţinere. Auzi apoi paşi în jurul ei şi deschise ochii. 
Stewardesa sosi cu un pahar cu apă. Doctorul se sculă şi 
ridică de bărbie, cu vârful degetelor, capul soţiei lui, care 
părea aproape leşinată. Îi luă pulsul. Ea surâse, în timp ce 
privirea îi deveni rugătoare. Părea să spună că atâta timp 
cât el stă lângă ea nu-i mai era deloc rău şi privindu-l îl ruga 
să stea deci lângă ea, s-o ţină de mână şi să fie atent şi 
absorbit de ceea ce i se întâmpla ei, nimic altceva. Dacă o să 
se retragă iar în fotoliul lui, o să înceapă din nou să vomite. 
Ea chiar întinse mâna, i-o apucă pe a lui şi i-o strânse, 
păstrându-l alături. Doctorul Munteanu se supuse, dar 
numai pentru câteva minute. Se gândea mereu la această 
întoarcere a sa cu totul neaşteptată, la faptul că locul său în 
schemă la spital fusese ocupat în mod sigur, iar cel de la 
Academie şi mai sigur. Ce se întâmplase totuşi la Bucureşti? 
Oare socrul lui nu ştia nimic de problema asta? Se putea 
oare să nu ştie, când el făcea parte din conducerea 
ministerului, fiind unul dintre adjuncţi? Şi dacă ştia, de ce 
nu-i dăduse un telefon să-l prevină, să-i explice despre ce 
era vorba sau, în orice caz, dacă nu putea să-i explice, să-i 
indice o explicaţie, un sens? Lucrul începea să devină 
important, cu toate că ieri, când se gândise la întoarcerea 
sa la spital, i se păruse că nu e, că nu exista, adică, o 
legătură prea mare între una şi alta. Se întâmplă însă 
uneori în viaţa socială să nu existe nicio legătură reală între 
două evenimente şi cu toate acestea oamenii se comportă 
faţă de cei implicaţi în ele ca şi când legătura ar exista. Şi 
într-un mod inexplicabil, de unde până mai înainte nu se 
putea stabili nicio corelaţie reală între două întâmplări, 
deodată această corelaţie începe să se stabilească şi cele 
două categorii diferite de oameni implicaţi încep să fie 
determinaţi şi să suporte consecinţele unor evenimente de 
fapt inexistente. Şi acest fenomen curios e un fenomen de 
inerție şi nu de conştiinţă, pentru că nişte inşi preveniţi pot 


împiedica fără prea mare greutate stabilirea acestei 
corelaţii, iar oamenii nu observă că li s-a smuls de sub nas o 
pradă a curiozităţii lor indiferente şi a gândirii lor uniforme. 
Cu aceeaşi nepăsare s-ar accepta în spital ideea că a fost 
rechemat de la Roma ca să fie numit la Londra sau la New 
York, sau dimpotrivă, să fie retrimis în profesiunea lui şi 
încadrat la spital ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, şi cu 
aceeaşi nepăsare ar trage de pildă concluzia că intrarea lui 
în diplomaţie a fost un eşec sau o întâmplare norocoasă 
care i-a permis să cunoască timp de două luni un mare oraş 
european, după cum ar reuşi să-şi reia sau nu activitatea în 
secţia Academiei, cu toate că nu există nicio legătură reală 
între aceste două evenimente, la Academie, pur şi simplu 
postul să fie ocupat, şi până la anul schema să nu mai poată 
fi modificată. „Schema va trebui să fie modificată” îşi spuse 
doctorul Munteanu hotărât, înțelegând deodată toate 
implicaţiile neaşteptate ale întoarcerii lui în medicină. Şi cât 
mai dură drumul se gândi minuţios la tot ceea ce avea de 
făcut îndată ce ajungea la Bucureşti. Bineînţeles, trebuia 
imediat să afle ce s-a întâmplat, deşi asta, conform acelei 
legi de corelaţie la care tocmai se gândise, nu avea o 
importanţă practică prea mare. Totuşi era curios. 

Ajunseră la aeroport după-amiază. Era foarte cald la 
Bucureşti. Doctorul Munteanu prezentă bagajele la vamă, şi 
soţia lui se duse să telefoneze acasă. 

— Alo, mamă? Eu sunt, Irina... Suntem la aeroport, la 
Bucureşti. 

— Ce e cu voi!? exclamă mama. 

Dar apoi nu mai zise nimic şi trecură câteva clipe lungi de 
tăcere... 

— Tata e acasă? Spune-i să ne trimită maşina! 

Iarăşi se scurseră câteva clipe de tăcere. 

— Luaţi şi voi un taxi, răspunse mama. 

— Un taxi? se miră ea. 

— Luaţi un taxi, repetă mama apăsat. 

Nu înţelese nimic, închise şi se îndreptă către soţul ei. 


— Auzi ce zice mama, că să luăm un taxi! 

— Dacă aşa zice, atunci aşa facem, răspunse el 
preocupat. 

Un taxi negru, un Ford bătrân, particular, manevră de la 
locul lui de staţionare şi trase alături de pasageri. 

În oraş era şi mai cald. Bucureştiul zăcea amorţit sub 
soarele de iulie. Soții Munteanu ajunseră acasă şi coborâră 
bagajele. Locuiau într-o vilă la Şosea. Aici era mai răcoare. 
Câmpia şi lacul Herăstrău şi imensul parc din apropiere 
purificau aerul de zăpuşeală. Femeia de serviciu le luă în 
primire bagajele, soţii urcară în apartamentul lor, se 
dezbrăcară şi făcură un duş. Două ore mai târziu, doctorul 
Munteanu se afla acasă la socrul său, în biroul acestuia. 
Ministrul adjunct stătea chiar la birou, într-un halat vişiniu 
foarte subţire, de mătase, şi citea ceva. 

— Bine ai venit, îl întâmpină, şi părăsi cititul fără grabă, 
se ridică în picioare, ieşi în mijlocul încăperii - o încăpere cu 
ferestre mari, deschise spre grădina cu măceşi stufoşi şi 
trandafiri sălbatici care urcau până sub pervaz - şi strânse 
mâna ginerelui. Arăţi bine, îi spuse, ce face Irina, cum se 
simte? 

Era un ins de şaizeci de ani, foarte voinic, aproape atletic, 
deşi scurt şi cam înghemuit la înfăţişare. Fusese în tinereţe 
ziarist şi ajunsese cunoscut după ce devenise de stânga. 
Dar după ce devenise de stânga încetase să mai fie ziarist şi 
cu atât mai puţin după 23 August, când trebuise să 
îndeplinească tot felul de însărcinări cu totul diferite de 
profesiunea lui. 

— Începe să se simtă cam prost, cum e şi normal, îi 
răspunse doctorul Munteanu. În avion i-a fost cam 
dezagreabil, dar acum nu mai are nimic. 

Uşa se deschise şi intrară mama şi fiica. 

— Şi tu arăţi bine, spuse tatăl, nu trebuie să te sperii că 
din când în când ţi-e rău. Aşa îmi spune bărbatu-tău, că ai 
călătorit prost. 

O îmbrăţişa şi o sărută. 


— Din pricina lui George, ce scârbos poate să mai fie! 
exclamă ea apoi, cu o expresie de uluială, şi îşi privi soţul cu 
ochii holbaţi şi furioşi. 

Se aşeză pe un colţ al biroului şi începu să istorisească cu 
lux de amănunte cum i-a fost foarte rău, gata să leşine, şi că 
George stătea în fotoliu şi „habar n-avea, sforăia ca un 
nesimţit”. Da, aşa era, continuă fiica aruncând mereu priviri 
spre bărbat, spre a atrage atenţia mamei asupra tăcerii lui 
vinovate, a trebuit să plângă şi să se roage de el ca să stea 
puţin lângă ea, şi dacă n-ar fi sosit stewardesa nici nu s-ar fi 
uitat la ea, şi numai de ruşine s-a ridicat şi a venit s-o 
întrebe ce are. 

Doctorul Munteanu, aşezat în fotoliu, înţepenise şi se 
făcuse foarte palid. Amuţise, privirea i se făcuse ca gheaţa. 
Mama interveni şi, deşi se vedea că în sinea ei socotea şi ea 
de neiertat purtarea ginerelui, se adresă totuşi fiicei 
spunându-i că nu se vorbeşte aşa unui bărbat, nu-i era 
ruşine? Era şi tatăl ei de faţă, nu-i era ruşine de el? 

— Mamă, se plânse femeia, cu expresia ei uluită, să zic şi 
eu că era nervos sau supărat de ceva, mai înţeleg, dar el îmi 
spunea măgăriile zâmbind, uite-aşa zâmbea! 

Şi îşi schimbă expresia, se însenină, deschise ochii mari şi 
surâse întocmai ca el, cu o liniştită semeţie. Îşi dădu apoi 
capul pe spate şi începu să contemple lumea din jur cu 
acelaşi surâs neclintit şi ridicol înţepenit în colţurile gurii. 

Tatăl se înveseli. 

— Te imită bine, zise adresându-se ginerelui. Apoi 
adăugă: Irina, ia vezi că pe urmă te duci cu el acasă! Mai 
bine spune-i Niculinei să ne aducă nişte cafele. 

Ea îşi privi soţul şi nicio umbră de îndoială n-o tulbură, 
nu-i păsa de el; se ridică foarte liniştită şi ieşi din odaie. 

— Trebuie să fii mai atent cu ea, spuse mama după ce 
Irina ieşi. 

Tatăl stătea aşezat la locul lui. Palma lui albă întinsă pe 
braţul pluşat al fotoliului se ridică brusc în aer, apoi cobori 


lin şi rămase nemişcată. Femeia aruncă o privire spre 
această palmă şi înţelese. Se ridică şi ieşi. 

— Altfel, ce noutăţi? Ce mai face Popescu? întrebă socrul. 

Popescu era ambasadorul de la Roma. Doctorul 
Munteanu nu răspunse, tăcea mereu. Uşa se deschise şi 
Irina apăru cu cafelele. Călca cu grijă, să nu le verse. Avea 
gene mari, ochii negri, pe jumătate închişi, atenţi la 
clătinătura imperceptibilă a tăvii. Cu acelaşi aer absorbit 
puse serviciul pe birou, luă una dintre ceşti, îl servi pe tatăl 
ei, apoi reveni şi îl servi pe soţ. Se servi apoi pe sine, se 
apropie de soţ şi se aşeză pe braţul fotoliului său. Tatăl ceru 
de pe birou o ţigară de foi, fiica îl servi şi se reaşeză apoi 
lângă bărbat. Arăta acum mulţumită de el, ca şi când 
adineauri ar fi povestit o ispravă care lui îi plăcuse mult. 

— Irina, eşti obosită de călătorie, ia du-te tu acasă şi 
trage-i un pui de somn, nu mai sta aci pe capul lui bărbatu- 
tău! Bea cafeaua şi du-te, zise tatăl. 

Ea nu se împotrivi. 

— Am şi băut-o, zise. Mă duc! 

— Nu lua în seamă ieşirile astea, zise socrul după ce fiica 
ieşi. Femeile au istericale când sunt însărcinate. Să nu te 
nelinişteşti că ai fost rechemat, continuă. Întoarce-te la 
spital. Eu lucrez acuma în altă parte, în altă funcţie. Cred că 
nu eşti supărat pe mine! 

Doctorul Munteanu nu asculta. Mai stătu puţin, 
întrebându-l cu o voce monosilabică pe socrul său ce se 
întâmplase, şi plecă apoi şi el. 


VII 


Cine erau această femeie şi această familie în care 
intrase fără să reflecteze prea mult? se întrebă după ce 
ajunse acasă şi rămase singur în biroul său, lăsând 
deocamdată pe planul doi evenimentul la care se referise 
socrul, plenara CE care tocmai avusese loc şi scoaterea sa 
din minister şi trimiterea într-o muncă mai modestă. Oare 
nu putem trăi cu o femeie fără să fim determinaţi de ea? 

— Irina! strigă doctorul Munteanu, în picioare. Se 
apropie de birou şi apăsă cu talpa pe soneria aşezată pe 
parchet, chiar lângă marginea biroului. 

După câtva timp apăru femeia de serviciu. 

— Spune-i doamnei că o rog să vină până aici. 

— Doamna s-a culcat, răspunse fata cu accentul ei gros 
de ţărancă. 

— Trezeşte-o. 

Soţia veni şi deschise uşa stăpânindu-şi greu un căscat. 

— Ce e, dragă, zise, ai uitat drumul spre dormitor, mă 
chemi prin servitoare? 

Nu era revoltată, ci moleşită de somn şi de oboseală. 
Erau orele unsprezece seara. 

— Aş vrea să te întreb de ce tu, dacă ai fost prost 
crescută de părinţi, ţi-ai închipuit că eu o să înghit scene ca 
asta pe care mi-ai făcut-o azi la ai tăi? la să-mi răspunzi. 

— Prost crescut eşti tu, răspunse femeia cu un glas 
distrat şi cochet şi în aceeaşi clipă îşi duse mâna la gură şi 
căscă iarăşi, de astă dată lung şi cu voluptate. 

Se apropie de canapea, şi în cămaşă, cu un picior vag 
dezvelit sub genunchi, se aşeză. Cam tot în aceeaşi clipă 
doctorul Munteanu se apropie şi el, o ridică de umeri în 
capul oaselor. Şi deodată o izbi peste obraz. După o clipă o 
izbi din nou, cu mare violenţă. Femeia scoase un țipăt 
pătrunzător, se ghemui pe canapea şi îşi acoperi faţa cu 
braţele. El o apucă de mână, trase de ea şi o trânti jos pe 
covor. Ea continua să ţipe, dar scotea un țipăt foarte pur, în 
care nu era angajat niciun sentiment, ci doar expresia 


nealterată a senzaţiei violente la care era supusă. Se vedea 
cum ţipetele ei sporeau mânia lui făcându-l să-şi înteţească 
loviturile şi parcă dădeau în acelaşi timp expresiei lui o 
destindere, ca o eliberare. Continuă s-o lovească, şi ea ţipa 
din ce în ce mai ascuţit, cu sunete foarte înalte, parcă 
vesele. Se tăvălea pe jos, se dezvelea. 

— Ridică-te, răcni el şi o trase în sus şi o aruncă la loc pe 
canapea. 

Ea îşi reveni într-o clipă, se cabră, privirea îi străluci, 
începu să plângă, ridică pumnii în aer, şi se repezi la el şi 
începu să dea cu pumnii la nimereală, înghesuindu-se în el 
şi proferând injurii. El ridică din nou mâna, dar n-o mai lovi. 
O ascultă înjurând. 

„Acum trebuie să mă hotărăsc dacă să mă despart de ea 
sau nu, gândi doctorul Munteanu în prada acestei a treia 
revelații în douăzeci şi patru de ore pe care i-o producea 
reacţia ei la lovituri. De la o femeie care ţipă în felul ăsta 
când e lovită, nu obţii nimic chiar dacă ai lovi-o cu o 
frânghie udă. Dar cum să mă despart de ea, când am crezut 
fără nicio rezervă că este exact femeia care îmi trebuie? 
înseamnă că o altă femeie o să aibă alte păcate şi că ceea ce 
îmi trece mie acuma prin cap nu sunt decât nişte pure idei, 
n-o să mă despart de ea din lipsă de convingere. Poate că 
totuşi după naştere o să-şi revină!” 

Îi spuse cu blândeţe, gâfâind: 

— Ascultă, Irino, dacă te mai prind vreodată că te porţi 
cum te-ai purtat azi la ai tăi, te leg de piciorul patului ca 
ţăranii, şi te bat până te omor. 

— Eu te bat pe tine, eu te leg de piciorul patului! 
răspunse ea cu promptitudine, fărâmiţând gravitatea clipei 
prin simularea unei incapacităţi de a sezisa cauza mai 
adâncă a furiei lui. 

— Vasăzică nu vrei să înţelegi cum devine cazul, spuse el 
uitându-se foarte liniştit la soţia lui. Nu vrei să înţelegi că 
mi-e foarte dezagreabil gândul că te porţi ca o paţachină, 
persişti! 


— Tu eşti paţachină! Tu persişti! 

— Bine, atunci am să te bat iar! o ameninţă el, dar fără 
gândul de a-i mai face ceva. 

Totuşi auzindu-l, ea se întoarse cu faţa, împreună mâinile 
şi intensifică brusc la maximum cântecul acela din gâtlej, 
care la ea nu era tocmai plâns, ci o manifestare aparte, 
compusă din toate chemările şi toate sugestiile. O apucă de 
păr şi îi dădu capul pe spate. Faţa ei dogorea de loviturile 
primite, iar parfumul corpului ei în plină tinereţe umplea 
aerul. În aceeaşi clipă, ea i se adăposti la piept şi de astă 
dată izbucni în hohote adevărate. Plângea la pieptul lui într- 
un fel foarte ciudat, ca şi când nu el ar fi fost călăul, ci un 
altul, de care el trebuia s-o protejeze... 

Doctorul Munteanu o lăsă şi ieşi pe terasă, se aşeză într- 
un fotoliu de răchită. Îşi trase răsuflarea încercând să uite. 
Arborii care ascundeau vilele cartierului dormeau liniştiţi, 
nicio frunză nu se mişca. Cerul nopţii era senin, plin de 
stele. „Nimic de făcut! gândi. Singura speranţă rămâne ca 
după naştere să-şi revină; copilul o să-i dea de lucru.” 

A doua zi se sculă devreme şi se duse la minister. 
Ministrul lipsea în clipa aceea şi fu îndrumat la unul dintre 
adjuncţi, unde fu primit imediat. 


VIII 


Doctorul Munteanu ştia că era chemat să i se spună că 
munca sa în cadrul Ministerului de Externe a încetat şi că 
trebuia să se prezinte la Ministerul Sănătăţii, totuşi avu şi o 
surpriză. Il se dădu să citească o hârtie - după ce într- 
adevăr i se spuse că s-a considerat că e mai bine să-şi 
continue studiile şi cercetările sale în clinică şi la Academie 


decât să devină diplomat - cu precizarea că între această 
hârtie şi rechemarea sa de la Roma nu există nicio legătură, 
dar că totuşi era necesar să se clarifice chestiunea şi să dea 
o declaraţie scrisă, bineînţeles numai dacă avea ceva de 
spus, nu era nimic obligatoriu, nu era vorba de o piesă 
juridică, ci de o chestiune de ordin mai mult moral şi politic. 
Doctorul Munteanu se posomori şi nu se atinse de hârtie. 

— Despre ce e vorba? întrebă el foarte prudent, sigur pe 
sine şi hotărât parcă să nu citească dacă această hârtie ar 
putea constitui un obstacol sau o problemă care l-ar 
împiedica să se întoarcă imediat la spital. Despre ce e 
vorba, tovarăşe ministru? repetă el fără să ia în seamă 
expresia vădită de dezaprobare de pe chipul acestuia. Nu 
vă supăraţi că insist, dar consider că din clipa aceasta nu 
mai am nici în clin, nici în mânecă cu ministerul, şi nu văd 
ce problemă sau chestiune ar mai trebui clarificată din 
moment ce chiar dumneavoastră o consideraţi ca 
neobligatorie. 

— După ce o citiţi, zise calm ministrul adjunct, zâmbind 
împăciuitor. Citiţi-o, îşi dădu el parcă cu părerea. Poate ne 
ajutaţi pe noi, nu trebuie să ziceţi că n-o să mai aveţi nici în 
clin, nici în mânecă cu ministerul nostru... Poate că o să mai 
aveţi, cine ştie! 

Intre timp, doctorul Munteanu luase hârtia, îşi aruncase 
ochii pe ea şi se făcuse palid. Citise doar titlul, se uitase la 
semnătură, care lipsea, şi se oprise. Era o notă în copie de 
trei pagini bătute la maşină, asupra comportării sale în 
cadrul ambasadei pe timpul cât stătuse la Roma îndeplinind 
funcţia de consilier cultural, şi citind acest titlu doctorul 
Munteanu îşi aminti fulgerător că îi trecuse odată prin cap 
că nu era bine că în timpul orelor de serviciu cobora în 
grădină şi citea, dar acest gând nu-i apăsase conştiinţa cu 
toată gravitatea, şi iată acum rezultatul binemeritat al 
acestei comportări lipsite de seriozitate şi de răspundere, 
pe bună dreptate ministerul fusese informat... începu să 
parcurgă textul, resemnat să întâlnească, cu detaliile 


necesare, inevitabil umflate (cât fusese secretar de 
organizaţie în spital mai citise astfel de note), istoria sa cu 
ieşitul în grădină în timpul programului, dar spre 
nedumerirea lui întâlni cu totul altceva. Era caracterizat din 
capul locului ca având un dispreţ ciocoiesc faţă de toţi 
membrii ambasadei, fiind notorie întâmplarea scandaloasă 
când doctorul Munteanu a ridicat pur şi simplu glasul la 
primul consilier, cerând ca lui să nu i se adreseze cu 
denumirea de tovarâş, el fiind, după mamă, de origine 
aristocratică, deoarece a fost fiică de moşier, nu de 
muncitori sau ţărani „de la coada vacii”. (Ghilimele erau 
puse aici ca să arate că doctorul Munteanu se exprimase 
chiar aşa.) în privinţa acestei scene pot să confirme toţi 
membrii ambasadei care l-au auzit. De altfel, se mai adăuga 
la acest punct, doctorul Munteanu mergea până acolo cu 
lipsa unei elementare atitudini de respect tovărăşesc, că 
până şi faţă de ambasador avea o comportare cu totul 
necorespunzătoare. Şi se povestea o altă „scenă” care ar fi 
avut loc când toată lumea a remarcat vocabularul 
doctorului Munteanu (şi se cita, cu aceleaşi ghilimele, o 
expresie pe care cel numit ar fi folosit-o la adresa 
ambasadorului). Pe un ton liniştit şi curgător, nota îşi 
continua relatarea în acelaşi fel, dezvăluind luxul cu totul 
nepotrivit în mediul sobru al unei ambasade socialiste pe 
care îl etalau tovarăşul Munteanu şi soţia dânsului, apoi 
discuţiile pe care acesta le avea cu persoane necunoscute şi 
dubioase, apoi erau menţionate prânzurile cât mai copioase 
pe care le luau cei doi soţi, spectacolele şi filmele decadente 
la care se duceau, precum şi vizitarea localurilor de noapte 
(baruri), unde n-au ce căuta reprezentanţii unei ambasade 
socialiste. Nu se pomenea nimic, până la sfârşit, de singurul 
fapt adevărat pe care doctorul Munteanu şi-l imputa, şi 
anume istoria lecturilor sale nepotrivite, în timpul orelor de 
program. În spatele fiecărui cuvânt se ghicea rânjetul cinic, 
încântat de capacitatea sa de invenţie şi ticluire, a autorului 


notei. Doctorul Munteanu puse hârtiile pe birou şi aşteptă 
ca ministrul adjunct să termine el însuşi de citit nişte hârtii. 

— Ei?! exclamă acesta ridicând fruntea. 

— E o murdărie, zise doctorul Munteanu cu un dispreţ 
care se adresa parcă şi ministrului, care îi dăduse să 
citească o astfel de hârtie. 

— Dacă se dovedeşte că nimic nu e adevărat, aşa cum 
sugeraţi, zise ministrul, atunci vă garantez eu că n-o să-i fie 
deloc bine acestui ins care a scris-o. 

Urmă o pauză plină de îndoieli sugerate de faptul în sine. 
Din moment ce asemenea hârtie se produsese, însemna că 
cel ce o făcuse nu se temuse că la o anchetă, dovedindu-se 
că născocise totul, ar fi fost sancţionat. 

— Mă îndoiesc că n-o să-i fie bine, zise doctorul 
Munteanu fără ocol. 

— De ce credeţi? făcu şi adjunctul cu un glas atât de 
senin, încât părea aproape să confirme îndoielile celuilalt, 
ca pe un adevăr îndeobşte cunoscut, de care sunt surprinşi 
numai cei cărora li se întâmplă asemenea lucruri pentru 
prima dată. 

— Pentru că ar fi trebuit întâi să ordonaţi ancheta, şi pe 
urmă să-mi arătaţi această hârtie, dacă ar mai fi fost cazul. 

— Mai greşim şi noi, zise adjunctul cu aceeaşi voce care 
părea şi mai senină ca înainte, şi cu aceste cuvinte audiența 
se încheie şi doctorul Munteanu părăsi ministerul. 

Se făcuse ora unsprezece, dar nu se duse acasă, se 
prezentă la Ministerul Sănătăţii, apoi trecu pe la Academie. 
Dar vechiul post de la Academie ţinea direct de marele 
savant. 

I se spuse că Nicolicescu este încă în biroul său. Intră 
fără să se anunţe, pur şi simplu deschise uşa şi dispăru pe 
ea fără să lase nici secretarului şi nici altora timpul să-şi 
dea seama că nu respectă regulile anticamerei. „Probabil că 
Nicolicescu îl aşteaptă”, gândiră toţi şi nu zise nimeni nimic. 

Înăuntru, când îl văzu, savantul se ridică nehotărât în 
picioare. Doctorul Munteanu se posomori. „Mă ia drept 


cineva mare, un şef de la partid care am intrat fără să mă 
anunţ, nu mă mai recunoaşte” gândi. 

— Domnul?... făcu bătrânul, politicos. 

— Doctorul Munteanu, zise tânărul fără şovăire, 
nemulţumit şi în acelaşi timp prudent, cu o voce care 
sugera foarte hotărât că n-o să lase să se întâmple nimic 
nedorit după ce confuzia se va înlătura. 

Repetă numele şi spuse funcţia pe care o avusese în 
secţia Academiei pe care o conducea savantul. Nu-şi mai 
amintea de el? 

— Doctorul Munteanu? Nu-mi amintesc! zise bătrânul cu 
simplitate. 

Erau cunoscute scăpările lui de memorie, care nu-i 
produceau însă nicio tulburare, fapt care îi determina pe 
unii să le pună sub semnul întrebării. Doctorul Munteanu 
lăsă să se scurgă o pauză lungă, reflectând posomorât: 
„Dacă simulează, n-o să-i fie mai comod”. Îşi îndreptă 
privirea asupra savantului. 

— Am scris odată un studiu care v-a interesat foarte mult. 
Despre rolul  funcţiunilor endocrine şi importanţa 
endocrinologiei în lumina pavlovismului. Vă amintiţi? 

— Da, mi-aduc aminte, răspunse savantul cu aceeaşi 
seninătate. Dumneata erai autorul? 

— În prezent lucrez la un studiu în care mă ocup foarte 
pe larg de această problemă. Regret că lipsa mea 
temporară v-a determinat să mă scoateţi din colectivul 
secţiei, am anunţat, doar, că doresc să rămân mai departe, 
continuă doctorul de parcă ar fi fost şi el surd. 

—  Descurcă-te şi dumneata cum poţi, îi răspunse 
Nicolicescu preocupat, trădând deodată că îl cunoştea pe 
tânăr sau că, în orice caz, auzindu-l vorbind şi-a adus 
aminte de el. 

Doctorul Munteanu rămase neclintit. Rosti: 

— Zilele acestea am predat Revistei medicale un nou 
articol despre cercetările dumneavoastră. Pot să vi-l trimit 


să-l citiţi? „lrebuie scris şi trimis imediat la revistă acest 
articol. Trebuie scris chiar azi”, gândi. 

— Trimite-l, şi dacă o să am timp o să-l citesc, zise 
savantul şi dădu semne de nerăbdare. Începu să se foiască 
pe scaun şi să bată toba cu degetele. 

Doctorul Munteanu nu se uita. Părea scufundat într-o 
adâncă meditaţie. 

— Studiul meu de anul trecut a avut un ecou 
internaţional, reluă. Revista pariziană Etudes 
Endrocrinologiques reia problema ridicată de mine şi se 
ocupă pe larg, pornind de la acest articol, de descoperirile 
dumneavoastră. 

— N-am cunoştinţă, zise savantul mirat. Când zici că a 
apărut? 

„Are să uite să se intereseze” gândi doctorul Munteanu. 

— Mă mir că n-aţi fost informat, zise. Eu l-am citit la 
Roma şi mi se pare că l-am adus cu mine. O să-l caut şio să 
vi-l trimit. 

După ce rosti aceste fraze, se ridică solemn şi detaşat de 
pe scaun. Îşi încheie haina, rămase drept. Savantul se ridică 
şi el. Ridică însă în acelaşi timp receptorul. 

— Mihăilescu, zise, apoi după câtva timp întrebă în 
receptor: Cum stai cu schema? îmi trebuie vechiul loc al 
doctorului Munteanu. Studiază problema. Apoi închise 
telefonul şi întinse mâna sa uşoară, ca o crenguţă uscată, 
spre tânăr. În cel mai rău caz, de la 1 ianuarie, când voi 
reînnoi schema, o să lucrezi la noi. Trimite-mi revista aceea. 

La spital, de astă dată cu hârtia de numire de la 
Ministerul Sănătăţii în buzunar, doctorul Munteanu se 
prezentă la direcţie. 

— N-avem decât un singur loc liber în schemă, şi anume 
unul de medic practicant, se împotrivi însă directorul. 
Duceţi-vă din nou la minister şi cereţi să fiţi repartizat la alt 
spital. Sau poate vreţi să plecaţi în provincie? mai adăugă 
el. 


Dar celălalt părea parcă decis să nu audă ce nu se cuvine 
şi trecu peste ultimele cuvinte ale directorului, care erau 
atât de obraznice, încât merita palme. 

— Sper că o să mă încadraţi la locul cuvenit, zise 
solicitantul fără să-şi accentueze în vreun fel răspunsul. 

— Poate de la 1 ianuarie, îşi dădu parcă cu părerea 
directorul. 

— Vă reamintesc că sunt medic de specialitate şi să 
căutaţi să-mi aranjaţi situaţia imediat, zise doctorul 
Munteanu zâmbind. 

— "Trebuie să ştiţi însă, răspunse atunci directorul, 
zâmbind şi el, binevoitor şi aproape confidenţial, că mai 
există o serie întreagă de medici tineri foarte capabili, dar 
care ocupă în momentul de faţă postul de stagiari. Chiar 
dacă aş vrea eu să prefer pe cineva, tot n-aş putea. 

— Da, zise doctorul Munteanu aprobând, cu atât mai 
mult cu cât metoda preferințelor vă este cu totul străină. 

Şi zicând acestea, îl ţintui cu privirea câteva clipe lungi. 
„Acum trei luni, acest medic obscur mă saluta el cel dintâi” 
gândi şi continuă: 

— Şi cu atât mai mult cu cât activitatea ştiinţifică a unui 
medic vă preocupă în cel mai înalt grad. Mi-aduc foarte 
bine aminte cât de bine vă pricepeaţi dumneavoastră să 
susţineţi activitatea ştiinţifică în spital. Biroul organizaţiei 
de partid era foarte des sesizat de  străduinţa 
dumneavoastră. 

Directorul tresări. Zâmbetul i se şterse. Era un adversar 
ascuns şi încăpățânat al activităţii ştiinţifice a medicilor, mai 
ales a celor tineri, dar acest lucru nu-l ştiau decât puţini, cei 
din administraţie, secretara şi intendentul, care îl auzeau 
deseori bombănind: „Nu te mai poţi mişca de atâţia 
savanţi.” Punea ochii pe câte unul care i se părea lui mai 
înfumurat şi mai vulnerabil şi îl persecuta pe ascuns, cu 
dibăcie şi îndârjire. 

— De pildă, doctorul Sârbu şi doctorul Stamate, dacă ar 
şti cu câtă grijă i-aţi ajutat dumneavoastră în muncă, v-ar fi 


foarte recunoscători, continuă doctorul Munteanu zâmbind 
subţire. Chiar şi profesorul Istrate şi profesorul Davidovici 
v-ar felicita pentru unele dovezi foarte concrete ale pasiunii 
dumneavoastră depuse pentru intensificarea activităţii 
ştiinţifice. În ceea ce o priveşte pe domnişoara Zâne - 
aceasta era şefa de lucrări -, continuă doctorul Munteanu, 
vă amintiţi ce răspuns i-aţi dat laborantei Mihai Elena când 
a venit să se plângă că a fost dată afară din laborator... 

Directorul mişcă de pe biroul său, dintr-un loc într-altul, 
hârtiile, prespapierul şi dosarele. Un zâmbet prostesc, de 
astă dată amuzat, complice, îi strâmbă gura. 

— De ce? zise. Toată lumea ştie că eu susţin tineretul! Şi 
o să vezi că, în ciuda unei anumite situaţii, o să te susţin şi 
pe dumneata. 

Doctorul Munteanu se ridică. 

— Nu înţeleg, zise el, la ce situaţie vă referiţi şi nici nu 
vreau să mă gândesc la ce soartă vă aşteaptă dacă, trecând 
peste vechea noastră alianţă, ne declaraţi război, mie şi 
prietenilor mei. 

Directorul se prefăcu că e surd, dar nu pentru a confirma 
vreo declaraţie de război, ci dimpotrivă, pentru a deveni şi 
mai maleabil. 

— Peste două, trei zile, zise el, pleacă doctorul Rusan la 
Cluj, se transferă... De fapt, el e din Cluj... 

Avea poftă de conversaţie, devenise amabil şi familiar, se 
uita la doctorul Munteanu cu o privire care îl invita să se 
aşeze ca să-i mai dea şi alte amănunte despre doctorul 
Rusan şi poate încă despre alţii care l-ar interesa. Dar 
doctorul Munteanu îi întorsese spatele şi ieşise. 

Din pavilionul direcţiei se întoarse în pavilionul secţiei de 
psihiatrie şi intră într-un birou de la demisol. Se uită din 
nou la ceas: era douăsprezece şi jumătate. O uşă deschisă 
lăsa să se vadă o odaie spațioasă, cu portretele lui Marx, 
Engels, Lenin şi Stalin pe pereţi şi cu portretele membrilor 
biroului politic al PMR. Pe culoar, o femeie de serviciu 
lustruia lespezile de piatră cu o cârpă. 


— Mai e cineva pe aici? o întrebă. 

— Este, răspunse femeia şi se opri din lustruit. Rezemă 
coada măturii de zid, se apropie de uşa deschisă a biroului 
şi se uită înăuntru. Doctorul Munteanu se afla chiar în faţa 
uşii deschise şi se uită şi el înăuntru. Ea se miră: 

— Era aici! 

— Cine? 

— 'Tovarăşul doctor Simion. Uite-l, zise femeia arătând 
spre nişte uşi din fund. 

Tocmai pe el îl căuta, aflase că el era acum secretar al 
organizaţiei de partid din spital. 

— Ce faci, când ai venit? zise doctorul Simion, 
apropiindu-se. 

Era un ins voinic, cu faţa mare, albă, frizură bogată, 
sprâncenele groase şi negre. Doctorul Munteanu răspunse 
că face bine, şi la rândul său puse aceeaşi întrebare. 

— Ce faci acum, doctore, eşti ocupat? 

— Da, se vaită doctorul Simion cu o voce mică, dar care 
îţi sugera că e aşa de ocupat, că e vai de capul lui, dar că 
bineînţeles că poţi să stai, nici prin minte nu i-a trecut să 
facă vreo aluzie să pleci, nu se pricepe el la abilităţi de 
acest gen. 

Doctorul Munteanu reluă: 

— Zilele astea o să mă duc la raion să depun talonul, tot 
Florescu e secretar? 

— Ce talon? 

Şi rostind aceste cuvinte, doctorul Simion avu o uimire 
mică, senină şi puerilă. În spatele ei însă gândirea îi 
rămânea liberă, intactă şi impenetrabilă. Era genul lui 
țărănesc, finaud, cum îl caracterizase cineva. Mai demult 
doctorul Munteanu fusese cu el în relaţii mai strânse, dar 
apoi îl evitase. Ca prieten intim, doctorul Simion era 
dezagreabil, râdea prea tare şi te apuca de braţ şi de gât în 
momentele cele mai nepotrivite. 

— Cum ce talon? zise doctorul Munteanu rece. Mă întorc 
în spital, nu trebuie să mi se trimită dosarul meu de 


membru de partid din nou la raion? 

— A! exclamă secretarul organizaţiei. A, da, se corectă el, 
dosarul tău! Ai nevoie de ceva? adăugă după o clipă, atent 
şi serviabil. 

— N-am nevoie de nimic, te-am întrebat dacă tot Florescu 
e prim-secretar. 

— A, nu ştii! exclamă doctorul Simion parcă în sfârşit 
dumirit. Nu, nu mai e Florescu, e Dănilă. Florescu... 

Rămase apoi gânditor, cu pleoapele peste ochi, cu fruntea 
puţin plecată, cu un creion în mână. Şi nu spuse nimic de 
Florescu, ce e cu el, dar doctorul Munteanu înţelese din 
felul în care celălalt se oprise să mai spună ceva că Florescu 
nu fusese schimbat din această funcţie, ci îndepărtat. De ce, 
asta chiar că nu putea să spună, nu ştia nici el, dar iată 
noutatea, destul de importantă pentru cineva care a fost 
secretar de organizaţie sau membru în birou, cum fusese 
doctorul Munteanu pe timpul când fusese şi Florescu prim- 
secretar. Fireşte, gândurile doctorului Simion nu mergeau 
atât de departe, nu era treaba lui să facă asemenea 
asociaţii, care n-aveau niciun rost, numai forurile 
superioare de partid se puteau gândi la asta, dacă se ridica 
cumva vreo problemă specială. Cine poate să ştie? 

— Ai fost la Roma... 

Şi deodată doctorul Simion îi făcu cu ochiul, într-un fel 
absurd, şi o roşeaţă bruscă, liliachie i se urcă în obraz. 
Izbucni în râs, hi, hi, şi, întinzându-se peste birou, îi dădu 
doctorului Munteanu o palmă zdravănă peste spinare. 

Doctorul Munteanu rămase nemişcat, parcă pietrificat. 
Se lăsă o mică tăcere, care se făcu în curând mare, căci 
doctorul Simion se potolise tot atât de brusc cum izbucnise, 
nu mai spunea nimic, stătea cu capul în jos, cu creionul în 
mână şi cu pleoapele peste ochi. Doctorul Munteanu îi mai 
puse câteva întrebări, să-şi dea seama ce alte schimbări se 
mai petrecuseră în lipsa lui, apoi se ridică şi se întoarse 
acasă. 


Era ora patru şi jumătate. Irina, cu expresia ei de uluire 
care nu spunea nimic, îi arătă, în timp ce serveau masa, o 
hârtie şi îi explică şi ce era cu ea: trebuiau să schimbe vila 
pe care o ocupau. În timpul dimineţii se prezentase un 
funcţionar de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi lăsase 
o repartiție de la Spaţiul locativ. Trebuiau să se mute în 
locuinţa indicată în repartiție. 

Doctorul Munteanu se retrase în biroul său şi rămase 
întins pe canapea timp de mai multe ore în şir. Într-un 
târziu se ridică, se îmbrăcă şi ieşi în oraş. Cercetă noua 
locuinţă. Era un apartament central, lângă Grădina Icoanei, 
cu două camere, bucătărie şi un mic hol. Blocul era aşezat 
pe o arteră de circulaţie, trecea un tramvai hârâind chiar 
prin faţa ferestrei. 

„„„N-ar fi stricat ca apartamentul ăsta să fi avut o odaie în 
plus, cât de mică, îşi spuse doctorul Munteanu plecând. 
Irina o să nască şi lui avea să-i fie greu să n-audă ceea ce 
face să se audă în general orice copil. Va trebui să plece de- 
acasă şi să lucreze la Biblioteca Academiei... Deocamdată 
însă era bun şi ăsta... Va trebui doar să-şi capitoneze uşa. 


LX 


Petre Sterian făcuse acel memoriu pe care i-l ceruse 
Lungu, dar timpul trecea şi nu primea niciun răspuns: 
zadarnic stătea toată ziua lângă telefon, Lungu nu dădea 
niciun semn. Şi atunci, nici el nu-l mai aşteptase, fiindcă 
plenara CC, care îl ţinuse atât de ocupat pe tovarăşul 
Lungu, avusese loc, trecuseră deja câteva săptămâni şi 
intraseră în plină vară: până toamna nu mai putea fi vorba 
de vreo speranţă că problema lui va fi soluţionată. Nici nu 


mai voise să stea acasă, îl scotea din sărite situaţia aceasta 
de a da mereu târcoale aparatului negru de ebonită care 
când suna nu făcea decât să se audă aceleaşi voci, a lui 
Toma, a lui Vale, a Veronichii şi a altor rude mai îndepărtate 
sau mai apropiate, 

leşea pe străzi şi se plimba fără nicio ţintă şi în general 
începu să se liniştească şi să uite ceea ce îl obseda, 
mirându-se chiar, uneori, cum de putuse să se frământe el 
din pricina unei istorii care acum, după trecerea timpului, i 
se părea de neînțeles. Dacă din pricina ei n-ar fi fost direct 
implicat, i s-ar fi părut, povestită de cineva, o pură 
născocire. Trecerea timpului pune pe chipul unor oameni şi 
întâmplări un semn de întrebare atât de ciudat, încât, deşi 
cunoşti tu însuţi omul şi ai trăit tu însuţi întâmplarea, eşti 
cuprins de îndoieli: a existat cu adevărat omul acela şi s-a 
petrecut aievea meschina întâmplare cunoscută? Şi dacă e 
adevărat, atunci care e înţelesul ei? 

Întâlnise într-una din acele zile pe un funcţionar de la 
serviciul de cadre al Atelierelor şi acesta îi dădu amănunte 
cu privire la fostul responsabil financiar al sindicatului, din 
pricina căruia se întâmplaseră toate acestea. Acest ins 
lucrase la Ateliere până prin '48, când fusese chemat în 
armată, şi cum era membru de partid şi ţăran sărac de 
origine, fusese trimis la şcoală şi în doi ani ieşise ofiţer. Se 
dusese apoi într-o zi pe acasă să-şi vadă părinţii. Unde să se 
mai ducă după aceea să fie văzut, dacă nu la Mai? În 
uniformă fiind, cu cizme bine lustruite, cu mănuşi în mână, 
mai precis, cu o mână înmănuşată, ţinând-o liberă pe 
cealaltă, intrase deci la el în sat la Mai şi salutase ducând 
mână cu mănuşa la chipiu, trecând solemn pragul. A! 
exclamaseră cei care îl văzuseră. Alde Cutare! 

Ofiţer! Ofiţer! Şi se adunaseră în jurul lui cei de o 
generaţie cu el, se aşezaseră la masă şi ceruseră de băut. 
Ciocniseră, aşa, cu paharele în aer, când iată în prag încă o 
veche cunoştinţă, se uita şi el şi nu-i venea parcă să creadă. 
Cine era ofiţerul? Cutare? Ei, nu mai spune! Chiar el?! 


Şi se apropiase de ei şi pocnindu-l pe ofiţer pe spinare, 
după obiceiul unor ţărani care sub masca unui entuziasm 
de ocazie îşi exprimă totodată şi invidia, îi zisese: „Ce faci, 
mă, Cutare? Ce vorbeşti!? Eşti ofiţer?” Şi vrusese să se 
aşeze să ia şi el un pahar. Ce se întâmplase însă în clipa 
aceea cu ofiţerul? Îl măsurase de sus până jos cu dispreţ pe 
noul-venit şi îi spusese printre măsele: „Du-te, mă, de-aici şi 
să nu te aşezi la masa mea că dacă te iau acum pe vârful 
cizmei, te zbor de nu te vezi.” 

Şi îi întorsese spatele. Celălalt s-a dus la altă masă, 
rânjind galben, a cerut şi el o sticlă de vin, şi după ce a băut 
un pahar s-a ridicat de la masă şi, apropiindu-se de ofiţer, i- 
a spus tot aşa, printre măsele: „Mi se pare că o să te zbor 
eu pe tine, dar fără să fie nevoie să te iau pe vârful cizmei.” 

Şi a plecat. 

A auzit toată lumea şi au râs: aiurea, putea el să zboare 
pe cineva, un prost ca el, care abia scăpase din puşcărie, 
fost şef în frăţiile de cruce legionare în '40!... 

După şase luni, cine intră însă la acelaşi Mai şi se aşază la 
o masă? Acelaşi ofiţer, dar în civil, redevenit acum ceea ce 
fusese înainte, adică muncitor, toată lumea aflase că fusese 
dat afară din armată, dar nimeni nu ştia de ce. Cine intră 
însă după câtva timp şi cere un chil de vin? Cine se uită şi 
vede pe fostul ofiţer? Prostu ăla! Când îl vede, rânjeşte iar 
galben, se apropie de masa lui şi îi zice: „[i-am spus eu că 
te zbor fără să fie nevoie să te iau pe vârful cizmei!” 

El i-o făcuse, fiindcă îi cunoştea adolescenţa cum şi-o 
cunoştea pe-a lui şi trimisese o hârtie acolo la el la unitate, 
în care povestise amănunţit această adolescenţă a lor 
legionară. Tovarăşul de la cadre, care îi relata lui Sterian 
toate acestea, a încheiat: „Am fost în sat după referinţe şi 
mi s-a spus că pe urmă ăştia doi s-au împrietenit iar ca pe 
vremuri şi cică s-ar fi dus pe urmă amândoi la unul din ei 
acasă şi ar fi luat la rând pe toţi cei ce plecaseră din sat şi 
ocupau funcţii de răspundere. Erau băuţi, dar destul de 
treji ca să se apuce de lucru.” 


Să se apuce de lucru? Adică ce să facă? întrebase Petre 
Sterian neînţelegând. Să facă altora ceea ce ăla rânji tu îi 
făcuse ofițerului, i-a răspuns funcţionarul. Era însă neclar 
un lucru: pentru ce ofiţerul, ştiind că ăla îi cunoştea 
adolescenţa, zisese totuşi că-l zboară pe vârful cizmei? 
Funcţionarul de la cadre dădu din umeri: ce întrebare! 
„Aşa, de-al dracului, să-l admire ceilalţi!” zise el. „Chiar cu 
riscul ca ăla să-l demaşte ca fost legionar?” „Chiar cu 
riscul!” 

Dar toate acestea serviciul de cadre avea să le afle foarte 
târziu. Individul mai avea încă de riscat! După ce a fost 
zburat din armată, s-a prezentat apoi la cadre la Ateliere şi 
a declarat că şi-a încheiat serviciul militar şi că vrea să fie 
reprimit în secţie în vechiul său post. A fost ofiţer? Da, a 
fost, dar a căzut la un examen şi a fost trecut în rezervă. 
Era membru de partid, probabil că în armată se 
considerase totuşi că nu e suficientă o declaraţie a unui 
legionar ca să se pună în discuţie şi calitatea lui de membru 
de partid... Serviciul de cadre de atunci n-a intrat mai 
adânc în problemă, l-au angajat din nou la Ateliere, şi totul 
a fost dat uitării. Era băiat tânăr şi încetul cu încetul a ieşit 
iar din anonimat, a ajuns, după cum se ştie, responsabil 
financiar. lată cum a căzut: tot ca şi prima dată şi tot ca 
atunci, a riscat pe ceva: se pare că s-ar fi lăudat faţă de unii 
că acoperă el gestiunea lipsă a unui frate, că erau la un chef 
şi că ceilalţi, auzindu-l, au râs: he, he, he! He, he, he! cu 
sensul că aiurea, nu e el în stare să aibă un costum de haine 
ca lumea pe el, darmite să-l mai ajute pe frate-său! (frate- 
său fiind de faţă!). Şi s-au uitat la el şi s-au topit iar, 
behăâind: He, he, he! He, he, he! Atunci el cică ar fi băgat 
mâna în buzunar, ar fi scos un teanc de bani şi l-ar fi zdrobit 
pe masă cu pumnul. „Poftim banii!” a răcnit el. Şi râsetele 
au încetat; erau cotizaţiile sindicaliştilor. Şi s-au pus pe 
chefuit mai departe, zile în şir, de astă dată venind fiecare şi 
cu prietena lui. În orice caz, riscul a fost acum mult mai 
mare decât în ziua aceea la Mai, când şi-a riscat gradul şi 


situaţia militară, de astă dată şi-a riscat chiar libertatea, a 
primit trei ani. 

Acesta era finalul, de neiînlăturat, spre care mergea 
individul, dar până când finalul acesta, ca o lovitură de 
gong, să fi curmat lanţul reacţiilor pe care existenţa lui le 
stârnise (printre care cele mai neprevăzute şi mai 
complicate fuseseră cele care îl implicaseră pe el, pe 
preşedintele sindicatului), cât timp trebuise să treacă? 
Foarte puţin totuşi, parcă nici nu existase, ca o insectă 
dintre acelea care se naşte dimineaţa, şi seara moare. 

Mai straniu era cum el, Petre Sterian, în calitatea lui de 
preşedinte al sindicatului, nu l-a dat imediat pe mâna 
miliției şi a acceptat ca directorul Atelierelor şi raionul de 
partid, prin acel Pătraşcu, să garanteze pentru el că va 
pune banii la loc... A acceptat, n-a rezistat presiunii, ăsta e 
adevărul. Şi nici azi n-a aflat care era raţiunea pentru care 
aceştia doi voiau să-l acopere pe acest dubios responsabil 
financiar. Rude nu erau, nici prieteni. Atunci care o fi fost 
raţiunea?... Să nu fie ei rău văzuţi că au promovat un hoţi... 
Ducă-se dracului toţi trei!... 

După întâlnirea aceasta cu funcţionarul, Petrică Sterian 
se liniştise aproape cu totul şi nu se mai gândea la nimic în 
legătură cu întreaga istorie, când, deodată, ţârâise 
telefonul. Rodica spusese: „lelefonează Tanţa să vin să-i 
calc rufele” şi se dusese şi ridicase receptorul. Petre Sterian 
stătea pe sofa şi citea, într-o mână ţinea încă ziarul, şi 
hârtia foşnea ritmic şi rar. Inconştient, mâna desfăcu foaia 
şi urechea nu mai auzi bătaia violentă a inimii. „Da, e acasă, 
vine îndată.” Petrică se ridică şi intră în odaie. Tuşi de 
câteva ori şi abia după aceea duse receptorul la ureche. 
„Petrică, ţi-am citit memoriul şi m-am informat. Aşa este. 
Pătraşcu de la raionul de partid şi directorul Atelierelor ţi- 
au pus ţie totul în cârcă, cu tot felul de declaraţii, că ai 
lucrat mână în mână cu el, ca să se justifice ei de ce nu l-au 
dat pe mâna miliției. Vino mâine seară la ora şapte să stăm 
de vorbă. La revedere!” Atât, şi a închis telefonul. 


„„„Cineva, vorbindu-ţi, poate să-ţi şteargă din minte o 
mulţime de lucruri, mai ales pe cele obişnuite pe care le ştii 
şi le vezi şi le auzi de o mie de ori şi care fac din gândirea ta 
ceva obişnuit. Îţi vorbeşte şi nu pare să-ţi spună nici el ceva 
extraordinar, dar ţi se întâmplă parcă o zguduire; lucrurile 
obişnuite continuă să fie aceleaşi, un tramvai, un copil pe 
stradă, o şosea asfaltată, stâlpii ăştia de telegraf, maşina 
asta în care te-ai urcat ca un simplu călător şi care te va 
lăsa curând acolo, întinderile de grâu, câmpul negru, 
proaspăt arat, totul există ca şi mai înainte şi îţi dă ca şi 
înainte aceeaşi bucurie de a le vedea, dar nu mai fac din 
gândirea ta ceva obişnuit, ceva din ele se intensifică în 
sufletul tău şi acest lucru e neîndoielnic, ai dovada în tine 
însuţi: ştii că ai de înfăptuit ceva important şi eşti cuprins 
parcă de o patimă să vezi ce o să găseşti acolo unde eşti 
trimis, ce fel de oameni o să întâlneşti, cum o să lucrezi cu 
ei, cum o să te descurci, şi sub toate aceste întrebări curge 
încrederea că vei reuşi, convingerea că nu se poate să nu 
reuşeşti, când ai în spate partidul, care te-a trimis, şi pe 
tovarăşul Lungu, care te-a chemat la el şi te-a îndrumat 
personal... 

Dar iată locul... Nu era aşa departe de Bucureşti, cum 
părea, treizeci sau treizeci şi cinci de kilometri, sau poate 
Chiar numai douăzeci şi cinci... Sat vechi, se vede după 
salcâmi, parcă ar fi baobabi! Gospodăriile sunt largi şi nu 
prea se văd bordeie. Da, pare un sat înfloritor... Petre 
Sterian cobori din autobuz. 


Nu se înşela, era o comună mare, fostă reşedinţă de 
plasă, centrul semăna cu un mic orăşel. Avea case mari, 
adevărate vile de ţară, cu cerdacuri acoperite cu viţă- 
sălbatică, cu grădiniţe de flori şi curţi pline de gâşte. Cu 
geamantanul în mână, trecu pe lângă Căminul cultural, o 
casă de naşteri, văzu o grădiniţă de copii, apoi întâlni 
cooperativa şi un bufet TAPL (Trustul Alimentaţiei Publice 
Locale). 

La Sfatul popular preşedintele lipsea, era plecat la raion. 
(Mai târziu aflase că era plecat tocmai în legătură cu 
schimbarea aceasta de preşedinţi, că el nu voia să fie 
schimbat şi că se dusese să protesteze sau să se roage să 
nu fie schimbat; bineînţeles că fusese sfătuit să se întoarcă 
în sat şi să-şi vadă de treabă, ceea ce el însă nu făcuse, 
după cum se va vedea.) Petre Sterian găsi pe activistul de la 
Sfatul popular raional, pe care preşedintele raionului i-l 
dăduse să-l însoţească după ce Sterian se prezentase acolo. 
Se duse apoi la Bufet şi ceru nişte salam şi o sticlă de bere. 
I se făcuse foame. Bufetul era plin de ţărani. După câtva 
timp, observă că unii treceau pe lângă el şi rosteau: „O să 
stea şi el două-trei săptămâni şi o să plece, îl gonim noi de- 
aici.” Dar nu înţelese despre cine era vorba. Tot timpul foiră 
pe lângă el, intrând şi ieşind, aceste căciuli şi izmene 
ciudate, şi văzu şi câteva şepci, printre care unele îl salutau 
cu un soi de jenă. „Uite, parcă ziceau, ai în vedere că te 
salutăm. Nu cu toată mâna, dar te salutăm!” Până seara nu 
se mai întâmplă nimic. Preşedintele continua să lipsească. 

Dormi în casa de oaspeţi. A doua zi după-amiază veni 
secretarul raionului de partid şi avu loc schimbarea oficială 
a preşedintelui. Şedinţa se ţinu cu deputaţii locali şi 
organizaţia de bază, la sediul organizaţiei, în clădirea 
Sfatului popular. 

Cineva puse din capul locului o întrebare şi răspunse 
chiar secretarul, confirmând, da, chiar aşa era, cum credea 
tovarăşul acela că nu este, faptul nu trebuia să producă 


asupra nimănui nicio tulburare, deşi la prima vedere ar fi 
putut să producă: era o hotărâre a partidului. Apoi noul 
preşedinte ţinu un scurt discurs, în care spuse foarte net că 
pe el n-o să-l împiedice nimeni să-şi îndeplinească sarcina 
pentru care a fost trimis şi n-o să plece în două-trei 
săptămâni, cum le-ar plăcea unora. 

Avea să afle mai târziu de la ţărani că şedinţa aceasta nu 
s-ar fi desfăşurat aşa cum ştia el, ci oarecum altfel. 
„Tovarăşi, cică ar fi zis secretarul deschizând şedinţa, ştiţi 
care e rostul adunării ăsteia?” Unii au zis ştim, alţii au zis 
nu ştim. „Rostul şedinţei ăsteia este: decăderea comitetului 
executiv şi înlocuirea lui cu tovarăşul.” Atunci s-a ridicat 
unul şi a pus întrebarea: „Păi cum dracu', măi, tovarăşe, 
aşa, de sus în jos?” „Da, tovarăşe!” a răspuns secretarul. 
Asta era tot, la asta s-ar fi rezumat toată şedinţa. 

În ziua următoare îşi începu activitatea chiar din primele 
clipe când se apropie de clădirea Sfatului. Îl întâmpinară 
nişte inşi cu nişte priviri neclintite, tăcute şi lucioase. Erau 
patru şi veniseră de dimineaţă, cu noaptea-n cap, aşteptau 
pe băncile de lemn din faţa clădirii şi se ridicară în picioare 
la ivirea noului preşedinte. 

— Cu cine aveţi treabă? îi întrebă Sterian. 

— 'Tovarăşe preşedinte, cu dumneata! zise unul dintre ei. 

Sterian le întoarse spatele şi le făcu semn să vină după el. 
În birou nu erau scaune, preşedintele ieşi afară şi intră la 
secretar, acelaşi secretar, cel nou nu se prezentase încă, şi îl 
întrebă unde se pot găsi nişte scaune, să i se aducă nişte 
scaune în birou. Secretarul, un ins bătrân, cu ochelari, „un 
om de paie”, se ridică fără să spună nimic şi plecă să caute 
ceea ce i se ceruse. 

— Stăm şi în picioare, zise unul dintre cei patru când 
preşedintele se întoarse. Tovarăşul Ciupuligă nu stătea cu 
nimeni de vorbă pe scaun, adică el stătea pe scaun, iar tu, 
care veneai la el, stăteai în picioare. 

— Poarte rău, zise Sterian, de ce l-aţi învăţat aşa? 
Secretarul intră cu câteva scaune. Ei, zise Sterian, despre 


ce e vorba? Şi-şi scoase pachetul de ţigări din buzunar şi 
dădu să-şi aprindă o ţigară. Se uită însă la ţărani şi întinse 
pachetul peste birou. la să fumăm întâi, sau nu fumaţi? 

Ţăranii nu se grăbiră să se servească. Se uitau la pachet 
dintr-o parte, ca şi când ar fi reflectat dacă era sau nu cazul 
să se atingă de el, parcă ar fi vrut să spună că ei nu sunt 
fumători şi e păcat să strice ţigările degeaba. Îşi vârâră 
totuşi degetele şi traseră câte o ţigară. 

— Un lucru trebuie să ştiţi, le spuse Sterian cu o voce 
fără tocmeală, eu sunt un om păţit, nu-mi place minciuna. 

Ei rămaseră ţepeni pe scaunele lor, parcă nici nu auziră. 
Nu-şi luară însă ochii de la acest om matur, mai în vârstă 
decât ei, cărunt la tâmple şi puţin cărunt şi în mustaţa lui 
deasă, cu vârfurile răsucite în sus... Parcă îl întrebau: „Ştii 
tu oare să faci dreptate? îi cunoşti pe ţărani, să te descurci 
cu ei? Noi o să-ţi spunem acuma ceva, dar o să înţelegi, o să 
ne crezi?” Pline de speranţă, dar pregătite şi pentru 
dezamăgire, privirile lor întârziară, lucioase şi neclintite, 
măsurându-l pe necunoscut îndelung. Apoi începură să 
vorbească. 

Îşi spuseră întâi numele: erau fraţii Fane şi verii Dinică. 
Şi spuseră în puţine cuvinte şi de ce veniseră. Fuseseră 
trecuţi toţi, de către fostul preşedinte, în categoria 
chiaburilor, vânduseră oile şi caii şi încă mai trebuia să 
vândă ca să poată preda cotele stabilite pentru chiaburi. Li 
se distrugeau gospodăriile. Fane Marin şi Dinică Dumitru 
erau membri de partid; Dinică fusese voluntar contra 
nemților, luptase în Tatra. 

— Ai fost chiar voluntar? îl întrebă Sterian. 

— N-am fost singur, răspunse Dinică, ca şi când s-ar fi 
justificat, am fost trei inşi d-aici din sat: eu, Gheorghe al lui 
Bunoaica şi alde Strătilă, am făcut armata împreună, la 
artilerie. Gheorghe a rămas pe-acolo, şi-a dat viaţa! Mai 
bine a făcut!... 

Preşedintele parcă nu auzi încheierea deprimată, reluă 
întrebările, el voia să înţeleagă de ce fuseseră trecuţi la 


chiaburi. Când se întâmplase faptul? Nu demult. „Acuma 
recent” ziseră ei. Cum adică, Dinică Dumitru, care a luptat 
voluntar, membru de partid, de ce n-a ridicat problema în 
organizaţie? Era chiabur într-adevăr? Nu, fusese trecut 
conform unui ordin, zice-se, venit de la raion, care 
considera pe toţi meseriaşii comunei chiaburi. Erau mici 
meseriaşi, dulghereau, se pricepeau la roţi de căruţe, la 
montatul unui acoperiş sau la punerea unei ferestre... Nu 
credeau că există un asemenea ordin! Atunci, zise Sterian, 
pentru ce n-au ridicat chestiunea în organizaţie? Fane 
Marin răspunse: 

— Am ridicat-o eu, dar ce folos? Au ei acuma un punct 
nou, păciuitorismul! 

— Poftim? făcu Sterian. 

— Au ei acuma un punct nou, păciuitorismul. M-au băgat 
la punctu ăsta şi mi-au închis gura! 

— Eu am făcut contestaţie, zise celălalt Fane. Am venit şi 
am întrebat ce e cu contestaţia mea. Nici n-a vrut să stea de 
vorbă, mi-a spus pe urmă secretarul că au băgat-o la dosar, 
considerând-o anonima, ca unul care nu mi-am predat 
cotele. 

— Păciuitorism, anonimă, rosti fostul cazangiu, supărat, 
mie să-mi spuneţi clar de ce v-a trecut la chiaburi şi de ce, 
dacă v-a trecut, nu v-aţi dus la forurile superioare să 
reclamaţi. 

Se auzeau glasuri pe coridor şi Sterian îşi îndreptă 
atenţia într-acolo. O voce puternică se distinse: 

— Ce e, Vasile, ce căutaţi aici? la nu mai sprijiniți pereţii 
ăştia degeaba şi duceţi-vă acasă, ce dracu' v-aţi adunat aici? 

Uşa se deschise apoi cu o mişcare energică, obişnuită s-o 
deschidă în felul acesta, şi în biroul preşedintelui apăru un 
ins voinic, cu un baston în mână, cu şapcă şi într-un costum 
de stofa deschisă, cu dungi, cu cămaşă cu guler răsfrânt. Se 
apropie de biroul lui Sterian şi aruncă o privire celor patru, 
care stăteau nemişcaţi pe scaune. 

— Ia ieşiţi, bă, niţel afară, le zise. 


Poruncise neglijent, cu o mişcare a capului. Luă scaunul 
de sub unul din ei, îl ridică în aer şi se aşeză alături de 
Sterian. 

— leşi, bă, afară, Dinică, ce paştele mă-tii mai aştepţi? 
zise insul cu o furie calmă, puţin absentă. 

Privirea fostului voluntar se albi. Nu se supuse ordinului. 
Atunci insul se ridică în picioare, îl apucă pe Dinică de guler, 
merse cu el spre uşă, o deschise şi îl dădu afară. 

— V-aţi luat-o în cap, unde ăsta nu ştie cine sunteţi? 
Afară! 

Sterian îl măsură liniştit. Necunoscutul se prezentă şi 
zise: 

— Eu sunt tovarăşul Ciupuligă, preşedintele Sfatului 
popular. 

Sterian se ridică de la birou şi ieşi. Voluntarul din Tatra 
stătea pe coridor şi aştepta. 

— "Treci în birou, zise Sterian. Apoi se adresă celor de pe 
coridor: cine are ceva cu mine să aştepte, eu sunt 
preşedintele Sfatului popular, tovarăşul Ciupuligă nu mai 
are nicio atribuţie la sfat, e un cetăţean ca oricare dintre 
dumneavoastră. Unde e paznicul? 

— Ordonaţi! se auzi o voce. 

— De aici înainte tovarăşul Ciupuligă nu mai are voie să 
intre în birourile Sfatului fără să m-anunţi pe mine, porunci 
fostul cazangiu. Du-te şi dă-l afară! 

Între timp însă, Ciupuligă auzise ce se spunea despre el 
pe coridor şi se grăbi să iasă singur. Nimeni nu înţelese ce 
voia. Această întâmplare, spre uimirea lui Sterian, nu avu în 
sat niciun ecou. Se întoarse înăuntru şi îi rechemă pe cei 
patru şi îi ascultă mai departe. 


XI 


Fe fel de ordin o fi primit acest Ciupuligă de la raion? E 
posibil să existe un astfel de ordin?” se întrebă după ce 
termină cercetările cu fraţii Fane şi verii Dinică. 

În dimineaţa celei de-a patra zi ceru la telefon Sfatul 
raional, pe tovarăşul preşedinte. Nu-l găsi însă, era pe 
teren. Petre Sterian rămase câteva clipe tăcut. „Să-l întreb 
pe Anghel, îşi spuse. Dacă e un ordin general, trebuie să-l fi 
primit şi el, şi o să-mi spună.” 

— Raionul Olteniţa poţi să obţii? 

— Da. Cu cine doriţi? zise telefonista. 

— Cu secretarul Sfatului, tovarăşul Anghel Sterian. 

Telefonista vâri nişte fişe şi începu, cu voce nazală, să 
ceară raionul Olteniţa. Preşedintele se întoarse în birou şi 
începu să se uite pe fereastră. În curtea vecină cu Sfatul 
începu să ţipe un groştei. Un ţăran cu o muiere îl 
răsturnaseră cu burta în sus, în timp ce un altreilea îi făcea 
ceva, între picioarele din urmă, lucrând acolo cu un cuţit. 
Guiţatul crescu în intensitate şi puse cu totul stăpânire pe 
aerul liniştit ca o apă din împrejurimi. Sterian îşi astupă 
urechile. Se produse însă brusc o eliberare şi guiţăturile 
încetară. Țăranul cu cuțitul ţinea în mână două ouă vii, pe 
care le înfăşură apoi într-un jurnal. Telefonul ţârăi. 
Preşedintele ridică receptorul. 

— Anghele, tu eşti? întrebă. Cu tovarăşul secretar 
Sterian! 

Nu era Anghel. I se spuse că tovarăşul nu mai îndeplinea 
această funcţie de vreo zece zile, era mutat în altă parte. 
Unde? 

— Nu ştim, tovarăşe. 

Fostul cazangiu închise şi începu să se uite iarăşi pe 
fereastră. „Ce s-o fi întâmplat? se întrebă. Unde l-or fi 
trimis? Trebuie să mă duc pe-acasă să văd ce-o fi şi să-mi 
aduc şi nişte rufărie...” 

Dar întrebările acestea nu mai găseau în el niciun ecou, 
şi gândul că Anghel iar o fi făcut ceva şi că de astă dată o fi 


fost sancţionat nu mai stârni în el nicio preocupare. Îl 
iertase pentru felul îngâmfat cu care îl primise când se 
dusese să se sfătuiască după plecarea de la Ateliere, dar 
odată cu iertarea, vechea lui dragoste şi părtinire pentru 
copilul lui cel mai mare, care îl ajutase când Vale şi 
Constanţa erau mici şi o duceau greu, nu mai reizbucnise 
cu putere sporită ca altădată şi soarta lui Anghel ca activist 
social îl lăsa acum aproape indiferent. 

leşi din birou, intră în cel al secretarului şi îi spuse că 
mâine, duminică, pleacă la Bucureşti; se va întoarce mâine 
seară sau poimâine dimineaţă. Traficul de călători până la 
Bucureşti era deservit de autobuze mereu supraîncărcate 
cu ţărani şi nu te mai puteai mişca de ei, erau veşnic pe 
drumuri, ocupau locurile cu tot soiul de boarfe, cu păsări şi 
baloturi, cu unelte de tot felul, tot soiul de legături, de saci 
în care se mişca ceva moale şi cald sau care, dimpotrivă, îţi 
striveau genunchii parcă cu pietre de moară, sau cu fiare 
groase, ascuţite şi tari. Petre Sterian călători în picioare tot 
timpul şi ajunse acasă obosit. 

— Nu mai sunt tânăr, Rodico, spuse el cu privirea lui 
naivă, care aştepta o dezminţire. 

— Vrei să încui casa şi să vin cu tine acolo? zise mama. 
Mă gândesc la Constanţa, o să-mi fie greu să mă duc s-o văd 
tocmai de acolo; altfel aş veni chiar acum cu tine. Vale tote 
plecat. 

— Ce e cu Constanţa, îi e mai bine? 

— Nu, zace! Abia vorbeşte când mă duc pe la ea... Azie 
duminică, mergi şi tu s-o vezi? 

— Da, merg şi eu. A telefonat cumva Anghel? Ce-o fi cu 
el? Mi s-a spus de acolo că nu mai e la Olteniţa de zece zile. 

Mama nu răspunse. 

Era ora unu şi era foarte cald. Sterian se culcă pe sofa. 
Ea îi pregăti o cafea şi îl lăsă singur, să răsfoiască ziarele şi 
să fumeze. Se duse în bucătărie şi pregăti un pachet. 
Rămase după aceea câteva clipe lungi pe un scaun, cu 
braţele în jos. Anghel fusese scos din funcţie şi trimis la 


Ateliere, la tâmplărie, pe care o părăsise cu şapte ani în 
urmă. Primise vot de blam cu avertisment, iar nevastă-sa, 
Filomiţa, era anchetată. Cu trei ani în urmă, când se 
expropriaseră complet moşiile, fusese numită şefa a 
comisiei de inventariere a unui conac şi era bănuită că ar fi 
sustras de acolo covoare şi mobilă. Anghel venise ieri pe aici 
şi îi spusese totul, voia să divorţeze. Dar nu din pricina ei 
fusese el scos de la Sfatul raional Olteniţa. 

Se ridică de pe scaun şi intră în sufragerie. Petrică 
adormise cu ziarul pe piept. Apucă uşurel ziarul, îl dădu la o 
parte, îl strânse, se duse în bucătărie şi îl vâri în sacoşa 
pregătită pentru Constanţa. Se întoarse şi se uită din nou la 
el. Destins, bărbatul ei dormea într-o adâncă nemişcare. Nu 
mai era tânăr, era adevărat, dar în ochii ei el rămăsese la fel 
ca atunci când îl văzuse întâia oară, intrând în sala aceea de 
bal în costumul acela elegant care nu era al lui. De atunci se 
simţea atât de bine cu el, în ciuda a aproape treizeci de ani 
de viaţă dusă împreună, încât adesea o copleşea 
îngrijorarea că zilele ei au fost atât de norocoase, că poate 
de aceea suferea acum fata ei în spital şi de aceea băiatul ei 
cel mare era atât de neînfrânat. Fiindcă suferinţa venită din 
afară nu lasă urme, iar de cea dinăuntru, din casă, el o 
ferise. Copiii însă, Anghel şi Constanţa, nu păreau să-i 
semene lui, ci ei, şi pe cel mare nu-l putea feri nimeni, iar 
pe Constanţa ar fi putut-o feri, dar nu avusese noroc... 

leşiră amândoi o oră mai târziu din casă şi se îndreptară 
spre staţia de tramvai. Căldura copleşea oraşul, 
paralizându-i mişcarea lui de păianjen. Adierea vântului, 
totdeauna prezentă pe întinderea câmpiei în mijlocul căreia 
cu multe sute de ani în urmă un cioban se instalase, 
întemeind aici oraşul, era respinsă acum de zidurile înalte şi 
cenuşii de beton-armat şi totul ardea: barele tramvaielor, 
asfaltul trotuarelor, carcasele maşinilor, clanţele uşilor, 
Chiar şi monezile din buzunar erau calde şi ude de 
transpiraţie. Tramvaiul icnea la opriri, lipsit parcă de viaţă. 
Pe trotuar, treceau femei în rochii uşoare, cu umerii goi. 


Spitalul se afla în extremitatea cealaltă a oraşului. După 
aproape o oră de mers, tatăl şi mama urcau scările 
pavilionului în care era internată Constanţa. Fostul 
cazangiu se miră de mărimea acestui spital, parcă ar fi 
intrat într-o cetate a cărei existenţă nici măcar n-o bănuise. 
Nu cunoştea suferinţa pricinuită de boală, fusese bolnav 
numai când era mic, de scarlatină, la şapte ani, iar la zece, 
de ceva în legătură cu maţele şi uitase totul. Scarlatina o 
luase de la Toma. Mama lor făcuse pâine şi o pitise cu grijă, 
să nu dea ei de ea; erau la sfârşitul bolii, şi se ştia că dacă 
copiii mănâncă pâinea caldă, boala se întoarce. Toma 
descoperise pâinea după miros, se târâse de la locul lui, aşa 
slăbit cum era, şi se întorsese cu o felie mare. 

Mâncaseră amândoi şi „fuseseră să moară”, cum spunea 
mama. Boala maţelor a fost mai veselă: îl dureau, nu mai 
putea merge, era „surpat”. Şi îl vindecase bunica, îi pusese 
pe burtă o cutie de chibrituri cu patru lumânări aprinse, 
lipite de ea, şi peste această cutie venise cu o oală de 
pământ şi i-o aplicase pe burtă ca o ventuză! Dar ce 
ventuză! Când i-a desfăcut-o, după vreo jumătate de oră, de 
sub oală au ieşit un şuierat şi un pocnet... Cu astfel de 
amintiri despre suferinţa pricinuită de boală fostul cazangiu 
nu era în stare să-şi înţeleagă fiica, pe care în sinea lui nici 
măcar n-o considera bolnavă, ştia doar atât, că ea trecea 
acum printr-o perioadă grea, ca orice femeie căreia nu-i 
reuşise prima căsătorie, şi mai mult decât atât nimic, 
oboseală şi slăbiciune. Dar astea nu sunt boli! 

— Tanţa, şopti el când o văzu (Constanţa era doar foarte 
palidă), cum ai ajuns tu să slăbeşti aşa, ce s-a întâmplat cu 
tine? De ce nu te ridici tu din pat să mergi cu mine la aer, 
cum se poate să stai tu aici în chilia asta, când tu n-ai nimic? 

Ea îşi întoarse spre uşă privirea de la părinţi şi nu zise 
nimic, şi nimic, cât stătură ei, nu-i stârni interesul, iar când 
mama îi arătă ziarul pe care i-l adusese şi îi spuse că figura 
într-o listă de profesori şi învăţători cărora printr-un decret 
li se acordase titlul de „emeriţi”, se strâmbă cu indiferenţă, 


ca şi când n-ar fi înţeles rostul acestor titluri. Se miră doar 
la un moment dat: 

— Ce scrie Vale în plicul ăla aşa de voluminos? 

— Nu vrei să citeşti? zise mama. Îţi scrie şi el, îţi spune ce 
mai face! 

Ea nu răspunse îndată. Se uită iar spre uşă, cu ochiiei 
umflaţi, ca şi când ar fi tot aşteptat să intre cineva la ea şi 
nu mai intra şi de aceea era tăcută cu părinţii, după care 
puse mâna pe plic şi îl vâri în noptieră. 

— Dacă l-ai adus, lasă-l! zise. 

Abia după ce plecară află fostul cazangiu de la soţia lui — 
ea nu vrusese să-i spună înainte, ca să poată să fie senin cu 
Constanţa - că Anghel fusese sancţionat şi trimis la munca 
de jos, iar soţia lui era sub anchetă, şi spre uimirea ei el nu 
zise decât atât: „Ce putem noi să-i mai facem? Ani de zile a 
primit avertismente, şi ce să-i facem noi dacă n-a vrut să 
ţină seama?” 


XII 


Cateva săptămâni după istoria în care tânărul 
Arvanitache îşi implicase sora şi părinţii şi Gabi se arătase 
neliniştit de legătura lui temându-se să nu fie părăsit, Mimi 
îşi reveni cu totul şi pierdu, fără să-şi dea seama, poziţia cea 
mai potrivită şi mai avantajoasă pe care ar fi putut-o avea 
faţă de Gabi dacă ar fi ştiut să păstreze multă vreme 
ascunse sentimentele care o stăpâneau. Fiindcă atâta timp 
cât el crezuse că legătura este ameninţată, fusese atent şi 
plin de grijă cu ea, dar apoi, treptat, această atenţie şi grijă 
îl părăsiră ca şi când nici n-ar fi fost ale lui vreodată, deşi ea 
continuă să nu scoată un cuvânt cu privire la fratele ei. Gabi 


înţelese că de fapt toată îndârjirea ei neagră din ziua aceea 
nu-l atingea deloc pe el, ci era îndreptată împotriva 
altcuiva, probabil a situaţiei în care fusese pusă sau poate şi 
a cuiva anume, dar dacă ea nu mai vorbea, n-avea de ce să-l 
mai preocupe: descoperind acest lucru, Gabi aşteptă liniştit 
ca starea aceasta a ei să-i treacă de tot, şi într-adevăr aşa 
se şi întâmplă, iar el reveni la felul lui de a fi anterior. Dar 
cum să-şi fi putut ea păstra sentimentele care o copleşiseră 
în cele două daţi când el se simţise ameninţat, o dată în 
noaptea aceea ciudată când ea plânsese ore întregi, şi a 
doua când nu scosese nicio lacrimă, deşi fratele ei era în 
primejdie? Trebuia să uite totul fiindcă nu putea trăi cu 
sentimentele pe care i le stârnise fratele ei prin purtarea 
lui. Nu ştia de ce fusese arestat, dar bănuia că vanitatea lui 
ascunsă, care pesemne că era atât de mare încât nimic nu 
răzbătea la suprafaţă, îl vârâse iar în cine ştie ce istorie de 
genul celei care îl îndemnase odată să se sinucidă, când era 
elev, şi o căutase deci în felul ăsta cu lumânarea şi o păţise. 
Şi că nu ţinuse seama de nimic, de mama lui, de asta nu 
avea decât să se lamenteze mama, fiindcă ea îi încurajase şi 
hrănise această vanitate, dar ea, sora lui, îl hrănise de-a 
binelea, îi dăduse mâncare gătită şi câştigată prin munca ei, 
îl îmbrăcase şi ţinuse cu salariul ei, şi el ar fi trebuit să ştie 
că, dacă n-ar fi fost ea, toată familia, în cap cu el, ar fi prăjit 
cartofi pe un godin în cine ştie ce odaie sordidă în care i-ar 
fi aruncat lupta pentru existenţă care în aceste timpuri era 
atât de necruțătoare. Şi ce se alesese din toţi aceşti ani în 
care numai grija şi atenţia ei fuseseră treze? Să fie arestată 
şi dusă la miliţie şi ameninţată să-şi piardă postul fiindcă 
era el mândru din fire şi mândru datorită educaţiei date de 
mama? Dacă vrea să se sinucidă, să se arunce cu capul în 
jos de la un etaj, iar nu să-şi târască sora acolo unde ea nu 
vrea să meargă. Ca să nu-l urască, se străduise din 
răsputeri şi izbutise să-l uite. Şi într-adevăr, în acele zile 
Gabi se micşora parcă şi el în ochii ei, dar apoi creştea la loc 


şi ea se purta cu el fără să poată ascunde acest flux şi reflux 
al sentimentelor. 

Se înţeleseseră că trebuie aşteptat câtva timp cu 
căsătoria, să-şi revină mama ei de pe urma istoriei cu Dan şi 
să se familiarizeze cu ideea că fata ei va avea un bărbat; în 
toamnă, după căsătorie, urma să se mute la părinţii ei. Între 
timp însă, Mimi îi spuse tânărului că a rămas însărcinată şi 
că n-are de gând să-şi întrerupă sarcina. 

— Înainte de căsătorie, Mimi? o întrebă Gabi, derutat. 

— Ce importanţă are asta, Gabi? Doar ne vom căsători! Şi 
pe urmă, eu nu pot să ştiu (cine poate să ştie?) cât timp şi 
de cine depinde ca o femeie să rămână de mai multe ori 
însărcinată. După ce o să am un copil, atunci o să pot să fac 
ce vreau, să mai fac sau să nu mai fac altul, dar până atunci 
există riscul să ajung, printr-un accident, o femeie stearpă, 
şi asta nu vreau. 

Pentru întâia oară de când se cunoşteau, Gabi se 
posomori şi o întrebă, aruncându-i o privire întunecată: 

— Ce e asta ce-ai spus tu, că n-ai de gând să mai 
întrerupi sarcina? Când ai mai întrerupt-o? 

La rândul ei, fata se întunecă şi ea, nu-i răspunse îndată. 
Rosti însă imediat după această tăcere, ca şi când hotărârea 
de a-i face dezvăluirea se luase singură: 

— Nu în timpul scurtei mele căsătorii, care s-a soldat cu 
un eşec şi despre care nu ţi-am spus nimic, Gabi, ci la o lună 
după ce ne-am cunoscut noi doi. Şi adăugă cu aceeaşi voce: 
Noaptea aceea când am plâns eu. În noaptea aia în corpul 
meu era o rană, scosesem afară „fructul iubirii” noastre şi 
mă apucase spaima că o să ajung să înmulţesc şi eu cu una 
numărul femeilor care din vina lor nu vor mai fi mame. 
Decât să mai petrec o noapte ca aia, mai bine fac un copil 
de fată mare! 

Şi pronunţând aceste cuvinte, vocea ei căpătă un timbru 
care parcă mai aducea şi acum adieri din acele ore târzii 
ale acelei nopţi de care ea se speriase atât de rău. Gabi nu 
mai spuse nimic timp de câteva minute. Se aflau la el acasă, 


se pregăteau să iasă, s-o conducă pe ea şi, deşi era gata de 
plecare, el întârzia, cu fruntea în pământ, în fotoliul în care 
de obicei stătea ea, adunându-şi în întregime în el corpul ei 
Mic, cu picioare cu tot. Mimi se pieptăna acum în oglinda 
mare a dulapului şi părea foarte prinsă de această 
îndeletnicire, nu observă privirea neclintită pe care, după 
câtva timp, şi-o aţinti Gabi asupra ei. 

— Eşti chinezoaică, zise el, de ţi-e frică aşa să nu rămâi 
fără copii? Numai la chinezi am auzit că o femeie care nu 
face copii sau face numai unul sau doi nu mai iese toată 
viaţa din casă. 

Acum, că ştia motivul plânsului ei din noaptea aceea, 
prinsese glas şi o lua peste picior. Gândul că în curând el, 
Gabi, va avea un copil i se părea nepotrivit, ceva cu totul 
străin, năstruşnic, şi în orice caz nu al lui, în sensul că nu 
numai că nu-i simţea nevoia, dar nici aşa, în general, nu se 
simţea prea aproape cu înţelegerea de acest fenomen care 
face ca dintr-un om mare să iasă unul mic de tot, chiar din 
fiinţa lui fizică, şi de asta să trebuiască pe urmă să te ocupi, 
să-i dai un nume, să-i cumperi haine pe dimensiunile lui, să-l 
duci la doctor dacă îl doare burta şi aşa mai departe, cu 
foarte mici deosebiri decât dacă ar fi vorba de unul mare. 
Practic, asta ar fi ca şi când cu voia ta ai primi să-ţi intre 
cineva străin în casă şi tu să începi să-l serveşti, să te bagi 
slugă la el. Fiindcă nu se vedea cum o astfel de fiinţă mică 
îşi putea da seama câte faci pentru ea şi măcar să-ţi fie 
recunoscătoare şi să dea din coadă când îi aduci de 
mâncare, cum ar face un căţel, din contră, poate să 
înceapă, drept mulţumire, să urle şi să nu te lase să dormi 
nopţi în şir. Fireşte, există copii, cum există şi bătrâni, dar 
copiii ăştia ar trebui... în sfârşit, să-i facă cine vrea, dar el, 
Gabi, nu înţelegea să i se aducă unul în grijă chiar dacă 
aducătoarea era o fată ca Mimi, la care el ţinea şi cu care 
voia să se căsătorească. 

— Faci copii, înţeleg, continuă el, dar asta mai târziu, 
încolo, pe la patruzeci, cincizeci de ani! 


— Sunt mai bătrână decât tine, Gabi, am douăzeci şi şase 
de ani, zise ea continuând să se aranjeze în oglindă. Când 
aveam douăzeci şi trei, ca tine, nici eu nu înţelegeam cum e 
cu copiii şi nici acum nu înţeleg mai mult decât că mi-e frică 
să nu-i mai pot face mai târziu. Atât, mi-e frică şi gata, nu-ţi 
spun mai multe, fiindcă tot n-ai să înţelegi. 

— De ce să nu înţeleg? 

— Aşa, pentru că n-o să înţelegi. 

— Ba o să înţeleg perfect, protestă el cu un glas care 
respingea ca absurdă ideea că există lucruri pe care un om 
le poate înţelege şi altul nu, datorită unei diferenţe 
oarecare de ani. Ce e de neînțeles aici? Ţi-e frică să nu mai 
poţi face, înţeleg perfect, repetă el. Dar tu nu înţelegi că n- 
are de ce să-ţi fie frică? Atâtea femei fac copii la treizeci şi 
la treizeci şi cinci de ani, şi chiar la patruzeci, de ce tocmai 
tu n-o să mai faci? 

— Aşa, pentru că atunci n-o să mai vreau eu, răspunse 
femeia şi nu mai dădu nicio explicaţie, ca şi când ar fi 
premeditat anume să-l pună înaintea unui lucru pe care el 
nu-l înţelegea. 

— De ce n-o să mai vrei tu? întrebă el într-adevăr 
nedumerit. 

— Ei vezi, sublinie ea oprindu-se din pieptănat şi 
îndreptându-se spre capul divanului, pe marginea căruia se 
aşeză, cu privirea sticlind parcă de o abundență de hotărâri 
mai mici care o susțineau din toate părţile în hotărârea ei 
unică şi mare, vezi că nu înţelegi! 

— Ce nu înţeleg? 

— Că tot aşa cum eşti tu acuma străin de ideea de a avea 
un copil, tot aşa pot să fiu şi eu mai târziu. Vezi că nu 
înţelegi? 

— Şi ce-ţi pasă, zise Gabi, dacă o să fii străină, o să fii 
străină, nu văd ce trebuie să înţeleg şi nu înţeleg. 

— O să-ţi spun eu mai târziu ce nu înţelegi, dacă nu 
cumva o să înţelegi şi singur între timp. 


— Ce-o fi aici de neînțeles?! exclamă Gabi cu nepăsare, 
adresându-se pereţilor. Era totuşi iritat, încât, văzând că ea 
nu-i răspunde, continuă: Măcar aşteaptă până ne 
căsătorim, ce-o să se spună de tine la birou când o să te 
vadă... La birou şi, în general, cum o să mergi aşa, cu burta 
ţuguiată! 

—  Stăpâneşte-te, Gabi, se rugă ea cu blândeţe 
posomorâtă, măsoară-ţi cuvintele. Ştii că eu nu sunt 
cicălitoare, nu-mi place nici să mă supăr pe bărbatul la care 
ţin, dar nici el să nu se amestece în treburile mele, dacă nu 
le înţelege. Pot să ţin la tine şi aşa, nu te înghesui în sufletul 
meu. Dacă mie nu-mi pasă de ce-o să se zică în dreapta şi în 
stânga, nu văd de ce ţi-ar păsa ţie, care eşti bărbat şi n-o să 
ţi se vadă nimic ţuguiat. 

Avusese o astfel de voce pronunţând ultimele cuvinte, 
încât se vedea cât de colo că ea scontase să-l înveselească, 
să-l audă râzând de ultima ei remarcă. Dar el nu râse şi nu 
se înveseli, parcă nici nu auzi ce spuse ea, cu toate că 
sensul imediat al cuvintelor nu-i scăpa. 

— Dacă o să ne căsătorim, o să se spună că n-a fost 
copilul meu, zise el într-un fel neaşteptat. 

— Ce-ţi pasă ţie, Gabi, exclamă ea în aceeaşi clipă, semn 
că ghicise de la început că el o să spună asta, din moment 
ce tu ştii că e altău, ce-ţi pasă de ce-o să se spună? 

— Cum să nu-mi pese, zise el deodată, parcă revoltat că 
se putea concepe să nu-ţi pese de ce s-ar spune într-o astfel 
de situaţie, îmi pasă, cum să nu-mi pese, ţie nu ţi-ar păsa în 
locul meu? 

— Mie nu-mi pasă în locul meu, dar într-al tău! exclamă 
ea veselă, în timp ce Gabi nu se însenina deloc şi nici nu 
părea să înţeleagă ce motive ar avea ea în plus să-i pese 
mai mult decât lui şi să fie veselă că totuşi nu-i păsa. 

Şi în clipa următoare plutiră parcă în odaie şi rămaseră 
în aer şi în auzul a amândurora, neconsumate, cuvintele des 
folosite îmi pasă, nu-mi pasă, care coborâră apoi între ei ca 
o dificultate misterioasă: rămaseră tăcuţi în acelaşi timp şi 


se priviră cu nelinişte, ca şi când cineva le-ar fi luat graiul 
sau ca şi când şi-ar fi dat seama că cel dintâi care va vorbi 
acum va purta pentru totdeauna răspunderea pentru tot 
ceea ce avea să urmeze. 

— Ei, de ce ai tăcut, Gabi? zise în cele din urmă femeia, 
reîntorcându-se parcă înstrăinată după acest larg ocol în 
jurul existenţei lor impalpabile. 

— Ba n-am tăcut deloc, răspunse Gabi muiat, cu o voce 
care mai mult simula că n-a observat că s-a petrecut ceva 
decât că era aceeaşi dinainte. Sigur că ai dreptate că ţie ţi-e 
mai greu decât mie, dar de ce să-ţi fie greu şi ţie? 

Se speriase de tăcerea aceea care intervenise, şi acum îi 
dădea dreptate. Într-un mod ciudat, el venea aproape de ea 
până la uitarea de sine, dar numai dacă ea îl speria cu 
gândul pierderii ei, al despărțirii. Cu spaima aceasta fusese 
cucerit din prima clipă, când ea, după declaraţia lui acolo, 
în birou, îi ceruse să plece, adică să se ducă în concediu, să 
nu mai vină la ea, să dispară, să nu mai fie nimic între ei doi. 
Cum să nu mai fie nimic? citise ea atunci întrebarea 
îngrozită în privirea lui arzătoare. 

Şi acum arăta cam ca atunci, neliniştit şi deodată blând şi 
aproape de ea, dându-i târcoale: ce s-a întâmplat, parcă o 
întreba, de ce glasul tău s-a întors din tăcerea lui cu un 
sunet atât de ciudat? Şi din nou ea pierdu, nu chiar în 
aceeaşi zi, ci o săptămână mai târziu, când un eveniment 
neaşteptat se abătu asupra ei, poziţia cea mai potrivită pe 
care o putea avea faţă de Gabi, neştiind, sau poate nefiind 
în stare, sau poate neplăcându-i să-şi reprime sentimentele, 
nedorind să ţină ea astfel în mâna ei cheia acestei legături 
şi să poată el, astfel, să rămână tot timpul aproape de ea. În 
ziua aceea însă, la întrebarea lui de ce să-i fie ei greu să 
ţină copilul, ea îi răspunse mai departe că nu-i e greu deloc 
şi că nu-i pasă de nimeni, îi făcu adică o declaraţie 
sugerându-i că pentru ea el era totul şi nu mai dori să ştie 
de nimic, adică exact ce nu trebuia să-i spună lui Gabi 
pentru ca ea să devină totul pentru el. Dacă ar fi putut sau 


dacă şi-ar fi dat seama, ea n-ar fi trebuit să modifice nimic 
din poziţia lor iniţială, să fi rămas aceeaşi dinainte de a-l 
cunoaşte, fiindcă el se îndrăgostise de o femeie care în clipa 
aceea nu-l iubea, şi numai de o astfel de femeie putea el să 
rămână mai departe îndrăgostit. Tot ceea ce se petrecuse 
cu ea mai pe urmă, faptul că şi ea se îndrăgostise de el, nu 
trebuia alungat, dar trebuia ascuns, şi, cu cât mai multă 
pricepere, cu atât mai bine. Ea însă nu ştia sau nu voia să 
ascundă nimic, nu-şi dădea seama că o iubire nu e iubirea şi 
că aceea a lui Gabi purta pecetea clipei când se văzuseră 
prima dată: pornirea lui fulgerătoare şi nestăvilită pentru o 
femeie despre care numai el ştia ce văzuse la ea, şi ea nu 
trebuia să-şi bată capul să afle ce, ci să rămână aşa cum era 
atunci, cel puţin în aparenţă, şi nu doar pentru câtva timp, 
ci pentru toată viaţa. 

În epoci însă în care viaţa unei societăţi e mai mult sau 
mai puţin stratificată, în care marile schimbări s-au produs 
de mult şi generaţiile lasă moştenire una alteia valori 
morale şi materiale stabile, atenţia oamenilor asupra 
caracterului irepetabil al marilor acte ale existenţei lor 
individuale are la dispoziţie şi timpul şi răbdarea să aştepte 
şi să stăruie. Se moşteneşte ideea că eşti singurul 
răspunzător de împlinirea lor, marile tipare din afară 
neputând să te ajute decât cu echilibrul creat între 
generaţii şi mentalități. Un om însă îndrăgostit de o femeie 
al cărei dosar, de pildă, se încarcă exact în timpul în care 
urmează să se decidă dacă va avea sau nu loc întemeierea 
unei noi familii nu mai poate avea sentimentul întreg că e 
răspunzător de împlinirea acestui act. Dosarul poate 
interveni făcând imposibilă căsătoria. Mimi Arvanitache ştia 
că al ei e încărcat cu istoria lui Dan, fratele ei, şi nu mai 
avea nici timpul şi nici răbdarea să stăruie asupra felului 
cum ar fi trebuit să se poarte cu ea Gabi ca să se poată 
mărita. Îl iubea şi nimic altceva nu mai avea loc să se 
strecoare în mintea ei pe lângă această iubire care 
acoperea totul, în ciuda faptului că nu se putea să nu simtă 


măcar instinctiv că acest dosar va slăbi, în conştiinţa lui 
Gabi, fără voia lui, în funcţie de rezultatul anchetei, care va 
fi trecut de asemeni acolo sentimentul lui de răspundere. 

Pe la mijlocul verii luă sfârşit istoria cu fratele ei, care 
însă pe ea n-o surprinse prea tare, ca şi când ar mai fi 
asistat la asta de nenumărate ori. Mai mult chiar, tocmai în 
perioada aceea găsi că e momentul potrivit să-şi anunţe 
părinţii de hotărârea ei categorică de a se mărita şi de a-şi 
aduce bărbatul acasă. lată ce se petrecu. 

Într-o dimineaţă, la birou, chiar după primul sfert de oră 
de la venire, cele două funcţionare din cuştile vecine o 
găsiră pe şefa şi prietena lor plângând. Nu le plăcu deloc 
cum arăta şi se îngrijorară: ce i se întâmplase? îngălbenise 
rău, se uita în gol şi lacrimile îi curgeau şiroaie, pătându-i 
obrazul. Era ca o mască vie zguduită de spasme. Părul ei 
negru, bine spălat, tăiat scurt şi pieptănat cu cărare într-o 
parte, rămânea neatins şi nestricat de durerea care îi 
deforma trăsăturile. O întrebară ce are. Ea le făcu semn cu 
mâna să iasă, s-o lase singură. După ce ele ieşiră, încetă să 
mai plângă, deşi paloarea i se accentua. După un sfert de 
oră de nemişcare, îşi aminti parcă de ceva, văzu telefonul şi, 
după ce îl contemplă câteva clipe, ridică receptorul şi formă 
un număr. 

— Mamă! Şi-acum ce e de făcut? 

Ascultă răspunsul, care fu scurt. Închise. Se ridică, ieşi şi 
intră în biroul din dreapta. 

— Drăguţo, şopti, şi vocea ei, cu acest drăguțo familiar 
(paloarea chipului îi făcuse între timp nasul şi urechile ca 
de ceară), sună neverosimil. 

— Spune, Mimi! 

— Dă-mi o ţigară. 

Se liniştise. Aprinse ţigara şi fumă parcă fără chef, ca o 
păpuşă. Din biroul ei se auzi telefonul. Se ridică de pe scaun 
şi ieşi. 

— Da, mamă!... La ce oră?... Bine! 


Şi închise. Venise la serviciu ca totdeauna, dar nu se 
aşezase bine pe scaun, şi primise un telefon de acasă. 
Dănuţ fusese executat, împreună cu o femeie care îi 
condusese (fiindcă fuseseră mai mulţi) aruncaseră, în seara 
zilei de 30 aprilie, o bombă într-o Alimentară, omorând şi 
rănind oameni. Era tot ce aflase mama. Acum îi spunea să 
vină la cimitir pe la ora unu. Închise telefonul şi ceru 
numărul interior al lui Gabi. 

— Nu ne putem vedea azi şi mâine, Gabi, zise, îmi face 
rău sarcina, şi doctorul mi-a prescris două zile de concediu. 
Poimâine îţi dau eu un telefon şi ne vedem... La revedere! 

Nu spuse nimănui nimic. Se duse la şeful serviciului, ceru 
o învoire şi plecă. A doua zi dimineaţă veni la birou şi nu 
scoase un cuvânt tot timpul. Paloarea însă începuse să i se 
atenueze, şi în zilele următoare dispăru cu totul. 

După ce doliul trecu, spuse deodată părinţilor că e 
însărcinată şi că are intenţia să se căsătorească imediat. 
Putea să-şi aducă bărbatul acasă? întrebă ea. Era ca şi când 
s-ar fi apărat astfel de noi evenimente şi părea decisă ca 
faptul să se producă înainte de a pleca în concediu. Erau la 
masă. Domnul Arvanitache, auzind-o, bolborosi: 

— Băiatul acela, care a venit în vizită... 

Doamna Arvanitache se uită la aerul de sub ochii ei fără 
să scoată un cuvânt. Stătea în capul mesei şi doar câteva 
clipe ascultă ce spunea fiica ei, apoi se servi mai departe şi 
continuă să mănânce ca şi când n-ar fi rostit nimeni nimic în 
prezenţa ei. Abia într-un târziu se opri cu furculiţa şi cu 
cuțitul în mâini, cu un aer gânditor. Expresia chipului ei 
sugera că acum va vorbi. Dar exact în clipa când tatăl şi 
fiica aşteptau s-o audă, mâna ei stângă, gălbuie, pătată de 
ani, părăsi furculiţa, se urcă spre ureche, vâri un deget în 
ea, zgudui astfel urechea, apoi reveni şi continuă să 
mănânce în tăcere. Se părea că moartea băiatului o 
zguduise atât de tare, că o lăsase neschimbată, şi numai 
astfel de reacţii nelalocul lor, cum era cea de azi când fiica 


ei anunţase o astfel de veste, arătau că nu e încă pe deplin 
lucidă. 

A doua zi dimineaţă, Mimi se sculă mai devreme şi, 
ferindu-se să facă zgomot, împachetă într-un geamantan 
uriaş o mulţime de rochii, taioare, pantofi şi rufărie 
măruntă. În alt geamantan, la fel de mare, vâri haine de 
iarnă, haine de blană, căciuli femeieşti demodate, cizme 
îmblănite, poşete, flanele de lână... încuie geamantanele de 
piele cu cheile lor, vâri cheile în poşetă, cără geamantanele 
într-o odăiţă care nu mai servea de cămară, încuie odăiţa şi 
plecă la serviciu. 

La orele trei ieşi cu Gabi pe poarta uzinei. Se detaşară de 
mulţimea care se îngrămădea în faţa uzinei, urcându-se în 
autobuze. 

— Deocamdată nu e nimic de făcut cu ai mei, zise ea pe 
neaşteptate. Mama mi-a dat de înţeles că n-o să accepte 
niciodată să mă mărit cu tine. Poate că s-ar fi îmblânzit ea 
până la urmă dacă nu s-ar fi întâmplat istoria cu nefericitul 
ăla de băiat, dar acum cred că nu mai e nimic de făcut. În 
ochii ei tu eşti unul dintre cei care i-au asasinat băiatul, 
înţelegi ce vreau să spun... 

Auzind-o, el se posomori foarte tare şi îşi plecă fruntea. 

— N-am ce să le fac, zise ea observându-l fără să se uite. 
Cred că, cu timpul, mamei o să-i fie dor de mine... Mai ales, 
adăugă ea, că ei nu câştigă nimic şi n-o să aibă din ce să 
trăiască - doar dacă se vor pune pe vândut... Aşa că euosă 
vin acuma la tine şi ne căsătorim. 

Îi vorbea monoton, ca despre întâmplări demult 
petrecute, şi îl ţinea de braţ. 

— Dănuţ al vostru, spuse Gabi cu o înfăţişare care parcă 
se ferea, deşi ea se uita drept înaintea ei, cu totul liniştită, 
n-a fost un „nefericit”, cum ai zis tu, ci un bandit de prima 
clasă. Da, de prima clasă. Puteai să fii şi tu în Alimentara aia 
unde au aruncat ei bomba... 

Ea parcă nu auzi, cu totul surdă, imitând-o în clipa aceea, 
fără s-o ştie, pe mama ei. 


— Să luăm un taxi şi să trecem pe la mine pe acasă, zise 
ea, trebuie să-mi iau geamantanele. 

— Bine, spuse el într-un târziu, abia înțelegând. Şi 
bolborosi: Mă scoate din sărite căldura asta înnăbuşitoare. 

Luară un taxi, şi Mimi intră grăbită în casă. Doamna 
Arvanitache stătea întinsă în hol şi citea ceva, parcă nici nu 
auzi paşii fetei. Când o văzu cu şoferul, care o ajuta, ridică 
privirea şi rosti: 

— Ce e, Mimi, unde cari tu geamantanele alea? 

— Plec la mare, răspunse fata, grăbită. 

— Pleci la mare! Şi de ce ţi-ai luat atâta bagaj? 

Se chinuia în antreu să treacă geamantanul prin uşă. 
Mâinile şi genunchii îi tremurau vizibil. Doamna 
Arvanitache lăsă cartea şi ieşi în urma ei. 

— Mă grăbesc, mamă, la revedere. i-am lăsat o mie de 
lei în sertarul din bucătărie. 

Gâfâia, în timp ce taxiul manevra să întoarcă. Doamna 
Arvanitache cobori de pe treptele intrării şi ieşi în stradă. 
Fata însă n-o aşteptă, deschise uşa maşinii, care manevra 
încă, şi se adresă şoferului cu voce şoptită şi amenințătoare: 

— N-o mai învârti, nene, dă-i drumul pe unde-o fi! Bag-o 
în viteză şi ieşi de aci! Deschise apoi uşa maşinii şi flutură 
din mână: La revedere, mamă, te sărut! La revedere! 

Doamna Arvanitache îi întoarse spatele şi intră în curte. 

Acasă, în timp ce şoferul le ducea geamantanele în odaie, 
urcând treptele, ea se împiedică deodată în prag şi căzu. 

— Ah, exclamă el, abia stăpânindu-se, uită-te unde calci! 
Şi o contemplă o clipă cum stătea în genunchi pe treptele 
de ciment. 

O ajută să se ridice. Haide odată, ridică-te mai repede şi 
nu te mai uita aşa la mine. 

În casă zvârli de pe el cămaşa, leoarcă de sudoare, se 
descălţă şi aruncă pantofii sub pat. 

— Aş vrea să fac acuma un duş, dar crezi că e liberă 
baia? mârâi el. Crezi că e liberă? Crezi că poţi să te mişti de 


ăştia? Crezi că poţi să faci un pas fără să te loveşti nas în 
nas cu ei? 

Spumega de furie. Nu se gândea că ieşise un eşec cu 
mutatul în splendida ei casă, dar simţea mai tare cum era 
aceea în care locuia. Desigur, Toma, taică-său, ar fi putut să- 
i găsească una bună, dar ştia că anume n-o făcuse, ca să-l 
determine să se întoarcă lângă maică-sa, acasă la părinţi... 

leşi în hol şi se îndreptă spre baia comună a 
apartamentului. Uşa de la baie era într-adevăr încuiată. Se 
auzea duşul curgând şi bălăcăritul interminabil al celui 
dinăuntru. Se întoarse în odaie, se trânti în pat şi începu să 
înjure deschis, cu duşmănie aprinsă, pe cei care ocupaseră 
baia şi n-o mai eliberau. Îi înjura direct, de mamele lor, 
scrâşnind din dinţi, zicând că tot porci rămân, cu mutrele 
lor de imbecili, indiferent dacă o să stea sub duş un sfert de 
oră sau o zi întreagă, îi înjura cu atâta minuţiozitate şi atât 
de inventiv, încât ai fi zis că e binedispus şi superior din 
punctul de vedere al unei anumite stări sufleteşti, când ne 
contemplăm iritarea şi îi dăm o expresie de compensare, 
sugerând celor care ne ascultă să ia aminte, în tot cazul, că 
se spun totuşi nişte adevăruri în ciuda furiei. Fata îl auzea, 
dar parcă numai cu o ureche, văzându-şi liniştită de 
geamantane. 

— Să ştii, Gabi, spuse ea la un moment dat, că nu mă 
amuză deloc înjurăturile tale. 

— Nici nu trebuie să te amuze, zise el mai potolit. 

— Nu, dar ai aerul... la vino mai bine şi-mi ajută să desfac 
geamantanul ăsta, s-a stricat cheia, nu ştiu ce are. 

— Dă-ncoace la mine, spuse el şi se ridică şi veni lângă ea 
şi îi luă cheia din mână. 

Ea păstră mâinile aproape de ale lui, lângă broasca de 
metal. Erau albe şi îngrijite, şi dacă n-ar fi avut unghiile 
lungi şi date cu lac, ai fi zis că sunt ale unei fetiţe de zece 
ani. Erau însă mâini femeieşti, care stăteau în aşteptare 
lângă ale lui, să-l ajute, concentrând în această aşteptare, 
fără s-o ştie, mai multă feminitate şi chemare decât orice 


gest, orice cuvânt rostit sau privire aruncată. Şi tot 
zgâlţâind la broască, deodată el le văzu şi se opri şi se uită 
la ea. Ea stătea cu capul plecat, atentă să-i ţină 
geamantanul să nu se mişte. Îşi ridică fruntea şi se uită la el 
şi văzu atunci cu uimire cum el lasă cheia şi îi ia mâinile şi 
începe să i le sărute. Şi cu această uimire care îi amintea lui 
de primele zile când o cunoscuse, ea reuşi ceea ce 
sentimentele ei adevărate de iubire erau gata să nu 
reuşească, să se întâmple adică în aşa fel ca aceste clipe 
când ea se muta la el de tot să se asocieze în amintirea lor 
cu prima zi când ea îi călcase pentru întâia oară pragul, 
fără de care din această zi de acum, care era ceva nou în 
legătura lor, le-ar fi rămas doar neliniştea şi semnele de 
întrebare stârnite de mânia lui nejustificată. Acum însă o 
privea tulburat şi îi săruta din ce în ce mai pătimaş mâinile 
până ce amândoi, ameţiţi, începură să plutească pierduţi pe 
apele trecutului lor atât de puţin îndepărtat, dar atât de 
bogat în amintiri... 


XIII 


Când auzi că doctorul Munteanu s-a întors la spital, pe 
doctorul Sârbu îl apucă o dorinţă atât de vie să-l vadă, încât 
îi trebui un mare efort de voinţă să nu pună mâna pe 
telefon şi să-l caute. Era aproape ca odinioară, când parcă 
întreaga existenţă părea clădită pe acest sentiment de 
prietenie de a cărui putere şi întindere nu-şi dăduse seama 
decât după ce simţise că fusese ameninţat. lată, acum se 
reîntorcea, şi nu numai atât, dar părea să nu-şi fi micşorat 
niciodată intensitatea. Ce se întâmplase oare în acest timp? 
Ce făcuse el, doctorul Sârbu? Lucrase. Nu cumva în toată 


această perioadă de trei ani de zile, în care această 
prietenie fusese hărţuită şi pusă sub semnul tuturor 
îndoielilor, puterea lui afectivă fusese absorbită de lucrarea 
lui, şi toate problemele care îl roseseră în legătură cu 
comportarea doctorului Munteanu în relaţiile din spital şi în 
relaţiile dintre ei doi erau numai şi numai reflexul acestei 
situaţii particulare de care nici el şi nici doctorul Munteanu 
nu erau vinovaţi? Această linişte, această contemplare 
calmă, la proporţiile reale ale tuturor evenimentelor care 
pot surveni într-o prietenie, n-o mai simţise demult de tot, 
da, tocmai din perioada când îi venise ideea de a studia şi 
de a aduna material pentru problema sa medicală. Şi oare 
nu de atunci apăruseră primele semne de criză în prietenia 
lor? Oare nu de atunci apăruse la el, la doctorul Sârbu, 
acea intransigenţă morală la care nu poate să reziste niciun 
sentiment, când fiecare vorbă şi fiecare gest sunt luminate 
cu o intensitate disproporţionată, care devine nimicitoare? 
Liniştit, doctorul Sârbu păstră în rezervă impulsul său care 
îl îndemna atât de viu să pună mâna pe telefon şi să-l caute 
pe doctorul Munteanu, şi în plimbări lungi pe bulevarde şi 
prin grădini (începuse să aibă acest obicei comun tuturor 
intelectualilor care stau prea mult nemişcaţi în faţa 
lucrărilor lor de specialitate), în mijlocul agitaţiei oraşului şi 
al oamenilor pe care nu-i auzea, începu să-şi rememoreze 
fapte de mult uitate şi să privească, retrospectiv, cu un ochi 
calm, acele întâmplări considerate de el până atunci grave 
şi de neînțeles şi în care prietenia lor fusese implicată atât 
de adânc. 

Dar ce era la urma urmei atât de grav şi de neînțeles în 
istoria cu doctoriţa Tiberiu? fu întrebarea care i se puse cel 
dintâi şi asupra căreia se opri mai îndelung, deoarece 
istoria aceasta fusese şi cea care îl obsedase cel mai mult, 
nu mai târziu decât cu două luni în urmă o povestise unui 
om pe care îl cunoscuse abia cu o lună înainte, fratelui 
fostei soţii a doctorului Munteanu. Ce arătase desfăşurarea 
ulterioară a evenimentelor? Rămăsese el cu ideea că 


această fată era femeia vieţii lui şi că numai datorită acelei 
întâmplări o pierduse pentru totdeauna? Asemenea 
sentimente unice nu fuseseră în niciun caz puse în cauză, 
apăruse cel mult la el un sentiment foarte pur şi în forma lui 
cea mai distinctă şi deschisă, dar care exprima mai mult o 
criză a sa bărbătească în general, nevoia de a se căsători, 
decât una specifică de a întâlni acea singură femeie a cărei 
viaţă să fi pornit spre el încă de la naştere şi care trebuia să 
continue lângă el până la moarte. Întrebarea care se punea 
abia acum era deci dacă doctorul Munteanu ar fi avut 
aceeaşi comportare şi în cazul în care doctoriţa Tiberiu ar fi 
fost acea femeie unică, şi bineînţeles răspunsul era că nu, 
cum de nu-şi dăduse seama de acest lucru încă de pe 
atunci? Ceea ce se petrecuse nu se ridica deloc mai presus 
de o simplă lezare a vanităţii masculine, care în forma ei 
acută e adevărat că poate împinge pe cei implicaţi la 
ruperea pentru totdeauna a unei prietenii, iar la oamenii 
mai puţin evoluaţi, adică la cei la care această vanitate 
trezeşte cele mai primare instincte, la crimă. Dar tot atât de 
adevărat e că doi bărbaţi sfârşesc prin a se împăca după ce 
criza a fost lăsată în urmă un timp oarecare, femei ca 
acelea pentru care au fost gata să se urască pe viaţă mai 
putând găsi fiecare separat, dar o prietenie atât de 
adevărată cum era a lor, nu. Aşadar, nimic în această istorie 
nu era nici iremediabil şi nici dezastruos. 

Dar în celelalte? Doctorul Sârbu se opri asupra uneia 
singure, la care nici măcar nu făcuse aluzie când îi 
povestise lui Vale în după-amiaza aceea. 

După istoria cu domnişoara Zâne, doctorul Munteanu îl 
căută câteva zile mai târziu şi îi spuse că vrea să se 
întâlnească neapărat cu el, să discute împreună ceva. 
Doctorul Sârbu fu convins că în sfârşit i s-a întâmplat 
prietenului său ceea ce trebuia să i se întâmple şi simţi 
deodată, ca totdeauna în asemenea împrejurări, cum i se 
mobilizează toată afecțiunea pentru el şi toată puterea 
gândirii, să poată, în întâlnirea ce avea să aibă loc, să-l 


influenţeze într-un mod hotărâtor şi prietenia lor să devină 
astfel indestructibilă. 

Se înţeleseră asupra datei. Urmau să se vadă duminica 
viitoare, după masă, acasă la doctorul Munteanu, şi fixară şi 
ora. Era într-o miercuri. Până duminică doctorul Sârbu nici 
nu simţi cum trec zilele - fiindcă adesea timpul zboară uşor, 
abia atingându-ne cu trecerea sa când convingerile ne sunt 
clare şi când credem că sentimentele ne sunt sau ne vor fi 
împărtăşite - şi se pregăti de întâlnire cu o stare de spirit 
pe care nu o dată o încercase în această prietenie, de elan 
şi bucurie proaspătă, alungând în uitare tot ce se adunase 
între ei, şi istoria cea mai recentă, cu doctoriţa Tiberiu, în 
primul rând. Duminică se îmbrăcă de vizită, se prezentă la 
ora şapte fix în faţa uşii apartamentului unde locuia familia 
Munteanu şi sună. De obicei deschidea mama lui, această 
femeie cu aerul ei de stareță atât de fermecător, care după 
ce îl poftea înăuntru îşi anunţa fiul cu o voce cutremurată 
de surpriză, zicând „a venit doctorul Sârbu” de parcă ar fi 
zis „a venit neobişnuitul doctor Sârbu, ieşi înaintea lui cu o 
cunună de lauri”. De astă dată însă trecu timpul când ar fi 
trebuit să audă zgomotul de yale şi uşa deschizându-se, şi 
nu apăru nimeni. De obicei ea apărea imediat după prima 
apăsare pe sonerie. Doctorul Sârbu apăsă încă o dată şi 
aşteptă liniştit. Se întâmplă uneori să nu poţi veni imediat 
să deschizi cuiva. Dar trecură minute întregi şi dinăuntru 
nu se auzi niciun semn. Nedumerit, doctorul Sârbu sună 
iarăşi, de astă dată prelung şi apoi insistent, după care se 
opri şi aşteptă din ce în ce mai nedumerit. Îşi spuse că 
poate părinţii lui nu sunt acasă şi el nu aude din odaia lui şi 
sună din nou, fără să mai ia, câtva timp, degetul de pe 
sonerie. Nu deschidea nimeni. Se uită la ceas: era şapte şi 
cinci minute, mergea bine, şi-l controlase la prânz după 
radio. Să fi înţeles oare greşit doctorul Munteanu ora de 
întâlnire, o oră mai devreme? l-ar fi dat în acest caz un 
telefon să se intereseze ce e cu el, stătuse însă acasă toată 
după-amiaza, nu primise niciun telefon. Să fi înţeles el o oră 


după şapte? Nu li se întâmplase aşa ceva niciodată, totuşi, 
văzând că nu iese nimeni, cobori foarte nedumerit în stradă 
şi căută un telefon public să vadă ce-o fi cu el, poate doarme 
sau poate cine ştie ce face, o fi la el vreo femeie... Formă 
numărul, dar nu răspundea nimeni nici la telefon, ţârâitul 
suna în gol. Aşadar, doctorul Munteanu nu era acasă, deşi 
ştia că la ora aceea avea o întâlnire, şi nu o întâlnire dintre 
cele obişnuite. De ce n-o fi dat el un telefon dacă între timp 
a survenit ceva atât de grav încât a trebuit să plece? 
Doctorul Sârbu ieşi din restaurantul de unde dăduse 
telefon şi începu să se plimbe posomorit pe strada pe care 
locuia doctorul Munteanu. Se gândi să mai urce o dată, dar 
îşi spuse îndată că urcă degeaba. Totuşi nu se îndepărtă, se 
întoarse şi reveni astfel de câteva ori de jur-împrejurul 
blocului, neştiind nici el de ce mai întârzia, într-o stare de 
spirit mult mai confuză şi mai rea decât aceea care îl 
stăpânise în timp ce ieşiseră de la doctoriţa Tiberiu şi el 
mergea în urmă cu pictorul, şi doctorul Munteanu înainte, 
cu fata. Deodată, ridică privirea spre etajul la care ştia că 
stă prietenul său şi rămase țintuit. 'locmai în clipa aceea 
cineva aprinse lumina în apartament, şi în apropierea 
geamului doctorul Sârbu zări o figură cunoscută, dar parcă 
avu o halucinație, fiindcă după aceea silueta abia zărită se 
retrase în interiorul apartamentului: era parcă a doctorului 
Balaban, o figură prea cunoscută în spital ca să se înşele 
asupra lui. Cine era acest doctor Balaban? Era chiar fostul 
preşedinte al sindicatului, marea nulitate notorie de care nu 
reuşiseră să scape decât după ce un grup de câţiva medici, 
în frunte cu un anume doctor Strihan, un internist foarte 
dotat, îl demascase profesional, arătând ca e medicul cel 
mai prost din tot spitalul. Şi iată-l acum pe doctorul Balaban 
acasă la doctorul Munteanu. Deci prietenul său era acasă şi 
nu voia să deschidă! Stăpânindu-şi emoția aproape 
dezastruoasă pe care i-o stârni această descoperire, 
doctorul Sârbu se mai plimbă câteva minute pentru ca 
plecarea lui să fie considerată acolo sus sigură, apoi urcă 


din nou şi sună ca un necunoscut care nu se ştie cine poate 
fi şi trebuie să te duci să deschizi să vezi cine e. Într-adevăr, 
se auziră paşi înăuntru apropiindu-se de uşă şi cei doi 
prieteni se pomeniră deodată faţă în faţă. Prima reacţie a 
doctorului Munteanu: furie cumplită. A doctorului Sârbu la 
fel, poate chiar mai mare. El pătrunse imediat în 
apartament uitând de regulile de bună-cuviinţă, şi se duse 
direct să se convingă dacă se înşelase sau nu în privinţa 
doctorului Balaban, deşi în clipa aceea îi era absolut 
indiferent cine era acolo, nu-i mai păsa de motivele pentru 
care i se făcuse această figură. Era într-adevăr doctorul 
Balaban şi mai erau şi alţi doi, tot din spital, şi un internist, 
amândoi detractori ai doctorului Strihan, stăteau la masă şi 
se vedea că se fumaseră multe ţigări şi se băuseră 
numeroase cafele, masa de sufragerie era încărcată de 
ceşti goale şi negre de zaț şi de scrumiere aproape 
învârfuite de  mucuri, se simţea mirosul în întreg 
apartamentul. Începură răcnetele. Doctorul Munteanu, că 
n-are nicio vină, n-a auzit soneria şi că i-a dat un telefon 
acasă, dar se vedea că nu se străduieşte măcar să ascundă 
că stratagema cu care a fost silit să deschidă uşa îl scosese 
pur şi simplu din sărite şi că restul nu mai avea nicio 
importanţă, ăsta fiind lucrul cel mai grav din toată istoria. 
Iar doctorul Sârbu plimbându-se triumfător de la un capăt 
la altul al odăii şi strigând că dacă până acuma a tot sperat 
că bănuielile lui nu se vor confirma, acum nu mai are Nicio 
îndoială, şi din clipa aceea între ei nu mai putea să fie nimic, 
intrase doar să-i spună acest adevăr în faţă şi să plece apoi 
trântind uşa. Ceea ce şi făcu, dar trântind nu uşa de la 
intrare, ci doar pe aceea de la sufragerie, ca să revină şi să 
răspundă la întrebarea pe care i-o pusese unul dintre 
medici, dacă are aşa de mulţi prieteni încât îşi permite să 
rupă cu unul ca doctorul Munteanu care ţine la el cel mai 
mult, după cum ştie toată lumea. „Nu, n-am atât de mulţi, 
dar decât aşa prieteni, mai bine deloc!” 


Şi ieşise apoi trântind într-adevăr în urma lui foarte 
violent uşa de la intrare. Jos în stradă se liniştise, dar abia 
după aceea apăruse întrebarea care făcea ca întreaga 
istorie să-i apară cu timpul într-o lumină din ce în ce mai 
tulbure: ce căutau cei trei medici la el şi ce se întâmplase 
sau se întâmpla la spital, că doctorul Munteanu riscase mai 
degrabă acest incident grav cu un prieten vechi decât să nu 
se întâlnească, în după-amiaza aceea, cu cei trei? 

Dar tocmai în perioada aceea, îşi spuse doctorul Sârbu, 
încordarea lui în redactarea lucrării atingea punctul maxim. 
Astăzi, de pildă, ar fi întârziat poate cinci minute acasă şi ar 
fi primit telefonul care decomanda întâlnirea, n-ar fi fost 
atât de punctual, ca la şapte fix să pună degetul pe sonerie. 
Şi chiar dacă telefonul doctorului Munteanu n-ar fi existat, 
ar fi acceptat liniştit ideea că i s-a întâmplat prietenului său 
ceva neobişnuit şi grav şi ar fi plecat, n-ar fi dat târcoale 
blocului o jumătate de oră ca să-l prindă apoi în flagrant 
delict. Meritase însă să sufere: îl văzuse pe Ghiţă ieşindu-şi 
în felul acela din sărite şi răcnind că tot el, doctorul Sârbu, 
era de vină că îi tulburase conciliabulul, dar există oare la 
oameni  comportări care să suporte exigenţa unei 
sensibilităţi absolute şi implacabile? Cine ar fi rezistat la un 
astfel de examen? Şi mai ales câtă vreme? Nu era firesc ca 
într-o prietenie, care dura de aproape zece ani de zile, să 
apară şi asemenea căderi? 


XIV 


La ora aceasta însă, când în plimbările sale doctorul 


Sârbu lua astfel hotărârea să-şi revadă vechiul prieten, 
doctorul Munteanu îşi încorda întreaga atenţie şi se întreba 


ce era de făcut, fiindcă într-adevăr situaţia lui se înrăutăţise 
în mod brutal. Şi nu era atât refuzul, fără explicaţii, pe care 
îl primi din partea Revistei medicale de a-i publica articolul 
despre marele savant, şi nici faptul că la spital directorul nu 
se grăbea nici el să-i reglementeze încadrarea, deşi în ziua 
venirii, când se prezentase la el, se arătase în cele din urmă 
docil; în aceleaşi zile, doctorul Munteanu se prezentase cu 
talonul la raionul de partid şi ceruse să fie primit de noul 
prim-secretar, fusese primit şi audiența nu decursese aşa 
cum decurgeau vechile sale întâlniri cu fostul prim-secretar. 

Vrusese să spună că, din moment ce nimic nu se 
schimbase în fond în scurta sa absenţă din spital, nu era cât 
se poate de firesc să reînceapă să activeze în organizaţie ca 
şi înainte? Dar cu ce putea el să demonstreze noului 
secretar că schimbarea de formă nu era şi de fond? Numai 
într-un singur fel se putea da răspuns unor astfel de 
întrebări, şi anume numai dacă se admitea dinainte, de 
către cel care te asculta şi avea puterea să decidă, o altă 
idee sau sistem de idei de genul celor care puteau asigura 
pe toată lumea, fără demonstraţie, că faptul era nu numai 
posibil, ci şi necesar, şi ca atare trebuia de îndată restabilit 
şi acceptat ceea ce era evident şi indiscutabil: în cazul de 
faţă, replasarea doctorului Munteanu, la viitoarele alegeri, 
pentru meritele lui cunoscute, în conducerea organizaţiei, 
ca secretar sau cel puţin membru în birou. Doctorul 
Munteanu asistase odată la o şedinţă de UTM din spital 
când fusese ales secretarul organizaţiei de tineret, care nu 
numai că lipsea în clipa aceea, dar nici măcar nu-l văzuse 
cineva la faţă până atunci, abia urma să fie angajat, şi 
cineva din adunare pusese întrebarea, cum se poate să fie 
ales cineva şi în lipsă şi necunoscut? Şi activistul de la raion 
răspunsese foarte liniştit: „Se poate, tovarăşe!” Şi chiar 
zâmbise puţin înveselit de faptul că unuia îi venise ideea să 
fie aşa de formalist. Un astfel de activist ar fi trebuit să fi 
fost noul prim-secretar al raionului de partid, ca să 
înţeleagă ceea ce doctorul Munteanu nu exprima decât pe 


ocolite... Dar nu era, şi din pricina asta nici nu înţelegea ce i 
se spunea. 

— Sigur că da, zise el la un moment dat, sigur că trebuie 
să activaţi iar, să intraţi în probleme şi să vă aduceţi, nu-i 
aşa, contribuţia, ca să înviorăm şi mai mult şi mai bine decât 
până acum viaţa de partid din marele dumneavoastră spital. 
Aveţi experienţă, nu-i aşa, aţi mai fost şi în birou, şi secretar, 
aveţi altă perspectivă... Sigur! 

Se întâmplă însă uneori ca, atunci când te aştepţi la şi 
mai rău, lucrurile să ia o întorsătură spre bine. Audienţa 
aceasta la primul-secretar, deşi se încheiase atât de alb, 
dădu parcă alt curs faptelor în care doctorul Munteanu era 
implicat. A doua zi chiar, primi un telefon de la Academie, îl 
chema Nicolicescu şi află cu uimire că într-adevăr revista 
pariziană publicase un studiu dedicat savantului, dar într- 
un număr nu tocmai recent. Savantul îşi reînnoi 
promisiunea că la prima mişcare în schemă îl va reîncadra, 
poate chiar mai curând decât spera, şi apoi: citise în 
manuscris articolul său trimis Revistei medicale şi îl 
considera interesant, dar avea anumite observaţii de făcut, 
motiv pentru care sugerase redacţiei să mai întârzie 
publicarea lui. Dar dacă doctorul Munteanu insista, putea 
să apară şi aşa. Da, să apară, răspunse doctorul Munteanu 
înfrigurat, iar câteva zile mai târziu, directorul spitalului îi 
aduse şi el la cunoştinţă că a fost încadrat în vechiul său 
post din schemă. 

Totul era deci din nou bine, în orice caz pentru scurtul 
timp câi trecuse de la întoarcerea sa era bine, chiar dacă nu 
se putea spune că totul, fiindcă în organizaţie nu vedea 
deocamdată cum s-ar putea să se schimbe ceva în sensul în 
care dorise el să se poată schimba ducându-se în audienţă 
la primul-secretar Dănilă. Aşa încât, întâlnirea cu doctorul 
Sârbu îl găsi mulţumit de sine şi liniştit, atât de mulţumit şi 
de calm, încât neliniştea pe care i-o stârni în primele 
ceasuri conversaţia cu vechiul său prieten îl urmări după 
aceea zile în şir. Fiindcă de atâta timp de când nu se mai 


văzuseră uitase că doctorul Sârbu nu numai că nu era un 
prieten comod, dar că, dacă nu umblai în preajma lui 
totdeauna bine înarmat, aşa prieten cum îţi era, îţi punea, 
cel mai adesea fără voia lui, în primejdie tot echilibrul 
interior. 


XV 


A aoua zi după ce luă hotărârea, doctorul Sârbu se duse 


după masa la o prelegere a profesorului de psihiatrie şi 
acolo se întâlniră cei doi doctori prieteni după ce nu se mai 
văzuseră de mai mult de o jumătate de an. 

După prelegere sala nu se goli îndată şi doctorul Sârbu 
rămase la distanţă observând mişcările prietenului său. 
Doctorul Stamate şi logodnica lui, doctoriţa Tiberiu, îşi 
luară la revedere de la el şi plecară împreună. Doctorul 
Munteanu arăta neschimbat, cu expresia şi 
comportamentul lui cunoscut când se afla într-o adunare, 
părând sau poate chiar fiind - doctorul Sârbu nu reuşise 
nici până acum să afle adevărul - asaltat şi abia făcând faţă 
multiplelor idei pe care le avea de schimbat cu o mulţime de 
oameni. Era acelaşi dintotdeauna care cunoştea pe toată 
lumea şi care avea parcă cu fiecare dintre ei atâtea 
probleme de rezolvat, încât cutare doctor, un ins cu 
desăvârşire mediocru, căpăta parcă o lumină, o strălucire, 
când în trecere pe lângă doctorul Munteanu era oprit de 
acesta, luat o clipă de braţ, tras doi paşi mai încolo şi apoi 
angajat într-o conversaţie dintre cele mai însufleţite şi mai 
intime. Ros de o curiozitate extremă în primele timpuri ale 
prieteniei lor, doctorul Sârbu se apropia adesea să afle 
despre ce putea fi vorba, dar tocmai în clipa aceea 


conversaţia se încheia, cei doi se despărţeau pronunţând 
cuvinte disparate cu sensuri de clarificare („ne-am 
înţeles!”), de angajament („iţi dau eu un telefon!”), de 
promisiuni misterioase („luni, luni vorbesc eu cu el!”) şi 
doctorul Sârbu rămânea mereu cu senzaţia că misterul 
acestei activităţi spontane, nesilite şi pline de eficacitate se 
făcea cu atât mai mare cu cât încerca el, prin aceste 
apropieri, să-l descifreze. La început pusese totul la 
îndoială, fiindcă e o vârstă când ceea ce nu ne seamănă 
intră în domeniul existenţei ca spectacol exterior şi singurul 
reproş pe care îl adresăm prietenilor noştri e că au ales să 
fie actori în loc să fie, cum e şi mai vesel şi mai plăcut, 
spectatori; iar dramele sau viciile pe care le joacă sau le 
întrupează nu micşorează în mod serios afecțiunea noastră 
pentru ei, cu condiţia să le placă şi lor tot atât de mult ca 
nouă rolul pe care şi l-au ales şi cu care îi identificăm tot 
mai mult odată cu trecerea anilor. Dar doctorul Munteanu 
avea şi o privire scrutătoare şi o ironie care-i înflorea pe 
chip, străină de masca sa de actor din diversele roluri pe 
care le juca. Şi doctorul Sârbu, urmărind cu reflectorul 
atenţiei aceste scene în care apărea din loc în loc prietenul 
său, nu se mai simţea doar spectator şi gata să savureze 
jubilând intriga din fotoliul său de dincoace de rampă; 
doctorul Munteanu îi sugera că există în relaţiile dintre 
oameni poziţii care dirijează şi jocul actorilor, şi conţinutul 
spectacolului, şi reacţia şi opinia celor care se cred 
spectatori. Şi atunci doctorul Sârbu îşi dădu seama că nu 
trebuia nimic pus la îndoială şi că ceea ce nu ne seamănă 
nu intră neapărat în domeniul comediei. Fiindcă scena e 
adevărată, şi intriga, menită să ucidă, ucide cu adevărat. 
Asta înseamnă că morala pe care trebuie s-o tragă 
spectatorul devine obligatorie, cu aceleaşi riscuri de a fi 
ucis ca şi actorul, dacă o respinge ca pe o simplă morală 
care nu l-ar implica. 

Da, arăta neschimbat doctorul Munteanu, ce ciudat, 
părea chiar mai liniştit şi mai sigur de sine decât înainte, ca 


şi când ultimele evenimente i-ar fi confirmat lui una dintre 
cele mai adânci certitudini, în timp ce aceleaşi evenimente 
au însemnat pentru alţii eşecul. Avea o expresie senină şi 
destinsă şi parcă zâmbea cu un aer explicativ. „Ştiu ce 
gândiţi toţi despre întoarcerea mea în spital, părea el să 
spună, dar nu mă grăbesc să vă dovedesc că vă înşelaţi, las 
lucrurile să-şi urmeze cursul firesc, şi după ce totul o să 
treacă (şi asta o să dureze mult mai puţin decât îşi închipuie 
unii) o să vă pomeniţi toţi convinşi că fiecare dintre voi ar fi 
făcut la fel în locul meu.” „Da, poate că ai dreptate”, 
răspundeau unii, în acelaşi fel mut, amabili şi familiari, în 
timp ce îşi exprimau cu glas tare surpriza că îl văd şi îi 
puneau întrebări referitoare la Italia şi la medicii şi 
medicina acestei ţări, sau la faptul dacă s-a întors de tot la 
spital sau e numai întâmplător pe acolo... 

— A, Nicule, exclamă doctorul Munteanu, şi în clipa aceea 
când îl văzu pe prietenul său stând lângă fereastră şi 
aşteptând parcă pe cineva, pe chipul său se produse o 
schimbare, aerul acela lipsit de ostentaţie şi condescendent 
în felul acela al lui plăcut se risipi şi o surpriză şi o bucurie 
adevărată îi luară locul. La rândul său doctorul Sârbu 
tresări lovit de aceeaşi surpriză (deşi îl observase timp de 
câteva minute lungi) şi de emoție se şi bâlbâi, aproape ca pe 
vremea când era elev. 

— Ce e cu tine, mă, Ghiţă? exclamă şi el, nemaiştiind ce 
spune, şi se priviră apoi drept în ochi strângându-şi mâinile, 
învăluiţi câteva clipe lungi în aceeaşi flacără născută din 
ciudatele lor afinități nu pe deplin limpezi nici pentru ei, dar 
care îi atrăseseră totuşi şi îi ţinuseră prieteni atâţia ani: Ai 
plecat aşa, continuă doctorul Sârbu să se bâlbâie, ai stat pe 
acolo pe unde ai fost, nu mi-ai dat şi tu de veste... 

— În schimb ţi-am adus nişte cărţi, Nicule, ai să cazi jos 
când o să începi să le citeşti. 

— Mi le-ai adus mie?! 

— 'Ţie personal, ce te miri aşa? 


— Nu mă mir, spuse doctorul Sârbu cu un glas care parcă 
voia să alunge dintre ei orice notă străină sau falsă care ar 
putea să-i tulbure bucuria acestei revederi. Când mi le dai? 
întrebă el şi pornind amândoi spre ieşire, luându-se de braţ 
şi vorbind cu însufleţire, stabilind ora şi ziua când urmau să 
se vadă. 

Şi astfel hotărâră să se întâlnească chiar a doua zi, dar 
nu acasă la doctorul Munteanu, cum se întâmplase 
totdeauna între ei - doctorul Munteanu însuşi se ferise să 
facă această propunere dată fiind amintirea acelei scene - 
şi nici acasă la doctorul Sârbu, unde celălalt nu fusese decât 
de câteva ori şi nu le era deci niciunuia în aceeaşi măsură 
de familiară, ci la un restaurant care îndeplinea aceste 
condiţii, unde se întâlniseră totdeauna, restaurantul zis 
Bucureşti, odinioară Capşa. 

Aveau acolo doi chelneri care îi cunoşteau şi găseau 
totdeauna pe unul dintre ei de serviciu. Acest restaurant 
avea încă, pe vremea aceea, obiceiul de a nu schimba 
chelnerii (obicei după cât se pare foarte înrădăcinat dacă 
rezistase tocmai în acea perioadă când nu numai vechile 
obiceiuri, bune sau rele, erau date peste cap, ci şi oamenii 
schimbaţi de colo până colo, într-o mare febră a căutării 
celor mai bune formule), şi găseai astfel, după ani de zile, 
acelaşi om, care îţi păstra parcă amintirea primelor ieşiri la 
restaurant, a primului meniu sau pahar închinat în afara 
familiei şi nu o dată a primei fete pe care ai invitat-o să stea 
singură cu tine de cealaltă parte a unei mese acoperite cu o 
faţă albă strălucitoare. Cei doi doctori intraseră prima oară 
aici ca studenţi. Cunoscuseră întâi braseria şi apoi, cu 
timpul, intraseră şi în restaurant. Asta se petrecuse după 
război, după ce deveniră medici şi începură să câştige, 
fiindcă nu timiditatea îi ţinuse atâţia ani la braserie, ci 
enormele preţuri de dincolo, în raport cu ceea ce părinţii 
lor le puteau oferi ca bani de buzunar. Amintirile lor 
comune legate de interiorul roşu al acestui restaurant, 
despre care ştiau că era foarte vechi şi că fusese locul de 


întâlnire al aproape tuturor scriitorilor, artiştilor de teatru 
şi oamenilor politici mari şi mici ai vechii Românii, erau atât 
de esenţiale, încât adesea veneau aici şi singuri, cu 
sentimentul că celălalt nu lipseşte: hotărârile luate 
odinioară împreună, proiectele de _ viitor, iluziile sau 
deziluziile trăite şi  împărtăşite, primele victorii în 
profesiune, primele cute crâncene apărute pe fruntea 
celuilalt trăiau din nou aici în destăinuiri intime, făcute 
celuilalt chiar dacă el lipsea, şi când se întâmpla uneori - şi 
se întâmpla nu o dată, ca prin miracol - ca uşa să se 
deschidă şi, deşi nu existase o înţelegere prealabilă între ei, 
silueta celuilalt să apară printre rânduri îndreptându-se 
spre masa cunoscută, inima bătea cu o violenţă de care 
orice privitor s-ar fi îndoit, fiindcă prietenia e mult mai mult 
o categorie a spiritului decât oricare alt sentiment 
spectaculos de care se leagă de obicei la oameni ideea de 
fericire, cum ar fi dragostea dintre un bărbat şi o femeie. 
(De aceea şi rezistă prietenia atât de greu când e lovită din 
afară, ea nefiind alimentată şi susţinută de necesităţi 
biologice şi apoi sociale, dar şi pentru că fiind sentimentul 
cel mai lipsit de finalitate, deci cel mai gratuit, este şi cel 
mai violent atacat şi cel mai puţin apărat dintre toate.) Aici 
luaseră cei doi prieteni hotărârea să nu-şi deschidă 
niciunul, niciodată, cabinete medicale de consultaţii acasă, 
ca să se poată astfel dedica mai bine medicinii şi bolnavilor 
din spitalul unde aveau să lucreze, să poată să facă 
cercetări şi să ajungă să se realizeze astfel ca oameni de 
ştiinţă şi practicieni în aceeaşi măsură. Aici hotărâseră să 
nu susţină niciodată o cauză sau o iniţiativă din spital care 
le-ar fi adus unuia sau altuia prejudicii în realizarea acestui 
Scop, în cel mai rău caz, hotărâseră ei, dacă nu puteau avea 
o platformă comună, trebuiau să se abţină. Şi tot aici 
hotărâseră ei că o madame Curie în România era greu de 
găsit, dacă nu chiar imposibil, şi că prin urmare femeia nu 
trebuia să joace în viaţa lor un alt rol decât acela de a-i face 
fericiţi (nimic mai mult), şi că orice problemă care le-ar fi 


încurcat cât de cât drumurile în acest sens trebuia 
înlăturată, odată cu femeia respectivă, dacă nu se putea 
altfel. Şi nu mai erau foarte tineri când luaseră aceste 
hotărâri, erau deja medici cu câţiva ani vechime şi nu puţin 
timp, de asemenea câţiva ani, aceste hotărâri rămăseseră în 
întregime în picioare, dintre care cea referitoare la 
deschiderea de cabinete, până astăzi şi probabil pentru 
totdeauna. Cea dintâi care fusese însă călcată fusese, 
bineînţeles, a doua, referitor la platforma comună în spital, 
care era şi cu neputinţă de respectat multă vreme, iar în 
ceea ce priveşte ultima, aici se pare că se întâmplase ceva 
nu întru totul limpede, doctorul Munteanu spusese că 
doctoriţa Tiberiu nu era, după părerea lui, nicio madame 
Curie, şi nicio femeie în stare să-l facă pe unul din ei doi 
fericit şi formulase ceva în acest sens în apărarea sa, după 
şedinţa aceea cu domnişoara Zâne șefa de lucrări, deşi 
doctorul Sârbu cam uitase de această veche hotărâre a lor 
în ce priveşte rolul pe care trebuia să-l joace femeia în viaţa 
lor şi nu-i ceruse niciun fel de explicaţii în legătură cu 
comportarea lui în istoria cu doctoriţa Tiberiu. 

Tot aici însă venise doctorul Sârbu şi în altă împrejurare, 
în care dialogul cu cel care lipsea nu mai avusese loc decât 
prin intermediul unui al treilea, pictorul, în după-amiaza 
aceea când o vizitase acasă pe aceeaşi doctoriţă Tiberiu şi 
când explicaţiile unui al treilea, prin simplul fapt că se 
produceau în acest fel, adică prin pătrunderea unui străin 
în prietenia lor, marcaseră, indiferent de gravitatea 
întâmplării, existenţa golului, a faptului că se pierduse ceva 
şi se produsese o spărtură. Şi tot aici venise doctorul Sârbu 
şi în seara aceea de duminică, după ce răcniseră amândoi 
unul la altul că nu mai sunt prieteni, şi continuase cu el 
dialogul, fiind, de astă dată, nu numai singur, ci şi simţindu- 
se pentru întâia oară singur la aceeaşi masă la care se 
întâlniseră împreună totdeauna, timp de atâţia ani. Dar şi 
de la această întâmplare trecuse destul timp, mai bine de 


un an, şi în clipa când intră în restaurant, doctorul Sârbu 
uită de toate acestea... 


XVI 


Era ora opt şi jumătate seara când se găsiră împreună la 
una dintre mesele lor preferate. În luna aceea, în plină 
vară, toată lumea se ducea prin grădini sau pe terase, şi 
Capşa era aproape goală. Un ventilator cât o elice de avion 
făcea totuşi plăcută şederea şi între zidurile închise ale 
acestui restaurant. Cei doi medici comandară grătar şi 
luară înainte peşte cu ceapă, şi ţuici. 

— Am auzit că o să ai un copil, Ghiţă, zise doctorul Sârbu 
fără să ridice ochii din farfurie. 

Dacă n-ar fi fost atent, celălalt ar fi putut crede că 
spusese ceva de peştele pe care îl mânca. Nu-i răspunse 
îndată, fiindcă doctorul Sârbu chiar ridică fruntea şi îl căută 
cu privirea pe chelner, căruia îi ceru apoi ceva care lipsea la 
masă. 

— Da, e adevărat, zise doctorul Munteanu după câtva 
timp, dar cine ţi-a spus? 

— Cine crezi că putea să-mi spună? 

— O femeie. Doctoriţa Tiberiu! exclamă doctorul 
Munteanu fără să caute prea mult. 

— Da, ea este, confirmă doctorul Sârbu. Nu ştiu de unde 
află totul despre tine, deşi cred că n-o mai interesezi din 
niciun punct de vedere. Probabil că îţi poartă pică, deşi nu 
pare. Eu m-aş teme de resentimentele ei dacă aş fi înlocui 
tău. 

— Nu văd de ce m-aş teme! zise doctorul Munteanu după 
câtva timp. Ce mi-ar putea face? 


— Multe, zise doctorul Sârbu, iarăşi după o tăcere, 
făcând pauze între întrebări şi răspunsuri şi cu atenţia 
împărţită... De pildă, mie, care nu i-am făcut nimic. Sunt 
sigur că o să încerce să-l îndepărteze pe doctorul Stamate 
de sub influenţa mea şi să-l ia sub a ei. Asta m-ar scoate din 
sărite, ca să fiu sincer. Ar trebui să mă însor şi eu şi să... 
Formidabil, suntem de aceeaşi vârstă şi tu te-ai însurat de 
două ori - aş putea chiar zice de trei -, o să ai în curând un 
copil şi eu... murmură doctorul Sârbu cu regret, şi nu mai 
adăugă şi restul gândirii, că, adică, trebuie ca un bărbat să 
se însoare de cât mai multe ori posibil. 

— Depinde ce importanţă acorzi acestor lucruri, zise 
doctorul Munteanu. De obicei le obţin mai uşor cei care nu 
le acordă nicio importanţă. Se trezesc deodată cu o nevastă 
foarte reuşită şi cu doi sau trei copii, foarte reuşiţi şi ei... 

— Uite, eu nu le acord nicio importanţă şi nu mă trezesc 
cu niciun fel de nevastă, nici reuşită, nici nereuşită! exclamă 
celălalt. 

— Dacă nu le acorzi nicio importanţă, zise doctorul 
Munteanu, cum se face atunci că observi că nu le ai? 

— Nu observ că nu le am, observ că nu sunt în regulă, 
prin comparaţie... 

— Dacă ne-am lua după reguli... 

Conversaţia curgea domol trecând prin toate acele 
subiecte strâns legate de oamenii şi întâmplările comune, 
subiecte care uneori, oricât de meschine ar apărea ele 
pentru cineva din afară, devin mari îndată ce unul dintre cei 
doi şi mai ales când amândoi sunt implicaţi personal; şi 
dimpotrivă, când, deşi mari, subiectele, prin lipsă de 
aderenţă afectivă, se meschinizează în aceeaşi măsură în 
ciuda efervescenţei intelectuale care le-ar însoţi. (Aşa se 
explică de altfel dezamăgirea pe care o simte adesea un om 
cu o profesiune neintelectuală când nimereşte, din 
întâmplare, printre intelectuali; el observă cum, într-un 
mod neaşteptat, aceşti intelectuali discută despre lucruri 
foarte comune şi adesea excesiv de concrete şi nu o dată 


într-o manieră cu totul nesărată, la nivelul cel mai ordinar.) 
Astfel, cei doi prieteni trecură în revistă întâi situaţia lor 
personală, doctorul Munteanu făcând observaţia că la 
treizeci de ani nu se poate trage nicio concluzie din faptul 
dacă eşti sau nu însurat şi ai sau nu ai copii, doctorul Sârbu 
convenind în cele din urmă că, de fapt, cam aşa era, nu 
simţea niciun fel de aprehensiune în acest sens... Că e 
interesant totuşi de ştiut ce simte un bărbat de patruzeci de 
ani când vine la el fata lui de optsprezece şi îi spune că vrea 
să se mărite (şi îi spune şi cu cine, îl prezintă şi pe tânăr! 
„Eu i-aş da afară!” exclamă doctorul Sârbu parcă speriat). 
Apoi doctorul Munteanu răspunse ceva mai amănunţit la 
întrebarea cum de se căsătorise, divorțase, şi apoi se 
căsătorise din nou într-un timp atât de scurt, aproape mai 
puţin de un an, şi ca întrebarea să nu forţeze nimic care nu 
trebuia mărturisit, dacă celălalt nu voia s-o facă, fusese 
urmată de precizarea că numai ideea timpului era aceea 
care îl uimea, dată fiind, după câte ştia el, inerția imensă a 
sentimentelor: unii au nevoie pentru asta de foarte mulţi 
ani! Doctorul Munteanu însă nu se feri şi mărturisi că n-ar fi 
trebuit să se căsătorească cu Constanţa, deşi se 
îndrăgostise de ea foarte tare. Era, zise el, o femeie 
neîmplinită, care aştepta prea multe de la căsătorie şi nu 
numai de la căsătorie... Şi făcu un gest, adică aşa, în 
general, de la toate, şi cu asta explicaţiile lui se opriră, fără 
să aibă însă aerul că ocoleşte întrebarea. 

Şi tot astfel răspunse şi la întrebarea ce-a fost cu scurta 
lui plecare din lumea medicală, întrebare pusă tot aşa ca şi 
celelalte, cu o încredere deplină că va primi unicul răspuns 
pe care el îl putea da. Nu, n-a vrut să plece, socrul a fost 
ambițios şi el, doctorul Munteanu, a acceptat să-i facă lui pe 
plac din mai multe motive, între care cele mai importante 
erau tot de ordin profesional. Adică? Adică, de pildă, avea 
nevoie de un răgaz de câteva luni să se pună la punct cu o 
chestiune medicală de un interes excepţional (o să se afle 
curând despre ce e vorba). Şi au mai fost şi alte motive! 


— Şi cum te-ai întors, îl întrebă mai departe doctorul 
Sârbu, ai terminat punerea aceea la punct, sau... 

— Nu prea, dar faptul n-are nicio importanţă. 

— Unii o pun în legătură cu ultimele evenimente politice, 
zise doctorul Sârbu, cu Plenara CE! 

— E şi normal! 

— Da, dar tu ştii ce se vorbeşte? Nu e bine deloc! 

Doctorul Munteanu tresări auzind această exclamaţie şi 
se uită la el cu atenţie. Asemeni oamenilor care se cunosc 
bine şi ştiu ce semnificaţie are la un moment dat un gest 
sau o tresărire a pleoapelor, avu o clipă de încordare şi făcu 
un efort vizibil şi parcă dezorientat să-şi amintească de ceva 
în legătură cu felul cum exclamase în clipa aceea doctorul 
Sârbu. 

— Eu n-am auzit nimic, zise doctorul Munteanu într-un 
târziu şi se opri aici, aşteptând cu o expresie bizară pe chip, 
parcă un soi de speranţă că nici n-a fost ceva de auzit, şi de 
invitaţie să nu i se spună totuşi despre ce e vorba în cazul în 
care se auzise ceva. 

— Eu am auzit şi dacă te interesează îţi spun şi ce, 
răspunse totuşi doctorul Sârbu şi atunci doctorul Munteanu 
îşi aminti, auzindu-l, de semnificaţia uitată pe care o avea în 
clipa aceea glasul prietenului său: era siguranţa lui de sine, 
că are dreptul să-i spună ceea ce de obicei se trece sub 
tăcere, aşa-zisele „adevăruri nemiloase” menite să-ţi 
producă, chipurile, revelaţia unor pericole care te pândesc 
sau a unei nefericiri care te paşte ori a unei înfrângeri 
iminente faţă de care lumea, plină de nepăsare, nu te 
avertizează cu nimic. 

— Ai să râzi, zise doctorul Munteanu puţin vesel, nu mă 
interesează chiar deloc ce se spune. Crezi că nu-mi 
închipui? 

— Nu ştiu. N-aş zice că poţi să-ţi închipui aşa ceva, 
răspunse doctorul Sârbu pe gânduri. 

— Bine, Nicule, m-ai convins, o să-mi spui tu, zise 
doctorul Munteanu cu un glas apropiat şi intim, dar cu o 


răceală care sugera totuşi neaderenţa lui la acest subiect, 
dar nu mi-ai spus nimic de tine! Am auzit numai lucruri 
bune despre studiul tău. Ştii că Nicolicescu ţi l-a citit în 
manuscris şi că i-a făcut o impresie deosebită? L-am auzit 
cu urechile mele şi m-am bucurat, deşi nu-mi plăcea deloc 
că mi te dădea drept exemplu...! Ca şi când tot ce aş fi făcut 
eu s-ar rezuma la articolele mele elogioase despre studiile 
lui! Dar a propos, am aflat că nu mai faci parte din 
conducerea Revistei de psihiatrie. De ce? 

— Asta de mult, zise celălalt. 

— Nu prea de mult, în toamnă mai erai încă în colegiu, 
dacă mi-aduc bine aminte. Mai lucrai? 

— Când ne-am văzut noi ultima dată, prin ianuarie, cam 
pe atunci s-a întâmplat... 

— De fapt ce-a fost, am auzit că l-ai dat afară din birou pe 
profesorul Rotărescu, e adevărat? 

— Nu e nicio legătură între una şi alta, de mult voiam să 
plec. 

— De ce? se miră doctorul Munteanu. 

— Îmi mânca aproape tot timpul. 

— Şi nu e nicio legătură... 

— Am auzit şi eu că profesorul Rotărescu s-a lăudat că m- 
a dat el pe mine afară... Ar fi vrut el, cum mi-a făcut-o pe 
vremea când eram student, când m-a ameninţat că mă 
trimite pe front, şi m-a dat de câteva ori afară de la curs... 
Nu zic că nu era un profesor bun şi chiar şi un medic bun şi 
mai e încă şi acuma, dar e foarte scârbos, îl ştii şi tu, nu-mi 
inspiră niciun pic de respect... 

— Nu mai mi-aduc aminte, zise doctorul Munteanu. Ce 
făcea? 

— Nu, că nu se purta cu toată lumea aşa, şi şi-acuma sunt 
mulţi care îl ridică în slăvi. 

— Tocmai! 

— După părerea mea e cam nebun, suferă de mania 
personalităţii, nu scoate un cuvânt în care să nu fie vorba 
de el: eu, studiile mele, comunicările mele, elevii mei, 


cercetările mele, îţi vine să-ţi verşi maţele când îl auzi. La 
spital acolo unde era şef în timpul războiului, mi-a spus o 
doctoriţă că se purta ca un ţicnit, răcnea pe coridoare, 
înjura... 

— Şi la revistă cum a fost, sau n-a fost nimic? insistă 
doctorul Munteanu. 

— Era plecat în străinătate doctorul Sterescu şi îi ţineam 
locul (îi ţineam eu şi înainte, nu-i vorbă, dar acum eram 
oficial redactor-şef) şi într-o zi mă pomenesc că se anunţă 
profesorul Rotărescu. „Să poftească”, spun, şi intră şi-mi 
pune pe birou un dosar gros, testamentul lui ştiinţific. „Şi ce 
doriţi?” zic. „Cum ce doresc?! se holbează el la mine, să-l 
publicaţi în revistă.” „Mori dumneata mai întâi, îi zic, şi pe 
urmă vedem noi ce e şi cu testamentul, dacă îl publicăm sau 
nu.” S-a ridicat de pe scaun şi s-a înălţat aşa spre mine 
peste birou: „leşi afară!” mi-a spus. „Nu pot să ies afară, 
zic, sunt la mine în birou, ieşi dumneata afară, dacă 
consideri că ai terminat ce-aveai de spus.” 

Doctorul Munteanu începu să râdă, dar parcă nu de ceea 
ce auzise, ci de înfăţişarea supărată a prietenului său. 
Deodată vocea acestuia se schimbă, îşi ridică privirea spre 
celălalt şi rosti: 

— Ascultă, Ghiţă, vreau să te întreb ceva! Ce părere ai tu, 
care e lucrul cel mai stabil şi mai plin de sens din activitatea 
unui om? 

— Hai să ne mişcăm, răspunse doctorul Munteanu, să 
plătim şi să ieşim. 

Şi-i făcu semn chelnerului să vină să le ia banii. Rămaseră 
apoi tăcuţi cât mai dură până li se făcu socoteala şi ieşiră 
apoi afară. 


XVII 


— Hai s-o luăm încoace spre Şosea, zise doctorul 
Munteanu şi cotiră pe Calea Victoriei şi o luară în sus spre 
Piaţa Palatului. Nu văd, spuse el apoi, ce legătură are faptul 
că e greu să-ţi închipui ce zice lumea la întrebarea care e 
lucrul cel mai stabil şi mai plin de sens din activitatea unui 
om! Nu văd nicio legătură. 

Totuşi după felul cum îşi rostea el nedumerirea parcă 
vedea, sau mai bine zis ghicea, dar îi sugera în acelaşi timp 
celuilalt că de mult nu mai avea el obiceiul să poarte o 
discuţie pe ghicite. Ăsta era apanajul celor foarte tineri sau 
al celor care se îmbată cu cuvintele. Despre ce era, de fapt, 
vorba? 

Doctorul Sârbu explică: ce simte cel care e tentat să-şi 
schimbe profesiunea? De ce o face? La ce visează, în 
realitate? Se opri în dreptul unei tutungerii şi-şi cumpără 
un pachet de ţigări. Doctorul Munteanu se opri şi el câţiva 
paşi mai încolo. Deşi era încă devreme, noaptea de vară a 
câmpiei care se ghicea dincolo de oraş pusese cu totul 
stăpânire pe străzi şi bulevarde. Erau puţini trecători, era 
linişte, şi maşini treceau puţine. Se răcorise, şi aerul 
purificat lăsa să se vadă cerul plin de stele. Foarte rar 
spărgeau liniştea doar grupuri de tineri care ieşeau de prin 
restaurante ameţiţi de alcool şi începeau să vorbească tare 
cu aceea degajare afectată de limbaj în care se consuma 
zgomotos ultima rămăşiţă de energie cu care nu voiau în 
niciun caz să se ducă să se culce şi cu atât mai puţin să 
viseze. Femeile sau fetele singure riscau totdeauna să nu 
facă nici zece paşi fără să fie acostate şi asta se întâmpla 
adesea chiar şi când erau însoţite. De aceea nu o dată 
aceşti tineri erau tăvăliţi pe jos de acei bărbaţi sau soţi care 
nu se jenau de scandalul pe care aceste grupuri mizau când 
le acostau femeile, înjurăturile şi pumnii în falei care puteau 
fi auziţi atunci făceau ca marele oraş să semene în clipa 
aceea, în acel punct unde se petreceau astfel de scene, cu 
un sat din care nu lipseau decât câinii... 


— Lucrul cel mai stabil şi mai plin de sens din activitatea 
unui om, zise doctorul Munteanu, este cel pe care ştii să-l 
faci şi nu un altul, în special nu cel de care te simţi ispitit, 
dacă ăsta e sensul întrebării tale. Dar problema nu e asta, 
fiindcă ce interes poate să prezinte un om care îşi părăseşte 
meseria fără motiv şi se apucă de altceva? Ori nu-i place 
meseria pe care şi-a ales-o, ori în general e vorba de un om 
căruia nu-i place să exercite o profesiune. M-am întâlnit 
zilele trecute cu un fost coleg de liceu, dacă-ţi mai aduci 
aminte de el, Clepcea. L-am întrebat ce face. A ridicat aşa 
braţele, cu palmele spre mine, parcă s-ar fi dat prizonier, şi 
ce crezi că mi-a răspuns? „Universal-Geneve!”, adică de 
toate, n-avea nicio meserie. Şi arăta foarte încântat de sine. 
Ştiu ce vrei să spui, că elanul personalităţii noastre slăbeşte 
când începem munca propriu-zisă, pe care o reclamă 
exercitarea unei profesiuni şi că de aceea suntem tot timpul 
supuşi tentaţiei de a o întrerupe sau de a o schimba. Da, e 
adevărat, dar la ce faci tu aluzie? Faci o simplă observaţie 
de ordin psihologic sau vizezi o particularitate de ordin 
social cu privire la exercitarea profesiunilor? 

— Şi una şi alta, răspunse doctorul Sârbu mergând agale, 
la oarecare distanţă de prietenul său, şi fumând. Am vorbit 
despre această trăsătură psihologică fiindcă o cunosc bine, 
e foarte accentuată la oameni cu structura mea şi e o 
slăbiciune pe care o învingem cu ajutorul orgoliului. 
Consider că orgoliul profesional este singurul care este 
creator şi care poate fi, din punct de vedere moral, 
justificat. Fiindcă mai rea decât truda propriu-zisă pe care o 
reclamă exercitarea unei profesiuni este lupta cu tentaţia 
de a o părăsi, văzând rezultatele aşa de puţin spectaculoase 
pe care le obţinem în comparaţie cu alţii, care îşi 
potenţează profesiunea prin acţiuni care nu sunt străine de 
ea, dar pe care nu orice profesionist este capabil să le 
iniţieze. Şi atunci, ca o compensație, apare orgoliul 
profesional, ca trăsătură comună a celor mai numeroşi, 
care îi deosebeşte de ceilalţi, mai puţini. 


— Şi ce vrei să spui cu asta? îl întrebă doctorul Munteanu 
atent. 

— Că observ în lumea intelectuală o scădere a orgoliului 
profesional. Şi că tu eşti unul dintre cei care se străduiesc 
să dea lovituri mortale acestui orgoliu, fără să-ţi dai seama 
că îţi pregăteşti singur terenul ca să fii disprețuit şi să devii 
jucăria altor forţe sociale, care n-au niciun interes ca 
psihologiile profesionale să se coaguleze şi să-şi câştige o 
relativă independenţă în lupta socială. 

N-o să mă apuc acuma, Ghiţă, să-ţi spun ce se zice sau ce 
se crede despre tine în legătură cu întoarcerea ta în spital - 
am observat că nu te interesează fondul problemei, te-ai 
angajat în mod conştient pe drumul tău şi se pare că ştii ce- 
ai de făcut -, dar îţi atrag totuşi atenţia că te pândeşte o 
mare primejdie şi că ai încă timpul să te retragi pe o poziţie 
din care să ieşi învingător. Problema e dacă ai suficient 
curaj să te retragi pe o asemenea poziţie, îţi repet, după 
mine singura de pe care te poţi apăra cu succes. 

— Să lăsăm presimţirile şi ipotezele referitor la situaţia 
noastră personală în spital şi să reținem fondul problemei, 
zise doctorul Munteanu cu un glas liniştit. Dacă e vorba de 
faptul că eu mă străduiesc să dau lovituri mortale 
profesiunii noastre, aici am ceva de spus şi pot să discut cu 
tine. Ai cunoscut tu vreodată o situaţie în care profesiunile 
să se poată exercita absolut liber una de alta şi mai ales 
absolut liber de legile economice şi politice ale societăţii şi 
epocii respective? De unde au luat şi cu ce au finanţat 
Pasteur sau doctorul Babeş institutele lor de cercetări? E 
foarte comod să vorbim de orgoliul profesional câtă vreme 
nu facem mai mult decât să prescriem reţete de lentile, cum 
a făcut tata timp de treizeci de ani - să stai cu el de vorbă şi 
să vezi ce orgolios e, ai zice că toată medicina se sprijină pe 
el - sau când strângem foarte pe îndelete un număr de 
cazuri de bătrâni suferind de neurastenie şi scriem un 
excelent studiu despre această chestiune, dar, lăsându-l la o 
parte pe doctorul Marinescu, care ştim cum lucra şi ce 


mijloace a avut, să ne gândim la alţi cercetători, să ne 
întrebăm ce trebuie să fi simţit Babeş când îi lipseau banii 
ca să-şi extindă cercetările şi când îndura tot felul de jigniri 
şi umilinţe pe măsură ce înainta în vârstă. Aşa că s-o lăsăm 
mai încet cu orgoliul profesional care nu cuprinde o sferă 
mai mare decât coridorul Serviciului 14 (aceasta era 
denumirea pavilionului unde lucra doctorul Sârbu) şi să ne 
închipuim mai puţin că un asemenea coridor constituie o 
poziţie de pe care se poate da o bătălie mare - şi încă să 
mai ieşi şi victorios! Fiindcă asta e probabil poziţia la care 
te referi când îmi prezici că voi avea de înfruntat o mare 
primejdie. 

Încheiase cu o voce în care erau amestecate şi tristeţe, şi 
indignare, dar şi înţelegere afectuoasă pentru cel care se 
hazardase atât de imprudent pe un teren necunoscut lui şi 
înţesat de mine: era totuşi prietenul sau cel mai vechi şi mai 
de bună-credinţă şi trebuia să-l despartă cu grijă de opiniile 
sale care erau, ca totdeauna, pe cât de intransigente, pe 
atât de mărginite. „Formidabil, gândea în acelaşi timp 
doctorul Sârbu, îmi vorbeşte de parcă ar fi măcinat de 
aceleaşi griji ca ale doctorului Babeş sau Marinescu.” 

— Ascultă, Ghiţă, rosti el când celălalt se opri, eu nu-ţi 
recomand micimea coridorului, ci ideea de coridor. Spitalul, 
sau spitalele, cu toate coridoarele lor sau dacă vrei, 
ministerul cu toate cabinetele lui, dar al Sănătăţii, nu al 
Afacerilor Externe. Ce legătură are Ministerul Afacerilor 
Externe cu medicina? Am auzit din gura ta această 
bizarerie, că ai avut nevoie de câteva luni ca să te pui la 
punct cu nu ştiu ce. Dacă e să discutăm, tu consideri ăsta 
un răspuns la întrebarea care ţi se poate pune şi care de 
fapt ţi s-a şi pus de toată lumea în clipa când te-ai întors în 
spital? Fiindcă dacă nu te întorceai nu-ţi mai punea nimeni 
nicio întrebare, totul era în regulă. 

— N-am constatat la nimeni şi nici nu cred că îşi pune 
cineva, în ce mă priveşte, o asemenea întrebare, răspunse 
doctorul Munteanu cu îndoială. Ce sens ar putea să aibă o 


asemenea întrebare pe care să mi-o pună alţii şi să nu mi-o 
pun eu însumi? Dar să presupunem că dacă mi-o puitue 
suficient să mă consider obligat să-i dau un răspuns - altul 
decât cel particular, accidental şi adevărat pe care mi l-am 
dat mie însumi când am părăsit pentru câtva timp spitalul. 
Într-adevăr, e o greşeală, se poate interpreta că am vrut să 
părăsesc medicina şi n-am reuşit. Ei şi? Nu văd care e 
problema şi nu înţeleg ce gen de răspuns aştepţi de la mine. 

— E foarte ciudat, zise atunci doctorul Sârbu nedumerit, 
că tocmai tu, care aduci ca argument al orientării tale 
profesionale dependenţa generală a profesiunilor de 
factorii politici şi economici, nu-i vezi, în actuala situaţie, ca 
factori psihologici foarte concreţi şi ce probleme îţi ridică 
sau o să-ţi ridice. 

— Ce te face să crezi că nu-i văd? Formidabil cum 
seamănă oamenii între ei! exclamă doctorul Munteanu 
stupefiat parcă deodată atât de tare de această idee, încât 
uită în aceeaşi clipă că îi pusese celuilalt o întrebare. 
Seamănă între ei indiferent de vârstă şi de caracter şi chiar 
de mentalitate, chiar ieri am avut o discuţie cu părinţii mei 
exact pe aceeaşi temă şi au venit exact cu aceleaşi idei ca 
ale tale, formulate doar altfel. Indivizii umani au pierdut 
multe însuşiri naturale, între altele pe aceea de a rămâne 
senini şi puternici în faţa schimbărilor. Au nelinişti 
sufleteşti. Dar ce sens au aceste nelinişti sufleteşti?! înţeleg 
să pierd ceva cu care m-a înzestrat natura în schimbul a 
ceva superior pe planul conştiinţei, dar ce-am câştigat eu 
pe planul conştiinţei prin faptul că percep schimbările cu 
nelinişte? 

— Eu nu-ţi sugerez să ai nelinişti sufleteşti dacă tu te 
simţi senin şi puternic, ci îţi spun să te gândeşti dacă într- 
adevăr eşti destul de senin şi de puternic ca să ieşi victorios 
din situaţia în care te afli, zise doctorul Sârbu făcând parcă 
o sforţare să se exprime cu cea mai mare atenţie în aceste 
clipe, care începeau să devină din ce în ce mai încordate. 


— În ce situaţie mă aflu? întrebă într-adevăr celălalt cu o 
voce care scăzu brusc în volum şi crescu în intensitate. 
Dacă n-ai să-mi răspunzi acum cu claritate ce-ai înţeles prin 
aceste cuvinte, va trebui să încetăm imediat discuţia. Avem 
amândoi experienţă şi ştii şi tu unde poate duce. 

— Am să-ţi spun: eu nu pretind de la tine să faci ceea ce 
nimeni dintre noi nu poate să facă! Dar ceea ce poate să 
facă ultimul, mă simt foarte îndreptăţit să-ţi cer s-o faci. 

— "Tu spune-mi net, fără ocolişuri, în ce situaţie mă aflu 
eu. Răspunde la întrebare, dar pe scurt, că observ că ai 
început să nu mai poţi spune ceva decât vorbind mult. Ca 
să-mi spui că nu-ţi place că am plecat câteva luni din spital, 
m-ai luat ca majurul din poveste, pe departe, despre sensul 
activităţii umane... Să revenim la problemă. Ce e asta că nu- 
mi pretinzi să fac ceea ce nimeni dintre noi nu face, dar că 
ceea ce poate să facă ultimul eţetera? Răspunde întâi la 
asta. 

— Nu pot. Dacă la noi se ştie ceva mai mult în vreo 
chestiune medicală - şi nu numai medicală - decât în alte 
ţări (şi în epoca noastră aproape în toate ţările cu un 
anumit grad de civilizaţie se descoperă tot timpul lucruri 
care pun foarte acut problema schimburilor culturale şi 
ştiinţifice), presupun că cine e în urmă, şi e interesat să nu 
mai fie, vine pur şi simplu acolo unde s-a produs 
descoperirea şi află despre ce e vorba. Dacă eu, acum, în 
anul 1952, aş vrea să aflu ceva, trebuie de asemenea, să 
plec. Şi pentru asta, cineva, ministerul, Academia, institutul 
sau spitalul trebuie să aprobe această plecare şi să-mi dea 
şi bani. Şi pentru ca această aprobare să fie dată, cineva 
trebuie s-o sprijine, şi acest cineva trebuie să fie mai mare 
ca mine, fiindcă simpla mea cerere nu e suficientă. Ei, 
dintre noi - vorbesc de noi, medicii care ne considerăm mai 
buni, nu de toţi, adăugă doctorul Sârbu ironic făcând cu 
degetul o roată în aer - niciunul nu vrea sau nu poate să 
facă tot ce depinde de el ca să reglementeze această 
chestiune, fiecare se descurcă pe cont propriu şi din pricina 


asta fiecare îl învinuieşte pe celălalt că stăm prost. Din toţi, 
tu ai făcut ieşirea cea mai spectaculoasă. Fii atent, o să 
plăteşti! 

Se lăsă tăcere între ei doi, cel care vorbise aşteptând 
parcă sub tensiune să vadă dacă fusese urmărit în 
adâncime, dincolo de ceea ce puteau exprima cuvintele, cel 
de al doilea luptând parcă sub aceeaşi tensiune cu 
înţelegerea, care îi forţa conştiinţa şi îi forţa aproape în 
acelaşi timp, sub aceeaşi presiune, gândirea logică, 
împingându-l să se exprime şi să se lase prins în lanţul 
adevărurilor amenințătoare care se încolăceau din ce în ce 
mai mult deasupra capului său. 

— Cu alte cuvinte, rosti el deodată, ca şi când gândirea i- 
ar fi ţâşnit ca un şuvoi, revii la ideea că sunt vinovat că am 
vrut să mă las de medicină şi îmi ceri să mă întorc la ea cu 
umilinţă, ca ultimul dintre medici? 

Doctorul Sârbu nu răspunse îndată. Un beţiv trecu 
printre ei despărţindu-i. Îl ocoliră fără să-i audă înjurăturile 
triviale şi-şi continuară drumul, de astă dată doctorul 
Munteanu fiind cel ce aştepta cu încordare extremă 
răspunsul celuilalt. Tot mergând, ajunseseră la capătul Căii 
Victoriei şi o luară spre Şosea. Cu toate că aici într-adevăr 
piaţa şi cele două vechi şosele lărgeau definitiv orizontul de 
câmpie, pe care Capitala, fără depresiuni spectaculoase de 
sol, o sugera chiar în centrele ei aglomerate, impresia de 
oraş mare abia aici prindea consistenţă, cu toate că nu se 
mai vedeau de-a lungul celor două şosele mărginite de 
copaci bătrâni şi alei înflorite de trandafiri decât vile rare, 
înecate în ierburi de grădină, sau vechi clădiri în care erau 
adăpostite opere de artă, muzee de tot felul sau vechi 
institute ştiinţifice. Poate că vastitatea pieţei, în care intrau 
sau din care porneau şapte sau opt bulevarde şi şosele, şi 
apoi şoselele însele sugerau existenţa unui oraş mai mare şi 
mai frumos decât era el în realitate? Parcă şi cerul de 
noapte era aici mai ceţos şi mai citadin, iar firele groase 
încărcate cu electricitate care pluteau deasupra pieţei ca o 


enormă pânza de păianjen din care ţâşneau fulgere 
albastre la trecerea tramvaielor care mai circulau încă pe 
acolo în acei ani sporeau şi ele, împreună cu luminile 
circulare care alungau întunericul şi cele care scăldau 
Palatul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, această impresie 
neconfirmată apoi o mie de metri mai înapoi. 

— Da, răspunse într-un târziu doctorul Sârbu, ai înţeles 
exact ceea ce eu de două ceasuri nu reuşesc să exprim. E 
una dintre ideile care circulă în spital, după părerea mea 
cea mai importantă. Bineînţeles că nu e formulată atât de 
nobil, dar se poate obţine ca ei să accepte această 
formulare a ta, adică să revii cu umilinţă la medicină, ca 
ultimul dintre servitorii ei. 

— Dar cum e formulată? zise doctorul Munteanu cu gura 
strânsă şi nu se auzi bine şi trebui să repete ceea ce 
spusese. 

— Nu e formulată! E ceva, aşa, de natură insesizabilă, 
dar care ar permite unuia sau altuia să facă sesizabilă o 
asemenea idee, adică să ţi se întâmple ceva care să te 
aducă într-o asemenea situaţie umilă. E foarte primejdios, 
să ştii că e momentul cel mai primejdios prin care treci tu 
de când ne cunoaştem. Cel puţin aşa mi se pare mie, poate 
că tu ştii altceva... Nu vreau să-ţi stârnesc nelinişti sufleteşti 
care să nu-ţi folosească la nimic. Gândeşte-te. De-aia ţi-am 
spus mai înainte că n-aş zice că poţi să-ţi închipui aşa ceva, 
că tu ai zis că am să râd, dar nu te interesează chiar deloc 
ce se spune în spital, că îţi închipui. Ai dreptate, ce se spune 
poţi să-ţi închipui, mai mult sau mai puţin, dar ce se 
gândeşte? Ei, aici să vezi. Ţi-am spus, de pildă, ce gândesc 
eu, dar crezi că numai eu gândesc aşa? Şi fiindcă suntem 
prieteni, eu am făcut un efort şi ţi-am spus până la urmă ce 
gândesc şi ca să nu fac vreo greşeală am demarat aşa de 
greu. Dar crezi că vei mai găsi unul ca mine să-ţi spună? 

Nu pentru că s-ar feri de tine, ci pentru că pur şi simplu e 
dificil de formulat. Pentru că nu mi-era clar nici mie; ştiam 
doar atât, că se consideră un eşec total încercarea ta de a 


părăsi profesiunea noastră. Şi ce bărbat, de pildă, ar 
interpreta fuga soţiei lui de acasă altfel decât o dorinţă 
expresă de a rupe căsătoria? Nu vreau să duc comparaţia 
mai departe, dar cum să nu-ţi doresc eu, după această 
trădare, dacă vreau ca prietenia noastră să nu excludă 
preocupările comune - fiindcă fără ele am fi tot aşa de puţin 
prieteni cum ar fi doi soţi care ar face fiecare copii în altă 
parte - să ţi se întâmple ceva care să-ţi permită să-mi 
dovedeşti că iubeşti medicina şi că aventurile tale 
diplomatice, şi la propriu şi la figurat, nu înseamnă nimic şi 
nu sunt altceva decât simple slăbiciuni (care dintre noi ar 
refuza câteva luni la Roma sau în altă parte având în acelaşi 
timp posibilitatea să se întoarcă oricând la spital?). Eu am 
început să am bănuiala că tu lucrezi la ceva, studiezi nu ştiu 
ce, dar întâi ce fel de studiu e acela în afara clinicii şi al 
doilea, chiar dacă ar fi, să zicem, un material de un interes 
excepţional, cum de altfel mi-ai şi spus, cine ar mai sta 
acuma să te creadă? Ar însemna că vrei să ne arăţi nouă şi 
ţie însuţi că iubeşti medicina printr-o lovitură de efect. 
Numai dacă într-adevăr ai veni cu ceva excepţional s-ar 
răsturna întreaga situaţie şi toată lumea ar uita. Dar asta ar 
însemna o mare surpriză pentru mine şi s-ar dovedi că tot 
ce ţi-am spus până acuma ar fi pură invenţie a unui spirit 
mărginit şi timorat. De bucurie că ai avut dreptate aş uita 
imediat că am fost atât de neghiob şi te-am judecat după 
aparenţe. Poţi să-ţi imaginezi ce bucuros aş fi? 
Evenimentele din ultimii ani au pus cam greu la încercare 
prietenia noastră şi despre toate istoriile care au 
ameninţat-o avem aşa, un fel de sentiment general că aşa s- 
a întâmplat, ce poţi să faci... Dar oricât de mult ai ţine la 
cineva, îndoiala persistă şi nu suntem totdeauna la fel de 
puternici ca să trăim cu îndoiala în noi. Eu acuma pot să-ţi 
spun că toate acestea nu mai au pentru mine Nicio 
importanţă, ţin la tine şi aşa, dar mult timp după ce s-a 
petrecut tot ce ştii, n-a fost aşa, şi nimeni nu-mi garantează 
că n-o să revină în viitor. 


— Să lăsăm consideraţiile de ordinul ăsta, zise doctorul 
Munteanu. Ştii şi tu bine că în materie de prietenie sau de 
dragoste contează totdeauna cu ce vii de acasă. Şi eu ţin la 
tine, dar dacă ar fi să mă iau după toate măgăriile pe care 
mi le-ai făcut, de mult ar fi trebuit să te consider un duşman 
şi nu un prieten. 

— Ce măgării ţi-am făcut eu ţie? îl întrebă doctorul Sârbu 
uimit şi izbucni imediat în râs, ca şi când faptul de a face 
cuiva măgării era ceva foarte vesel. 

— Lasă că ştii tu, murmură doctorul Munteanu fără nicio 
plăcere, şi tăcu, şi merseră astfel unul lângă altul fără să-şi 
mai spună nimic. 

— Ba nu, te rog să-mi spui, zise doctorul Sârbu după ce 
se gândi câtva timp. N-ai să poţi cita un singur fapt din care 
să reiasă că ţi-am făcut vreo măgărie. 

— Zeci de fapte, zise doctorul Munteanu liniştit şi 
convins. 

— Zeci de fapte?! 

— Da, zeci, te crezi foarte departe de genul de măgării 
pe care le reproşezi altora. 

— Spune măcar unul, să văd şi eu ce înţelegi tu prin 
măgării! 

— Aia făcută profesorului Rotărescu ce e? 

— Tu spune ce măgărie ţi-am făcut eu ţie în calitate de 
prieten, lasă-le pe alea! 

— Când te-am rugat anul trecut să iei cuvântul în 
organizaţie contra grupului de cosmopoliţi, ce mi-ai spus? 

— Ce ţi-am spus? 

— Că tu îl consideri pe doctorul Strihan un medic foarte 
bun şi nu-ţi dai seama ce e cu cosmopolitismul de care îl 
făceam noi vinovat. 

— Chiar că nu-mi dădeam seama, răspunse doctorul 
Sârbu nedumerit. Ce-aveai cu el? 

— Vezi?! exclamă atunci celălalt şi continuă cu un soi de 
filosofie a deznădejdii: erai în sală când domnul Strihan a 
ţinut o comunicare şi a stârnit chicoteli pe seama unor 


articole ale mele şi aproape că ai râs şi tu, fără să-ţi dai 
seama că acolo era în joc şi situaţia ta, nu numai a mea şi a 
altora! Asta nu e o măgărie? 

— Uite, ai cuvântul meu, zise doctorul Sârbu solemn, fără 
să ia în seamă fondul problemei, că acum aflu de la tine că 
ai avut ceva cu doctorul Strihan. Mă crezi? 

— Ţi-am spus că e mai bine să lăsăm la o parte 
consideraţiile strict personale, sigur că te cred, dar tocmai 
asta e măgăria, că eu ţi-am atras atenţia şi tu nici măcar nu 
mai ţii minte. 

Doctorul Sârbu vru să spună ceva, dar renunţă, făcu o 
mişcare din umeri şi din cap de îndoială şi în acelaşi timp de 
nesiguranţă: era posibil, într-adevăr, aşa ceva se putuse 
întâmpla, în sfârşit... 

— Ai dreptate, zise el, n-are rost să ne apucăm acuma să 
dezgropăm morţii. Asta e situaţia, zise el încheind parcă 
abia acum ideea pe care o urmărise înainte ca doctorul 
Munteanu să-l oprească de la consideraţiile prea personale. 
Ţi-am spus cam ce se gândeşte şi ce gândesc şi eu... Tu 
probabil că vezi lucrurile altfel şi ai şi motivele tale, dar eu 
ţi-am atras atenţia că una e ce gândim noi şi alta e situaţia 
în care ne pomenim implicaţi şi care are, vrând-nevrând, o 
anumită semnificaţie, care devine obligatorie, dacă ne pasă. 
Dacă nu ne pasă şi nu dăm nici doi bani pe semnificaţia 
propriilor noastre acte de existenţă, totul e în regulă... Cu 
condiţia ca totul să se termine cu bine. 

— Ei nu! mai zise şi doctorul Munteanu, deodată hotărât 
să încheie discuţia şi, cu o undă de sarcasm la adresa 
neliniştii ciudate din glasul prietenului său: nu asistăm la o 
comedie lirică, în care după ce se plânge şi se râde, totul se 
termină cu bine. În aşteptarea sfârşitului imprevizibil, fii şi 
tu mai vesel. Tu nu eşti implicat... 


PARTEA A PATRA 


Constanţa îşi amintea acum cu sentimentul că era parcă 
vorba de o poveste veche, cum se lămurise în acele zile 
după declaraţia lui că ei doi ar fi fost fericiţi numai dacă nu 
se căsătoreau, că le plăcea amândurora prea mult să fie 
liberi pentru ca în cele din urmă o căsătorie să nu-i 
înstrăineze. Dragostea lor nu fusese nici dragoste de 
amanți, nici de soţi, căsătoria prea rapidă stricând-o pe cea 
dintâi, şi cea dintâi stricând apoi, prin lipsa sau scurtimea 
ei, pe cea de-a doua. E adevărat că în ceea ce priveşte 
această grabă el recunoscuse că era vinovat, dar nici el nu 
mai ştia să explice după aceea de ce se grăbise aşa de tare, 
ce-i venise, îi plăcea de ea, o iubea, o simţea atât de 
apropiată, atât de a lui încât se grăbise să pună mâna pe ea, 
îl apucase parcă o frică să n-o scape, să nu se întâmple ceva 
şi din pricina asta s-o piardă. Aşa îi spusese el, şi ce era mai 
ciudat era că aceste cuvinte exprimau exact ceea ce simţise 
şi ea în aceeaşi perioadă, şi îşi amintea cum îl întrebase: „Şi 
acum nu mai simţi că sunt a ta?” „Ba da, îi răspunsese el, 
dar nu mai ştiu ce să fac cu tine.” „În ce sens? îl întrebase 
ea atunci simțind în acele clipe cum îi fuge sângele din 
obraji şi se face albă. (Fuseseră clipele cele mai rele din tot 
ce mai urmase.) În ce sens nu mai ştii ce să faci cu mine? Să 
nu te fereşti să vorbeşti deschis, adăugase ea, fiindcă eu 


totdeauna m-am gândit că aşa cum îi spui cuiva te iubesc, 
tot aşa trebuie să-i spui şi nu te mai iubesc. Unii nici măcar 
nu vor să audă, crezând că dacă nu se pronunţă aceste 
cuvinte se mai poate drege ceva. Eu vreau să mi le spui!” 
„Am să-ţi vorbesc deschis, îi răspunsese el. Te iubesc, dar 
nu mai ştiu ce să fac cu tine, mi-a apărut un sentiment 
chinuitor că pe lângă iubire ar trebui să mai fac ceva pentru 
tine şi nu ştiu ce.” „Văd eu că-mi vorbeşti deschis, spusese 
ea, dar tot pe mine mă laşi să ghicesc singură de ce vrei 
totuşi să ne despărţim, deşi mă iubeşti. Nu mă gândesc 
chiar de azi la asta, mă gândesc de vreo două luni, de când 
am întrerupt sarcina. 

Mare lucru n-am descoperit! Ştiu că ar trebui să înţeleg 
că la urma urmei nu mă mai iubeşti şi că eşti un bărbat 
serios care nu vrea să încurce o femeie şi să rămână 
căsătorit cu ea deşi lui nu-i mai place, dar înţelegerea asta 
n-o are cineva decât atunci când ori iubeşte foarte tare pe 
cineva, ori nu-l iubeşte deloc. În ambele cazuri înţelegi mai 
uşor fiindcă nu ţi-e frică. Or, mie mi-e frică şi de aceea nu 
înţeleg.” „De ce să-ţi fie frică?” spusese el şi i se dusese şi 
lui sângele din obraji şi se făcuse alb. Se vedea că în aceeaşi 
clipă chiar îl cuprinsese şi pe el frica. „De ce să-mi fie frică?! 
întrebase ea mirată. Cum să nu-mi fie frică? Ce facem noi 
aici, ne jucăm de-a căsătoria, de-a despărţirea? Cum de ne- 
am putut înşela? Şi cine ne garantează că dacă ne 
despărţim găsim pe cineva mai bun? Dacă găsim pe cineva 
mai rău?” Paloarea lui se accentuase auzind-o vorbind astfel 
şi se îndârjise pe neaşteptate: „Ce putem face? E foarte 
posibil să nu găsim pe cineva mai bun, dar ajunge gândirea 
asta ca să ne împiedice să ne despărţim?” „Eu nu spun că 
ajunge, răspunsese ea, eu spun de ce mi-e frică. Şi parcă 
mi-e frică şi de ceea ce înţeleg că înseamnă frica asta. Ce-ai 
făcut?! îl întrebase ea şi pe chipul ei începuse să apară 
treptat o expresie de înstrăinare înspăimântătoare, de ce ai 
stricat ce începusem, şi de ce-ai mai început dacă aveai de 
gând să strici? Ce s-a întâmplat?” „Nu ştiu ce s-a întâmplat, 


de unde vrei să ştiu eu?” răspunsese el cu o voce parcă 
golită de viaţă lăuntrică, şi se uitaseră apoi unul la altul, 
privire în privire, fără să clipească, un timp nesfârşit de 
lung, căutând parcă să afle astfel ceea ce raţiunea şi 
gândirea logică nu reuşeau să descifreze. 

Era spre seară, într-o zi de duminică, şi după aceea ea se 
îmbrăcase şi se dusese în parc, simțind nevoia să-şi 
consolideze înstrăinarea, şi să rămână singură cu mâhnirea 
aceea apăsătoare care îi stătea atunci pe inimă ca un 
bolovan. 

Seara s-a întors şi s-a culcat. N-a mai scos un cuvânt, a 
pus capul pe pernă şi în câteva secunde a adormit. 
Înţelesese că el avea dreptate şi frica îi pierise, asemeni 
cuiva care, fiind expus total unei lovituri, descoperă că dacă 
primeşte această lovitură fără să se ferească, n-o să-i mai 
fie pe urmă frică niciodată. 


II 


Cu aceste amintiri limpezi, Constanţa se considera 
scăpată de boala ei şi singura preocupare care o stăpânea 
ca o obsesie era de ce picioarele ei nu voiau s-o mai asculte 
ca altădată şi de ce tremura din tot corpul când trebuia să 
meargă, şi abia de putea merge fără să simtă tot timpul 
senzaţia că se va prăbuşi. Era iritată că zilele treceau şi că 
în loc să simtă o revenire treptată şi oricât de înceată a 
puterilor, dimpotrivă, pe zi ce trecea se simţea mai slăbită şi 
somnul îi era din ce în ce mai scurt şi mai obositor. Se 
trezea dimineaţa cu dureri vii în tot corpul şi cel mai mic 
gest o istovea, şi în loc să se simtă istovită şi în dorinţele ei 
ca să poată zăcea şi uita că e bolnavă, dimpotrivă, acestea 


erau şi mai vii şi mai ascuţite sporind şi mai mult procesul 
de epuizare şi inerție în care organismul ei se prăbuşise. Şi 
cu timpul, amintirile şi reflecţiile asupra trecutului ei 
încetară cu totul, nu mai veniră nici dorite, nici nedorite, şi 
iritarea puse cu totul stăpânire pe ceea ce ar fi trebuit să 
rămână neatins, adică viaţa cea mai intimă a conştiinţei. 
„„„Observând dezinteresul cu care era tratat cazul ei - 
doctorul Sârbu nu trecea pe la ea zile întregi -, Constanţa 
avu deodată bănuiala că de fapt suferă de paralizie 
generală progresivă şi că în curând nu se va mai putea 
deplasa decât cu căruciorul, cum deja văzuse pe acolo pe 
coridoare că i se întâmplase unei bolnave. Maladia avea 
chiar un nume, îl află discutând pe coridor cu alte bolnave, 
îi spunea boala lui Charcot-Marie, şi consta în topirea 
progresivă a muşchilor picioarelor, doar atât află, şi că era 
incurabilă. Se întoarse în pat abia ţinându-se de ziduri şi 
începu să-şi examineze pulpele, care i se părură sensibil 
micşorate. Îi ceru doctorului Drăghici, care o vizita zilnic 
(medicul acela cu favoriţi, atât de blând şi de serios), să-i 
confirme că despre asta era vorba şi doctorul Drăghici nu 
se putu stăpâni şi îşi dădu capul pe spate hohotind scurt. 
Avea aerul că aşa ceva vesel n-a mai auzit de mult, dar ei nu 
i se păru nimic vesel, deşi ideea aceasta îi fii astfel alungată 
din minte în aceeaşi clipă. Se împrieteni apoi cu o activistă 
U'TM din Ploieşti, care se internase pentru a doua oară şi 
care îi făcea vizite aproape în fiecare după-amiază şi îi ţinea 
de urât. Suferea cam de aceleaşi stări ca ale ei, dar într-un 
fel care parcă mai semăna a boală, adică pe lângă istovirea 
fizică, o apuca din când în când, chiar în faţa Constanţei, 
plânsul, mai ales când povestea cum muncea ea acolo în 
comitetul UTM, şi cum nu păţea să rabde ce întâlnea pe 
teren şi cum se întorcea apoi noaptea târziu acasă şi nu 
putea să adoarmă de mânie şi indignare. Era o fată totuşi 
voinică, avea doi copii şi un bărbat petrolist, şef de echipă. 
Istoriile ei de pe teren, care o obsedau, erau mai toate în 
legătură cu copii martiri bătuţi în mod bestial de părinţii lor 


alcoolici sau desfrânaţi, copii bolnavi şi neîngrijiţi, sau daţi 
pe mâna unor rude nu mai puţin destrăbălate, care scoteau 
sufletul din ei pentru o bucată de pâine. Povestirile ei o 
tulburară foarte tare pe Constanţa, aducându-i aminte că şi 
ea săvârşise ceva asemănător întrerupând o sarcină şi îi 
veni ideea că asta e pricina bolii ei, regretul adânc că nu 
făcuse un copil. „Ah, dacă aş fi avut copilul, nimic nu s-ar fi 
întâmplat”, îşi spuse şi avu sentimentul că viaţa ei este 
stricată acum pentru totdeauna, şi că nu mai are de ce mai 
trăi. Când o auzi spunând acestea, doctorul Drăghici dădu 
din umeri şi strâmbându-se cu blândeţe îi spuse să vină cu 
el în salonul vecin şi să-i arate cel puţin douăzeci de femei 
bolnave de aceeaşi nevroză, cu copii. N-avea nicio legătură 
boala asta cu copiii. 

Dar iritarea îi creştea şi se lipeau de conştiinţa ei parcă 
toate ideile şi toate temerile morale. Era bolnavă, îşi 
spunea, fiindcă nimic din viaţă nu făcuse cum trebuie, nici 
în copilărie, când o chinuise pe maică-sa cu nepriceperea ei, 
şi nici mai târziu, când se făcuse mare şi se măritase. Cine îi 
spusese ei, se pomenea întrebându-se, că aşa trebuie să se 
poarte o femeie cu un bărbat, să aştepte totul de la el şi ea 
să nu facă nimic? De la cine învățase asta? Pentru că nu 
făcuse nimic pentru el, chiar nimic, cu toate că ţinuse la el 
şi nu dorise nicio clipă să se despartă. Nu e destul să ţii la 
cineva, trebuie să mai ştie din când în când şi celălalt cam 
cum se petrec lucrurile cu ţinutul ăsta, cât de tare ţii şi mai 
ales în ce fel. Simţise doar că e al ei cu un sentiment vechi 
de tot, din copilărie. În ciuda bătăilor pe care le mâncase 
când era mică, nu gonise din gândirea ei copilăria. Nimic 
din ceea ce simţise, fetiţă fiind, că e al ei nu-i putuse fi luat. 
Privea pe atunci totul cu ochii micşoraţi, cu acel sentiment 
aproape divin de posesiune care îi şoptea că tot ceea ce 
vedea îi aparţinea fie şi numai pentru faptul că totul se afla 
mai întâi în ea (nu-şi amintise niciodată ca privirea ei să 
descopere ceva străin), şi dacă norii pluteau pe cer şi 
cârciuma din colţ era acolo la locul ei şi dacă lumina 


soarelui scălda cartierul sau ploile zguduiau pământul, asta 
nu era decât o năvală vastă şi liniştită a aceloraşi lucruri 
aflate mai întâi în mintea ei, şi le scotea afară prin ochi, 
fiindcă era destul, de pildă, să strângă din pleoape şi să-şi 
astupe urechile, fie şi pentru o clipă, pentru ca totul să se 
acopere, noaptea populată de foşnetele abia auzite ale 
plopilor, ţârâitul greierilor şi ţânţarilor, tânguirea şi vâjâitul 
crivăţului iarna, strigătele căruţaşilor şi lătratul căţeilor, 
trâmbele de praf care pluteau seara peste cartier când se 
întorcea de la şcoală, trecerea ţăranilor spre pieţe, cu 
căciulile lor ţuguiate, pe care nu le scoteau nici vara de pe 
cap, sau ceața de fum de ţigară din aceeaşi cârciumă din 
colţ în care intra sâmbăta seara să-l cheme pe tata la masă. 
O treabă de făcut, o mână ridicată asupra ei şi o bătaie 
înghițită erau lucruri bizare şi puţine, se pierdeau în 
numărul nesfârşit al celor care erau atât de întinse şi de 
supuse voinţei ei. Parcă tot timpul cineva o răsfăţase mereu 
şi ea nu făcuse niciodată nimic pentru acest cineva care o 
însoţise peste tot cu devotament. Unde era acum acest 
cineva? O părăsise şi iată că acum ea nu mai era nimic fără 
el. Gândirea aceasta făcu parcă să sufle asupra ei un vânt 
agresiv de disperare şi începu să se agite şi să geamă. 
Stătea pe spate cu ceafa pe pernă şi îşi clătina capul când 
spre perete, când spre marginea patului, ca şi când cineva 
nevăzut i s-ar fi aşezat pe piept şi ar fi silit-o să bea un 
pahar cu otravă. Vecina ei de pat se dădea jos şi chema 
sora, sora chema medicul şi acesta venea şi îi prescria doze 
sporite şi din ce în ce mai puternice de calmante, pe care ea 
le înghiţea cu tot mai puţină încredere că o vor ajuta să 
redevină iar ceea ce fusese odată. 


III 


C almantele îşi făcură totuşi efectul. Curând iritarea 
dispăru, dar lăsă în urma ei o ciudată tăcere, care din zi în 
zi se făcea tot mai mare. Acum parcă îşi pierdea încetul cu 
încetul memoria, şi singurul lucru care îi rămânea viu în 
amintire era doar că avusese memorie. Nimic şi nimeni nu 
mai răspundea la apel. Nimic parcă nu mai avea sens. Paşii 
pe coridoare, lumina zidurilor albe nu mai aveau niciun 
înţeles. În aceste zile tot se mai putea ţine pe picioare şi 
ieşea uneori afară în curtea spitalului, dar îndura greu 
spectacolul obişnuit al vieţii. Ce erau această mişcare, 
aceste obiecte, aceste fiinţe care mergeau pe două picioare 
şi făceau zgomot articulând sunete? Care era esența 
existenţei lor? Nu ştia să răspundă. Şi, îşi zicea ea, nu 
cumva dacă nu ştim ce sunt lucrurile şi fiinţele şi lumea în 
care se mişcă ele înseamnă că nu ştim nici cine suntem şi, 
neştiind cine suntem, nu ştim nici ce putem deveni, în mâna 
cui se află destinul nostru? Senzaţia era atât de chinuitoare, 
încât se uita la copaci cu o stranie invidie. Ei erau superbi 
cu coroanele lor de frunze, înecaţi de lumina soarelui, 
puternici şi nepăsători. lar deasupra lor, cerul plin de nori 
şi soarele atotputernic. Se uita în sus, dar nu putea să 
îndure lumina, totul era prea viu, copacii prea copaci, norii 
prea nori, prea adevăraţi, parcă erau fiinţe animate de un 
mare secret care fusese şi în posesia ei şi de care acum, cu 
memoria stinsă, nu-şi mai putea aminti. Acelaşi doctor 
Drăghici o examină şi îi dovedi că totul era în regulă cu 
memoria ei, dar ea nu ştiu cum să-i explice că faptul că 
chemările ei adresate trecutului rămâneau fără răspuns 
însemna că e vorba de pierderea memoriei afective, 
strivirea ei de către această tăcere prin care nu mai 
răzbătea nimic. Era ca şi când, rătăcită într-o pădure 
întunecoasă, ar fi dat de o colibă, din care, deşi ştia că 
înăuntru sunt oameni şi o aud, nimeni nu voia să răspundă 
la bătăile ei în poartă. Dar nu numai înapoi se forma un zid, 
ci şi înaintea ei. Nu mai vedea nimic în viitor, şi atunci avu 


senzaţia că prezentul este nimicul. Nu mai era nicio luptă 
de dat, parcă venise sfârşitul. Legată la stâlp şi cu duşmanul 
dând târcoale în jurul tău cu cuțitul în mână, nu mai era 
nimic de sperat: trecutul şi viitorul, aceşti prieteni, nu mai 
existau. Fusese despărțită de ei, iar ei închişi undeva şi 
striviţi de marea tăcere. “Înţeleg ce mi s-a întâmplat, gândi 
ea, sufletul meu a murit, iar eu mai zac încă prin nu se ştie 
ce ciudăţenie. Probabil că voi muri curând şi fiziceşte.” Şi în 
aceeaşi clipă, această gândire făcu să urce în ea cu o 
violenţă copleşitoare chiar senzaţia vie şi iminentă a morții, 
senzaţie necunoscută ei până atunci, care smulse parcă 
năprasnic din mintea ei, cum ar smulge o vijelie copacii din 
rădăcină, ideea oricărui rău sau oricărei suferinţe care s-ar 
fi putut compara vreodată cu ea. Şi cum moartea nu venea 
din afară, ca să lupte cu ea sau să încerce să fugă dinaintea 
ei, ci venea din chiar intimitatea cea mai adâncă a 
conştiinţei, de acolo de unde stă parcă ascuns însuşi 
echilibrul tainic al existenţei unei fiinţe vii, Constanţa nu se 
mai agită, nu mai gemu, se agăţă doar cu mâinile de 
marginea de metal a patului şi rămase liniştită aşteptând să 
moară. Senzaţia crescu atunci până la paroxism, apoi se 
retrase... Dar îşi croi în sufletul bolnavei parcă un tipar, 
după care urma să se repete parcă toată viaţa, chinuind-o 
până la zbaterea finală, moartea cea adevărată şi definitivă, 
în care suferinţa ar fi pierit şi ea. Astfel începură aceste noi 
crize, ziua şi noaptea; bolnava începu să refuze mâncarea, 
deveni tăcută şi în curând puterile fizice o părăsiră aproape 
cu totul. Vedea că moartea întârzia, dar suferinţa, din ce în 
ce mai activă, îi şoptea cu o voce neagră: „Viaţa şi moartea 
sunt lucruri limpezi, unde se află una lipseşte cealaltă. Dar 
moartea ca un corolar al unei suferinţe îndelungi? Dacă eşti 
condamnată să suferi astfel, numai într-un singur fel poţi 
să-i pui capăt...” Era gândirea care o chinuia cel mai tare, 
fiindcă îşi dădea seama că era de fapt o şoaptă de 
sinucidere. Cine se cuibărise în sufletul ei şi rânjea de acolo, 
substituindu-se gândirii ei celei mai secrete? 


Înşelate de faptul că mama obținuse permisiunea să-i 
aducă mâncare de acasă, infirmierele o neglijară câtva timp 
şi nu băgară de seamă decât târziu că bolnava nu mânca 
nici ceea ce i se aducea de acasă şi că slăbea din ce în ce 
mai rău. Atunci îi spuseră doctorului Sârbu. 

Doctorul Sârbu dădu din cap că a auzit şi îşi văzu de alţi 
bolnavi, după părerea lui mai ameninţaţi. (Nu ni se 
întâmplă să murim împotriva opiniei celei mai optimiste a 
medicului?) Când i se spusese că fosta soţie a prietenului 
său nu doarme şi că are crize în timpul nopţii, contrariat, îi 
mărise doza de somnifere, iar când i se aduse la cunoştinţă 
că refuza mâncarea, gândindu-se ce să facă, se consultă cu 
doctorul Stamate. „Insulina, zise doctorul Stamate, exact 
insulina o să-i facă bine. A fost de altfel şi părerea 
profesorului.” Doctorul Sârbu nu zise nimic, ieşi din birou şi 
se duse în rezerva bolnavei. Arăta de nerecunoscut; pe cât 
fusese de slabă cu o săptămână în urmă, acum arăta de 
două ori mai rău. Medicul se posomori, îngrijorat. 

— De ce nu mâncaţi? o întrebă. 

Ea îşi întoarse faţa de la el şi nu răspunse. Tăcerea ei era 
ca o lespede, cu nimic nu putea fi urnită. Doctorul Sârbu 
scoase stiloul dintr-un buzunar, ceru fişa bolnavei şi scrise 
ceva în ea. 

— Insulină? întrebă infirmiera. 

— Da. Începeţi de mâine dimineaţă cu patru unităţi, şi 
continuaţi cu câte patru şi cu câte opt. 

Vâri stiloul la loc în buzunar, se uită la mâinile bolnavei, 
se aplecă, îi luă o mână şi îi pipăi braţul, masându-l în sus 
spre încheietura cotului. 

— Are vene bune, zise. Faceţi-i glucoză după insulină, are 
o sensibilitate digestivă, să nu mănânce prea multe dulciuri, 
fermentează... 

Se ridică şi ieşi în holul mic dintre cele două saloane, 
însoţit de infirmieră. 

— A slăbit foarte rău, trebuia s-o siliţi să mănânce! De ce 
nu sunteţi atente? 


— 1 se aduce mâncare de acasă, se dezvinovăţi infirmiera, 
am crezut că mănâncă. Pe urmă mi-a spus bătrâna că o dă 
la vecini... 

— Spuneţi-i maică-sii să stea lângă ea şi să nu plece până 
nu mănâncă. Din moment ce tot vine, lăsaţi-o pe mama ei să 
stea cu ea. 


IV 


De fapt, doctorul Sârbu se interesa de ea numai pentru 
că fusese soţia prietenului său şi pentru că o şi vizitase de 
câteva ori în perioada în care nici el nu ştia ce era cu 
doctorul Munteanu, unde dispăruse. Doctorul Drăghici era 
cel care trebuia s-o facă sănătoasă şi avea deplină 
încredere în colegul său, mai mult chiar, îl considera cel mai 
bun practician dintre psihiatrii de-o generaţie cu el, mai 
bun decât el şi Stamate, deşi doctorul Balaban, fostul 
preşedinte al sindicatului, ca să se răzbune pentru istoria 
cu ceaiul de muşeţel, lansase odată, nu fără succes, formula 
că ei trei abia dacă formau un medic bun, unul fiind erudit, 
altul cercetător şi celălalt practician, fiecare separat 
neputând adică întruni această calitate. Cum în acele zile 
cei doi prieteni tocmai se revăzuseră, doctorul Sârbu 
abordă, la cea de-a doua întâlnire pe care o avu cu doctorul 
Munteanu, chestiunea sănătăţii Constanţei, întrebându-l pe 
fostul soţ dacă avea ceva revelator de spus, de natură să-i 
ajute psihiatrului s-o pună pe picioare. 

— Ai văzut-o? îl întrebă el. 

— Da, răspunse doctorul Munteanu, chiar ieri am trecut 
pe la ea şi m-a oprit sora la uşă să-mi spună să n-o trezesc 
din somn că e foarte greu până o face să adoarmă. Am 


intrat încet şi m-am uitat la ea. Aproape că nici n-am mai 
recunoscut-o. A slăbit foarte tare. 

— Asta n-are nicio importanţă, zise doctorul Sârbu, ca şi 
când nu i-ar fi plăcut relevarea acestui aspect al chestiunii, 
o să-i facem insulină şi o să se aranjeze, altceva dacă mai 
Ştii. Ai vorbit cu ea? 

— Nu, răspunse celălalt, şi avu expresie întrebătoare: 
trebuia să vorbească, era necesar? 

— Nici nu cred că ar fi bine, zise doctorul Sârbu. Dar e 
posibil să-i facă bine puţină psihoterapie. D-aia te întrebam 
dacă în legătură cu despărţirea ai putea să ne dai vreo 
indicație. l-aş transmite lui Drăghici şi el ar şti cum să se 
folosească de eventualele date ale problemei. A fost vreo 
problemă? 

— Da, spuse doctorul Munteanu hotărât, dar stingherit 
totuşi de o anume dificultate în a-şi preciza gândul. Nu ştiu 
dacă nu greşesc... Când s-a pus problema despărțirii... 

— Cine a pus această problemă, tu sau ea? 

— Iniţial eu, dar practic, vorbind, problema a devenit, în 
câteva ceasuri, o problemă comună, ceea ce, mărturisesc, 
m-a cam uluit, fiindcă de fapt ea nu voia să se despartă. M-a 
învinuit că de ce m-am apucat să mă căsătoresc dacă la 
numai câteva luni după aceea trebuia să mă despart. Cum 
să-ţi spun... Nemaipomenită chestie, nici acuma nu înţeleg, 
parcă am fi făcut o căsătorie de catolici... 

Doctorul Munteanu se opri, dar celălalt îi ceru, din 
priviri, precizări. 

— Din moment ce ne-am căsătorit, ar fi trebuit să 
rămânem aşa toată viaţa... Cam aşa suna, deşi nu s-a 
exprimat chiar aşa. 

— Asta e mai degrabă ceva țărănesc, observă doctorul 
Sârbu. Şi adăugă: Asta era problema? 

— Nu, zise doctorul Munteanu, la fel de hotărât ca şi mai 
înainte, dar fără să pară că îi stă mai mult la îndemână să 
spună dintr-odată despre ce era vorba. Două lucruri m-au 
uimit pe mine în comportarea ei, zise el decis deodată să 


sugereze cu aceste două lucruri ceea ce i se părea dificil de 
prins într-o formulare clară şi distinctă, întâi, că a 
întâmpinat declaraţia mea complet descoperită, nu s-a 
produs adică nicio panică în conştiinţa ei, deşi s-a făcut albă 
la faţă şi mi-a declarat că îi e frică... 

— Frică de ce? întrebă doctorul Sârbu. 

— Prică de tocmai ceea ce eu vedeam că nu îi e, adică de 
ideea despărțirii, de gândul că nu va găsi unul mai bun ca 
mine. (M-a întrebat şi pe mine dacă eu cred că voi găsi una 
mai bună.) Şi al doilea, a fost înstrăinarea ei de mine, care 
s-a produs sub ochii mei, în numai câteva ceasuri. În loc să 
verse lacrimi şi să continue apoi să ceară, cel puţin un 
anumit timp, explicaţii, ea a rămas după aceea tăcută, dar 
nu în sensul că îşi impunea această tăcere ca o măsură de 
apărare, ci pur şi simplu tăcea fiindcă nu mai avea cu mine 
nimic de comunicat... Aş vrea să ştiu câţi inşi pot dormi în 
noaptea care vine după o despărţire, sau în orice caz ce fel 
de somn au. Eu n-am dormit aproape deloc câteva zile în 
şir. Ei, ea a pus capul pe pernă şi a adormit imediat şi 
profund până în zori. Mă uitam la ea tot timpul şi eram uluit 
de cât de singură dormea ea în noaptea aceea... l-am fost 
atât de recunoscător de felul cum a primit atât începutul 
cât şi sfârşitul acestei legături, încât dimineaţa am şi plecat 
şi i-am lăsat o scrisoare în care îi spuneam că mi-am luat 
doar cărţile şi hainele şi că totul îi rămânea ei şi că de divorţ 
o să mă ocup tot eu, e suficient să nu se prezinte la 
înfăţişare pentru ca instanţa să admită divorţul. 

— Nu văd problema, zise doctorul Sârbu, care urmărise 
totul cu atenţie. 

— Ce problemă?! se miră celălalt. 

— Te-am întrebat la început dacă a fost o problemă între 
voi şi tu mi-ai răspuns că a fost, dar că nu ştii dacă n-o să 
greşeşti spunând care. Spune problema şi vedem noi cum 
e! 

— Da, îţi spun, dar acum am şi mai puţină siguranţă că nu 
mă înşel. Eu m-am împotrivit la un moment dat ca ea să 


păstreze o sarcină şi mă tem că am greşit. 

— Aţi discutat asta în momentul când s-a pus problema 
despărțirii? 

— Nu, dar mi-a trecut prin cap când am auzit-o că spune 
că îi e frică. Atunci mi-a fost şi mie frică de ce-am făcut şi m- 
am gândit că n-aveam dreptul s-o opresc să nască, dacă ea 
voia. 

— Şi ea voia? 

— Da. 

— În mod deosebit? 

— În mod normal. 

— Şi? 

— Şi mi-am dat seama că trebuia s-o las pe ea să decidă, 
să-i spun adică mai întâi că nu mai putem trăi împreună şi 
că eu vreau să ne despărţim şi abia după aceea, eventual, 
să-mi exprim părerea mea că ar fi bine să nu existe copil (în 
afară de argumentul obişnuit că şi pentru copil ar fi bine să 
nu crească fără tată). 

— Cum s-au asociat la tine frica ei cu a ta, nu înţeleg. Ce 
legătură ai văzut tu între faptul că ea simţea în momentul 
acela o frică şi faptul că tu ai împiedicat-o să nască? 

— Am avut în clipa aia senzaţia că ea nu se va mai 
remărita niciodată, mărturisi doctorul Munteanu cu un glas 
care parcă mai sugera şi acum spaima care îl cuprinsese 
atunci având această revelaţie. 

— Aha, zise doctorul Sârbu, înțelegând deodată totul. Un 
copil, adică, i-ar fi împlinit viaţa, şi faptul că nu s-ar fi 
recăsătorit n-ar mai fi avut pe urmă nicio importanţă. Şi 
presupui că ideea asta a lucrat la ea subteran şi ea nu i-a 
rezistat... Că, adică, e adevărat că nu se va mai remărita... 
Da, murmură doctorul Sârbu pe gânduri, o să-i spun lui 
Drăghici şi o să încerce să afle de la ea dacă ipoteza asta 
are vreo bază reală. Ia spune-mi, întreruperea sarcinii s-a 
făcut fără accident? Mă refer la acele dureri persistente 
care sunt uneori semnul unor inflamații ireversibile, care, în 
majoritatea cazurilor, împiedică pe urmă concepţia. 


— Nu. Totul a decurs normal, îţi spun, e o femeie 
normală, poate prea normală, mai zise doctorul Munteanu 
de astă dată posomorât şi parcă iritat că folosea asemenea 
expresii care nu spuneau nimic. În mod obişnuit, încercă el 
să explice, o femeie îşi reface imediat viaţa intimă, cu atât 
mai uşor cu cât căsătoria noastră a fost mai degrabă o 
legătură legalizată, terminată şi aceea foarte repede şi fără 
pic de cenuşă între noi. Ăsta e de fapt meritul ei, fiindcă s-a 
purtat cu o naturaleţe foarte rară la femei, strimbându-se 
ea niţel când i-am spus că o iubesc, dar strâmbându-se şi la 
sfârşit, când i-am spus că n-o mai iubesc; şi acuma când mă 
gândesc îmi dau seama de ce m-am îndrăgostit de ea, dar 
aş fi vrut mai degrabă să-mi fi fost soră, cred că aş fi făcut 
totul pentru ca ea să fie fericită şi să nu sufere ca acuma; ca 
bărbat însă mi-am dat seama că nu mai puteam, şi după 
câte o cunosc eu, n-o să găsească nicăieri unul cu care să se 
potrivească. 

— De aici ipoteza ta că nu se va mai recăsători? 

— Acum nu mai am chiar certitudinea că pot să emit o 
asemenea ipoteză, răspunse doctorul Munteanu, dar nu văd 
de ce s-a îmbolnăvit. Fiindcă în mod obişnuit, cum spuneam 
adineauri, ar fi trebuit să-i vină foarte uşor s-o ia de la 
început cu altcineva, sau în orice caz, dacă nu putea aşa 
repede ca mine, să aibă în vedere o asemenea perspectivă, 
peste un an sau doi, sau chiar cinci, avea tot timpul să 
aştepte şi să caute. Nu, ea se îmbolnăveşte şi, mai mult 
decât atât, după câte am înţeles eu de la tine şi mi-am dat 
seama şi când am văzut-o, nici nu vrea să se facă sănătoasă, 
să lupte cu boala. E posibil chiar să nu-şi dea seama de 
primejdia care o pândeşte, mai adăugă doctorul Munteanu 
de astă dată supărat şi foarte mâhnit că un om se putea 
astfel distruge pe sine când de fapt el se născuse să trăiască 
şi să fie fericit. Am impresia, continuă el, că aşa detaşată 
cum era de mine, ideea de căsătorie se asocia la ea cu o 
idee pură de căsătorie, ca de un ritual pe care nişte legi 
nescrise, dar invincibile îţi interzic să-l repeţi... Ca la 


primitivi, pe onoarea mea, moare bărbatul, o îngroapă cu el 
de vie împreună cu calul şi câinele. 


V 


Doctorul Drăghici însă nu confirmă nici măcar pe 


departe această ipoteză. 

— Are nevoie să zacă şi să nu mai ştie de ea, asta e, spuse 
el şi adăugă: insulina o să-i facă bine. 

— Vasăzică crezi că n-are nevoie de psihoterapie? zise 
doctorul Sârbu, nemaiştiind dacă să se mai supere sau nu 
că toate sugestiile lui în cazul acesta erau respinse. 

— Nu, n-are nevoie, în orice caz nu acuma şi în niciun caz 
în direcţia asta, răspunse doctorul Drăghici. Dar de unde ai 
ajuns tu de fapt la concluzia asta, apropo de copil şi de 
recăsătorie? întrebă el curios. 

Doctorul Sârbu îi relată discuţia cu fostul ei bărbat şi îi 
înşiră şi argumentele, evitând însă detaliile intime. 

— Auzi ce poate să spună! exclamă doctorul Drăghici 
contemplând parcă întristat întinderea prostiei umane, care 
nu-i scuteşte câteodată nici pe indivizii cei mai inteligenţi. 

— Bine, doctore, zise atunci doctorul Sârbu uşor atins şi 
râse cam spart, fiindcă lui i se păruse foarte verosimilă 
ipoteza prietenului său. 

Bine, atunci te ocupi tu în continuare, e în regulă, nu mai 
ZIC NIMIC. 

Şi îşi văzu de bolnavii lui, preocupat în zilele acelea, ca 
orice salariat, unde să se ducă în vara asta să-şi petreacă 
concediul de odihnă şi cum să facă să-şi pună în acord 
dorinţele cu posibilităţile. 


Avea ceva bani, cartea îi fusese trimisă la tipar, putea să 
se ducă liniştit în oricare staţiune, la munte sau la mare... 
să se distreze foarte bine, să se simtă perfect... Să se simtă 
aşa din toate punctele de vedere... Adică nu chiar din toate, 
fiindcă anul trecut avusese o aventură la Iluşnad, dar spre 
surpriza lui, la Bucureşti femeia nu vrusese să-l mai vadă... 
Hm! Să găseşti o femeie frumoasă căreia să-i faci curte... 

Stătea la geam în picioare, şi se uita afară tăcut şi 
nemişcat. Lanul de grâu sau de ovăz care mărginea golful 
pe care îl făcea câmpia în această parte a Bucureştiului 
fusese de mult secerat de oamenii hipodromului şi pe 
miriştea uscată crescuse iarbă. În depărtare, căldura verii 
se materializa parcă în valuri de ceaţă străvezie, iar norii 
stăteau nemişcaţi pe cer, adormiţi şi cu contururile şterse. 
Venise timpul somnolenţei. 

Această euforie la apropierea verii nu era însă stârnită 
numai de amintirile concediului precedent şi a unei 
aventuri pe munte care putea fi repetată. Prietenia lui cu 
doctorul Munteanu se refăcea de la o zi la alta, cu 
descoperiri pe care nu le mai credea posibile la vârsta lui, 
dar care îi confirmau totuşi vechi gândiri de adolescent că 
viaţa e destul de lungă ca pe parcursul ei, dacă se întâmplă 
să nu ai noroc, să ai totuşi destul timp să trăieşti din plin 
acele clipe de adâncă bucurie care ţin numai de fiinţa ta 
lăuntrică şi asupra cărora nici hazardul şi nici mişcarea 
neîncetată a lumii nu pot nimic. Destăinuirile care urmară 
după prima lui întâlnire cu doctorul Munteanu, care nu 
fusese decât o întoarcere în centrul acelui univers al 
prieteniei de care preocupările lor profesionale obsesive îi 
îndepărtaseră spre extremităţi, îi confirmară din plin că nu 
se înşelase nici la douăzeci de ani, când această prietenie 
începea, şi nici acum, la treizeci, când se relua după o criză 
de maturizare. 

— Nicule, îi spuse doctorul Munteanu în acele zile, în 
felul lui neaşteptat, care totdeauna îl făcea pe doctorul 
Sârbu să simtă o bătaie de inimă, tu ai avut intuiţia unei 


înfrângeri ale mele, dar nu acolo unde crezi tu, ci în relaţiile 
mele cu mama. Vreau să-ţi spun ceva şi să fii foarte atent, 
fiindcă e ceva foarte important pentru mine şi nu-ţi spun 
decât ţie. Tu o cunoşti pe mama? 

— Atât cât ştii şi tu că o cunosc, răspunse doctorul Sârbu. 


VI 


— N.o cunoşti, am să-ţi spun eu câteva lucruri despre 
ea. Mama, continuă doctorul Munteanu, m-a crescut exact 
cu aceeaşi stare de spirit cu care m-a născut, că adică eu aş 
fi în orice caz un copil neobişnuit şi că trebuia încă de mic 
să mă comport ca atare. Dacă eu am fost sau sunt un om 
excepţional este îndoielnic, dar ceea ce este neîndoielnic 
este că ea a fost şi a rămas o femeie deosebită şi singurul 
lucru care ar mai rămâne de explicat este cum a putut ea să 
se mărite cu un om ca tata, care fără să aibă cine ştie ce 
cusururi sau vicii ieşite din comun, are totuşi unul care te 
poate face să-l deteşti, şi anume acela că nu ştie şi nici nu 
bănuieşte ce fel de femeie a fost şi a rămas mama. Există 
astfel de bărbaţi peste care dă norocul de le iese înainte o 
femeie ca un vis şi trăiesc lângă ea şi îi fac copii fără cea 
mai vagă bănuială că iau de la viaţă ceea ce nu lee nici 
destinat şi nici nu li se cuvine. Mama a fost ruda săracă a 
unor aşa-zişi moşieri şi şi-a petrecut copilăria şi vacanţele la 
ţară umblând desculţă şi căţărându-se prin copaci. O 
puneau şi la treabă şi n-o fereau deloc de contactul cu 
ţăranii, a căror filosofie şi-a însuşit-o într-o oarecare 
măsură, după cum ai să vezi în cele ce-o să-ţi spun, şi şi-a 
însuşit şi superstiţiile lor; îmi aduc aminte totdeauna cu 
stupoare cum stătea ea de vorbă cu animalele, cu păsările, 


cu coţofenele şi chiar cu lucrurile neînsufleţite. În vacanțe 
mă duceam şi eu pe la unchiul ei şi o vedeam cum 
redevenea ţărancă şi cum în ochii ei frumoşi stăteau 
răsturnaţi salcâmii verzi, liniştiţi şi încărcaţi de un soi de 
flori albe despre care mama îmi spunea că se numesc 
brebenei şi mă îndemna să le rup din crăci şi să le mănânc. 
Nu înţelegeam, mi se părea greţos gustul dulceag şi 
parfumul acelor flori, dar mama se făcea de nerecunoscut, 
le mânca şi râdea de mine într-un fel care mă făcea să 
tremur de o gelozie atât de furioasă (îi ceream, agresiv, să 
nu le mănânce), încât numai palmele pe care mi le dădea 
mai mă trezeau şi mă făceau să redevin copil. Mă ducea 
prin măguri pustii şi îmi arăta cercuri largi în iarbă, urme 
ale ielelor care dansaseră pe acolo în timpul nopţii şi îmi 
povestea că ea le-a zărit odată, când era ca mine, şi că nu 
era adevărat că vederea lor te pocea sau îţi lua graiul, cum 
se speriau ţăranii, şi că într-o noapte o să mă trezească să 
le văd şi eu, că sunt „surorile” mele şi că nu trebuie să mă 
tem de ele. A făcut liceul la Bucureşti şi l-a cunoscut pe tata 
ca studentă; a întrerupt cursurile şi s-a măritat cu el. Am 
pomenit adineauri cuvântul gelozie, îţi vorbesc de mama ca 
să-ţi explic ambiția mea care pe mulţi, şi chiar şi pe tine, v-a 
pus în gardă, fiindcă e o trăsătură de caracter care naşte 
foarte multă ură în jur, mai ales când e însoţită şi de acele 
merite pe care o ambiţie bine dirijată nu numai că nu le 
umbreşte, ci chiar le potenţează. Am fost un copil sănătos şi 
fără sensibilitatea aceea de prisos care dă naştere la atâtea 
drame în viaţa unora. Cel puţin aşa cred! La ţară, 
contemplam uneori boii şi îmi plăceau mai ales când stăteau 
liniştiţi, cu coarnele în aer şi cu ochiul lor netulburat de 
nicio nelinişte. Cel mai perfect echilibru îl reprezintă boul şi 
înţelegeam de ce egiptenii îl aleseseră ca zeu. Omul e o 
fiinţă permanent ameninţată de dezechilibru, şi idealul meu 
era, în acei ani, să am o minte de geniu şi o insensibilitate 
de bou. Să nu-ţi închipui însă că o astfel de insensibilitate 
mi-ar fi fost necesară ca să-mi pun în aplicare nu ştiu ce 


planuri care aveau să treacă cu tăvălugul peste morala 
umană, ci numai pentru a nu răspunde excesului de 
sensibilitate pe care îl observam că exista la oameni şi care 
se degradează şi ia atâtea forme complicate şi 
dezgustătoare, în care demnitatea conţine şi o doză de 
servilism, servilismul, un procent oarecare de demnitate, 
meschinăria îmbrăcând forme generoase şi aşa mai 
departe... Gama sentimentelor noastre naturale, îmi 
spuneam eu, e şi aşa destul de bogată şi complicată, încât 
ce nevoie mai e de aceste degradări care fac din om 
personaj de comedie şi de care omul, în momente de 
relaxare stârnite cu mijloacele artei, râde el însuşi în hohote 
de complicitate, ea însăşi comică, cu destinul? Rar mi se 
întâmpla - şi ceea ce îţi spun acum e valabil şi pentru 
perioada prin care trec în prezent - să cunosc un om al 
cărui comportament să nu fie, mai devreme sau mai târziu, 
atins de acest soi de degradări. Un coleg, licean ca şi mine, 
mi-a făcut odată cadou un stilou foarte frumos şi din ziua 
aceea a început să umble cu mine cu braţul pe după gâtul 
meu şi să mă înjure în mod familiar de mamă. l-am tras la 
un moment dat, exasperat, palme şi picioare în cur, şi am 
făcut o impresie foarte proastă asupra tuturor, a celorlalţi 
colegi, dirigintelui şi chiar mamei. Colegul însuşi, nedumerit 
şi sincer jignit, plângea cu lacrimi adevărate şi mă implora 
din priviri să-i cer iertare, să ne împăcăm şi totul să fie iar 
ca înainte. Nu i-am cerut nicio iertare, i-am mai tras câteva 
picioare în cur şi i-am înapoiat stiloul, fără ca prin asta să 
mă fac mai înţeles. Dacă aş fi avut în mine echilibrul unui 
bou, întâi i-aş fi refuzat stiloul, n-aş fi fost adică sensibil la 
atenţie, şi al doilea, dacă totuşi l-aş fi primit, aş fi primit 
apoi cu linişte suverană şi înjurăturile, şi gesturile lui 
familiare. Doctoriţa Tiberiu a venit la noi în spital prin 
protecţia domnişoarei Zâne, şefa aceea de lucrări, era 
membră de partid şi medic prost, ambițioasă şi rea, am 
cunoscut-o imediat ce fel de fire are. Domnişoara Zâne îşi 
persecuta laborantele şi le ameninţa, şi doctoriţa Tiberiu nu 


numai că nu zicea nimic, în calitatea ei de membră de 
partid, dar îi făcea şi vizite acasă acestei femei. Toate 
acestea ascunse în spatele frumuseţii chipului ei pe care 
prietenul meu, doctorul Sârbu, văzându-l, i-a plăcut şi a fost 
pe punctul de a cădea în cursă: era exact ce dorea ea, să se 
mărite cu unul dintre cei mai buni dintre noi, ca pe urmă, 
măritată, să-l împingă de la spate pe soţ să ajungă ceea ce 
ambiția ei nu era în măsură să valorifice - fiindcă din 
punctul acesta de vedere proastă nu era şi ştia că numai 
ambiția şi frumuseţea nu ajung ca să-ţi câştigi un loc de 
prestigiu în profesiunea noastră. I-am şi spus-o: „Nu-ţi face 
iluzii cu doctorul Sârbu, el se poate îndrăgosti de tine, dar 
după ce o să descopere că s-a înşelat, o să se poarte cu tine 
fără milă.” „Nu mi-e frică”, mi-a răspuns ea atunci, cu ochii 
sticlind, şi atunci am luat eu hotărârea care a dus la 
desfăşurarea evenimentelor aşa cum le ştii. Ea nu te voia pe 
tine în mod special, voia un bărbat care să aibă 
perspectivele pe care ca nu le putea avea şi din punctul 
acesta de vedere eu aveam în ochii ei mai mari perspective 
decât tine şi nu mi-a fost greu s-o conving că o iubesc, cu 
atât mai mult cu cât îmi şi plăcea, fiindcă numai un moralist 
mediocru satirizează o femeie frumoasă. Bineînţeles că pe 
urmă, când o întoarcere a ei la tine nu mai era posibilă, în 
şedinţa în care a fost demascată domnişoara Zâne, am 
afirmat cu sânge rece, când mi s-a pus întrebarea, că 
viitoarea mea soţie n-a dat dovadă de vigilenţă în relaţiile ei 
cu numita domnişoară şi că merita să fie sancţionată (ea a 
răspândit în spital ştirea că ne vom căsători, eu nu i-am 
promis niciodată direct nimic în acest sens, deşi arma 
folosită de mine ca s-o cuceresc era tocmai asta). O 
insensibilitate cucerită n-o să semene însă niciodată cu una 
naturală, totdeauna vei fi acuzat de premeditare şi n-o să 
poţi să-ţi spui niciodată, aşa cum îşi spunea Caligula 
căscând, după ce mai otrăvea un patrician: „Ceea ce admir 
eu cel mai mult la mine este insensibilitatea mea.” în fond, 
imaginea boului pe care mi-au lăsat-o în memorie vizitele 


mele la ţară se asocia cu ideea de echilibru şi nu de 
insensibilitate, asta însemnând de fapt puterea de a-ţi 
urmări liniştit țelul, de a ara ogorul încet şi adânc, de a 
mânca mereu aceeaşi iarbă cu aceeaşi foame, care să 
alunge ideea despre calitatea mâncării şi de a dormi apoi 
profund după marea trudă depusă în timpul zilei. Despre ce 
era vorba de fapt? Fiind atât de deosebit de mama, pe care 
o iubeam şi o admiram pe măsură ce treceau anii şi pe 
măsură ce luam cunoştinţă de firile noastre atât de diferite, 
se năştea în acelaşi timp în mine ideea de a-i dovedi ei şi 
mie însumi că reprezentam o altă ipoteză reuşită de 
umanitate şi că deosebirea dintre noi nu însemna decât asta 
şi nu altceva. Eu n-aş putea să spun acuma cu certitudine 
dacă ideea asta s-a născut în mintea mea în mod spontan 
sau dacă nu mi-a fost sugerată chiar de mama, cu instinctul 
ei ieşit din comun care îi spunea că numai aşa, dat fiind că 
băiatul nu-i semăna, putea stârni în el şi emulaţia de a 
deveni în viaţă un om care să realizeze ceva mare şi să-i 
păstreze şi în inima lui, întregi, şi dragostea, şi admiraţia pe 
care copilul o avea pentru ea în mod natural, cum se 
întâmplă totdeauna când avem parte de o mamă reuşită şi 
nu purtăm din naştere cine ştie ce stigmat al unei eredităţi 
încărcate, care ar face din noi, încă de mici, nişte ticăloşi. 
Fapt e că şi acum, când sunt un om lucid şi am ajuns la 
maturitate, tot nu-mi dau seama ce fel de femeie e mama şi 
de ce nu pot aproape niciodată să vorbesc despre ea ca 
despre o fiinţă foarte cunoscută, cum ar fi şi firesc din 
moment ce eu voi avea în curând un copil şi ea va împlini, 
peste doi-trei ani, vârsta de cincizeci. Nu-mi aduc aminte să 
mă fi îndoit vreodată de personalitatea mea şi s-o fi simţit 
într-un fel anihilant pe a ei, cu toate acestea, mulţi ani după 
ce am început să exercit medicina, toate proiectele mele 
aveau în vedere înainte de orice reacţia imprevizibilă a 
mamei şi dorinţa secretă să ajung cândva să trezesc în 
inima ei aceeaşi admiraţie pentru fiul ei cum avea acest fiu 
pentru mama lui. Nu era o idee obsesivă, dar era una 


fundamentală şi ca să-ţi sugerez cât de cât ceva din genul 
relaţiilor care se stabiliseră între noi încă de la vârsta de 
cinci ani, să-ţi relatez cum o dată spărsesem unul din 
puţinele obiecte de preţ din casă şi cum mă apucase groaza 
la ideea că mama o să vină acasă şi o să vadă. Bunica, 
făcându-i-se milă de mine - deoarece, cu obiceiurile ei 
ţărăneşti, mama mă bătea foarte energic când nu reuşea să 
mă convingă de ceva sau când făceam vreuna boacănă -, 
îmi propuse să punem totul pe seama întâmplării sau a 
pisicii şi eu răsuflai uşurat, dar când am auzit paşii mamei 
pe scări, bunica şi propunerea ei îşi pierdură orice 
importanţă, alergai la uşă, ieşii afară din apartament şi 
spusei imediat totul, pedeapsa pe care urma s-o primesc, şi 
care era neîndoielnică, nemaiavând nicio importanţă. Dar 
povestindu-ţi scena asta îmi dau seama că am acoperit şi nu 
am dezvăluit figura mamei, încât mai bine să renunţ la 
intenţia de a-ţi sugera ceea ce ar fi necesar să înţelegi; ce 
coloratură particulară căpătă apoi ideea aceasta care mă 
însoţi de-a lungul vârstelor, să ajung să realizez ceva 
deosebit în cel mai scurt timp şi în niciun caz atât de târziu 
încât mama să fie atât de bătrână încât să i se pară totul 
foarte firesc - cum li se pare tuturor bătrânilor. Bineînţeles 
că în momentul în care căpătai siguranţa că ideea aceasta 
era chiar expresia intimă şi necesară a personalităţii mele, 
admiraţia pentru mama se potoli şi procesul formării mele 
ca medic şi ca om de ştiinţă se încheie. Este aproximativ 
perioada din care fiecare cunoscut al nostru sau coleg de 
profesiune poate povesti restul intuind mai mult sau mai 
puţin exact intenţiile şi premeditările noastre, deduse din 
ceea ce fiecare a văzut cu ochii lui sau a completat din cele 
auzite ceea ce s-a întâmplat. Un singur lucru nu-l ştie 
nimeni şi am să ţi-l spun ţie acum. Eu urmăresc să ajungem 
să vindecăm totuşi schizofrenia sau să cucerim în orice caz 
teritorii întinse din domeniul pe care ea îl ţine sub 
stăpânire, şi de trei ani de zile nu dorm decât cinci ore pe 
noapte studiind tot ceea ce este cunoscut despre ea, ca să 


pot pe urmă să formez un colectiv de cercetători şi să pot să 
încep astfel atacul frontal contra acestei vechi maladii a 
psihicului uman. lată aici rezultatul muncii mele! 

Şi doctorul Munteanu se sculă de pe canapea - se aflau 
acasă la el, în noua locuinţă, doctorul Sârbu exprimându-şi 
dorinţa să afle unde stă şi să vadă cum s-a aranjat se duse 
la birou şi scoase din sertarele lui manuscrise impunătoare, 
cu titluri care se refereau la diversele forme ale maladiei, 
lucrări, după cum se părea, de sinteză, menite să-l 
elibereze pe cercetător de ceea ce se făcuse şi să-l 
înarmeze în vederea a ceea ce urma să facă. 

— După apariţia acestor studii ar fi urmat să fac 
propunerea şi să primesc aprobarea pentru formarea 
colectivului, continuă doctorul Munteanu în timp ce 
prietenul său, cu o curiozitate uimită şi avidă, răsfoia unul 
dintre manuscrise. Nu se poate acorda conducerea unui 
colectiv unui tânăr necunoscut dintr-un spital în care există 
atâţia medici cu experienţă şi care şi ei pot declara, cum aş 
declara eu, că vor să realizeze lucruri mari în ştiinţă. Ar fi 
ca şi când un simplu ofiţer ar cere să i se dea conducerea 
unei armate fiindcă el e tot atât de bun comandant ca şi 
Napoleon... Să trec acuma la lucrul pe care voiam să ţi-l 
spun, la înfrângerea pe care totuşi am suferit-o undeva, dar 
nu în spital, după cum crezi tu şi alţii, şi pe care după teoria 
ta ar trebui s-o accept. 

— O înfrângere, zise doctorul Sârbu, de aceea se cheamă 
aşa, fiindcă dacă o accepţi sau nu, urmările ei rămân 
neschimbate. Dacă există posibilitatea ca aceste consecinţe 
să fie împiedicate înseamnă că nu e încă vorba de o 
înfrângere. 

— Să-ţi spun despre ce e vorba, dacă nu cumva ai şi 
ghicit, continuă doctorul Munteanu. E vorba tot de mama. 
Când am luat hotărârea cu privire la formarea unui colectiv 
pe care urma să-l conduc, aveam atunci douăzeci şi şapte 
de ani şi îmi mai stăteau în faţă - aşa hotărâsem eu - trei 
ani ca acest colectiv să-şi înceapă activitatea. Timpul mi se 


părea pe atunci enorm. În aceşti ani, înainte de a mă hotărî 
să încep publicarea studiilor mele, mi se întâmplă ceva, o 
cunoscui pe fosta mea soţie. Când a trebuit să mă despart 
nu mi-a fost deloc uşor, mama se ataşase de Constanţa şi 
află înaintea mea că o să aibă un nepot. Părinţii nu văd cu 
ochi buni o despărţire, sunt neliniştiţi când fiii lor strică o 
căsătorie, ei nu mai au acelaşi timp în faţă şi se tem să nu 
dispară înainte de a-şi fi văzut copiii cu urmaşi. Încercai să-i 
explic mamei ceea ce eu însumi nu înţelegeam, de ce nu 
mai puteam trăi cu Constanţa, şi spre surpriza mea mama 
vărsă lacrimi, dar nu dintre cele fireşti în asemenea 
împrejurări, ci lacrimi pline de durere şi mai ales de 
nelinişte, şi anume tocmai pentru faptul pe care eu îl 
consideram drept argumentul meu moral, că din moment 
ce nici eu nu ştiam de ce căsătoria noastră ajunsese într-un 
impas şi trebuia să ne despărţim, nu vedeam nici de ce 
trebuia să ne mai lege tardiv un copil, când acest lucru se 
putea evita fără nicio primejdie pentru nimeni. Îi explicai că 
şi Constanţa era de acord că n-aveam dreptul să aducem pe 
lume un copil fără unul dintre părinţi, dar pentru întâia 
oară cuvintele mele nu găsiră la ea niciun ecou. Suferinţa ei 
îmi produse încetul cu încetul revelaţia unei judecăţi 
implacabile, nedorite nici de ea, dar nemiloase şi fără 
rezerve împotriva cursului pe care îl luase viaţa mea prin 
această nereuşită în căsătorie. Aici era şi multă superstiție 
ţărănească, în ciuda faptului că mama e o femeie instruită şi 
că trăieşte în Bucureşti de peste treizeci de ani. Mi se păru 
că sensul durerii ei nu e străin deci de idei exterioare şi mă 
hotărâi atunci să mă recăsătoresc repede şi tot atât de 
repede să refac situaţia de la punctul pe care îl 
presupuneam că reprezintă pentru mama nereuşita mea, 
adică noua soţie să rămână imediat însărcinată, socotind că 
pe mamă n-o interesa o anume soţie, ci faptul natural de a 
avea o soţie care în mod tot atât de natural trebuia să 
nască. Aici mi se păru că am chiar noroc, pe lrina o 
cunoşteam demult şi ea chiar a şi rămas însărcinată aşa 


cum dorisem. Două luni după căsătorie, ministrul mă invită 
într-o zi la el în cabinet şi îmi aduse la cunoştinţă că atât 
pregătirea mea, cât şi nivelul meu politic şi cultural îl 
îndreptăţesc să-mi acorde sprijinul necesar să mă fac util în 
cadrul ministerului. Refuzai cu hotărâre şi îi explicai că am 
alte planuri şi că în niciun caz nu doresc să lucrez în 
diplomaţie. Sunt medic şi mă interesează medicina. „Am o 
propunere, zise el. Du-te la Roma, unde e acum liber postul 
de consilier cultural, ia-ţi lucrările cu tine şi în timpul liber 
vezi-ţi de medicină. După ce le termini, te întorci la spital.” 
Nu mi s-a părut nerealistă propunerea, cu atât mai mult cu 
cât aveam să găsesc acolo cărţi şi literatură de specialitate 
de care aveam absolută nevoie şi, în cadrul serviciului la 
ambasadă, nu era de presupus că aveam să fiu mai mult 
ocupat decât la spital. Am hotărât deci să accept. La Roma 
am despachetat geamantanele cu cărţi şi am stat şi am citit. 
Nimic altceva n-am făcut în cele câteva luni pe care le-am 
petrecut acolo... Îţi spuneam data trecută ceva în legătură 
cu incapacitatea oamenilor de a rămâne senini şi puternici 
în faţa schimbărilor, cum încep să-i macine neliniştile 
sufleteşti: mă refeream tocmai la părinţii mei şi îţi spuneam 
cum au reacţionat ei, ca şi tine, a doua zi după-amiază după 
ce m-am întors la Bucureşti şi le-am făcut o vizită. În familie 
se spun uneori lucruri atât de neplăcute, încât te întrebi 
dacă cel mai mare duşman al tău nu ţi-e de fapt prieten, în 
comparaţie cu părinţii şi rudele. Se spun din răutate sau din 
amărăciune, aşa-zisele adevăruri, cuvinte crude, 
nepotrivite, grosolane, în nuditatea lor, justificate de gradul 
de rudenie sau de sânge. Ce se întâmplase cu tata? M-a 
întâmpinat cu informaţia că celebrul meu socru cică ar fi 
fost văzut la o berărie cu şapca pe cap stând la o masă şi 
bând bere. M-am uitat la el cu atenţie. „Ei şi? zic. Ce e cu 
asta? N-are şi el voie să bea o bere ca orice cetăţean?” 
„Nimic! zice. Nimic!” Şi dădea din mâini aşa, ca din nişte 
vârtelniţe, enervat şi iritat de ceva. „le-ai grăbit, zice, să 
laşi fata borţoasă, ca în Ion de Liviu Rebreanu, ca să fii mai 


sigur de zestre! Ei? Şi acum? Unde e zestrea?” „În loc să-ţi 
vezi de lentilele dumitale, i-am răspuns, şi să cercetezi mai 
departe dioptriile bolnavilor, îţi vine pofta să fii nedelicat cu 
fiul tău, a cărui soţie e însărcinată. Ce urmăreşti, să nu mai 
vorbim cel puţin doi ani?” „De ce ai divorţat tu, George? 
zice. Ai putea să-mi explici?” 

Vorbea ca şi când evenimentul la care se referea s-ar fi 
produs ieri şi el l-ar fi aflat chiar azi, astfel de prospeţime 
avea iritarea lui. Asta era insuportabil. Ce voia? Ce se 
întâmplase în lipsa mea? Mama tăcea şi se uita la mine cu o 
expresie de mare nelinişte în ochii ei atât de frumoşi. 
„George, zice ea, nu cumva regreţi că te-ai căsătorit cu 
Irina?” „Nu, mamă, de ce aş regreta?” i-am răspuns. Dar 
sensul neliniştii lor era totuşi altul, şi anume, desigur, 
căderea socrului, de care ei presupuneau că îmi legasem 
cariera şi că acum nu voi mai fi reprimit la spital (deşi le-am 
spus că totul e în regulă) şi că nici la minister nu voi 
rămâne, şi aşa mai departe... Exista totuşi undeva un 
sâmbure de adevăr: în zilele astea m-am întrebat şi eu dacă 
n-ar fi fost cazul să reflectez mai mult înainte de a mă 
recăsători. Irina mă supăra şi mama aflase şi mă vizită într- 
o zi în noua locuinţă, şi nu se putu abţine să nu observe - 
fără s-o audă, bineînţeles, Irina -, făcând aluzie la prima 
mea soţie, că vechiul apartament de pe Aleea Suter era o 
bijuterie în comparaţie cu ăsta. Observaţia mă tulbură, 
fiindcă mama continua să aibă în glas o tristeţe al cărei 
înţeles era mult prea evident; ea considera că peste ceea ce 
mi se întâmplase înainte cu Constanţa - şi care nu putea fi 
remediat - mi s-a mai întâmplat încă ceva rău, şi anume că 
voi locui aici definitiv şi în orice caz răul va plana deasupra 
mea mereu. Era o temere voalată, reţinută, dar foarte 
reală, de ţărancă rudimentară care consideră schimbarea 
în bine trecătoare, iar schimbarea în rău definitivă. Care 
era însă schimbarea asta în rău? Ce se întâmplase şi cu 
mama? Şi aproape concomitent cu discuţia cu tine mi se 
strecură pe sub conştiinţa mea lucidă ideea unei înfrângeri 


în relaţiile mele cu mama, înfrângere care mi se pare lipsită 
de sens, nedreaptă şi mai ales absurdă prin lipsa de rațiune 
cu care mama nu vrea să accepte nici căsătoria mea cu 
Irina, nici copilul care o să vină şi nici ideea de a lupta 
împotriva acestui fatalism țărănesc care vede toate 
lucrurile sub semnul iremediabilului. O căsătorie nereuşită, 
desigur, poate fi înlocuită cu o alta, căreia să-i zici reuşită, 
dar ceea ce era să fie nu mai e, şi nici nu mai poate fi! Un 
copil al soţiei tale pe care ai iubit-o şi pe care ai împiedicat- 
o să nască este ceva cum nu se poate mai trist şi mai 
sfâşietor şi aici privirea mamei în care citeam toate acestea 
ca într-o carte se lărgea şi îşi sporea vizibil strălucirea, şi 
deodată începea să curgă din ochii ei un şuvoi de lacrimi 
cum nu mi s-a întâmplat niciodată s-o văd din copilăria mea 
până în aceste zile. O iubea, se îndrăgostise de Constanţa şi 
eu nu ştiam, n-am aflat la timp... lată, înfrângerea... Fiindcă 
îmi dau seama că nu pot avea asupra mamei, această fiinţă 
necunoscută, nicio putere şi că totuşi trebuie să fac ceva. 
Dar ce pot face? Oamenii care trăiesc sub imperiul unei 
lumini lăuntrice, cum e mama, sunt tot atât de intratabili ca 
şi cei al căror suflet zace în întunericul cel mai adânc... 
Aici se opri această neaşteptată destăinuire. 


VII 


Doctorul Drăghici rămase deci să se ocupe în continuare 


de fosta soţie bolnavă a colegului său, doctorul Munteanu, 
şi el începu astfel, după ezitările doctorului Sârbu, să aplice 
energic tratamentul prescris. În fiecare dimineaţă la orele 
şapte i se făcea Constanţei o înţepătură în braţ şi era apoi 
ţinută fără să mănânce sau să bea trei ore sub efectul 


insulinei. În primele două zile reacţia nu fu cea dorită, 
bolnava nu manifestă nici foamea şi nici setea aşteptată, în 
a treia zi însă ea se produse din plin şi medicul se aşeză 
lângă ea pe pat zâmbindu-i în felul acela al lui blajin care 
făcea din el ţinta admiraţiei aproape a tuturor bolnavilor 
din toate saloanele. În mintea lor practică şi interesată ei îl 
confundau şi credeau chiar că e un medic mare şi nu 
înțelegeau de ce stătea el pe la coadă când trecea în vizită 
suita aceea care avea în cap un ins scund, gros şi cărunt şi 
purtând mustață şi având mai degrabă înfăţişarea unui 
ţăran bătrân şi energic decât a unui profesor, cum i se 
adresau ceilalţi, şi care, după cum îşi închipuiau ei, nu 
vindecase niciodată pe nimeni. lIstorisiri cu vindecări 
neobişnuite care circulau pe seama doctorului Drăghici, 
transmise printre bolnavi de către cei care stăteau aici în 
tratament de lungă durată, ajunseseră şi la urechile 
Constanţei şi, în a treia zi când simţi pentru întâia oară o 
modificare în starea ei, tresări când îl văzu şi îi atribui de 
îndată curioasa şi neaşteptata schimbare pe care o simţea. 

— Ce mi-aţi făcut? şopti ea tremurând de emoție şi de 
surpriză, încercând să se ridice în capul oaselor, vrând 
parcă într-o pornire naivă şi ridicolă, pe care o au toţi 
bolnavii la primele semne de remisiune, să arate că îşi dau 
seama de efortul medicului şi că îi ies în întâmpinare făcând 
şi ei un efort asemănător. 

— Eu nu v-am făcut nimic, zise doctorul Drăghici, insulina 
işi face efectul. Vă e foame, nu e aşa? Aţi uitat de obsesiile 
dumneavoastră şi acum vă chinuie foamea şi setea... Foarte 
bine! N-a fost omul, de când e el, supus foamei şi setei? 

Începea să-şi aducă aminte de clipele pierdute într-un 
trecut care fugise în urmă, clipe blânde şi sfioase care acum 
îi susurau în memorie asemeni unor mici izvoare, mici de 
tot şi subţirele, atât de dulci şi de subţiri, încât 
inconsistenţa lor îi picura în inimă remuşcări şi nostalgii 
sfâşietoare. Începea să ştie ce i s-a întâmplat, bolovanul se 
dădea încet la o parte de pe inima ei şi imensa apăsare 


slăbea. „Ştiu de ce m-am îmbolnăvit, îşi spunea, am uitat de 
copilăria mea, am uitat de viaţa mea trecută, am îngropat 
aceste bucurii preţioase şi le-am schimbat cu altele, care n- 
au fost nici bune, nici curate.” 

Inima începea să-i bată în piept foarte tare confirmându-i 
nu neliniştea şi spaima, ca înainte, ci seninătatea şi 
simplitatea unei bucurii calme şi profunde. Sub pleoapele 
închise se întindeau, într-un dulce somn, primăveri 
străvezii, miraculoase, iar cerul se dezvelea înaintea ei ca o 
cupolă şi începea să alerge sub el aruncând de pe ea ca pe 
o haină toată viaţa trăită până atunci... Nu se mai vedea 
decât zarea îndepărtată... Câmpia întinsă şi verde... Dincolo 
de ea se aflau sate cu ţărani care arau şi semănau, dar ea şi 
cu Vale nu ştiau ce este acela un stat şi nici de ce oamenii 
aceia numiţi ţărani arau şi semănau... Merseră înainte şi 
dădură de un loc unde câmpia era plină de un soi de iarbă 
subţire şi deasă, verde şi înaltă cât ei de mare. Intrară în 
ea, şi foşnetul firelor îi sperie, ieşiră repede afară, uimiţi şi 
cu inimile ticăind. Mai încolo, pierdut în zare, ca un punct 
negru, se vedea un om care păşea agale în urma a doi cai. 
Păşea regulat într-un fel uimitor, parcă ar fi căutat ceva, dar 
fără să se grăbească, iar mişcările lui dădeau de înţeles că 
el căuta acel ceva de mult şi o să continue să caute astfel 
până seara, şi mâine, şi toată viaţa, el şi copiii lui. „Ala ară”, 
spuse Vale, şi Constanţa, cuprinsă de o tainică uimire, 
înţelese şi ea că într-adevăr omul acela ara, cu toate că 
niciodată nu mai văzuse nicăieri ceva asemănător. „Vale, hai 
să vedem şi noi!” 

„Haide”, răspunse Vale, şi o luară la fugă într-acolo. Omul 
tocmai întorcea brazda şi, văzându-i, se oprise. Cu un 
instrument de lemn, având în cap o bucată de fier ca un 
vârf de cuţit, începuse să curețe de pământ partea de metal 
a plugului, care luci o clipă, orbitor, la soare. Era desculţ, în 
cămaşă şi izmene şi cu o pălărie veche pe cap. Lângă cai, 
abia atunci băgaseră de seamă că se afla un băiat mare cât 
picioarele cailor, tot desculţ, tot în cămaşă şi izmene şi tot 


cu pălărie, la fel de veche ca şi a ţăranului. Era chiar taică- 
său, dar fără mustăţi, şi fără mâinile acestuia, mari şi 
noduroase, de culoarea pământului, parcă mult mai mari şi 
mai noduroase ca ale tatălui lor (când se întorcea de la 
Ateliere, şi când Constanţei i se părea că tatăl ei are nişte 
mâini foarte mari). „Ce e, măi, copii?” spuse ţăranul 
văzându-i, şi glasul lui era parcă alb, nu voia nimic de la ei, 
nu-i alunga şi nu se mira de ei şi era liniştit şi protector, ca 
şi câmpia, ca şi cerul şi norii alburii şi frumoşi care stăteau 
pe cer în grămezi liniştite, sub văzduhul adânc al 
primăverii. „Ce faci, nene, ari?” întrebă Vale îndrăzneţ. „Ar, 
taică, ar”, răspunse ţăranul. Caii răsuflau odihnindu-se, 
erau obosiţi şi stăteau cuminţi cu capetele în aer, cu 
trupurile brăzdate de năduşeală. „Ostenirăm caii, Vasilică, 
zise ţăranul, uite la ei că nici de păscut nu le mai arde. la 
stai şi tu jos şi odihneşte-te.” Băiatul se aşeză, aruncă o 
privire cercetătoare spre Vale, iar ţăranul începu să-şi 
răsucească o ţigară. Din fundul văii se apropia o femeie cu 
un par în mână, călcând pe marginea arăturii şi la fiecare 
pas se oprea, înfigea parul în pământul negru, îl ocolea, 
arunca ceva în locul unde înfipsese parul, învelea cu 
piciorul ceea ce aruncase şi mergea mai departe, repetând 
mereu aceleaşi mişcări. În curând se apropie şi ea de capul 
locului şi, fără să spună nimic, se aşeză jos. Constanţa o 
văzu apoi cum întinde mâna şi rupe nişte frunze de iarbă, 
pe care începu să le mănânce. Băiatul se apropie şi începu 
şi el să culeagă acele frunze şi să le mănânce. „Ce de 
măcriş! spuse femeia. Veniţi încoace, copii, şi culegeţi 
măcriş.” Se apropie şi începu şi ea cu Vale să mestece acele 
frunze. Erau acre şi în acelaşi timp dulci şi parfumate, atât 
de bune... 

„Ah, se trezi ea apucându-se cu mâinile de marginile 
patului, mi-e sete, mi-e foarte sete, am să leşin după gustul 
acesta răcoritor şi dulce... Ah, aceşti ani, atât de istovitori, 
cu evenimente parcă prea grele, cu bucurii parcă prea 
încărcate... Am să trăiesc de aci înainte singură acasă la 


mine, singură de tot, şi dimineaţa o să plec la elevii mei, o 
să merg încet, o să-i învăţ carte şi după aceea o să mă 
odihnesc, singură şi liniştită. Şi seara o să-l chem pe Vale la 
mine, o s-o chem şi pe mama, am să-i servesc cu brânză 
albă şi salată verde şi cu ceai şi cafea şi Vale o să ne pună să 
ascultăm muzică... lar duminică dimineaţa o să mergem cu 
toţii afară pe câmpie, să ne aşezăm pe iarbă şi să culegem 
măcriş... N-o să mai iubesc pe nimeni, nimeni n-o să se mai 
culce de aici înainte în patul meu, nimeni, nimeni...” 

Şi viitorul acesta îi dădea parcă o beţie, îl simţea în ea ca 
o cucerire de preţ şi îşi spunea că niciodată n-avea să-l mai 
trădeze... Foamea şi mai ales setea aceasta care o făceau să 
simtă aceste chinuri atât de curate nu erau doar nişte iluzii, 
se repetau în fiecare dimineaţă şi le trăia aşa cum le simţise 
odinioară ani nenumărați... lată cum bolboroseau norii 
urcând ameninţător deasupra cartierului şi cum vocea 
mamei din casă o striga, pe ea şi pe Vale: „Vale, Tanţa, 
intraţi înăuntru, închideţi geamurile.” Totdeauna mama era 
neliniştită în astfel de clipe şi închideau geamurile dar nu 
intrau în casă, se repezeau la poartă şi se uitau de-a lungul 
străzii, pândind. Şi pe ei îi neliniştea ceea ce avea să vină, 
dar ei doreau această nelinişte, o căutau. „Vine”, ţipa Vale şi 
o lua la goană înapoi, se urcau în verandă şi apucau stâlpul 
gros al casei în braţe, aşteptând. Vedea vârtejul cum se 
apropie acum pe sus, călărind acoperişurile. Era ca o 
femeie fără contururi, mânioasă şi despletită şi cu partea de 
jos pătrundea deodată în curte şi îi izbea, plesnindu-le 
chipurile, cu palmele ei de praf, de pietricele şi de gunoaie. 
„Tanţa, Vale, intraţi în casă!” striga mama. Cum să intre în 
casă? Se dădeau jos, ocoleau colţul verandei, se opreau 
lângă bucătăria de vară şi se urcau pe capra de tăiat lemne. 
În depărtare, cerul, plin de nori întunecaţi, cădea jos. Şi 
deodată, în liniştea care se făcea, începeau prin preajmă să 
cadă picături rare şi mari, zvârlite parcă de sus de cineva. 
Încetau în aceeaşi clipă. Apoi porneau iar, acum mai des, 
intensificându-se sub ochii lor, împânzind aerul şi înecând 


LLA 


împrejurimile. Vale şoptea: „Zi-i tare!” Şi în clipa aceea 
murmurul sporea şi văzduhul se înceţoşa. Săreau jos de pe 
capră şi se adăposteau după zidul casei. Deasupra uruia 
streaşina. Îşi punea gura sub şuvoi, închidea ochii, lăsa apa 
să-i stropească cu violenţă chipul, să-i curgă şiroaie pe gât 
şi pe piept... apa asta care cădea de sus, cu gustul ei de 
ploaie pe care nicio apă nu-l avea... 

Uşa cu geam a rezervei se dădea în lături şi apărea sora 
cu tava de mâncare. Voia să întindă mâna să ia siropul şi să- 
l bea, dar o cumplită slăbiciune îi paraliza mişcările. Nu se 
mai putea mişca, cerculeţe alburii îi apăreau şi dispăreau în 
faţa ochilor. Sora îşi vâra atunci braţul sub ceafa bolnavei, o 
ridica atât cât să poată bea din pahar şi bolnava înghiţea 
lichidul tremurând din tot trupul. 

Dar aceste ore ale dimineţii în care izvoarele amintirii şi 
ale speranţei îi răscoleau atât de adânc sufletul nu-şi 
prelungeau durata dincolo de sfârşitul mesei. Întunericul 
dens al deprimării revenea iarăşi asupra ei îndată ce 
termina de mâncat şi apăsarea grea a unei tristeţi disperate 
îi tăia din nou calea şi moartea îşi repeta asupra conştiinţei 
ei  înspăimântate exerciţiul ei odios. Încerca să-şi 
prelungească reproşurile acelea care îi subţiau atât de 
miraculos amintirile, dar efectul nu mai era acelaşi. „De ce 
oare, se întreba, n-am scos o lacrimă când m-am despărţit 
de bărbatul meu? Măcar când a plecat să fi plâns, să fi 
vărsat atunci o lacrimă. Nu e de mirare că s-a recăsătorit 
atât de curând, că m-a uitat atât de repede, căci ce amintiri 
puteau să-l împiedice pe el să mă uite, când eu treceam 
totdeauna mută prin faţa lui când veneam acasă de pe 
teren, şi când deschideam gura o făceam doar ca să mă 
vait, să-i spun că îmi merge prost cu elevii, că rămân în faţa 
lor la fel de nătângă şi proastă cum rămâneam în faţa 
mamei când îmi punea fierul în mână să calc o rufa?...” 

Aduna neîncetat asupra ei învinuiri din ce în ce mai 
exagerate, cu speranţa obscură că această tristeţe 
nemiloasă şi agresivă o să-i înece în cele din urmă sufletul şi 


o să poată în sfârşit să bocească prăbuşită într-o suferinţă 
reală, cu gemete şi lacrimi. Nu se întâmpla însă nimic şi 
medicul se miră iarăşi într-o zi auzind-o ce gânduri o 
stăpânesc. 

— Există, zise el, la Dostoievski, un personaj numit 
Marmeladov, căruia îi place să se învinuiască şi să sufere... 
Şi să facă şi paradă de cât de multe păcate e el capabil şi de 
cât de multă suferinţă... Nu ştie el, aşa ca un franţuz, să 
mănânce un ou a la coque, dar în schimb cum ştie să 
sufere!... Ei, nu mi-aş fi închipuit, continuă doctorul 
Drăghici, că de când eşti la noi ai devenit o adeptă a lui 
Marmeladov! Eu, care te tratez şi sunt mai în măsură decât 
dumneata să-mi dau seama cum îţi merge, îţi spun că îţi 
merge mult mai bine, te-ai mai îngrăşat şi în curând o să 
poţi să te plimbi după-masă... 

Bolnava însă, în afara dimineţilor, nu simţea nicio 
ameliorare, cu toate că observase şi ea că se mai 
îndreptase, luase câteva kilograme şi avea un ten ceva mai 
colorat. leşea din când în când în curte. Dar dacă în urma 
convorbirilor cu medicul înceta să mai fie obsedată de idei 
de vinovăţie, în schimb, tristeţea neîncetând să-i sfâşie 
mereu pieptul cu gheara ei necruțătoare, o idee tot începea 
să-i dea târcoale, una dintre cele mai statornice şi care nu 
părea să aibă în ea nimic maladiv şi anume că dacă în cele 
din urmă va reuşi să se pună pe picioare fiziceşte, împotriva 
acestei tristeţi disperate care nu voia să cedeze nu există 
remediu, şi o va purta în inimă până la moarte. Avea 
senzaţia stranie, cu această tristeţe în ea, că asista la 
spectacolul vieţii din spatele lui, cum ar fi asistat la o piesă 
nu din sală, ci din culise, văzând astfel regia vieţii cu toate 
mijloacele ei de producere a iluziei şi cunoscând parcă 
totul. În adâncul acestei cunoaşteri zăcea însă spaima de a 
nu mai cunoaşte nimic şi se îngrozea văzând cum pe sub 
ochii ei reci şi sticloşi trecea lumea naivă şi nepăsătoare, 
plutind inconştient în mica ei beţie de dorinţe efemere. 
Numai cerul şi norii n-aveau moarte şi se ferea să se uite în 


sus, speriată de întrebările lor mari, pe care le presimţea 
deasupra capului: „Dacă te-ai născut ca să dispari, pentru 
ce te-ai mai născut? Noi suntem veşnici!” 

Această tristeţe strivitoare era, aşadar, duşmanul ei 
intim, care nu se temea de niciun medicament şi care era 
tot atât de neînvins cum de neînvins e bucuria de a trăia 
celui în inima căruia acest duşman nu s-a putut plămădi. 
Fiindcă tristeţea aceasta nu era o boală, ci o emanaţie a 
propriei vieţi ajunse într-o etapă în care speranţa nu mai e 
posibilă. 

Începuse să se mişte încet pe coridoare şi să coboare 
seara în parc şi să se plimbe aşa cum îi şi spusese doctorul 
Drăghici că o să se întâmple, fără să acorde însă în sinea ei 
vreo importanţă acestei schimbări, obsedată mereu de 
viitorul care o întâmpina cu tristeţea aceea cuibărită în 
adâncul sufletului. Profesorului, care o mai văzu o dată în 
toiul tratamentului şi care îi spuse că arată bine şi că i s-au 
colorat obrajii, îi răspunse că a observat şi ea acest lucru, 
dar adevărul e că această culoare seamănă cu aceea a unui 
măr care are coaja roşie şi frumoasă, dar înăuntru s-a 
cuibărit un vierme. 


VIII 


Şi apoi deodată, tot în aceste zile, când se aşteptau mai 
puţin, cei doi doctori prieteni primiră o lovitură. La treizeci 
de ani câţi împlineau ei atunci, tinerii fac de obicei 
experienţa dragostei şi primele iluzii care suportă un şoc 
mai mare sunt cele legate de o femeie. În privinţa asta însă, 
unul dintre ei avea iluziile întregi, reuşind să acopere în 
întregime în amintire eşecul lui cu doctoriţa Tiberiu şi 


credea, aşa cum cred foarte mulţi oameni, că viaţa noastră 
pe pământ este foarte lungă şi avem întotdeauna timp să 
ne-o refacem şi să fim de mai multe ori fericiţi. Cum crezuse 
doctorul Munteanu căutându-şi foarte rapid o altă nevastă. 
Nu dintr-o experienţă cu vreo femeie îi aştepta deci 
lovitura. 

Evenimentele avură loc tocmai când doctorul Sârbu le 
credea cel mai puţin posibile, când doctorul Munteanu îi 
făcuse destăinuirea aceea a lui stranie cu privire la relaţiile 
cu maică-sa şi îi dezvăluise planurile lui vechi de a forma în 
spital un colectiv de cercetători. Doctorul Sârbu se 
pregătea bucuros să plece în concediu, şi în afară de 
şedinţa trimestrială a organizaţiei de bază nu mai avea 
nicio treabă în spital. Îşi lăsase bolnavii în grija doctorului 
Drăghici şi Stamate şi îşi încasase chiar şi salariul, intrase 
adică în plină vacanţă. La două zile însă după ce îşi anunţă 
plecarea, doctorul Simion îi telefonă acasă şi îl întrebă dacă 
n-a plecat încă. În cazul când n-a plecat, zise proaspătul 
secretar, îi reamintea că aveau şedinţă de organizaţie şi îi 
spuse şi data precisă, ora şi pavilionul unde avea să aibă 
loc, în pavilionul radiologie, la demisol, fiindcă, zise doctorul 
Simion cu un glas parcă plin de făgăduieli, acolo era mai 
răcoare şi puteau să se adune liniştiţi şi să discute conform 
ordinii de zi. 

În felul acesta începu această şedinţă, era într-adevăr 
foarte cald şi toată lumea se gândea că toţi o să vorbească 
puţin, să „sleiască” repede ordinea de zi, cum se exprimase 
în glumă doctorul Simion dându-le tuturor telefoane, şi 
seara, nu tocmai târziu, să se ducă apoi fiecare acasă. 

— O să iei cuvântul, doctore? îl întrebă secretarul 
organizaţiei pe doctorul Sârbu înainte de a închide. 

— Ştii că eu nu vorbesc bine, răspunse doctorul Sârbu 
mirat. Dar de ce întrebi? 

— Ar fi bine să iei cuvântul, zise doctorul Simion parcă 
reflectând, ca şi când ideea aceasta i-ar fi trecut prin minte 
chiar în clipa aceea. 


— De ce? 

— Zic şi eu. Nu vorbeşti bine, dar ai putea să spui lucruri 
interesante. 

Se făcu o mică tăcere înainte ca doctorul Sârbu să 
răspundă. Noul secretar de organizaţie era un ins corect şi 
sârguincios ca medic, ca secretar însă dovedea însuşiri 
deosebite. Evident, activitatea cea mare a unui medic e tot 
la patul bolnavului, dar dacă aşa am hotărât, aşa trebuie să 
facem, părea să le spună doctorul Simion. În timpul 
vechiului birou din care făcea parte şi doctorul Munteanu, 
se luau de asemenea hotărâri, dar era ceva care lipsea sau 
care prisosea în modul cum se traduceau ele în practică. 
Toată lumea parcă uita de ele, deşi mecanismul şedinţelor 
era acelaşi, frazele care se rosteau aveau în vedere 
apărarea aceloraşi principii. Şi cu toate acestea, o inerție 
curioasă îi împiedica pe membrii biroului să urmărească, şi 
pe membrii organizaţiei să execute sarcinile care li se 
încredinţau. Şi nu s-ar fi putut spune că doctorului Simion îi 
displăcea, să zicem, modul degajat sau glumele pe care le 
făcea de pildă doctorul Munteanu când conducea o şedinţă, 
dimpotrivă, în privinţa aceasta el se străduia chiar să-l imite 
ca şi când ar fi vrut parcă să probeze că nu ăsta era cusurul 
predecesorilor săi, din contră, ăsta fiind un merit. Şi nici că 
doctorul Simion ar fi exagerat cu îndeplinirea sarcinilor, 
cum s-ar fi părut la prima vedere. Pe acelea însă care se 
hotărau le urmărea fără explicaţii de prisos, având în 
surâsul său finaud şi pe chipul său cu trăsături stabile, de 
om care se simte sigur pe picioarele sale, întipărită expresia 
însăşi a evidenţei, vrând parcă să spună că executarea 
sarcinilor era între altele şi o chestiune de disciplină 
colectivă, atât de necesară intelectualilor în această fază de 
tranziţie de la o societate la alta, când partidul cerea de la 
membrii săi să-şi educe voinţa şi conştiinţa ca această 
trecere să dureze cât mai puţin posibil, cu cât mai puţine 
dureri, şi scopul comun să fie atins printr-un efort la care să 
participe cât mai mulţi din cei mai buni. „Irebuie să facem 


treabă, spunea el. Nu mai merge.” în asta consta toată 
filosofia lui. O simpatie fără rezerve începuse deci să 
înconjoare persoana doctorului Simion, fiecare simțind în 
mod practic că era activ şi că orele pe care le petrecea în 
şedinţe aveau un sens. 

Doctorul Sârbu nutrea şi el aceleaşi sentimente ca şi 
ceilalţi pentru colegul său şi de aceea când doctorul Simion 
îi spuse la telefon că „ar fi bine să ia cuvântul” el făcu un 
efort să înţeleagă ce putea să însemne acel „ar fi bine”, 
convins dinainte că nu era vorba de o simplă opinie şi ştiind 
că doctorul Simion nu era un palavragiu. 

— Da, îi răspunse el în cele din urmă; aş putea să spun 
lucruri interesante, e adevărat, dar ştii şi dumneata, 
doctore, că pe urmă trebuie să ia cuvântul altul ca să 
explice el ce-am vrut să spun eu. [i-aduci aminte că odată 
doctorul Balaban a stârnit în sfârşit şi el râsete generale 
spunând că el are curajul să instituie un premiu pentru cine 
ar fi în stare să înţeleagă şi să-i explice şi lui ce vreau eu să 
spun când iau cuvântul. Ţi-aduci aminte? 

Doctorul Simion râse foarte vesel la celălalt capăt al 
firului şi apoi se opri şi zise numaidecât, cu alt glas, ca şi 
când cel care ar fi râs ar fi fost un al treilea care asculta 
clandestin, pe alt fir. 

— Asta e după conceptul grec sau latin al oratoriei, ce-ţi 
impută doctorul Balaban. După cel anglo-saxon am auzit că 
e invers: un orator care vorbeşte bine face o impresie 
foarte proastă, este suspectat că a vrut să-i inducă pe 
ascultători în eroare folosind arta oratoriei. Dacă vorbeşti 
bâlbâit în Camera Comunelor, şi nimeni nu înţelege ce-ai 
vrut să spui, eşti primit cu aplauze furtunoase, ai fost adică 
sincer, n-ai vrut să iei minţile nimănui folosind trucuri de 
efect. Ei, aplică principiul ăsta, încheie doctorul Simion, 
surprinzător, vorbeşte aşa cum poţi şi eu o să te ascult ca 
un englez. 

— Bine, doctore, răspunse celălalt acceptând, înțelegând 
în cele din urmă că secretarul are poate în vedere faptul că 


e prima lui şedinţă trimestrială de când fusese ales noul 
birou şi că voia ca discuţia la raport să fie interesantă şi 
reuşită. E în regulă, mai spuse el, am să iau cuvântul. 

Dar bineînţeles că nici nu se gândi să ia în seamă 
sugestia că putea vorbi oricum şi, ca de obicei, se pregăti cu 
o zi înainte făcându-şi un punctaj minuţios, deşi ştia că aşa 
minuţios cum şi-l făcea uneori nu-i mai servea la nimic. În 
privinţa aceasta experienţa îl învățase pe doctorul Sârbu să 
nu se încreadă decât foarte aproximativ în punctul de 
vedere sau în ideile care făceau, cu o zi înainte de şedinţă, 
obiectul punctajului său. Într-adevăr, pe lângă că vorbea 
destul de rău, cu acea stângăcie de neînțeles pentru un om 
care avea totdeauna ceva interesant de spus, dar destul de 
frecventă la intelectualii a căror gândire nu se desfăşoară în 
voie decât în intimitate, doctorul Sârbu îşi mai şi agrava 
această stângăcie, întârziind, din lipsă de experienţă sau 
perspicacitate, să adopte în luările sale de cuvânt acele 
formule curente de limbaj şi de gândire menite să înlăture 
nuanțele şi exprimările prea originale, inoperante, dacă nu 
chiar dăunătoare, într-o perioadă în care gândirea socială 
îşi căuta rapid un stil al ei nou, în stare să se impună şi să 
fie asimilat de categorii largi de oameni, de la intelectuali 
subtili la muncitori cu calificare superioară sau ţărani. 
Doctorul Sârbu se străduia să adopte şi el acest stil, în care 
lozincile de pe pereţi sau din ziare trebuiau incluse şi 
rostite cu un astfel de glas, încât să lase impresia că sunt 
descoperirile proprii ale vorbitorului, dar observa că mai 
mari succese obținea în această direcţie portarul spitalului 
şi atunci îşi amintea că el este intelectual şi trebuie să se 
exprime ca atare şi când reuşea, era într-adevăr apreciat, 
numai că asta i se întâmpla o dată pe an. De cele mai multe 
ori când îşi propunea să ia cuvântul, încă din prima 
jumătate de oră după începerea şedinţei, ascultându-i pe 
cei din prezidiu sau pe cei care îl precedau, îşi dădea seama 
că punctul său de vedere se potrivea cu mersul şedinţei ca 
nuca în perete. În dezvoltarea ideilor lui el presupunea de 


pildă posibilitatea adoptării unui ton ironic. Or, şedinţa 
începea, să zicem, într-o atmosferă gravă, care chiar dacă 
mai slăbea pe parcurs, tot nu ajungea până acolo încât să 
permită unui vorbitor să aibă un asemenea ton. Alteori se 
întâmpla tocmai pe dos, şedinţa începea într-o atmosferă 
voioasă şi pe undeva, superficială, şi doctorul Sârbu avea în 
buzunar un punctaj foarte pretenţios, care după cum îl 
gândise el acasă nu putea fi dezvoltat decât pe un ton grav 
şi cu citate din filosofi. Şi una dintre cauzele pentru care el 
vorbea atât de greu la şedinţe avea şi această explicaţie, că 
el făcea parte din acea categorie de intelectuali a căror 
gândire se formase din asimilarea culturii profesionale ca 
student şi a lecturilor solitare ca medic şi nu exprimase 
niciodată într-o adunare idei care nu aveau legătură directă 
cu profesiunea. Şi când în şedinţe înţelegea că punctajul lui 
era dat peste cap, intra în derută fiindcă nu mai putea să-şi 
retragă cuvântul şi în clipa când de la prezidiu se anunţa: 
„Are cuvântul doctorul Cutare, se pregăteşte doctorul 
Sârbu”, simţea cum i se formează şi încep să i se 
rostogolească încet de la ceafa în jos pe şira spinării 
picături groase şi reci de sudoare. Începea, bineînţeles, să- 
şi bâlbâie aceleaşi idei din punctaj, fiindcă era incapabil să 
le reia pe cele care dominau şedinţa, dar nu se mai 
înţelegea nimic din ideile lui la al căror ton trebuise să 
renunţe. 


IX 


De astă dată însă se potrivi ca el să ceară şi doctorul 
Simion să-i dea primul cuvânt şi cum şedinţa începea într-o 
atmosferă neutră, putu să vorbească aşa cum se gândise de 


acasă, deşi i se întâmplă apoi pe parcurs un lucru care nui 
se mai întâmplase de mult, adică fu întrerupt din adunare şi 
cineva îi puse o întrebare neplăcută. 

Alături de demisolul unde se ţinea şedinţa străjuiau doi 
copaci umbroşi şi bătrâni şi cam după ce se termină 
raportul şi începură discuţiile, un stol gros de vrăbii năvăli 
în frunzişul lor şi începu să se certe atât de gălăgios şi 
îndelung, încât doctorul Sârbu, în picioare, se întrerupse 
brusc şi scurta tăcere amuzată care urmă îl calmă cu totul 
şi putu după aceea să-i dea înainte nestingherit. De fapt nu 
vorbise el primul, ci doctorul Mircea, dar era ca şi când n-ar 
fi vorbit, fiindcă doctorul Mircea cerea totdeauna primul 
cuvântul ca să nu trebuiască să ia atitudine în cazul când 
desfăşurarea şedinţei ar fi impus acest lucru, adică să nui 
se impute că n-a vorbit, şi toată lumea se învățase cu el, 
bălmăjea, cu un aer nu se ştie de ce agresiv, probabil ca să 
lase impresia că e combativ la adresa duşmanului de clasă, 
timp de câteva minute, fără să fie ascultat de nimeni şi în 
felul acesta, adică cu acest protocol pe care nici nu-l mai 
băgau în seamă, începeau apoi discuţiile. De la raionul de 
partid participa chiar primul-secretar, se afla în prezidiu cu 
cei trei membri ai biroului şi asculta foarte atent cuvântul 
doctorului Sârbu. Fiind nou în această funcţie, toţi 
înţeleseseră că el voia să cunoască întâi bine această 
organizaţie cu specificul ei intelectual (venea aproape la 
toate şedinţele) şi abia pe urmă, după ce avea să se 
familiarizeze cu ei şi cu problemele lor, să intervină când ar 
fi fost cazul. 

Deocamdată tăcea şi asculta şi numai foarte rar făcea 
câte o observaţie sau spunea câte un cuvânt care putea fi 
luat drept o confirmare sau o negare a poziţiei cuiva. Asta 
făcea o impresie foarte bună şi era de pe acum privit cu 
simpatie, părea să fie cu totul pe placul lor. Micile lui 
intervenţii lăsau să transpară că avea toată consideraţia 
pentru profesiunea lor în care n-avea în niciun caz 
pretenţia să se amestece, dar cerea şi el, la rândul lui, ca în 


chestiunile politice toţi tovarăşii medici să fie la curent şi să 
execute ca orice membru de partid sarcinile pe care 
organizaţia le trasează. Era o idee care nu trebuia câtuşi de 
puţin, datorită aparentei ei simplităţi, subapreciată. Fusese 
una dintre puţinele pe care le formulase în faţa lor, cu o 
înţelegere potolită şi detaşată a situaţiei, dat fiind faptul că 
unii puteau gândi că aceste sarcini nu sunt, deocamdată, la 
nivelul preocupărilor lor. Dar se va ajunge şi acolo. 

Deşi se simţea foarte liniştit şi n-avea de nicăieri vreun 
indiciu că ideile sale nu se potrivesc cu atmosfera adunării, 
doctorul Sârbu îşi dădea seama că vorbeşte totuşi foarte 
prost şi că n-a reuşit aproape deloc să stârnească în mod 
serios interesul cuiva. În sală, deşi era linişte, persista o 
neatenţie multiplă, compusă din foşnete fără rost, zgomote 
mici care se produceau chiar în clipa când el exprima cea 
mai importantă idee, o tuse a cuiva sau un scârţâit de scaun 
care se întâlnea chiar cu finalul important, aşa credea el, al 
unei fraze. Ideile din punctajul său se refereau la 
schimbarea importantă care se petrecuse în organizaţie (în 
bine) odată cu alegerea noului birou, şi cum reuşise 
doctorul Simion în calitatea lui de secretar să rezolve în 
câteva luni o serie de probleme care trenau nerezolvate în 
spital de aproape doi ani, enumerarea minuțioasă a acestor 
probleme constituind grosul argumentaţiei, şi pe deasupra 
câteva aprecieri foarte elogioase despre acelaşi doctor 
Simion, care, ca un bun secretar, împreună cu un birou 
activ, reuşea să te convingă şi să te antreneze. Avea el, 
doctorul Simion, acest merit, care nu poate fi apreciat la 
justa sa valoare decât prin comparaţie cu vechiul birou, 
care pe el, pe doctorul Sârbu personal, nu l-a făcut să simtă 
decât că e posesorul unui simplu carnet roşu... Ajunsese 
foarte mulţumit de sine la acest punct în luarea de cuvânt; 
pronunţând însă această frază îşi dădu seama, în timp ce 
gura continua să scoată cuvinte, că a spus o gogomănie şi 
se grăbi să încheie, prins de o enervare subită, care 


nedumeri adunarea. Şi atunci se auzi întrebarea care îl 
împiedică să se aşeze: 

— Tovarăşul doctor Sârbu spune că a considerat acţiunile 
obşteşti incompatibile cu stofa unui intelectual... 

O voce protestă şi îl întrerupse: 

— Nu s-a exprimat aşa. 

Se exprimase astfel: „Mi s-a părut că nu e cazul să facem 
pe felcerii, substituindu-ne Sanepidului.” 

— Să precizeze doctorul Sârbu, prin exemple concrete, 
continuă directorul spitalului netulburat, acele acţiuni 
obşteşti la care n-a considerat că trebuie să ia parte. 

Se făcu tăcere. 

— De exemplu, acţiunea de lămurire a populaţiei în ce 
priveşte respectarea regulilor de igienă pentru prevenirea 
maladiilor, răspunse vorbitorul. Era o acţiune obştească, 
deşi sarcina aceasta este a policlinicilor raionale şi a 
Serviciului sanitar al Capitalei. Uneori însă, trebuie să 
intervenim tocmai de aceea, că în anumite sectoare sociale 
este necesară o mobilizare în plus a forţelor. 

— Foarte bine, zise atunci primul-secretar al raionului, de 
la prezidiu. 

Şi încurajat parcă, doctorul Sârbu continuă şi deveni şi 
agresiv: 

— Ştiu că tovarăşul director, dacă ar fi situaţia de aşa 
natură, ar scoate pe câţiva dintre noi, pe care îi crede 
dânsul, după o apreciere aproximativă, că sunt mai buni 
pentru tratamentul gâlcilor decât pentru specialitatea la 
care s-au format şi ne-ar trimite la Căciulaţii din deal, dar 
deocamdată faptul nu e posibil şi l-aş ruga să nu-mi 
deformeze ideile înainte de a mi le combate. 

Nu râse nimeni şi nici nu prea se înţelese ce-a vrut să 
spună. Directorul rosti cu sinceră nedumerire şi îşi însoţi 
întrebarea şi cu o expresie potrivită, care avu un efect 
instantaneu. 

— Care gâlci, doctore? zise el. Şi de ce crezi dumneata că 
locuitorii din Căciulaţii din deal n-au nevoie de asistenţă 


medicală!? 

Şi adunarea izbucni imediat în hohote. Doctorul Sârbu 
simţi cum i se urcă încet sângele în obraji şi o undă rece de 
ură crescu în el la adresa acestui medic mai în vârstă, dar 
ranchiunos şi în mod absurd invidios pe activitatea 
ştiinţifică a colegilor lui, şi din pricina căruia toată 
organizaţia râdea acum fără niciun rost, de el, de doctorul 
Sârbu. Când se aşeză jos, adică prea târziu, îşi dădu seama 
că ar fi trebuit în clipa aceea să spună că e uşor să faci circ 
simulând că nu înţelegi despre ce e vorba, mai greu e... O 
violentă durere de cap îl picnise ca şi când brusc i s-ar fi 
prins tâmplele într-o menghine de fier şi uită tot ce gândise. 
Da, iată, vechea lui durere care apărea când şi când, la 
două sau trei luni, şi care îl aducea de fiecare dată în 
cabinetul medicului medicilor, doctorul Ionescu. 

Directorul nu scăpă însă cu maniera aceasta foarte 
frecventă de a face pe prostul. 

— Uite că nu numai doctorul Balaban a reuşit să 
stârnească ilaritate pe socoteala doctorului Sârbu, ci şi 
tovarăşul director, zise doctorul Simion de la prezidiu cu o 
ironie directă, care alungă numaidecât din adunare orice 
urmă de veselie. Cum e cu caloriferele din sala de 
comunicări, tovarăşe director? Despre ele a vorbit foarte 
clar doctorul Sârbu şi la asta ar fi trebuit să vă referiţi, nu 
la cine trebuie să se ducă de fapt în Căciulaţii din deal. Cred 
că ştiţi mai bine decât toţi că în Căciulaţii din deal nu există 
niciun pavilion de psihiatrie şi ca atare n-are ce căuta acolo 
doctorul Sârbu. 

— Care calorifere? întrebă directorul. 

— Care stăteau reci, şi noi în paltoane iarna, în timpul 
comunicărilor, răspunse doctorul Simion cu falsă 
bunăvoință. 

— Erau planificate, doctore, răspunse directorul cu o 
indignare la fel de adevărată ca şi nedumerirea lui de mai 
înainte privitoare la gâlci, şi adunarea izbucni iar în hohote, 


deoarece caloriferele acelea se tot planificau de vreo doi ani 
şi tot nu se mai reparau. 

Directorul auzise că o să fie schimbat, întrebările acestea 
în plenul organizaţiei erau o confirmare a zvonurilor care 
circulau în acest sens de câtva timp şi nu se sfii să-şi spună 
deschis părerea aceea a lui pe care el credea că nu i-o 
cunoşteau decât secretara şi intendentul, şi adăugă: 

— Tot nu folosea la nimic, zise el lapidar şi cu o intonaţie 
parcă resemnată că în zadar se discută pe această temă, el 
rămâne la convingerea că aşa-zisa „activitate ştiinţifică” a 
unora ca doctorul Sârbu nu merita reparația şi cheltuielile 
acelei săli. 

— Noi o să vă dovedim că foloseşte, răspunse doctorul 
Simion. 

Prim-secretarul Dănilă interveni şi el, spre satisfacția 
doctorului Sârbu... Cum, zise el, ce însemna asta, că nu 
folosea la nimic o sală de comunicări, ce-a vrut să spună 
directorul cu afirmaţia aceasta ciudată, pe care el, Dănilă, 
mărturisea sincer, n-o înţelegea? Era sau nu vorba de sala 
de comunicări? 

— Da, zise directorul şi se ridică în picioare. 

— Adică o sală în care se adună doctorii şi îşi comunică, 
nu-i aşa, cazurile mai interesante sau mai grele... Da sau 
nu? 

— Da! 

— Atunci cum nu folosea la nimic? 

Se făcu tăcere în adunare. Directorul nu răspunse. 

— Nu înţeleg! zise Dănilă nedumerit, dar cu o astfel de 
voce, că toţi îşi dădură seama că dimpotrivă, înţelege prea 
mult, însă nu vrea să ridice acum problema acestui director 
care punea bețe în roate propriilor săi colegi profitând de 
faptul că funcţia îi dădea o astfel de putere. Nu înţeleg, 
repetă primul-secretar, o să lămurim noi şi chestia asta şi 
nu înţeleg nici cum dumneavoastră v-aţi împăcat cu situaţia, 
deşi eraţi aici în organizaţie şi puteaţi să-l trageţi pe 


tovarăşul director la răspundere, sau dacă era cazul, să-l 
ajutaţi... 

I se dădu cuvântul următorului. Acest al doilea, fiindcă n- 
avea ce spune, reluă şi el fără să se jeneze ideea emisă de 
antevorbitor, că adică a activat biroul foarte bine în aceste 
trei luni şi că într-adevăr, în comparaţie cu vechiul birou 
simţise şi el că nu e numai posesorul unui simplu carnet 
roşu... Doctorul Sârbu, apăsându-şi tâmplele cu podul 
palmelor şi presându-şi din când în când ochii, tresări şi se 
uită să vadă cine vorbea. Era un vestit chirurg, desfăcător 
de cranii, un ins a cărui cruzime în limbaj băga groaza în 
pacienţi, dar pe care îi şi vindeca, şi doctorul Sârbu fu uimit 
să-l audă vorbind atât de şters şi împrumutând de la el 
ideea aceea cu carnetul. Mai vorbiră vreo doi cam la fel de 
şters şi luară o pauză. În pauză doctorul Sârbu se duse la 
farmacia spitalului şi înghiţi deodată două antinevralgice. 
Nu simţi însă, după jumătate de oră cât ţinu pauza, nicio 
ameliorare şi ceru voie să părăsească şedinţa. Doctorul 
Simion se cam codi, îi dădu de înţeles că ar fi bine să 
rămână, că o să se reia chestiunea activităţii direcţiei 
spitalului şi că el, doctorul Sârbu, ar putea să mai ia 
cuvântul. Nu putea să rabde? Era doar o durere de cap, 
avea să-i treacă.. 

— Da, dar trece numai dacă mă duc eu la cineva care îmi 
dă el nu ştiu ce pilulă, răspunse doctorul Sârbu. Dacă îmi 
trece, promit că mă întorc. 

— Neapărat, zise secretarul organizaţiei. Să ştii că o să 
dureze, suntem informaţi că doctorul Chirescu (aşa îl 
chema pe director) a venit la şedinţă cu un dosar, el şi 
Pantofaru (acesta era şeful cadrelor). Nu te uita la ceas şi 
întoarce-te chiar dacă e târziu. 

— Am promis, răspunse doctorul Sârbu. 


X 


Dar nu se ţinu de promisiune fiindcă se uită totuşi la 
ceas când îi trecu durerea de cap şi i se păru că e prea 
târziu să mai revină: era unsprezece noaptea când sosi 
acasă venind de la doctorul lonescu şi nu bănui că la ora 
aceea târzie şedinţa mai putea continua. Cum era în 
concediu, a doua zi nu se duse la spital, dădu însă un 
telefon să afle la ce oră se terminase şi cum decursese, dacă 
într-adevăr se discutase chestiunea conducerii şi dacă 
directorul spitalului, doctorul Chirescu, venise cu un dosar, 
aşa cum spusese doctorul Simion. I se răspunse că şedinţa 
durase până pe la ora două noaptea şi că da, se discutase şi 
chestiunea conducerii... 

— Ai făcut rău că ai plecat, doctore, zise la celălalt capăt 
al firului vocea cunoscută a doctoriţei Tiberiu (cu ea vorbea, 
îl căutase întâi pe doctorul Munteanu şi i se răspunsese de 
către o voce necunoscută că lipsea de la spital). 

— De ce am făcut rău? o întrebă doctorul Sârbu surprins 
de tonul ei ciudat, altul decât cel obişnuit. 

— Ai să afli, spuse femeia în acelaşi fel. Văd că nu ştii 
nimic. Vino la spital, deşi nu mai e nimic de făcut. 

— Ce să aflu?! repetă el şi îşi dădu seama în aceeaşi clipă 
de stupiditatea întrebării. 

Ea îl ajută însă în aceeaşi clipă, şoptindu-i: 

— Doctore, vino la spital!... Te aştept. Da' vino imediat. 

Doctorul Sârbu nu se grăbi însă să se îmbrace şi să plece 
imediat la spital. Nu-i plăcea să dezlege enigme în care nu 
credea. Îl căută pe doctorul Simion, dar nu-l găsi, şi atunci 
telefonă laborantei Mihai Elena, femeia aceea care îl 
atrăsese cu ani în urmă în partid şi care ţinea şi acum la el. 

— Da', spuse ea la telefon foarte uimită, ce e cu 
dumneavoastră, nu sunteţi aici? 


— Nu, sunt în concediu. la spune, tovarăşă Elena, cum a 
fost ieri? Am auzit că aţi ţinut-o până pe la două noaptea. 

— Da, răspunse laboranta, şi nu mai spuse nimic, nu mai 
adăugă niciun amănunt, urmă o tăcere de neînțeles. 

— Ce-aţi discutat atâta? 

Femeia tăcu însă mai departe, nu veni nimic de la celălalt 
capăt al firului. 

— Probleme, spuse ea în cele din urmă. Darea de 
seamă... Veniţi la spital, zise apoi cu o voce care în clipa 
aceea semăna cu a doctoriţei Tiberiu. Nu ştiţi nimic? 

— Ce să ştiu? 

— Ce s-a întâmplat de dimineaţă? 

— Nu. 

— Veniţi la spital. Da' veniţi imediat... 

Şi se poticni iar, nu mai adăugă nimic. 

— Bine, tovarăşă Elena, mulţumesc, zise atunci doctorul 
Sârbu înțelegând că n-are rost să mai insiste. Închise 
telefonul şi începu să se îmbrace grăbit. 

Era limpede că se întâmplase ceva şi ştia tot spitalul şi nu 
la telefon avea să afle ce anume. În orice caz se întâmplase 
ceva în care nu se mai putea interveni, doctoriţa Tiberiu 
lăsase să-i scape că nu mai era nimic de făcut. Ce se putuse 
întâmpla? 

O oră mai târziu intra în biroul ei, şi fata se ridică imediat 
de pe scaun şi veni spre el. Îl apucă de braţ şi îi spuse cu o 
voce joasă şi foarte hotărâtă, vrând parcă să înlăture astfel 
tot ce era de prisos în evenimentul şi aşa destul de straniu 
care se petrecuse: 

— Doctorul Munteanu s-a sinucis azi-dimineaţă cu o doză 
mare de luminai. E la serviciul opt, în agonie. Nu maie 
nimic de făcut. Vrei să-l vezi? 

Şi în timp ce punea această întrebare fata luă din cuier 
un halat alb, proaspăt, îl scoase pe cel de pe ea şi se 
îmbrăcă. Înmărmurit, doctorul Sârbu se schimbă la faţă şi 
sângele îi pieri din obraz. Fata îl luă de braţ şi ieşiră pe 
coridor. 


— Sunt acolo toţi profesorii, continuă apoi fata, mergând 
amândoi de-a lungul coridorului. I-au administrat antidotul 
şi au încercat să-i facă spălături... Nu i se poate descleşta 
gura şi cineva a încercat să-i bage tubul pe nas... N-a reuşit 
decât să-i facă o hemoragie... Când ai telefonat tu tocmai 
plecasem, profesorul Istrate mi-a şoptit că în câteva ore o 
să moară şi n-am putut să... 

leşiseră în curte. Doctorul Sârbu îşi revenise între timp şi 
o întrebă pe doctoriţa Tiberiu ce s-a întâmplat. A fost ceva 
în şedinţă, care e explicaţia acestei sinucideri? 

— Dragă, a fost, răspunse ea cu aceeaşi voce hotărâtă şi 
din care se simţea că n-are de gând să renunţe la 
adevărurile pe care ea le ştia în legătură cu această 
problemă, indiferent cine era implicat în ele, chiar şi ea 
însăşi. A fost, reluă ea, dar, cum să-ţi spun, nimeni nu se 
sinucide dintr-atât. Şedinţa s-a terminat pe la orele două şi 
am plecat toţi acasă. Dimineaţa pe la opt a fost adus aici în 
stare de comă şi nevastă-sa pretinde că i s-a întâmplat ceva 
în timpul nopţii, a primit un telefon. Nu era el prea vesel 
când a venit acasă (şi am să-ţi povestesc de ce, era 
bineînţeles în legătură cu şedinţa) şi n-a apucat bine să se 
dezbrace că a sunat telefonul. Asta e, de la cine a primit el 
telefonul la ora aia şi ce-a aflat, ce i s-a spus... Nevastă-sa 
pretinde că asta e pricina, că după aia ela intrat în biroul 
lui, a stat acolo niţel; şi pe urmă a ieşit... l-a spus că are 
puţină treabă şi se întoarce. S-a întors cam după vreun ceas 
şi i-a spus nevestei că mai lucrează puţin şi se culcă şi el 
(avea obiceiul să lucreze târziu noaptea). leşise probabil în 
oraş după luminai, nu i-a fost greu să-şi facă singur o 
reţetă... 

— La ce oră a luat doza? 

— Să fi fost ora cinci sau şase... 

Doctorul Sârbu se uită la ceas şi se posomori. Nu era 
foarte târziu, dar nici prea devreme nu mai era. Urcau încet 
scările serviciului opt. Doctorul Munteanu fusese adus într- 
o rezervă şi stătea întins pe pat, cu ochii închişi cu o paloare 


mortală pe chipul lui sever, cu trăsături fine şi net desenate. 
Toată lumea tăcea, sau mai bine zis aştepta, şi doctorul 
Sârbu îndată ce intră rămase şi el tăcut, cu fata alături, în 
aceeaşi aşteptare. Se aflau adunaţi acolo cei mai mari 
medici ai spitalului şi stăteau toţi cu palmele pe genunchi, 
cu o expresie de neputinţă pe chipurile lor de savanţi şi 
profesori experimentați care scăpaseră de la moarte 
bolnavi atinşi de maladii grele şi primejdioase şi nu puteau 
acum să facă nimic să-şi salveze un coleg care înghiţise 
nişte pilule. Unii se ridicau şi ieşeau pe coridor, se 
interogau în şoaptă dacă s-a făcut tot ce trebuia, se 
răspundea printr-un gest că bineînţeles că se făcuse totul, 
era acolo şi profesorul Istrate şi profesorul... Şi se 
îndepărtau continuând întrebările şi şoaptele, întâlnindu-se 
cu alţii care se grăbeau să intre şi să vadă cu ochii lor ce 
era. Cei tineri rămâneau respectuoşi în spatele profesorilor 
şi nu întrebau nimic, îşi plecau fruntea şi după câteva 
minute ieşeau şi se întorceau la saloanele lor. Doctorul 
Sârbu nu întrebă nici el nimic şi după câtva timp ieşi şi 
cobori scările. 

— Şi la şedinţă ce s-a întâmplat? zise el aşezându-se pe o 
bancă şi luându-şi capul în mâini. 

— La şedinţă s-a întâmplat aşa, răspunse doctoriţa 
Tiberiu rămânând câtva timp în picioare. Discuţia a pornit 
de la ideea ta cu carnetul roşu şi s-a apucat fiecare să 
repete ca un papagal că s-a simţit posesorul unui carnet 
roşu, nu s-a simţit posesorul unui carnet roşu, până când 
Dănilă s-a cam supărat şi a cerut lămuriri şi aşa a început să 
se discute de activitatea fostului birou, deşi nu era, după 
cum ştii şi tu, nimic de genul ăsta pe ordinea de zi. 
Bineînţeles că s-a ajuns numaidecât în felul ăsta la cazul 
domnişoarei Zâne. Aici doctorul Munteanu a sărit ca ars şi a 
început să înşire tot ce ştiam toţi de anul trecut de ne 
săturasem, că grupul Strihan a făcut şi a dres şi 
cosmopolitismul lui Strihan nu mai ştiu ce... Că asta a fost 
problema principală a activităţii vechiului birou şi că 


problema domnişoarei Zâne, şefa de lucrări, e o diversiune 
despre care nu înţelege de ce se mai dezgroapă la ora de 
faţă când această domnişoară nici nu mai lucrează aici şi 
cazul ei s-a lămurit de mult. Atunci cineva a spus că nici 
doctorul Strihan nu mai lucrează, şi atunci de ce doctorul 
Munteanu îl mai aduce în discuţie? Până aici n-a fost nimic 
şi dacă doctorul Munteanu n-ar mai fi luat cuvântul, poate 
că totul s-ar fi oprit... Fiindcă de fapt cei mai mulţi ar fi vrut 
mai degrabă să se discute activitatea doctorului Balaban şi 
a direcţiei, fiindcă nimeni nu uitase că doctorul Chirescu 
era foarte tare sprijinit de sindicat. Fusese el sprijinit şi de 
doctorul Munteanu, dar cu plecarea lui în străinătate, cei 
mai mulţi îl uitaseră. Şi acum el vorbea şi ne reamintea la 
toţi că de fapt el îl sprijinise cel mai tare atât pe doctorul 
Chirescu, cât şi pe fostul preşedinte al sindicatului, doctorul 
Balaban, şi că fără el poate că niciunul n-ar fi putut să 
rămână atât de multă vreme în funcţia lui şi să provoace 
atâta discordie. Ne-am enervat toţi, adică eu m-am enervat 
cel mai tare, fiindcă m-a scos din sărite ambiția lui să-i 
păstreze neatinşi pe cei doi şi am cerut cuvântul. „Nu 
înţeleg, am spus eu, cum poate să vorbească aici doctorul 
Munteanu despre doctorul Strihan pe acelaşi ton şi cu 
aceleaşi insinuări ca şi acum doi ani, învinuindu-l în faţa 
organizaţiei de cosmopolitism, când acum se ştie că toată 
această istorie cu «grupul cosmopoliţilor» e o invenţie 
grosolană a fostului birou în care doctorul Munteanu 
decidea totul. Doctorul Strihan lucrează acum la Colentina, 
e membru de partid şi numele lui e din ce în ce mai 
cunoscut în medicina noastră şi se bucură peste tot de cea 
mai mare consideraţie. Scânteia publică sub semnătura lui 
articole despre diverse probleme medicale, şi aici doctorul 
Munteanu reia învinuirile lui cu care l-a persecutat pe 
doctorul Strihan ani de zile până l-a gonit din spital, 
sperând, poate, să-l gonească şi din medicină. Ar fi cazul să 
înceteze cu aceste metode şi să încerce să-şi vadă într-un 
spirit mai autocritic propriile lui greşeli.” „Nu ştiu ce a 


devenit între timp domnul Strihan, a sărit atunci doctorul 
Munteanu din nou (îţi spun, parcă îi luase cineva minţile, 
anume am pomenit că Scânteia îi publica doctorului Strihan 
articole de popularizare a medicinei, să-l fac să înţeleagă că 
trebuie să renunţe definitiv la poziţiile lui de dinainte de a fi 
părăsit spitalul, dar nici prin gând nu-i trecea, din contră), 
nu ştiu şi nu cunosc despre ce prestigiu e vorba în legătură 
cu acest domn, a început el să ridice glasul, dar nu mai 
târziu decât anul trecut domnul Strihan nu se sfia să facă 
propagandă politică medicinii americane şi să atace în toate 
felurile, el şi grupul lui, organizaţia de partid. Atacul şi 
compromiterea doctorului Balaban, după cum se vede, i-au 
reuşit pe deplin. Noi am fost de acord că doctorul Balaban 
are anumite lipsuri, dar istoria cu ceaiul de muşeţel arăta 
că domnul Strihan şi grupul lui ştiau ce fac, că lovind în 
doctorul Balaban loveau de fapt în organizaţia de partid, pe 
care voiau s-o compromită în spital şi să instaureze printre 
medici spiritul lor de grup, duşmănos...” „Nimeni nu poate 
să citeze nicio acţiune care să susţină ideea doctorului 
Munteanu că doctorul Strihan nutrea asemenea scopuri, 
am răspuns eu. Cazul doctorului Balaban e singurul care 
poate fi citat, şi după părerea mea, rău a procedat fostul 
birou susţinându-l să fie ales preşedinte, când se bucura de 
o reputaţie profesională atât de proastă în spital.” Atunci s-a 
ridicat doctorul Zahariade şi a cerut să-i pună doctorului 
Munteanu o întrebare. „Care e motivul, a zis el, că s-au 
tolerat acţiunile  duşmănoase ale şefei de lucrări, 
domnişoara Zâne?” „Ce acţiuni duşmănoase?” a zis doctorul 
Munteanu. „De pildă, cazul tovarăşei Mihai Elena, pe care 
domnişoara Zâne a scos-o din funcţie, după cincisprezece 
ani de muncă în laborator, şi cei de la cadre i-au răspuns că 
dacă vrea, au un post de femeie de serviciu. Tovarăşul 
director şi tovarăşul Pantofaru sunt aici de faţă, pot să 
confirme.” „Este adevărat, tovarăşe director?” a întrebat 
atunci Dănilă, de la prezidiu. „Da, este adevărat”, a răspuns 
doctorul Chirescu, şi a tăcut, n-a mai dat nicio explicaţie. 


„Am de pus şi eu o întrebare”, a zis atunci şi doctorul 
Munteanu, din ce în ce mai agresiv. (Primejdia care se 
crease pentru el era foarte mare şi n-am înţeles de ce în 
clipa aceea toată lumea a început să râdă; doctorul 
Munteanu, înainte de a pune el întrebări altora, avea întâi 
de răspuns la întrebarea doctorului Zahariade, şi se pare că 
unora li s-a părut comică această situaţie; mie, dimpotrivă, 
mi s-a părut tragică.) Să nu crezi nicio clipă că toate 
acestea, reamintindu-mi de vestita şedinţă în care el, 
viitorul meu bărbat (şi te asigur că mă ceruse într-adevăr în 
căsătorie), m-a demascat că n-am fost vigilentă cu 
domnişoara Zâne, îmi trezeau vreun sentiment de 
răzbunare împlinită. Am ţinut foarte tare la el şi mai ţin şi 
acum şi mă simţeam speriată, „întâi răspunde la întrebarea 
mea”, i-a zis doctorul Zahariade foarte calm, şi doctorul 
Munteanu a replicat imediat: „Ce întrebare?” urmat de astă 
dată de râsete generale. A intervenit doctorul Simion de la 
prezidiu şi s-a făcut linişte. Am înţeles numaidecât un lucru 
pe care nu l-aş fi crezut niciodată. Doctorul Munteanu, atât 
de stăpân pe sine, se zăpăcise şi nu mai ştia nici ce are de 
spus şi nici ce are de făcut. Spre uimirea mea şi a multora s- 
a aşezat la loc ca şi când totul s-ar fi lămurit şi a trebuit să 
fie ridicat în picioare de Dănilă, care i-a reamintit 
întrebarea doctorului Zahariade şi l-a invitat să răspundă la 
ea. S-a făcut linişte şi toţi am aşteptat ca el să explice cum 
s-au petrecut lucrurile cu domnişoara Zâne, din ce motive a 
ocrotit-o el vreme atât de îndelungată, şi să terminăm odată 
cu aceste istorii şi să încheiem şedinţa. Fiindcă se făcuse 
târziu, eu nu ţi-am redat aici decât părţile care îl privesc pe 
el, vreo două ceasuri s-a vorbit de pildă despre concedii şi 
cum a reuşit doctorul Balalban să ne scoată pe toţi din 
sărite în anii trecuţi încurcându-ne la toţi concediile. Asta în 
legătură cu felul cum în anul ăsta, datorată sprijinului 
energic al doctorului Simion dat sindicatului, concediile au 
fost organizate exemplar. 


XI 


Între timp doctoriţa Tiberiu se aşezase alături pe bancă 
şi îşi aprinsese o ţigară. Era o noutate la ea, dar doctorul 
Sârbu nu observă nimic, tăcea şi se uita în pământ cu capul 
în mâini, cu ochii larg deschişi şi imobili. Fata reluă cu vocea 
ei hotărâtă, dar foarte joasă, aproape şoptită: 

— „Spuneţi, tovarăşe doctor, i-a cerut Dănilă de la 
prezidiu, cum explicaţi dumneavoastră faptul că s-au tolerat 
asemenea acţiuni la adresa unor tovarăşi de-ai noştri - 
fiindcă au mai fost şi altele, nu numai în cazul tovarăşei 
Mihai Elena, ştiu asta din dosar - şi dumneavoastră n-aţi 
luat nicio măsură şi n-aţi sesizat forurile superioare de 
partid? Cine v-a împiedicat? Eu am găsit sesizări ale unor 
membri de partid care aduceau la cunoştinţă activitatea 
duşmănoasă a acestei domnişoare Zâne, şi o sesizare de-a 
dumneavoastră, care eraţi zilnic informat şi nu vă puteaţi 
înşela în ce priveşte caracterul acestor manifestări, n-am 
găsit. Poate că aţi adus totuşi la cunoştinţă partidului 
comportarea ei. Aţi adus?” Doctorul Munteanu a tăcut. 
Dănilă a ridicat din umeri şi a spus că nu înţelege. Ştia sau 
nu ştia doctorul Munteanu de abuzurile acelei șefe de 
lucrări? „Ştiam”, a răspuns el. „Vasăzică ştiaţi! Ştiaţi că sunt 
persecutați membri de partid abuzând de faptul că era o 
persoană cunoscută, cu oarecari merite ştiinţifice?” 
„Ştiam!”  „Vasăzică  n-aveaţi niciun dubiu în această 
privinţă?” „Nu, n-aveam!” „Şi atunci de ce n-aţi ridicat 
nicăieri această problemă? În birou, în organizaţie, la 
forurile superioare... Oriunde aţi fi ridicat-o, ar fi fost bine.” 
Doctorul Munteanu tăcea. „lovarăşe doctor, noi discutăm 
aici ca să ne lămurim mai bine asupra unor greşeli şi să 
învăţăm să nu le mai repetăm, a continuat Dănilă. lată de ce 
tovarăşul doctor care v-a pus întrebarea, şi la care mă 


asociez şi eu, ar vrea să ştie de la dumneavoastră, care 
aveaţi contact direct cu toate problemele spitalului, ce v-a 
împiedicat să acţionaţi aşa cum se cerea să acţionaţi şi a 
fost posibil apoi, fiindcă n-aţi acţionat, să se comită tot felul 
de ilegalităţi şi să se creeze pe urmă o atmosferă foarte 
tulbure, aşa cum singur vă daţi acum seama că s-a creat şi 
datorită direcţiei, şi serviciului de cadre şi sindicatului şi 
aşa mai departe. Eu zic să vă mai gândiţi la toate astea şi să 
ne daţi totuşi un răspuns. Dumneavoastră aţi fost la mine la 
raion şi după câte am înţeles eu aţi vrea ca tovarăşii din 
organizaţie să vă încredinţeze iar sarcini importante, dar să 
ştiţi că o să fie greu să mai aibă cineva încredere că vă 
puteţi achita de asemenea sarcini, dacă nu lămuriţi aici cum 
aţi înţeles să vă achitaţi de cele dinainte. 

O să fie foarte greu, v-o declar deschis.” Cam asta i-a 
spus Dănilă, după care am luat o pauză. Se făcuse ora 
douăsprezece noaptea. După pauză discuţia a continuat, s-a 
ridicat doctorul Miron (ştii că el era cel care îl admira şi îl 
susţinea cel mai mult pe Strihan) şi a spus că deşi nu e 
statutar şi n-a fost pe ordinea de zi, s-a discutat totuşi 
practic  dezbătându-se cazul comportării doctorului 
Munteanu şi al abaterilor lui şi că, date fiind faptele grave 
comise, el propune organizaţiei darea de sancţiuni. S-a 
discutat dacă să se accepte sau nu propunerea doctorului 
Miron. A fost până la urmă respinsă, dar s-a votat 
propunerea unui altuia ca într-o viitoare şedinţă să se reia 
discuţia ca punct pe ordinea de zi. Doctorul Miron însă a 
insistat ca acest punct să nu figureze vag şi a cerut ca el să 
fie înscris pe ordinea de zi la cea de-a patra adunare 
generală a organizaţiei, adică în septembrie, după ce toată 
lumea o să se întoarcă din concediu. Nu s-a acceptat 
propunerea şi atunci s-a ridicat un altul şi a cerut să se 
pună la vot propunerea lui, adică să i se dea pe loc 
doctorului Munteanu un vot de blam. Ne-am enervat toţi şi 
cineva a răspuns că propunerea asta a mai fost respinsă o 
dată. Atunci s-a ridicat un altul şi... Doctoriţa Tiberiu tăcu şi 


doctorul Sârbu ridică fruntea. Se apropiase de ei, venind 
agale, cu expresia lui liniştită şi blândă, doctorul Drăghici. E 
adevărat, întrebă el, că doctoral Munteanu a înghiţit două 
tuburi de luminai şi că nu mai poate fi salvat? Doctorul 
Sârbu clătină din cap afirmativ şi îşi plecă din nou fruntea. 
Celălalt mai stătu lângă ei câteva clipe şi fiindcă era vizibil 
că îi stingherea - doctorul Drăghici nu era în partid - se 
îndepărtă şi începu să urce şi el scările să-l vadă pe 
sinucigaş. 

Doctoriţa Tiberiu îşi aprinse o nouă ţigară şi îşi încheie 
tot în şoaptă relatarea. S-a ridicat un altul şi a declarat 
foarte liniştit că el nu înţelege de ce se respinge 
propunerea care s-a făcut. Dacă de pildă într-o organizaţie 
se descoperă la un moment dat, în plină şedinţă, un element 
duşmănos, o să se amâne excluderea lui la o dată indecisă, 
pe motivul că individul respectiv nu a fost inclus pe ordinea 
de zi? Fiindcă la asta se reduce, în ultimă instanţă, obiecţia 
celor care se opun propunerii ca doctorul Munteanu să fie 
sancţionat. Nu vrea să insinueze că doctorul Munteanu e un 
element duşmănos, dar a ieşit aici la iveală în mod complet 
şi fără putinţă de îndoială că a săvârşit greşeli şi că trebuie 
sancţionat. El e pentru propunerea de a i se da doctorului 
Munteanu vot de blam. Asta îl va face să reflecteze mai 
serios la atitudinea lui şi nu cum a arătat aici, prin tăcerea 
sa, că dispreţuieşte organizaţia din care face parte şi nu 
consideră că trebuie să răspundă la întrebările îndreptăţite 
care i s-au pus şi la care s-a asociat chiar şi tovarăşul 
Dănilă. 

S-a pus din nou la vot şi majoritatea a respins 
propunerea ca doctorul Munteanu să fie sancţionat în 
această şedinţă, a rămas ca problema comportării lui să fie 
discutată într-o şedinţă viitoare a organizaţiei. Dar fără să 
se precizeze data. Era limpede că majoritatea considera că 
atât cât fusese îi ajungea doctorului Munteanu şi că el avea 
să tragă din istoria asta toate concluziile. 


— Cam asta a fost, mai spuse fata. Un singur lucru mi se 
pare întunecos, într-adevăr, de ce n-a vrut el să răspundă la 
întrebarea care i s-a pus în legătură cu domnişoara Zâne? 
De ce n-a sesizat cazul? Nu înţeleg nimic. 

Doctorul Sârbu continua să tacă. O infirmieră cobori 
scările în goană şi trecu repede pe lângă ei îndreptându-se 
spre farmacie. 

— Şi mai e ceva, continuă după câtva timp doctoriţa 
Tiberiu. Cred că nu mă înşel, dar am observat că din clipa 
când în sală s-a râs, şi-a pierdut complet stăpânirea de sine 
şi nu şi-a revenit decât foarte greu, când a început să-i 
vorbească Dănilă. Dar nimeni n-a înţeles de ce a tăcut, când 
i-ar fi fost aşa de uşor să spună ce-a fost... 

Doctorul Sârbu se ridică încet, ca un om bătrân, şi 
începură să urce iarăşi scările. Pe coridor, în dreptul 
rezervei sinucigaşului era animaţie; se petrecea sau se 
petrecuse ceva înăuntru, un tânăr medic relata cu 
admiraţie că venise un psihiatru de la serviciul 14 şi 
îndrăznise să nu fie de acord cu profesorul Istrate. „Ce 
faceţi, domnule profesor, îl lăsaţi pe colegul nostru să 
moară? îl întrebase. l-aţi făcut spălături?” „Încearcă şi 
dumneata”, i-a spus profesorul. Era înăuntru, s-a urcat pe 
burta lui şi i-a descleştat gura, îi face spălături. 

Doctorul Sârbu intră cu fata şi îl văzu pe doctorul 
Drăghici aplecat asupra sinucigaşului, îl masa energic în 
timp ce o infirmieră îi făcea spălături. Era foarte greu, gura 
muribundului se încleşta la loc îndată ce doctorul slăbea 
masajul. Infirmiera care alergase adineauri intră şi aduse 
un pacheţel pe care îl desfăcu şi îi dizolvă conţinutul în 
recipientul de care cealaltă infirmieră se folosea. Doctorul 
Drăghici avea fruntea îmbrobonată de sudoare, dar arăta 
foarte calm şi dădea ordine foarte energice. 

— Antidot, rosti el. 

— I s-a administrat o doză dublă, doctore, zise de pe pat, 
cu bunăvoință, unul dintre profesori. 


— Nu-i Nimic, să-i mai administrăm una, răspunse 
doctorul Drăghici, continuând energic masajul în timp ce o 
altă infirmieră legase braţul sinucigaşului, pregătindu-l 
pentru injecție. 

— Doctore, te ajut eu, administrează-i antidotul, îl masez 
eu, zise doctorul Sârbu apropiindu-se. 

— Fii atent dacă îşi mai încleştează maxilarele. Era gata 
să moară prin asfixie, înainte să-l dea gata luminalul. 
Presează-i mereu cordul şi plămânii, dar cât poţi de 
energic. 

Doctoriţa Tiberiu se apropie şi ea şi începu să le ajute pe 
infirmiere. 

— Doctore, chiar dacă nu scapă, ai toată admiraţia mea, 
zise unul dintre profesori ridicându-se şi adresându-se 
doctorului Drăghici. Noi pierdusem orice speranţă, acum a 
mai rămas una... 

Şi profesorii plecară, ieşind încet pe coridor, unul după 
altul, tot sceptici în ceea ce privea soarta muribundului, dar 
având acum rezerve faţă de prognosticul lor fatal, ştiind din 
îndelungata lor experienţă că o respiraţie artificială 
energică şi răbdătoare, şi, împotriva tuturor regulilor, încă 
un antidot, s-ar putea să salveze totuşi viaţa cuiva. 


XII 


Ceea ce se şi întâmplă, sporind în spital reputaţia de 
practician inspirat a doctorului Drăghici: sinucigaşul scăpă 
şi în câteva zile fu în afara oricărui pericol. Doctorul Sârbu 
îl îngriji zilnic până se puse pe picioare. Dar aşteptă 
zadarnic să-l audă vorbind. 'Tăcea cum tăcuse şi în şedinţă, 
deşi lângă el nu mai era decât prietenul său, căruia ar fi 


putut să-i spună, dacă nu tot adevărul, măcar o parte din el, 
aşa cum avea obiceiul. Ce i se întâmplase de fapt? Fusese 
oare atât de grav ceea ce descoperise în timpul desfăşurării 
şedinţei, încât să răstoarne tot ceea ce frecuşul lui cu 
oamenii şi cu intrigile lor îl învățase îndeajuns în lunga lui 
experienţă de om aflat în centrul atenţiei colegilor lui? 

Doctorul Sârbu o vizită pe soţia lui acasă şi află de la ea 
cum se petrecuseră lucrurile. Da, era adevărat, răspunse 
ea, un telefon pe care l-a primit l-a împins pe soţul ei să se 
sinucidă. L-a auzit şi ea a doua oară. Să fi fost la o jumătate 
de oră după ce s-a întors de la plimbare. A aprins lumina şi 
a ridicat receptorul, ştia că soţul ei îşi capitonase uşa de la 
birou şi n-ar fi auzit dacă ea l-ar fi lasat să răspundă el. A 
bănuit însă că trebuie să fie acelaşi telefon de mai înainte şi 
se întreba dacă să-l deranjeze sau nu pe George, crezând 
că e vorba de cine ştie ce probleme, cum i se întâmpla şi 
tatălui ei de multe ori, că era chemat câteodată chiar după 
ce adormea, târziu. Când a dus receptorul la ureche n-a 
auzit nimic şi până să spună ea alo, odată a izbit-o în urechi 
un hohot de râs. Dar nu era al unuia, erau mai mulţi şi 
râdeau aşa, ha, ha, ha, ha, gros şi sardonic. A apucat-o 
furia, fiindcă i s-a spus: „Unde e, fa, bărbatu-tău, dă-l 
încoace să-l felicităm din nou...” A închis... A adormit ea la 
loc, dar nu prea bine, să fi fost ora cinci, cinci şi jumătate, s- 
a trezit şi a intrat la el. I se întâmpla des să lucreze aşa 
târziu şi îl găsea la birou cu capul pe braţe, dormind. Îl lăsa, 
ştia că dacă îl trezeşte să se bage în pat el sparge o fiolă de 
cofeină şi în loc să se culce, se apucă iar de lucru. 

Şi femeia continuă povestirea cu lux de amănunte, cu o 
expresie cam ciudată, parcă n-ar fi fost vorba de bărbatul 
ei, ci de o istorie dintr-un film sau un roman pe care l-ar fi 
citit recent şi l-ar fi găsit pe gustul ei, şi numai când făcu 
observaţia că dacă n-ar fi trezit-o al doilea telefon din somn 
bărbatul ei n-ar fi scăpat, fiindcă în acest caz ea s-ar fi trezit 
pe la zece, unsprezece dimineaţa şi ar fi fost prea târziu să 
se mai încerce ceva... doctorul Sârbu tresări şi se uită la ea 


mai atent. „Cu alte cuvinte, cei care l-au împins la 
sinucidere, cu telefonul lor, tot ei l-au salvat”, gândi 
doctorul Sârbu surprins şi n-o mai ascultă, mulţumi şi îşi 
încheie vizita posomorât: telefonul acesta nu lămurea mare 
lucru, se cunoşteau istorii de acest fel, mult mai rele, fără să 
aibă acest rezultat. 

Era urmărit de un singur lucru, pe care nu-l înţelegea: cu 
o săptămână înainte deschisese el însuşi procesul acesta al 
relaţiilor pe care prietenul lui şi le crease în spital şi îl 
avertizase fără putinţă de răstălmăcire că îl pândea o 
primejdie. Nu era vorba de o primejdie din afara lui, ci de 
una interioară, aceeaşi primejdie care ne pândeşte 
totdeauna când nu ne dăm seama la timp că de mult viaţa şi 
acţiunile noastre nu se mai bizuie pe un echilibru natural al 
forţelor noastre sufleteşti, ci pe unul artificial, fals. Îl 
avertizase că toată lumea aştepta de la el să dea puţin 
înapoi, iar cei care îl urau, să dea chiar înapoi pe o poziţie 
dintre cele mai umile. Nu era vorba să facă pe plac acestora 
din urmă, ci celor dintâi, mai numeroşi, care de altfel îl şi 
apăraseră în organizaţie, cu toate că îl găseau şi ei 
vinovat... 


XIII 


Î lăsă să iasă din spital şi se duse apoi să-i facă o vizită. 
Doctorul Munteanu îşi revenise cu totul şi părea de 
neînțeles că el fusese eroul unui act care dacă s-ar fi 
împlinit la acea oră l-ar fi făcut să nu mai stea acolo aşezat 
într-un fotoliu şi afişând un zâmbet subţire, ci în neființă. Cu 
atât mai avidă era şi privirea doctorului Sârbu, când se uita 
la el, să afle de fapt ce se întâmplase. 


— Foarte multă lume a crezut, mult timp, că eu aş fi 
condus acest spital din anul când m-am înscris în partid şi 
până la plecarea mea la Roma, începu doctorul Munteanu 
ferm, aproape agresiv, în realitate, continuă el, adevărul e 
cu totul altul şi am să-ţi spun şi ţie, Nicule, ceea ce ştie 
toată lumea, afară de tine şi de câţiva care înţeleg greu nu 
numai ceea ce se întâmplă în jurul lor, dar chiar ce li se 
întâmplă lor înşile. N-am vrut să-ţi spun până acum nimic, 
fiindcă ignoranţa ta constituia pentru mine un fel de oază, 
dar acum a venit timpul să-ţi dezvălui totul, deşi îmi dau 
seama că exista riscul să nu înţelegi şi între noi să se 
producă o ruptură. Ce vrei să bei, o cafea, o citronadă, un 
coniac... Mă duc să-i spun mamei, care nu mă crede că 
acum totul a trecut, cam stă pe la mine, chipurile să-i ajute 
nevesti-mii... Dorinţa de a muri nu e totdeauna o consecinţă 
logică a cutăror fapte, sau mai bine zis o anumită grupare 
de fapte nu ajunge ca să te împingă în mod fatal la un 
asemenea gest. În disprețul şi greaţa mea - fiindcă în urma 
unei asemenea crize, de dispreţ şi de greață, am luat eu 
hotărârea de a muri - tu nu joci niciun rol, chiar dacă ai fi 
rămas în sală şi ai fi încercat să mă aperi. Tu vorbeşti atât 
de prost şi în general contezi atât de puţin în opinia 
celorlalţi, încât fie că aperi, fie că înjuri pe cineva, efectul e 
neînsemnat. Am auzit că nevastă-mea a povestit istoria cu 
telefonul primit şi îmi dau seama că toată lumea crede că 
din pricina asta... Bineînţeles că nu e din pricina asta, e 
uşor să-ţi imaginezi trei-patru canalii într-o odaie, cu gurile 
grohăind lângă un telefon, ca să-ţi dai seama că nu merită o 
atenţie mai mare decât ai acorda-o unor câini care se dau la 
tine de după un gard... Fiindcă stau de după gard, nu pot 
decât să-şi scoată boturile printre ulucile sociale, iar balele 
lor de satisfacţie nu mă puteau clinti, îi cunoşteam pe toţi, 
ştiam cine e la celălalt capăt al firului, ştiam şi unde sunt, la 
doctorul Miron acasă... Citesc în ochii tăi întrebarea cum de 
m-au copleşit aşa de tare disprețul şi greaţa şi din ce 
pricină am cedat şi am vrut să termin. La firi ca a mea, când 


apar asemenea stări efectul e năprasnic din pricina 
incapacității de a vedea şi accepta eroarea. Unde e 
eroarea? Şi totuşi am avut revelaţia unui lucru cumplit 
pentru mine, şi asupra căruia tu m-ai avertizat din timp, dar 
pe care nu l-am înţeles atunci şi de fapt nici acuma nu-l 
înţeleg, şi anume că se doreşte umilirea şi izolarea mea. 
Când eşti puternic, de umilire nu ţi-e frică fiindcă simţi că 
nu te vei lăsa umilit, şi de izolare nu-ţi pasă fiindcă eşti 
convins că vei avea destui de partea ta cu care să te retragi 
şi apoi să lupţi şi să ieşi victorios. Dar eu am simţit deodată 
că nu mai am organizaţia de partea mea: au râs de mine 
toţi, în hohote, m-au trădat fiindcă auziseră că doctorul 
Chirescu, directorul, va fi schimbat şi în locul lui va veni 
doctorul Strihan şi îşi căutau acum, psihologic, punți de 
înţelegere cu doctorul Miron şi ceilalţi, care au cerut să mi 
se dea vot de blam, cu intenţia nemărturisită şi tristă, în 
josnicia ei, de a se aranja cu viitorul grup care avea să 
domine viaţa în spital, doctorul Simion nefiind decât un om 
de tranziţie. lot ceea ce construisem eu atâţia ani, 
echilibrul existent între diferitele tendinţe, creat de mine cu 
trudă, se prăbuşea. Să nu crezi că n-am înţeles că era cazul 
să părăsesc conducerea politică a marelui nostru spital, dar 
n-am conceput niciun moment ca oamenii care au luptat din 
toate puterile împotriva organizaţiei noastre să pună ei 
mâna acum pe organizaţie şi pe administraţie şi să ne 
elimine apoi pe noi nu numai politic, dar şi ca medici şi ca 
oameni de ştiinţă. Doctorul Simion, da, de ce nu? Doctorul 
Sârbu, foarte bun! Şi ca voi mai sunt destui! Din 
nenorocire, tu crezi că e posibil să stai izolat şi să reuşeşti, 
alţii cred că divergenţele nu sunt de neîmpăcat, iar alţii 
sunt comozi şi nu văd între mine şi doctorul Miron mare 
deosebire. lată că acum va veni Strihan, care între timp s-a 
înscris în partid, să poată să-şi plătească poliţele, care sunt 
mai puternice decât principiile lui aşa-zis liberale. Şi mă 
găseşte pe mine în picioare în faţa unei organizaţii care îmi 
pune mie întrebarea laşă de ce n-am sesizat forurile de 


partid că erau persecutați comuniştii de către faimoasa 
domnişoară Zâne, care domină şi acum cu umbra ei 
destinele unui mare spital. Cum, dar toată lumea ştia, la 
raion, la regiune, la minister că era ruda marelui N., care 
nu glumea când era contrazis, în consiliul de miniştri înjura 
ca un birjar şi bătea cu pumnul în masă, bă, ff... 
Dumnezeul... semnează decretul, că te împuşc, paştele... 
Omul primitiv, ajuns la putere, îl admiră pe Stalin şi nu 
principiile care ne-au fascinat pe noi doi când ne-am înscris 
în partid. Nu e admirabil să crezi într-o lume care, 
schimbând totul în jur, se schimbă pe sine? Nu e admirabil 
să crezi că o construieşti pe valori reale, şi tu, care ai 
sentimentul valorilor, să aderi la ea cu entuziasm? Ar fi 
putut această lume să se coaguleze într-o nouă societate 
fără acest entuziasm al nostru, al intelectualilor idealişti, 
care ne-am amestecat cu mulțimile şi am purtat acelaşi 
steag? Am făcut asta în ciuda rânjetelor lui Strihan, care la 
ora aceea cocheta cu intelectualii partidului liberal, în care 
a şi intrat şi a făcut parte din conducerea acelei fracțiuni a 
studenţimii respective, liberale, din Universitate. Şi iată că 
te trezeşte cu brutalitate un astfel de individ cum era 
protectorul domnişoarei Zâne, pentru care puterea nu 
înseamnă un mijloc, ci un scop, şi care nu discută cu 
nimeni... îţi închipui că m-ar fi cruțat el pe mine când ruda 
lui (pe care nici măcar nu se învrednicea s-o sfătuiască să se 
înscrie în partid), domnişoara Zâne, ar fi fost pusă în 
discuţia organizaţiei, şi nu m-ar fi trimis în cel mai idilic caz 
în Maramureş să practic medicina generală într-un sat în 
care primul secretar al raionului de partid m-ar fi scos din 
dispensar să mă duc împreună cu pionierii şi să culeg 
spicele de grâu rămase în urma secerătoarei (fiindcă 
ruralul ia şi el parte la putere şi nu mai e rural decât cu 
casa, forţa lui de muncă speculându-şi-o pe şantiere, unde 
câştigă mai bine). Dacă aş fi avut unu la sută îndoiala că n- 
aş fi păţit acest lucru, aş fi riscat şi aş fi dat-o afară din 
spital pe domnişoara Zâne, care nu era o reacționară, cum 


s-a spus, şi nu persecuta membrii de partid, că nu era 
tâmpită, ci îi plăcea şi ei pur şi simplu să facă la scară mică 
ceea ce ruda ei cocoţată sus făcea la scară mare. Dar nu 
puteam să am astfel de îndoieli, fiindcă dacă cei care 
împărțeau puterea cu acest individ nu erau capabili să-l 
curăţe, cum să-l înfrunt eu şi cu ce rezultate? E adevărat că 
n-au întârziat totuşi prea mult şi l-au trimis acolo unde şi el 
a trimis pe mulţi, dar până atunci a trimis el pe alţii, care n- 
au fost şi nu vor fi aşa curând reabilitaţi şi ce-ar fi vrut unii, 
să le îngroş şi eu numărul şi la ora actuală să fi fost la 
puşcărie ca duşman de clasă şi în orice caz exclus? Să-l 
înfrunt cu mâinile goale în timp ce el avea în mână o 
măciucă? Tu şi încă vreo câţiva retraşi şi naivi nu ştiaţi şi nu 
ştiţi toate acestea, dar cei care mi-au pus întrebarea, 
inclusiv principialul Dănilă, ştiau, şi nu s-a ridicat niciunul 
dintre ei să spună că întrebarea era laşă şi că li se putea 
pune fiecăruia dintre ei. Pentru că tovarăşul Dănilă mă 
îndoiesc că a găsit în dosar mai mult de una sau două 
sesizări cărora fostul secretar de raion nu le-a dat curs, 
persoanele în cauză fiind cine ştie ce laborante victime ale 
domnişoarei Zâne, cărora, date afară cum erau, n-aveau ce 
să le mai facă. Dispreţul şi greaţa mea împotriva acestei 
ipocrizii generale m-au făcut să-mi pierd stăpânirea de sine, 
nu mai ştiam ce spun şi nu mai auzeam ce mi se spune. Cum 
e posibil să stai şi să te uiţi cum e distrus moralmente un 
om? Crezi oare că în felul acesta cel aruncat în prăpastie, 
cum era odinioară aruncat un om ca să ia ciuma cu el, va 
lua cu sine cu adevărat păcatele altora, izbăvind de 
culpabilitatea generală pe concetăţenii noştri? Da, suntem 
vinovaţi, dar nu sacrificând pe unul ca să-i scapi pe ceilalţi 
vei depăşi această vinovăţie, lumea noastră nu mai poate 
astăzi să se refugieze în spatele unor mituri atât de 
primitive. Scapi tu azi, dar mâine îţi va veni rândul, fiindcă 
tu ai vrut-o, în loc să renunţi la viaţă şi să nu te porţi ca un 
sclav, îl sacrifici pe altul crezând că tu ai mai multe drepturi 
decât el să trăieşti... Da, dar aveai organizaţia în mână şi 


puteai s-o ajuţi pe Mihai Elena, ai putea tu să-mi răspunzi şi 
îţi răspund şi eu: Puteam s-o ajut singur? Doctorul 
Chirescu, directorul spitalului, era împotriva acestei femei, 
care ştii şi tu, cu aureola pe care şi-o crease atrăsese multă 
lume în partid - vorba vine, ea nu făcea decât să le bage 
unora mai fricoşi adeziunea sub nas, sugerându-le că nu e 
bine dacă n-o semnează; excepţie faci doar tu, care ai avut 
în acele momente stări de spirit narodniciste - dar această 
falsă aureolă nu prea mai ţinea seama de realităţi şi vorbea 
ce trebuie şi ce nu trebuie. Or Chirescu, care era membru 
în birou, s-a opus când am încercat odată să pun chestiunea 
domnişoarei Zâne pe ordinea de zi. Dacă ai memorie bună, 
nimeni din organizaţie nu s-a ridicat vreodată să ceară 
punerea în discuţie a acestui caz. E adevărat sau nu? Nu 
vreau să spun prin asta că toată organizaţia era compusă 
din fricoşi, dar unul nu ştia, altul nu era convins că n-avea 
dreptate domnişoara Zâne, altul fusese jignit de criticile 
cam deplasate ale acestei Mihai Elena, iar altul era, 
bineînţeles, şi laş. În ziua când Mihai Elena a luat cuvântul 
şi s-a plâns de tratamentul la care era supusă, doctorul 
Chirescu i-a tăiat-o declarând că se munceşte prost acolo şi 
că laborantele îşi fac de cap, ar trebui luate într-o zi nişte 
măsuri. lar doctorul Balaban a susţinut acelaşi lucru şi dacă 
n-aş fi oprit eu discuţia s-ar fi ridicat şi alţii. Crezi că poate 
să existe un director care să nu-şi găsească susţinători? Ie 
asigur că Chirescu îi avea şi el pe ai lui. Că acuma l-au cam 
părăsit, nici nu încape îndoială că au făcut-o fiindcă nu le 
mai folosea la nimic să-l mai apere, aflaseră că va fi 
schimbat în ciuda opoziţiei lor (vulnerabile!). A, cum să nu, 
eu înţeleg dorinţa de justiţie a oamenilor, dorinţa lor de a 
trăi conform unui ideal moral, dar, dacă nu ridici un deget 
ca să realizezi acest ideal moral, înseamnă că abandonezi 
totul în profitul omului cu măciuca şi te aranjezi cu el 
sacrificându-l tocmai pe cel care şi-a pierdut cei mai 
frumoşi ani luptând ca acest ideal al unei umanităţi mai 
bune să devină realitate. Cu cine să devină? în fapt, vrea 


cineva să se realizeze acest ideal? Să presupunem că nu e 
în firea omului să se sacrifice pentru idei, că omul e un 
animal fără păr, o maimuţă care şi-a pierdut blana şi coada 
şi că are mult mai multe şanse de a supravieţui ca speţă 
dacă se comportă ca o bestie decât ca o fiinţă spirituală şi 
că spiritualitatea i-a îmbolnăvit conştiinţa făcând din el un 
animal bolnav care a luat cunoştinţă de destinul lui tragic, 
acela că trebuie să moară în timp ce în stare biologică pură, 
fără conştiinţă morală, e mai sănătos şi mai rezistent: nu 
ştie că trebuie să moară, şi fibra lui biologică nu e 
traumatizată de disperarea  creştinului Kierkegaard, 
trăieşte mai mult şi are sentimentul că e nemuritor. Întâi că 
ăsta e şi sentimentul sclavilor, pe care frica instinctivă, 
animalică, de moarte îi împiedică să se revolte împotriva 
stăpânilor sau tiranilor ca să ajungă să trăiască liberi, cum 
au fost ei odinioară când umblau prin copaci şi dormeau 
prin grote. Măreţia omului constă în luarea de cunoştinţă că 
trebuie să moară, că nu e etern şi că trebuie să încerce să 
obţină eternitatea prin idee. Sclavul n-a ajuns la idee, se 
crede fără moarte şi îi e frică de ea, în timp ce omul liber a 
scăpat de această frică şi abia aşa a obţinut eternitatea. În 
al doilea rând, ipoteza că sunt mai sănătoşi biologic e o 
pură iluzie. Negrii, de pildă, care n-au fost încă turmentaţi 
de idei, care nu sunt consecvenţi cu credinţele şi totemurile 
lor (un zeu, la ei, dacă nu salvează viaţa unui bolnave 
batjocorit şi scuipat, apoi abandonat) şi care n-au ajuns încă 
să depăşească conştiinţa tribală, sunt foarte puţin rezistenți 
la infecţii în comparaţie cu albii, şi o negresă, doctoriţă, pe 
care am cunoscut-o la Roma, mi-a explicat că nu condiţiile 
sanitare sunt de vină, fiindcă odinioară nici albii n-au avut 
unele mai bune, ci formula sanguină e deficitară, sângele e 
slab, microbul e mai puternic decât soldaţii din sânge, care 
la european sunt foarte energici. Spiritualitatea noastră nu 
ne-a slăbit biologic, dimpotrivă, aşa bolnavă cum ne e 
conştiinţa, sângele ne pulsează cu putere în vene, şi dacă 
avem mai mulţi diabetici decât africanii şi asiaticii, asta se 


datoreşte faptului că am descoperit insulina, cu care îi 
ţinem în viaţă, şi nu slăbirii puterii noastre vitale. Ce 
justificare are deci un om din timpurile noastre să nu lupte 
pentru o idee? Un singură: că pe porţile libertăţii pe care el 
le deschide cu ideile lui, năvălesc urangutanii cu bâtele în 
mână. Ei şi? Asta justifică abandonarea ideii şi sacrificarea 
tocmai a acelora dintre noi care suntem entuziasmați de 
frumuseţea ei? Ai să-mi răspunzi că eu însumi am încercat 
să mă aranjez cu urangutanul, sau că în orice caz mi-a fost 
frică de el, sub pretextul superior că aveam de realizat un 
lucru măreț pentru umanitate şi anume vindecarea 
nebuniei, în timp ce dacă înfruntam bestia aş fi pierit fără 
folos. Ei bine, aşa este, n-am nicio justificare; în cele din 
urmă am ajuns tot acolo, n-am vrut să fiu consecvent cu 
ideea la care am aderat, mi-am pierdut cârma şi am eşuat 
în intriga măruntă, uzându-mi cele mai bune forţe 
sufleteşti, ce aveam mai bun în mine. Din pricina cui? A 
oamenilor, a semenilor mei, pe care am vrut să-i servesc, 
dar şi dintr-a mea, şi atunci „am văzut” sfârşitul vieţii, adică 
mi-am văzut viitorul, lipsit de speranţe şi iluzii şi m-am 
hotărât să nu aştept până atunci, să parcurg adică fără rost 
un număr imens de ani stăpânit de dispreţ şi de greață, ci 
să pun punct de pe acuma acestei existenţe recâştigându- 
mi, fie şi pentru câteva clipe, libertatea supremă. Ştiu, ai să- 
mi spui că omul trebuie să fie mai modest şi atunci 
realizează mai mult, ca tine de pildă, care te-ai mărginit în 
mod voluntar la o prietenie la care ai ţinut în ciuda 
trădărilor mele şi la câteva mici descoperiri în profesiune, 
utile însă oamenilor, foarte utile, cu adevărat utile... Dar ce 
valoare are prietenia şi cât de rezistentă e ea într-o lume 
care fierbe, cum e lumea noastră? Am fi fost amândoi două 
personaje ridicole şi ne-am fi rupt la prima intrigă pe care 
oamenii, geloşi şi singuri, în ciuda concepţiei colectiviste la 
care au aderat, ar fi ţesut-o cu siguranţă împotriva 
noastră... Un om care stă în fruntea unei colectivităţi un 
număr de ani înseamnă că e dorit de acea colectivitate şi 


ceea ce face el reprezintă voinţa şi intenţiile ei. Am crezut 
că am condus atâţia ani acest spital în simpatia generală şi 
că, chiar dacă vine altul în locul meu, această simpatie nu- 
mi va fi retrasă sau în orice caz nu va fi îndreptată asupra 
rivalului meu. Ca să descopăr că de fapt ei ţineau mai mult 
la doctorul Strihan decât la mine. Însemna că în realitate el 
conducea spitalul din umbră, şi îl acceptau toţi în timp ce pe 
mine mă ţineau la suprafaţă ca să suport toate şocurile. 
Astfel îşi protejau ei şovăielile de concepţie, ezitarea de a 
adera fără rezerve la o credinţă şi la un ideal, să fim în 
partid dar să simpatizăm şi cu unul care nu e, aşa şi aşa, 
nici cu idee, nici fără, istoria e vicleană, cine ştie ce surprize 
ne rezervă, o prietenie cu Strihan ne poate salva, eventual, 
viaţa, asta se ştie, viaţa, viaţa, înainte de toate viaţa, restul 
nu contează. Să-l încurajăm pe faţă pe doctorul Munteanu 
să fie el cel mai comunist dintre noi şi pe la spate să ne 
dăruim simpatia doctorului Strihan. În ziua când am 
descoperit acest adevăr, am făcut şi marea eroare: în loc să 
mă dau la o parte şi să-l las pe el să se expună, am pornit 
împotriva lui o luptă deschisă şi necruțătoare, i-am atribuit 
lui şi grupului lui o boală la modă, cosmopolitismul, şi i-am 
creat o atmosferă atât de irespirabilă, încât l-am silit să se 
care de aici, să se ducă în altă parte şi să facă oriunde o 
vrea pe intelectualul liberal şi filosof, nu mă interesa ce-ar fi 
devenit, nici dacă ar fi ajuns să ia premiul Nobel. A plecat şi 
a lăsat în urmă regrete generale. Chiar şi prietenul meu cel 
mai bun, doctorul Sârbu, îl simpatiza şi nu înţelegea ce am 
cu el. lată ce rezistentă e o prietenie! Ca să aud acum că se 
întoarce deodată înarmat cu titlul de membru de partid, 
pentru care n-a ridicat niciodată un deget, şi vine să ne 
izoleze el pe noi şi să ne umilească, mai precis pe mine, în 
asentimentul general... Nu, mon chery viaţa nu merită 
trăită oricum, prietenia nu ajunge, au trecut timpurile când 
Marx, ca să nu se strice cu un prieten, n-a vrut să-l înjure că 
i-a deformat, public, ideile din Manifest. Astăzi ar fi fost silit 
să-i facă un proces şi să-l silească să declare că e un spion al 


imperialismului şi în ciuda promisiunii de a-l lăsa în viaţă să- 
| execute, iar mamei lui, ca să scape de tânguirile ei, să 
ordone în secret să i se pună o piatră de gât şi să fie 
aruncată într-un râu... Ai să mă întrebi ce-am să fac... întâi, 
nu vreau să mai văd pe nimeni, nici pe tine, nu mai ţin la 
tine, n-ai fost alături de mine când mi-a fost greu, nu pot să- 
ţi iert acest lucru. Ai ştiut sau ai bănuit că voi fi pus în 
discuţie şi ai spălat putina la timp... Văd că taci, ai aerul că 
eşti nevinovat... Vinovat sau nu, persoana ta nu mai mă 
interesează şi probabil că o să mă transfer şi din acest 
spital şi o să încerc să trăiesc ca doctorul Drăghici, care e 
singurul om la ora actuală pe care îl respect. Mi-a salvat 
viaţa, în timp ce colegii, prieteni şi profesori, stăteau şi se 
uitau, aşteptau să mor. lu stăteai afară pe bancă, la taclale 
cu doctoriţa Tiberiu, această fiinţă care m-a lovit cel mai 
tare, răzbunându-se pentru că n-am luat-o de nevastă şi nici 
pe tine nu te-am lăsat s-o iei. Deocamdată ţin la viaţă, acum, 
după ce am trecut pe lângă moarte, nu renunţ la Ideea la 
care am aderat în '45, îmi voi realiza pe altă cale aspiraţiile, 
dar am instrumentul cu ajutorul căruia pot oricând să 
renunţ dacă încă o dată semenii mei nu vor dori să-i 
servesc... Şi bineînţeles, voi face în aşa fel încât să nu dau 


greş... 


XIV 


„Aşadar. gândi apoi doctorul Sârbu ieşind, uşa secretă a 
afinităţilor n-a putut fi forţată de prietenia pe care ţi-am 
purtat-o atâţia ani, ci de ei, toţi cu care ai intrat în conflict. 
Ai ţinut mai mult la părerea şi sentimentele lor decât la 
mine şi te-ai simţit mai legat de ei decât de mine. Ei bine, 


nici eu nu pot să te mai văd şi ca să aflu adevărul integral o 
să mă duc acum şi am să stau de vorbă şi cu acest Strihan. 
Mi-e greu să mai cred că întreg adevărul e de partea ta şi 
toate intenţiile malefice de partea celorlalţi.” 

Doctorul Strihan era un ins blond, surâzător şi cu 
trăsăturile luminate parcă de o lampă puternică pe care 
cineva i-ar fi pus-o tot timpul în faţă. Îl primi pe doctorul 
Sârbu la spital şi intrară amândoi într-un birou. 

— Aveam o antipatie pentru dumneata, zise el continuând 
să surâdă, dar fără să sugereze cuiva că această antipatie 
n-ar fi existat şi în prezent. Nu ştiu de ce. 

— Pentru că eram prieten cu doctorul Munteanu, încercă 
doctorul Sârbu să explice. 

— Nu cred. Mi-erai antipatic fără explicaţie, răspunse 
doctorul Strihan. Doctorul Munteanu mi-era mai degrabă 
simpatic prin ura pe care mi-o purta. Mă ura foarte tare şi a 
şi reuşit să mă alunge din spital. 

Şi surâse, ca şi când i s-ar fi făcut prin asta un mare 
serviciu şi o plăcere deosebită. Continuă: 

— De câtva timp mă ocup cu filosofia şi îmi atrag atenţia 
în special relaţiile şi violenţa pasiunilor noastre. Suntem o 
societate la vârsta copilăriei şi totuşi pasiunile noastre n-au 
frumuseţea acestei vârste, mă întreb de ce? Fiindcă nu 
trăim într-o lume aşa cum o vrem noi, ci într-o lume dată? 
Poate de aceea?! Sentimentele noastre iau forme 
unilaterale poate tocmai datorită faptului că totul e în 
schimbare şi ceea ce ni se pare azi sublim sau monstruos, 
mâine devine ridicol şi penibil, chiar dacă alţii sunt loviți? 
Cei mai mulţi înţeleg bine acest proces şi se angajează în el 
păstrându-şi luciditatea, având presentimentul că nu-l pot 
influenţa decisiv decât pe o lungă perioadă, putând deveni 
victime dacă nu-şi eşalonează astfel forţele. Alţii însă nu-l 
înţeleg şi se angajează atât de total în el (cazul doctorului 
Munteanu), încât îi agravează exact acele laturi care prin 
însăşi noutatea lor sunt greu de înţeles. Aceşti oameni 
pasionali (în fond doctorul Munteanu e ambițios, de aceea a 


şi intrat în partid atât de timpuriu) devin astfel ţinta 
atacurilor celor care ar dori să nu se schimbe nimic şi noua 
societate să se dizolve în mentalitatea celei vechi. Eu am 
dorit asta! Dar ei nu devin ţinta atacurilor doar a acestora 
din urmă, ci şi a celor dintâi, care se simt ei înşişi 
ameninţaţi de formele extremiste ale schimbării. Fiindcă în 
asemenea perioade însăşi febra schimbărilor dă naştere la 
stihia schimbărilor şi ameninţarea acestei stihii ascute 
pasiunile într-un fel atât de violent, încât ulterior devin 
neverosimile. Nici doctorul Munteanu nu era (şi nici nu 
putea fi într-un timp atât de scurt de existenţă a noului 
regim) un comunist atât de convins şi intransigent pe cât 
căuta el să pară (dovadă atitudinea lui faţă de domnişoara 
Zâne, pe care un comunist mai modest n-ar fi tolerat-o în 
niciun caz), iar eu nu puteam fi atât de cosmopolit şi de 
anticomunist pe cât se putea deduce din diferitele mele 
atitudini luate în conflictele din spital (dovadă faptul că 
părăsind acest spital, conflictul dintre mine şi doctorul 
Munteanu s-a stins, dovedind prin intrarea mea în partid că 
nu aveam nimic cu comuniştii în general, ci cu comuniştii de 
tipul doctorului Balaban şi Munteanu). Ura doctorului 
Munteanu împotriva mea nu putea avea altă explicaţie şi 
„cosmopolitismul” meu nu era o invenţie a doctorului 
Munteanu, cum credeau unii. A fost real. Şi l-am detestat pe 
doctorul Munteanu tocmai pentru că era membru de partid 
şi secretar de organizaţie şi îl consideram responsabil 
direct şi personal de stihia schimbărilor în cultură printre 
care interdicţia de a cita autori străini sub pretextul 
principial că se face astfel „propagandă politică medicinii 
americane” şi sub lozinca luptei împotriva 
cosmopolitismului. Ca să nu mai vorbesc de ridicola teorie a 
pavloviştilor, că toate maladiile sunt datorate sistemului 
nervos central. le doare niţel în anus, e de vină sistemul 
nervos central. Doctorul Munteanu nici măcar n-are umor! 
Pasiunile lui au o anumită puritate pe care o capătă prin 
vecinătatea cu ideile. Dar e în el şi ceva impur, deplorabil, 


care explică alianţa lui stranie cu un ins ca doctorul 
Balaban sau Chirescu, nişte nulităţi! De ce nu putuse el să 
înceteze şi de ce preferase să rămână prizonierul unor 
metode inacceptabile în cultură, iată un mister care nu mi 
se va dezvălui curând. 

— E adevărat că o să vii director la noi? îl întrebă 
doctorul Sârbu întrerupând tăcerea care se lăsase între ei. 

— Sunt dezolat, ştiu că doctorul Miron a răspândit zvonul 
ăsta ca să-l deruteze pe doctorul Munteanu, care n-a 
suportat acest gând. Vai de păcatele mele, cum o să vin, eu 
sunt filosof şi medic, nu administrator. l-am reproşat asta 
doctorului Miron, ne-am certat. 

Şi spunând acestea, nu mai surâse şi fruntea i se încreţi 
parcă de o tristeţe liniştită şi însingurată. 

— Ce are doctorul Miron cu doctorul Munteanu? 

— Nu ştii? se miră doctorul filosof. Doar eşti membru de 
partid. Când doctorul Miron şi-a dat adeziunea şi s-a 
discutat primirea lui în organizaţie, doctorul Munteanu l-a 
atacat violent şi a reuşit să-i amâne intrarea cu un an. N-ai 
fost de faţă? 

— Nu, răspunse doctorul Sârbu. 

— Uite, poate că de-aia mi-ai fost antipatic, că nu ştii ceea 
ce trebuie să ştii şi te-ai angajat politic fără să cedezi mare 
lucru din libertatea dumitale. Asta nu se poate. Trebuie să 
fii prezent când e nevoie de dumneata. Dacă ai fi fost de 
faţă ai fi înţeles mai bine că prietenul dumitale e orbit de 
ură şi poate l-ai fi putut sprijini să frecventeze mai mult 
Ideea decât Ambiţia. În fond de ce te-ai înscris în partid? 

— Am fost solicitat, răspunse doctorul Sârbu. Am fost 
chemat. 

— Şi ai răspuns la chemare? 

— Da. 

— Pe mine nu m-a mai chemat nimeni... Am intrat eu, 
fiindcă prea mulţi ca dumneata au intrat atunci, în '46, 
săvârşind o greşeală. Am intrat ca să repar, pe cât voi 
putea, greşelile voastre. 


— Ce greşeli? 
Dar omul blond, cu surâsul lui însingurat, nu răspunse. 
Doctorul Sârbu se ridică. 


XV 


Spre sfârşitul lui august, cu o lună de zile mai devreme 
decât fusese fixată şederea sa la Combinatul metalurgic din 
N., Vale fu înştiinţat să se întoarcă la Bucureşti. 

Se prezentă la uzină pe la orele unsprezece, nu prea 
intrigat de motivul pentru care fusese rechemat - probabil, 
îşi spunea, se socotise pur şi simplu că era destul cât 
stătuse la N., şi probabil că aveau nevoie de el în scopul 
cine ştie cărei reorganizări -, dar la uzină era şi Anda şi se 
duse nu atât că voia s-o vadă azi, cât pentru că mâine era o 
noţiune mult prea îndepărtată şi străină de ceea ce simţea 
el în ceasurile acelea, ca să amâne revederea. Îl stăpânea o 
bucurie totală. Abia călătorind îşi dăduse seama că distanţa 
dintre Bucureşti şi N., cât şi scrisorile pe care le trimisese şi 
primise fuseseră o iluzie care îl ajutase trei luni să suporte 
liniştit despărţirea de ea. Acum însă această distanţă nu mai 
era, şi trebuia s-o vadă şi ştia că nimic nu-l putea împiedica, 
avea să se ducă la uzină, să urce în laborator ca la început, 
ea avea să tresară de surpriză şi să se facă palidă, va scăpa 
ceva din mână! Acest gând făcea să crească în inima lui o 
bucurie atât de mare, încât parcă nici nu voia s-o mai vadă, 
deşi gândirea lui era prinsă de imaginea ei, cum stătea 
înaintea ferestrei în picioare, cu silueta ei de trestie, şi cum 
lucra, şi cum din când în când ridica privirea, să se uite 
afară spre câmpie... Stăpânit de un sentiment care iradia 
dintr-o zonă ascunsă, şi care parcă îi şoptea că nimic din 


ceea ce ni se întâmplă în viaţă nu se repetă, Vale ocoli, în 
orele care urmară, cât putu de mult clipa revederii cu Anda. 
Nu trebuie să ne uităm cât mai mult în forul nostru interior 
pentru a potoli această năvală a bucuriei, care zăpăcindu- 
ne mintea ne-ar putea împiedica să fim fericiţi? 

Se prezentă întâi la cadre şi tovarăşul Mânăfoaie îl primi 
imediat. Spre deosebire de data trecută, când îl văzu, se 
ridică în picioare, în spatele biroului. Avea un zâmbet care 
sugera că putea să fie chiar mai mult decât încântat că îl 
vede, dar că se abţinea. Desigur că, în lipsa tânărului 
inginer, şeful cadrelor s-a străduit şi a reuşit să obţină în 
favoarea lui un lucru pe care acum, când o să-l afle, 
tânărului o să-i facă o mare plăcere. N-o să-i spună chiar el 
în ce constă lucrul acela, pentru asta trebuie să se ducă la 
tovarăşul director, o să afle acolo. 

— Nu ştiţi despre ce e vorba? întrebă Vale. 

Mânăfoaie ieşi prevenitor şi confidenţial de după birou, îl 
luă pe tânăr de braţ şi merse cu el spre uşă, adică: să nu 
insiste, să se ducă la tovarăşul director personal, fiindcă aşa 
se cuvine, acolo e creierul tuturor problemelor şi secretelor. 

Al tuturor problemelor, era adevărat, dar nu şi al 
secretelor. Directorul general al acestor uzine nu făcea 
parte din categoria aceea de şefi care transformă cabinetul 
lor directorial în camera de mistere, şi audiența, într-o 
ceremonie precedată de aşteptări şi amânări, de reveniri şi 
manevre diplomatice. Aveai o hârtie şi îţi trebuia semnătura 
directorului general, ţi-o semna imediat. Voiai să-l vezi ca 
să-i aduci la cunoştinţă că în sectorul tău s-a petrecut 
cutare lucru, care necesită o intervenţie de sus: îl vedeai, şi 
intervenţia se producea pe loc, la telefon, sau cobora el 
imediat cu tine acolo în secţie (sau nu-l vedeai, dar îţi 
spunea prin secretară să-l cauţi la o oră pe care ţi-o indica, 
şi la ora aceea îl găseai negreşit şi complet liber şi-ţi stătea 
la dispoziţie). Când fu numit aici şi îşi manifestă în 
conducere aceste calităţi, muncitorii, tehnicienii şi 
funcţionarii nu prea îl apreciară. Înaintea lui fusese un altul, 


figură ştearsă, fără calităţi de conducător, care cât timp 
putu să stea cuminte şi să nu încurce producţia cu 
nepriceperea lui - şi reuşi să stea aproape un an - nu se 
atinse nimeni de el. O privire retrospectivă, însă, arăta că, 
totuşi, într-un an de zile directorul fusese silit să aibă 
anumite iniţiative şi să ordone anumite măsuri: toate 
fuseseră nişte gogomănii, şi se ridicară şi îl criticară; 
dispăru, nu mai auzi nimeni nimic de el. 

Cel nou, tovarăşul Jurcă, venea din provincie, de la 
Braşov, unde se remarcase în primul an al naţionalizării, la 
început ca preşedinte al comitetului de întreprindere al 
unei uzine metalurgice, apoi ca director-adjunct, şi după 
aceea fusese numit aici, director general al unei mari uzine 
din Capitală. Un şef care nu creează niciun fel de dificultăţi 
în relaţiile lui cu oamenii face o impresie hotărât favorabilă, 
dar nu de adâncime. Oamenii se ataşează adesea cel mai 
mult de acei conducători care sunt şi buni, dar care au şi 
reacţii imprevizibile. Ba chiar închid adesea ochii la unele 
cusururi, dacă această trăsătură se manifestă din plin. 
Printre istoriile cu funcţionari există una cu un şef căruia 
subalternii îi prezentau lucrările la semnat concepute în 
două sau trei versiuni. Dacă citind lucrarea şeful începea să 
răcnească, funcţionarul, cu altă hârtie la spate, lua din 
mapă prima versiune şi i-o înfăţişă fulgerător pe a doua, 
menită să reducă răcnetele la un mormăit, şi stiloul să 
scârţâie semnătura. De acest şef îşi aduceau aminte mereu. 

Tovarăşul Jurcă, ardelean, nu avusese, când venise, 
asemenea reacţii şi de aceea atât calităţile lui de 
organizator, cât şi punctualitatea, şi mai ales simţul 
operativităţii în conducere nu uimiră pe nimeni, ca şi când 
ar fi fost de la sine înţeles ca el să aibă asemenea virtuţi. 
Identificarea lui cu problemele îl scufunda într-un anonimat 
care nu stârnea admiraţia nimănui. Se întâmpla adesea să 
treacă prin secţii şi abia să fie observat, un om scund de 
statură, îndesat şi cu mustață neagră, tovarăşul director! 


Cei care îl cunoşteau bine şi lucrau cu el zilnic ştiau însă 
că lucrurile nu stăteau chiar aşa, că priceperea lui 
organizatorică îl costa ceasuri de informaţii şi de cercetări, 
că punctualitatea lui întâlnea în uzină foarte adesea 
nepunctualitatea altora, şi asta îi dădea ceasuri mohorâte. 
(„Nu înţeleg, domnule, declara el adjunctului când trebuia 
să sancţioneze întârzierile repetate, cum poate un om să 
întârzie două ore la uzină, când eu, care n-am muncă 
normată, las ceaiul nebăut, şi la ora şapte sunt la postul 
meu!”) Operativitatea lui era nu o dată anihilată, sau în 
orice caz efectul ei în producţie era mult micşorat de 
indolenţa sau tembelismul unora, şi asta îi crea astfel de 
preocupări şi griji obsesive, încât mintea lui nu mai avea 
răgazul să mai fie şi imprevizibilă. Şi cu toate astea, într-un 
anumit sens, era, dar o ştiau puţini, şi când o aflau n-aveau 
niciun chef s-o mai spună şi altora, sau, cum era cazul 
unora, nu mai aveau posibilitatea s-o facă, fiindcă tovarăşul 
Jurcă îi zbura. O singură dată lumea funcţionarilor tresări, 
ciulind urechile. Se observă că o fată foarte drăguță, nou 
angajată, studentă la cursurile serale ale Institutului Maxim 
Gorki, în clipa când pendula bătea ora două şi jumătate, se 
îmbrăca şi pleca acasă mai devreme. Semnalul plecării era 
uneori dat de un telefon, ea răspundea, se ridica şi ieşea din 
birou. Se află însă că de fapt se ducea la direcţie şi rămânea 
acolo închisă în cabinetul directorului până la ora trei şi 
jumătate. Era o fată cam tăcută, puţin timidă, dar deloc 
intimidabilă, cu privire îndărătnică şi stăruitoare. Când 
cineva din birou îi puse întrebarea indiscretă, referitoare la 
plecările ei, studenta răspunse cu candoare: „Am o sarcină 
de UTM.a Şi îşi plimbă privirea aceea a ei asupra tuturor, 
oprind în faşă chicotelile şi râsetele pe care le putea stârni 
acest răspuns. Dar faptul fu verificat şi, oricât părea de 
îndoielnic la prima vedere, se constată că nu minţea. 
Secretara nu-şi admira directorul, şi ea fu aceea care 
confirmă, după presupuneri şi deducţii care n-o puteau 
înşela, că era într-adevăr vorba despre o astfel de sarcină. 


Mai târziu, studenta povesti ea însăşi amănuntele, dar nu 
pentru a bârfi, ci ca să-şi arate uimirea şi, spre deosebire de 
secretară, chiar admiraţia faţă de directorul ei. 

O carpetă groasă care preceda un covor uriaş, industrial, 
unea biroul cu uşa. Distanţa aceasta mare, dintre birou şi 
uşă, putea da unui şef timpul necesar să observe mersul şi 
fizionomia celui pe care îl chema sau care solicita audiența. 
El putea astfel să-şi dea seama dacă omul venea cu 
minciuna, cu intriga, sau cu complicitatea, şi să-l manevreze 
în scopul dorit de el. Tovarăşul Jurcă însă nu se folosea de 
aceste semne exterioare ale puterii, cum erau biroul său 
mare, telefoanele şi soneriile de diferite culori, şi nici nu 
avea plăcerea de a manevra oamenii, de aceea avea atât de 
puţini admiratori; aceştia însă erau cei mai buni şi cei mai 
siguri. Studenta, în povestirea ei, se referea la prima 
întâlnire cu tovarăşul Jurcă, când fusese şi ea izbită de 
simplitatea şi sinceritatea reacţiilor lui. O invitase să ia loc, 
şi fără alte fasoane trăsese unul dintre sertarele biroului, şi 
începuse să cotrobăie în el. În clipa aceea intră secretara, 
cu un aer misterios. Iovarăşul Jurcă o privi nemulţumit. 

— Ce este? o întrebă. 

Femeia spuse un nume şi aşteptă, cu o expresie de 
convingere că nemulţumirea din glasul directorului general 
va dispărea la auzul acelui nume. Privirea tovarăşului Jurcă 
se rotunji însă, şi se mări. 

— Poate să fie şi mama tovarăşului, spuse el, în această 
oră sunt plecat, te-am rugat să anunţi acest lucru, când nu 
e vorba de chestiuni urgente care privesc uzina. 

Tovarăşul Jurcă nu răcnise aceste cuvinte, dar era ca şi 
cum ar fi facut-o; gestul din cap şi cuvântul reţinut, calm şi 
politicos pe care îl spuse adresându-se aceleiaşi secretare 
creară această impresie. 

— ... Poftim! 

Adică să iasă afară şi să se ducă la postul ei. Ilovarăşul 
Jurcă se aplecă din nou spre sertarul tras şi scoase din el 


cărţi şi caiete, pe care le depuse cu respect pe cristalul gros 
al biroului său. 

— Începem, domnişoară? 

— Da, începem, tresări studenta. Citiţi! 

Aplecat peste birou, omul începu să citească. 

Treptat, coatele lui înaintară pe cristal, se lăbărţară, 
alunecând în părţi, faţa se apropie din ce în ce mai mult de 
carte, şi în curând el luă o poziţie care amintea de copii, la 
pupitrele lor, cu umerii strâmbi, cu gâtul într-o parte, 
urmărind un text în manual. Citind, se bâlbâia adeseori, dar, 
dovedind un talent pedagogic prematur, studenta îl lăsa să 
se descurce singur şi atunci el ştergea cu o mişcare din cap 
cuvântul rostit greşit, şi lua pronunția de la început. Uneori 
dădea de câmp neted, cunoscut de el mai dinainte, şi atunci 
citea cu uşurare şi oarecare trufie, având aerul că a mai 
prins şi el câte ceva din aceste secrete, dar în clipa 
următoare venea dezminţirea, se auzea glasul studentei 
care îl corecta chiar în aceste momente, când el crezuse că 
o iniţiere oarecare tot era pe cale să se producă. Da, era 
ceva, îi confirma ea, dar şi aici tovarăşul director ori punea 
accentul greşit, ori mânca un semn moale, ori înmuia o 
consoană tare. 

— Bine, rosti în cele din urmă fata. Acum citiţi încă o dată 
şi traduceţi fiecare propoziţie. 

Auzind cuvântul bine, directorul se mai însenină. Se 
redresă în scaun şi oftă. 

— Greu! Greu al dracului! constată el. Şi începu să 
citească pentru a traduce: Ruschi celovec - velican. 

Era titlul lecţiei. 

— Pronunţie greşită, rosti studenta. De ce puneţi 
accentul pe prima silabă? Velican trebuie citit cum aţi zice 
pe româneşte pelican. Traduceţi! 

— Omul rus uriaş. 

— Greşit! exclamă fata. În limba rusă verbul a A nu se 
întrebuinţează, ci se subinţelege în propoziţii, în traducere 
însă nu poate lipsi. Repetaţi. 


— Ruschi celovec - velican! repetă tovarăşul Jurcă, şi 
după câteva clipe continuă: Omul rus uriaş. 

— Greşit! V-am spus că verbul auxiliar în traducere nu e 
eliptic, numai în limba rusă e eliptic. 

Tovarăşul Jurcă oftă, fruntea i se îmbrobonase de 
sudoare; se şterse pe frunte şi pe ceafa şi, ridicând din 
sprâncene, mărturisi: 

— Greu! Greu al dracului! 

— Să ştiţi că nu e greu deloc! zise studenta. E foarte 
simplu: verbul a fi în ruseşte e eliptic, se pune această 
linioară, şi uneori nici măcar această linioară nu apare. 
Repetaţi, tovarăşe director. 

Directorul se aplecă asupra manualului. 

— Ruschi celovec - velican! Omul rus... începu tovarășul 
Jurcă şi nu îndrăzni să traducă mai departe, se răsturnă în 
fotoliu şi declară timid: Nu înţeleg, domnule, ce e cu 
elipticul ăsta! Mai spune o dată! 

— Tovarăşe director, în traducere, verbul biti, adică a fi, 
trebuie folosit, fiindcă nu se subînţelege ca în limba rusă. 

De astă dată, chiar sub ochii uimiţi ai fetei, fruntea 
tovarăşului Jurcă se umplu brusc de perle mari de sudoare. 
Un miros ascuţit, violent, de bărbat se răspândi în preajma 
ei. Rămase tăcută, cu privirea încăpăţânată şi stăruitoare 
fixată în cea albastră şi blândă a directorului. 

— 'Tovarăşe director, rosti ea, vedeţi, aşa cum traduceţi 
dumneavoastră are alt înţeles. Ruschi celovec - velican: 
Omul rus uriaş. Omul rus este un uriaş, aşa e corect şi 
înseamnă cu totul altceva, înţelegeţi? 

— Omul rus este un uriaş, îngână directorul şi deodată 
exclamă: adică cum? 

Nu înţelesese nimic, chiar după ce auzise traducerea 
corectă cu urechile lui. 

— Dracu' să-l ia de eliptic! murmură el. Închise cartea, o 
puse în servietă, vâri şi caietele şi se întinse în fotoliu. 

— Bei o cafea? o întrebă. 

— Mulţumesc, îngână fata, nu beau. 


— Eu am să beau, fiindcă la ora cinci am universitate de 
partid, trebuie să fiu treaz. 

Şi sună şi ceru o cafea tare, fără zahăr. 

— la spune, mai zise, crezi că am să trec examenul ăsta? 

— Dacă învăţaţi, treceţi, tovarăşe director. 

— Păi nu învăţ? Uite că învăţ, învăţ cu dumneata. 

Fata nu răspunse, nu-l încurajă cu nimic. 

— În orice caz, cu elipticul ăsta s-a lămurit, continuă 
directorul, având poate speranţa secretă că dacă se 
încurajează singur, înţelegerea va ţâşni, dacă prin efort ea 
întârzia să se producă. 

Dar nu se produse, şi după vreun an de zile el renunţă 
deodată şi se înscrise la cursurile serale ale Politehnicii; 
voia să ajungă inginer mecanic. 


XVI 


Vale nu-l cunoştea mai mult, dar nici mai puţin decât 
majoritatea celor din uzină, şi înclina, ca şi alţii, să creadă 
mai degrabă că este un conducător mediocru decât unul 
dintre cei buni. 

— Eu am dat dispoziţie să fii chemat, zise directorul după 
ce îl invită să ia loc. Nu ştiu care e adevărul, o să se 
lămurească acum, dar oţelarii care lucrează cu dumneata 
susţin că ai fost trimis la N. nu în schimb de experienţă, ci 
sancţionat. Eu am semnat trimiterea dumitale fiind convins 
că e vorba de un schimb de experienţă, şi a fost într-adevăr 
vorba de aşa ceva, un inginer de la N. a fost primit de noi la 
oţelăriile SM. Dar oţelarii de la cuptorul unu pretind că ai 
fost „aranjat” de şeful aprovizionării şi de inginerul-şef, că 
nu era cazul să fie trimis la N. chiar şeful Brigăzii 


tineretului şi că, după plecarea dumitale, acest şef al 
aprovizionării a început încetul cu încetul să le facă 
oţelarilor tot felul de mizerii. N-au folosit la nimic, zic ei, 
niciun fel de critici care i-au fost aduse în şedinţele de 
producţie. Care este părerea dumitale? 

Vale întârzie răspunsul câteva clipe. 

— Este o idee fixă a oţelarilor de la cuptorul nou, că acest 
şef cu aprovizionarea nu ne simpatizează pe noi, cei din 
Brigada tineretului, zise el. Nu văd de ce nu ne-ar 
simpatiza, şi în general n-am înţeles şi nu înţeleg nici acuma 
ce interese personale pot fi angajate într-o chestiune cum 
ar fi aprovizionarea secţiei cu materii prime, şi mai ales ce 
legătură are acest şef cu secţia noastră... „Vinovat e şeful 
secţiei”, gândi în aceeaşi clipă, şi fu gata să-şi exprime acest 
gând cu glas tare, dar apoi îşi aminti că oţelarii îl cruţau, şi 
că aveau ei ce aveau cu aprovizionarea, şi nu mai spuse 
NIMIC. 

— Uite cum, zise directorul. Acest şef a observat că există 
un interes general pentru fruntaşi în producţie, că atât 
presa, cât şi conducerea întreprinderilor şi organizaţiilor de 
partid îi susţin şi îi sprijină în toate felurile. Mai mult chiar, 
e o dovadă că lucrurile merg foarte bine într-o 
întreprindere unde sunt mulţi fruntaşi, şi invers, dacă o 
întreprindere nu-i are înseamnă că stă prost. Şi atunci ce 
poate face un şef cu aprovizionarea? Eu te ajut să ajungi 
fruntaş, zice el, îţi sortez materia primă cea mai bună şi te 
servesc, dar tu trebuie să-mi dai o parte din câştigul pe 
care o să-l realizezi cu ajutorul meu, fiindcă nu lucrez în 
acord ca tine. Bineînţeles că asta n-o s-o pretindă niciodată 
în mod deschis, şi nici măcar confidenţial, fiindcă ar fi un 
gen de hoţie, dar o s-o facă prin modul de a-ţi repartiza 
materia primă. Dacă tu n-ai să înţelegi, sau ai să te prefaci 
că nu înţelegi, te părăseşte şi caută pe altul. Oţelarii care 
lucrează cu dumneata nu susţin că şeful cu aprovizionarea 
ar lua „şpagă” direct de la cei de la cuptorul cinci, pe care îi 
favorizează, i-ar fi frică să le facă asemenea sugestii, dar că 


lucrurile se aranjează în altă parte, prin felul cum e susţinut 
la premieri, la recompense... 

— Tovarăşe director, eu cred că bănuielile oţelarilor din 
Brigada tineretului trebuie luate în seamă şi trebuie făcută 
o anchetă, zise Vale. 

— Putem verifica imediat, zise directorul şi chemă 
secretara. Dă-mi te rog dosarul cu primele retribuite pe 
ultimele zece luni şi invită-i la mine pe tovarăşii Bumbaccea 
şi Mânăfoaie. 

Secretara descuie dulapul din spatele şefului ei, îi dădu 
dosarul şi ieşi. Directorul îl răsfoi. Se scurseră câteva clipe, 
în care nu se auzi decât acel răsfoit. 

Vale se ridică în picioare. 

— Şezi, zise directorul, nu mi-ai spus ce-ai făcut la N. 
Cum e acolo? E mai bine ca la noi? 

— Nu, răspunse Vale şi se reaşeză. Nu stau deloc bine cu 
cadrele de maiştri la SM, şi nici cu organizarea producţiei. 
Merge cam alandala, nu prea am avut ce învăţa de la ei. Aş 
fi avut ce învăţa, dar nu m-au lăsat, aşa e acolo moda, cei 
vechi nu vor să ridice cadre, ca şi când le-ar fi frică să nu fie 
pe urmă ei înlocuiţi. 

— Asta e mentalitatea de altădată a maistrului român, 
aflat la cheremul unei industrii care bătea pasul pe loc, zise 
directorul. Altceva? 

Vorbiră până ce uşa se deschise şi apărură cei doi, 
Bumbaccea (acesta era preşedintele sindicatului) şi 
Mânăfoaie. 

— Ai fost în concediu? zise directorul adresându-se mai 
departe lui Vale, care se ridicase. 

— Nu. 

— Când pleci? 

— Îl avusesem fixat în august, acum a trecut. 

— Îţi iei, dacă vrei, imediat concediu. Acuma treci pe la 
comitetul de partid, la tovarăşul Negoescu. Are ceva să-ţi 
spună. 

Vale ieşi. 


Comitetul de partid avea birourile instalate în nişte 
barăci construite în mijlocul uzinelor, lângă secţia de 
sculărie, cea mai liniştită dintre toate. Tot acolo se afla şi 
comitetul UTM. Lipsa de fast a acestor câteva încăperi, cu 
podea de scânduri şi cu ferestre albe de lemn nevopsit, 
dădea impresia de ceva militar, a unor posturi de stat-major 
în campanie, unde uniforma pompoasă, parăzile şi defilările 
erau părăsite. Oamenii erau însă dintre cei obişnuiţi, în 
civil, cu cravată la gât, cu telefoane pe birouri, cu dulapuri 
cu hârtii, şi cu hârtii pe birouri. Iovarăşul Negoescu era 
singur în biroul său, ceilalţi activişti stând câte doi într-o 
încăpere, lipsind majoritatea timpului, plecaţi prin secţii. 
Numai spre prânz, către orele două, puteau fi găsiţi mai 
uşor, când se întorceau şi consemnau în scris unele dintre 
rezultatele activităţii lor. 

Primindu-l pe Vale, tovarăşul Negoescu îl invită să ia loc 
şi intră direct în subiect, reproşându-i atitudinea pasivă în 
chestiunea plecării la N. Cum a putut părăsi brigada fără să 
treacă pe la comitetul de partid şi să anunţe că pleacă? 
Dacă nu intervenea comitetul de partid, brigada şi-ar fi 
slăbit coeziunea şi i-ar fi rămas doar numele scris pe o 
pancartă, cu producţie sub plan. Trebuia cel puţin să-l fi 
sesizat pe tovarăşul Sava, sau pe tovarăşul... 

Vale asculta cu ochii pe fereastră. 

— Mă faceţi vinovat, zise el, că am refuzat să reflectez 
asupra trimiterii mele într-un schimb de experienţă care mi 
s-a părut foarte normal. Cât priveşte faptul că n-am trecut 
pe la comitetul de partid, să fim serioşi, tovarăşe Negoescu, 
dumneavoastră ştiaţi foarte bine despre ce era vorba, 
sunteţi doar informat de tot ce se petrece, şi dacă ar fi fost 
ceva în neregulă, m-aţi fi chemat imediat şi aţi fi discutat cu 
mine chestiunea; sunteţi doar oţelar de aici din uzină, şi tot 
ce se petrece la SM puteţi afla în cinci minute, ba chiar mai 
repede, aveţi oţelăriile în palmă. Sper că nu pentru asta m- 
aţi chemat. 


— Uite, zise secretarul atent, dacă comitetul de partid nu 
e sprijinit în munca lui de cei mai buni din uzină, atunci nici 
comitetul nu-i poate sprijini pe ei, intenţiile noastre nu se 
întâlnesc, alunecă pe de lături, ca rândunicile. 

— Asta numai în cazul în care eu m-aş considera prin 
trimiterea mea la N. ca sancţionat. Dar nu mă consider, şi în 
ce priveşte faptul că n-am trecut pe la dumneavoastră 
înainte de a pleca, e pentru că n-am bănuit că serviciul 
aprovizionării şi şeful secţiei SM abia au aşteptat să plec, ca 
să-mi persecute oamenii din brigadă. 

De ce credeţi că trebuia să am eu bănuiala asta, şi să n-o 
aveţi dumneavoastră, care printr-un simplu telefon puteţi 
afla ceea ce eu nu pot să aflu, şi puteţi da o dispoziţie pe 
care eu nu pot s-o dau?! 

Vorbind, Vale se aprinsese. Ascultându-l, secretarul se 
aprinsese şi el. În acelaşi timp însă, Vale văzu prin mica 
fereastră cele cinci coşuri înalte ale oţelăriilor SM, şi în 
spatele lor, din profil, muchiile ferestrelor laboratorului. 
Sângele îi pieri din obraji, şi privirea începu să-i ardă. 
Chipul lui căpătă brusc acea paloare pe care o au cei 
cărora, primind o veste neaşteptată, le piere graiul, şi 
inima, prinsă de şoc, începe să bată cu putere, dublându-şi 
ritmul. Rămase tăcut. 

Secretarul voia acum să treacă la subiect, dar i se păru 
că tăcerea tânărului nu confirmă, ci parcă infirmă, sau în 
orice caz, nu confirmă întru totul punctul său de vedere/ 

— Chestiunea asta cu serviciul aprovizionării a fost 
studiată de noi, zise el, sunt unii tovarăşi care înţeleg greşit 
stimularea întrecerilor şi a fruntaşilor, şi sunt alţii care 
profită de această greşeală. Să fie clar, noi nu te criticăm pe 
dumneata, din contră, te lăudăm. Brigada tineretului e dată 
ca exemplu de întrecere socialistă justă şi bine organizată. 
Foarte bine că dumneata te-ai: arătat un element 
disciplinat, nimic de zis, dar eu te întreb: te-ai gândit 
vreodată că partidul ar putea să aibă nevoie de oameni ca 
dumneata, de elemente active, de bază, cu răspundere în 


viitor, ieşite direct din clasa muncitoare? Noi suntem de 
părere că dacă nu te-ai gândit, ar fi cazul să te gândeşti, şi 
îţi facem recomandarea asta pentru intrarea în partid. E 
timpul, tovarăşe Sterian, să faci parte din rândurile 
partidului. Ce părere ai? 

Şi aici se opri, îi aruncă o privire şi zâmbi elocvent. 
„Pentru asta te-am chemat, restul a fost o introducere 
nereuşită”, parcă îi spunea. „O surpriză, reflectă Vale; într- 
adevăr nu m-am gândit.” 

— Singurul lucru la care aş putea să mă gândesc ar fi 
dacă am într-adevăr maturitatea necesară intrării în partid, 
încolo să ştiţi că n-am la ce mă gândi. 

— Ştim, de-aia îţi şi facem propunerea, zise secretarul. 
De-aia te-am chemat, să te pregăteşti. Ştii ce ai de făcut; în 
şedinţa organizaţiei de UTM se va face recomandarea, după 
care vei lua parte la şedinţa organizaţiei de bază de la SM, 
unde se va discuta cererea dumitale. Ai să iei cuvântul şi ai 
să spui cine eşti şi ce motive te îndreptăţesc să intri în 
partid. Oţelarii te apreciază, aşa că să nu te intimidezi. Mai 
treci pe aici cu o zi înainte. 

Vale ieşi din baracă de lângă secţia sculărie şi o luă drept 
înainte. Merse timp de aproape un minut într-o direcţie 
opusă celor cinci coşuri ale secţiei SM, dar apoi se opri 
deodată şi se întoarse, o luă direct spre oţelării. 

Intră în secţie ca de obicei, urcă scara şi ajunse pe 
platformă. Unul dintre băieţi îl văzu, se opri cu vătraiul în 
mână şi îl contemplă, scoase un şuierat, care în aerul dens 
de zgomote al secţiei abia se auzi. Voia să le atragă atenţia 
celorlalţi asupra celui care venise. Vale trecu pe lângă băiat, 
îi puse o clipă mâna pe umăr, şi-i salută pe ceilalţi fără să se 
oprească, merse agale spre graficul lipit de tabla mare 
rezemată de peretele din stânga. Câteva clipe mai târziu, 
oţelarii veniră unul câte unul şi îi întinseră coatele, cu 
privirile vesele, cu expresiile destinse de oboseala muncii şi 
bucuria revederii. Maistrul Săndulescu îl apucă de braţ cu o 


mână, şi cu alta îi arătă graficul în punctul în care săgeata 
cobora: 

— Era s-o păţim, tovarăşe inginer, mergeam în jos... O să 
vă spunem noi ce-a fost aicea! 

Drept răspuns, Vale o luă spre birou, să-i asculte acolo 
unde se putea vorbi fără să se ridice vocea. 

După o jumătate de oră, ieşi de acolo şi se îndreptă spre 
biroul cel mare al secţiei, mereu cu acelaşi mers, cu paşii 
mari, cu genunchii parcă înmuiaţi de greutatea corpului, 
uitându-se, la intervale de câteva secunde, în pământ, cu 
gândul parcă jumătate în sine, jumătate împrăştiat afară, şi 
cu efortul mereu treaz de a-l uni. Câteva minute după aceea 
ieşi şi de acolo şi o luă spre peretele din fund, unde se 
vedea o potecă trecând printre fiare vechi împrăştiate, 
blocuri mici de fontă îngheţată, rebutată, şi apoi printr-o 
uşă care acum, vara, fusese scoasă din pricina căldurii şi pe 
lângă care şerpuiau şine înguste cu vagoneţi veşnic 
încărcaţi cu materie primă, împinşi până aici de lucrătorii 
serviciului aprovizionării. Vale începu să urce rar, treaptă 
cu treaptă, scara în spirală de metal subţire, care ducea în 
laborator, şi când ajunse sus deschise uşa, o închise şi 
rămase cu mâna pe clanţă. Ea era acolo şi jumătate de clipă 
el o privi, în jumătatea cealaltă însă, parcă n-o mai văzu, ea 
se întoarse, şi vederea chipului ei parcă îl supără, îşi feri 
privirea şi o luă încet spre ea. Nu mergea bine, cu statura 
lui mare arăta străin, rece, îndepărtat. 

Şi chiar era, avea să-şi amintească bine mai târziu: n-o 
iubea atunci cel mai mult, poate chiar cel mai puţin. Atât de 
tulburat însă n-avea să mai fie niciodată. 

— Vale, bine-ai venit, şopti ea, iar el se opri, îi sărută 
mâna şi se întoarse cu faţa spre geam. 

Amândoi erau stăpâni pe mişcările lor, cu grijă că sunt 
observați. Cu privirea afară pe geam, peste câmpul adormit 
sub soarele de august, el spuse cu vocea înăbuşită de o 
emoție pe care zadarnic încercase s-o frâneze începând 
chiar din primele minute ale dimineţii: 


— Nu pot să mă uit la tine. 

Atunci ea scoase o exclamaţie nestăpânită şi îl apucă 
strâns de braţ. 

— Du-te, îi spuse, aşteaptă-mă la tine la birou, cobor în 
zece minute. Du-te imediat... 

Şi din nou, rămas singur, în timp ce cobora, avu iarăşi 
sentimentul acut că ar putea să n-o mai aştepte în birou, să 
coboare în curtea uzinei, să plece şi să n-o mai vadă 
niciodată. lar acest sentiment sporea şi mai mult chemarea 
pe care o simţea pentru ea, şi de care nu era pe deplin 
conştient, dar care avea să-i rămână în amintire drept cea 
mai adâncă şi mai răscolitoare. 


XVII 


La extremitatea dinspre nord a uzinelor, în partea opusă 
oraşului, serviciul aprovizionării, biroul, se afla tot într-o 
baracă în stilul celei în care se afla comitetul de partid. În 
ziua aceea cobori de la administraţie şi se duse acolo un 
funcţionar nou angajat, un contabil. Era un ins de vreo 
treizeci şi cinci de ani, dar părând mult mai bătrân, din 
pricina ochelarilor şi a mişcărilor lui, care deşi degajate, 
aveau în ele parcă un arc ce restrângea, sau, dimpotrivă, în 
anumite clipe relaxa brusc mişcarea paşilor. 

În baracă se aflau un birou şi două mese. Mesele erau 
goale, fără hârtii, la birou însă, lângă fereastră, şedea şeful 
aprovizionării şi lucra. Părea să nu fi auzit că intrase cineva, 
nu răspunse nimic la bună ziua dat de funcţionar. Acesta se 
apropie, se opri la un metru distanţă de birou şi rosti: 

— Vă rog, aici e serviciul aprovizionării? 


Omul de la birou era un ins de vreo patruzeci de ani, cu o 
expresie de seninătate şi tăcere pe chipul său mare. 
Rămase gânditor câtva timp, cu stiloul în mână, apoi îşi 
duse mâna la frunte, îşi mângâie tâmplele, privirea îi 
alunecă într-o parte, se aplecă şi continuă să lucreze în 
singurătatea sa netulburată. S-ar fi putut spune că hârtiile 
şi tot ce era pe birou însemnau pentru el ceea ce înseamnă 
pentru un preot potirul, crucea şi alte simboluri religioase. 
Odată ridicat de la birou el putea deveni un alt om, să strige 
sau să profere injurii - cum drăcuie sau înjură de grijanie 
însuşi preotul care dă această grijanie credincioşilor -, dar 
cel adevărat era cel de la birou, în elementul lui şi nu cel de 
toate zilele, care putea discuta şi răspunde la întrebări ca 
orice om. 

— Ce doriţi dumneavoastră? zise el cu blândeţe nespusă, 
după aproape un sfert de oră de la întrebare. 

„Ce doriţi dumneavoastră, în general nu se poate, părea 
să spună el, dar aveţi dreptul să vorbiţi, vă ascult.” 

Avea o voce limpede, care pornea parcă din nişte 
singurătăţi inaccesibile. Din această pricină capul său, aflat 
aici, în apropiere, părea imens, şi i se vedeau urechile, care 
sugerau amplificări misterioase, şi fălcile odihnite, calme, 
rase proaspăt, gura parcă de bronz, cu tăietura delicată, cu 
un zâmbet interior de linişte şi putere pierdut în cutele 
obrazului şi bărbiei. 

Vizitatorul bâlbâi motivul: căuta pe cineva. 

— Pot să-l aştept aici? 

— De ce să nu puteţi?! zise omul de după birou, luaţi loc. 
Uite, continuă el cu uimitoarea sa voce blândă, aveţi un 
scaun lângă dumneavoastră. Luaţi loc şi aşteptaţi. 

Vizitatorul mulţumi, se aşeză pe scaun şi întrebă dacă 
poate să fumeze. După cinci minute de tăcere, omul de 
după birou răspunse: 

— Fumaţi. 

Trecu astfel aproape o oră. La un moment dat se auziră 
paşi afară, şi vizitatorul tresări, ridică fruntea şi se uită spre 


uşă. Apăruseră doi inşi în salopete, unul înalt, masiv, blond, 
cu capul gol, celălalt mai mult mic decât mijlociu, subţirel, 
cu mâini fine, cu pălărie pe cap şi cu gâtul aplecat puţin 
într-o parte. Se îndreptară spre mesele libere transpiraţi de 
muncă, cu sudoarea înecându-le privirea. Vizitatorul se 
ridică de pe un scaun şi se apropie de ei. Cel mic îl văzu şi 
exclamă: 

— Răzăşene! 

Cel blond şi masiv întoarse şi el capul, şi rămase o clipă 
țintuit. Apoi exclamă şi el: 

— Răzeşene! 

— Cosmologea, Benone! murmură şi vizitatorul. Erau 
exclamaţii de uimire şi de surpriză, dar parcă restrânse şi 
oprite. Cel mic exclamă iar: 

— Ce e cu tine, Răzeşene? 

— Ce e cu tine, mă? întrebă şi cel blond şi masiv, ca un 
ecou al vocii celuilalt. 

Vizitatorul îşi împinse ochelarii de pe nas, se uită întâi la 
unul cu gura deschisă, îşi mută cu o mişcare fără tranziţie 
capul spre celălalt, şi schiţă un zâmbet încremenit. Se putea 
însă bănui că în această schiţă de zâmbet se aduna toată 
bucuria lui, şi că bucuria aceasta i se părea elocventă în 
sine: nu răspunse nimic la întrebările celor doi. 

— De unde vii, mă? continuă cel mic. 

— Ce cauţi aici? zise cel blond şi masiv. 

— Pe voi vă caut! răspunse vizitatorul. 

— Şi de unde zici că vii? repetă cel mic. 

— Din Paşcani. Am fost transferat aici. 

— Ce făceai tu la Paşcani? 

— Acolo lucram. 

— Ce lucrai? 

— Eram contabil. 

— Bravo, mă, Răzăşene! 

— Şi pe-aici de ce-ai venit? reluă cel blond şi masiv. 

— N-auzi, am obţinut transferarea. Am văzut în statul de 
plată numele voastre şi am venit să văz dacă sunteţi voi! 


— He! făcu din gât cel blond, ca un soi de concluzie; he! 
repetă el şi parcă chicoti, şi privirea îi sticli; parcă spusese: 
„E bine că ai venit! E bine că ai lucrat la Paşcani.” Cel mic 
se uita la musafir degajat şi vag protector. He! făcu din nou 
cel blond şi masiv, parcă adăugând: „E bine că vă uitaţi unul 
la altul.” 

— Câţi ani sunt de când nu ne-am mai văzut, Răzeşene? 
întrebă cel mic. 

— Ehe! Mulţi, zise vizitatorul. Din '45 nu ne-am mai 
văzut. Dar tu ce mai faci, Cosmologea, mai scrii poezii? 

Cosmologea era cel blond şi masiv. 

— Mai scriu! Dar tu? zise el. 

— Eu ce? 

Blondul poet avu parcă o clipă de buimăceală, apoi 
deodată surâse şi întrebă: 

— Mai ţi-aduci aminte de facultate? 

— Mi-aduc! S-a dus studenţia! zise contabilul. 

— He! făcu blondul, parcă spunând: „S-a dus, asta el” 

— Vasăzică, voi aţi ajuns salahori! 

— Da, Răzăşene! 

Se lăsă iar tăcerea. Vorbiseră tot timpul în şoaptă şi cei 
doi salahori, acum, când nu mai spuneau nimic, păreau 
intrigaţi de ceva, atenţi parcă la ceva care nu reuşea să 
urce spre treptele superioare ale conştiinţei, dar care lor 
nu le era deloc străin. Cel mic, cu gâtul strâmb, fuma 
gânditor. Sub salopeta lui cu greu s-ar fi putut descoperi 
ceva dintr-un fost student. Poate pălăria! Stătea mereu cu 
ea pe cap, îl ferea, pesemne, de soarele de afară. 

— Dar unde aţi fost voi până acuma, că v-am căutat anul 
trecut acasă, şopti vizitatorul. Eram într-o delegaţie şi am 
trecut pe la tine, Cosmologea. 

I se răspunse prin tăcere. Masivul poet, observând că 
celalalt aşteaptă o explicaţie, se uită spre cel mic şi făcu din 
gât: he! adică, he, ce vesel, nu înţelege! Şi fiindcă nici 
această exclamaţie nu-l lămuri pe vizitator, blondul masiv 
şopti: 


— Ai uitat ce-a fost când eram studenţi, Răzeşene? 

— Ce? Ce să uit? 

— Ai uitat? Diagonala, Răzăşene! Purtai şi tu diagonală! 

— Eu? Ce diagonală? se miră musafirul. 

— He! chicoti masivul, amuzat de faptul că celălalt nega 
un lucru atât de bine cunoscut. 

Gânditor, scuturând scrumul ţigării cu degetul mic de la 
aceeaşi mână cu care fuma, cel cu gâtul strâmb şi cu 
pălăria în cap zise: 

— Nu, Răzăşeanu n-a fost. 

Şi fiindcă fostul provincial din Paşcani tot nu reuşea să 
prindă sensul celor ce se spuneau, cel mic continuă: 

— Am stat la pârnaie doi ani, Răzăşene, fiindcă am 
îmbrăcat cămaşa verde când eram studenţii! Şi eu, şi 
Cosmologea! Tu n-ai îmbrăcat-o! 

Cel masiv, Cosmologea, se uită atunci spre vizitator şi 
exclamă admirativ şi invidios, dar fără răutate: 

— Ai avut noroc, mă! 

— Adică cum am avut noroc!? exclamă vizitatorul. 

— Adică... zise masivul şi făcu un gest de la umăr spre 
şold, în sensul că a avut noroc că n-a purtat şi el... 

Ca şi când purtarea acelei cămăşi şi diagonale ar fi fost o 
chestie de pur noroc. 

— Şi... reluă musafirul mirat, v-au primit în serviciu?! 

— Ne-a angajat el, şeful aprovizionării, explică în şoaptă 
cel mic, arătând cu ţigara peste umăr spre omul de după 
birou. „Vă primesc, dar la cea mai mică abatere vă zbor”, 
aşa ne-a zis. E prieten cu un ştab de la administraţie, mai 
adăugă, şi făcu cu ochiul, sugerând că acest ştab de acolo 
de la administraţie e un om... aşa... înţelegi... care o lasă 
mai moale! Şi din nou cel mic făcu cu ochiul de sub pălăria 
lui, mică şi ea, cu borurile trase în jos de jur-împrejur. 

Cât durase acest dialog, masivul care fusese şi poet 
aruncase de câteva ori nişte priviri nedumerite, parcă de 
aşteptare, dar parcă şi de speranţă nedesluşită, spre omul 
de după birou, care, absorbit, lucra singur în hârtiile sale. 


Deodată, cel mic, prins şi el de o agitaţie bruscă, se uită la 
ceasul-brăţară şi, trăgând intens din ţigară, cu privirea la 
pândă, şopti: 

— Mergem? 

Masivul nu răspunse, rămase cu o ciudată îndoială în 
privirea şi chiar în ţinuta capului său mare şi blond. Şi 
rămaseră pe loc. Cel cu pălăria pe cap se uită din nou la 
ceasul-brăţară, strivi ţigara în nisipul de deasupra sobei, şi 
apucă întâi mâna vizitatorului, o strânse parcă pe furiş, făcu 
la fel cu celălalt şi şopti: 

— V-am salutat, la revedere! 

Şi o luă repede spre uşă, călcând în vârful picioarelor. Nu 
făcu însă nici trei paşi. În tăcerea care domnea în baracă, se 
auzi de după biroul de lângă geam o voce îndepărtată şi 
blândă, care rosti: 

— Cosmologea, e ora trei fără un sfert, şi eu n-am primit 
încă raportul săptămânal. 

— Da, tovarăşe lonescu, răspunse masivul cu o voce 
jenată, care tot mai nutrea speranţa unei posibile amânări a 
acelui raport. Ştiţi, tovarăşe Ionescu, gândiţi-vă că... Poate 
că... 

Se întrerupse. Cel mic făcuse o săritură spre uşă şi cu un 
salt de o elasticitate uimitoare, masivul îi tăie drumul şi 
răsuci cheia în uşă. 

Omul de dincolo de birou continua să lucreze, cu capul în 
hârtii, i se vedeau de la distanţă urechile mari. 

— 'Tovarăşe Ionescu, murmură masivul, cerneală!... 

— Cerneală, răcni deodată şeful aprovizionării, şi în clipa 
aceea se produse parcă o revelaţie, parcă ieşi din el 
adevăratul său eu. Uite aici la mine pe birou cerneală 
roşie,făcătoare de minuni pentru sufletul vostru verde. 
Executarea! 

Atunci masivul întinse braţele în aer, aşa cum fac copii 
când se joacă de-a baba-oarba, şi căută astfel să pună mâna 
pe cel mic. Acesta se dădu înapoi, dar masivul îl urmări mai 
departe. Părea un golem jenat, deloc convins, parcă 


nehotărât, totuşi implacabil. Cel mic, nemaiavând unde se 
retrage, se întinse deodată cu spinarea pe duşumea, şi 
începu să dea din mâini şi din picioare, ca un cârcâiac, şi să 
răcnească. Blondul se prăbuşi peste el, îl acoperi cu pieptul, 
întinse mâna spre birou, luă de acolo o sticlă cu cerneală, 
trase cămaşa celui de jos, îl descheie la pantaloni şi îi turnă 
conţinutul ei roşu între picioare. După care se ridică şi se 
uită elocvent spre omul de după birou. „lată, parcă spunea, 
e gata şi raportul săptămânal.” 

Intre timp, omul de după birou se ridicase şi privise atent 
scena. Zbătându-se, celui mic îi căzuse pălăria de pe cap şi 
stătea şi acum cu gâtul strâmb pe podea, încercând cu 
mişcări precaute să-şi ridice în aşa fel picioarele, încât 
cerneala care îi pătase pântecul şi fesele goale să nu-i 
murdărească prea tare salopeta. 

— Ce, Benone, răcni omul de după birou, vrei să fugi de 
raport?! 

— Nu, tovarăşe Ionescu. Eu, tovarăşe Ionescu... bâlbâi 
cel de jos. 

Lângă una din mese, cu ochelarii pe mas, cu gura 
deschisă şi cu privirea holbată de uimire, rămăsese 
vizitatorul de la contabilitate, fostul provincial din Paşcani. 


XVIII 


Primina-o pe Mimi în casa lui, Gabi începu, nici el nu ştia 
de ce, să întârzie căsătoria. Asta era cu atât mai grav cu cât 
sarcina iubitei lui avansa. Trebuia să se căsătorească 
înainte de cincisprezece august, ca să poată pleca împreună 
în concediu, dar ruptura pe care Mimi o provocase între ea 
şi părinţi parcă dăduse peste cap acest plan. 


De ce? Aşa! îl dădea peste cap! Nu aşa înţelesese el că 
trebuie să se petreacă lucrurile în ziua când ea îl invitase 
să-i cunoască părinţii şi să-i vadă casa. Din pricina fratelui 
ei însă, palidul acela care bine că fusese împuşcat, se 
rupsese Mimi de ai ei şi în acest timp, femeia părea că se 
dezinteresează şi ea de căsătorie. Arăta cu totul prizonieră 
sarcinii, pe care de altfel o purta cu o ciudată seninătate. 

Îşi făcuseră un obicei ca duminica dimineaţa să plece 
împreună la pădurea Băneasa. El scotea motocicleta în 
curte, şi în timp ce motorul pârâia stârnind lătratul tuturor 
câinilor din cartier, ea pregătea sacoşa cu cele 
trebuincioase micii excursii, gustare din friptură rece, ouă 
şi şvaiţer, firişoare verzi de ceapă, o prăjitură bună care îi 
plăcea lui, pregătită de ea în bucătăria comună a 
apartamentului, sticle de bere ţinute la rece în răcitorul 
improvizat într-o chiuvetă veche. Apoi cobora cu sacoşa, se 
aşeza în spatele lui şi porneau. Într-o dimineaţă, Gabi gonea 
tare şi părea obsedat de ceva. Niciodată însă stările acestea 
ale lui n-aveau o consistenţă pe care el să fie pe deplin 
stăpân şi să poată vorbi despre ele şi să le apere dacă i-ar fi 
fost reproşate, sau dimpotrivă să renunţe la ele dovedindu- 
se nedrepte la adresa cuiva, şi poate chiar rele pentru el 
însuşi. În ziua când ea se mutase la el şi trecându-i pragul 
se împiedicase şi căzuse, în loc ca starea aceasta a lui, care 
atunci pusese stăpânire pe el din pricina căldurii, să se 
înmoaie şi s-o ridice pe Mimi în braţe, căci el era voinic şi ea 
uşoară ca fulgul, răcnise la ea să se ridice odată şi să nu se 
mai holbeze aşa la el. Acum, de pildă, gonea foarte tare, dar 
cine putea şti din ce pricină? leşiră din oraş şi în apropiere 
de Băneasa şoseaua se curba. În loc să încetinească însă 
viteza, el o spori îndârjit parcă împotriva curburii însăşi a 
drumului şi atunci ea se agăţă deodată de gâtul lui şi începu 
să strige înspăimântată: 

— Gabi, opreşte! Opreşte, te rog! 

El se scutură cu violenţă de strânsoarea ei, motocicleta 
derapă, şi în aceeaşi clipă se pomeniră în şanţ. Motocicleta 


într-o parte, continuând să pârâie şi să scoată fum, el cu 
pieptul într-un pâlc de scaieţi, şi femeia pe brânci, la 
marginea şoselei. Gabi sări în picioare cu privirea holbată, 
se apropie de ea, o apucă de piept ridicând-o în capul 
oaselor, răcni nestăpânit la ea. Pentru întâia oară scrâşni la 
adresa ei, cu voce tare, o înjurătură fioroasă. 

— Ţi-am spus să nu te agăţi de mine! gâfâi el. Dacă vrei 
să ne sinucidem amândoi mai agaţă-te încă o dată în felul 
ăsta şi ai să vezi că o să ne reuşească. 

Îi întoarse apoi spatele şi se apropie de motocicletă, pe 
care o ridică şi începu s-o cerceteze dacă nu s-a stricat ceva 
la ea. Femeia rămăsese cu privirea rătăcită... Deodată, avu 
un spasm şi începu să vomite. În acest timp, lângă 
motocicletă el apăsa pe pedală, şi motorul, după ce stârnea 
câteva pârâituri repezi, se oprea. După fiecare încercare 
bolborosea înjurături. În cele din urmă pârâiturile nu se mai 
opriră şi, ştergându-se de sudoare şi de praf, blocă 
motocicleta fără să-i oprească motorul şi aruncă o privire 
spre femeie. 

Acum, că starea aceea îi trecuse şi se convinsese că nici 
motocicleta n-are nimic, în privire îi străluci, uitându-se 
cum femeia stă foarte liniştită cu bărbia pe genunchi, pe 
marginea şoselei pe dâmbul înverzit, teama aceea care-i 
apărea de fiecare dată când simţea la ea astfel de 
însingurări. Ultima oară ea mai trecuse printr-o astfel de 
stare când se hotărâse să păstreze copilul şi când îi 
mărturisise că nu mai voia să mai întrerupă sarcina şi să 
mai treacă printr-o noapte aşa de rea ca aceea când 
plânsese. Se apropie de ea deodată temător şi îi spuse cu 
vocea aceea a lui care în astfel de clipe părea răguşită de 
umilinţă şi regrete: 

— Mimi, nu te supăra, dar ţi-am spus să nu te mai agăţi 
de mine, de ce nu înţelegi că mă scoate din sărite când simt 
cum te agăţi... 

Era ca de obicei foarte sincer şi pe ea o izbi parcă pentru 
întâia oară această declaraţie, care fără voia lui avea prin 


cuvântul „agăţi” un sens simbolic. Îşi ridică privirea şi îl 
cercetă cu o intensitate din care nu se mai înţelegea de astă 
dată nimic: dacă e supărată sau nu pe el, dacă e în pragul 
de a intra din nou într-una din acele însingurări ale ei 
amenințătoare, dacă îi reproşa ceva sau dacă îl ierta. Nimic, 
doar lucirea unei priviri negre pe chipul ei de pe acum vag 
umflat şi desfigurat de sarcină, şi care era departe de a 
sugera că în clipa aceea s-ar putea petrece cu ea ceva 
deosebit sau alarmant. 

Puterea ei de a-l nelinişti, acea retragere în sine care 
într-adevăr nu era îndreptată împotriva lui Gabi, dar care 
avea efectul absurd de a-i aminti lui de primele lor întâlniri, 
când se simţea mistuit de dragoste şi îngrozit ca nu cumva 
s-o piardă, această putere deci, neştiută nici de ea, nu mai 
apăruse în clipa de faţă, ca şi când nimic grav nu s-ar fi 
produs, ca şi când sufletul ei n-ar fi resimţit strigătele şi 
înjurăturile pe care el i le adresase cu neînfrânată violenţă, 
ca şi când i s-ar fi făcut declaraţii pătimaşe de dragoste... 

Întâmplarea aceasta însă, rămasă fără reacţie din partea 
ei, aduse după sine, aşa cum se întâmplă totdeauna când 
lăsăm să treacă nelimpezit ceva grav în care suntem 
implicaţi, alta asemănătoare, dar şi mai rea... 

Era o dimineaţă de august mai răcoroasă, dintre acele 
prime dimineţi de sfârşit de vară care nu încep chiar de la 
răsăritul soarelui să înăbuşe zidurile oraşului în căldură şi 
nemişcare şi când soarele însuşi părea mai plin de 
strălucire, dar fără încărcătura lui apăsătoare de flăcări din 
zilele de caniculă. Gabi se trezise dis-de-dimineaţă ca să 
plece cu un coleg de la uzină la pescuit. Foarte ciudat cum îi 
apucă pe unii bărbaţi tineri astfel de pasiuni liniştite, 
rezervate de obicei celor mai în vârstă, cum ar fi pescuitul, 
un sport bun în orice caz pentru cei contemplativi; sau care 
îşi fac din el şi o îndeletnicire profitabilă. Se pare însă că 
lucrurile nu stăteau chiar aşa. Gabi fusese rugat de colegul 
său să-l ducă cu motocicleta la unul dintre lacurile de prin 
apropierea Capitalei, la Mogoşoaia, şi fiindcă nu avusese ce 


face ceruse şi el o undiţă cu un viermuş şi aruncase cârligul 
în apă, aşa cum văzuse că face colegul său căruia îi 
promisese să-l aducă şi îndărăt, în schimbul împărţirii 
prăzii. Nu apucase însă să-şi dea seama dacă a aruncat sau 
nu bine undiţa, că simţise cum se şi petrecea un lucru 
neobişnuit în apă: ceva începuse deodată să se zbată la 
celălalt capăt al firului, şi scosese un răcnet văzând prin 
undele limpezi ale apei corpul peştelui. Fugea în rotocoale 
mari coborând în adânc şi se zbătea cu o vigoare atât de 
neaşteptată, încât Gabi, care simţea fiecare zvâcnire în 
podul palmei, scotea de fiecare dată câte un răcnet. Colegul 
său îi sări în ajutor şi îi spuse să stea liniştit, şi dacă vrea să 
nu-l scape „să-l plimbe” puţin şi să-l tragă apoi afară cu 
hotărâre, dar fără bâţâieli, adăugând cu un dispreţ amuzat 
că aşa păţesc toţi ageamiii, de la început le cade în undiţă 
unul mare, ca să aibă cu ce se lăuda mai târziu, când n-o să 
mai prindă nimic. Zvâcniturile acelea ale peştelui, pe care le 
simţise cu un fior, ca pe o veche şi totuşi nebănuită surpriză 
în podul palmei, de pe vremea locuinţelor lacustre, îl 
cuceriseră pe Gabi, şi a doua zi îşi cumpără toate cele 
necesare şi abia aşteptă duminica următoare să se ducă din 
nou la pescuit. De astă dată însă nu mai prinse nimic, şi cu 
toate că colegul său împărţi cu el peştele, se întoarse acasă 
obosit şi enervat, adică opusul a ceea ce se presupune că 
oferă acest sport celor care îl practică, odihnirea şi 
calmarea nervilor. 

Era ora unu şi aveau mâncare gătită de aseară, dar Mimi 
se duse să pregătească şi peştele adus de el. Se auzi, la un 
moment dat, în timp ce femeia râcâia corpul peştelui de 
solzi, soneria. Nu prea aveau musafiri, ca orice căsnicie încă 
nelegalizată, şi ea se uită nepăsătoare pe geam să vadă cine 
putea fi, fiindcă de cele mai dese ori era căutat vechiul 
locatar sau era căutat vecinul din acelaşi apartament. De la 
geamul bucătăriei văzu cum stăteau jos în faţa uşii de la 
intrare patru inşi, aruncând priviri în sus şi rostind cu 
veselie numele lui Gabi, pe care, după cum lesne se putea 


ghici, erau foarte nerăbdători să-l vadă. Mimi lăsă peştele şi 
intră în odaie şi îi spuse despre ce era vorba. El sări în sus 
din pat, unde se trântise şi răsfoia Sportul, şi se duse la 
geam. Deodată se sperie. 

— Du-te şi spune-le să plece! zise el, spune-le că m-am 
mutat de aici. 

Şi cum ea nu părea să înţeleagă sau părea parcă dornică, 
sau în orice caz nu vedea de ce nu i-ar putea primi, deodată 
el şuieră: 

— N-auzi ce-ţi spun? Eşti surdă? 

Şi o pălmui năprasnic, scrâşnind din dinţi; era alb la faţă. 

Soneria ţârâăi din nou. O voce se auzi de la etajul de sus, 
parlamentând: 

— Pe cine căutaţi? 

— Pe inginerul Sterian. 

— Da, aici stă, mai sunaţi. 

Gabi se trânti în pat gâfâind, şi luă iarăşi ziarul. Mimi ieşi. 
Cobori scările şi la un moment dat se opri şi-şi trecu palma 
peste gură. Se uită la mâna înroşită de sânge şi îşi supse 
buzele. Repetă dialogul: 

— Pe cine căutaţi? 

— Pe inginerul Sterian. 

Erau veseli toţi patru, şi se vedea cât de colo că veselia 
lor e provincială, că vin adică de foarte departe, şi aveau 
toţi un aer cam prostesc, fără ştiinţă faţă de complicațiile 
vieţii Capitalei, crezând că dacă au venit în grup, de la o 
distanţă aşa de mare, surpriza şi bucuria celor pe care îi 
vizitează trebuie să fie cel puţin direct proporţionale cu 
distanţa dintre oraşul unde locuiesc ei şi Bucureşti. 

— Cine sunteţi? îi întrebă femeia. 

— Colegi de-ai lui Gabi, preciză unul negricios şi ciupit de 
vărsat. Am fost pe strada Toamnei unde ne dăduse el adresa 
într-o zi, dar o doamnă de acolo ne-a spus că Gabi are altă 
adresă, ne-a dat-o pe asta. 

— Nu stă aici, spuse Mimi, cu glas indiferent. S-a mutat şi 
de-aici. Tăcu câteva clipe, apoi adăugă: Chiar acum două 


zile s-a mutat... 

Şi închise uşa. Grupul ieşi în curte nedumerit şi se 
îndepărtă. Femeia începu să urce scările. De câteva ori se 
opri şi din nou îşi supse gura care îi sângera. Intră în odaie, 
şi el sări în sus şi începu să se plimbe agitat. 

— Au ghicit... Precis că şi-au dat seama că sunt acasă şi 
nu vreau să răspund. Dacă în loc să te uiţi la mine ai fi 
coborât imediat să le spui că nu stau aici, n-ar mai fi avut 
timp aia de la etaj să le spună... Precis că au ghicit! Le 
dădusem adresa voastră, şi acum e sigur că şi-au dat seama 
că nu vreau să-i primesc! 

Dar femeia tăcea, şi ca şi data trecută nu reacţiona. Îi 
întoarse spatele şi se duse în bucătăria comună să-şi vadă 
de peşte. 


XIX 


A doua zi se duse la serviciu ca de obicei, şi când ajunse 
le chemă la ea în birou pe cele două subalterne şi prietene 
din cuştile vecine şi închise uşa ca să n-o deranjeze nimeni. 
Stătu astfel cu ele mai bine de o oră. 

După-amiază Gabi plecă şi el la uzină. Era în schimbul 
doi. Spre seară, cele două prietene sunară la intrare. 

— Cât e ceasul? le întrebă Mimi primindu-le în odaie. 

— E şapte. 

— Avem timp destul. Haide, zise ea, puneţi mâna şi 
ajutaţi-mă. Şi deschise cu o mişcare energică cele două uşi 
ale şifonierului ieftin, cumpărat de Gabi de la Comlemn, 
trase de deasupra un geamantan uriaş din carton presat, îl 
depuse în mijlocul odăii şi începu să golească şifonierul de 
rufe şi haine. 


Această activitate dură aproape două ceasuri, timp în 
care cele două femei ieşiră de câteva ori şi se întoarseră 
una mai devreme, aducând ceva de mâncare, şi alta mult 
mai târziu, anunţând-o pe prietena şi şefa ei de birou că 
totul e în regulă. 

Se făcuse zece seara. Se dezbrăcară şi se culcară apoi 
toate trei în pat, înghesuindu-se. Trudite, cele două femei 
adormiră aproape imediat. Pe la unsprezece şi jumătate, în 
cartier se auziră deodată răpăiturile unei motociclete, şi 
femeia tresări şi începu să le hâţâne pe cele două, care 
sforăiau. 

— Treziţi-vă, şopti ea înspăimântată. Haide, a sosit mirele 
în ceasul al doisprezecelea; să-l întâmpinăm! 

La intrare se auzi scârţâitul uşii deschise, apoi paşi grei 
urcând pe scări. Mimi sări jos, îmbrăcă un halat, apoi reveni 
şi trase cuvertura peste ea. 

— Să nu vă fie frică, şopti ea tremurând. 

Cele două se înveliseră şi ele până la gât şi rămăseseră 
cu privirile holbate spre uşă. Mimi se răzgândi, şi 
dezvelindu-se brusc, se ridică în capul oaselor pe marginea 
patului. 

Uşa scârţâi. Lumina din tavan se aprinse. Gabi aruncă o 
privire uimită, apoi se aşternu tăcerea. Trase un scaun şi 
începu să-şi desfacă şireturile de la pantofi. 

— Au dat turcii, nu mai are lumea unde să doarmă? 
mormăi el cu blândeţe, cu o voce obosită. Sau vă arde de 
glume? Ce sunt glumele astea, Mimi? 

— Nu e glumă, Gabi, trebuie să ne despărţim, zise 
femeia. Trebuie să pleci chiar în seara asta din casă... 

Şi cum el rămăsese neclintit, cu mişcarea cu care voise 
să-şi desfacă şireturile de la pantofi neterminată, femeia 
cobori repede, deschise uşile dulapului şi continuă: 

— Nimic de-al tău nu mai e aici, afară de pat şi şifonier, 
pe care o să ai generozitatea să mi le laşi mie. [i-am 
împachetat totul în geamantan şi ţi-am trimis geamantanul 
acasă la părinţii tăi. 


— Ce tot spui tu acolo? Unde zici c-ai trimis lucrurile 
mele? 

— Acasă la părinţii tăi. 

— De ce? 

— 'Ţi-am spus că trebuie să ne despărţim, repetă femeia, 
şi spunând aceste cuvinte se înfrigură brusc; nu te supăra, 
dă-mi voie să mă bag în pat, mi-e frig. 

Se vedea cum îi tremură genunchii. 

—  Linişteşte-te, porunci una dintre prietene. Hai, 
linişteşte-te! 

— Sunt liniştită, dar mi-e frig! 

Cu privirile sticlind, cele două femei stăteau cu ochii pe 
bărbat, ca două harpii, gata să sară şi să-l ciugulească dacă 
el ar fi îndrăznit să nu se poarte cum trebuie cu prietena şi 
şefa lor. „Ce se va întâmpla totuşi? parcă se întrebau. Va 
reuşi sau nu va reuşi această figură? Sau el nu va ţine 
seama de nimic şi se va repezi cu pumnii pe noi?” Fiindcă îşi 
închipuiau că de aceea le chemase Mimi să doarmă la ea, ca 
s-o apere, şi fiindcă o văzuseră de dimineaţă cu buzele 
umflate şi plesnite, îşi făcuseră ideea că viaţa ei cu tânărul 
inginer trebuie să fie un iad, toată ziua numai în bătăi o 
ţine. Le crescură însă ochii în cap când văzură cum 
primeşte el declaraţia ei de despărţire. Gabi rămase 
nemişcat pe scaun, cu mâinile pe genunchi, şi se uită la 
femeia lui parcă fascinat, ca şi când el şi nu ea i-ar fi făcut 
lui o declaraţie, şi nu una de despărţire, ci de dragoste, şi 
acum aştepta neliniştit şi cu sufletul în priviri răspunsul. 
Surpriza fu aşa de mare pentru cele două femei, că se 
ridicară încet în capul oaselor ca la un spectacol când îţi 
lungeşti gâtul şi te dai mereu după cel din faţă, ca să vezi 
mai bine. Şi se mai întâmplase ceva: palid cum era în clipele 
acelea, tăcut şi cu privirea parcă hipnotizată de farmecul 
unei iubiri care, din pricină că era atât de adânc 
amestecată cu fiinţa lui intimă, nu se putea exprima decât 
prin acea imobilitate ca de statuie a chipului său nealterat 
încă de niciunul din semnele de stricăciune ale trecerii 


anilor, cu părul negru şi tâmplele netezi, deodată lucrurile 
deveneau îndoielnice: voia într-adevăr Mimi să lase un 
asemenea bărbat? Avea el într-adevăr cele câteva vicii care 
te fac să te saturi de cineva, oricât ar fi el de frumos şi 
oricât te-ar iubi de mult, beţia, curvăsăria şi altele de 
acelaşi gen? Neîncrederea apăru pe chipul lor, şi în clipele 
de tăcere care urmară, ele şi erau pe jumătate câştigate de 
partea lui. Femei măritate şi cu copii, nu mai puţin tinere 
decât şefa lor, dar ai căror soţi arătaseră şi ei cândva ca 
Gabi şi de mult nu mai puteau fi eroii unor asemenea 
situaţii, ele fremătară de o bucurie în care totul putea fi 
implicat, de la încercarea pe care o puteau face să-i împace 
pe cei doi amanți, până la tresărirea obscură (şi care nu 
numai în sufletul femeilor vulgare nu găseşte rezistenţă), de 
a încerca apoi, după ce despărţirea se va fi consumat, să-l 
consoleze în cel mai deplin înţeles al cuvântului pe acest 
bărbat reuşit, dar nenorocos. 

În tăcerea aceasta de lungi minute nu se auzi decât o 
dată cum trecea o maşină. Apoi femeia rosti, cu un glas 
străin şi îndepărtat, altul decât cel înfrigurat şi neliniştit cu 
care îşi făcuse declaraţia, efect parcă al aceleiaşi 
contemplări la care îl supusese şi ea odată cu prietenele ei 
pe bărbat, ajungând însă parcă la o convingere şi mai mare 
că nu mai era nimic de făcut: 

— Gabi, ştiu că mă iubeşti şi eu te iubesc pe tine, dar s-a 
întâmplat ceva şi nu mai putem trăi împreună. De altfel nici 
nu e aşa o problemă, continuă ea după câteva clipe, văzând 
că numai privirea lui vorbeşte şi că de fapt el nici nu 
înţelege bine ce i se spune, afară doar de sensul general al 
cuvintelor, care pentru el însemnau acelaşi lucru, faptul că 
trebuiau să se despartă; zadarnic deci să-i mai dea 
explicaţii. Noi nici nu suntem căsătoriţi şi cu casa o să te 
descurci, îl ai pe tatăl tău care te poate ajuta să-ţi găseşti 
altă locuinţă. Eu mă mulţumesc cu odaia asta, n-am chef să 
mă întorc la ai mei. Fiindcă să ştii, Gabi, zise ea mai 
departe, abia schimbând tonul, în care apăru o vagă urmă 


de reproş, că mie îmi place odaia asta, şi o să fiu bucuroasă 
să primesc vizite aici... 

După care tăcu, prinsă parcă brusc de o greață imensă, 
care o scârbi şi îi desfigură pe loc chipul. Se dădu jos din 
pat, nu prea repede, şi ieşi încet din odaie. Se întoarse 
curând, foarte palidă, găsindu-i pe el în aceeaşi poziţie şi pe 
cele două într-o stare totală de confuzie: acum nu mai 
înțelegeau nimic. Ce se întâmplase între cei doi? Despre ce 
putea fi vorba? Şi mai ales ce putea fi atât de grav, şi în 
acelaşi timp el să nu ştie? Pentru că se părea că el nu prea 
ştia despre ce e vorba, cu toate că părea totuşi să aibă 
unele bănuieli. 

— Pleacă, Gabi, şi nu căuta să mă chinuieşti să afli de ce 
nu mai putem trăi împreună, zise femeia urcând iarăşi în 
pat. Poţi să-ţi închipui şi tu că dacă o femeie însărcinată, în 
situaţia mea, nici măcar nu mai vrea să-i dea copilului ei o 
stare civilă obişnuită, trebuie să fie ceva la mijloc, nu? Ca să 
nu-mi păstrezi însă o amintire rea, o să-ţi spun, dar nu chiar 
motivul adevărat, numai unul... În loc să fii fericit că eu am 
păstrat sarcina, tu te-ai apucat să discuţi cu mine... Nu pot 
să-ţi mai vorbesc, te rog să pleci, spuse ea deodată ridicând 
glasul, adresându-i-se însă de acum cu o voce îngheţată şi 
necruțătoare, ca şi când amintirea acelei discuţii ar fi 
stârnit în ea porniri sălbatice de răzbunare, cărora nu voia 
să le dea frâu liber. Te rog, Gabi, să pleci imediat, dragul 
meu, te rog eu din suflet să te ridici şi... 

Se opri însă, ca şi când şi-ar fi dat brusc seama că orice 
manifestare a sentimentelor bune sau rele nu uşura, ci 
dimpotrivă, îngreuna o despărţire; şi că într-o astfel de 
luptă (fiindcă se dă totdeauna o luptă al cărei scop nu pare 
să mai fie doar recâştigarea celuilalt, ci şi acapararea unei 
poziţii care să te pună cât mai bine la adăpost de suferinţă) 
învinge cel care e mai viclean, care ia asupra lui vina şi îi 
lasă celuilalt iluzia că poate să plece liniştit şi să înceapă o 
nouă viaţă cu altcineva... 


— Dar ce te tot rog eu, vreau să mă despart şi tot eu te 
rog, zise ea atunci făcându-şi parcă sincere reproşuri că nu 
se stăpânise şi ridicase vocea la el, care poate că în clipa 
aceea era îndurerat şi sângera şi el în sufletul lui. Te ascult, 
Gabi, eu am spus ce-aveam de spus, acum vorbeşte şi tu. 
Poate că o să mă convingi că m-am înşelat. 

El nu putea însă articula un singur cuvânt, deşi se vedea 
după privirea lui - care trecuse de la imobilitatea aceea 
care le câştigase pe cele două femei, la un dialog dramatic 
cu ea, cu clipiri şi răsuciri bruşte şi cu întunecări şi 
izbucniri de lumini încărcate de zeci de întrebări, care se 
izbeau în el una de alta într-un început încă îndepărtat de 
tumult interior, dar paralizat de reluările ei, când nu erau în 
niciun fel previzibile - că avea ceva de spus şi că 
despărţirea nu se va putea produce fără ca să spună acest 
ceva. 

Reacţia lui fu însă iarăşi neaşteptată pentru cele două 
femei. Dar se pare că nu şi pentru Mimi, care probabil că 
tocmai de aceea le chemase la ea. Gabi se ridică în picioare 
şi ca şi în dimineaţa aceea când veniseră amândoi mai 
devreme la birou, fără să se fi înţeles între ei, începu să 
bâiguie ceva pătimaş şi ininteligibil făcând ca privirea 
femeii să crească şi să se încarce de o nelinişte atât de 
mare, încât hotărârea ei ameninţa să se prăbuşească... 

— Mimi, zise el, eu te iubesc şi tu îmi pui acuma în 
spinare că am vrut să te fac să nu păstrezi copilul. Dar eu 
tot la tine m-am gândit şi ţi-am spus că o să avem destul 
timp, să facem nu unul, ci zece, sau câţi vrei tu, şi aş fi 
muncit şi te-aş fi ţinut... Dar tu nu mă iubeşti şi ca să nu 
spui asta, zici că... Sau că... Şi eu... m-am enervat, dar mi-e 
şi mie necaz că... Dar tu nu mi-ai spus, că dacă ştiam... 

Numai prima idee, referitoare la copil, rămăsese 
inteligibilă, dar era cea mai puţin convingătoare - se simţea 
că nici măcar ca idee nu înţelege ce legătură ar fi între un 
copil şi el -, restul fiind mai puternic exprimat, însă nu prin 
cuvinte, ci prin expresia sa dramatică şi de o sinceritate 


tulbure, în care iubirea ţâşnea fără reţinere ca un element 
natural şi spectaculos, care n-avea încă o formă şi nu-şi 
croise încă o albie. 

Ascultându-l, cele două femei nu mai aveau acum nicio 
urmă de îndoială că prietena lor face o greşeală ireparabilă 
dacă se desparte. Crezând că la mijloc e ceva de ordin 
practic, care ar trebui forţat, una dintre ele interveni şi o 
întrebă în şoaptă pe Mimi ce-ar fi dacă s-ar căsători imediat 
şi ar lăsa la o parte neiînţelegerea asta care, o spunea 
sincer, n-o considera gravă, şi prin căsătorie s-ar fi rezolvat 
imediat? (Credea că la mijloc era într-adevăr problema 
copilului, şi probabil vreo discuţie pe care or fi avut-o ei doi 
pe această temă, şi cine ştie ce greşeală o fi făcut el, pe 
care ea nu i-o poate ierta; probabil n-o fi vrut el să se 
căsătorească atunci când ea o fi aşteptat, când a rămas 
însărcinată, prostie pe care un bărbat tânăr e în stare s-o 
facă fără să-şi dea seama.) Mimi însă nici nu auzi această 
întrebare şi de altfel nici Gabi, însă avu darul că întrerupse 
şuvoiul acela al tânărului, care nici n-ai fi crezut că putea să 
ofere surpriza aceasta, să nu fie în stare să vorbească, deşi 
era atât de elocvent în bâiguielile lui, ştia ce simte şi nu mai 
era, în clipa aceea, copleşit de impulsuri contrarii. 

— Da, Gabi, eu te cred, dar nu mai e nimic de făcut, zise 
femeia hotărâtă. Dacă zici că mă iubeşti, dă-mi şi tu o 
dovadă, singura la care să mă uit şi eu cu ochii mei şi să-mi 
spun că am iubit la douăzeci şi şapte de ani un bărbat care 
mi-a făcut un copil, şi să nu-mi pară rău. 

— Care, Mimi? întrebă el. Ce dovadă vrei? 

— Pleacă, Gabi. 

EI îşi lăsă fruntea în jos, şi timp de câteva minute lungi nu 
mai zise nimic. Se posomorâse foarte tare şi chipul i se 
albise. Se sculă apoi brusc şi plecă. 

Un minut mai târziu, se auziră afară pârâiturile 
motocicletei. 'Ţinură câtva timp sub fereastră, deveniră 
regulate şi începură apoi să se îndepărteze. Femeia ascultă 
până nu se mai auzi nimic. Mai ascultă încă şi după aceea, 


timp de câteva minute. Apoi, cu o voce şoptită, dar 
neşovăitoare, le ceru celor două să se culce şi să adoarmă. 
Şi în timp ce femeile se pregăteau în tăcere, ea se întorcea 
din când în când pe o parte şi alta eliberând în răstimpuri o 
respiraţie şuierată. Tremura din când în când şi o sudoare 
rece îi acoperea fruntea şi mâinile. Prietenele ei o luară 
între ele şi încercară s-o liniştească. Ea se agăța de umerii 
lor, îşi vâra capul sub braţele lor puternice şi se străduia din 
răsputeri să răsufle liniştit şi să se elibereze în acea clipă nu 
atât de suferinţa în sine, cât de manifestarea ei, pe care 
probabil că şi-o cunoştea şi o speria pe ea însăşi: de aceea 
le şi invitase pe cele două prietene, s-o ajute în acest 
moment greu. Nu putea să-şi stăpânească tremurul gurii, 
când voia să spună ceva îi clănţăneau dinţii. Apoi se linişti şi 
din rece, fruntea ei începu încetul eu încetul să-i ardă. 
Adormi într-o state de febră, gemând în somn şi bolborosind 
cuvinte fără sens. Cele două o vegheară însă până tărziu, 
sfătuindu-se în şoaptă cum să facă a doua zi să fie mereu cu 
ea, să nu i se întâmple ceva în timpul acestei crize. 


XX 


Răspunsul Constanţei dat profesorului, că în ciuda 
culorilor care îi reveniseră în obraji avea un vierme care i 
se cuibărise în suflet, nici nu fu auzit de doctorul Drăghici, 
care îi spuse fără prietenia de altădată că e cam sănătoasă 
şi să se pregătească de plecare... Dar nici ea nu auzi bine şi 
nu înţelese că recomandarea era categorică şi cu atât mai 
puţin nu putu să-şi dea seama că expresia de înstrăinare 
care apăruse şi pe chipul surorilor la auzul acestei 
recomandări nu putea să însemne altceva decât că şederea 


ei acolo se terminase şi că plecarea era o chestiune de zile. 
Memoria stării ei de sănătate era mai puternică decât 
memoria stării de boală şi nu-şi dădea seama că acea 
luciditate necruțătoare, care îi mărise privirea silind-o să 
vadă şi să înţeleagă ceea ce o fiinţă vie nu doreşte niciodată 
să vadă şi să înţeleagă, adică moartea, începuse să cedeze 
şi că tristeţea aceea se retrăgea şi ea de la o zi la alta. 
Continua să zacă, dormind din douăzeci şi patru de ore 
aproape douăzeci, trezindu-se doar pentru câteva ore ca să 
ia masa şi să se plimbe puţin prin curte... „Acum am încetat 
complet să mai fiu om, îşi spunea, acum sunt un animal care 
doarme şi se îngraşă.” 

Îi mai dădură răgaz doar trei zile. La ora aceea ea tot nu 
ştia că scăpase şi nu-şi mai dădea seama că unii oameni 
sunt atât de tare înfipţi în existenţă, încât numai un moment 
de criză din viaţa lor mai este în stare să-i smulgă puţin din 
sol şi să-i pregătească astfel, împotriva zbaterii lor 
disperate, să înţeleagă cum trebuie atât viaţa, cât şi 
moartea. Zbaterea ei se terminase, trebuia să urmeze 
înţelegerea. 

În penultima dimineaţă se trezi târziu, pe la orele 
douăsprezece, şi găsi alături pe noptieră hainele cu care se 
internase cu şase săptămâni în urmă. Constanţa se îmbrăcă 
şi urcă sus la etaj, pe terasa spitalului, unde se ducea de 
câteva zile şi stătea la soare. Era o terasă lungă, pardosită 
cu plăci albe de piatră şi nu era nimeni la ora aceea, erau 
orele două, toată lumea dormea şi parcă dormeau şi 
împrejurimile, copacii bătrâni de prin apropiere şi orizontul 
senin din depărtare. Numai soarele pe cer era treaz şi 
scălda totul într-o baie de lumină. Se aşeză într-un chaise- 
longue şi se întinse la soare. Era plăcut aici, căldura verii 
era amestecată cu o uşoară adiere a vântului de câmpie, 
dar mai jos, această răcoare nu putea răzbate şi asta îi 
aminti numaidecât de primăvara şi de cartierul copilăriei, 
care era aşezat tot aşa ca şi spitalul acesta, în acele locuri 
ale marelui oraş care mai primeau încă nealterate toate 


mirosurile şi toate zvonurile pe care câmpia le aducea 
dintr-o lume necunoscută. Se simţi cuprinsă de o blândă 
senzaţie că acum totul se terminase, că răul fusese învins şi 
că abia acum tot ceea ce constituise pentru viaţa ei o 
problemă putea fi judecat şi înţeles la o măsură potrivită. 
Ce avea să facă de aici înainte? Fiindcă o legătură eşuată cu 
un bărbat nu înseamnă nimic, cu doi bărbaţi însă sunt 
deodată două eşecuri. Deci cu acest al doilea care ar veni 
va trebui să trăiască mereu cu frica în sân? Aşa se va 
întâmpla dacă nu va lua o hotărâre acum care să-i schimbe 
cursul existenţei. Dar ce hotărâre să ia? Ce hotărâre se 
putea lua în afara aceleia la care se şi gândise o dată în 
timp ce zăcea, să trăiască de aici înainte singură şi nimeni 
să nu se mai culce vreodată în patul ei? „Da, aşa va fiw, 
gândi ea şi o senzaţie ciudată de nepăsare fericită o năpădi. 
Era ca şi când alături de ea se afla cineva căruia îi 
încredința toate acestea, şi să aibă el grijă să răspundă 
acestor grave întrebări şi pe ea s-o lase să se bucure de 
lumina şi căldura soarelui. Deodată îşi luă braţele de pe 
ochi şi se ridică în capul oaselor: senzaţia era atât de vie, 
încât se uită alături, ca şi când ar fi simţit chiar prezenţa 
materială a cuiva, care totdeauna o slujise cu devotament şi 
îi făcuse copilăria şi adolescenţa fericite. Iată, se întâmpla 
iar ca odinioară, când ca şi atunci era de ajuns să-ţi acoperi 
ochii pentru ca întreaga lume să-ţi rămână prizonieră sub 
pleoape şi să-ţi iei mâna de la ochi şi totul să năvălească 
iarăşi afară, întregul spaţiu cu întregul cer, cu norii uriaşi şi 
soarele plin de lumină... 

Stând astfel în chaise-longue, îşi adună picioarele şi-şi 
duse genunchii la gură întorcându-se pe-o parte şi 
adormind cu braţele la ochi. Instinctiv, corpul ei căutase o 
poziţie ciudată, vizibilă adesea la oameni în intimitate, 
aceea pe care au avut-o odată în pântecul mamei, ghemuiţi 
cu capul în jos, cu spinarea îndoită şi cu genunchii în 
întâmpinarea frunţii. E amintirea la care aspiră parcă 
permanent, nemulţumiţi poate atât de mărimea corpului 


lor, cât şi de greutatea experienţei vieţii lor de care ar vrea 
să se dezică. Şi dormi astfel până spre seară, până ce o 
trezi imperceptibila schimbare a luminii care se stingea şi a 
aerului răcoros, care îl alunga pe cel dilatat al zilei de iulie. 

A doua zi veni maică-sa s-o ia şi, când o văzu liniştită şi cu 
culori în obraji, o apucă în braţe, o strânse şi începu s-o 
sărute izbucnind în plâns. Din asta se vedea cât fusese ea 
de îngrijorată şi ce uşurare simţea acum că îşi vedea fiica 
iarăşi sănătoasă: asta înainte de orice, sănătatea, fericirea 
vine după, viaţa nu începe şi nu se termină cu un bărbat. 
Constanţa începu să râdă şi astfel, una plângând şi alta 
râzând, o luară împreună spre ieşire, lăsând în urmă 
această cetate a durerii şi această staţie terminus care e, 
adesea, un spital. Pentru ea fusese a regenerării şi totul 
trebuia uitat. 

Mai târziu Constanţa avea să-şi dea însă seama că nu se 
putea dezice şi uita nimic şi cu atât mai puţin amintirea 
morţii care o vizitase îndelung. Avea s-o retrăiască ori de 
câte ori avea să uite prea multă vreme că viaţa are un 
sfârşit şi că acest sfârşit nu e urmat de nicio recompensă. 
Nu mai vine nimic după. 

Ca să micşoreze spaima pe care i-o dădea totdeauna 
acest gând, se recăsători şi făcu şi copii. lar în orele când 
uita cu totul prima ei iubire şi tot ceea ce o urmase, se 
simţea fericită... 


XXI 


Pe 1a începutul lui decembrie era încă toamnă, liniştită, 


cu soare bogat, care deşi nu mai încălzea oraşul ca 
altădată, îi lumina totuşi acoperişurile şi îi aurea frunzele 


căzute şi grădinile pardosite cu foi late de castani. Mimi 
Arvanitache născuse de câteva săptămâni şi stătea acasă în 
concediul de maternitate, se ocupa toată ziua de sugar 
neajutată de nimeni în afară de cele două prietene, care o 
vizitau din când în când şi îi povesteau ce mai e pe la birou. 

Nu i se întâmplase nimic despărţindu-se de Gabi, dar cele 
două prietene nu încetaseră să-i facă tot felul de aluzii că 
băiatul suferă, că e foarte la locul lui la uzină şi nu s-a 
încurcat cu nimeni, că e serios şi munceşte, şi toată lumea 
are o părere bună despre el şi nimeni nu înţelege ce are ea 
cu el, tocmai acum, când e născut, aşa şi pe dincolo, are şi 
el nevoie de un tată, ca orice copil, că doar nu s-a născut 
într-un stabiliment... 

Ea le asculta foarte atentă, dar nu răspundea nimic. 
Copilul se născuse în cele din urmă fără tată. Gabi îi dăduse 
şi el târcoale cu câteva săptămâni înainte de acest 
eveniment, ea îi deschisese uşa şi îl primise ca pe-un 
musafir cunoscut, îl trată cu un coniac, stătu cu el de vorbă, 
dar nu obţinu de la ea nimic mai mult. 

Între timp însă se făcuse frig, şi decembrie era el frumos, 
dar avea dinţii din ce în ce mai ascuţiţi. Şi într-o astfel de zi 
Gabi o vizită din nou pe fosta lui iubită, şi când îl văzu în 
prag ea îl întâmpină parcă cu o vagă tresărire, o abia 
perceptibilă urmă din ceea ce altădată fusese al lui, înaintea 
acestei înstrăinări care apăruse între ei, nu se ştie de ce. 

Femeia stătu cu el de vorbă, îl trată iarăşi cu un coniac, şi 
când îl văzu că vrea să plece, îi spuse cu un glas alb care 
semăna iarăşi vag cu cel de altădată, să se ducă până în 
pivniţă, şi dacă vrea, să-i taie nişte lemne pe mai multe 
săptămâni, că îi vine foarte greu să le taie singură, şi are 
acum cheltuieli mari cu copilul, şi îi e greu să plătească 
pentru treaba asta un tăietor de lemne. 

Ca să-i taie ei însă atâtea lemne, lui Gabi îi trebuiră mai 
multe după-amiezi, şi astfel începu să vină la ea aproape 
zilnic. Îi aducea de la piaţă alimentele mai grele, o însoțea 
în unele vizite ca s-o ajute să nu cumva să-i cadă copilul din 


braţe, o aştepta apoi la aceeaşi casă în stradă, la ora când îi 
spunea ea să vină s-o ia... 

Astfel trecură mai multe luni, până ce părinţii săi îl luară 
la rost. Ce însemna asta? Aşa de mult ţinea la femeia aceea? 
Şi dacă ţinea de ce nu punea piciorul în prag să legalizeze 
odată legătura şi să-şi recunoască copilul? Da, răspunse 
Gabi întunecat, ţinea la ea, dar se întâmplase ceva între ei 
şi nici el nu mai ştia dacă mai era ceva de făcut. Bine, zise 
Veronica, dar ce e cu ea, e smintită, nu-şi dă seama că... 
Toma se posomori şi Veronica tăcu, înțelegând că n-are rost 
să-i pună băiatului astfel de întrebări... 

Toma însă se hotări să-i facă acestei femei o vizită. O găsi 
pe Mimi pregătindu-şi copilul pentru baie. Tânăra mamă 
dovedea multă pricepere şi prinsă de îndeletnicirea asta îl 
cam neglijă pe musafir... La un moment dat însă îl rugă s-o 
ajute şi Toma luă copilul în braţe şi îl ţinu câteva clipe în aer. 
Copilul, simțind poate mână străină, făcu  „îngt”, 
schimonosindu-şi gura ştirbă, şi avu succesiv, din mâini, din 
picioare şi din corpul lui crud, zvâcnituri de pisoi. Râdea 
sau poate plângea, se bucura sau poate, dimpotrivă, nu-i 
plăcea cum e ţinut, îl durea ceva. Se zbârci din nou şi, parcă 
repezindu-se înainte, scoase iarăşi micul lui răcnet 
indescriptibil, sugrumat de surpriză indefinită, de spaimă 
sau de încântare. Femeia se uita la el, clipind rar, 
contemplându-l cu o privire umedă, încărcată de lumini 
statice, pe chip cu o expresie vie de tinereţe şi singurătate. 

Tinerii, zise 'Toma cu acel aer reflexiv pe care îl au toţi 
oamenii maturi când descoperă adevăruri vechi, îşi risipesc, 
într-un fel sau altul, tinereţea fără s-o ştie. De ce, continuă 
el, se chinuia pe ea şi pe Gabi în felul ăsta, când în realitate 
ţineau unul la altul şi erau amândoi legaţi printr-un copil? 
Ce s-a întâmplat, n-ar putea să-i spună şi lui? Ba da, spuse 
ea deodată. Lui Gabi nu i-a plăcut casa unde a iubit şi a fost 
fericit... Şi nu mai spuse nimic, nu mai adăugă niciun 
cuvânt, nu mai făcu niciun gest din care să se poată 
înţelege dacă faptul din care ea a înţeles acest lucru e atât 


de grav, încât totul e cu neputinţă de reparat, sau 
dimpotrivă, naşterea, timpul, vizitele acestea au însemnat 
totuşi ceva şi împăcarea va fi posibilă. „Nici ea nu ştie”, îi 
spuse Toma Veronichii acasă, după ce îi povesti vizita. „Şi ce 
e de făcut?” zise Veronica. „Ce să fie, răspunse Toma 
îngândurat, dacă ţine la ea, ce poate să facă?! Să ţină 
înainte, poate iese bine...” 


XXII 


În aceeaşi toamnă, Vale se căsători, şi apoi primăvara, 
înainte chiar ca stagiul său de candidat de partid să se fi 
încheiat, deveni conştient de faptul că viaţa şi preocupările 
lui, lecturile lui întinse şi neobosite, şi care fără să-i dea 
sentimentul că face ceva îi dădeau totuşi pe undeva 
certitudinea că nu pierde timpul, deşi începuseră şi se 
petrecuseră sub impulsul unei nevoi stricte a spiritului 
eliberat de rigorile studiilor obligatorii ale Politehnicii abia 
terminate, luară apoi un curs neprevăzut, nepremeditat, 
absorbindu-l şi împingându-l încet şi fără întoarcere pe un 
drum nou: directorul uzinei îl chemă şi îi spuse că va trebui 
să părăsească întreprinderea şi să se pună la dispoziţia 
ministerului; va fi trimis să conducă lucrările de construire 
a unei uzine metalurgice în Oltenia. Trebuia să plece 
imediat. Şi Vale părăsi, cu tânăra lui soţie, Capitala şi se 
instală în oraşul de provincie unde avea să petreacă cel 
puţin câţiva ani. Şi în timpul pregătirilor de plecare avu şi 
întâia nostalgie de vârstă: se simţea matur, şi simţea că nu 
va mai avea parte de ceea ce avusese până atunci, de ore 
pline de lecturi şi de ceasuri lungi petrecute în familie şi 
între rude. Îşi întemeia propria lui familie şi în acelaşi timp 


sentimentul de aşteptare în care trăise până atunci se 
împlinea. Trebuia, la rândul lui, să facă să se împlinească 
ceea ce se aştepta de la el. 

Cam în aceeaşi perioadă tatăl său îşi îndeplinea şi el 
sarcina în comuna aceea unde fusese trimis, reuşise să facă 
să ia fiinţă acolo o cooperativă agricolă de producţie (un 
g.a.c., cum i se spunea pe atunci), şi fusese apoi chemat în 
Bucureşti. În urma acestei munci, pe care o duse la ţară, se 
consideră că e suficient de priceput în treburile agricole şi 
problemele legate de agricultură, şi fu numit activist de 
partid în aparatul CE într-o funcţie corespunzătoare. 

Cei doi medici prieteni se înstrăinară din ce în ce mai 
mult după încercarea unuia dintre ei de a se sinucide, şi în 
câţiva ani relaţiile lor se răciră atât de tare, încât dacă n-ar 
fi intervenit un al treilea, poate că în cele din urmă s-ar fi 
înstrăinat de tot şi nimic nu i-ar mai fi putut ajuta să 
readucă iarăşi ceea ce fusese între ei; acest al treilea era 
chiar doctorul Drăghici, salvatorul sinucigaşului, care, în 
ciuda afecțiunii pe care i-o purtau toţi bolnavii care treceau 
prin salonul lui, nu avea prieteni, blândeţea firii sale şi 
pasiunea pentru medicina curativă constituind parcă un 
obstacol în încercările lui timide de a-şi forma sau de a intra 
într-un cerc de prieteni. În mod bizar, se ataşă de doctorul 
Munteanu şi acesta de el. Se vizitau cu nevestele, şi în vara 
următoare petrecură concediul împreună. 

Doctorul Munteanu nu renunţă la ambițiile lui ştiinţifice, 
dar, declară el, îşi dăduse seama că a scula un bolnav din 
pat şi a-l face să meargă, cum reuşea admirabil doctorul 
Drăghici, sau a-l smulge morţii, cum fusese el însuşi smuls, 
face tot atât de mult cât toate tratatele, care nu sunt decât 
un summum al activităţii practice de totdeauna... Cândva, 
pornind de aici, va scrie poate şi el unul, care să dezvăluie 
lumii în cele din urmă leacul împotriva schizofreniei. 
Trebuie învinsă această maladie, nu ne putem nici împăca şi 
nici resemna cu ameninţarea ei. Nu-l mai obseda steaua 


doctorului Strihan şi arăta cu totul senin când numele 
acestuia era pomenit în faţa lui. 

Cu un tact care era în realitate o deformare profesională 
şi când consideră el că terenul era suficient de pregătit, 
doctorul Drăghici îl invită într-o zi la el pe doctorul Sârbu, 
care între timp se căsătorise şi el, cu o femeie cam micuță şi 
urâţică, dar a cărei expresie era plină de viaţă şi de farmec, 
şi astfel, fără să-şi aibă la început multe de spus, cei doi 
vechi prieteni reîncepură să se vadă regulat sâmbăta seara, 
la doctorul Drăghici, care le arăta o consideraţie egală şi 
care parcă ştia că nu se poate, cu timpul, să nu uite aceşti 
doi oameni care ţinuseră atât de mult unul la altul de eşecul 
lor din trecut şi să înceapă să se închege între ei doi o nouă 
prietenie. Ceea ce se şi întâmplă, mai ales că doctorul 
Sârbu se strică cu doctorul Stamate din pricina soţiei 
acestuia, al cărei nume de fată era Tiberiu, şi care nu 
încetase, după măritiş, să fie ambițioasă, dimpotrivă, îşi 
împingea soţul de la spate ca să-şi pună mai bine în valoare 
talentele lui de erudit în profesiune. El se supunea, dar pe 
doctorul Sârbu supunerea aceasta îl scotea din sărite... 


CRONOLOGIE 


1922 

La 5 august se naşte, în comuna Siliştea Gumeşti (judeţul 
Teleorman), Marin Preda, fiul Joiţei Preda şi al lui Tudor 
Călăraşu (căsătoria nefiind legalizată, băiatul va lua numele 
de familie al mamei). Părinţii mai aveau, fiecare, copii dintr- 
o căsătorie anterioară, tatăl - trei băieţi, iar mama - două 
fete. Împreună, mai au doi copii, Marin şi Alexandru (Sae). 
Modelul familiei moromeţiene de mai târziu. 

1930-1934 

Urmează şcoala primară în comuna natală, protejat de 
figura fastă a învățătorului Ionel Teodorescu. 

1934-1937 

Ciclul secundar la aceeaşi şcoală. 

Susţine examenul de absolvire a clasei a VIl-a în comuna 
Ciolăneşti (Ileleorman). 

1937 

Doreşte să se înscrie la Şcoala Normală din Câmpulung 
Muscel, dar este respins din cauza miopiei. Va fi însă primul 
admis la Şcoala Normală din Abrud. 

1938 

Şcoala din Abrud desfiinţându-se, se transferă la Şcoala 
Normală din Cristur-Odorhei. 

1940 

Consecinţă a Dictatului de la Viena, Cristur-Odorhei 
devine teritoriu ocupat, iar tânărul Preda se mută la Şcoala 
Normală din Bucureşti. 

1941 


Intră în contact cu membrii grupării literare „Albatros”. 
Interesat de scris, tânărul Marin Preda trimite două texte la 
revista Albatros. Din cauza suspendării publicaţiei, proza 
aleasă de redacţie (De capul ei) nu va mai fi tipărită. 

Scrie poezia Întoarcerea fiului rătăcit, pentru volumul 
colectiv Sârma ghimpată, al grupului de la „Albatros”, 
volum care nu trece însă de cenzură. 

1942 

În aprilie, Marin Preda debutează în Timpul cu proza 
Pârlitu. 'Tot aici îi vor fi publicate şi povestirile Calul, La 
câmp, Salcâmul, Strigoaica, Noaptea. Lucrează în calitate 
de corector la cotidianul Timpul (recomandat de Geo 
Dumitrescu) şi la Institutul de Statistică. 

1943 

Este întâlnit la cenaclul lui E. Lovinescu, „Sburătorul”, 
unde citeşte De capul ei şi Calul. Îşi începe stagiul militar 
(-1945). Îi apare, în Vremea războiului, proza Colina. Se 
angajează ca secretar de redacţie la Evenimentul zilei (la 
recomandarea lui Ion Vinea). 

1945-1947 

Corector la Timpul (1946) şi la România libera. Publică 
prozele Plecarea, Măritişul, Nepotul, Casa de-a doua oara, 
întâia moarte a lui Anton Tudose, ale căror nuclee vor fi 
valorificate în Moromeţii. În 1946, pregăteşte volumul de 
povestiri Întâlnirea din pământuri pentru a participa la un 
concurs de debut organizat de Editura Cultura Naţională - 
câştigat însă de Cella Delavrancea. 

1948 

Apare volumul Întâlnirea din pământuri (Editura Cartea 
Românească, Bucureşti), receptat ca nesatisfacător din 
punct de vedere ideologic. 

Antologia cuprinde nuvelele: în ceată, Colina, Întâlnirea 
din pământuri, O adunare liniştită, Calul, La câmp, înainte 
de moarte, Dimineaţă de iarnă. Secretar de presă la 
Ministerul Informaţiilor; peste doar patru luni renunţă la 
slujbă. 


1949 

Este editată, în colecţia „Cartea Poporului”, nuvela O 
adunare liniştită. Descoperirea vocației de scriitor a avut-o, 
va mărturisi mai târziu Marin Preda, „în ziua în care am 
scris O adunare liniştita”. Prozatorul încearcă să corecteze 
impresia de inadecvare ideologică suportată de primul 
volum, Întâlnirea din pământuri, prin nuvela Ana Roşculeţ 
(Editura pentru Literatură şi Artă, Bucureşti). 

Membru al Uniunii Scriitorilor. Proiectează romanul 
Moromeţii. 

1952 

Publică în volum nuvela Desfigurarea (Editura de Stat 
pentru Literatură şi Artă, Bucureşti); povestirea va fi 
distinsă, în acelaşi an, cu Premiul de Stat. 

Redactor la Viaţa românească. 

1954 

Nuvela Desfigurarea este ecranizată. 

Se căsătoreşte cu poeta Aurora Cornu. 

1955 

Apare romanul Moromeţii, vol. | (Editura de Stat pentru 
Literatură şi Artă, Bucureşti), operă de maximă relevanţă în 
proza românească postbelică. 

1956 

Este publicată nuvela Ferestre întunecate (Editura 
Tineretului, Bucureşti). 

1957 

Romanul Moromeţii primeşte Premiul de Stat pentru 
Literatură, clasa 1. 

Devine membru în Biroul Uniunii Scriitorilor. 

1958 

Divorţează de Aurora Cornu şi se căsătoreşte cu Eta 
Vexler (de care se va despărţi în 1966). 

1959 

Apare nuvela  Îndrăzneala (Editura Tineretului, 
Bucureşti). 

1962 


Apare prima versiune a romanului Risipitorii (Editura 
pentru Literatură, Bucureşti). O a doua ediţie, „în întregime 
revăzută”, va fi publicată în 1965, iar o a treia ediţie, 
„revăzută şi definitivă”, în 1969). 

1963 

Se pronunţă, în cadrul Conferinţei Scriitorilor, pentru 
respectarea statutului scriitorului şi a misiunii lui, împotriva 
modelului oferit de autorul Mihai Beniuc. 

Este publicată nuvela Friguri (Editura Tineretului, 
Bucureşti), inspirată de o călătorie în Vietnam. 

Susţine o rubrică la Scânteia Tineretului, în cadrul căreia 
răspunde la întrebările cititorilor. 

1964 

Apare ediţia a Vll-a, revăzută, a romanului Moromeţii, 
vol. I (Editura pentru Literatură, Bucureşti). 

1965 

Este ales deputat. Traduce romanul Ciuma de Albert 
Camus (în colaborare cu soţia sa, Eta Preda). Călătoreşte la 
Paris, unde îi cunoaşte pe Elvira Popescu şi Eugen Ionescu. 

1967 

Apare volumul al doilea al romanului Moromeţii (Editura 
pentru Literatură, Bucureşti). Vicepreşedinte al Uniunii 
Scriitorilor. 

1968 

Este publicat romanul  Intrusul (Editura pentru 
Literatură, Bucureşti), distins în acelaşi an cu Premiul 
Uniunii Scriitorilor. Se căsătoreşte cu Elena Mitev. 

Scrie piesa Martin Bormann (Editura pentru Literatură, 
Bucureşti), jucată la Teatrul Naţional din Bucureşti în 
stagiunea 1967-1968. 

1970 

I se naşte primul fiu, Nicolae. 

Director al Editurii Cartea Românească. Publică articolul 
de referinţă „Obsedantul deceniu”, în revista Luceajarul 
(seria condusă de Ştefan Bănulescu), unde întreţine rubrica 


„În fiecare săptămână Marin Preda răspunde la o 
întrebare”. 

Traduce romanul Demonii de EM. Dostoievski (în 
colaborare cu Nicolae Gane). 

1971 

Se naşte al doilea fiu al scriitorului, Alexandru. 
Dezavuează „tezele din iulie”, decretând în faţa lui Nicolae 
Ceauşescu: „Dacă introduceţi realismul socialist, eu mă 
sinucid!” Apare volumul de eseuri Imposibila întoarcere 
(Editura Cartea Românească, Bucureşti). 

1972 

Publică romanul Marele singuratic (Editura Cartea 
Românească, Bucureşti), distins cu Premiul Uniunii 
Scriitorilor. 

Reales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Elaborează 
şi prefaţează o antologie în două volume din literatura lui 
I.L.. Caragiale. 

La împlinirea a 50 de ani, este omagiat la Uniunea 
Scriitorilor. 

1973 

Se documentează la Biblioteca Academiei pentru un 
viitor roman, Delirul. 

Apare volumul de Convorbiri cu Marin Preda, realizat de 
Florin Mugur (Editura Albatros, Bucureşti). Este publicată 
ediţia definitivă a volumului Întâlnirea din pământuri 
(Editura Eminescu, Bucureşti). 

1974 

Membru corespondent al Academiei RSR. 

1975 

Apare prima ediţie a romanului Delirul (Editura Cartea 
Românească, Bucureşti); în acelaşi an, va fi publicată o a 
doua ediţie, revizuită. Romanul are un mare succes la 
public, dar va fi puternic contestat în presa străină, în 
special în cea sovietică. 

Publică şi ediţia definitivă a romanului Moromeţii, I-II 
(Editura Cartea Românească, Bucureşti). Într-un dialog cu 


Eugen Simion (Gazeta literară, nr. 3, 18 ianuarie, 1968; 
reprodus în Marin Preda, Opere, ediţie îngrijită de Victor 
Crăciun, prefaţă de Eugen Simion, Editura Academiei, 
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, vol. IV, pp. 954-955), 
chestionat asupra raportului adevăr - ficţiune în Moromeţii, 
Marin Preda răspundea: 

Adevărate sunt sentimentele. Ficţiuni sunt împrejurările. 
[...] In fond, abjecţia sau sublimul nu sunt suficiente prin 
ele însele ca să pună în mişcare imaginaţia şi inspiraţia 
unui scriitor. Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creație 
preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi 
maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în 
realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi 
profund pentru toată viața, şi de aceea cruzimea, cât şi 
josnicia, omorurile şi spânzurările des întâlnite la Rebreanu 
și la Sadoveanu, și existente, de altfel, în viaţa țăranilor nu 
şi-au mai găsit loc în universul meu scăldat în lumina 
admiraţiei. In realitate, în amintire, îmi zac fapte de 
violenţă fără măsură şi chipuri întunecoase, infernale, dar 
până acum nu le-am găsit un sens. Poate că nici nu-l au? 

1976 

Este ecranizat romanul Marele singuratic. 

1977 

Reales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. lese de sub 
tipar romanul memorialistic Viaţa ca o prada (Editura 
Albatros, Bucureşti), distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. 

1978 

Începe să scrie Cel mai iubit dintre pământeni, 
abandonând lucrul la Delirul într-un interviu din acelaşi an 
(realizat de Geo Şerban şi apărut în volumul Timpul n-a mai 
avut răbdare, 1981; reprodus în Opere, ed. cit., pp. 1177- 
1178), 

Marin Preda îşi expunea „fascinaţia” pentru noul proiect: 

Mă apropiu, am impresia, de sfârşitul unui roman pe 
care l-am început anul trecut: nu Delirul volumul doi, ci 
ceva din intenţia de a duce cititorul pe alt drum. Va fi un 


roman scris cu acel sentiment adesea întâlnit la scriitorii 
ajunşi la apogeul carierei lor, când îi copleşeşte ambiția de 
a dezvălui întreaga lor experienţă. Pesemne, dintr-o 
nelinişte. Nu putem fi siguri dacă marile noastre proiecte 
aşezate şi gândite calm, în care ceea ce ai acumulat se 
exprimă pe spaţii bine organizate, se împlinesc în totalitate. 
Ar însemna să te crezi mereu ca la treizeci de ani, când ai 
tot timpul în faţă. Poate că nu mă înşel dacă afirm că este 
un roman în care vreau să spun totul [...] 

1980 

Candidează pentru un loc în Marea Adunare Naţională. 
Apare ultimul roman al lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre 
pământeni (Editura Cartea Româneasca, Bucureşti), 
excepţional primit de public şi de critică. 

La 16 mai, Marin Preda se stinge din viaţă la Mogoşoaia. 
Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti. 


La două decenii de la moartea scriitorului, academicianul 
Eugen Simion, dedicat şi pasionat exeget al operei lui Marin 
Preda, mărturisea: 

M-am bucurat de prietenia lui Preda mulţi ani, dar mai 
puternică şi mai complexă a fost, cred, prietenia mea faţă 
de el. Am venit relativ târziu în cercul său de prieteni (ştiu 
precis când: în 1967, după apariţia volumului al doilea din 
Moromeţii) şi, de atunci, nu l-am părăsit până la moartea 
scriitorului (1980). Am avut şi am încă prieteni buni din 
viața literară, cu unii dintre ei am copilărit (Nichita 
Stănescu), cu alţii am debutat împreună şi, ca să zic o 
vorbă mare, am militat împreună pentru aceleaşi idei 
(Lucian Raicu, Valeriu Cristea), în fine, pe Marin Sorescu 1- 
am descoperit după debutul lui şi, tot aşa, am avut cu el 
până la sfârşit o relaţie puternică de prietenie şi iubire 
spirituală. Cu Fănuş Neagu vorbesc la telefon în fiecare 
dimineaţă, ne supărâm cam de două ori pe an, apoi ne 
împăcăm şi o luăm, bucuroşi, de la capăt... Pentru Marin 
Preda am nutrit şi nutresc încă, la peste douăzeci de ani de 
la moartea lui, un sentiment special în care intră, pe lângă 


afecțiune, stimă, iubire intelectuală, o puternică pasiune 
comună. Pe Preda l-am înțeles mai mult decăt pe alţii, în 
Preda am avut cea mai mare încredere, în primul rând ca 
scriitor: am avut de la început impresia că el işi asumă, în 
vremuri grele, nu sarcina lumii - cum Zic filosofii 
existenţialişti -, ci sarcina umanului şi, totodată, sarcina 
literaturii române. Semnase şi el, ca şi Thomas Mann, un 
contract cu umanul şi ţin să spun că şi-a achitat nota de 
plată. Chiar dacă n-a avut parte de o viaţă prea lungă... 
întâlnirea cu el a fost pentru mine un mare noroc Pentru 
mine, ca individ, şi pentru opera mea critică... Am Scris la 
moartea scriitorului că merită să fii critic literar într-o 
literatură în care există Marin Preda... Cred şi azi acelaşi 
lucru. 


PREFAŢĂ 


Un roman ghinionist şi totodată norocos 


O lectură obligatorie pentru cel care doreşte să înţeleagă 
evoluția unui creator este cea a scrierilor sale de cumpănă 
(care au, uneori, chiar statutul de experiment), prin care 
autorul tatonează alte zone sau alte universuri decât cele 
cu care îşi obişnuise cititorul. Risipitorii este un astfel de 
roman de ruptură, cu un alt tip de discurs epic şi cu un alt 
stil, marcând astfel o separare temporară de universul 
ţarănesc (Moromeţii 1). Pentru Marin Preda, Risipitorii este, 
în primul rând, o carte obsedantă şi un experiment 
chinuitor: scriitorul revine asupra ei în patru rânduri (1962, 
1965, 1969, 1972), revizuirea însemnând, de fapt, 
rescrierea parţială a romanului. Mai mult decât atât, este 
singurul dintre romanele lui Marin Preda care are parte de 
acest tratament de rescriere parţială. 

Dacă Moromeţii I şi II, Viaţa ca o pradă şi Cel mai iubit 
dintre pământeni sunt scrierile canonice ale lui Marin 
Preda,  Risipitorii are un statut aparte în creaţia 
prozatorului. Reprezentând, prin cele patru ediţii ale sale, 
apărute pe parcursul a zece ani, un moment esenţial în 
evoluţia scriitorului, Risipitorii este, prin geneza atipică şi 
laboratorul de creaţie pe care îl încorporează indirect, un 
document literar de primă importanţă pentru înţelegerea 
operei lui Marin Preda. 

Critica literară a intuit statutul aparte al acestui roman, 
dar s-a îndoit asupra valabilităţii sale estetice. Ghinionul 
acestei scrieri constă în faptul că este încorporată parţial în 
carcasa romanului industrial, gen cultivat în epoca în care 
apare prima variantă a cărţii şi care, prin clişeele sale 


tematice (mediul fabricii, profilul unor personaje), riscă să-l 
îndepărteze pe cititorul de astăzi. Dacă înlăturăm această 
parte ingrată, obţinem însă un bun roman psihologic, în 
care fiecare caz (personaj) în parte reprezintă o ilustrare a 
eşecului temporar sau a ratării posibile, acestea fiind, 
pentru Marin Preda, consecinţe sau forme de manifestare 
ale risipirii de sine. De aici, desigur, şi titlul romanului. 
Întreaga scriere este gândită ca o demonstraţie a acestei 
simple axiome morale, expusă de unul dintre personaje: 
„Tinerii [...] îşi risipesc, într-un fel sau altul, tinereţea fără s- 
o ştie.” Principala cauză a acestui fenomen derutant ar fi 
inefabilul psihologic, manifestat sub forma unui rău obscur 
al firii, care obstruează împlinirea de sine şi care se poate 
manifesta prin acte sau acţiuni ciuntite, neduse până la 
capăt, prin crize personale, prin eşecuri anticipate sau 
programate în mod obscur. 

Scriitorul aglomerează mai multe cazuri, mai multe 
enigme morale sau psihologice, pe care le analizează, 
cărora le descoperă necunoscutele pentru a le găsi 
rezolvarea. Modificările dintre primele trei ediţii (între a 
treia şi a patra versiune există numai deosebiri de ordin 
stilistic) sunt, în primul rând, modificări de scenariu epic, 
antrenând însă şi schimbări de structură sau de profil al 
diferitelor personaje. În fapt, este vorba de trei personaje, 
Constanţa, doctorul Munteanu şi doctorul Sârbu, cu un 
statut special în economia scrierii, a căror biografie fictivă 
suferă modificări de la o variantă la alta. Modificările de 
scenariu se datorează, aşadar, unui demers, reluat în chip 
aproape obsesiv de către scriitor, de a găsi cea mai bună 
soluţie de rezolvare a enigmei morale. Încă de la prima 
variantă a scrierii este furnizată, prin parabola tăietorului 
de lemne, o cheie de lectură a romanului: un ins cade într-o 
depresie profundă pentru că se lasă târât de pe banca pe 
care dormea de către colegii săi. Cele mai interesante 
personaje ale romanului (Constanţa, doctorul Munteanu) 
sunt astfel de persoane care parcurg o depresie mai mult 


sau mai puţin profundă, pentru că nu ştiu cum să 
reacționeze într-o situaţie dată, care îi derutează tocmai 
pentru că le activează, indirect, temerile, complexele, 
inhibiţiile neconştientizate şi deci nerezolvate. Dacă nu 
parcurg astfel de crize interioare profunde, aşa cum se 
întâmplă cu Constanţa sau cu doctorul Munteanu, alte 
personaje trec printr-o serie de sincope interioare, cauzate 
în special de lipsa de comunicare, de neputinţa ajustării 
mesajului propriu la mesajul celuilalt: aici s-ar încadra 
cuplurile Vale şi Anda sau Gabi şi Mimi Arvanitache. 

Cel mai semnificativ caz din roman este cazul Constanţei, 
personaj gândit, parţial, ca alterego, aici risipirea înseamnă 
parcurgerea unei nevroze şi regândirea structurii sale 
interioare. Este zona cea mai rezistentă şi mai tulburătoare 
a romanului. Drama personajului este aceea că, până la 
momentul depresiei, nu are acces la fiinţa sa profundă. D 
într-o stranie amnezie sau obnubilare a conştiinţei, femeia 
nu este stăpâna propriului său eu, pe care nici nu îl 
cunoaşte, ci doar o vizitatoare ocazională şi superficială a 
acestuia.  Adolescentă, avusese o evoluţie interioară 
greoaie, încetinită, de unde şi caracterizarea ambiguă că ar 
avea „două mâini stângi”. Depresia prin care trece după 
divorţ pune capăt acestei trăiri ca prin vis. Paginile în care 
sunt descrise casa neîngrijită, bucătăria murdară invadată 
de insecte, hainele nespălate sunt antologice. Refuzul de a 
se hrăni şi atacurile de panică o aduc pe patul de spital, la 
secţia de psihiatrie. Aici, îndopată cu insulină, tânăra femeie 
începe să-şi găsească, încetul cu încetul, memoria, mai bine 
zis conştientizarea de sine, exact ceea ce îi lipsise până 
atunci. Revizitează umbrele, tonurile, nuanțele propriului ei 
trecut, vizualizează diferitele eboşe sau variante, toate 
ciuntite, ale fiinţei sale interioare, ia în posesie mentală 
şirul nefericit de Constanţe de diferite vârste, a căror 
ultimă variantă era femeia de nici 30 de ani zăcând pe un 
pat de spital. Constanţa ajunge la cauza ultimă a risipirii de 
sine: înstrăinarea de propriul trecut, de acea viziune 


senină, luminoasă, solară pe care o avusese în copilăria ei, 
când era stăpână pe oameni, locuri, stări deoarece avea 
candoare: „Ştiu de ce m-am îmbolnăvit, îşi spunea, am uitat 
de copilăria mea, am uitat de viaţa mea trecută, am 
îngropat aceste lucruri preţioase şi le-am schimbat cu 
altele, care n-au fost nici bune, nici curate.” Personajul 
Constanţa, unul dintre cele mai interesante personaje 
feminine ale lui Marin Preda, este, în acelaşi timp, şi o 
dovadă a fascinaţiei prozatorului pentru dostoievskianism; 
de altfel, personajul este comparat, la un moment dat, cu 
Marmeladov. Dacă în privinţa profilului psihic, a depresiei şi 
spitalizării Constanţei nu există diferenţe între ediţii, 
acestea apar după vindecarea femeii; ţin, aşadar, de 
evoluţia sa ulterioară. În primele două variante, Preda alocă 
un loc important acestui personaj, dedicând o serie de 
capitole relaţiei sale de dragoste şi apoi căsătoriei cu unul 
dintre medicii care o îngrijiseră, doctorul Sârbu, prieten al 
fostului său soţ, doctorul Munteanu. Începând cu cea de-a 
treia ediţie, prozatorul renunţă la această poveste de 
dragoste (şi, implicit, la câteva capitole de roman) pentru a 
conchide, mult mai semnificativ, evoluţia viitoare a 
personajului într-o singură propoziție: „Constanţa se 
căsători şi făcu şi copii”. 

Un alt caz interesant este cel al doctorului Munteanu, 
soţul Constanţei. De astă dată, este vorba de un psihiatru 
cu vocaţie pentru profesia sa, care îşi abandonează, 
temporar, meseria pentru a se dedica unei misiuni 
diplomatice. Revenit din misiune, doctorul nu se mai poate 
încadra în colectivitate. Începând cu cea de-a treia variantă, 
pentru a conferi complexitate personajului, i se atribuie şi o 
tentativă de suicid. Aşadar, în cazul doctorului Munteanu, 
risipirea e înţeleasă în termenii angajamentului moral şi e 
echivalată cu nearmonizarea temporară a scopului şi a 
misiunii sale profesionale cu etica (hiba profundă a 
personajului ar fi carierismul său exacerbat). Acest proces 
coroziv are consecinţe paradoxale, cum ar fi cheltuirea 


energiei în misiuni adiacente (funcţia diplomatică la Roma), 
dezarmarea pripită (spaima pe care o încearcă la citirea 
articolului din revistă), dublate de pierderea încrederii în 
sine şi în valabilitatea cercetării sale (studiul schizofreniei). 
Pentru a marca distanţa polemică faţă de propriul personaj, 
autorul îl construieşte în contrast cu doctorul Sârbu (acest 
procedeu de a găsi unor protagonişti o pereche distonantă, 
prin care prozatorul vrea să susţină indirect teza morală a 
scrierii, mai apare în roman în cazul cuplului Vale Sterian- 
Gabi Sterian). 

Revenind la doctorul Munteanu, în primele două ediţii, 
personajul este proiectat ca individ cu voinţă 
supradimensionată, dar fără scrupule de ordin moral. 
Prozatorul îi acordă o atenţie specială, descifrându-i enigma 
atât direct, prin meditaţia despre „expansiunea eului”, cât 
şi indirect, printr-o evocare retrospectivă a istoriei 
personale a medicului, numită, poate ironic, „istoria 
geniului”. „Expansiunea eului” este un proces bivalent, 
înţeles atât în sens pozitiv, ca vitalitate, energie 
constructivă, dar şi negativ, ca hipertrofie a eului, 
favorizând egolatria, cinismul, parvenirea etc. 

Mai interesantă este „istoria geniului”, încapsulând 
fabula personală în jurul căreia personajul s-a construit pe 
sine: visul profetic al mamei despre destinul exemplar al 
fiului (existent doar în prima ediţie a romanului). Aici, în 
varianta din 1962, doctorul Munteanu (al cărui prototip 
real era Petru Dumitriu) îi prezintă doctorului Sârbu 
povestea esenţială a destinului său: „le interesează o scenă 
care s-a petrecut în anul 1923 la Predeal, într-o noapte cu 
lună şi cu nori feerici, pe vârful unui munte? [...] Era cu 
bărbatul ei şi a ieşit din cabană, nici ea nu ştia pentru ce, a 
auzit un glas care o chema: «Marie-Alice, ieşi afară.» 1 s-a 
făcut frică acestei femei, şi-a adus aminte că bunica ei 
povestea că şi ea a fost chemată odată de un glas şi a zăcut 
şase săptămâni fiindcă l-a ascultat şi a ieşit afară să vadă 
cine o strigă. [...] Chemarea s-a repetat: «Marie-Alice, îţi voi 


dezvălui o taină.» Tot n-a ieşit şi atunci a auzit şoapta chiar 
alături de patul ei: «Ai rămas, i se şoptea în ureche, chiar în 
seara asta însărcinată. Dacă ieşi afară, copilul tău va fi băiat 
şi va avea un destin excepţional. În clipa asta, alături, la 
stână, trage să moară berbecul turmei, şi spiritul lui este al 
unui zeu. Dacă ieşi afară, el se va reîncarna în copilul tău.» 
Atunci a ieşit afară şi a auzit din nou vocea: «Stai liniştită 
până ai să simţi un vânt care suflă asupra ta: atunci să ridici 
fruntea şi să zici: Fiul meu, tu vei fi un geniul Fiindcă aşa se 
numesc în zilele noastre zeii omenirii.» [...] apoi s-a întors în 
cabană, şi bărbatul s-a trezit. Când a văzut-o, s-a speriat: 
«Marilis, unde ai fost?» «Nu te nelinişti, am rămas 
însărcinată, o să avem un copil» a răspuns ea clănţănind. A 
vârât-o în pat mormăind, i-a luat pulsul. Era rece ca 
gheaţa.” 

Acest „fenomen al geniului” îl interesează în chip 
deosebit pe Marin Preda, care face câteva observaţii în 
acest sens în fişele pregătitoare ale romanului (existente 
într-unul dintre jurnalele sale de creaţie): „Interesează oare 
realitatea fenomenelor care ne stimulează spiritul? Geniul 
este un fenomen autentic, dar şi fenomen al voinţei, care 
apare în urma stimulării continue a spiritului. Adolescent 
fiind, doctorul Brătescu eliminase cu ironie prevenitoare 
ceea ce era ireal în povestirile mamei lui şi păstrase ceea ce 
era real şi stimulator pentru el. Credinţa autentică a mamei 
în destinul înalt al fiului ei. Adolescentul nu ştia sigur că 
este sau nu un geniu, dar nu se îndoia că putea deveni.” 

În Risipitorii, acest motor neştiut al personajului devine o 
maşinărie distructivă.  Imperativul datoriei, obsesia 
împlinirii de sine devin corosive pentru o personalitate cu o 
constituţie interioară fragilă. Personajul doctorului 
Munteanu începe să vâneze circumstanţe care să-i 
înlesnească ascensiunea; în acelaşi timp, cauze 
imponderabile îl împiedică să depună un efort susţinut 
pentru cercetările sale (a se vedea episodul studiului 
despre schizofrenie). 


Începând cu cea de-a doua variantă a romanului, Marin 
Preda elimină această scenă a visului mamei şi regândeşte 
statutul personajului său. La a treia variantă, doctorul 
Munteanu, proiectat până acum doar ca o concretizare a 
voinţei exacerbate, este transformat într-un personaj 
dramatic, a cărui risipire temporară de sine îl aduce într-un 
impas existenţial, pe care încearcă să-l curme printr-o 
tentativă (nereuşită) de suicid. 

La fel de interesantă ca această geneză, să-i spunem 
concretă, a romanului, derulată de-a lungul a patru ediţii, 
este geneza secretă a scrierii, esenţială pentru evoluţia 
scriitorului, cu atât mai mult cu cât etapa conceperii 
Risipitorilor se suprapune peste o dublă criză: una de 
creaţie şi o alta interioară. 

După mărturisirile scriitorului, această geneză secretă a 
romanului ar fi început încă din 1953, an în care ar fi 
încheiat, se pare, Moromeţii (publicat în 1955). Intervalul 
de şapte-nouă ani care separă prima ediţie din Risipitorii de 
romanul anterior (Morometii) este extrem de semnificativ 
pentru cel care doreşte să cunoască profilul scriitorului şi 
evoluţia sa. Apariţia Risipitorilor este precedată de o criză, 
de un impas de creaţie, marcând desprinderea de universul 
şi de modalitatea narativă care îl consacraseră. Ca orice 
roman puternic, Moromeţii este o scriere care îşi putea 
devora autorul. Forţa sa de hipnoză asupra propriului 
creator putea fi atât de puternică, încât să-l condamne la 
autopastişă. Pe de o parte, romanul se suprapunea integral 
peste mesajul profund al scriitorului, în sensul că era o 
carte pe care numai Marin Preda fusese născut să o scrie, 
iar pe de altă parte, acest mesaj esenţial fusese redat în 
chip genuin, să zicem, prin identificare şi dizolvare plenară 
a creatorului în universul imaginat, ca şi cum acesta s-ar fi 
aflat sub efectul puternic al unui miraj. Dacă aventura 
conştiinţei sale a început în momentul în care a sesizat 
modulaţiile unei voci umane, aventura conştiinţei sale 
scriitoriceşti se conturează tocmai în momentul scrierii 


Moromeţilor (retrospectiv, nu numai romanul a exercitat un 
puternic efect de hipnoză asupra creatorului, ci şi geneza 
acestuia, a cărei evocare ia, indirect, forma atipică a 
romanului autobiografic Viaţa ca o pradă). 

Identificarea cu tema şi universul Moromeţilor mergea 
până la contopirea, ca într-o stranie uitare de sine, cu stilul 
personajelor sale; de aici şi capacitatea naratorului de a se 
dizolva în fiecare voce în parte. Acesta ar fi complexul „vocii 
lui Ilie Tăbârgel” (personaj din Moromeţii), la care se referă 
într-un rând (Cum am scris Risipitorii, Creaţie şi morală, 
1989, pp. 404-406): „Mă simţeam stăpânit de dorinţa 
imperioasă de a vorbi eu şi nu personajele mele ţărăneşti, 
de a gândi cu mintea mea şi nu cu a lui Ilie Tăbârgel (era 
unul care mă obseda).” De fapt, „nu-mi plăcea ideea că nu 
pot să fac altceva decât să mă împleticesc printre picioarele 
personajelor mele, descriind într-un mod naiv psihologii 
naive” (fragment din intervenţia menţionată mai sus, din 
care vom cita şi în continuare). Dorind să continue 
Moromeţii |, descoperă că „pur şi simplu nu ştiam să scriu”: 
„Stăteam în faţa hârtiei şi nu reuşeam decât cel mult să 
descriu scene scrise deja în volumul anterior, reluate însă 
într-o formă penibilă Urmarea: „Mă îmbolnăvii de 
exasperare, seninătatea mă părăsi, apoi mă însănătoşii.” 
Găsise soluţia: „Şi într-o zi îmi veni următoarea idee: foarte 
mulţi oameni din vremea noastră păţesc ce-am păţit eu. Nu 
este oare exasperarea, provocată de neputinţa de a-ţi 
atinge scopul dorit, o realitate a lumii noastre moderne? 
Şocurile la care suntem supuşi din pricina pierderii 
seninătăţii şi echilibrului sufletesc, seninătate şi echilibru 
supuse unei continue agresiuni a mediului şi de care nici 
măcar nu suntem totdeauna conştienţi, nu sunt ele oare 
cauza unor mari tulburări în comportamentul omului de 
azi? Şi aşa am început să scriu romanul Risipitorii de fapt, 
descoperirea subiectului nu epuizează criza de creaţie, ci o 
rezolvă numai în parte. Adevărata soluţie apare odată cu 
găsirea a ceea ce prozatorul va numi „tema povestitorului”, 


adică a unei teme morale consubstanţială scrierii şi care să 
secondeze discursul fiecărui personaj în parte. Începând cu 
acest roman, discursul narativ se reflexivizează, vocea 
fiecărui personaj fiind dublată de comentariul indirect al 
autorului, presupunând „mai marea libertate [...] a 
autorului de a tulbura discursul epic prin reflecţii 
personale” (Eugen Simion). În plus, în acest roman, „tema 
prozatorului” este încorporată şi într-o parabolă (parabola 
tăietorului de lemne) prin care se propune o cheie de 
lectură a scrierii. 

Lucrurile se complică atunci când criza de creaţie se 
îmbină cu cea interioară. După ştiinţa noastră, nu este încă 
publicat niciun document (jurnal de creaţie etc.) care să 
furnizeze date pentru perioada 1953-1958. Pentru anii 
1958 şi 1959 există însă documente (este vorba de două 
jurnale intime şi de unul dintre caietele de creaţie ale 
romanului, publicate cu titlul Jurnal intim. Carmnete de 
atelier ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Oana Soare, 
introducere de Eugen Simion, Editura Ziua, 2004, care 
arată că, în această perioadă, geneza Risipitorilor s-a 
suprapus peste o etapă nu tocmai fericită din biografia 
scriitorului, incluzând divorţul de prima soţie, Aurora 
Cornu, şi două spitalizări (pentru tratarea unei nevroze). 
Evenimentele sunt cu atât mai semnificative cu cât se vor 
regăsi, camuflate ficțional, în biografia personajului 
Constanţa. Aşadar, anul 1958 poate fi reconstituit începând 
cu 24 august 1958, când începe partea a doua a Jurnalului 
intim (jurnalul despărțirii de Aurora Cornu), care ar urma 
unei prime părţi, incluzând un jurnal de spital încă inedit 
(este vorba de tratarea nevrozei amintite mai înainte; 
ultima notație ar fi din 28 iulie). Pe 21 septembrie, aflat la 
Sinaia, Marin Preda începe să noteze, într-un carnet de 
creaţie, diferite variante de scenariu (mai mult sau mai 
puţin complexe), ceea ce indică faptul că lucrul la roman nu 
se afla în stare incipientă. În anul următor, 1959, Preda 
continuă lucrul la Risipitorii, dar trasează, în paralel, 


scenarii pentru alte două proiecte, Adam Fântâna şi 
Marioara Fântâna, care ţin de proto-istoria Moromeţilor. 
Aşadar, iată referiri la geneza gemelară care i-a provocat 
angoase de creaţie. 

Lucrul febril îl trimite iarăşi pe patul de spital; prima 
însemnare a părţii a treia a Jurnalului intim este din 22 
noiembrie (ultima, pe 23 decembrie). Documentaţia pentru 
cazul Constanţei s-a făcut, aşadar, pe viu. lată câteva 
însemnări din acest din urmă jurnal, care trimit indirect la 
cazul personajului fictiv (cităm după Marin Preda, Jurnal 
intim. Carnete de atelier): „Mi se dă un tratament, Nozinan, 
ultimul strigăt (probabil) în ceea ce priveşte chimioterapia 
nevrozelor astenice, care pe de o parte mă «protejează» 
împotriva zgomotelor şi a senzaţiilor interne neplăcute 
(leşinuri intestinale, sensibilizări diverse), dar pe de altă 
parte mă năuceşte şi mă slăbeşte cum nu se mai poate” 
(însemnare din 26 noiembrie, p. 241); „Azi mi s-a făcut în 
continuare insulină 40 unităţi. [...] Sufăr de o mare inerție 
psihică şi fizică, zac, nu m-aş mai ridica din pat, iar în pat, 
iar nu e bine, mi-e rău după-amiezile, am senzaţii urâte, 
difuze, plasme de senzaţii, năclăială psihică şi fizică, 
depresie, vagi dezesperări, idei de nevindecabilitate” 
(însemnare din 1 decembrie, p. 244); „Mă îndop cu pilule, 
Tofranil, Nozonan şi dimineaţa insulină. Nici astăzi, la 79 
u[nităţi], n-am transpirat, dar am câştigat în schimb câteva 
idei elementare, idei-sentiment, cum ar fi de pildă a nu te 
grăbi sau a acorda o importanţă proporțională lucrurilor; a- 
ți crea din faptele vieţii tale un echilibru ca un leagăn în 
care să simţi tot timpul beţia de a trăi şi să nu cunoşti 
niciodată oboseala sufletului” (4 decembrie], p. 246). 

Însă nu numai Marin Preda trăieşte anticipat secvenţe 
din viaţa personajului fictiv Constanţa, ci şi Aurora Cornu, 
prima soţie a prozatorului. Aurora Cornu va rememora 
astfel scena divorţului în convorbirile sale cu Eugen Simion 
(ediţia a Il-a, Editura Muzeului Literaturii Române): „Eu 
doream să plec, dar nu eram convingătoare. Probabil, 


inconştient, încetam să mai mănânc, slăbeam, eram extrem 
de fragilă, mâneam puţin şi într-un an pierdusem multe 
kilograme, eram pe jumătate adormită. Reproduceam 
situaţia din care el m-a luat şi m-a salvat. [...] Certe că 
locuinţa mea era plină de praf, erau rochii nestrânse pe 
canapele şi pe paturi şi era peste tot un aer de dezolare 
nevrotică, pe care Marin l-a descris în Risipitorii. De fapt, 
era forma mea de sabotaj nevrotică.” 

Prezenţa personajului doctorului Munteanu, al cărui 
profil încapsulează un eşec şi o dilemă în privinţa eticii 
profesionale, şi mai ales deconspirarea prototipului său real 
deschide încă un sertar în acest roman enigmatic care este 
Risipitorii. Aşadar, la baza personajului romanesc se află 
recompus, rearticulat profilul real al lui Petru Dumitriu, 
scriitor din aceeaşi generaţie. Dintre cele câteva referinţe 
despre prototipul real al personajului, existente în jurnalul 
de creaţie al Risipitorilor; alegem una singură: „Il. Dr. 
Brătescu [primul nume al viitorului personaj, n.n.] medic. 
Jigniri şi violenţe. Istoria prieteniei cu dr. Sârbu, din punctul 
de vedere al dr. Brătescu. Schimbarea firii sale. Represiuni 
[vezi istoria cu doctoriţa Tiberiu]. Matlerial] doclumentar] 
Pletru] Dlumitriu] - debutul şi cariera sa” (p. 119). 
Sinuozităţile dintre personalităţile şi biografiile celor doi 
prozatori sunt şi ele elocvente. Romanele Morometii şi 
Cronica de familie (1956) îi plasaseră pe cei doi în două 
poziţii de forţă ale câmpului literar al epocii. În plus, 
personalităţile celor doi autori erau profund asimetrice. Mai 
mult, Petru Dumitriu, al cărui profil ajunsese să înghită în 
epocă sectorul prozei, dezertase încă şi mai grav decât 
doctorul Munteanu de la etica profesiei sale: scriitorul 
alesese să trişeze cu ideologicul, executând sute de pagini 
de proză şi de articole în conformitate cu cerinţele 
realismului socialist. Dacă tributul plătit de Marin Preda 
ideologicului era unul derizoriu (în special nuvela Ana 
Roşculeţ din 1949), Petru Dumitriu îşi asumase un „pact” cu 
tematica oficială, mergând până la camuflarea propriului 


mesaj în opere schilodite încă din faşă (el este, printre 
altele, autorul romanului Canalului, Drum fără pulbere). 
Faptul că Petru Dumitriu este proiectat aproape figural în 
acest roman cu o geneză atât de chinuită este fără îndoială 
semnificativ, putând fi citit ca o polemică indirectă în 
privinţa asumării conştiinţei scriitoriceşti (chestiune la care 
Marin Preda se raporta în chip major, ca la asumarea 
propriului destin). 

Oricum, personajul fictiv l-a preocupat pe scriitor, dovadă 
modificările surprinzătoare pe care le cunoaşte biografia sa 
începând cu cea de-a treia versiune. Marin Preda doreşte 
să ofere inflexiuni dostoievskiene personajului, corelând 
sciziunea interioară cu o eventuală damnare; totuşi, 
varianta finală a protagonistului nu este la înălţimea ideii 
iniţiale, deşi tentativa de suicid pe care o are acesta 
(începând cu cea de-a treia ediţie) îi conferă complexitate. 

Aşadar, pentru a concluziona, fără a se ridica la nivelul 
unor romane ca Moromeţii ] sau II, sau Cel mai iubit dintre 
pământeni, Risipitorii reprezintă o lectură fundamentală 
pentru cel care îşi doreşte să cunoască în profunzime opera 
lui Marin Preda. Efigia scriitorului ne apare aici cu atât mai 
tulburătoare. Cheltuind aproape zece ani pentru cizelarea 
acestui roman, Marin Preda a fost un risipitor norocos: 
acest stil indirect liber pe care învaţă acum să-l folosească 
se va regăsi, spre exemplu, şi în Cel mai iubit dintre 
pământeni. Cu Risipitorii Marin Preda învaţă cum să fie un 
scriitor profesionist, adică, în esenţă, un scriitor care ştie 
să-şi gestioneze mai bine dilemele de creaţie şi care este 
capabil să treacă mai uşor de la un tip de univers la unul 
opus, de la o tematică la alta. 


Oana SOARE 


REFERINŢE CRITICE 


Marin Preda despre Risipitorii 


Ţin să vă declar că îndată ce am văzut cartea mea 
apărută, m-am şi înstrăinat de ea. Cu alte cuvinte, îndată ce 
am avut sentimentul că îşi poate începe existenţa 
independentă, tot ceea ce reprezenta ea pentru mine a 
încetat să mai reprezinte, şi pot vorbi acum despre ea ca 
despre o carte „a altuia”, cu avantajul, bineînţeles, al celui 
care ştie cum s-a născut şi care poate da explicaţii de un 
ordin special... 

Intenţia principală a autorului, scriind această carte, a 
fost foarte simplă: el a vrut să comunice cititorului 
observaţiile sale asupra vieţii contemporanilor, şi anume: el 
şi-a dat seama că unii oameni exclud din viaţa lor 
sentimentul prieteniei, pe care îl sacrifică premeditat, 
pornind de la ideea că acest sentiment mai mult îi încurcă 
decât îi ajută în activitatea lor socială. Aceasta a fost o temă. 
O altă temă, a doua, la fel de simplă, poate fi formulată cam 
aşa: în general, oamenii nu sunt cruţaţi în viaţă de 
suferinţă. Suferinţa nu e un lucru dorit, ea totuşi vine. 
Autorul a cunoscut oameni care aveau faţă de acest 
fenomen o atitudine care l-a interesat: ei întâmpinau, de 
pildă, suferinţa, complet descoperiţi. Ce însemna acest 
lucru? Că suferinţa care venea nu era pentru ei o surpriză, 
cu alte cuvinte, că întreaga lor fiinţă era deja unită şi că 
mobilizarea forţelor sufleteşti - mobilizare care produce de 
obicei în conştiinţă o anumită panică - era deja înfăptuită, 
într-un cuvânt, am descoperit sau mi s-a părut că descopăr 
un anumit tip uman care a început să mă obsedeze şi pe 
care în cele din urmă l-am conceput concret şi l-am propus 


cititorului spre a fi contemplat (sub forma unui personaj 
literar). Critica numeşte această preocupare a unui anumit 
creator pentru găsirea unei atitudini posibile faţă de un 
anumit fenomen sufletesc „preocupare etică”, altfel spus, că 
se ridică probleme de ordin moral. N-am avut această 
intenţie, ci doar să creez şi - dacă reuşesc - să-l predispun 
pe cititor la admiraţie faţă de tipul uman propus de mine 
contemplaţiei, morala nefiind pe primul, ci pe al doilea şi 
chiar al treilea plan. (Personal consider că dacă cititorul nu 
admiră creaţia, nu sesizează nici morala.) 

lată deci cele două teme principale şi cele două 
personaje menite să le poarte, e vorba, în primul caz, de 
doctorul Munteanu şi, în al doilea, de personajul feminin 
Constanţa. Ce dificultăţi am avut de învins? sunt întrebat. 
Ca să sugerez ceva din aceste dificultăţi de învins pentru un 
scriitor, am să mă refer la altă întrebare care sună aşa: 
doctorul Munteanu trăieşte cumva o „criză a 
intelectualului”, în măsura în care arivismul lui este 
incompatibil cu contextul social în care evoluează şi care îl 
condamnă pe erou, fără ieşire, la drama sa lăuntrică? 

Aşadar, iată ce a înţeles cititorul şi iată (cum am arătat 
deja) ce-a vrut să exprime scriitorul. E o dificultate capitală 
de învins pentru un scriitor, să facă deci posibilă 
coexistenţa, în acelaşi personaj, fără a-i sparge unitatea, a 
acelor elemente sau date care îl împing pe erou spre un 
gen de arivism social cu acelea care decurg direct din 
faptul că eroul elimină premeditat sentimentul prieteniei 
din viaţa lui. Şi exemple de acest gen pot da încă 
nenumărate, dar eu presupun că ele nu prezintă pentru 
cititor un interes prea ascuţit; mai important ar fi de aflat 
dacă s-au ridicat în calea scriitorului dificultăţi care să aibă 
o semnificaţie teoretică sau ideologică. Pot să vă citez una. 
Mi s-a pus problema următoare: ce fel de roman să scriu, 
un roman trăit, în genul Moromeţilor sau un roman de 
imaginaţie, care îşi propune să atace anumite teme în 
modul în care o face un scriitor profesionist? Trebuie să vă 


spun că am fost, pur şi simplu, supus parcă unei torturi 
înainte de a mă decide şi apoi după ce m-am decis şi am 
început să scriu acest roman. Explicaţia nu este, cred eu, 
lipsită de interes teoretic şi acum, când procesul este 
încheiat, pot să dau unele amănunte. De mult timp 
observasem că niciuna dintre cărţile pe care îmi 
propuneam să le scriu nu-mi izbutea. 

Chiar şi Moromeţii a ieşit, aşa cum am mai spus, parcă 
împotriva voinţei mele. Am tras atunci concluzia că nu voi 
ajunge niciodată un scriitor profesionist - în sensul în care 
înţelegea Balzac aceasta noţiune - şi dacă se va mai 
întâmpla ca în cursul existenţei mele să mai înmagazinez 
fapte şi impresii la fel de unice cum au fost cele din 
copilărie - fapte şi impresii care s-au adunat într-un singur 
personaj, devenind creaţie obiectivă datorită întâmplării, 
adică datorită norocului de a fi găsit chiar în familie tipurile 
umane descrise în romanul amintit -, atunci e posibil să mai 
scriu încă o carte. Foarte posibil şi în acelaşi timp foarte 
probabil! A forţa destinul nu este totdeauna bine. Poţi 
ajunge scriitor profesionist, poţi scrie nenumărate alte 
cărţi, dar poţi rata şansa de a scrie doar o singură carte, 
însă ce fel de carte!?! Mai adăugaţi la asta faptul că recitind 
cele două sute de pagini scrise, scriitorul îşi dă seama că 
repetă o experienţă veche, că, adică, încearcă din nou şi 
scrie o carte la voinţa lui - şi nu la aceea a hazardului - şi că 
ceea ce iese justifică depresiunea psihică cea mai neagră, şi 
atunci veţi avea o idee aproximativă despre dificultăţile pe 
care le-am avut de învins şi despre satisfacția şi sentimentul 
de uşurare de care sunt stăpânit în prezent că toate 
acestea aparţin acum trecutului. 


„Scriitorul şi opera lui. Marin Preda despre Risipitorii la un seminar de 
literatură contemporană”, 
în Contemporanul, nr. 49,1962 


Televiziunea mi-a pus întrebarea de ce a treia ediţie care 
tocmai a apărut a Risipitorilor a fost din nou refăcută. 
Acum, când acest roman a ajuns în sfârşit la forma lui 
definitivă, mă gândesc dacă prin efortul scrierii lui n-aş fi 
putut să scriu cel puţin trei cărţi noi. Întrebarea care mi se 
pune însă şi care este pentru mine liniştitoare e dacă aceste 
cărţi noi ar fi putut fi Friguri, Moromeţii, vol. Il, şi Intrusul. 
Sunt convins că n-ar fi fost şi iată de ce. 

Prin 1953, adică după terminarea Moromeților vol. I, dar 
care era încă la mine în sertar, m-am apucat să scriu 
volumul al doilea. M-am chinuit o iarnă şi o vară. Zilnic 
luptam cu o neputinţă de a scrie a cărei explicaţie îmi 
scăpa. Pur şi simplu nu ştiam să scriu. Stăteam în faţa 
hârtiei şi nu reuşeam cel mult decât să descriu scene scrise 
deja în volumul anterior, reluate însă într-o formă penibilă şi 
care mi se impuneau în mod bizar, deşi imaginaţia îmi era 
îndreptată asupra altor subiecte. Mă simţeam stăpânit de 
dorinţa imperioasă de a vorbi eu, nu personajele mele 
ţărăneşti, de a gândi cu mintea mea, şi nu cu a lui Ilie 
Tăbârgel (era unul care mă obseda), sau mai ştiu eu cu a 
cărui alt ţăran care îşi scotea capul printre rândurile mele 
trudnice şi vorbea tot el, dar fără să-mi dea sentimentul că 
spusele lui reprezintă sensul vieţii lui pe acest pământ (şi pe 
acele timpuri) şi ce soartă îl aştepta! Exasperat, am 
abandonat totul şi mă gândeam chiar cu seninătate să mă 
las de scris. Nu-mi plăcea ideea că nu pot să fac altceva 
decât să mă împleticesc printre picioarele personajelor 
mele, descriind într-un mod naiv psihologii naive, deşi ele 
erau expresia unei credinţe şi a unei speranţe, ca într-o 
nuvelă pe care am publicat-o în acei ani şi care s-a bucurat 
pe atunci de un mare succes. Inocenţa trebuie să aparţină 
numai eroilor, nu şi scriitorului. Din această trufie nu m-a 
scos decât întâmplarea şi, desigur, instinctul. O carte 
netipărită la timp rătăceşte apoi multă vreme până îşi 
găseşte locul potrivit în conştiinţa publicului şi a istoriei 
unei culturi. Din păcate pentru dorinţa de atemporal a 


multor începători de azi, romanul e legat de istorie şi fără 
ea se asfixiază. Trebuia să tipăresc ceea ce scrisesem atunci 
şi nu mai târziu, cu toate că romanul acesta despre 
ţarâănimea antebelică era neterminat: nu mă interesa dacă 
țărănimea română continua să se ruineze în capitalism, aşa 
cum spunea o frază la sfârşitul volumului, pe care ulterior 
am scos-o, ci viaţa unei categorii umane pândite de 
vicleniile istoriei; or, aceste viclenii erau abia anunţate. 

Cine poate însă să asigure un scriitor că o obsesie a sa 
aflată în plină dezbatere a conştiinţei va trece în mod sigur 
şi pragul expresiei artistice? Să păstrăm, mi-am zis, în 
rezervă marea întrebare despre curgerea timpului şi ce 
poate ea aduce oamenilor şi să dăm la o parte pânza de pe 
tabloul gata terminat al unei epoci care s-a scurs. Pentru 
ceea ce va urma, vom vedea. Şi, astfel, m-am hotărât să dau 
drumul primului volum din Moromeţii. După aceea însă 
reveni amintirea eşecului, care se confirmă curând la o 
nouă încercare când vrui să continui acest roman. Mă 
îmbolnăvii de exasperare, seninătatea mă părăsi, zăcui în 
spital, apoi mă însănătoşii. Şi într-o zi îmi veni următoarea 
idee: foarte mulţi oameni din vremea noastră păţesc ce-am 
păţit eu. Nu este oare exasperarea, provocată de neputinţa 
de a-ţi atinge un scop dorit, o realitate a lumii noastre 
moderne? Şocurile la care suntem supuşi din pricina 
pierderii seninătăţii şi a echilibrului sufletesc, seninătate şi 
echilibru supuse unei continue agresiuni a mediului şi de 
care nici măcar nu suntem totdeauna conştienţi, nu sunt ele 
oare cauza unor mari tulburări în comportamentul omului 
de azi? 

Şi aşa am început să scriu romanul Risipitorii, amânând 
şi chiar renunțând la continuarea Moromeților. Şi deodată 
neputinţa de a scrie a dispărut. Eram atât de entuziasmat, 
încât socoteam acest roman, în sinea mea, mai bun decât 
tot ceea ce scrisesem până atunci. În doi ani l-am terminat 
şi avea peste opt sute de pagini. Urma să apară. Profitând 
însă de o defecţiune editorială de ultimă oră, mi-am recitit 


romanul şi nu l-am mai găsit bun. Din opt sute de pagini l- 
am redus la trei sute cincizeci, pentru ca apoi, în şpalturi, 
să-i mai adaug o sută. În ciuda acestor contrarieri şi 
reveniri istovitoare, nu simţeam nicio oboseală, ceea ce 
ieşea îmi plăcea, aveam sentimentul că am biruit ceva, că 
am căpătat un stil al meu, al gândirii mele directe, şi nu 
cum era cel din Moromeţii în care gândirea mea se exprima 
indirect prin aceea a ţăranilor. Era tocmai ceea ce îmi 
dăduse mai înainte sentimentul neputinței, faptul că nu 
aveam format şi un stil direct, fără de care continuarea 
chiar a tabloului Moromeților nu era cu putinţă, căci intram 
în plină contemporaneitate în care, fatal, scriitorul ştia mai 
multe decât eroul său ţăran şi la al cărui unic punct de 
vedere, sau viziune asupra lumii, nu putea rămâne. 
Descoperind acest adevăr al experienţei mele, nu mai mi-a 
plăcut nici a doua ediţie a Risipitorilor, care ea însăşi a fost 
rescrisă în întregime. Fiindcă între timp  scrisesem 
povestirea Friguri şi volumul al doilea al Moromeților. 
Desigur, structura  Risipitorilor a rămas, în parte, 
neschimbată, stilul însă, această țesătură de cuvinte care 
încheagă figuri şi pasiuni umane, nu mai e aproape deloc 
acelaşi. Simţind în mână un instrument din ce în ce mai 
aproape de scopul său, format în aceste nesfârşite refaceri 
ale Risipitorilor, şi curajul mânuitorului lui se schimbă. 
Intrusul a fost scris într-o vară. Martin Bormann şi Friguri 
în două luni, Moromeţii, vol. II, în doi ani. Pentru un scriitor 
care cu zece ani în urmă se gândea cu toată seriozitatea să 
se lase de scris, aceste performanţe, care nu trebuie 
comparate decât cu el însuşi, au desigur o semnificaţie: 
sentimentul neputinței de a scrie, impasul nu sunt 
totdeauna reale. Dar mă opresc la timp şi nu insist asupra 
acestui subiect. 

Astăzi se scrie mult şi n-am auzit pe nimeni plângându-se 
că i-ar fi secat forţa creatoare, ca să-i încurajez prin 
experienţa mea pe alţii. Detaliile şi reflecţiile pe care aş 


putea să le dau în continuare pe această temă ar risca să 
pară neverosimile. 


„Cum am scris Risipitorii”, 
în România literară, nr. 1, 1970 


Referinţe critice 


Aşteptată cu un interes puţin obişnuit, Risipitorii, noua 
carte a lui Marin Preda, confirmă din plin autoritatea 
prestigioasă a celui care ne-a dăruit, cu ani în urmă, 
inegalabila monografie moromeţiană şi constituie un succes 
deosebit al literaturii noastre realist-socialiste. Paginile 
dedicate în exclusivitate oamenilor contemporani sunt atât 
de puternice, surprind cu atâta forţă procesele complexe 
ale vieţii, încât, la sfârşitul lecturii, te simţi cu adevărat 
copleşit. Încercând să te smulgi din imperiul dominant al 
romanului, căutând să-ţi ordonezi impresiile, constaţi pur şi 
simplu că nu ştii ce trebuie să relevi mai întâi. 

Probabil că în primul rând s-ar cuveni remarcată 
excepţionala capacitate de adaptare a scriitorului, adică 
autenticitatea cu care e urmărită, de astă dată, viaţa 
citadină. Şi pe drept cuvânt, întrucât, alături de Eugen 
Barbu, nu cunoaştem alţi scriitori care să dovedească un 
spirit de pătrundere la fel de adânc, în medii sociale atât de 
diferite, cum sunt cel orăşenesc şi rural. Discutând dintr-un 
asemenea punct de vedere, nu facem însă decât să ne 
exprimăm surprinderea în ceea ce priveşte noile preocupări 
ale scriitorului. De aceea credem că e inutil să se 
urmărească cu asiduitate o asemenea idee. Inutil, pentru că 
e firesc ca un creator cum e Marin Preda - înzestrat cu un 
acut simţ de observaţie a tot ceea ce e definitoriu şi cu o 
impresionantă măiestrie analitică - să ne dea, pe lângă 
romanul ţărănimii din preajma celui de-al Doilea Război 
Mondial, şi marele roman al oraşului socialist. Dincolo de 
performanţa saltului tematic, uimitoare ni se pare, în 


Risipitorii, mai ales îndemânarea, abilitatea dovedită în 
cuprinderea tuturor fenomenelor esenţiale ale construcţiei 
socialiste, în generalizarea lor, în patosul cu care se dezbat 
câteva dintre cele mai delicate şi caracteristice probleme 
ale zilelor noastre. Risipitorii e unul dintre puţinele romane 
unde autorul nu înserează scene de producţie numai de 
dragul tematicii sau pentru a completa fişele personajelor 
cu atribute profesionale; unde incursiunile în diverse medii 
sociale nu se fac în virtutea unor „intenţii” de întregire a 
universului uman; unde mânuirea unui buchet de 
personaje, foarte diferite ca mentalitate şi preocupări 
obşteşti, nu ţinteşte o „frescă” prin aglomerare; şi unde, în 
sfârşit, episoadele rezervate „foştilor” nu constituie un 
prilej de desfăşurare suculentă a imaginaţiei, iar 
personajele pozitive (în speţă activişti) nu au doar rolul 
ingrat de factotum. Totul este firesc la Marin Preda, totul 
decurge cu necesitate din ideea de bază: aceea de a înfăţişa 
la modul sintetic, într-o imagine unică, lumea complexă a 
societăţii noastre de prin anii 1951-1952. 


Virgil ARDELEANU, „O carte a epocii noastre”, 
în Steaua, nr. 12, 1962 


Toţi aceia care îl admiră pe Marin Preda pentru 
substanţa scrisului său şi nu doar pentru nişte efecte 
literare uşor imitabile (un limbaj şi un humor anumit al lui 
Moromete) au deschis - sunt sigur - cu o adâncă emoție 
romanul Risipitorii. Reacţia e firească. Marin Preda nu face 
parte din categoria autorilor care publică două volume pe 
an ca să realizeze la capătul unei cariere scriitoriceşti zece 
rânduri memorabile, şi acelea cu indulgență. El elaborează, 
trudnic, după ce întâmplări trăite, experienţe umane 
cunoscute, acte observate şi vorbe auzite străbat circuite 
imprevizibile în conştiinţa sa, se decantează îndelung, trec 


prin filtrul unor reflecţii solide, deşi pornite nu o dată din 
puncte de plecare, la prima vedere, ciudate. 

Prozatorul nu poate lucra decât la temperaturi înalte 
(adică numai dacă se simte angajat într-o problematică 
vitală), consumându-se în actul creator, chiar dacă la sfârşit, 
îndărătul stilului rece, detaşat, toată această combustie 
intensă rămâne ascunsă. Rezultatul e însă densitatea de 
viaţă şi bogăţia de semnificaţii a paginilor pe care el le 
încredinţează tiparului. Şi acestea cinci sute ultime ale 
Risipitorilor nu îl dezmint, ci dimpotrivă. 

Cartea e un gen original de bildungsroman socialist. 
Eroii, lovindu-se prima oară cu capul de prag - cum se zice 
-, îşi trec examenul vieţii. Istoria căsniciei lui Petre Sterian 
la începutul romanului devine astfel un fel de preludiu la ce 
va urma. La greu, dragostea între fosta fată de negustor şi 
subţirelul cazangiu de la Ateliere îşi verifică trăinicia şi se 
căleşte. Există un moment de criză în dialectica iubirii, 
atrage atenţia Marin Preda. Înfrângerea egoismului, a 
inerţiei, tandreţea adaugă dragostei forţa şi durabilitatea 
tovărăşiei. Constanţa va repeta experienţa mamei ei în 
condiţii morale opuse. Va suferi groaznic ajungând aproape 
să-şi piardă minţile de durere. Încercarea e pentru eroină 
totuşi salutară, pentru că o ajută să-şi învingă o anumită 
puerilitate sentimentală, să-şi aleagă viitorul bărbat cu 
criterii mai severe, să îngrădească într-o măsură infinit 
superioară locul întâmplării în viaţa ei. Şi Vale se formează 
cu adevărat neluându-şi în glumă tinereţea. 

În schimb, Gabi închipuie exemplul „risipitorului” în 
sensul negativ al cuvântului. Singurul fiu al lui Toma Sterian 
pare să fie sortit a avea în viaţă mai mult succes ca vărul 
său. E frumos, place fetelor, posedă o vioiciune deosebită a 
spiritului, se poartă degajat, ştie să se descurce. Dar Gabi 
nu-şi supune ca Vale permanent actele unei severe analize 
morale. Dimpotrivă, el s-a obişnuit să ocolească situaţiile 
complicate, încercările dificile. Deşi deocamdată în 
activitatea profesională şi chiar în relaţiile colegiale nu dă 


semne de poltronerie, atitudinea lui egoistă în dragoste îi 
trădează firea adevărată. Gabi ia viaţa prea uşor şi ea îi va 
da o lecţie dură, nu în planul afirmării sociale, ci în cel al 
fericirii personale. După câteva avataruri amoroase, eroul 
întâlneşte femeia vieţii lui, dar o pierde şi când îşi dă seama 
de proporţiile dezastrului e prea târziu. Primele efecte 
ireparabile ale risipirii zestrei morale cu care a păşit în 
lume se fac simţite. Ceva asemănător păţeşte şi fiul mai 
mare al lui Petre Sterian, Anghel, pe plan politic însă. 
Figura lui rămâne totuşi până la urmă în umbră şi e păcat. 
[2] 

Romanul are o construcţie solidă şi ingenioasă, cu 
întreruperi ale acţiunii şi explicaţii ale anumitor reacţii 
morale furnizate treptat dintr-o acumulare de situaţii 
concludente cu o margine lăsată liberă jocului 
interpretărilor, ca în viaţă. Fuga de discursivitate, de 
ornamentaţie inutilă, lasă clădirea cu contururi nete, 
sigure, prea austere uneori. Sunt efecte literare pe care, 
refuzând să zăbovească asupra detaliului, autorul le pierde 
pe alocuri. De asemenea, tonul naraţiunii intuit aproape 
întotdeauna foarte exact contrastează cu unele neglijenţe 
stilistice. 

Câteva intervenţii de retuşare vor face desigur, la 
viitoarele ediţii, şi mai evidente marile calităţi ale acestui 
roman despre care critica va găsi mereu noi lucruri de 
spus. Şi,  încheindu-mi observaţiile cu o asemenea 
convingere, n-am aşezat oare cartea lui Marin Preda la 
locul ei în cadrul literaturii noastre de actualitate? 


Ov. S. CROHMĂLNICEANU, „Marin Preda: Risipitorii (roman)”, 
în Gazeta literară, nr. 43, 1962 


Urmărind activitatea literară a lui Marin Preda, 
observăm o corelaţie strânsă între experienţa de viaţă a 
prozatorului şi problematica social-morală din scrierile sale. 


Nu însă într-un sens îngust, restrictiv. Epic prin excelenţă, 
autorul romanului Risipitorii, apărut zilele acestea în 
Editura pentru Literatură, nu este niciun scriitor 
autobiografic şi niciun simplu cronicar al timpului său. Ca 
prozator, Marin Preda se caracterizează, în această 
privinţă, tocmai printr-o capacitate puţin obişnuită de a 
desprinde din fapte contemporane - trăite sau numai 
cunoscute - semnificaţii largi şi adânci, de o mare forţă 
generalizatoare. [...] 

De-abia în ultimul său roman, Risipitorii, prozatorul a 
izbutit să infirme pronosticurile sceptice ale celor care 
limitau talentul său epic la reflectarea artistică a mediului 
țărănesc. Cine a urmărit strădaniile depuse, de la primele 
fragmente din noua operă şi până la apariţia ei în volum, îşi 
dă seama, credem, de perseverenţa şi energia de care a 
trebuit să dea dovadă prozatorul, spre a depăşi faza 
moromeţiană. 

Se poate spune, deci, că Marin Preda a străbătut o 
evoluţie complexă de la Moromeţii şi până la Risipitorii, în 
care a fost angajată întreaga sa personalitate artistică. Să 
ne gândim, de pildă, numai la funcţia socială a personajelor 
din  Risipitorii: activişti de partid şi sindicali, medici, 
ingineri, cadre didactice, muncitori şi funcţionari din 
întreprinderi etc. De la investigarea unui singur mediu 
social, familiar încă din copilărie, prozatorul a trecut la 
secţionarea orizontală şi verticală a societăţii, în ansamblul 
ei, iar de la reconstituirea epică obiectivă a unor practici de 
viaţă, devenite aproape rituale, la descifrarea unor 
manifestări şi atitudini în plin proces de cristalizare. 

Scriitorul nu s-a îndepărtat, totuşi, de aptitudinile sale 
specifice şi esenţiale: capacitatea deosebită de analiză a 
vieţii spirituale a personajelor, forţa de a reda bogăţia şi 
originalitatea individualităţii eroilor. Şi în Risipitorii, ca şi în 
Moromeţii, desfăşurarea epică are un pivot psihologic, fiind 
determinată de procesul de prefacere şi afirmare a 
caracterelor. [...] 


Varietatea mediilor zugrăvite şi a procedeelor artistice 
utilizate i-a cerut scriitorului o construcţie mai complexă şi 
dificilă. În bună parte, Marin Preda a izbutit să îmbine 
elementele eposului într-o compoziţie unitară. Pe alocuri 
(mai ales în abordarea personajelor din lumea „foştilor”), 
sudarea episoadelor este insuficientă,  fragmentând 
desfăşurarea acţiunii ca ansamblu. Se acordă apoi o 
importanţă exagerată „enigmei” doctorului Munteanu, fapt 
care se resimte în sens negativ în legătură cu punerea în 
lumină a ideii artistice de bază a romanului: răspunderea 
faţă de modul în care un personaj sau altul îşi risipeşte 
talentul şi capacitatea de muncă. 

Marin Preda se dovedeşte [...] un excelent moralist şi în 
romanul Risipitorii. Aproape toate problemele importante, 
pe care le dezbate, se pun în legătură cu formarea, 
prefacerea şi afirmarea personajelor. Chiar forţa epică a 
lucrării rezultă, în primul rând, din capacitatea prozatorului 
de a dezvălui pregnant dinamica internă a eroilor ca 
profiluri etice. 


Ion LUNGU, „Un eveniment literar”, 
în Tribuna, nr. 42 şi nr. 43, 1962 


Risipitorii, noul roman al lui Marin Preda, aduce 
numeroase elemente pozitive în creaţia scriitorului - un 
mediu nou, oraşul, o mare varietate de probleme, personaje 
etc. —, constituind o lărgire a universului său literar, 
precum şi o sinteză interesantă a prozei analitice cu proza 
obiectivă. Literar vorbind, cartea depăşeşte în valoare 
îndrăzneala şi Desfăşurarea, dar mi se pare inferioară 
Moromeţilor - una dintre marile realizări ale prozei 
româneşti - prin inegalitatea tensiunii artistice, 
inconsecvenţa literară a unor personaje şi neveridicitatea 
psihologică a unor relaţii. 


Zilele curg - pentru eroii acestui roman - aparent egal, 
dar iată că fiecare dintre ei trăieşte o anumită întâmplare, 
trece printr-o împrejurare anume şi acest moment intens, 
această zguduire  lăuntrică determină pe fiecare să 
mediteze cu gravitate asupra sa şi asupra celorlalţi, să-şi 
măsoare forţele, să-şi revalorifice valorile de viaţa. Timpul, 
se pare, nu mai are aceeaşi răbdare pe care păruse a o fi 
avut faţă de Moromete, oamenii trăiesc mai intens, timpul 
nu aşteaptă. Tinerii, ne spune autorul prin intermediul 
doctorului Sârbu, îşi cheltuiesc adesea energia într-un mod 
disproporționat cu importanţa obiectivă, reală a obiectului, 
îşi risipesc disponibilităţile afective în amiciţii şi iubiri 
nesemnificative. Este, aşadar, un roman antiromantic, care 
descrie momentul maturizării. Sârbu, Munteanu, Vale, Gabi, 
Constanţa ş.a. sunt tineri care trec, fiecare în felul său, 
examenul de maturitate al vieţii. 

O altă idee ce se desprinde din roman pare a fi aceea că 
faptele noastre au consecinţe, că erorile se plătesc, ele 
provoacă suferinţă. Romanul este educativ în sens superior, 
adică îndeamnă la seriozitate, ia atitudine - cu mijloace 
artistice - împotriva uşurinţei în faţa problemelor vieţii. 
Spunem aceasta de la început, fiindcă valoarea romanului 
constă în primul rând în problematica sa psihologică, adică 
în capacitatea autorului nu numai de a face analiză, ci mai 
ales de a descoperi sensul etic, implicaţiile profunde ale 
unor acte, gesturi şi cuvinte ce par a fi la prima vedere de o 
însemnătate redusă. 

Această dorinţă de profunzime este, de altfel, şi 
elementul de continuitate care leagă Risipitorii de celelalte 
cărţi ale autorului, fiindcă în multe privinţe ultimul roman al 
lui Marin Preda se deosebeşte apreciabil de cărţile 
anterioare. 


Paul GEORGESCU, „Risipitorii, roman de Marin Preda, recenzie”, 
în România liberă, nr. 5671, 8 ianuarie 1963 


Omenia este unul dintre laitmotivele prozei lui Marin 
Preda. Care sunt inamicii ei? După părerea lui Paţanghel - 
foamea de bani. Moromete dispreţuieşte ca atare banul. 
Neom poţi deveni când prin „prietenie înţelegi subordonare 
şi prin activitate ştiinţifică expansiune a eului” şi eşti 
bântuit de „suflul rece al vanităţii” (Risipitorii), ca doctorul 
Munteanu. De la omenie, Moromete nu abdică, preferă 
ruina, face eforturi să şi-o menţină nealterată şi în primul 
rând se disimulează mereu. „Singura grijă care poate lua 
proporţii mari în conştiinţa unui om este să nu se piardă pe 
sine”, conchide doctorul Sârbu. Este tema Risipitorilor. Din 
generaţia risipitorilor fac parte Vale, Tanţa, Gabi Sterian, 
doctorii Sârbu şi Munteanu. Risipitor la propriu e Gabi. 
Tanţa se risipeşte, anarhic şi unilateral, pe sine. Doctorul 
Sârbu se risipeşte cu prudenţă, atât cât să nu se piardă. 
Munteanu nu risipeşte nimic, îi lipseşte generozitatea. E 
arivist - de o glacialitate totală, infinit mai periculos decât 
frivolul Gabi, deşi, aparent, ca şi lui Soames din Forsyte 
Saga de Galsworthy, nu i se poate reproşa mare lucru. 

Nu se poate afirma câ Moromeţii este cartea unui 
personaj, iar Risipitorii a unei probleme (prietenia sau aşa 
ceva), dezbaterea etică, implicită în Moromeţii, mai 
evidentă, uneori ostentativă în Risipitorii, le este comună 
celor două romane. Dacă Moromete era obligat să se 
disimuleze, doctorul Sârbu, Tanţa, Vale etc., în noile 
condiţii, au posibilitatea afirmării directe, libere, dezinvolte. 
De aici dezbaterile în privinţa sincerităţii, încrederii etc. 
„Trebuie deci să te faci cunoscut şi să faci în aşa fel încât să 
aminteşti celorlalţi cine eşti tu şi care e locul tău adevărat 
printre ei şi că... ei au datoria să fie atenţi şi drepţi... Şi nu 
trebuie în niciun caz să-ţi pierzi încrederea”, declară 
doctorul Sârbu. [...] 

Starea de surpriză a criticii, la apariţia Risipitorilor, 
motivată într-un fel şi de noutatea subiectului în opera lui 
Preda, ţine şi de o deosebită primenire a modalităţii 


romaneşti, a tehnicii şi a viziunii artistice. Ironic, în sens 
romantic, în Moromeţii Marin Preda îşi priveşte distant 
propriile  plăsmuiri, obligându-l pe Moromete să 
hamletizeze patetic: „lese sau nu iese şaptezeci? Asta e 
întrebarea? în Risipitorii, cu unele excepţii (v. scena cu foştii 
legionari, de exemplu), autorul, amestecat printre planurile 
romanului, e mai timid cu ele, mai puţin dezinvolt. Dacă 
lumea moromeţiană îi aparţine prin obârşie pe de-a- 
ntregul, universul risipitorilor nu este domeniul său absolut. 
Paralela Morometii-Risipitorii e oarecum similară cu cazul 
Enigma Otiliei-Scrinul negru. G. Călinescu trece de la un 
roman de tip balzacian, rotund închis, la unul de un tip, i-aş 
zice, compozit. La fel, Marin Preda, de la Morometii, trece 
la Risipitorii, care este în acelaşi timp roman de analiză, de 
producţie, sentimental, de notație reportericească, uneori 
bildungsroman. 


Şerban FOARŢĂ, „Corelaţia tipurilor literare şi temelor în proza lui Marin 
Preda”, 
în Orizont, nr. 8,1964 


Consecvent programului său estetic după care o operă 
literară nu-şi găseşte justificarea dacă nu vehiculează o 
problemă de viaţă şi - chiar mai mult - dacă nu are fixată la 
temelia întregii ei structuri o astfel de problemă, Marin 
Preda s-a simţit stimulat (ambiția i-a fost stârnită probabil şi 
de iniţiativele lui G. Călinescu în această direcţie: Bietul 
Ioanide şi Scrinul negru) să scrie un roman al oraşului 
contemporan, dar nu o cronică socială pur şi simplu, mai 
mult sau mai puţin expozitivă, ci o carte de confruntări în 
conştiinţă şi de conştiinţe, un roman al eticii socialiste. 

Risipitorii (primit mai mult decât elogios de grosul 
criticii, ceea ce nu l-a împiedicat pe autor să considere că 
romanul trebuie îmbunătăţit, lucru pe care l-a şi făcut) 
reuşeşte, într-o oarecare măsură, să imprime faptelor 


timbrul specific cărţilor cu „punct de vedere” şi cu 
ordonare problematică. S-a glosat din belşug în cronici şi 
articole referitor la locul pe care-l ocupă motivul prieteniei 
şi al dragostei în această carte de „morală practică”, ce 
pare a recomanda necesitatea unei rezerve protejatoare în 
raporturile cu semenii, în afecţiune mai ales, domeniu în 
care „risipa” - prea târziu constatată - duce la dezechilibru. 
Critica chiar a exagerat în această privinţă, pe o linie ale 
cărei primejdii au fost de altminteri sesizate de însuşi 
autorul: „Ea (critica) are tendinţa să înţeleagă prea multe, 
să atribuie operei literare prea multe idei, încărcându-i 
bagajul şi riscând, prin asta, s-o cam înstrăineze de cititor” 
(Luceafărul, nr. 21,19602). 

Am adăuga la aceste observaţii de bun-simţ şi 
constatarea că uneori furia filozofantă a comentatorilor face 
să aţipească necesarul spirit critic. În realitate, romanul, 
interesant şi promiţător ca experienţă a lui Marin Preda, nu 
are un ritm, nu are organicitate, autorul pune în el cam tot 
ceea ce ştie, şi acest lucru se simte la lectură, aşa cum simţi 
lipsa cutelor la o draperie. Precaritatea conţinutului 
aperceptiv specific lumii înfăţişate (mediul intelectual, 
burghez şi chiar muncitoresc) se transmite direct reflecţiei 
şi notaţiei, nu de puţine ori iritante prin artificialitate şi 
printr-o prea zeloasă precizie. Personajele, mai ales, 
gândesc în fraze gata făcute, într-un stil care anulează orice 
diferenţiere între indivizi. 


Cornel REGMAN, Fişă de dicționar: Marin Preda, 
în vol. Confluenţe literare, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, pp. 
84-85 


Ce valoare să acordăm [...] noţiunii de risipitor, dacă o 
privim strict sub specia eticului, detaşând-o cumva de 
implicaţiile din planul concret şi imediat al vieţii eroilor 
marcați de ea? Semnifică un viciu, o tară morală sau o 


virtute? Şi una şi cealaltă concomitent - aceasta pare să fie 
încheierea la care conduce întreaga desfăşurare a cărţii lui 
Preda, şi de aici complexitatea simbolului pe care ea îl 
impune. A fi risipitor ar însemna deci: nepăsare, 
inconstanţă în urmărirea unui ţel, dispersarea neglijentă a 
forţelor, nehotărâre, în fine, slăbiciuni ale spiritului şi ale 
voinţei care, laolaltă cu alţi factori, determină şi explică 
dramele nerealizării, ratările. Dar a nu reuşi în ceea ce 
întreprinzi, a rata în permanenţă nu constituie numaidecât 
indicii de infirmitate morală, ci - poate - numai o ineficienţă 
practică la a cărei origine aflăm: reticenţa, discreţia, 
candoarea şi, mai cu seamă, scrupulul de a nu folosi orice 
mijloc şi de a nu plăti orice preţ pentru atingerea 
obligatorie a scopului. Rezultă atunci că renunţarea sau 
insuccesul sunt fapte ce pot dobândi, în anumite 
împrejurări, o calitate etică. E o idee a cărţii şi o temă de 
meditaţie obsedantă în literatura lui Marin Preda, o 
literatură care e a înfrânţilor înnobilaţi de spiritualitatea lor 
superioară, chiar dacă ineficientă practic. 

Prefacerile succesive prin care a trecut acest roman, de 
la prima sa ediţie (1962) până la ultima, anunţată de autor 
ca definitivă, au urmărit o tot mai deplină obiectivare a 
viziunii. Marin Preda atenuează în chip inspirat tendinţa 
versiunii prime de a da rezolvări stricte (în ordinea epicului, 
a intrigii) tuturor raporturilor create între protagonişti: 
cum era în prima ediţie căsătoria Constanţei cu doctorul 
Sârbu sau căsătoria lui Vale, soluţionări în spiritul unei 
echităţi răsplătitoare şi al unui moralism evitat în noile 
ediţii. Aceste raporturi dintre eroi rămân acum în multe 
cazuri indecise, nu numai în plan social, dar şi afectiv, o 
indecizie care sporeşte complexitatea vieţii interioare. 
Portretul unuia dintre eroii principali, al doctorului 
Munteanu, e revăzut substanţial încă de la ediţia a II-a, 
trasat în linii mai puţin apăsate şi mult îmbogăţit în nuanţe. 
Menţinând ca trăsătură structuratoare enorma vanitate şi 
setea nedomolită de dominație, el nu mai ilustrează însă 


numai un caz banal de arivism şi impostură. E un om care 
deţine o facultate fascinatorie, un suflet care transmite mari 
curenţi de energie, o minte activă, însuşiri ce explică mai 
convingător prietenia pe care i-o acordă de atâta vreme 
lucidul şi scrutătorul doctor Sârbu. Dar, risipitor ca şi 
ceilalţi, acţionează imprudent şi se prăbuşeşte fulgerător, 
deznodământ accelerat de imensul complex al orgoliilor 
rănite care îl împinge, de altfel, să încerce gestul 
autosuprimării. 

Nemaidirijând acţiunea romanului pe o reţea atât de 
riguros întocmită, lăsând unele fire să atârne în gol, 
estompând unele culori prea vii şi diminuând din amploarea 
părţilor analitic-explicative, autorul conferă noii versiuni un 
caracter deschis spre mai multe soluţii, posibilităţi multiple 
de interpretare, sugerate în subtext. 


Gabriel DIMISIANU, Risipitorii, 
în vol. Prozatori de azi, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1970, pp. 
37-40 


Există în Risipitorii un episod căruia nu i-am dat atenţie, 
când am citit primele versiuni ale romanului, şi care acum 
mi se pare foarte semnificativ. Un psihiatru povesteşte cum 
l-a vindecat pe un tânăr tăietor de lemne care suferise un 
traumatism moral. [...] 

Episodul conţine in nuce romanul care analizează, la 
niveluri diferite, câteva asemenea „crize” survenite în 
raportul dintre indivizi şi mediul social. Modalitatea literară 
însăşi repetă parcă felul de a proceda al psihiatrului: 
romanul n-are un singur subiect, nici un singur personaj 
principal, nicio desfăşurare epică liniară, dar se compune 
din mai multe anchete morale, pe care unele personaje le 
întreprind pe cont propriu, ducându-le până la capăt sau 
părăsindu-le, pentru ca altele să le reia de unde au fost 
întrerupte şi să le sfârşească sau să le părăsească la rândul 


lor. Din această interferenţă de examene morale (de 
căutări, de iluzii, de întrebări fără răspuns şi de soluţii 
provizorii) rezultă materia epică a Risipitorilor, care nu mai 
are structura închisă, de „istorie” cu început şi sfârşit, a 
romanului tradiţional, a Moromeților, ci structura deschisă 
a unei meditații intelectuale. Ceea ce nu înseamnă că 
romanul ar fi abstract problematic. Talentul excepţional al 
prozatorului transformă necontenit, şi în chipul cel mai 
firesc, examenul moral şi social într-o aventură existenţială, 
dând fiecărui „exemplu”, fiecărui „caz” densitatea inefabilă 
şi concretul misterios al unui destin. [...] 

Risipitorii este, într-adevăr, romanul unor crize morale 
datorate agresiunii mediului social asupra unor oameni 
care nu pot (sau nu ştiu) să se apere, naivi sau inconştienţi, 
şi care-şi pierd, din această cauză, încrederea, se închid în 
ei, asemenea tăietorului de lemne pe care tovarăşii de lucru 
l-au împins de pe locul său pe bancă, cu brutalitate şi 
nepăsare. Personajele romanului „repetă”, în planul ficţiunii 
literare, şocul moral şi depresiunea autorului, încercând să- 
şi justifice personajele, să le explice comportarea ciudată şi 
să le vindece, autorul încearcă să se justifice şi să se 
vindece pe sine. Aceasta este istoria celei dintâi versiuni a 
Risipitorilor din 1962: transformarea acestei versiuni, în 
anii care au urmat, rescrierea, în fond, a romanului de încă 
două ori este o altă istorie, şi ea coincide cu descoperirea 
de câtre Marin Preda nu pur şi simplu a unei teme literare 
noi (traumatismul moral), dar şi a unui mod de a-şi lega 
experienţa de literatura pe care o creează, de a preface 
hazardul inspiraţiei, „norocul” din care a ţâşnit un roman 
aşa de perfect, de rotund, ca Moromeţii într-o veritabilă 
disciplină creatoare, din care aveau să se nască al doilea 
volum al Moromeţilor, Friguri, Intrusul, însăşi versiunea de 
azi a Risipitorilor. Dintre toate cărţile lui Marin Preda, 
Risipitorii este cea mai semnificativă pentru evoluţia 
prozatorului, pentru că ea este expresia cea mai directă a 


acestei evoluţii: metamorfoza lui Marin Preda, din autor al 
Moromeţilor în scriitor profesionist. 

Oricine compară cele trei forme ale romanului remarcă 
nu numai superioritatea ultimei, dar deplina ei claritate, 
artistic vorbind. Nu mai este nimic parazitar, nicio abatere 
de la sensul principal, cronologia evenimentelor a devenit 
mai firească. Acum se observă mai bine destinul comun al 
unor personaje, ca şi cum autorul ar repeta, în variante, o 
situaţie anumită, încercând să răspundă, prin exemple 
diferite, la aceleaşi întrebări: de ce se produce agresiunea 
mediului asupra indivizilor? în ce condiţii îşi pierd oamenii 
puterea de a se apăra şi încrederea, în ei sau în alţii? Cum 
se reface echilibrul zdruncinat şi cu ce preţ? [...] 

Risipitorii este romanul crizei şi al anchetei: diagramă a 
unor traumatisme morale. Personajele îşi văd, brusc, 
ameninţată ordinea interioară a existenţei lor de până 
atunci; ele traversează o perioadă depresivă din care ies 
distruse ori numai modificate sufleteşte; o nouă ordine se 
instaurează, dar ea nu mai este clădită pe ignoranță ori pe 
inconştienţă, ci pe amărăciune şi pe amintirea unor pierderi 
ireparabile. Constanţa, doctorul Munteanu, doctorul Sârbu, 
Petre Sterian, Gabi, Mimi Arvanitache parcurg, toţi, acest 
ciclu al clarificării prin suferinţă, la capătul căruia devin 
alții decât cei care au fost înainte. 

Ei sunt „pacienţii”. Dar sunt şi „medicii”, fiindcă 
supraviețuirea lor este o lentă readaptare, care echivalează 
cu o continuă, neobosită, răscolitoare anchetă morală. 
Pacienţi şi medici, ei sunt risipitorii, aceia care nu învaţă să 
trăiască decât după ce au risipit o parte din fiinţa lor, ca un 
tribut fatal plătit inconştienţei, superficialităţii sau lipsei de 
experienţă. Autorul nu-i scuză, nici nu-i acuză, căci el ştie că 
nu există un adevărat echilibru decât după suferinţă şi 
îndoială, nicio adevărată seninătate decât după risipire şi 
disperare. El îi contemplă cum se risipesc, mai întâi spre a- 
şi putea relua viaţa de la început, pe urmă, când „criza” s-a 


consumat şi când „ancheta” pe care au întreprins-o i-a 
clarificat sufleteşte. 

Romanul se deschide şi se încheie, aşadar, cu un început: 
ceea ce desparte aceste două începuturi este, în plan 
ideatic, traumatismul moral, în plan epic, un anumit ritm 
temporal. Poate că lucrul cel mai uimitor în Risipitorii 
constă în felul în care Marin Preda ştie să sugereze acest 
timp concret, interior al evenimentelor psihologice. Ca şi în 
Moromeţii, timpul pare la început răbdător cu oamenii, 
precipitându-se la sfârşit; meticulos, analitic la început, 
timpul romanului devine concentrat şi sintetic la sfârşit. Nu 
cred că mă înşel: ceea ce unifică evenimentele sub raport 
epic, ceea ce preface ideile în viaţă, exemplele în personaje 
şi ancheta morală în căutare existenţială, ceea ce, în 
definitiv, constituie valoarea inefabilă a romanului este 
intuiţia timpului acestuia care-şi schimbă imperceptibil 
calitatea, durata, antrenând în curgerea lui extraordinar de 
reală oameni şi întâmplări, concretizându-i în tiparele 
memorabile ale unei existenţe sau ale unui destin. 


Nicolae MANOLESCU, „Romanul timpului moral”, 
în Contemporanul, nr. 4, 1970 


Trei versiuni, care au adus fiecare modificări însemnate 
de structură, însoţite de explicaţiile nu atât estetice, cât 
psihologice ale autorului, iată motive suficiente ca romanul 
Risipitorii, aşa cum se prezintă în formă „revăzută, 
definitivă”, să atragă atenţia şi unui „ochi” critic deprins cu 
o altfel de lectură a literaturii decât aceea a cronicarului 
obişnuit. Cronici Marin Preda a avut multe şi va mai avea 
destule. [...] Dar, în sfârşit, să revin la Marin Preda, la 
scriitorul „profesionist” Marin Preda, expresie folosită 
superficial de un cronicar-jurnalist, tocmai în legătură cu 
acest roman, într-o accepţie ce mi se pare de două ori 
greşită. 


Dacă prin „profesionist” se înţelege scriitorul care se 
consacră exclusiv operei sale, din ale cărei venituri se 
întreţine, Marin Preda a fost un astfel de „profesionist” şi 
înainte de Risipitorii, de fapt încă de la începutul carierei 
sale. Stimez sincer tocmai acest tip de scriitor, care înţelege 
să facă doar carieră literară, producând o operă de valoare, 
implicit socială, prin semnificaţie, exponenţă şi putere de 
circulaţie. Cu instinctul adevăratului scriitor, Marin Preda a 
înţeles să-şi concentreze toate energiile într-o singură 
direcţie. Când constat în jurul meu ce împrăştiaţi, într- 
adevăr „risipitori” cu timpul şi posibilităţile lor, sunt atâţia 
scriitori avizi de „poziţii” (singura poziţie reală a scriitorului 
autentic este cea literară), nu pot să nu apreciez marea 
economie şi disciplină pe care şi le-a impus Marin Preda 
alături de alţi câţiva scriitori (nu mulţi), care ştiu ce vor şi 
care nu vor să facă decât literatură bună. Dacă însă prin 
„profesionalizare” se înţelege, în cazul Risipitorilor şi al 
altor romane, doar eufemismul producţiei literare curente, 
de serie, definiţia este şi mai eronată. Un roman scris de 
trei ori nu intră în niciun caz în formula literaturii 
profesionalizate, scrise după reţete oarecum standardizate. 
Vorba scriitorului, cu energia cheltuită, el putea scrie cel 
puţin trei noi romane. Dacă a revenit şi a insistat asupra 
unei singure teme, motivul este mai profund şi trebuie 
căutat cu atenţie în altă parte. 

Marin Preda a vorbit despre inhibiţia unui anumit şoc 
psihologic, pe care l-aş traduce printr-o criză de 
dezadaptare şi readaptare. Venit dintr-un alt mediu, să-i 
spunem  „moromeţian”, foarte tipizat şi ancestral în 
reacţiunile sale, scriitorul n-a asimilat  dintr-odată 
societatea urbană şi spiritul citadin, în ce mă priveşte, nu 
cred că acest proces este pe deplin încheiat nici azi. 
Scriitorul intuieşte multe nuanţe specifice, descifrează bine 
mecanismul şi stilul unor noi reacţii sociale (uzină 
complicată, mare spital, lumea intelectuală), dar el 
păstrează încă în linii esenţiale viziunea sa literară 


arhetipică - frustă, mefientă, disimulată, utilitaristă - pe 
care o regăseşte şi la eroii săi actuali, nu obligatoriu să se 
comporte astfel chiar în toate reacţiile lor. [...] 

Nu ştiu dacă s-a vorbit până acum de ceea ce s-ar putea 
numi (cu o expresie psihologică foarte tehnică la care 
renunţ imediat) behaviorismul eroilor lui Marin Preda, 
aproape toţi cazuri tipice de psihologie net 
comportamentistă. Eroii săi se definesc şi se realizează 
exclusiv prin acţiunile lor, fără a avea şi conştiinţa (cu toate 
implicaţiile lor morale) a acestor acţiuni, totdeauna 
imediate, spontane, dure, nereflectate, perfect obiective. 
Expresia „comportament” apare uneori şi în portretizarea 
personajelor. Dar chiar dacă Marin Preda n-ar avea această 
noţiune (mânuită într-o accepţie curentă), este evidenţa 
însăşi că personajele sale sunt doar ceea cefac, nu ceea ce 
gândesc. Constanţa întreprinde lucruri admirabile (acţiuni 
de alfabetizare), dar fără nicio reprezentare a conduitei 
sale. Când să dea explicaţia atitudinii lor, eroii întreprind 
doar acţiuni, fac simple gesturi. Răspunsul sau reacţia lor 
este un act, nu o analiză sau o motivare morală. [...] 

Marin Preda păstrează deci mereu această intuiţie a 
sufletului de tip „ţărănesc”, nediscursiv, împietrit, milenar, 
defensiv-viclean şi deci închis ermetic. De unde şi 
imposibilitatea comunicării reale. Eroii se înstrăinează 
foarte repede unul de altul, impenetrabili şi impermeabili. 
Sunt mereu singuri, împinşi şi desfăcuţi, nu de iniţiative 
personale, ci de împrejurări, determinări obiective, 
exterioare. Tot ce pot ei să surprindă, în rarele lor clipe 
introspective, sunt doar efectele acestor interrelaţii sociale, 
implacabile, mecanice asupra lor. Din care cauză, totul pare 
produsul unor întâmplări, improvizații sau al unor forţe 
supraindividuale. Nu-i de mirare că, prinşi într-un astfel de 
cleşte (inclusiv al inadaptării, al noului statut social), mulţi, 
mai toţi eroii din Risipitorii, ratează. Sunt de fapt oameni 
foarte comuni, mediocri, care întâmpină doar eşecuri. Nu ei 


se „risipesc”, ci doar viaţa îi „risipeşte”, îi destramă, îi 
anihilează, fiindcă-i domină cu autoritate. 

La antipodul „romanului psihologic”, Risipitorii nu este 
deci, în niciun caz, „romanul timpului moral”. Eroii au doar 
„moralitatea” actelor şi a comportamentelor lor. Obiectivaţi 
total în gesturi, ei sunt cu inocenţă amorali, cu existenţă 
imediată, prezentă, comportamentistă,  disociaţi - în 
momentele hotărâtoare, care definesc o psihologie - de 
propria lor conştiinţă. Este de ajuns să se producă primul 
traumatism moral, ca personajele să reacționeze doar prin 
impulsiuni, reflexe, acte instinctive, nereflectate. În orice 
caz, să nu şi le poată explica decât tardiv, trudnic, cu mari 
ocoluri. De cele mai multe ori niciodată. 

O expresie care circulă, aplicată destul de fantezist la unii 
scriitori (conformişti sau inconformişti după împrejurări) 
este aceea a „curajului social”. Îndrăznesc să afirm, în 
această ordine de idei, că Risipitorii constituie, într-adevăr, 
un astfel de roman, efectiv „curajos”, vreau să spun 
neconvențional, lucid critic, incisiv în toate scenele de 
critică socială. Mare expert în abuzuri „rurale”, Marin 
Preda continuă ancheta în medii carieriste, birocratizate, 
de cadre, sau pur şi simplu combinative, din sfera 
industrială şi intelectuală. Confruntările de la spitalul de 
psihiatrie, stilul şi tehnica unor şedinţe, o serie de manevre 
de culise, climatul moral care poate genera numeroase 
nedreptăţi şi erori flagrante găsesc un scriitor dur, pe 
măsura lor. Diferite obstacole, inerţii, invidii, concurenţa 
fără scrupule a promoţiei sociale par la un moment dat 
forţe implacabile, uneori chiar monstruoase, prezentate cu 
o răceală desăvârşită. Marin Preda a ajuns la această 
maturitate a mijloacelor sale, care poate revela situaţiile 
cele mai crude şi cele mai brutale, cu un ochi detaşat, 
impasibil şi foarte exact. Momentul social evocat are o bună 
şi deci severă definiţie. 

Remarcabilă este şi construcţia, studiată, echilibrată, cu 
secvenţe şi episoade bine decupate, fără lungimi, fără 


digresiuni inutile. Tehnica scriitorului este - acum - 
evidentă, superioară. Marin Preda ştie să se desfăşoare 
simultan pe multe planuri, să sintetizeze în câteva pagini o 
biografie şi o carieră, are talentul definiţiilor lapidare, al 
caracterizărilor esenţiale. A şti unde să începi şi să tai o 
scenă ţine în egală măsură de vocaţie, experienţă şi rutină, 
calităţi pe care Marin Preda le relevă în Risipitorii cu o 
deplină sobrietate. 


Adrian MARINO, „Din nou: Risipitorii”, 
în România literară, nr. 10,1970 


Nu neapărat o ipostază nouă, un experiment neizbutit 
precum s-a spus de critici, este romanul Risipitorii (ed. 1 - 
1962, ed. a Il-a - 1965, ed. a III-a - 1969). Aici prozatorul 
verifică, punând în faţa istoriei, nişte naturi speciale - 
intelectualii. Aceştia au reacţii ambigue, se rătăcesc în 
labirintul prezumţiilor şi ajung aproape de ratare. În fond, 
doctorul Munteanu este un caz de ratat ambițios, doctorul 
Sârbu - un savant veleitar, iar Vale - un ins complexat. 
Comportamentul lor este în general flexibil şi se poate 
spune că istoria nu-i întoarce din calea începută, nu le 
distruge vocaţia. „Risipirea” lor ţine de lipsa conservării 
personalităţii proprii, de imposibilitatea opţiunilor 
categorice. 

Doctorul Munteanu îşi cultivă cariera cu o îndemânare 
demnă de urmaşii lui Stănică Raţiu, dar nu are ce pune în 
loc în momentul renunţării la compromis. În schimb, Sârbu 
e mai tenace în cultivarea vocației, dar îi lipseşte hotărârea 
şi impertinenţa pentru a se autodepăşi, adică ceea ce are 
doctorul Munteanu. Curioasă este prietenia lor, dar în fond 
explicabilă, întrucât cei doi se completează perfect unul pe 
altul, aşa cum două jumătăţi se cheamă şi se atrag pentru a 
forma un întreg. De aici misterul prieteniei lor devenite 
proverbiale. Dar cel mai interesant personaj al cărţii este 


totuşi Constanţa Sterian, soţia doctorului Munteanu. (Ne 
amintim că, în Moromeţii, Preda excela în conturarea unor 
tipuri feminine puternice prin voluntarismul afectelor: 
Polina, Catrina Moromete, Mărioara etc., şi vom vedea apoi 
pe Maria din romanul Intrusul) Constanţa deţine în 
potenţial enigmatice energii afective, care-l determină pe 
doctorul Munteanu s-o părăsească. Opţiunea erotică a 
Constanţei (bizară în conştiinţa doctorului Munteanu, în 
timp ce pentru sine era o verificare a feminităţii, aproape 
ontologică) o conduce la un deznodământ nefericit. Astfel 
refuzul laş al acestuia de a se angaja la nivelul profund al 
iubirii ei şi divorţul neaşteptat o cufundă într-o stare 
cataleptică indefinită. Dezamăgirea trezeşte o apatie grea 
în naturile dotate cu energii latente şi, din acest punct de 
vedere, Constanţa anticipează voluntarismul erotic al lui 
E.B. din romanul În absenţa stăpânilor de Nicolae Breban. 


Marin MINCU Marin Preda - romancier, 
în Critice, vol. 2, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1971, pp. 229- 
2:31 


A treia ediţie a Risipitorilor încheie un proces de 
constituire a romanului în care cele trei ediţii „revăzute” nu 
exprimă atât punerea de acord a conţinutului cu un anumit 
mod de abordare, mai actuală, a problemelor, ci o 
semnificativă analogie cu ceea ce li se întâmplă 
personajelor cărţii. Acestea trec succesiv prin experienţe pe 
care apoi şi le revizuiesc în lumina altor fapte şi a altui tip 
de relaţii între ele, fără ca prin aceasta să le poată şi anula, 
şterge din memorie. Când Constanţa iese din spital, ea îşi 
dăduse seama, în timpul crizei, că înţelegerea şi revizuirea 
nu scad suferinţa eşecului. Tristeţea are însă un sens numai 
după ce personajul şi-a trăit suferinţa până la capăt ori, 
cum spune medicul medicilor, doctorul Ionescu, a acceptat- 
o ca pe o realitate a trupului şi a conştiinţei sale. Scrierea 


romanului nu este altceva decât revizuirea succesivă a 
faptelor prin care trec personajele, iar simplele tăieturi ori 
adăugiri în text nu fac romanul din această ultimă ediţie 
mai bun ori mai rău. Risipitorii este de fapt un roman în trei 
volume. 

Tema acestui roman e aceeaşi cu a Intrusului: relaţia 
individului cu ceea ce el crede a fi istoria, mediul, 
societatea. Personajele intră în scenă cu oarecare 
dezinvoltură, cu o naivitate a lipsei de experienţă care le 
face de la prima apariţie vulnerabile. [...] 

Criza, deruta şi parţialul eşec al personajelor vin din 
tratarea relaţiilor umane cu normele unui domeniu 
particular, ori cu cele moştenite fără verificare din ideea 
falsă, în fond, despre morala umană. Ele pierd, risipesc 
acele fapte, experienţe, sentimente care, trecute prin 
norme şi criterii străine esenței lor, nu primesc răspunsul 
aşteptat. Faptul că unele au o experienţă considerabilă ori 
că altele abia o câştigă nu schimbă lucrurile. Scriitorul şi-a 
ales personajele în sensul că le-a amestecat vârstele pentru 
a nu crea iluzii vane. Procesul prin care trec eroii săi nu 
apasă fatal asupra unei generaţii ori a alteia, ci îşi alege 
victimele cu aceeaşi siguranţă din toate, fiecare trâindu-şi 
criza în împrejurarea caracteristică: profesie, iubire, 
căsătorie, prietenie. Nu aceste acte fundamentale ale 
existenţei atrag de la sine criza, ci valoarea fiecăruia este 
pusă cu gravitate la încercare de o nouă istorie în care 
vechea experienţă a omului - personală, familială şi socială 
- se dezmeticeşte dintr-un echilibru iluzoriu. Eroarea de a 
confunda noua poziţie a individului faţă de mediu cu 
sensibilitatea excesivă a omului „modern” este divulgată cu 
pătrundere unică în literatura de azi. „Excesul de 
sensibilitate” nu este decât o formulă artificială pe care 
lipsa de experienţă o împinge în faţa unor solicitări 
neaşteptate. Risipitorii relevă dramatismul neechivoc al 
acestei situaţii. 


C. STĂNESCU, Risipitorii, 
în vol. Cronici literare, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1971, pp. 
53-57 


În ediţiile anterioare, tema generaţiilor care se continuă, 
opunându-se, era mai accentuată. Acum, abia enunțată, 
această posibilă direcţie de dezvoltare a romanului e 
părăsită repede, în favoarea intuiţiilor pe care scriitorul le 
percepe ca fundamentale. [...] 

Subiectele pe care le însumează romanul, oarecum 
mixtate, mai puţin arhitecturate într-un ansamblu, îşi revelă 
coeficientul comun ca termeni în aceeaşi problemă: cum e 
posibilă coexistenţa? Din clipa când tonul naraţiunii a 
devenit interogativ, dramatizat, e limpede că scriitorul a 
părăsit atitudinea contemplativă, atotştiutoare, pentru o 
alta, dilematică, acută, implicată direct în soluţionări şi 
rezultate. [...] 

Reflectate, lipsite de expresia nemediată a unei motivații 
interioare, psihologiile au un caracter parţial: ele există 
prin gesturile lor, şi acelea selecţionate numai întrucât se 
repercutează asupra altcuiva. 

Imediat, în funcţie de acest criteriu, al câmpului de forţă, 
iradiat sau suportat, se instaurează cele două mari 
categorii umane: cei care influenţează şi cei care cad sub 
influenţă. 

Aproape toate cuplurile se constituie după această lege 
secretă a atracției dintre contrarii, în care mobilitatea 
captează inerția, mediocritatea se lasă sedusă de strălucire, 
succesul fascinează pe complexaţii de ratare (Sârbu-dr. 
Munteanu, Constanţa-dr. Munteanu, Gabi-Vale, Vale-Anda, 
Gabi-Mimi Arvanitache etc.). 

Echilibrul se păstrează puţină vreme între limitele 
normalităţii: relaţia degradându-se repede, involuează spre 
un raport, făţiş sau subtil, de dominație şi dependenţă. 


Uimitoare îi apare scriitorului această sete de preeminenţă, 
care, pentru a se satisface, uzează de violenţă şi umilire. 

Risipitorii e în fondul lui un roman despre putere şi 
defensivă. Observațiile sunt aproape inepuizabile când e 
vorba de nuanțele acestui raport, despre modurile în care 
forţa acaparantă îşi subordonează partenerii şi racolează 
admiratorii, îşi joacă publicul, transformându-l într-un grup 
adulator sau, dimpotrivă, vindicativ, despre felul în care 
undele insesizabile ale forţei trec de la un individ la altul, 
investindu-l cu însemnele alegerii, excepţiei. 


Magdalena POPESCU, prefaţă la Marin PREDA, Risipitorii, 
roman, vol. I, ediţia a IV-a revăzută, 
Editura Minerva, Bucureşti, 1972, pp. XIII-XVIII 


La zece ani de la întâia apariţie (în 1962), romanul lui 
Marin Preda, Risipitorii, intră, cu ediţia a patra revăzută, în 
„Biblioteca pentru toţi” (două volume: 286 + 327 pagini). 
Autorul n-a respectat deci nici textul „definitiv” al celei de-a 
treia ediţii (E.PL., 1969). Se ştie că această din urmă ediţie 
modifică radical ediţia a doua (E.PL., 1965), ea însăşi 
diferită de cea dintâi. Schimbările treptate au mers nu 
numai în direcţia simplificării şi concentrării (ediţia a doua 
cu 104 pagini, iar a treia cu 114 pagini mai puţin decât 
prima), dar şi în direcţia transformării psihologiei eroilor, a 
problematicii lor şi prin consecinţă a structurii narative (în 
ultima ediţie, a patra, noile intervenţii sunt doar de natură 
stilistică). 

O primă întrebare pe care şi-a pus-o critica, fără s-o 
lămurească, este cu privire la semnificaţia titlului. După 
Magdalena Popescu, autoarea prefeţei la ediţia a IV-a, 
„Tisipitorii” ar fi „urmaşii care abuzează sau nu ştiu să 
preţuiască ceea ce au moştenit”. Credem că romancierul s- 
a gândit mai degrabă la nişte eroi înzestrați cu o anumită 
disponibilitate (nu numaidecât în sens gidian [...]) pentru 


aventură, eroi capabili de a intra în competiţie cu timpul, de 
a se angaja în relaţii cu semenii lor, într-un cuvânt, cu 
climatul social şi moral al epocii. Exponenţii aventurilor din 
Risipitorii sunt în cea mai mare parte intelectuali de 
formaţie nouă, proveniţi din clasa muncitoare, pentru care 
nu trecutul sau moştenirea contează în primul rând, ci 
prezentul şi viitorul. [...] 

Fiind un roman cu intelectuali, Risipitorii e în chip firesc 
un roman de idei. Există sub acest raport deosebiri 
însemnate între prima şi a doua versiune, în prima 
redactare, Constanţa, bolnavă, e îngrijită de doctorul Sârbu 
şi, după o idilă în Bucureşti şi la Tuşnad, se mărită cu el. 
Aici doctorul Sârbu şi nu Munteanu se îndoieşte de 
sentimentul prieteniei şi admite sacrificarea ei în favoarea 
altui ideal, ca, de pildă, cel al iubirii. În varianta întâi se 
atribuie lui Munteanu o predestinaţie spre exemplaritate, o 
vocaţie genială care-i pune în mişcare ambiția. În a doua 
variantă Marin Preda elimină acest determinism şi atribuie 
lui Munteanu o naştere obişnuită. „Dacă eu am fost sau sunt 
un om excepţional, mărturiseşte eroul, este îndoielnic.” 
Irascibilitatea lui faţă de semeni din prima variantă se 
transformă într-o concepţie filosofică asupra existenţei, 
bizuită pe o formă de nause care nu exclude ideea de 
sinucidere, dar şi pe respingerea puterii folosite ca scop, nu 
ca mijloc. Doctorul Munteanu e în versiunea ultimă un 
adept al unui ideal de viaţă activ, umanist [...] 

Din prizonierul propriei sale vanităţi, doctorul Munteanu 
devine, în versiunea ultimă a romanului, umanizat printr-un 
act disperat de curaj, care putea să-i fie fatal, un militant, 
dacă nu pentru prietenie în înţelesul restrâns al cuvântului, 
pentru solidaritate în înţelesul superior. 


Al. PIRU, „Risipitorii”, 
în România literară, nr. 2, 1973 


Valoarea esenţială a romanului Risipitorii rezidă în tenta 
sa de frescă. Investigația epică a lui Preda parcurge aici o 
impresionantă suprafaţă socială. În acest sens, avem de-a 
face cu un roman-sondaj. 

Straturile societăţii româneşti la 1952 sunt trecute în 
revistă aproape exhaustiv şi lapidaritatea este compensată 
de acuitatea observaţiei. Sunt prospectate lumea satului; 
periferia, mahalaua; uzina; mediile funcţionăreşti; şcoala şi 
oamenii ei; spitalul, de la laborant până la academician; 
mediul „foştilor“; e schiţată lumea diplomaţiei şi chiar, prin 
câteva tuşe, cea a înaltei politici. Arta romancierului e 
vădită în pregnanţa cu care sunt sugerate o anumită 
atmosferă istorică şi un complex de probleme specifice 
fiecărui nivel social, uneori în episoade foarte restrânse. 
Este, pe lângă meritul unui ochi pătrunzător, şi efectul 
bunei asimilări a marii literaturi clasice. Pentru a da o 
imagine extrem de veridică şi semnificativă asupra unui 
moment nodal al istoriei Europei, bătălia de la Waterloo, 
Stendhal nu are nevoie decât de vreo câteva pagini. [...] 

Lupta cu inerția este a doua temă a romanului. 
Personajele au de înfrânt rezistenţe de natură profesională 
(inginerul Vale în uzină, doctorul Munteanu în spital, 
directorul Jurcă), de natură morală (doctorul Sârbu), de 
natură politică (Petre Sterian). Fiind romanul unei societăţi 
în transformare, Risipitorii e şi romanul unor oameni în 
transformare. Sunt personaje care au de reprimat propria 
inerție, cum e Constanţa. [...] 

Marin Preda este un moralist, dar nu la nivelul firii 
insului, ci la nivelul firii unei societăţi. El face radiografii 
caracterologice nu ale unor structuri individuale, în gen 
clasic, ci ale unor structuri sociale. Este un moralist la scară 
amplă, un moralist social. 


George PRUTEANU, „Marin Preda”, 
în Convorbiri literare, nr. 4, 1973 


Departe de a fi o operă de plan doi, Risipitorii ocupă, prin 
caracterul ei de dezvăluire, un loc important în creaţia 
scriitorului. Moromeţii ne prezentase o lume în care 
seismele nu rămân fără consecinţe asupra omului, asupra 
alcătuirii lui sufleteşti. Teama cea mare a lui Ilie Moromete 
este de a nu se înstrăina de sine. Risipitorii face un sondaj 
psihologic adânc, încercând să lumineze din interior 
procesul sufletesc al alienării, devenind din această pricină 
o substructură a Moromeţilor. Moromeţii rămâne totuşi la 
lumina zilei, în  Risipitorii se coboară în subteran. 
Continuitatea există, deşi mediul este altul. Ea este posibilă 
pentru că, fundamental, prozatorul descrie oameni, şi nu 
categorii sociale izolate unele de altele prin falsa barieră a 
unei vechi prejudecăţi. [...] 

Intenţia polemică nu lipseşte nici aici. Risipitorii este o 
replică la teorii şi opere contemporane care postulau lipsa 
de conflict în proză. Viziunea idilică a prozei momentului 
este serios corectată de realismul acestei cărţi. Omul este o 
realitate abisală, pare a ne spune scriitorul, iar reacţiile lui 
sunt imprevizibile. Societatea socialistă nu poate ocoli 
trăsătura fundamentală a condiţiei umane. Suferinţa este 
prezentă, iar dramele sufleteşti, dramele morale nu sunt 
absente. Vale şi Constanţa suferă din dragoste, iar bătrânul 
Sterian are o suferinţă de alt tip. El şi-a creat o imagine 
despre lume conform unei idei pentru care a luptat din 
ilegalitate, imagine care la un moment dat se destramă. 
Manifestarea energică a personalităţii nu e abolită de 
socialism şi accidentele provocate de ea pot fi deosebit de 
grave. Experienţa tânărului tăietor de lemne e doar una. În 
uzina la care lucrează Vale se ia şpagă, în uzina la care este 
„exilat” Vale bătrânii refuză să-i califice pe tineri. În spital 
sunt menţinuţi în importante funcţii medici compromişi 
profesional. Nicio operă contemporană în proză n-a atins 
cuprinderea socială a  Risipitorilor şi capacitatea ei 
problematică. Desfăşurarea romanului este  antitetică 


curentului general al prozei momentului. Anume episoade 
par a fi scrise în replică la opere contemporane cunoscute. 
[+3] 

Zona insondabilă a sufletului omenesc, imprevizibilitatea 
reacţiilor umane n-a fost niciodată părăsită de Marin Preda. 
Pentru el ea reprezintă punctul de plecare al prozei, 
raţiunea ei de a fi, una dintre condiţiile obligatorii. Vorbind 
într-unul din interviuri „despre profesiunea de scriitor”, el 
arăta că nu se pot concepe destine individuale în afara 
adevărului despre om şi că marea lacună a unei anume 
părţi a prozei noi era că „sub pretextul că în societatea 
noastră nu există imprevizibilitate în ce priveşte mersul 
societăţii, atunci nici în cel al destinelor individuale nu 
există”. Supralicitându-se, deci, previzibilul, s-ar renunţa la 
atuurile specifice ale prozei, ajungându-se, consecinţă de 
neocolit, la superficialitate, şablon, reţete şi, finalmente, la 
propagarea unei optici schematice asupra realităţilor şi a 
omului. Risipitorii este o replică profesională la părăsirea 
de către o parte dintre prozatori a uneltelor lor, a 
imprevizibilului acelei complexe realităţi care este omul. 
[...] în ultima versiune, în care autorul nu se mai dăruie 
atâtor tentaţii şi teme ca în 1962, sensul titlului este mai 
uşor de fixat într-o matcă sigură. Risipa este echivalentă cu 
a trata existenţa şi timpul dintr-un unghi frivol. Risipitorii 
este o invitaţie la gravitate şi meditaţie. [...] În contextul 
unei astfel de gândiri, lumea lui „Ceş copil” ar fi o lume de 
iresponsabili şi „risipirea” e vecina iresponsabilităţii: primul 
risipitor care cade victimă „frivolităţii” este Ilie Moromete, 
înghiţit la un moment dat de sorbul necruţător al dialecticii 
realului de care se lăsase depăşit. 

Este surprinzător însă cum o carte în care mai toate 
personajele trăiesc cazuri-limită, trec prin accentuate crize 
sufleteşti sau morale, cunosc albul cearşafurilor de spital 
sau chiar moartea nu ne transmite o senzaţie de repulsie: 
chiar dacă surpriza-i găseşte nepregătiţi - şi nepregătirea 
unora este deznădăjduitoare! —, ei, organismul lor, sufletul 


lor, mintea lor acceptă bătălia cu urâtul de care nu vor să se 
lase invadaţi. Risipitorii este cartea unui autor preocupat 
de tot ceea ce violentează natura şi omul şi încredinţat că 
tot ceea ce le-ar violenta este injustiţie. 


Mihai UNGHEANU, Risipitorii 1, Risipitorii II, 
în vol. Marin Preda. Vocaţie şi aspirație, Editura Eminescu, Bucureşti, 
1973, pp. 96-106 


Şocul psihologic determinat de experienţa Risipitorilor a 
avut un efect reifiant şi asupra discursului narativ, în 
barocul narativ ce caracterizează proza autohtonă a 
deceniului trecut, Marin Preda a păstrat constant 
încrederea în forţa de convingere a romanului de factură 
realistă, atent în acelaşi timp la procedeele tehnice ale 
marilor romancieri străini. Lăsând la o parte accidentalul, 
ignorând experienţele nesemnificative, Marin Preda a 
realizat un discurs narativ modern în care behaviorismul şi 
obiectivitatea rămân elementele fundamentale. Şi anterior 
utilizase comportamentismul, dar acum, fără a elimina 
complet spaţiul interior al motivaţiei, personajele se 
realizează prin ceea ce fac. Gândurile sunt notate fără nicio 
tresărire subiectivă, fiecare secvenţă este consecinţa 
precedentei şi cauza următorului moment epic. 

Cu toate acestea, Marin Preda nu a absolutizat mijloacele 
artistice utilizate de Hemingway sau de John Dos Passos. 
Psihologia tipurilor sale exclude subsumarea integrală 
behaviorismului. Nici Intrusul, nici Risipitorii nu sunt 
procese verbale ale unui comportament într-o situaţie 
limită. Punctele de vedere concurente sunt utilizate cu o 
anumită pondere, cu un coeficient de prudenţă izvorât 
dintr-un adecvat simţ al echilibrului. Ambiguitatea totală, 
echivocul complet nu îl atrag. Oprirea programatică a 
intruziunii în conştiinţe, negarea notelor distinctive ale 
semnificatului, convenţia incomprehensibilităţii, a restituirii 


gesturilor şi cuvintelor goale duce, are convingerea, la o 
inevitabilă artificialitate: „Cum să-l facem pe cititor să 
înţeleagă ce se întâmplă cu un personaj dacă ne abţinem de 
la orice comentariu al gesturilor şi al cuvintelor lui? Am 
ajunge la artificii bizare, ar fi ca şi cum i-am învăţa pe eroii 
noştri alfabetul surdo-muţilor şi pe cititor de asemeni, ca să- 
i înţeleagă. Cantitatea de convenţie ar spori şi mai mult...” 
(Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, p. 143) Indirect, 
Marin Preda îşi exprimă lipsa de aderenţă la tehnica unei 
naraţiuni ca Rashomon de Kurosawa sau Ursul de Faulkner. 

Păstrând ca modalitate preponderentă behaviorismul, 
Marin Preda infuzează discursului o atitudine proprie faţă 
de personaj. Alternând viziunea exterioară cu aceea 
lăuntrică, romancierul îşi interzice selectiv omniscienţa, 
refuzând totodată impasibilitatea neutrală absolută. Marin 
Preda nu mai ştie tot atât cât ştiu personajele sale, dar nici 
nu ştie mai puţin decât oricare dintre eroii săi: „Rareori [...] 
fac o investigaţie directă în gândirea unui personaj, ca să 
indic sursa acţiunilor sale. Prefer să înfăţişez omul în 
mişcare, iar mişcarea o văd când din afară, când din partea 
eroului” (ibidem). 

La nivelul naraţiunii şi al personajelor stăruie o 
permanentă indeterminare al cărei model utilizat de Marin 
Preda coboară în timp până la Andre Gide. Unui caracter 
exhaustiv explicat, romancierul îi preferă destinul 
incomplet, realizat prin înfăţişarea unei perioade temporale 
determinate ale existenţei individuale şi aşezat într-o 
fabulaţie secţionată. Evenimente aflate în plină desfăşurare 
sunt întrerupte brusc, înainte de a se fi definit. Cum vor 
evolua cuplurile Gabi-Mimi şi Vale-Anda din Risipitorii? Nu 
ştim, dar tăietura rămâne incitantă. Epica însăşi nu se mai 
prezintă ca un edificiu arhitectonic finit. [...] 


Ion BĂLU, Marin Preda, 
Editura Albatros, Bucureşti, 1976, pp. 117-123 


Aşa cum se prezintă în forma definitivă (ed. a III-a, 1969), 
Risipitorii este romanul unei familii şi, lucru nou la Marin 
Preda, romanul unui sentiment. Primul acoperă o mare arie 
socială şi se întinde pe spaţiul a două generaţii: părinţii 
(Petre şi Rodica Sterian, Toma Sterian - fratele celui dintâi, 
soţii Arvanitache - oameni cu stare, atinşi de rigorile 
revoluţiei, mama doctorului Munteanu etc.) şi copiii 
(Constanţa, Vale, Gabi, dr. Munteanu, Mimi Arvanitache). 
Ca să facă istoria părinţilor, prozatorul recurge la istoria 
socială, cu preocuparea (tehnică realistă cunoscută, 
verificată!) de a subordona viaţa psihologică unui ansamblu 
de forţe economice şi politice. Petre Sterian este muncitor 
la Ateliere, participă la viaţa politică, înainte şi după cel de- 
al Doilea Război Mondial, apoi se retrage brusc, fără 
explicaţii, pentru a reveni, la îndemnul fratelui său, Ioma, şi 
al vechiului lor prieten, Lungu, activist de partid. Istoria, la 
acest punct, este cunoscută, şi ea luminează prea puţin 
destinele personajului, rămas până la sfârşit fără identitate 
literară precisă. Părinţii intră, în genere, într-o schemă 
sociologică (muncitorul onest,  activistul  perspicace, 
individul care şi-a pierdut, odată cu situaţia socială, 
personalitatea, ca bătrânul Arvanitache etc.) şi, lucru 
curios, Marin Preda nu face nimic pentru a evita la acest 
capitol obsesiile maniheistice ale prozei din deceniul al VI- 
lea. 

Copiii intră în alt sistem de relaţii şi viaţa lor morală este 
mai bogată. Dramele lor constituie, în fapt, materia 
romanului şi, analizându-le, talentul lui Marin Preda îşi 
regăseşte forţa lui reală. Constanţa, Gabi sunt intelectuali şi 
eşecurile lor nu se mai explică social. Ei au tot ce trebuie 
pentru a reuşi, epoca le este favorabilă, totuşi viaţa lor ia 
adesea un curs tragic. La această familie de personaje 
trebuie să-i adăugăm pe doctorul Munteanu şi pe doctorul 
Sârbu, istoria prieteniei lor fiind una dintre temele 
privilegiate ale cărţii. Din roman al spaţiului social, 


Risipitorii devine un roman al timpului psihologic, accentul 
căzând acum pe funcţiile morale ale individului, urmărite în 
existenţa (sau existenţialitatea) lor. Constanţa, doctorul 
Munteanu, Gabi Sterian ratează în viaţa sentimentală, şi 
eşecul lor provoacă eşecul altora. Explicaţiile diferă, într-un 
caz e vorba de conformism moral, în altul de incapacitatea 
de a vedea şi accepta eroarea. Prozatorul descoperă o 
relaţie coerentă, secretă, care leagă viaţa individului de 
ceea ce el numeşte, în alta parte, subdestin. Epoca, destinul 
pot justifica multe, dar ele nu justifică totul, în triumful sau 
eşecul individului intră şi o voinţă bine sau rău dirijată, o 
ezitare, o lipsă de angajare morală, complicitatea, pe scurt, 
a forţelor subiective lângă complicitatea existenţei 
obiective. [...] 

Este locul de a observa că personajele lui Marin Preda nu 
se definesc de la început şi, în genere, ele nu intră într-o 
schemă prestabilită. Nu sunt pozitive sau negative, sunt 
nişte conştiinţe tulburate care îşi trăiesc succesele sau 
înfrângerile cu luciditate. Ele se definesc pe măsură ce 
existenţa lor se complică. E.M. Forster deosebea în 
literatura modernă personaje rotunde şi personaje plate, 
liniare. La Marin Preda ceea ce domină este categoria 
personajelor rotunde (observaţia este valabilă şi pentru 
Moromeţii, Intrusul, Marele singuratic) ascunse, repliabile, 
ambigue, evitând confesiunea directă, totală, ele revin 
adesea la punctul de plecare. Natura moromeţiană este 
prin excelenţă o natură circulară. Doctorul Munteanu, 
doctorul Sârbu, Constanţa, din aceeaşi serie tipologică, 
vorbind despre ei sau despre alţii, dezvăluie totdeauna 
adevăruri parţiale, avansează un punct de vedere contrazis 
sau verificat mai târziu de ei sau de alte personaje. 
Conversaţia este o formă nu de elucidare, ci de amânare a 
revelaţiei adevărului. Despre doctorul Munteanu avem 
impresia, văzând actele lui şi comentariile celorlalţi, că ştim 
totul, apoi mărturisirile sale răstoarnă perspectiva. 
Personajul capătă altă dimensiune morală: ceea ce părea 


mărunt carierism devine expresia unei obsesii pozitive; ce 
ni se înfăţişase, până atunci, ca o formă lamentabilă a 
labilităţii în compromis ne apare, acum, ca o dorinţă 
superioară de perseverenţă în idee. Doctorul Munteanu îşi 
justifică actul lui disperat prin imposibilitatea de a accepta 
eroarea. Dispreţul şi greaţa faţă de ipocrizia generală l-au 
împins la această soluţie extremă. El furnizează doctorului 
Sârbu faptele doveditoare: nu l-a persecutat, cum se spune, 
pe doctorul Strihan; doctorul Strihan este un vechi 
adversar politic, deloc pur, deloc liberal; efortul lui a fost ca 
pe porţile libertăţii să nu năvălească urangutanii cu bâtele 
în mână, toată voinţa lui a pus-o în slujba unei ambiţii 
profesionale: aceea de a descoperi secretul unei boli 
teribile, schizofrenia. Aventura lui diplomatică e justificată 
prin dorinţa de a se instrui. Doctorul Munteanu e, deci, un 
idealist (în sens moral) şi, cum ne lasă să înţelegem, a 
practicat conştient o pedagogie a entuziasmului. Măreţia 
omului constă, după el, în conştiinţa că trebuie să moară 
(„că nu e etern şi că trebuie să obţină eternitatea prin 
idee”). A vrut să fie consecvent cu ideea la care a aderat, 
dar a pierdut cârma, n-a putut rămâne senin şi a eşuat în 
intrigă măruntă. Greaţa şi disprețul l-au doborât şi moartea 
i s-a părut (iată o idee gidiană la Marin Preda!) singura 
formă de libertate. Prietenia faţă de doctorul Sârbu nu-i 
suficientă, de altfel doctorul Sârbu l-a părăsit când i-a fost 
mai greu. Nu renunţă, fireşte, la idee şi va încerca să-şi 
realizeze altfel aspiraţiile, dar dacă va constata, încă o dată, 
că oamenii n-au nevoie de serviciile lui, el cunoaşte calea de 
a renunţa... îi rămâne deschisă încă o poartă a libertăţii... 
[...] 

Mai impenetrabil este cazul Constanţei Sterian, soţia 
nenorocoasă a doctorului Munteanu. Eşecul ei este, la 
prima vedere, un eşec prin ricoşeu. Părăsită de soţ, ea cade 
într-o stare depresivă din care numai timpul şi priceperea 
doctorului Drăghici o pot scoate. Crescuse greu („parcă 
avea două mâini stângi”), avusese dificultăţi la şcoală, apoi, 


devenind adultă, relevă o personalitate puternică, cu reacţii 
imprevizibile, incapabilă să accepte compromisul. 
Constanţa inaugurează un tip feminin care va reveni în 
operele ulterioare: feminitatea buimacă, impenetrabilă. 
Rodica Sterian, mama, trecuse şi ea printr-o fază de 
buimăceală, de retragere în sine, de refuz de a accepta 
viaţa, apoi îşi revenise şi-şi crescuse cu pricepere copiii. 
Fiica, îndrăgostită de doctorul Munteanu, apoi părăsită, 
cunoaşte un rău de existenţă asemănător care o va duce, în 
cele din urmă, pe patul spitalului. [...] Ca şi în cazul altor 
personaje, soluţia este, desigur, provizorie, adevărul - 
parţial. Însingurarea Constanţei este explicată în alţi 
termeni de doctorul Munteanu (el pune, medical, accentul 
pe consecinţele morale ale unui avort!), pentru ca şi acest 
adevăr subiectiv, parţial, să fie reluat, interpretat de 
inclementul doctor Sârbu. Tehnica romanului constă în a 
prezenta o serie de adevăruri succesive, complementare 
sau contradictorii, dovedind astfel că psihologia omului 
modern se constituie dintr-o sumă de ambiguităţi. 
Prozatorul clasic închidea individul într-o categorie 
(melancolic, expansiv, pesimist etc.), pe care o studia apoi 
cu sentimentul unei obiectivităţi depline. Scriitorul modern 
a pierdut această siguranţă, obiectul lui (psihologia 
individului) s-a dovedit a avea adâncimi la care vechile 
instrumente de analiză nu mai ajung. În limbajul literaturii 
au pătruns termeni ca dublu, refulare, complex, viaţă 
secretă, împrumutaţi din psihanaliză, care dezvăluie o nouă 
concepţie asupra persoanei şi o nouă metodă de analiză. 
Marin Preda, la curent cu toate aceste descoperiri, 
întocmeşte fişa clinică a Constanţei (în cazul acesta este 
vorba şi de o boală adevărată), dându-ne, ca în Personna lui 
Bergman, un grafic foarte sugestiv al formelor pe care le ia 
angoasa. Hortensia Papadat-Bengescu făcea o dare de 
seamă despre evoluţia ulcerului, autorul Risipitorilor ia ca 
pretext o tulburare psihică pentru a studia un caz 
existenţial (alienarea). 


Preferinţa scriitorului pentru feminitatea curioasă, 
mândră, imprevizibilă se vede şi din studiul altor personaje. 
Mimi Arvanitache acceptă greu dragostea lui Gabi Sterian, 
prima ei reacţie este să fugă, apoi, când tânărul dă semne 
de iritare, îl părăseşte într-o criză de demnitate. În genere, 
femeile ratează în literatura lui Preda din orgoliu. 


Eugen SIMION, Scriitorii romani de azi”, vol. |, 
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978, pp. 430-436. 


În toate articulațiile ei, proza lui Marin Preda trădează o 
atitudine pozitivă în faţa celor mai diverse forme ale vieţii, 
cu o extraordinară propensiune pentru valorile ei concrete, 
palpabile. În acelaşi timp, cititorul simte, dincolo de 
asperitatea blândă a materiei, umbra ei prelungită şi 
enigmatică. Moartea dă literalmente târcoale acestei 
realităţi foşnitoare, explozive, unde anotimpurile, câmpia, 
animalele, cerul înstelat, simţurile, trupul femeii şi al 
bărbatului, casa, ţărâna, dogoarea solară au o respiraţie 
comună, adâncă. Neliniştită însă, fiindcă un misterios „verso 
esoteric” se află insinuat în miezul ascuns vederii directe. 
Sentimentul morţii e asemenea unui „relief interior al 
pozitivităţii vitale”. Surprinzând intimitatea irepresibilă a 
letalului, scriitorul nu acordă totuşi descoperirii sale o 
semnificaţie tragică. Această absenţă a tragicului e pusă 
într-o relaţie brutală şi neaşteptată cu istoricitatea, fiind 
formulată în termenii unui paradox propriu veacului nostru. 
[...] Moartea încetează să mai fie „la persoana a treia”. Câtă 
vreme îi implica pe alţii, văzută ca un simplu fenomen 
natural, supraconştiinţa o analiza ca atare, medical, 
biologic, social etc. cu o obiectivitate a-tragică. În acelaşi 
sens, Preda însuşi prezentase evenimentul dintr-o 
exterioritate problematică, nu şi misteriologică. Dar când 
personajul se află în confruntarea nemijlocită cu sfârşitul 
său, timpul şi spaţiul sunt anulate într-o efectivitate a unui 


acum şi aici. lot ce părea abstract, intemporal, se 
transformă într-o „contemporaneitate flagrantă”. Această 
flagranţa e simțită din primul moment ca un „obstacol“; 
înaintea fricii, eroii lui Preda simt uluirea că, brusc, ceea ce 
fusese impersonal se individualizează, îi priveşte direct. Ei 
intră în panică. În Risipitorii, Constanţa, bolnavă, are 
senzaţia că „va muri” [...]. Alarma simţurilor e un simptom 
al spaimei de inevitabil. Teama se instituie ca o stare de 
boală, erodând relaţiile, afectele. E maladia de care suferă 
protagoniştii romanului: „leama de moarte e una dintre 
temele Risipitorilor” declară autorul însuşi (Convorbiri cu 
Marin Preda, p. 102). Ea subminează existenţa doctorului 
Munteanu, îl destramă şi-l desfigurează moral. Analizându-i 
semnele, Sârbu îi spune cu bruscheţe că „toate sunt 
provocate de frica de moarte; iar frica de moarte, în cazul 
tău, e rezultatul unei epuizări”. Epuizare a resurselor etice, 
alienare în speţă, fiindcă personajul istovise o mecanică 
rudimentară a arivismului, ajunsese la conştiinţa vidului 
interior şi a eşecului pe toate planurile. Sfârşeală psihică, 
simțită din pricini diferite, dar cu aceeaşi concluzie, de 
Constanţa însăşi: „Moartea sufletului (...) o aduce pe cea 
fizică”. Aparent coincidentă, atitudinea celor doi e în 
realitate  antinomică, fiindcă exprimă şi o „morală” 
diametral opusă. Spaima de moarte a femeii e provocată de 
prăbuşirea unui mit (erotic) şi de incapacitatea de a-l 
reconstrui, de a găsi împlinirea compensatorie. [...] 

„Dulcea ispită” a morţii în meditaţia lui Marin Preda nu e 
decât un alt termen pentru o „commentatio” reluată, 
niciodată istovită, unde spiritul său caută să încercuiască, 
să scruteze şi să provoace mereu gândul morţii. 


Mircea ZACIU, Commentatio mortis, 
în Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda, Editura Cartea Românească, 
Bucureşti, 1981, pp. 269-289 


Niciun scriitor român nu are, aşa ca Marin Preda, 
sentimentul realului. Eroii săi încep să existe abia atunci 
când simţurile lor pot lua cunoştinţă de prezenţele 
înconjurătoare, faptul diurn îi înviorează, nocturnul şi 
oniricul îi moleşesc. Realul este cucerit sau începe să fie 
cucerit în momentul trezirii. Doar după trezire lumea 
începe să devină frumoasă. Această lume este „nespus de 
frumoasă” tocmai fiindcă ea capătă o măsură umană; 
tocmai fiindcă nu se mai poate sustrage verificărilor 
experienţei. Abstracţia nu apare în romanele lui Marin 
Preda decât însoţită de un cortegiu impozant şi grav de 
exemplificări. De ce are dreptate cutare gânditor? Dacă un 
şir de istorii, întâmplate, unele, în Siliştea-Gumeşti, altele, 
în raza atenţiei marelui scriitor, nu pot ilustra ideea, ea 
rămâne suspectă. 

Orice gând trebuie verificat în oglinzile lumii concrete, 
trebuie să ispăşească dreptul său la înălţime şi zbor 
traversând „barbaria concretului”. [...] 

Risipitorii e un roman plin de ecouri ale adâncimilor. 
Lumea de „la fund” în care trebuie să coboare, în cursul 
muncii de alfabetizare, Constanţa, stârneşte „câinii 
biologici”. În convalescenţa ei, la Tuşnad, femeia îi va cânta 
doctorului Sârbu romanțe care trădează o altă fiinţă decât 
cea intelectuală (paginile sunt numai în ediţia întâi a 
romanului), aşa cum îi va cânta Matilda lui Petrini. Sunt 
capitole exemplare prin felul în care deconspiră lumea 
interioară a personajului, tânjirea după Centrul locului 
comun. Păstrând pământul afânat al kitsch-ului în jurul lor, 
melodiile evocă o adâncime pierdută. 

Toţi eroii lui Marin Preda trăiesc o ciudată atracţie 
pentru romanţul sentimental. Mulţi cultivă şi trăiesc 
aventuri demne de romanul popular. Uneori anecdotele sau 
istorioarele pe care le povestesc se hrănesc din universul 
melodramei. Rămâne mereu ceva care ocroteşte plânsul 
secret, jalea impură a dezmoşteniţilor luptei pentru idee. Pe 
drumul către Centru există o lume abandonată la care 


scriitorul revine cu un profund sentiment de compasiune. E 
solidar ei. Cârciumi de mahala, restaurante mizere, amoruri 
ancilare îl întorc pe eroul central în mâlul aluvionar al 
marginilor care hrănesc şi din care se hrăneşte kitsch-ul, 
dar unde se pot descoperi, mai bine decât în alte locuri, 
urmele căii regale. 


Cornel UNGUREANU, Proza românească de azi, vol. 1, 
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, pp. 220-223