Sarpele cu pene

D.H. LAWRENCE 


ŞARPELE CU PENE 


Chiar şi acei comentatori care au inclus Șarpele cu pene 
printre., neimplinirile“ lui Lawrence (judecată, de valoare 
evident discutabilă, de vreme ce acestei categorii se socotea că 
ar aparţine şi Lady Chatterley) au recunoscut că romanul 
publicat în ţ926 e „o operă ce pune câteva întrebări 
fundamentale vizând civilizațiile tradiționale şi raporturile 
complicate cu ele ale omenirii de astăzi, legitima noastră dorinţă 
de a înţelege măcar câte ceva din semnificaţiile lor şi fatalul 
eşec al celor care, împovăraţi de prea multe prejudecăţi, 
încearcă s6 şi le explice din alt unghi decât acela stabilit 
odinioară, în vremuri necunoscute lor decât prin intermediul 
unei hagiografii îndoielnice“ J. Alţii - printre ei W. Y Tindall, unul 
dintre cei mai proeminenţi critici ai romanului englez * din 
secolul al XX-lea - au considerat că, dimpotrivă, Şarpele cu pene 
e „cartea care dă, în chipul cel mai elocvent, măsura marelui 
talent al lui Lawrence, a capacităţii sale de expresie narativă 7. 

Controversele stârnite de acest roman, plasarea lui în ° zone 
cu totul opuse ale valorilor sunt, totuşi, explicabile. Scriitorul 
încerca să pătrundă pe un teritoriu faţă de care cultura 
europeană a manifestat întotdeauna o atitudine ce se-putea 
defini, cum s-a spus... Printr-un amestec de ignoranță, de 
superstiții şi, nu în ultimul rând, printr-un îndreptăţit complex de 
culpabilitate, pentru că —în Mexic fi în Peru, în Africa şi în 
Oceania, în Marile Cimpii din America de Nord şi în Australia - 
orgoliul fals «civilizator» de acum câteva secole sau mai recent 
a declanşat o sistematică operă de distrugere a unor mărturii 
fără de care Europa însăşi e astăzi mai săracă“ s. La drept 
vorbind, orgoliul acesta, aroganţa şi agresivitatea sunt la fel de 
răspunzătoare şi pentru ignorarea, vreme atât de îndelungată, a 
înţelesurilor esenţiale ale unor culturi europene, a etruscilor, a 


1.2 W. Y. Tindall, D. H. Lawrence and Susan His Cow, New York, Columbia University Press, 
1939, p. 101. 
V 


vechilor celți, a bascilor... 

Itinerariile lui Lawrence dezvăluie o trăsătură care n-a 
întârziat să provoace comentariile - uimitor de unitare - ale 
biografilor săi; scriitorul se îndrepta spre a cele pămân- turi în 
care spera să afle o lume „ferită de contaminarea cu măruntele 
idealuri ale societăţii europene> ce îşi transforma propria 
idolatrizare a banului în scop suprem al întregii omeniri” *. 
Războiul mondial însemnase pentru' viitorul scriitor „un torent 
ce despărţise vechea Anglie, în care sperase să-şi împlinească 
visele unei desăvârşite comuniuni umane, ale liniştii şi căldurii 
sufleteşti, de Anglia cea nouă, aservită industrialismuluil ri 

Intr-un text autobiografic, publicai /acâfiva ani după Trioartea 
sa, Lawrence fti va aminti de ţinutul din centrul Angliei unde îşi 
trăise copilăria şi o bună parte a adolescenţei: „Mi se părea - şi 
incă mi se pare (textul datează din 1928, când scriitorul 
împlinea 43 de ani, n.n.) - un peisaj rustic extraordinar de 
frumos. Între dealurile de gresie şi stejarii de la Nottingham, se 
rânduiau făşiile reci de calcar, şirurile de fagi, împrejmuirile de 
piatră din Derbj/shire'. Pentru mine, în vremea când eram copil’ 
şi chiar după aceea, în tinereţe, aceasta era vechea Anglie a 
pădurilor şi a ogoarelor; drumurile erau ferite de zgomotul 
automobilelor; far puţurile de mină erau, într-un fel, accidente în 
peisajul unde Robin Hood şi veselii săi tovarăşi erau atât de 
aproape“ c. Comunitatea utopică pe care o proiectase în 1914 
(Rananim) ar fi trebuit să arate întocmai ca satul englez al 
copilăriei lui spre care, insă, nu erau drumuri de întoarcere. De 
îndată ce a obţinut un paşaport, a stăruit în căutarea 
unor'asemenea locuri ideale, departe de ţara lui pe care o 
socotea „pierdută fără speranţă, înrobită de urâţenia lipsei de 
afecţiune“?. 

Toate cele patru cărţi de călătorie alţ sale sunt, de fapt, 
variaţiuni pe această temă. Amurg în Italia şi Marea şi Sardinia 
mărturisesc admiraţia lui faţă de ţăranii italieni, capabili să se 
lase absorbii, de natură, „de soare', de pămint, de creatoarea şi 
paşnica muncă a câmpului“, simțind că „pămyiturile pe care nu 
le văzuseră niciodată erau parte indisolubilă a propriilor 
trupuriaS. Dar Lawrence era conştient că acest mod de viaţă a 
intrat în amurg, că semnele „uriţenieiu, ale „lipsei de afecţiune ”, 


2 Idem, p. 135. 
8 D. H. Lawrence, Twilight in Italy, Harmondsworth, Pen- guin Books, 19G0, p. 31. 


ale „idolatrizării banului “ se arată şi aici tot mai des. Aceeaşi va 
fi şi concluzia volumului Locuri etrusce, publicat postum, 

1932. 

Mai complicate sunt părerile sale despre lumea care îl 
atrăsese ani în şir - lumea Mexicului. Biografii săi notează că, 
încă înainte de încheierea războiului, el plănuise să plece spre 
America; dar nu oraşele, imagini ale energiei moderne, erau 
cele care. Îl chemau spre acele peisaje, ci - aşa cum ti scria unui 
prieten în toamna lui 1920 - „mis- 

' «rioasa civilizaţie a-vechilor indieni“?. Așa incit nu ne 
surprinde când vom afla că, în Statele Unite (unde va njunge în 
toamna lui 1922), se va așeza la Taos, un orâșel din nordul 
statului Noul Mexic, în apropierea unui pueblo tridian, unul 
dintre cele mai vechi şi mai caracteristice iintr-o regiune locuită 
de mai multe triburi cu o ftidelun- gată istorie a rezistenţei 
împotriva ocupanților spanioli și mgâo-saxoni. 

În primăvara anului următor, cobora în Ciudad de 'vlexico şi, 
apoi, vreme de trei luni, se va retrage pe malurile lacului 
Chapala, al cărui nume apare adesea în legendele mexicane 
despre naşterea celor dinţii oameni. Impresiile lui, destul de 
neclare, vor fi publicate ceva mai târziu, intr-o carte al cărei 
titlu, Dimineţi mexicane, era o semnificativă replică la Amurgul 
italian: „Din Europă - nota el în volum - nu mi-am închipuit că 
relaţiile dintre oamenii ce trăiesc sub semnul unor 
tradifii“stravechi pot fi atât de complexe şi atât de greu de 
înţeles “*. 

Rezultatul acestor încercări patetice de a înţelege o lume „pe 
care niciun european nu a ştiut să o privească în adincul curat al 
sensurilor sale“ n’ e romanul începui de Laiurence pe când se 
afla, în 1923, pe ţărmul lacului Chapala - Sarpele cu pene. 
Principala dificultate era aceea de a prezenta într-o naraţiune 
întemeiată - m ciuda unor importante amănunte autobiografice 
- pe fantezie tradi- . Ţiile indienilor care, va spune Lawrence, 
„sunt mai vechi decât orice concept de divinitate şi sunt, prin 
urmare. Mai grandioase şi mai profunde decât orice religie *. 


3 Cf. Harry T. Moore, The Intelligenl Heart: The Story of D. H. lawrence, New York, 
Farrar, Straus and Young, 1960, p. 209. 
4 D. H. Lawrence, Mornings in Mezico, 1927. p. 10; citat in F. R. Leavis, D. H. 


Lawrence Novelist, Harmondsivorth, Penguîn Books, 1964, p. 76. 
5! D, H. Lawrence, Phoenix, p. 147. 


Cultul lui Quetzalcoatl pune, chiar şi pentru cei mai avizaţi 
specialişti în trpdiţiile spirituale ale Mexicului, probleme deosebit 
de complicate. De Za Jose Lăpez Portillo, aflăm că numele 
Şarpele cu pene a fost dat prima dată,. Unuia dintre zeii care 
formează diialismul îfi teogonia indiană“ şi că „alături de 
Huitzilopochtli, mişcă ciclul une; lupte permanerile care dă loc 
transformării universale. Acest dualism Quetzalcoatl - 
Huitzilopochtli prezintă similil adini cu mazdeismul oriental şi cu 
expresia ulterioară a maniheismului“ 1: į O precizare, de 
asemenea, foarte importantă e că acest nume a fost primit de 
„un personaj misterios“, dar a cărui prezență în „tragedia 
Conchisiei Mexicului“ e reală, învăluită într-o admirabilă poezie 
ce-i dă dimensiuni deopotrivă pământene şi aştrale („inipia lui a 
țâşnil şi s-a ridicat la cer ca să f&tmeze luceafărul de zori care 
este unul din Sensurile cuvântului în care în mod literar se 
traduce Şarpele cu Pene“ 1Dar legenda insistă asupra rolului 
civilizator pe care „personajul misterios“ l-a avut în unele 
ţinuturi ale Mexicului, foarte asemănător celui atribuit, în 
mitologia finică, lui Vainamoinen din Kalevala sau, în aceea a 
indienilor iro- chezi, lui Hiawatha. 

Âtit textul specialistului mexican, cât şi amplu/ studiu ce 
precede versiunea românească demonstrează că problema e 
fourte complicată mai ales pentru că, aşa cum se relevă, 
'Quetzalcoatl e „un complex cultural reprezentând: 1. Un numen 
ceresc; 2. Un personaj istoric; 3. O demnitate preoțească în 
Tenochtitlân/r”. Şi un detaliu semnificativ, el era „una dintre 
întrupările demnității supreme, uriul dintre fiii dualitătii 
esenţiale", „reprezentând faţa e; fastă, divină “, rl 

Ctf de mult a cunoscut Lawrence din aceste înţelesuri ale 
mitului, în cele câteva luni pe care le-a petrecut în Mexic (în 
martie 1923 sosea la Ciudad de Mexico, între aprilie şi iulie se 
afla la Chapala, iar în august ajungea la New York), e greu de 
precizat. La fel de greu să aflăm care i-au fost sursele, dacă 
ştia'destulă spaniolă să poată citi cronicile din secolele al XVI- 
lea şi al XVII-lea, pentru că, aşa cum rezultă din bibliografia 
citată de Portillo sau de autoarea studiului introductiv, 
majoritatea cercetărilor sistematice sunt cu mult ulterioare 
compunerii romanului său. 

Intenţia lui Lawrence nu era, desigur, să ajungă la straturile 
cele mai adinei ale mitului. La rindul său, comentatorul cărţii din 


7 


19£6 se află, de multe oti, în situaţia de a recurge la simple 
supoziţii când incearcă să înţeleagă motivele pentru care 
romancierul, s-a îndreptat spre o temă mitologică atât de puţin 
lămuritoare chiar şi pentru antropologii'şi etnografii mexicani; 
aşa cum iot supoziţiile sunt adesea cele care stau la înde mină 
când se urmăresc înțelesurile morale atribuite de Laicrence 
tradiţiilor aztece (sau, mai exact, toltece) învăluite în ceţurile 
legendelor. 

Exegeţii literaturii Ilvei imwrence aşază Sarpele cu pene lo 
capătul unei linii care, pornind de la Femei îndrăgostite fpublicat 
în 1920, dar - cum se ştie -început cu câțiva ani mai devreme), 
trece prin Nuiaua'lui Aaron şi Cangurul, ajungând la romanul 
despre Quetzalcoatl ca la o deplină— afirmare a unui crez etic. 
De-a lungul acestei direcţii care W cuprinde câteva dintre cele 
mai reprezentative cărţi ale maturităţiil lui Lawrence, se caută 
„O alternativă, diferită de aceea o-ţerită de civilizaţia 
industrializată şi dominată de voinţa celor puțini”. Scriitorul 
însuşi spusese cândva despre Șarpele cu pene: „il consider cel 
mai important roman al mea din câle am scris până acum“ is. Şi 
să nu uităm că, după ce a publicat această carte, nu a mai ter- 
minat decât un singur roman cu adevărat important Lady 
Chatterley. 

Personajul principal nu e, de data aceasta, un alter ego al lui 
Lawrence, -scriitorul retrăgându-se, parcă, să asiste la o dramă 
ai cărei actori interpretează un text în porta imagiriat de el, în 
parte înfăţişând episoade ale propriei vieţi. În centrul acestei 
drame se află Kate, ale cărei relaţii Cil violentele forme ale 
cultului modem al $arpelui cu pene, pe de o parte, şi cu don 
Cipriano, de altă parte, Hus- - trează un patetic conflict între 
existenţa individului şi idealurile unor largi comunităţi umane, 
conflict, de fapt nerezolvat, nici aici, cum nu fusese rezolvat nici 
în romanele anterioare ale lui Lawrence. 

Kate Leslie e o irlandeză de vreo patruzeci de ani, qj cărei 
prim soţ se despărţise de ea cu zece ani în urmă, iar cel de-al 
doilea murise. Se poate, deci, înţelege de. Ce er? profund 
dezamăgită de viaţa ei de până atunci şi de ce idealurile 
europene i se păreau meschine. Comentatorii qu semnalat o 
neîndoielnică asemănare între eroina cărţii şi Frieda, soţia lui 


6 Ronald P. Draper, D. H. Lawrence. New York, Twayne Publishers, 1964, p. 102. 
u Cf. idem, p. 105. 


Lawrence: amândouă reprezintă aceeaşi tipologie a femeii 
independente, sigură pe sine, neac- ceptând niciun fel de 
negocieri cu propriile principi” femeie faţă de care scriitorul a 
păstrat un pro/und respect, fără, însă, a i le accepta 
întotdeauna. Spre sfirşitul romanului, devine evident că „nevoia 
scriitorului de a se împăca cu Kate pune stăpinire pe imaginaţia 
lui mai mult decât cultul lui Quetzalcoati- fn. 

E, de bună seamă, adevărat că principalul conflict al cărţii îl 
continuă pe cel din Femei îndrăgostite” şi îl anticipează, în largă 
măsură, pe cel din Lady Chatterley: confruntările antagonice 
dintre indivizi, dintre bărbat şi femeie; dar e clar că scriitorul nu 
renunţă să privească la aspecte 'violente ale confruntărilor 
politice ale vremii. De pildă, cel de-al doilea soţ al voluntarei 
Kate a fost uq militant irlandez - şi Kate simte că nu poate iubi 
decât ‘Wun bărbat care vrea să schimbe lumea. Don Ramon 
Car- Tasco întemeiază un nou cult al cărui scop mărturisit e. Ce/ 
de a reînvia tradiţiile unei culturi dispărute (de a-l lega din nou 
pe om de misterele cosmosului, aşa cum, pe drept, sesizează 
Kate); dar forma'de acţiune pe care o alege e o luptă 
neiertătoare împotrivă atotputernicilor europeni. „Numele de 
Quetzalcoatl l-a primit un personaj misterios, prezent în tragedia 
Conchistei Mexicului mai ales în deosebita şi atât de torturata 
psihologie a nenorocitului Montezuma, care aştepta întoarcerea 
lui pentru a-i preda puterea, aşa cum poruncea tradiţia“ -1. El 
era, deci, legitimul stă pin al ţării, europenii erau doar nişte 
uzurpatori şi, la fel, zeitățile lor în numele cărora conchistadorii 
săvârşeau odinioară înspăimântătorul masacru al căpeteniilor 
Mexicului şi al zeilor lor. Aşa incit Don Ramon are dreptul să 
răspundă prin moarte şi să alunge zeitățile care patronaseră 
crimele de acum patru sute de ani. 

Șarpele cu pene poate fi interpretat, fără îndoială, ca „o 
contribuție a lui Lawrence la refacerea mitului Atlan- tidei' (/-; 
romanul încearcă să redescopere înţelepciunea pe care se 
întemeia o civilizaţie străveche, năruită prin brutalitatea 
ocupanților şi neputând fi reînviată dec ît prin violență. Dar 
Lawrence e convins că în această profundă comuniune cu 
natura, cu întregul cosmos stă însăşi salvarea rasei umane. 
„întoarcerea la obârşii”, capătă, în acest roman, un sens 
îndeajuns de vag, pentru că Lawrence ezită între explicaţiile ce 
provin dintr-o teorie jungiană „după cum se constată insuficient 


asimilată, şi convingerea că oamenilor le e interzisă evadarea 
din epoca în care trăiesc. „Lawrence volă ca stindardul 
conştiinţei lumii civilizate sa fluture mereu deasupra acestei 
carfiii. Con- 

21 Jose Lopez Portillo, op. 'cit., p. 200. 

22 J. |. M. Stewart, Eight Modern Writers, New York - 

Oxford, Oxford University Press, 1963, p. 551. 

23 Idem, p. 557. 

cluzie întru totul îndreptăţită, pentru că se pot invoca destule 
argumente care pledează în sprijinul ideii că scri- itorul,. Nu 
credea că ar fi o virtute întoarcerea la primitivism* 2| Se citează, 
de pildă, printre altele, o scrisoare a sa din 1923 în care 
lucrurile'sânt spuse fără niciun fel de echivoc: „Nu vreau să 
trăiesc din nou misterele tribale pe care cei din singele meu le- 
au trăit de atitea ori de atunci încoace” r>.. 

Are, poate, dreptate unul dintre cei mai exacţi comentatori ai 
prozei /ui Lawrence care sugerează că tocmai de aceea 
„aventura lui don Ramon eşuează“ Reînvierea vechiului cult e 
imposibilă din perspectiva scriitorului însuşi. Şi, la o lectură 
atentă, se dovedeşte că romancierul nici nu urmăreşte, de fapt, 
semnificaţiile cultice ale iniţiativei lui Ramon; ele îi rămân la fel 
de obscure de-a' lungul întregii cărţi şi singurul /ucru care se 
pare că // interesează e să înţeleagă reacţiile unui grup uman, 
îndeajuns de eterogen, pus în faţa unui mister pe care, la rându- 
i, nu-l înţelege şi, cum se poale lesne deduce, îl deformează, sub 
presiunea - conştientă sau nu - a ideilor aduse din lumea 
civilizaţiei moderne pe care, fatalmente, nu le poate alunga. 
(Cipriano e suspectat, de exemplu - şi se pare că nu fără temei 
-, că ar putea să se transforme dintr-un discipol credincios al 
unor ritualuri aztece într-un foarte, contemporan ofiţer ce ar 
vrea să vină la putere print r-un putsch milit.ar.) 

În realitate, niciunul dintre eroii cărţii nu-şP poate părăsi; 
condiția de om al secolului al XX-lea. De aceea, nu surprinde cât 
uşi de puţin observația că, deşi nu aceasta pare a fi fost 
intenţia. Lui Lawrence, mişcarea lui Ramon Carrasco şi a 
prietenilor să; eşuează, „prăbuşindu-se în 

— 1 Ibid. 

Cf. Ibid. 

F. R. Leavis, op. Cât., p. G8. 


aceeaşi decadenţă din care, iniţial, voia să salveze ţara“?. 
Această prăbuşire, insă, se produce din momentul în care se, 
pierde contactul cu ţelurile originale, acelea de a se opune, 
printr-o reacţie în plan spiritual, mercantilismului şi totalei lipse 
de spiritualitate a noilor stăpini. De atunci încolo, noul cult nu 
reţine decât cruzimea sacrificiilor umane, riposta tui conducând 
inevitabil la eşec. / 

Însăşi încercarea de a transforma în acţiune impulsurile ce vin 
din adâncurile întunecate ale subconştientului colectiv se 
dovedeşte a fi lipsită de orice şansă de reuşită. In felul acesta, 
indirect - dar în deplină concordanţă cu ideile lui Lawrence -, 
cartea devine o pledoarie pentru pasiunea autentică, pentru 
adevărul ce dispreţuieşte ipocrizia şi comoditatea neimplicării. 

Quetzalcoatl refuză reîncarnarea lui Român, aşa cum şi zeiţa 
Malintzi refuză reîncarnarea în Kate, căreia, cel mult, i se 
îngăduie să viseze /a îndepărtatele tradiţii ale propriei civilizaţii, 
la Aphrodita cea născută din spuma mării, extatica Aphrodita. ŞI 
înfrângerea ci e pricinuită de recursul la violenţa pe care, în 
primele pagini ale cărţii, o respingea fa pe un semn sigur al 
decadenţei. Tot aşa cum, în clipa în care îşi abandonează 
noţiunile de /ibertate, de voinţă, de independenţă, puternica ei 
personalitate + se pulverizează. 

Vechea cultură a indienilor îşi păstrează nealterată valoarea 
fiindcă, ascunsă adine în tradiţii numai de ea cunoscute, nu 
acceptă nici falsurile, nici  spectaculoasele,  ostentativele 
demonstraţii ce pot impresiona, dar nu revelează nimănui 
adevăratele ei sensuri. Regenerarea, “con- *chide de fapt 
Lawrence, e un fapt al convingerii, al conştiinţei; unitatea 
civilizaţiilor, -reconstrucția străvechilor spiritualităţi înseamnă, în 
primul rând, renunţarea /a bigotism şi la individualism. Şarpele 
cu pene e o expresie a împotrivirii faţă de zeii întunericului, a 
căror forţă ar putea să fie mai mare, de îndată ce ar fi tasală în 
voia ei, decât îşi închipuie cei ce îi confundă cu nişte umbre 
simbolice, mişc'mdu-se în negurile nedesluşite ale istorie; . 

’ S-ar spune că, „vrând să caboate în adincul puţului - ata 
cum a vrui să facă, pe când era copil, ispitit de misterul unui put 
părăsit de mină -, D.H. Lawrence a descoperit că $e află în fata 
unui abis“ -1’. Şi ştia bine că, „din abis, conştiinţa umană nu are 
cum să mai iasă vreodată”: de aceea, „ea trebuie să se ferească 


7T“R. P. Draper, op. ci:., p. 105. 


de asemene a nefireşti tentaţii“ 2/. 

Aceste cuvinte le nota Lawrence în ianuarie 1930, cu câteva 
săptămini inaintea morții. 

DAN GBIGORESCY 

'H* |. |. M. Steward, op. Ci (, p. 55R. ** D. H. Lawrence, 
Phoenix, p, 237. 


1 Eliseo Vivas, D. H. Lawrence: The Failure and the Triumph of 
An, Evanston, Northwestern University Press, 1981, p. 73—74. 

3 Jean-Marle Duval. „Les europfens et les cultures 
anciennes”, în Ethnologie. 7/1979. P. 688—689. 


4 W. Y. Tindall, op. Cât., p. 97. 

5 /dem, p. 103. 

* D. H. Lawrence, J'Jottingham and the Mining Countryside, fu 
volumul Phoenix, editat de Edward D. Medonald, Londra, 
Hememann, 1935, p. 133 (republicat intr-o formă identică în 
1961) 

11 Cf. W. Y. Tindall, op. Cât., p. 88. 

Jose Lopez Portillo, Quetzalcoatl, traducere, introducere şi 
note de Doina Maria Păcurariu. Bucureşti, Editura Univers, 1978 
p, 199. 

K /dem, p. 200. 

r> Ct. Doina Maria Păcurariu, op. Cât., p. 13. 

15 /dem, p. 14. 


Capitolul I Începuturile unei lupte cu tauri 

Era-'duminica de după Paşti şi, totodată, ultima zi a stagiunii 
de coride în Mexico City. În vederea acestui + eveniment 
fuseseră aduşi patru tauri speciali din Spania, întrucât taurii 
spanioli sunt mai înverşunaţi decât cei mexicani. Se poate să fie 
o chestiune de altitudine, sau poate că spiritul continentului 
vestic face ca taurii băştinaşi să fie mai puţin „focoşi”, cum se 
exprima Owen. 

Cu toate că Owen, care era un socialist declarat, se 
împotrivea luptelor cu tauri, de astă dată decretă: 

— N-am văzut niciodată o coridă. Va trebui să mergem! 

— Da, răspunse Kate, cred că trebuie 5-0 vedem. 

— E ultima noastră şansă, adăugă Owen. 

Aşa încât se grăbi să se ducă la ghişeul unde se vindeau 
biletele, ca să-şi rezerve locuri, şi Kate îl însoţi. Dar de cum. leşi 
în stradă, simţi că o părăseşte orice entuziasm. De parcă un 
spiriduş pitit în inima ei se îmbufnase şi opunea rezistenţă. Dat 
fiind că şi ea şi Owen abia o rupeau în spaniolă, la ghişeul. De 
bilete se iscară unele încurcături şi un. Individ antipatic se 
desprinse din mulţime ca să facă pe interpretul. 

Evident, toţi se aşteptau să-i vadă cumpărând bilete pentru 
locurile de „La Umbră“. Dar cum ei erau puşi pe economii, Owen 
spuse că prefera să se afle în mijlocul spectatorilor; drept care, 
în duda indignării omului care vindea biletele şi a celor din jur, 
cumpărară locuri rezervate „La Soare”. 


Spectacolul avea loc duminică după masă. Toate tramvaiele şi 
oribilele omnibuze Ford, numite camiones, purtau pancarte cu 
Torero şi se îndreptau în direcţia Chapultepec. Kate se simţi 
invadată de certitudinea sumbră că nu dorea sub niciun chip să 
se ducă. 

— Eu nu ţin cu orice preţ să particip, îi spuse lui Owen. 

— De ce nu? În principiu, şi eu sunt împotriva luptelor cu 
tauri, dar cum n-am văzut niciodată vreuna, trebuie să mergem. 

Owen era american, iar Kate era irlandeză. Faptul că „nu 
văzuse niciodată vreo luptă” însemna pentru Owen „obligaţia de 
a merge să vadă una“. Asta era logica americană, dar nu şi cea 
irlandeză; până la urmă însă, Kate se supuse. 

Villiers, desigur, ţinea morţiş să participe. Dar şi el era 
american, nici el nu văzuse vreodată o coridă şi, fiind mult mai 
tânăr, trebuia, neapărat, să se ducă. 

Se urcară într-un taxi* Ford şi porniră. Maşina hodorogită îşi 
croia drum pe larga şi odioasa stradă asfaltată, printre casele de 
piatră, prin mohoreala duminicală. Unele clădiri din Mexico City 
au un ciudat aer de mohoreală uscată, rigidă. 

Taxiul opri pe o stradă lăturalnică, sub imensul eşafodaj de 
fier al stadionului. În rigolele din jur, indivizi jegoşi vindeau 
pulque&, bomboane, prăjituri, fructe şi mâncăruri unsuroase. 
Maşini nebune goneau hurducându-se. La intrare, tândâleau 
câţiva ostaşi în uniforme de pânză spălăcită, gălbui-rozalii. Şi 
peste toate, trona reţeaua imensă din bare de fier a stadionului 
uriaş şi urât. 

Kate avu senzaţia că intră la închisoare. Dar Owen se îndreptă 
cu nerăbdare spre poarta ce corespundea biletului său. In 
adâneul sufletului, nici el nu avea chef să asiste la coridă. Dar 
Owen era un american înnăscut şi, dacă exista ceva de văzut, 
trebuia cu orice preţ să vadă şi el. Asta era „Viaţa”. 

Când dădură să intre, omul care controla biletele la poartă-se 
postă în faţa lui Owen, îşi lăsă ambele mâini pe pieptul lui şi 
începu să-l pipăie de sus în jos. Owen tresări, apoi se încordă tot 
şi o clipă rămase ca împietrit” Omul se dădu însă la o parte, 
lăsându-l să treacă. Kate stătu locului, încremenită. 

Dar când controlorul le lăcu semn să intre, faţa lui Owen se 
lăţi intr-un ziipbet: 

— Ne caută să nu avem arme de foc asupra noastră, explică 


8 Băutură mexicană preparată din plante fermentate. ' 


r 


el, învârtindu-şi ochii spre Kate cu încântată aţiţare. * 

Dar ea nu depăşise încă momentul de groază, şi se temea ca 
individul să nu-şi plimbe labele şi pe corpul ei. 

Trecură printr-un tunel şi ieşiră apoi în amfiteatrul de beton şi 
oţel. Un tip bădărănos se apropie şi se uită la tichetele lor, 
pentru a vedea ce locuri au. Printr-o smucitură a capului ie 
indică să coboare, apoi se depărtă» cu paşi greoi. Kate ştia 
acum cu certitudine că pătrunsese într-o capcană - o imensă 
capcană de beton. 

Coborâră scările până ajunseră la o distanţă de vreo trei-patru 
rinduri de arenă. Aici erau loturile lor. Trebuiau să şadă direct pe 
treapta de beton; fiecare loc numerotat era despărţit de celălalt 
printr-o bară de oţel încovoiată. Acestea erau locurile rezervate 
de „La Soare“. 

Kate se aşeză cu prudenţă între două bare de oţel încovoiate 
şi aruncă o privire distrată în jur. 

— Cred că va fi palpitant, spuse. 

Ca majoritatea oamenilor moderni, poseda şi ea hotărârea-de- 
a-se-simţi-bine. 

— Nu-i aşa că-i senzaţional? strigă Owen, a cărui hotărâre-de- 
a-se-simţi-bine atingea proporţiile unei manii. Ce părere ai, 
puştiule? 

— Mă rog, s-ar putea să fie, răspunse Villiers pe un ton 
neutru. 

Villiers era tinâr, abia de împlinise douăzeci de- ani, în timp ce 
Owen avea patruzeci. Tinăra generaţie îşi calculează „hotărârea- 
de-a-se-simţi-bine“ într-un mod mai pragmatic. Villiers era 
doritor de senzaţii, dar n-ar fi admis despre ceva că-i 
senzaţional până când n-ar fi gustat din plin senzaţia. În timp ce 
Kate şi Owen - Kate se apropia şi ea de patruzeci de ani - 
anticipau cu entuziasm senzaţionalul, dintr-un fel de politeţe 
faţă de măscăriciul numit Providența. 

— Ştii ce, sugeră Owen, ce-ar fi să ne apărăm fundurile de 
betonul ăsta... îşi despături cu grijă impermeabilul şi-l întinse pe 
treapta de piatră, astfel încât şi el şi Kate să poată şedea pe 
moale. 

Se reaşezară şi priviră în jur. Era încă devreme. Pete de 
oameni împestriţau ici-colo panta 'de beton din faţa lor; ca o 
erupție. 

Cercul de piatră de sub picioarele lor forma un fel de culoar 


gol, presărat cu nisip şi împodobit de jur împrejur cu reclame 
mari pentru pălării, înfâtişând pălăria de pai u unui orăşean, şi 
cu reclame stridente pentru ochelari, îeprezenţind şiruri-de 
ochelari culcaţi, cu lenţii? scăpărătoare. 

— Şi unde-s locurile,.La umbră?': întrebă Owen, răsucindu-şi 
capul. 

în partea cea mai înaltă a amfiteatrului, aproape de cer, se 
aflau nişte loji de beton, acoperite. Acolo era „La umbrăll, 
locurile pe care le cumpără oricine se consideră cineva. ’ 

— O, dar nu mi-ar fi plăcut să stau cocoţaţi atât de departe! 
exclamă Kate. 

— Nu, întări Owen, e mult mai bine aici unde suntem, „La 
soare“, care de altfel nici nu-i prea arzător. 

Cerul era acoperit, pregătindu-se pentru sezonul 
* ploilor. 

Se făcuse aproape ora trei, şi mulţimea începea să se 
înghesuie „deşi, pe panta de beton din faţa lor, numai petice 
răzlețe erau complet ocupate. Rindurile de jos erau rezervate, 
aşa încât marea masă a spectatorilor se îngrămădea pe la 
mijlocul amfiteatrului, ia* persoanele „bine“, ca trio-ul nostru, se 
aflau mai mult sau mai puţin izolate. 

Dar publicul se transformase într-o aglomeraţie de orăşeni 
rotofei, în costume negre, strimte, şi pălăriuţe de pai, 
amestecați cu muncitori tuciurii la faţă, purtând” pălării cu boruri 
largi. Bărbaţii în costume negre erau, probabil, funcţionari, 
conţopişti şi maiştri din fabrici. Unii îşi aduseseră şi nevestele, 
îmbrăcate în rochii de şifon bleu deschis, pălării de şifon cafeniu 
şi cu feţele atât de pudrate. Incât arătau ca-nişte nalbe 
albicioase. Ici colo se găseau şi familii cu câte doi-trei copii. 

începu joaca. Bancijl era să smulgi pălăria de pai de. Pe capul 
cuiva şi s-o trimiţi de-a rostogolul în altă direcţie. La un moment 
dat, când vreo şapte pălării de pai începură să zboare, ca nişte 
meteori, în toate direcţiile, mulţimea izbucni în chiote de 
bucurie. 

— la te uită! Nu-i nostim? întrebă Owen. 

— Nu, răspunse Kate, micul ei a/ter ego prinzând grai în ciuda 
hotărârii-de-a-se-simţi-bine. Nu mă amuză deloc. Detest oamenii 
grosolani. 

în calitatea lui de socialist, Owen o dezaprobă, dai- în 
calitatea de om.  Hotărit-să-se-simtă-bine rămase cam 


nedumerit. Pentru că el, cel adevărat, în măsura în care mai 
exista vreo rămăşiţă de aşa ceva, detesta manifestările vulgare, 
ca şi Kate. 

— Totuşi e foarte nostim, stărui, încercând să râdă în ton cu 
mulţimea. la uită-te acolo! 

— Da, e nostim, dar mă bucur că nu-i pălăria mea, interveni 
Villiers. 

— Ei, nu-: i decât un joc, urmă Owen cu largheţe. 

Dar se simţea stânjenit. Şi el purta o pălărie mare de pai, de 
model mexican, foarte vizibilă în relativa izolare a rândurilor de 
jos. După ce se foi m timp, ' îşi scoase pălăria şi şi-o aşeză pe 
genunchi. Dar, din nefericire, pe creştetul lui bronzat apărea un 
petec de chelie. 

În spate, deasupra lor, în sectorul locurilor nerezervate, se 
afla o mulţime compactă. Începură să arunce cu diverse lucruri. 
Bum! ateriză o portocală, ţintită spre chelia lui Owen, dar care-l 
lovi în umăr. Privi în jur, cu neputincioasă furie, pnn ochelarii lui 
cu ramă de baga. 

— În locul rflumitale, mi-aş păstra pălăria pe cap, rosti Villiers 
cu răceală. 

— Da, cred că-i mai înţelept, răspunse Owen cu prefăcută 
nonşalanţă, punându-şi din nou pălăria. 

În acel moment, o coajă de banană atinse îngrijită şi cocheta 
pălăriuţă de panama a lui Villiers. Privi şi el în jur cu răceală, ca 
o pasăre gata să' sfâşie cu pliscul dacă i s-ar fi oferit prilejul, dar 
la fel de gata să-şi ia zborul la cea mai mică ameninţare. 

— Ce scârbă îmi fac! exclamă Kate. 

Se creă o diversiune prin intrarea, pe poarta din faţa lor, a 
fanfarelor militare, cu sclipitoarele lor instrumente argintii şi 
aurii, ţinute de muzicanți sub braţ. Erau. Trei formaţii. Fanfara 
cea mai importantă urcă treptele şi se aşeză în dreapta, în 
marele spaţiu de beton, acum pustiu, rezervat autorităţilor. 
Muzicanţii acestei formaţii purtau uniforme cenuşiu-închis, 
garnisite cu vipuşcă roz, iar Kate se simţi pe dată mai liniştită, 
de parcă s-ar fi aflat în Italia şi nu în Mexâco City. O fanfară cu 
instrumente argintii şi uniforme maronii se aşeză chiar în faţa 
grupului nostru, cocoţată pe un spaţiu gol, iar cea de-k treia 
musica se instală în stingă, în partea de sus, cea mai 
îndepărtată, a amfiteatrului. Jurnalele anunţaseră că va participa 
şi Preşedintele. Dar în Mexic, în zilele n: astrc, preşedinţii nu se 


prea înghesuie la luptele cu tauri. 

Fanfarele se instalară cu multă pompă, însă nu începură să 
cânte. Pantele amfiteatrului erau acum aglomerate de ciorchini 
de oameni, şi totuşi existau încă spaţii goale, mai ales în 
sectorul rtzervat autorităţilor. La mică distanţă, deasupra 
rândului în care se afla Kate, atârna o masă de oameni ca o 
ameninţare suspendată; o senzaţie foarte neplăcută. 

Erau orele trei şi mulţimii i se oferise o nouă diversiune. 
Numai că fanfarele, programate să înceapă la trei fix, continuau 
să şadă maiestuos, fără să scoată un sunet. 

— La mustea, la musica, urlau spectatorii cu autori-, tatea 
vocii mulţimii. Doar ei erau Poporul, şi revoluțiile fuseseră 
revoluțiile lor şi le câştigaseră pe toate. Fanfarele erau fanfarele 
lor, prezente ca să-i distreze. 

Dar'fanfarele erau militare, ori armata era cea care câştigase 
toate revoluțiile. Aşa încât revoluțiile fuseseră revoluțiile lor, şi 
ei erau prezenţi acolo dtfar pentru propria lor glorie. 4 

Musica pagada toca mal tono. 

Răgetele mulţimii se înălţau şi se retrăgeau spasmodic. La 
musica! La musica! Răcnetul deveni brutal şi violent. Kate avea 
să şi-l amintească toată viaţa. Xa musica! Fanfara, însă, îşi etala 
nonşalanţa. Strigătele se, prefăcură într-un urlet asurzitor: 
mulţimea degenerată din Mexico City! 

In cele din urmă, când socoti ea de cuviință, fanfara în 
uniforme cenuşii garnisite cu roz începu să cânte: precis, 
marţial, elegant. 

— Ce frumos! se entuziasmă Owen. E, într-adevăr bună! 
Prima dată când ascult în Mexic o fanfară cu oarecare vigoare. 

Melodia a fost elegantă, dar extrem de scurtă. S-ar fi zis că 
fanfara de-abia începuse, când piesa se şi termină. Muzicanţii îşi 
îndepărtară instrumentele de la gură, cu un gest de separară 
definitivă. Cântaseră doar ca să se spună că au cântat, scurtând 
melodia pe cât posibil. 

Mustea pagoda toca mal tono. 

Urmă o pauză sfâşiată de larmă, după care începu să cânte 
fanfara cu instrumente argintii. În sfirşit, se făcuse trei şi 
jumătate sau chiar mai mult. 

La un moment dat, ca la un semnal, masele înghesuite pe 
locurile nerezervate din mijlocul amfiteatrului năvăliră în hoarde 
şi ocupară locurile rezervate din rândurile de jos. O izbucnire 


tumultuoasă de parcă explodase un rezervor, şi vulgul dichisit în 
costume’ negre, de duminică, începu să se reverse în puhoi pe 
lângă trio-ul nostru înspăimântat. În două minute, întreaga 
mişcare se potoli. Fără îmbrânceli şi înghionteli. Fiecare ins se 
ferea, pe cât cu putinţă, să-l atingă pe celălalt. Nu-ţi prea 
convine să-ţi loveşti vecinul când ştii că poartă-un pistol la şoid 
şi un cuţit la brâu. Aşa încât toate locurile din rândurile ^ de jos 
se umplură dintr-o dată, de parcă fuseseră inundate de valuri. 

Kate se găsea acum în mijlocul mulţimii. Dar, * din fericire, 
locul ei se afla deasupra culoarului. Gol care irfconjura arena, 
aşa încât era cruţată cel puţin de neplăcerea ca cineva să-şi 
proptească spinarea de genunchii ei. 

Oamenii forfoteau pe acest culoar, înainte şi înapoi, pe lângă 
picioarele lor, încercând să-şi găsească locuri în vecinătatea 
prietenilor, dar necutezând să le ceară. Trei locuri mai încolo, pe 
acelaşi rând, şedea un polonez caro-l cunoştea pe Owen. Se 
aplecă şi-l întrebă pe mexicanul de lângă Owen dacă n-ar vrea 
să schimbe locul cu el. 

— Nu, răspunse mexicanul, vreau să şed pe locul meu. 

— Muy bierf, Senor, muy bien îi spuse polonezul. 

Spectacolul nu începea, iar oamenii continuau să se foiască în 
sus şi-n. Jos, ca nişte câini de pripas, pe culoarul de sub 
picioarele lui Kate. Unii se gândiră să profite de avantajul oferit 
de treapta pe care se odihneau gambele grupului nostru, şi se 
aşezară pe ea. 

1 Foarte bine, domnule, foarte bine (sp.). 

Un individ greoi se instala chiar între genunchii lui Owen. 

— Sper să nu se aşeze pe picioarele melef'spuse Kate 
îngrijorată. 

— JSu n-am să le dau voie, declară Villiers. Cu o hotărâre de 
pasăre de pradă. De ce nu-l împingi, Owen? Fă-i vânt! 

Villiers se uită încruntat la individul confortabil inserat între 
genunchii lui Owen. Acesta din urmă roşi şi râse încurcat. Nu se 
pricepea să facă vânt oamenilor. Mexicanul întoarse capul şi se 
uită la cei trei albi furioşi. 

. Şi, după o clipă, alt mexican rotofei, în costum- negru şi 
pălărie neagră se aşeză pe porţiunea de treaptă dintre 
picioarele lui Villiers. Dar Villiers reacţiona cu promptitudine. Îşi 
împreună pe dată picioarele sub posteriorul omului, care se 
pomeni aşezat pe o pereche de ghete, în timp ce o mână îi 


împingea calm, dar hotărât umărul. 

— Nu! strigă Villiers în engleză. Locul ăsta e pentru picioarele 
mele. Ridică-te! Ridică-te imediat! 

Şi continuă, calm-dar plin de emfază[ să împingă umărul 
mexicanului. 

Omul se ridică pe jumătate şi-i aruncă lui Villiers o privire 
asasină. Fusese supus unei violenţe fizice, şi unica replică nu 
putea fi de cât moartea. Dar faţa tânărului american era atât de 
rece şi de absentă; doar ochii sticlindu-i cu o flacără primitivă, 
de pasăre de pradă, încât mexicanul rămase puţin fâstăcit. lar 
ochii lui Kate scăpărau de un dispreţ irlandez. ’ 

Individul se lupta cu complexul lui de inferioritate, propriu 
orăşenilor mexicani. Mormăi o scuză în spaniolă, explicând că se 
aşezase doar pentru un minut, până când să se poată alătura 
prieteniilor săi. Şi arătă cu mâna spre rândurile de jos. Villiers nu 
înţelese 'o boabă din spusele omului şi repetă: 

— Nu-mi pasă despre ce-i vorba. Locul ăsta e pentru 
picioarele mele şi dumneata n-ai să şezi aici! 

O, vatră a libertăţii! O, tărâm al oamenilor liberi; Care dintre 
aceşti doi bărbaţi avea să biruie în lupta împotriva încălcării unei 
libertăţi? Individul cel gras era liber să se aşeze între picioarele 
Jui Villiers, sau Villiers era liber să-şi păstreze spaţiul destinat 
picioarelor? 

Există tot felul de complexe de inferioritate, dar oră- Şeanul 
mexican suferă de o specie de complex foarte violent, care, 
odată stârnit, îl face extrem de agresiv. De aceea intrusul îşi 
lăsă cu greutate, aproape cu o bufnitură, posteriorul pe ghetele 
lui Villiers, care se văzu nevoit, din defegust, să-şi extragă 
picioarele de sub asemenea compresiune. Faţa tânărului păli în 
jurul” nărilor, iar ochii căpătară acea’ privire sticloasă şi absentă 
a mâniei împotriva vulgului. Împinse cu mi sporită hotărâre 
umerii graşi, repetând: 

— Pleacă! Pleacă! N-ai să şezi aici!., 

Mexicanul, aflat pe propriul său teren şi îdravăn înfipt în 
propriu-i fundament, se lăsă împins, facându-se că nu observă. 
T 

— Ce obrăznicie! strigă Kate. 

Privi cu ochi încărcaţi de scârbă spatele gras, înveşmân- tat în 
haina neagră mizerabil croită, ca şi cum ar fi fost cusută de 
mâna unei croitorese de femei. Cum poate " arăta gulerul unei 


haine bărbăteşti atât de „lucrat în casă”:, atât de „en fami lle“? 

Villiers rămăsese cu o expresia încremenită pe faţa lui 
îngustă, de parc-ar fi avut un cap de mort. Işi adunase întreaga-i 
voinţă de american, vulturul pleşuv al nordului ae zbârlise până 
la ultima-il pană. Individul nu trebuia să rămână acolo. Dar cum 
să-l alunge? 

Tânărul era încordat de voinţa de a anihila intrusul care se 
insinuase asemenea unui gândac, iar Kate îl ajuta, folosindu-şi 
maliţiozitatea irlandeză. 

— Nu te întrebi ce croitor o fi având? spuse ea «j un tremur în 
glas. 

Villiers se uită la haina neagră, atât de- femeiasc* a 
mexicanului, şi-i făcu lui Kate o grimasă şmecheră. 

— N-aş crede să aibă vreun croitor. Probabil că şi-i lucrat-o 
singur. 

— Aşa o fi, râse Kate cu răutate. 

Era prea mult. Omul se ridică, parcă împuţinat b trup, şi se 
îndreptă spre alt loc. 

— Victorie! exclamă Kate. Owen, nu poţi face şi (t acelaşi 
lucru? 

Owen râse stânjenit, privind în jos la spinarea omul-j dintre 
picioarele lui, ca şi cum s-ar fi uitat la un câite turbat care stătea 
cu spatele la el.? 

— Din păcate, s-ar părea că încă nu-i momentul „răspunse el 
carp jenat, întorcându-şi nasul dinspre mexic- nul care-l folosea 
drept spetează. 

Urmă o exclamaţie colectivă. Doi călăreţi în uniforo viu 
colorate şi ţinând în mână lănci lungi îşi făcusej apariţia în ring. 
Făcură'turul arenei, apoi se postară, u două santinele, de o 
parte şi de alta a tunelului prin cat intraseră. Pe urmă, un şir de 
patru toreadori, purtâaj uniforme strânse pe corp, ornate cu 
broderii de argin, înaintară îh pas de marş. Se împărţiră doi clte 
doi şi făcui turul arenei, pornind în direcţii Opuse, până când se 
înli- niră în faţa sectorului destinat autorităţilor, unde prezet- 
tară salutul. 

Deci aşa arăta o luptă cu tauri! Kate se. Simţi străbătută de 
un fior de dezgust. 

în sectorul autorităţilor se găseau foarte puţine pe- soane şi în 
niciun caz doamne strălucitoare cu pieptej înalţi de baga şi 
mantile din dantelă. Doâr câţiva individ fanaţi, cu înfăţişări 


burgheze lipsite de gust, şi vreo di ofiţeri în uniformă. 
Preşedintele nu venise.. 

Nicio strălucire, nici im farmec. Câţiva inşi bând, plasați într-o 
cadă de beton, erau cei aleşi, iar patru îi$ groteşti, cu înfăţişări 
efeminate în costumele lor cu zorzoane, lipite pe corp, erau 
eroii. Fundurile grăsune, părul strâns într-o codiţă strâmbă pe 
spate şi feţele complet rase făceau ca aceşti preţioşi toreadori 
să arate ca nişte eunuci, sau ca nişte femei în pantaloni colanţi 

Ultima dintre iluziile lui Kate cu privire la coride se dezumflă 
ca un balon. Aştia erau răsfăţaţii mulțimilor? Aştia erau bravii 
toreadori? Bravi? La fel de bravi ca Ucenicii de măcelari. 
Cuceritorii care dădeau gata femeile? Pfui 1 * 

Mulțimea scoase un Ah! de satisfacţie. În arenă ţişnise Un taur 
scund, cenuşiu, cu coarne lungi, puternice. Începu Bă alerge 
orbeşte, de parcă venea din întuneric, gândind probabil 
că'dăduse de libertate. Apoi se opri brusc, văzând’ că nu era 
liber, ci îngrădit intr-un mod necunoscut de el până atunci. 
Părea complet zăpăcit. 

Un toreador făcu un pas înainte şi începu să fluture în fata 
taurului, ca pe un evantai, o capă roz. Taurul se cabră jucăuş, 
făcu o săritură frumoasă şi se repezi fără prea multă furie în 
capă. Toreadorul îşi agită capa peste capul taurului, şi animalul 
începu să se învârtească de colo-eolo prin arenă, încereând să 
se elibereze. 

Văzând bariera de lemn care înconjura ringul şi dându-şi 
seama că putea privi pe deasupra ei, îşi închipui că va reuşi să o 
şi sară. Şi astfel ajunse în culoarul sau coridorul circular în care 
stăteau îngrijitorii arenei. 

Cu aceeaşi promptitudine, îngrijitorii săriră peste barieră în 
arena lipsită acum de taur. 

Animalul înainta bănuitor pe culoar până când ajunse la o 
deschidere prin care pătrunse din nou în arenă. 

Simultan, - îngrijitorii săriră din nou îndărăt în culoar, unde se 
postară de veghe. 

Tăui aşul păşea acum şovăielnic şi puţin iritat. Toreadorii îşi 
fluturară capele în faţa lui, şi animalul se abătu din drum. 
Pânăcând cursa lui nesigură îl duse în locul în care unul dintre 
călăreţii Înarmaţi cu lănci stătea nemişcat pe cal. 

Kate îşi dădu brusc seama, cu o împunsătură de groază, că 
ochii cailor, erau legaţi cu o bandă groasă, neagră. Da, şi calul 


celuilalt picador era legat la ochi. 

Taurul inaintă suspicios spre calul nemişcat care-şi purta 
călăreţul cu prăjina lungă; o mârţoagăl bătrână. Deşirată, care 
nu s-ar fi urnit din loc pină-n Ziua de Apoi, decât dacă i-ar fi dat 
cineva pinteni. 

O, umbre ale lui Don Quijote! O, cei patru călăreţi spanioli ai 
apocalipsului! Acesta de aici era cu siguranţă unul dintre ei. 

Picadorul îşi întoarse încet mirţoaga, până se flăa faţă-n faţă 
cu taurul, apoi se înclină uşor şi îşi înfipse lancea în spinarea 
animalului. Taurul îşi lăsă capul în piept, cutremurându-se 
surprins şi, ca şi cum calul ar îi fost o viespe uriaşă care-l 
înţepase puternic, se năpusti cu coarnele drept în burta 
patrupedului. Fără mult zgomot, cal şi călăreț se prăbuşiră, ca 
un monument răsturnat. 

Călărețul se târî afară de sub trupul calului şi o luă la fugă cu 
lance cu tot. Mirţoaga, buimăcită de oele întâm- plate, se strădui 
să se ridice, copleşită parcă de o muta neînțelegere a faptelor. 
lar taurul, cu o tăietură roşie în spinare din care se prelingea o 
dâră de âânge negricios, stătea locului, privind în jur cu aceeaşi 
disperată uimire. 

Dar rana era dureroasă. Văzu ciudata imagine a calului pe 
jumătate înălţat de la pământ, încercând să se ridice în picioare. 
Şi simţi miros de sânge şi de măruntaie. 

Drept care, şovăitor, ca şi cum nu prea ştia ce ar trebui să 
facă, taurul îşi lăsă din nou capul în piept şi îşi împinse iar 
coarnele bogate, ascuţite, în pintecele calului, scormonindu-l pe 
dinăuntru cu un fel de vagă satisfacţie. | 

Niciodată în viaţa ei nu fusese Kate mai surprinsă. Până m 
ultimul moment nutrise încă speranţa unei demonstraţii de 
vitejie. Şi, înainte de- a-şi fi dat bine seama de «ca ce se 
întâmplă, se pomenise asistând la spectacolul mui taur rănit, cu 
spinarea însângerată, străpungând cu marnele burta unui cal 
bătrân, doborâţ la pământ. 

Şocul o covârşise total. Venise să vadă un spectacol: 
avaleresc. Pentru asta plătise. Şi, în schimb, laşitate' imană, 
bestialitate, miros de sânge, un iz înţepător de ilaţe sparte, 
revărsate! îşi întoarse capul. 

Când se uită din nou, văzu calul târându-se greoi, ametit, 
afară din ring, cu o minge roşiatică de intestine incâlcite care-i 
atârna din abdomen, bălăbănindu-i-se între picioarele care i se 


mişcau automat. 

Şi încă o dată şocul uluirii o făcu aproape să-şi piardă 
cunoştinţa. Auzi confuz zgomot de aplauze venind din mulţimea 
amuzată. Şi polonezul acela pe care i-l prezentase Owen se 
aplecă spre ea şi-i spuse într-o engleză oribilă: 

— Acum, domnişoară Leslie, vezi şi dumneata ce înseamnă 
Viaţa. Acum ai ce scrie în scrisorile pe care le trimiţi în Anglia. 

Se uită cu repulsie la fata lui bolnăvicioasă şi regretă că Owen 
îi făcuse cunoştinţă cu, un individ atât de sordid. 

Apoi îşi întoarse privirea spre Owen. Nasul i se ascu- ţise ca al 
unui băieţaş gata să verse, dar care ţine să urmărească măcelul 
cu întreaga atenţie, ştiind că-i este interzis să se uite. 

Villiers, tânăra generaţie, arăta încordat şi nepăsător în 
acelaşi timp, savurându-şi senzaţia tare. Lui nici măcar nu-i 
venea să verse. Gusta elementul senzaţional, fără emoție, cu 
răceală ştiinţifică, dar cu intensitate. V Şi Kate simţi un val de 
ură împotriva acestui americanism rece şi lipsit de scrupule, 
avid de senzatiopah 

— De ce n-a schiţat calul nicio mişcare? De ce n-a fugit de 
taur? il întrebă cu uimire îngrozită pe Owen. 

Acesta din urmă îşi limpezi gâtlejid înainte de alt răspunde: 

— N-ai văzut? Era legat la ochi. 

— Dar n-a simţit mirosul taurului? 

— Se pare că nu. Aduc aici caii cei mai bătrâni şi rebegiţi, ca 
să-i lichideze. Ştiu că-i îngrozitor, dar asta-i regula jocului. 

Cum mai ura Kate expresii ca „regula jocului“! Şi ce 
semnificaţie avea? Se simţea umilită, strivită de un simţ al 
indecenţei umane, al laşităţii acestei specii pe două- picioare. In 
acel spectacol  „cavaleresc” nu văzuse altceva decât o 
respingătoare laşitate. Educaţia şi mândria ei naturală se 
simțeau insultate. 

îngrijitorii de pe ring curăţaseră toate resturile şi presăraseră 
nisip proaspăt. Toreadorii se jucau cu taurul, desfăşurindu-şi 
capele de măscărici pe toată lungimea braţului. Şi animalul, cu 
rana dureroasă în spinare, se zbânţuia nebuneşte, alergând de 
la o capă la alta. 

Pentru prima dată taurul i se păru lui Kate a fi un animal idiot. 
Se temuse întotdeauna de tauri, frica fiindu-i însă temperată de 
respectul purtat acestei bestii mftraice Şi acum îşi dădea seama 
cât e de prostănac, în ciuda coarnelor lurfgi şi a bărbăţiei atât 


de vizibile. De fiecare dată se năpustea orbeşte şi tâmpeşte în 
cârpa roşie, iar toreadorii săreau în lături ca nişte fetişcane cu 
şolduri durdulii, care încearcă să-şi pună farmecele în valoare. 
Probabil că toate astea presupuneau dibăcie şi curaj, dar păreau 
o stupiditate. 

Orbeşte şi tâmpeşte, taurul se’ repezea de fiecare dată cu 
coarnele, în cârpă, numai pentru că aceasta îi flutura în faţa. 
Ochilor. 

— Dă buzna în oameni, idiotule! strigă Kate, copleşită de 
enervare. Năpusţeşte-te în oameni, nu în capă! 

— Niciodată nu fac asta, nu-i curios? îi răspuns? Villiers, cu, 
interes rece, ştiinţific. Se spune că niciun toreador n-ar înfrunta 
o vacă, pentru că vaca se repede la el şi nu la capă. Dacă şi 
taurul ar proceda la fel, n-ar mai exista lupte cu tauri. 
Imaginează-ţi! * 

Acum Kate se simţea plictisită. Prostia taurului şi trucurile 
toreadorilor săltăreţi o plictiseau. Chiar şi în momentul câr. D 
unul dintre banderilleros se înălţă în vâr- ful picioarelor, 
cambrându-şi posteriorul grăsuliu şi, cu agilitate şi precizie, 
aruncă de la înălţime două săgeți ascuţite, cu zorzoane la capăt, 
în spinarea taurului, Kate nu încercă nici. Un sentiment de 
admiraţie. Oricum, una dintre săgeți căzu pe jos, dar taurul o luă 
la goană, cu cealaltă săgeată clătinându-se şi legănându-se într- 
o nouă rană insângerată. 

Taurul nu mai voia acum decât să scape, să fugă. Sări din nou 
bariera şi intră în culoarul îngrijitorilor. În aceeaşi clipă, oamenii 
săriră în arenă. Taurul alergă un timp pe coridorul circular, apoi 
execută un salt frumos îndărăt pe ring. Zdup, săriră îngrijitorii 
înapoi în culoar. Animalul făcu înconjurul ringului, ignorându-i pe 
toreadori, c'upă care sări iar pe culoar. Automat, îngrijitorii 
săltară ia arenă. 

Kate începea să se amuze acum când câinii de oameni fugeau 
să-şi apere pielea. 

Şi iarăşi văzu taurul în arenă, alergând nebuneşte de la o 
capă la alta. Un banderillero îşi pregătise alte două săgeți. Dar 
unul dintre picadori înaintă câţiva paşi pe mirţoaga lui legată la 
ochi. Taurul îi ignoră şi pe aceştia şi continua să fugă de parcă 
ar fi căutat ceva; tot timpul părea să caute, cu înfrigurare, ceva. 
Apoi rămase locului şi izbi cu copita în pămint, de parcă ar fi 
dorit ceva.. Un toreador îi veni în faţă şi începu să-şi agite capa. 


Hop, sări taurul, cu coada în aer, şi dădu buzna cu coamele - în 
cârpă, fireşte. Toreadorul se feri în lături, cu o unduioasă 
mişcare de femeie, apoi se îndepărtă. Foarte drăguţ! 

Taurul, tot alergând şi săltând şi izbind cu copita, se 
apropiase din nou de curajosul picador. Şi curajosul pica* 

dor mai înainta puţin pe anticul său armăsar, se înclină în faţă 
şi îşi împlântă vârful lăncii în spinarea taurului. Animalul înălţă 
capul, iritat şi uluit. Ce dracu! 

Văzu talul şi călăreţul. Calul stătea cu acea neajutorată 
monumentalitate a unui mânz, aşteptând, parcă, răbdător ca 
între două aruncări de săgeți stăpânul să-i ofere lapte. Cât de 
straniu i s-o fi părut când taurul, zben- guindu-se uşor ca un 
căţel, -îşi lăsă capul în piept şi îşi înfipse coarnele în burta lui, 
răstuniându-l cu călăreț cu tot, aşa cum ai răsturna un cuier cu o 
pălărie în virf. 

Taurul privi cu iritată uimire la acea neinteligibilă încâlceală 
de cal şi călăreț, care se rostogolea pe jos, câţiva metri mai 
încolo. Se apropie ca să investigheze. Călărețul reuşi să se 
elibereze şi o luă la fugă. lar toreadorii, alergând cu capele lor 
fluturătoare, îndepărtară taurul. Animalul porni să se răsucească 
pe loc, asaltând din nou mantiile căptuşite cu mătase. 

între timp, un îngrijitor care izbutise să ridice calul în picioare, 
îl conducea încet spre ieşirea de sub sectorul autorităţilor. Calul 
abia de se târa. Taurul, zbânţuindu-se de la o mantie roză la una 
roşie, de la o cârpă la alta, fără să prindă nimic, se enervase şi 
se plictisise de jocul cu mantia. Sări încă o dată pe culoar şi 
începu să alerge, vai! tocmai spre ieşirea pe unde dădea să se 
retragă, şchiopătând din greu, calul rănit. 

Kate ştiu ce o să urmeze. Înainte de a-şi fi putut întoarce 
privirea, taurul atacă, din spate, calul, îngrijitorii o luară la 
sănătoasa, şi unul dintre coarne se înfipse absurd în burta 
calului, printre picioarele dindărăt. Calul se prăvăli cu botul în - 
pământ şi trupul răsucit, în timp ce cornul taurului îi scormonea 
viguros măruntaiele. Un morman de maţe se revărsă din burtă. 
Şi o duhoare pestilenţială. Şi chiotele de fericire ale mulţimii! 

Această frumoasă întâmplare se "petrecuse în direcţia 
sectorului în care şedea Kate, nu departe de locul ei. Majoritatea 
spectatorilor -se ridicaseră în picioare, luri- 

3 - Şarpele cu pene gindu-şi giturile peste barieră ca să vadă 
deznodământulj Incântătorului spectacol. 


Kate simţi că, dacă mai priveşte o singură clipă, face] o criză 
de isterie. Nu se mai putea stăpâni. 

Se uită la Owen; arăta ca un băieţaş care făcuse ca poznă şi 
rămăsese cu gura căscată. 

— Eu plec, spuse Kate, ridicindu-se. 

— Pleci? strigă el uiait şi îngrozit, înlorcindu-şil spre ea faţa 
roşie şi fruntea cheală. 

Dar Kate o şi pornise în direcţia tunelului de ieşire. Owen veni 
după ea alergând fisticit şi izbind u-se de mulţime în toate 
direcţiile. 

— Chiar pleci? o întrebă cu mâhnire când o ajunse! din urmă 
la gura tunelului boltit. 

— Trebuie, trebuie să ies de aici! strigă ea. Tu rămâi. 

— Zău? murmură el, sfâşiat de nehotărâre. 

Scena iscase o atitudine ostilă din partea mulţimii. Să 
părăseşti o coridă înseamnă o insultă naţională. 

— Nu veni cu mine! Rămâi! O să iau un tramvai, îi şopti ea în 
grabă. 

— Zău? Crezi intr-adevăr că te poţi descurca? 

— Perfect. Rămâi, te rog. La revedere. Nu mai pat suporta 
duhoarea asta. 

Owen îşi întoarse capul, asemenea lui Orfeu aruncând o 
privire îndărăt în infern, şi porni şovăielnic spre locul lui. 

tiu era un lucru uşor, pentru că multă lume se ridicase! acum 
în picioare şi se înghesuia spre ieşire. Cei câţivaj stropi răzleţi 
care căzuseră la început se transformaserăm într-o ploaie 
torențială. Oamenii încercau să se refugieze; pe sub adăposturi; 
dar Owen, nepăsător, îşi croi drum; spre locul lui, îmbrăcă 
impermeabilul şi rămase nemişcat, ; în timp ce ploaia îi scălda 
capul chel. Se afla tot atât de aproape de o criză de isterie ca şi 
Kate. Dar avea con-!. Vingerea că asta însemna viaţa. Vedea 
VIAŢA cu ochii, şi ce-şi poate dori mai mult un american? 

„Ar putea la fel de bine să asiste şi să se extazieze de 
diareea cuiva 1“ fu gândul care trecu prin mintea năucă şi totuşi 
irlandeză a lui Kate. 

Şi iat-o acum sub bolta uriaşă de beton, ameninţată de 
presiunea publicului care se îngrămădea îndărătul ei. Fiind cu 
faţa spre ieşire, văzu rafala de afară, dincolo de porţile mari de 
lemn care-i dădeau acces la libertatea străzii., Doamne, să se 
vadă în stradă, scăpată de iadul ăsta, liberă! 


Dar ploua cu găleata. Mărunţii ostaşi în uniforme şleampete 
se strânseseră sub portalul de cărămidă, adăpostindu-se. lar 
porţile de lemn erau aproape închise. Te pomeneşti că n-or să-i 
dea drumul să plece! Doamne, ce grozăvie! 

Zăbovi nehotărită în faţa aversei tropicale. Ar fi zbughit-o 
afară; dar se gândea cum o să arate când apa o să-i lipească de 
trup rochia subţire de voal. Ş9văia. Pe muchia prăpastiei. 

în spatele ei, mulţimea venea în valuri prin capătul dinspre 
interior al tunelului. Kate stătea singură şi oripilată, tânjind după 
libertatea care nu-i era îngăduită. Mulțimea era aţiţată pentru că 
plăcerea îi fusese întreruptă, şi oamenii- se perpeleau pe jăratic, 
ca nu cumva, să piardă ceva. Slavă Domnului, cei mai mulţi se 
aglo- . Meraseră la intrarea interioară a tunelului. Kate se 
apropie şi mai mult de ieşirea dinspre stradă, gata să ţâşnească 
afară în orice moment. 

Ploaia continua să cadă cu aceeaşi intensitate. Şi ea aştepta 
la margine, ţinându-se pe cât posibil mai departe de grosul 
mulţimii. Faţa ei. Avea expresia încordată, împietrită a unei 
femei gata să cadă într-o criză de isterie. Nu izbutea să-şi 
alunge din ochi ultima imagine a calului zăcând pe jos, cu trupul 
răsucit şi crupa înălţată, în timp ce cornul taurului îi străpungea 
încet, ritmic, măruntaiele. Calul arăta atât de pasiv, şi de 
grotesc. Şi cu intestinele curgându-i. 

Dar acum era supusă unei noi terori: gloata de la J intrarea 
tunelului. Deschiderea boltită se umplea din ce în ce. Dar 
mulţimea nu se api'opiase încă de locul unde stătea ea. Se 
înghesuiau cu toţii la capătul dinspre interiorul arenei. 

Cea mai mare parte erau ţoape în costume orăşeneşti, 
corciturile unui oraş corcit. Doi bărbaţi urinau la zid, cceindu-şi o 
destindere a stării de surescitare. Un tată i? i adusese cu 
generozitate băieţaşii ca să vadă spectacolul, şi acum stătea, 
gras şi şleampăt'" ocrotindu-i cu paternă bunăvoință. Copiii erau 
doi mucoşi, - cel mai mare abia de avea zece ani - dichisiţi în 
haine de duminică. 

— Ş:. Chiar că aveau nevoie de binevoitoarea ocrotire 
paternă, j pii’. Tru că arătau dărâmaţi, palizi şi traşi la faţă în 
urma grozăviilor la care asistaseră. Cel puţin pentru j aceşti 
copii luptele cu tauri nu vor însemna o plăcere 5 naturală, ci un 
gust impus. Mai erau şi alţi copii, cu mame grase în rochii de 
satin negru, soioase şi albite la gât din cauza supraabundenţei 


de pudră. În ochii acestor mame dolofane strălucea un licăr de - 
plăcere excitată, aproape sexuală, dezgustător în contrast cu 
cărnurile molatice, ^ pasive. 

Kate. In rochia ei subţire, fu străbătută de un tre-' mur. Pentru 
că ploaia era destul de rece. Privi printre şiragurile de stropi la 
porţile şubrede ale gardului ce împrejmuia amfiteatrul, lă 
soldaţii pitici, închirciţi în uniformele» lor ieftine, din pânză 
rozalie, şi la fâşia lividă de stradă care se zărea, inundată acum 
de şuvoaie de apă murdară. Vinzătorii de dulciuri se refugiaseră 
claie peste grămadă în dughenile de pulque, dintre care una 
purta firma sinistră: A ver quc Sale.? 

Senzaţia de repulsie o-înspăimânta mai mult ca orice. Altceva. 
Vizitase numeroase oraşe din lumea întreagă, dar Mexico City 
avea o urâţenie intrinsecă, un fel de duh malign, care făcea ca, 
prin comparaţie, Neapole să pară un oraş vesel şi atrăgător. 
Kate se temea, o înfricoşa gândul că în oraşul ăsta orice ar 
atinge-o, ar contamina-o de acea malignitate insidioasă. Dar ştia 
prea bine că singurul lucru pe care-l avea de făcut era să-şi 
păstreze mintea limpede. 

Un ofiţer scund, în uniformă, purtând o pelerină largă, 
albastru-deschis, îşi făcea drum prin mulţime. Era scurt, 
negricios şi avea o barbă mică, brună, un fel de barbişon. Se 
strecură prin gloata îngrămădită la intrarea interioară, tăindu-şi 
drum cu o calmă discreţie şi totuşi cu o curioasă gravitate 
indiană. Din când în când, atingea delicat pe câte cineva cu 
mina-i înmănuşată şi murmura, aproape imperceptibil, formula 
Con permiso *, părând să se afle însă la o distanţă kilometrică 
de orice contact uman. Era; şi curajos, pentru că în orice 
moment exista posibilitatea ca vreun mocofan să tragă în el, din 
cauza uniformei. Dai lumea îl cunoştea. Kate îşi dădu seama de 
acest lucru cupă rânjetele batjocoritoare, sau stingherite care 
apăruseră pe multe dintre chipurile de faţă, şi după excla- 

— Relaţiile: „Generalul Viedma! Don Cipriano!“ 

Ofiţerul se îndreptă spre Kate şi o salută, înclinându-se cu o 
uşoară sfială: 

— Sunt generalul Viedma. Doriţi să plecaţi? Daţi-mi ' -voie să 
vă conduc la un automobil, i se adresă el în cea mai 
englezească engleză, care. Suna straniu în contrast cu f faţa-i 
măslinie, şi oarecum rigid în gura lui moale. V 


r 


9 Su vezi ce mai iese (sp )._ 


Avea ochi negri, ochi ce radiau întunecimea aceea |i lucioasă 
care pe Kate o obosea; dar cu o curioasă tăietură | piezişă, sub 
nişte sprâncene negre foarte arcuite. Ceea ce Ş îi dădea un aer 
de ciudată detaşare,: de parcă privea $ viaţa cu sprâncenele 
înălțate. Felul lui de a fi era aparent E-stăpânit dar, în realitate, 
probabil, pe jumătate sălbatic, f timid şi impetuos şi, mai ales, 
dezaprobator. 

— Mulţumesc frumos, răspunse ea. 

Generalul făcu semn unui soldat de la poartă. 

— O să vă trimit cu automobilul prietenului meu, e mai bine 
decât cu un taxi. Nu vă plac luptele cu tauri? 

— Nu! E Oribil! Dar, vă rog, comandaţi-mi un taxi.] Nu e niciun 
pericol. 

— Mă rog, ostaşul s-a şi dus după automobil. Sunteţi! 
englezoaică, nu? 

— Irlandeză. 

— A, irlandeză, replică el cu o sclipire de zâmbet. 

— Vorbiţi extraordinar de bine engleza, spuse Kate.!9 

— Da. Mi-am făcut studiile în Anglia. Am locuit acolo] timp de 
şapte ani. 

— Da? Numele meu e doamna Leslie. 

— Ah, Leslie! Am cunoscut un James Leslie la Oxford. A fost 
ucis în război. 

— Da. Era fratele soţului meu. 

— Nu mai spuneţi! 

— Ce mică e lumea! observă Kate. 

— Într-adevăr. 

Urmă o pauză de conversaţie. 

— Şi domnii care vă însoțeau, sunt... 

— Americani, răspunse Kate. 

— Americani! A, da! 

— Cel mai în vârstă e vărul meu - Owen Rhys. 

— Owen Rhys! A. Da! Cred că am citit în ziar o notiţă care 
anunţa că vă aflaţi aici. Să vizitaţi Mexicul. 

Vorbea cu o voce ciudat de liniştită, parcă reţinută, şi ochii 
ageri se uitau când la ea. Când de jur împrejur, ca ai unui om 
care se aşteaptă tot timpul să fie prins într-o ambuscadă. 

— Notiţa aceea nu era prea amabilă, ripostă Kate. Cred că nu 
le place faptul că locuim la hotelul San Remo. E un hotel prea 


10 îmi dati voie (sp.). 


modest şi străin. Dar niciunul dintre noi nu e bogat şi apoi l-am 
preferat altor hoteluri. 

— Hotel San Remo? Unde vine? 

— Pe Avenida del Peru. N-aţi vrea să ne faceţi o dată o vizită 
şi să-i cunoaşteţi pe vărul meu şi pe domnul Thompson? 

— Vă mulţumesc. Vă mulţumesc. Eu nu prea ies în oraş. Dar 
vă voi face o vizită dacă îmi îngăduiţi, ' şr poate că veţi veni şi 
dumneavoastră trei să mă vizitaţi la locuinţa prietenului meu, 
Senor Ramon Carrasco. 

— Cu plăcere, răspunse Kate. 

— Foarte bine. Atunci când aş putea veni? 

Kate îi fixă o dată şi adăugă: 

— Nu trebuie să vă lăsaţi impresionat de hotel. E mic, într- 
adevăr, şi aproape tot personalul e italian. Dar am încercat la 
hotelurile mari, şi am găsit că toate au o atmosferă deprimantă, 
îngrozitoare. Nu pot suporta să mă 

' simt înconjurată de prostituție. Şi apoi insolenţa ieftină 

— A personalului! Nu! Se poate ca Şan Remo să fie un hotel 
mai rudimentar, dar e intim şi uman, n-are o atmosferă putredă. 
E întocmai ca Italia, aşa cum am cunoscut-o eu, cuviincioasă- şi 

însufleţită de generozi- * tate umană. Cred că în Mexico City 
pluteşte un duh 

— Rău, subteran. 

m — Mă rog, răspunse el, hotelurile sunt proaste. E trist, dar 
se pare că străinii îi văd pe mexicani mai răi decât sunt în 
realitate. lar Mexicul, sau ceva din el, îi e 'face pe străini mai răi 
decât sunt la ei acasă. 

Vorbea cu oarecare amărăciune. 

— Poate că ar trebui să ne ferim de a veni aici, spuse ea. 

— Poate că da, răspunse generalul, înălţând uşor din umeri. Şi 
totuşi nu cred aşa ceva. 

Căzu în muţenie. Ciudat cum faţa lui îi reflecta toate stările de 
spirit, furie, neîncredere, tristeţe, stăpânire de sine, apoi iarăşi 
furie, toate tălmăcite prin mici valuri de roşeaţă, într-un mod 
oarecum naiv. 

— Parcă a rfiai stat ploaia, observă. Kate. Când vine maşina? 

— E aici, aşteaptă de câtva timp. 

— Atunci o să plec. 

— Dacă doriţi, răspunse el privind cerul. Dar continuă să 
plouă şi rochia dumneavoastră e foarte subţire. Trebuie să luaţi 


pelerina mea. 

— O, spuse ea, înfiorându-se. Nu sunt decât doi metri până la 
maşină. 

— Ploaia e încă destul de repede. E mai bine sau să aşteptaţi, 
sau să-mi daţi voie să vă împrumut pelerina. 

îşi scoase cu o mişcare rapidă pelerina de pe spate-' şi i-o 
întinse. Aproape fără să-şi dea seama. Kate îşi întoarse umerii şi 
generaliil îi puse pelerina. Kate şi-o strânse în jurul trupului şi 
alergă spre poartă de parcă încerca să evadeze. Ofiţerul o urmă, 
cu un pas uşor milităresc. Ostaşii salutară cam neglijent, iar el le 
răspunse cu un gest scurt. 

La poartă aştepta un Fiat nu prea nou, cu un şofer, înir-o 
haină cadrilată, roşu cu alb. Şoferul îi deschise portiera, Kate îşi 
scoase pelerina de îndată ce intră în maşină şi i-o întinse 
generalului. Acesta rămase cu ea pe braţ. 

— La revedere, îi spuse ea. Vă mulţumesc foarte mult. Deci 
ne vedem marţi. Puneţi-vă pelerina. 

— Da, marţi. O duci pe doamna la Hotel San Remo, Caile de 
Peru, adăugă el, adresindu-se şoferului. Doriţi să vă întoarceţi la 
hotel, nu? 

— Da, răspunse ea, însă pe dată îşi schimbă părerea. Nu, să 
mă ducă la Sanborn, unde pot să stau într-un 

' colţ şi să beau un ceai care să mă liniştească. 

— Sa vă liniştească în urma luptei cu tauri? întrebă el cu o 
nouă sclipire de zâmbet. Gonzales, o duci pe doamna la 
Sanborn. 

Salujă. Se înclină şi închise portiera. 

Kate se lăsă pe spate, răsuflând uşurată. Uşurarea de a fi 
scăpat din locul acela înfiorător. Chiar şi uşurarea de a fi scăpat 
de omul acela amabil. Fusese extraordinar de amabil. Dar o 
făcuse să simtă că ar dori să se descotorosească de el. Avea, 
acel aer greu, de neagră fatalitate mexicană, care îi dădea ei o 
senzaţie de împovărare. Manierele lui liniştite, ciudata stăpânire 
de sine, aproape agresivă; şi, în acelaşi timp, o nervozitate, o 
nesiguranţă! Melancolia lui apăsătoare, şi totuşi zâmbetul 
spontan, naiv, copilăresc. Ochii aceia negri, ca două nestemate 
negre. În care nu te puteai uita, şi care te pândeau cu atenţie. Și 
care, poate, aşteptaseră un semn de recunoştinţă, de căldură 
umană. Poate! 

O cuprinse iar acel sentiment, care o mai încercase şi 


altădată, că Mexicul atârna ca un blestem în destinul ei. Ceva 
atât de greu, de oprimant, ca un şarpe uriaş tolănit, încolăcit, 
care-ţi dă impresia că nu se mai poate ridica. 

Se simţi bucuroasă când se instală într-un colţ al cafenelei, 
bucuroasă să se afle din nou în mijlocul unei lumi cosmopolite, 
bucuroasă să soarbă ceaiul, să măn'mce o tartă cu căpşuni şi să 
încerce să uite. 

<!? 

Capitolul II 

UN CEAI LA TLACOLULA 

, Owen se întoarse la hotel pe la şase şi jumătate, obosit; 
aţâţat, cu un aer de vagă vinovăţie, şi foarte necăjit pentru că o. 
Lăsase pe Kate să plece singură. Şi acum, când totul i se 
terminase, avea o stare de spirit cam posomorită. 

— Cum te-ai descurcat? strigă. “în momentul când dădu cu 
ochii de ea, speriat ca un băieţaş din cauza lipsei lui de politeţe. 

— M-am descurcat de minune. M-am dus la-Sanborn să-mi iau 
ceaiul, şi am mâncat o tartă cu căpşuni - delicioasă! 

— Bravo ţie 1 râse el uşurat. Deci n-ai fost prea dărâmată de 
spectacol. Ce bine-mi pare! După ce te-am lăsat să pleci, m-am 
simţit ros de remuşcări. Mi-am imaginat tot felul de calamităţi 
care se pot întâmpla în Mexic - un şofer care să te ducă în cine 
ştie ce loc îndepărtat şi singuratic şi să te prade, şi aşa mai 
departe - dar de fapt știam că ai să ajungi cu bine. Oh, ce 
groaznic a fost - ploaia... şi oamenii care aruncau cu tot felul de 
chestii în chelia mea... şi caii aceia... n-jt fost oribil? Mă minunez 
că mai sunt încă viu. 

Râse cu obosită excitare, ducându-şi o mână la stomac şi 
învârtindu-şi ochii în cap. 

— Nu eşti muiat până la piele? îl întrebă Kate. 

— Sunt ud leoarcă - sau cel puţin am fost. Mi s-au mai uscat 
hainele. Fulgarinul meu nu face doi bani - trebuie să-mi cumpăr 
altul. Vai, dar ce-am pătimit! Ploaia eurgând şiroaie pe capul 
meu chel şi lumea aruncându-mi cu portocale în cap. Şi pe 
urmă, făcându-mi reproşuri că te-am lăsat să pleci singură. ŞI 
totuşi a fost unica luptcu tauri pe care aveam s-o văd vreodată. 
Am plecat înainte de a se fi terminat. Puştiul n-a vrut să vină cu 
mine. Cred că-i încă acolo. 

— Şi a fost la fel de înfiorător ca la început? întrebă ea. 

— Nu! Nu! N-a mai fost aşa. Prima parte a fost cea mai 


cumplită - masacrul cailor ălora! A, au mai fost omorâţi doi cai. 
Şi cinci tauri! Un adevărat măcel. Dar au fost şi părţi frumoase - 
toreadorii ăia au făcut isprăvi grtzave. Unul dintre ei a stat pe 
capă în timp ce un taur se repezea la el. 

— Cred că dacă aş şti sigur că unul dintre toreadorii ăştia 
grozavi o să fie luat în coame de taur, rn-aş mai! duce şi eu să 
particip la o coridă. Doamne, cum îi detest! Pe cât imbâtrânesc, 
pe atât mai respingătoare mi se pare speța umană. Taurii sunt 
mult mai oneşti. 

— Ah, da! răspunse Owen distrat. Exact. Totuşi toreadorii au 
dat dovadă de mare măiestrie; foarte frumos. Intr-adevăr, sunt 
foarte curajoşi. 

— Vax! pufni Kate. Curajoşi! Cu toate cuţitele şi lăncile şi 
mantiile şi săgețile lor - şi ştiind exact cum o să. Reacţioneze 
taurul. Nu-i decât spectacolul unor fiinţe umane care torturează 
animale, cu indivizii ăia vulgari care se împăunează, arătând cu 
câtă măiestrie ştiu ei să rănească un taur. Nişte copii cruzi care 
rup aripile muştelor - asta sunt! Numai că-s maturi, sunt nişte 
ticăloşi, nu nişte copii. Ah, ce-aş mai vrea să fiu taur, numai 
pentru cinci minute! Nişte ticăloşi, asta sunt! 

— Mă rog, râse Owen, stinjenit. Or fi. 

— Şi asta se numeşte demonstraţie de virilitate e Atunci, 
slavă Domnului de o mie de ori că sunt femeie şi ştiu să 
recunosc laşitatea şi josnicia acolo unde le văd. 

Owen râse din nou, jenat. 

— Du-te sus şi schimbă-ţi hainele, îi spuse ea. Altfel ai să 
mori. 

— Da, cred că asta trebuie să şi fac. Simt că aş putea să mor 
în orice moment. Bun, atunci ne vedem la cină. Peste o 
jumătate de oră îţi bat la uşă. 

Kate se aşeză, încercând să coasă, dar mâna îi tremura: Nu-şi 
putea scoate din minte arena, şi parcă ceva se nă- ruise 
înăuntrul ei. 

îşi îndreptă spatele şi oftă. Era într-adevăr foarte furioasă, 
chiar şi pe Owen. El, care de obicei era atât de sensibil, de bun. 
Dar se lăsase contaminat de acea boală modernă a toleranţei. 
Trebuia să tolereze orice, chiar şi uil lucru care-l revolta. Asta 
numea el Viaţă! Probabil că în duji masa de azi simţise că u 
trăit. Era avid până şi, de ^ mai sordide senzaţii. 

n timp ce ea se simţea de parcă mâncase ceva care o 


intxicase. Dacă asta se numea Viaţă! 

Vh, bărbaţii, bărbaţii! Toţi aveau un element putred în "i, o 
stranie perversitate care făcea ca şi lucrurile cele niaimorbide. 
Cele mai respingătoare să li se pară a fi viaţă. Viţă? Şi ce e 
viaţa? Un păduche care zace cu burta în susşi dă din picioare? 
Pfui! 

„ Pe la ora şapte se întoarse Villiers şi bătu la uşa cameliei. 
Arăta palid, tras la faţă, dar cu acel aer de pasăre cara înfulecat 
un ghemotoc de bălegar. 

— O, a fost MAREŢ! exclamă el, lăsându-şi greutatea hăului 
pe un picior. MĂREŢ! Au omorât şapte TAURI. 

— Din nefericire, nu şapte viței, spuse Kate, din nou îndată 
de furie. 

Villiers reflectă o clipă, ca să sesizeze poanta, apoi râse.. 

— Jitia ei constituia pentru el o nouă sursă de amuzament. 

— Nu şapte viței graşi, dar după ce ai plecat tu au mai cnai ît 
nişte cai. / 

— Nu Vreau să aud! răspunse 'ea cu răceală. 

Villiers râse, simțindu-se oarecum eroic. La urma ur- rott, îţi 
trebuie tărie ca să te poţi uita cu calm la sânge şi i intestine 
perforate; ba chiar cu o senzaţie de plăcere. Tilărul erou! Numai 
că avea cearcăne negre pe sub ochi, taiupă. O noapte de 
desfrâu. 

— Vai! începu el cu o expresie uşor ruşinată. Nu vrei să; uzi 
nici ce-am făcut după aceea? M-am dus la hotelul urile locuieşte 
toreadorul principal şi l-am găsit trântit pe Pa; complet 
îmbrăcat, şi fumând un trabuc. Ca un fel de Vâius masculină 
care nu se dezbracă niciodată. Colosal de nţţtim! 

— Cine te-a dus acolo? 

— Polonezul ăla, îl ştii? Şi un spaniol care vorbeşte eii; lezeşte. 
Toreadorul arăta măreț, zăcând pe pat, cu în- tnj echipamentul, 
îşi scosese numai pantofii. Şi o mare de oameni care povesteau 
tot ce s-a intimplat - bla-bla-bla- bla - de când eşti n-ai auzit 
asemenea larmă. 

— Nu ţi-s ude hainele? 

— Deloc. Sunt perfect uscat. Am avut pardesiul pe mine. 
Numai capul mi s-a udat. Părul mi se lipise de faţă ca nişte dâre 
de vopsea. Îşi netezi părul subţiratic cu un gest comic. Owen nu 
s-a întors încă? 

— Ba da, îşi schimbă hainele. 


— Atunci mă duc şi eu sus. Bănuiesc că s-a făcut aproape ora 
cinei.'A, e chiar mai tirziu. 

La această descoperire, se lumină la faţă de parcă primise un 
cadou. 

— Apropo, continuă Villiers, cum ai ajuns acasă? Cam urii din 
partea noastră că te-am lăsat să pleci singură, adăugă el din uşa 
deschisă. 

— Deloc, replică ea. Voi doreaţi să rămâneţi. Şi apoi, la virsta 
mea pot să-mi port singură de grijă. 

— Buun 1 sp” Tse el, cu un accent american, tărăgănat. + Se 
prea poate. Apoi începu sa râdă. Dar să-i fi văzut pe toţi ăia cum 
maimuţăreau lupta în dormitorul toreadorului, zvârlind care- 
ncotro din braţe „şi toreadorul zăcând pe pat, ca o Venus cu 
trabuc, ascultând adulările iubiţilor. 

— Îmi pare bine că nu i-am văzut. 

Villiers dispăru cu un râs răutăcios. Kate rămase în continuare 
aşezată, miinile tremurându-i de indignare şi furie. A-moral! 
Cum poate cineva să fie amoral sau non- moral, când sufletul îi 
clocoteşte de nemulţumire? Cum poate cineva să fie ca 
americanii ăştia, care înfulecau putregaiul senzaţiilor tari. 
Hăpăindu-l ca nişte corbi? în acea clipă, atât Owen cât şi Villiers 
îi apăreau ca doi corfei, respingători. 

Şi mai simţea că amindoi o detestau pentru că era femeie. N) 
j-i reproşau nimic atâta vreme cât le ţinea hangul în toate 
plăcerile lor. Dar cum le opunea cea mai mică rezistenţă, o urau 
automat pentru simplul fapt că era femeie, li urau feminitatea. 

Şi în Mexicul ăsta, cu torentul lui subteran de morbiditate şi 
cu acea malignitate grea şi apăsătoare ca o reptilă somnolentă, 
îi venea greu să le suporte ura. Tinea mult la Owen. Dar cum ar 
fi putut să-l respecte? Era atât de găunos, şi aştepta ca 
împrejurările să-i umple golul. Bântuit de disperarea pur 
americană de a fi trăit în van, sau de a nu fi trăit cu adevărat. 
De a fi ratat ceva. Acest simţământ îngrozitor il făcea să se 
repeadă, ca pilitura de fier la magnet, ori de câte ori vedea o 
înghesuială în stradă. Şi în acele momente toată poezia şi toată 
filosofia din el zburau odată cu mucul de ţigară pe care-l 
azvârlea dintre degete; se apropia de mulţime şi îşi lungea gâtul 
în efortul frenetic de a vedea - voia pur şi simplu să vadă. Orice- 
ar fi fost, trebuia să vadă. Ca nu cumva să rateze ceva. Şi pe 
urmă, după ce vedea o bătrână zdrenţăroasă strivită de o 


maşină şi zăcând într-o baltă de sânge pe caldarâm, se întorcea 
la Kate, alb ca varul, scârbit, buimăcit, descurajat, şi totuşi, da, 
bucuros că văzuse. Era Viaţa. 

— Ştii, îi spunea Kate în asemenea ocazii, îi mulţumesc lui 
Dumnezeu că nu sunt Argus. Uneori şi doi ochi sunt prea mult 
pentru mine când e vorba de orori. Eu una nu'mă nutresc cu 
accidentele de stradă. 

La cină se străduiră să discute despre lucruri mai plăcute 
decât luptele cu tauri. Villiers era curat şi îngrijit şi afişa maniere 
foarte elegante, dar Kate ştia că toate acestea camuflau un 
rinjet batjocoritor la adresa ei, pentru că nu putuse suporta 
hidoşenia din acea după-masă. Şi el avea ochii, adine 
încercănaţi, dar asta pentru că „trăise”. 

Odaţă cu desertul sosi şi.. Culmea1' serii. Îşi făcură apariţia 
polonezul cu spaniolul care vorbea englezeşte. Polonezul avea o 
înfăţişare bolnăvicioasă şi nu prea curată.! îl auzi adresându-se 
lui Owen, carele ridicase în picioare cu automată cordialitate. 

— Ne-am gândit să venim să luăm masa aici. Ei, ce mai 
faceţi? 

Kate simţea că i se încrâncenează carnea. Şi o clipi mai târziu, 
auzi vocea dubioasă, care vorbea în mod dubios atf- tea limbi, 
adresându-i-se cu familiaritate: 

— A, domnişoară Leslie, aţi pierdut partea cea mai 
frumoasărce era mai distractiv. Ce mai... 

O furie turbată năvăli în inima lui Kate şi ochii îiscâ- părară 
scântei. 

— Mulţumesc! spuse ea. Nu vreau să aud. Lju vreau’ să-mi 
vorbeşti. Nu vreau să te cunosc! 

li aruncă o singură privire, apoi îi întoarse spatele, se aşeză 
din nou şi luă o pitahaya de pe platoul cu fiucte. 

Tipul se făcu verde la faţă şi, o secundă, s-ar fijpu” că-i 
pierise graiul. 

— În ordine, rosti mecanic în cele din urmă, întereându-se 
spre spaniolul care vorbea englezeşte. 

— Bine... te văd mai târziu. Bolborosi Owen campj-” cipitat şi 
se reaşeză la masa lui Kate. 

Cei doi străini se plasară la altă masă. Kate îşi ttâncă în tăcere 
fructul de cactus şi aşteptă să i se aducă o t» fea Furia i se 
potolise, acum era perfect calmă. Până şi Viiiers îşi ascundea 
bucuria unei noi senzaţii sub o mină de totală stăpinire de sine. 


Când sosi cafeaua, Kate se uită la cei doi bărbaţi ia cealaltă 
masă şi la bărbaţii de la masa ei. 

— M-am săturat de tot felul de canailles," spus- 

— O, te înţeleg perfect, o linişti Owen. 

După cină. Urcă în camera ei. Şi întreaga noapl* nu putu 
închide un ochi; Ascultă zgomotele din Mexico City apoi tăcerea 
oraşului şi acea stranie spaimă sinistră cate se degajă adeseori 
din întunecimea unei nopţi mexican. ^ străfundurile ei, uta 
Mexico City. Şi se temea de e'. La lumina zilei oraşul avea o 
certă vrajă - dar noiptea ieşeau la suprafaţă izul sinistru şi 
malignitatea subterană 

Dimineaţa, şi Owen îi mărturisi că nu putuse Cfmi toată 
noaptea. 

— O, de când sunt în. Mexic n-am dormit mai bine, afirmă 
Villiers cu expresia triumfătoare a unei păsări care tocmai a 
înhăţat o îmbucătură copioasă din mormanul de gunoi. 

— la te uită la gingaşul tineret nutrit cu estetism, spuse Owen 
cu o voce spartă. 

— Pentru mine, şi gingăşia şi estetismul lui sunt semne rele, 
răspunse Kate pe un ton care nu prevestea nimic buri. 

— Şi tinereţea? Desigur că şi ăsta e un semn rău! adăugă 
Owen cu un râs leşinat. 

Dar Villiers le răspunse pufnind pe nări, cu un amuzament 
rece. Satisfăcut. 

Cineva o chema pe domnişoara Leslie la telefon, anunţă 
camerista mexicană. O chema singura persoană pe care o 
cunoştea Kate în capitală - sau în Distrito Federal o doamnă 
Norris, văduva unui ambasador englez care fusese acolo în 
misiune cu treizeci de ani în urmă. Avea o casă mare. Veche, 
maiestuoasă în satul Tlacolula.. 

— Da J Da! Doamna Norris la telefon. Ce mai faci? Bine, bine. 
Doamnă Leslie, te-am chemat să'te întreb dacă n-ai. Vrea să vii 
azi după masă la mine la ceai. Şi să-mi vezi grădina? Aş dori 
mult. Vin şi doi prieteni ai mei, doi! mexicani: Don Ramon 
Carrasco şi generalul Viedma. Amândoi sunt oameni 
fermecători, şi Don Ramon e un mare cărturar. Te asigur, 
amândoi constituie o excepție’ între mexicani. O totală excepţie! 
Aşadar, scumpă doamnă Leslie, n-ai vrea să vii cu vărul 
dumitale 7 Ţin mult. Kate îşi aminti-de micul general, era mult 


11 Mişei (rr.). 


mai scund decât ea. Revăzu statura lui măruntă, dreaptă, alertă, 
- avea ceva de pasăre - faţa cu ochii oblici sub sprâncenele 
arcuite şi barbişonul negru. O faţă care-“ţi sugera în chip ciudat 
Un chinez, fără să fie câtuşi de puţin chinezească. Un omuleţ 
bizar, detaşat şi totuşi infatuat, un adevărat mic indian, vorbind 
o engleză oxfordiană cu o voce joasă, rapidă, muzicală, şi cu o 
intonaţie extrem de blândă. Şi totuşi ochii aceia negri, inumani! 

Până în acest minut nu reuşise să-i reconstituie imaginea, să- 
şi formeze o impresie netă despre el. Acum îl definise. Era 'pur 
şi simplu un indian. Şi, după câte ştia, în Mexic generalii erau 
mai numeroşi decât soldaţii. Când. Veniseră din El Paso, 
călătoriseră în vagon cu trei generali, doi mai mult sau mai puţin 
educați, iar al treilea, un ţăran indian get-beget’, însoţit de o 
femeie pe jumătate albă, cu părul creţ, Care arăta ca scoasă 
dintr-un sac cu făină, atât de pudrată îi era faţa, iar părul creţ şi 
rochia de mătase cafenie erau pulverizate cu praful alb al 
pudrei. Nici acest „general“ şi nici femeia lui nu mai călătoriseră 
vreodată într-un vagon Pullman. Dar generalul era mai isteţ 
decât femeia. Un tip lung şi slaf>, cu o faţă roşie ciupită de 
vărsat şi nişte ochi mici, negri şi ageri. Îl urmase pe Owen în 
fumoar şi iscodise cu ochii lui ageri să vadă cum trebuie făcut 
totul. Şi foarte curând a învăţat. La toaletă a spălat chiuveta 
după întrebuințare, la fel de curat ca oricare dintre ei. Avea în el 
ceva de om adevărat. Dar când a vrut şi sărmana femeie cu 
părul creţ să se ducă la toaleta pentru doamne, s-a rătăcit pe 
coridor şi a început să se tânguie în gura mare: „Nu ştiu unde să 
merg! No se adonde! W No să adonde“ —. Până când generalul 
l-a trimis pe îngrijitorul vagonului sa o conducă. 

Dar pe Kate a enervat-o să-i vadă pe general şi pe femeia lui 
mâncând pui cu sparanghel şi aspic în vagon, şi plătind 
cincisprezece pesos pentru o masă destul de anemică, în timp 
ce pentru un peso şi jumătate de persoană ar fi putut mânca un 
prânz mult mai bun, cu adevărat “mexican, la staţiunea unde * 
oprea trenul, special pentru masă. Şi toţi nenorociţii aceia 
desculți, care vociferau pe peron, în timp ce „generalul”, un om 
ridicat dintre ei, se ghiftuia cu sparanghel de cealaltă parte a 
geamului. 

Dar ăsta-i felul în care înţeleg să salveze poporul, în Mexic ca 
şi prin alte părţi. Câte un individ reuşeşte să se smulgă din 
mizerie şi se salvează pe sine> Şi nimeni nu în- treabă cine 


plăteşte pentru sparangliel şi aspic şi pudra de fată, pentru că 
toată lumea ştie. 

Asta-i cu generalii mexicani: o clasă care trebuie evitată. 

Kate era conştientă de toate acestea. Şi n-o prea interesa 
niciun fel de mexican cu grad oficial. Există în lume atât de 
m^lte lucrufi pe care ai dori'să le eviţi, aşa cum eviţi păduchii 
care se pliţnbă pe o gloată nespălată. 

Ora fiind destul de târzie, Owen şi Kate porniră spre Tlacolula 
intr-un taxi Ford. Aveau de făcut un drum lung, prin ciudatele şi 
sordidele periferii ale oraşului, pe urmă pe o şosea dreaptă, 
mărginită de copaci, până în vale. Soarele de aprilie era 
strălucitor, dar pe cer pluteau troiene de nori, acolo unde ar fi 
trebuit să se vadă vulcanii. 

V alea se aşternea la poalele dealurilor sumbre, misterioase, 
ca un culcuş plat şi uscat, scorojit, cu excepţia locurilor unde 
erau câteva culturi irigate. Pămintul părea straniu, ^, secătuit, 
negricios, umezit artificial, şi bătrinr' Copacii erau înalţi şi îşi 
proiectau ramurile golaşe, sau umbrele sărăcăcioase. Clădirile 
aveau fie o înfăţişare nouă şi alienată, ca de pildă Country Club, 
sau faţade crăpate şi dărăpănate, cu tencuială căzută. Bucăţi de 
tencuială groasă se desprindeau de pe clădirile crăpate - 
aproape că le puteai auzi. 

Tramvaie galbene goneau în viteză pe şinele îngrădite de 
gărduleţe, îndreptându-se spre Xochimilco sau Tlalpam. Dincolo 
de gărduleţe se întindea şoseaua asfaltată, pe care ^ se 
succedau în. Viteză omnibuze Ford, incredibil de rablagite, 
supraaglomerate de băştinaşi tuciurii, în haine de pânză 
murdare şi pălării mari de pai. La marginile mai Îndepărtate ale 
drumului, pe cărările prăfoase de sub copaci, măgăruşi încărcaţi 
cu poveri uriaşe înaintau anevoios” în direcţia oraşului, minaţi 
de oameni cu feţe înnegrite şi, picioare goale, negre. Traficul se 
desfăşura pe trei căi t hodorogeala tramvaielor, scrâşnetul 
maşinilor şi clămpăni- tul măgarilor şi al oamenilor de la 
extremităţile drumului. 

Ocazional, câte o floare împroşca un jet de culoare prin 
plesniturile unei tencuieli căzute. Ocazional, câte o femeie cu 
braţe vânjoase arămii spăla zdrenţe într-un canal. Ocazional, 
câte un călăreț îşi croia drum printre vitele nemişcate, bălţate, 
de pe câmp. Ocazional, unele ogoare de porumb înverziseră. Şi 
stâlpii care marcau conductele de apă defilau unul câte unul. 


Trecură pr.în piaţa plină de copaci din Tlacolula, unde o droaie 
de băştinaşi, cinchiţi pe jos, vindeau fructe sau dulciuri, apoi o 
luară pe un drum mărginit de ziduri înalte. Se opriră, în cele din 
urmă, în faţa unei porţi măreţe, dincolo de care se vedea o casă 
impunătoare, vopsită în roz şi galben, îndărătul căreia se înălţau 
chiparoşi drepţi, întunecaţi. _ 

în faţa casei erau deja parcate două maşini. Ceea ce însemna 
mai mulţi oaspeţi. Owen bătu la porţile ţintuite, ca de fortăreață; 
îi răspunseră stupide lătrături de câini. In sfârşit, porţile fură 
deschise în tăcere de un fecior scund, cu o mică mustață 
neagră. Curtea interioară, pătrată, întunecoasă, întrucât soarele 
se rezema doar pe arcadele grele de. Pe o singură latură, era 
ornată cu ciubere cu flori roşii şi albq; părea masivă şi inanimată 
de parc-ar fi fost moartă de secole. Planau acolo o forţă şi o 
frumu- -seţe apăsătoare, împietrite, neputincioase parcă să se 
faneze, neputincioase să se elibereze în descompunere. In 
«mijloc se afla uij bazin de piatră cu apă limpede dar ne~’ 
mişcată, iar arcadele greoaie din cărămidă roşcată şi gălbuie 
îngrădeau curtea-cu o fatalitate ostăşească, temeliile fiindu-le 
cufundate în umbră. O locuinţă masivă, moartă, casă de 
conchistador, dincolo de care se zărea o grădină cu arbori înalţi 
şi chiparoşi azteci, sumeţindu-şi vârfurile spre stranii înălţimi 
întunecate. Şi o tăcere de moarte, ca piatra de lavă neagră, 
poroasă, absorbantă. Întreruptă doar din când în când de 
clănţănitul unui tramvai care trecea în afara zidului solid. 

Kate urcă scara de piatră neagră ca abanosul, trecând prin 
uşile de piele. Doamna Norris le ieşi în întimpinare pe terasa 
patio-ului de sus.. 

— Mă bucur atât de mult, draga mea, că aţi venit. S-ar fi 
cuvenit să-ţi mai dau un telefon de confirmare, dar am avut 
tulburări cu inima. Şi doctorul care ţine să mă trimită la o 
altitudine mai scăzută! l-am spus: „Lasă-mă în pace! Dacă ai de 
gând să mă vindeci, sau vindecă-mă la o altitudine de 2 000 de 
metri sau recunoaşte-ţi incompetenţa!“ E ridicol să alergi în sus 
şi-n jos de la o altitudine la alta. Am trăit atâta amar de ani la 
înălţimea asta! Pur şi simplu refuz să fiu expediată jos la 
Cuernavaca sau mai ştiu eu în ce loc unde nu am chef să mă 
duc. Ei, draga mea. Cum îţi mai merge? 

Doamna Norris era o femeie mai vârstnică, semănând ea 
însăşi cu un conchistador în rochia-i de mătase neagră, cu un şal 


de caşmir fin, negru, cu franjuri de mătase, în jurul umerilor, _şi 
cu bijuteriile-i de email negru. Faţa îi devenise vag cenuşie, 
nasul îi era ascuţit şi negricios, iar vocea avea D rezonanţă de 
metal, o muzică proprie, înceată, distinctă, ciudată şi dură. Era 
arheolog şi studiase atât de multă vreme vestigiile aztece, încât 
ceva din culoarea neagră-ce- nuşie a pietrei de lavă şi ceva din 
aerul idolilor azteci cu nasuri ascuţite, ochi uşor proeminenţi şi o 
expresie de ironie funestă, părea să se fi transmis înfăţişării ei. 
O singuratică fiică a culturii, cu o minte ageră şi o voinţă dârză, 
care-şi rosese viaţa de pietrele aspre ale rămăşiţelor 
arheologice, dar care reţinuse, în acelaşi timp, un cert simţ al 
omeniei şi o viziune de un umor vag fantastic asupra semenilor 
săi. 

Din prima clipă, Kate o respectase pentru izolarea şi pentru 
neînfricarea ei. Lumea e alcătuită din o mare masă de oameni şi 
din câteva individualităţi. Doamna Norris făcea parte dintre 
aceste puţine individualităţi. Adevărat, tot timpul purta masca ei 
de societate. Dar era o femeie sin- gulără; fiind singură, un 
număr fără soţ, se pricepea să sâcâie numerele cu soţ. 

— Dar poftiţi înăuntru! Vă rog să intraţi, spuse ea, după ce-i 
ţinuse pe cei doi oaspeţi pe terasa încărcată ca un muzeu de 
idoli negri şi coşuri prăfuite împletite de băştinaşi, şi corturi şi 
săgeți şi taptt |. 

în salonul întunecos, care dădea spre terasă, se aflau câţiva 
musafiri. Un bătrân în Haine subţiri negre, cu părul şi barba 
albe, o doamnă în crepdeşin negru, cu inevitabila pălărie a celor 
de categoria ei împodobindu-i părul cărunt: un receptacol din 
satin apretat, cu borurile răsucite pe trei laturi şi cu o egretă sub 
partea din faţă. Avea o faţă de bebeluş, ochi albaştri spălăciţi şi 
inevitabilul accent din centrul Americii. 

— Vi-i prezint pe domnul judecător şi pe doamna Burlap. 

Cel de-al treilea musafir era mai tânăr, foarte corect şi nu 
preasigur de sine: maiorul Law, actualul ataşat militar al 
ambasadei americane. 

Cei trei îi măsurară pe noii veniţi cu precaută suspiciune. S-ar 
fi putut să fie dubioşi. Intr-adevăr, în Mexic există atâţia oameni 
dubioşi, încât nu-i de mirare ca atunci când soseşti în capitală 
neanunţat şi pe neaşteptate să fii luat drept cineva care se 
ascunde sub un nume fals şi care învâărteşte cine ştie ce afaceri 
necurate. 


— Sunteţi de mult în Mexic? întrebă Scurt judecătorul; 
interogatoriul polițienesc începuse. 

— Nu! răspunse Owen cu o voce făsunătoare, simțind cum i 
se răscoleşte fierea. De două săptămini. 

— Sunteţi americani? 

— Eu sunt american. Doamna Leslie e englezoaică - sau mai 
bine zis irlandeză. 

— Aţi fost pe la club? 

— Nu, răspunse Owen. N-şm fost. Nu mă dau în vânt 

' îmbrăcăminte băştinaşă confecţionată din fibre de dud 
neţesute. 

<Jupă cluburile americane. Deşi Garfield Spence mi-a dat o 
scrisoare de recomandare. — Cine? Garfield Spence? 

Judecătorul tresări de parcă fusese înţepat cu un ac. Cum aşa, 
dar tipul ăsta e j pur şi simplu un bolşevic! A fost în Rusia! 

— Şi mie mi-ar plăcea să -vizitez Rusia, ripostă Owen. 

E, probabil, cea mai interesantă ţară din lumea de azi. 

+ — Dar, domnule Rhys, interveni doamna Norris cu vocea ei 

clară, metalic muzicală, parcă mi-ai spus fe-ţi place la nebunie 

China. 

— Îmi plăc&a foarte mult China. 

— Sunt convinsă că ţi-ai adunat câleva coiecţii minunate. 
Spune-mi, ce-ţi plăcea cel mai mult să colecţionezi? 

— Cred că, până la urmă, jadul, răspunse Owen. 

— Ah, jaduH Da, jadul! Cât de frumos e jadul! Şi ce splendori 
feerice sculptează ei în jad. 

— Dar piatra în sine! Delicateţea pietrei mă fascinase, reluă 
Owen. Calitatea ei. 

— Da. Admirabilă, admirabilă! Şi acum, scumpă - doamnă 
Leslie, povesteşte-mi pe unde aţi mai fost de când nu ne-am 
văzut. 

— Am fost la o luptă cu tauri şi am găsii-o odioasă. Eu. Cel 
puţin. Am stat „La Soare”, în vecinătatea ringului, şi a fost 
îngrozitor. 

— Îngrozitor, sunt convinsă. Niciodată nu am partici- 

m patla o luptă*cutauri în Mexic. Numai în Spania, unde e 
un colorit superb. Aţi asistat vreodată la o coridă, domnule 
maior? 

— Da, am fost la câteva. 

— Aţi fost! Deşi ştiţi totul despre ele. Şi cum îţi place Mexicul, 


doamnă Leslie? 

— Nu prea mult. Am senzaţia că pluteşte ceva rău în, 
atmosferă. 

— Aşa şi e! Aşa şi e! replică doamna Norris. Ah, dacă, l-ai fi 
cunoscut înainte! Mexicul de înainte de revoluţie. 

Era cu totul altceva. Şi care sunt ultimele veşti, domhule 
maior? 

— Cam acelaşi lucru. Circulă un zvon că noul preşedinte va fi 
răsturnat de armată cu câteva zile înainte de a intra în 
fuficţiune. Dar nu se ştie niciodată. 

— Socotesc că ar fi mare păcat să nu fie lăsat să-şi încerce şi 
el puterile, interveni Owen încăeindu-se. Pare un om sincer, vor 
să-l înlăture numai pentru că e laburist. 

— Ah, dragă domnule Rhys, toţi vorbesc cu atâta nobleţe 
înainte de a veni la putere. Dacă faptele lor ar merge pe urma 
vorbelor rostite, atunci Mexicul ar fi raiul, pe pământ. 

— Şi-n schimb e iadul pe pământ, se repezi judecătorul.- 

Un domn tânăr şi soţia sa, ambii americani, fură pre- 
izentaţi drept domnul şi doamna Henry. Tânărul era spon- e tan 
Şi vioi. 

— Vorbeam despre noul preşedinte, îi lămuri doamna 
ı Norris. 

— A, bine! exclamă domnul Henry plin de vervă. 

I M-am întors de curând din Orizaba. Şi ee credeţi că era L 
afişat pe ziduri? Osana, osana! Trăiască Isus Hristos al 

— Mexicului, Socrates Tomâs Montes! 

— In viaţa mea n-am mai auzit de aşa ceva! exclamă | 
doamna Norris. 

— Osana! Osana! Osana! Noului preşedinte laburist. 

Eu sunt convins că-i bogat, adăugă Henry. 

Judecătorul izbi cu bastonul în podea, într-un mut acces de 
enervare. 

— Mie, interveni maiorul, mi-au lipit pe valize, când am trecut 
prin Santa Cruz, nişte manifeste pe care scria: La degenerada 
media clasa, Seră regenerada por mi, Montes. Degenerata clasă 
de mijloc va fi regenerată de mine, Montes. 

— Bietul Montes! exclamă Kate. Se pare că i s-a tăiat craca de 
sub picioare. 

— Într-adevăr, zise doamna Norris. Bietul de el, aş fi vrut să 
fie lăsat să vină la putere în mod paşnic şi Să instaureze o mină 


de fier în ţara asta. Dar mă tem că nu prea sunt mari speranţe. 

Urmă un răstimp de tăcere, în care Kate simţi acea amară 
deznădejde care se înstăpâneşte pe oamenii ce cunosc bine 
Mexicul. O deznădejde amară, nudă. 

— Cum ar putea un om care reprezintă partidul laburist, chiar 
dacă e un tip şcolit, să instaureze o mână de fier într-o ţară? se 
repezi iar judecătorul. Păi lozinca pe care se înalţă el e tocmai 
„Jos cu mâna de fier”! 

Şi din nou bătrânul izbi cu bastonul în podea, într-un acces de 
extremă furie. Aceasta era o altă caracteristică a vechilor 
rezidenţi din oraş: o stare de _ irascibilitate intensă, deşi 
stăpânită, o nervozitate vecină cu turbarea. 

— A, dar nu s-ar putea ca, venind la putere, să-şi mai modifice 
un pic vederile? întrebă doamna Norris. Atâţia alţi preşedinţi au 
făcut-o.. 

— Eu aş spune că e foarte probabil, dacă apucă să vină la 
putere, îşi dădu cu părerea tânărul Henry. Atunci o să-şi-' 
concentreze toate forţele pe salvarea lui Socrates Tomâs, şi n-o 
să-i mai rămână timp să salveze şi Mexicul. 

— E un tip primejdios şi se va dovedi că-i un farsor, declară 
judecătorul., 

— Părerea mea, atâta cât l-am putut urmări, îl contrazise 
Owen, e că-i un om sincer; eu îl admir. 

— Mi s-a părut atât de drăguţ, interveni Kate, că la New York 
a fost întâmpinat de fanfara măturătorilor de 

— GJŞjţradă. A fost trimisă fanfara măturătorilor de stradă ^a- 
| primească la vapor. 

— Ştiţi, lămuri maiorul, fără îndoială că însuşi partidul laburist 
a ţinut să trimită acea anume fanfară. 

«K. 

— Dar când e vorba de un preşedinte ales, cum să-l întâmpini 
cu fanfara măturătorilor de stradă? se miră Kate. Nu, nu pot să 
cred! 

— Vă asigur că aşa s-au întâmplat lucrurile, continuă maiorul. 
Asta-i felul în care laburiştii îi ovaționează pe laburişti. 

— Ultimul zvon, adăugă Henry, este că armata se va duce en 
bloc la generalul Angulo, în ziua de "douăzeci şi patru, cu o 
săptămână înainte de instaurare. 

— Dar cum e posibil când Montes e atât de popular? se miră 
iarăşi Kate. 


— Montes, popular! strigară cu toţii într-un glas. Vai de mine, 
se repezi din nou generalul, e cel mai nepopylar om din Mexic. 

— Dar nu şi în ce priveşte partidul laburist, spuse Ov.'en, 
simțindu-se aproape încolţit. 

— Partidul laburist! judecătorul pufni ca o pisică. Nu există 
aşa ceva. Ce înseamnă partidul laburist în Mexic? O mină de 
muncitori răzleţiţi ici-colo - majoritatea la Santa Cruz. Partidul 
laburist! Au dat tot ce au putut da. Îi cunoaştem noi. 

— Asta-i adevărat, întări Henry. Laburiştii au încercat toate 
jocurile posibile. Când am fost în Orizaba se vorbea pe acolo că 
mărşăluiseră la hotelul Francia cu gândul de a-i împuşca pe toţi 
nord-americanii. Directorul hotelului a avut destul curaj să le 
ţină piept, şi atunci s-au îndreptat spre hotelul vecin. Când 
directorul celui de-al doilea hotel a ieşit ca să stea de vorbă cu 
ei, l-au împuşcat înainte ca omul să fi putut scoate un cuvânt. 
Nostim, nu? Dacă ai treabă la primărie şi eşti mai bine îmbrăcat, 
atunci te lasă să aştepţi pe o bancă tare până ţi se face 
lehamite. Dar dacă intră un măturător de stradă, sau un individ 
în pantaloni de pânză soioşi, atunci numai ce-i auzi Buenos Dias! 
Senor Pasc Usled! Quiere Usted Algo? în timp ce tu zaci acolo 
până ti se lungesc urechile. O, e foarte nostim! 

Judecătorul tremura de enervare de parcă avea un acces de 
gută. Ceilalţi rămaseră învăluiţi într-o tăcere posomorită, 
lăsându-se copleşiţi parcă de acea senzaţie de fata- 

m l Bunu ziua! Intraţi, domnule! Aveţi nevoie de ceva? (sp.). 

litate şi disperare care-i cuprinde pe toţi cei ce yorbesc cu 
seriozitate despre Mexic. Până şi Owen era tăcut. Şi el trecuse 
prin Veca Cruz, şi îşi avusese porţia lui de spaimă: hamaiii îi 
ceruseră douăzeci de pesos ca să-i care bagajele la depozit 
până la tren. Douăzeci de pesos înseamnă 2ece dolari, pentru o 
muncă de câteva minute. Dar când Owen îl văzu pe pasagerul 
din faţa lui arestat şi efectiv trimis la o închisoare "mexicană 
pentru că refuzase să plătească tariful, „tariful legal'1, şi-a cărat 
singur bagajele fără să scoată o vorbuliţă. 

— Deunăzi, am vizitat Muzeul Naţional, începu să povestească 
maiorul, pe un glas molcom. Am intrat în patio, acolo unde sunt 
pietrele. Era o dimineaţă rece, sufla vân- tul de nord. Mă aflam 
acolo de vreo zece mrpute, când simt că mă bate cineva pe 
umăr. Mă întorc şi văd un individ în cizme strimte. „Vorbiţi 
engleza?“ mă întrebă el cu un sccent stâlcit. li răspund qă da. ŞI 


atunci îmi face semn să-mi scot pălăria. „De ce?:' îl întreb, şi- 
apoi îi întorc spatele, continuând să mă uit la idolii şi la obiectele 
de acolo: cele mai urâte lucruri pe care le-am văzut în viaţa 
mea. Qupă care, individul se înfiinţează din nou, însoţit. De un 
Paznic. Paznicul, bineînţeles, cu şapca pe cap. Şi încep amândoi 
să îngaime că ăsta-i Muzeul Naţional şi că în *aţa monumentelor 
lor naţionale sunt obligat să-mi scot Pălăria. Imaginaţi-vă, în faţa 
pietrelor ălora împuţite! Am izbucnit în râs, mi-âm înfundat 
pălăria peste urechi şi am Plecat. Când e vorba de naționalismul 
lor, sunt ca nişte Maimute, zău aşa. 

— Exact, confirmă Henry. Când uită de Mexic şi de toată 
vorbăria aia goală, sunt nişte oameni foarte drăguţi. Dar în clipa 
când îi apucă naționalismul, devin nişte maimuțe. Cineva din 
Mixcoatl mi-a istorisit o poveste nostimă. Mixcoatl e un oraş 
mare din Sud, şi au acolo un birou al laburiştilor. Mă rog, indienii 
din munţi dau mereu năvală la oraş, ca iepurii sălbatici. Şi într-o 
zi i-au atras pe indieni la biroul laburist, iar agitatorii au pornit 
să-i întrebe ’ „Senores, aveţi ceva de raportat din satul 
dumneavoasrâ natal? Există ceva ce ar trebui să sufere o 
reformă?“Şi indienii, desigur, au început să se plângă unul de 
altul, la care secretarul le-a spus: „Aşteptaţi o clipă, domniltr ţ 
Daţi-mi voie să-l sun la telefon pe Guvernator şi să-i a- portez 
toate şiceste probleme“. Omul a ridicat receptorulşi a format de 
riteva ori un număr. „Alo! Palatul? Doti- nul Guvernator e acolo? 
Spuneţi-i că Senor Fulano <&- reşte să-i vorbească.” Indienii 
rămăseseră cu gura căscaă. Pentru ei era un miracol. „Ah! 
Dumneavoastră sântţi, domnule Guvernator? Bună dimineaţa. 
Ce mai faceţ? Pot să vă 'reţin o clipă? Mulţumesc? Uitaţi-vă ce e, 
se fsesc aici la noi câţiva domni din Apaxtle, din munţi: Je, e 
Garcia, Jesus Querido etc. Şi doresc să raporteze cutareşj 
cutare. Da! Da! Exact! Da! Cum? Veţi avea grijă să* facă 
dreptate şi lucrurile să se remedieze? Ah, Senor, aii de 
mulţumiri! Vă mulţumesc mult în numele acesitr domni din 
munţi, din satul Apaxtle. 

Indienii rămăseseră ca vrăjiţi, de parcă li se descH- seseră 
cerurile şi Madona din Guadalupe pogorâse şi stă ta în virful 
picioarelor pe bărbiile lor. Şi ce credeţi? Telel»- nul era o farsă. 
Era deconectat. Nu-i grozavă chestia? A- ta-i Mexico! 

j Istorioara nostimă fu din nou urmată de pauza fatal», 

— Vai, dar e o ticăloşie! exclamă Kate. E curată tic- loşie. Sunt 


convinsă că indienii nu vor decât să fie lăss. | în pace. 

— Asta-i. Interveni doamna Norris, Mexicul nu e aseamănă cu 
niciun alt loc din lume. ’ 

Jn glasul ei, însă, tremurau teama şi disperarea. 

— S-ar spune că doresc să trădeze totul, urmă Kat. S-ar părea 
că îndrăgesc asasinii şi faptele odioase. Că vr lucruri urâte. Ba 
chiar că doresc propăşirea urâtului. A- dori să aducă la suprafaţă 
toată putreziciunea care zace 

fund. S-ar părea că le place. Că le place ca starea de lucruri 
să fie şi mai putredă. Nu-i curios? 

— Ba e curios, replică doamna Norris. 

+ — Dar asta este, tună judecătorul. Vor să transforme ţara 
asta într-o crimă uriaşă. Nimic altceva nu-i satisface. Nu le 
place onestitatea şi buna-cuviinţă şi curăţenia. Doresc să 
cultive minciuna şi crima. Ceea ce numesc ei aici libertate nu-i 
decât libertatea de a comite crime. Şi asta are de gând partidul 
laburist, asta au de gând cu toţii. Crima liberă, nimic altceva. ' 

— Mă întreb cum de nu pleacă toţi străinii de aici?. Rosti Kate. 
— Pentru că-şi au aici slujbele, pufni generalul. 

— Oamenii buni se grăbesc să plece, o lămuri doamna Norris. 
Aproape toţi cei care aveau unde să plece, au plecat. Unii dintre 
noi, care deţinem proprietăţi aici, şi care ne-am câştigat 
existenţa aici, şi care cunoaştem ţara, rămi- nem pe loc dintr-un 
soi de tenacitate. Dar ştim foarte 

— Bine că totul e lipsit de speranţă. Cu cât se schimbă 
lucrurile, cu atât e mai rău. Ah, uite-i pe Don Ramon şi pe Don 
Cipriano. Mă bucur să vă văd. Daţi-mi voie să vă prezint. 

Don Ramon Carrâsco era un bărbat înalt, impozant, frumos, 
care dădea o irrtpresie de masivitate. Era de vârstă mijlocie, şi 
avea o mustață mare, neagră, şi nişte ochi trufaşi, sub 
sprâncene foarte drepte. Generalul era în haine civile şi părea 
foarte scund pe lângă celălalt, deşi avea o atitudine emfatică, 
aproape ţâfnoasă. 

— Haideţi, propuse doamna Norris. Să mergem să luăm 
ceaiul. 

Maiorul se scuză şi se retrase. 

Doamna Norris îşi strânse şalul în jurul umerilor şi îi conduse 
printr-un coridor sumbru spre o mică terasă cu pereţii încărcaţi 
de plante agăţătoare şi de flori. Printre ele, un gen de 
campanule roşii şi catifelate, de culoarea sângelui care se 


încheagă; şi ciorchini de trandafiri albi agăţători şi tufe de 
bougainvillea purpurii. 

— Ce frumos e aici! se entuziasmă Kate. Fe fundalul copacilor 
înalţi, întunecaţi! 

Şi lotuşi se simţea cuprihsă de o teamă nelămurită. 

— Da, e frumos, răspunse doamna Norris cu satisfacția 
posesorului. Dac-ai şti cât îmi dau de furcă plantele astea, ca să 
le ţin separate. 

Şi îndreptându-se spre zid, cu umerii înfăşuraţi în micul şal 
negru, împinse deoparte florile de bougainvillea care dădeau să 
se încâlcească printre campanulele roşii- ruginii, mângâind 
totodată trandafiraşii albi, pentru a-i face să se interpună. 

— Eu găsesc interesantă combinaţia dintre cele două roşuri, 
spuse Owen. 

— Da? răspunse automat doamna Norris, fără să acorde 
atenţie unei asemenea remarci. 

Cerul era albastru, dar înspre orizont se lăsase o ceaţă deasă, 
sidefie. Norii se volatilizaseră. 

— Niciodată nu se poate vedea Popocatepetl sau lx- 
taccihuati, spuse Kate. 

— Nu, în anotimpul ăsta, nu. Dar uită-te acolo printre copaci, 
se zăreşte Ajusco. 

Kate privi la muntele fumuriu, printre copacii gigantici, 
întunecaţi. 

Pe parapetul jos de piatră se găseau diferite obiecte aztece, 
cuțite din obsidian, idoli din piatră de lavă ghemuiiţi pe vine şi cu 
grimase ironice pe chip, şi un baston sau o vergea de piatră, 
groasă şi ciudată. Owen cântărea acest din urmă obiect în mină: 
părea ucigător până şi la pipăit. 

Kate se întoarse spre general, care se găsea mereu pe. Lângă 
ea, cu faţă lui lipsită de expresie şi totuşi alertă. 

— Obiectele aztece mă deprimă, îi declară ea. 

— Sunt. Deprimante, răspunse generalul în engleza lui 
frumoasă şi cultivată, care-ţi sugera însă, în chip foarte vag, 
limbajul unui papagal. 

— Nu au niciun pic de speranţă în ele, continuă ea. 

— Poate că aztecii erau lipsiţi de speranţă, replică el oarecum 
mecanic. 

— Dar speranţa e cea care ne face să mergem înainte, nu? 

— Pe dumneavoastră, poate. Dar nu pe azteci şi nici pe 


indienii de azi. 

Vorbea ca un om preocupat de altceva, care nu acordă 
întreaga atenţie celor ce aude, nici măcar propriilor sale spuse. 

— Şi atunci ce au, dacă nu au speranţă? întrebă ea. _ 

— Poate că au un alt soi de forţă, răspunse el evaziv. 

— Aş vrea să le pot oferi speranţă. Dacă ar încolţi în ei 
speranţa, n-ar mai fi atât de trişti, şi ar fi mai curaţi şi nu s-ar 
lăsa mâncaţi de păduchi. 

— Desigur că ar fi foarte bine, răspunse el cu un zâmbet 
şters. Dar nu cred că sunt foarte trişti. Rid mult şi sunt veseli. 

— Nu. Pe mine mă apasă, ca o povară pe suflet. Şi îmi 
creează o stare de irascibilitate, mă fac să vreau să plec. 

— Din Mexic? 

— Da. Simt că aş vrea să plec din Mexic şi să nu-l mal revăd 
niciodată, niciodată. E atât de oprimant şi de sinistru. 

— Mai încercaţi-l un timp. Poate o să ajungeţi să-l vedeţi cu 
alţi ochi. Sau poale că nu, îşi sfirşi el fraza în doi peri, încercând 
să devieze. 

Kate percepea în el un soi de jind după persoana ei. Ca şi cum 
s-ar fi transmis un apel către ea din partea lui, din inima lud 
fizică, din adăpostul pieptului. Sau ca şi cum însăşi inima lui 
emrtea raze întunecate de căutare şi de dorinţă. Sesizase acum 
pentru prima oară acest lucru, care nu avea nimic de-a face cu 
discuţia lor. Şi se simţi intimidată. 

— Şi tot ce vedeţi în Mexic vă oprimă? * adăugă el aproape cu 
sfială, dar şi cu o undă de zeflemea, privind-d cu o faţă naivă şi 
tulburată care, dincolo de suprafaţă, trăda o vână de 
antichitate. 

— Aproape totul! răspunse ea. Mă face să-mi simt inima grea. 
Ca, de pildă, ochii oamenilor cu pălării mari 

— Eu îi numesc peoni. Ochii lor sunt lipsiţi de centru.' Oamenii 
aceia înalţi şi frumoşi, pe sub pălăriile lor mari, nu există 
realmente. Sunt lipsiţi de un centru, nu au un eu real. În miezul 
lor nu-i decât un gol negru, învolburat de furie, ca în mijlocul 
unui vârtej. 

Privi cu ochii ei cenuşii, tulburaţi. În ochii negri, piezişi, 
iscoditori, ai omuleţului din faţa ei. Avea o expresie îndurerată, 
nedumerita, ca de copil. Şi, în acelaşi timp, ceva îndărătnic şi 
matur, o maturitate demonică, împo- trivindu-i-se ei intr-un chip 
aproape animalic. 


— Vreţi să spuneţi că nu suntem oameni reali, că nu avem 
nimic specific nouă decât uciderea şi moartea? întrebă el 
vorbind pe şleau. 

— Nu ştiu, răspunse Kate, răscolită de interpretarea lui. Eu nu 
fac decât să înfăţişez impresia pe care mi-o creează mie. 

— Sunteţi o persoană foarte inteligentă, doamnă Leslie, se 
auzi în spatele ei vocea lui Don Ramon, liniştită, dar profund 
zeflemitoare. E foarte adevărat. Ori de câte ori un mexican 
striga Viua!!? sfârşeşte, până la urmă, cu Muera P Când strigă 
Viva! pentru cineva, doreşte de fapt moarte a altcuiva. Mă 
gândesc la toate revoluțiile mexicane şi nu văd decât un schelet 
păşind în fruntea unor mari grupuri de oameni şi fluturind un 
stindard negru pe care scrie cu litere albe, de-o şchioapă, Viva 
la Muerte! Trăiască moartea! Nu Viva Cristo Rey! Ci Viva Muerte 
Rey! Vamos! Viva! 

Kate întoarse capul. Ochii căprui, spanioli, ai lui Don Ramon 
scânteiau plini de cunoaştere şi un uşor zâmbet sardonic îi adia 
pe sub mustăţi. Pe loc, el şi Kate, europeni în esenţă, se 
înţeleseră unul pe celălalt. Când rosti ultimul V'ira/, îşi flutură 
braţul. 

— Dar, zise Kate, eu nu vreau să strig „Trăiască Moartea“! 

— Când eşti însă un adevărat mexican... spuse el, tachinând- 
O. 

— Niciodată n-aş putea fi, răspunse ea înfierbântându-se, şi 
Don Ramon râse. 

— Mă tem că Viva la Muerle pure punctul pe i, spuse doamna 
Norris, cam înțepată. Dar n-aţi vrea să poftiţi la ceai? Vă rog. 

Îi conduse, pornind în frunte, înfăşurată în şalul ei negru şi cu 
părul argintiu, îngrijit, arătind ea însăşi ca un conchistador, şi 
întorcându-şi capul ca să vadă, prin pince-nez, cu ochii ei azteci, 
dacă ceilalţi o urmează. 

— Vă urmăm, îi spuse Don Ramon în spaniolă, ca s-o 
necăjească. 

Venea după ea, pe terasa îngustă, impunător în costumul lui 
negru, iar Kate îl urma, însoţită de micul şi împâunatul Don 
Cipriano, îmbrăcat la rândul lui într-un costum negru şi ţinându- 
se, ciudat, în preajma ei. 

— Să vă spun domnule general sau Don Cipriano? il întrebă 
Kate, întorcându-se spre el. 


12 Trăiască ! (sp.). 


Un zâmbet amuzat lumină faţa generalului, deşi ochii nu-i 
zâmbeau. O măsurau cu o privire întunecată, scormonitoare. 

— Cum doriţi, răspunse el. Ştiţi că generate un termen căzut 
în dizgrație în Mexic. Să optăm pentru Don Cipriano? 

— Da, îmi place mai mult. 

Şi el părea mulţumit. 

Ceaiul fusese pregătit pe o masă rotundă: un» serviciu de 
argint scânteietor, şi un ceainic de. Argint, menţinuţ cald pe o 
spirtieră. De jur împrejur, oleandri roz şi albi. Feciorul scund şi 
dichisit, purtind mănuşi albe, distribui ceştile. Doamna Norris 
turnă ceaiul şi tăie tortul, cu o mină grea. 

. Don Ramon şedea în dreapta ei, judecătorul în stingă, iar 
Kate era plasată între judecător şi domnul Henry. Toţi erau puţin 
nervoşi, cu excepţia lui Don Ramon şi a judecătorului. Doamna 
Norris îşi făcea întotdeauna musafirii să se simtă stingheriţi, de 
parcă ar fi fost captivi. lar ea căpetenia care-i capturase, fi 
plăcea să troneze îri capul mesei, impozant, arheologic. Dar 
evident că Don Ramon, persoana de departe cea mai 
interesantă dintre toţi cei de faţă, o simpatiza. Don Cipriano, pe 
de altă parte, stătea mut şi disciplinat, perfect familiarizat cu 
rutina mesei de ceai, şi cu un aer aparent satisfăcut, sub care se 
ascundea însă o totală detaşare şi distanţare. Din timp în timp, o 
privea pe Kate. 

în felul ei neconvențional, Kate «era o femeie frumoasă şi de 
certă profunzime. Peste o. Săptămână urma să împlinească 
patruzeci de ani. Obişnuită cu toate genurile de societate, 
urmărea oamenii aşa cum răsfoieşti paginile unui roman, cu un 
oarecare amuzament dezinteresat. Nu se simţea integrată în 
niciun fel de societate: era prea irlandeză, prea înţeleaptă. 

— Dar, de bună' seamă, nimeni nu poate trăi fără speranţă, 
spunea doamna Norris pe un ton zeflemitor, adresându-se lui 
Don Ramon. Chiar dac-ar fi numai speranţa unui rea/ ca să 
cumperi un litru de pulque. 

— Ah, doamnă Norris, răspunse el cu glasul lui potolit şi totuşi 
curios de adânc, ca un violoncel. Dacă pu/que înseamnă 
suprema fericire!, 

— Atunci suntem fericiţi, căci cu un toston putem cumpăra un 
paradis. 

— Acesta e un bon mot2, Senora mia, replică Don Ramon 
râzând şi sorbindu-şi ceaiul. 


— N-aţi vrea să gustaţi şi din prăjiturelele astea băştinaşe cQ 
seminţe de susan? întreba doamna Norris, adiebându-se tuturor 
comesenilor. Le prepară bucătăreasa mea 

1 Monedă spaniolă, j * Vorbă de duh (Er.). 

5 - Şarpele cu pene şi e foarte măgulită în orgoliul ei naţional 
când ştie că au plăcut. Doamnă Leslie, te rog, serveşte-te. 

— Am să iau, răspunse Kate. Trebuie să rostim Sesam. 
N 0eschide-te! 1 

— Dacă doreşti, o încuraja doamna Norris. 

— Nu doriţi şi dumneavoastră una? întrebă Kate oferind 
judecătorului Burlap platoul. 

— Nu doresc, lătră acesta, întoreându-”i faţa de parcă 

ise oferise un platou cu mexicani, şi lăsând-o pe Kate ea 
farfuria în mâna întinsă. 

Doamna Norris i-o luă din mină cu un gest prompt car hotărât, 
spunând: 

— Domnul judecător Burlap se teme de Sesamul deschis, 
preferă peştera închisă. 

Oferi, cu o mişcare calmă, platoul lui Don Cipriano. Care 
urmărea manierele urâcioase ale” judecătorului cu cchii lui 
negri, ca de şarpe. 

— Aţi citit în „Excelsior': articolul acela al lui. Willis Ki. Ce 
Hope? mării brusc judecătorul, adresându-se gazdei. 

— Dav L-am găsit foarte la locul lui. 

— Singurul lucru la locul lui era ce s-a spus despre legile astea 
agrare. La locul lui! Cred şi eu! Pentru că Rice Hope a venit la 
mine şi l-am pus la curent cu câleva probleme. Dar articolul lui 
spune totul, nu omite nimic important. X 

— Exact, aprobă doamna ljorris, cu o atenţie împietrită. 
Numai că faptul de a spune nu schimbă cu nimic lucrurile, 
domnule judecător. 

— Dar faptul că s-au spus atitea lucruri false a dus! a întreaga 
mizerie de acum, o repezi judecătorul. Indivizi ca Garfield 
Spence, care au venit aici şi au îndrugat tot felul de chestii 
criminale! Oraşul a ajuns să mişune de socialişti şi de indivizi de 
stânga din New York. 

' Joc de cuvinte - în limba engleză susan se numeşte seseme. 

Poamna Norris îşi ajustă pince-nez-ul. 

— Din fericire, adăugă ea, aceştia nu vin până la Tlac'olula, 
aşa că nu-i nevoie să ne batem capul cu ei. Doamnă Henry, dă- 


mi voie să-ţi mai torr. Puțin ceai. 

— Dumneata citeşti în spaniolă? scuipă judecătorul o 
întrebare în direcţia lui Owen. 

Owen, cu ochelarii lui mari încadraţi în rame de bagă, era, 
evident, o mantie roşie pentru turbatul lui compatriot. V 

— Nu! răspunse el, direct ca o lovitură de tun. 

Doamna Norris îşi ajustă din nou pince-nez-ul. 

— Ce plăcut e să auzi de cineva care nu cunoaşte o boabă de 
spaniolă, spuse ea. Tatăl meu ne-a obligat pe toţi să vorbim câte 
patru limbi străine încă- de la vârsta de doisprezece ani şi, de 
atunci încoace, niciunul dintre noi nu şi-a mai revenit. 
Devenisem o pedantă înainte de a fi dusă la primul bal. Apropo. 
Cum vă mai simţiţi cu * piciorul, domnule judecător? Aţi auzit 
ce-am păţit şi eu cu glezna? 

— Desigur că am auzit, sări doamna Burlap, simțind în*sfârşit 
şi ea teren ferm sub tălpi. Am încercat de nu ştiu câte ori să vin 
să vă văd şi să vă întreb cum vă mai merge. Am fost atât de 
îngrijorați! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Kate. 

— Pur şi simplu am alunecat prosteşte pe o coajă de 
portocală, în oraş - exact la colţul dintre San Juan de Latrân şi 
Madero. Şi am" căzut. Fireşte, priţnul lucru pe care l-am făcut 
când am reuşit să mă ridic a fost să împing coaja de portocală în 
rigolă. Ei bine, n-o să mă credeţi, dar toată liota de mex - (îşi 
înghiţi cuvântul) - toţi care căscau gura acolo, la colţ, s-au 
prăpădit de râs când m-au văzut împingând coaja. Au găsit că e 
o glumă excelentă. 

— Cred şi eu, se repezi iar judecătorul. Aşteptau sa “adă 
persoana următoare care avea să alunece pe coajă. 

— Şi nu v-a ajutat nimeni? 

— O, nu! In ţara asta, -dacă cineva suferă un accident, nu 
trebuie să intervii niciodată, niciodată. Dacă atingi accidentatul, 
poţi fi arestat tu, sub acuzarea că ai Miprovocat accidentul. 

— Asta-i legea! confirmă judecătorul Dacă îi atingi înainte de 
sosirea poliţiei, poţi fi arestat pentru complicitate. Lasă-i să zacă 
şi să li se scurgă sângele din ei, asta-i deviza. 


— E adevărat? întrebă Kate adresându-se lui Don Ramon. 
— Aproape, răspunse acesta. Da, e adevărat că nu trebuie să 
atingi un rănit înainte de sosirea poliţiei. 


— Dar e dezgustător! strigă Kate. 

' -  Dezgustător! o îngână judecătorul. Multe sunt 
dezgustătoare în ţara asta, şi dacă mai rămâneţi, o să constataţi 
singură acest lucru. Eu aproape că mi-am pierdut viaţa din 
cauză că am alunecat pe o coajă de banană; am zăcut zile 
întregi într-o cameră întunecoasă de spital, zbătându-mă între 
viaţă şi moarte, şi am rămas şchiop pe vecie. 

— E cumplit! exclamă Kate. Şi ce-aţi făcut când aţi căzut? 
— Ce-am făcut? Mi-am fracturat şoldul. 

Fusese într-adevăr un accident teribil, şi omul suferise 
amarnic.. 

— Dar nu puteţi condamna Mexicul pentru o coajă de banană, 
interveni Owen, în sfârşit uşurat. Eu am căzut pe o coajă de 
banană în Lexington Avenue; din feri-, 

— Eire, m-am ales doar cu o vânătaie la un loc moală. 

— La cap? întrebă doamna Henry. 

— Nu, râse Owen. La cealaltă extremitate 

— Trebuie să adăugăm şi cojile de banană la lista 
amenințărilor publice, opină- tânărul Henry. Eu sunt american, şi 
s-ar pwtea ca în orice moment să devin bolşevica pentru a-mi 
salva suma de pesos, aşa încât pot să repe& 

„ Ce^am auzit pe cineva spunând ieri. Spunea că în zilele 
noastre există două mari pericole: bolşevismul şi americanismul, 
şi că americanismul e cel mai rău dintre cele două, pentru că 
bolşevismul îţi ruinează numai afacerile, pe când americanismul 
îţi ruinează sufletul. 

— Cine a spus una ca astă? pufni judecătorul. 

— Am uitat, răspunse Henry, şmecher. 

— Mă întreb ce înţelegea prin americanism? spuse doamna 
Norris. 

— Nu l-a definit, replică Henry. Cultul dolarului, presupun. 

— Mă rog, răspunse doamna Norris. Din experienţa mea, 
cultul dolarului e mult mai puternic în ţările care n-au dolari 
decât în Statele Unite. 

Kate avea senzaţia că masa de ceai era ca un disc de oţel 
care-i magnetizase pe toţi, ţinându-i lipiţi, ca pe nişte victime; 

— Unde e. Grădina dumneavoastră, doamnă Norris? întrebă 
ea în cele din urină. 

Porniră în corpore, respirând uşuraţi, spre terasă. Judecătorul 
şchiopăta, venind în urma tuturor, şi Kate rămase alături de el, 


din compasiune şi politeţe. 

Se aflau din nou pe mica terasă. 

— Ce obiect bizar! comentă Kate, luând de pe parapet unul 
dintre cuţitele aztece, de piatră. Nu-i un fel de jad? 

— JaS! repetă judecătorul dispreţuitor. Jadul e verde, nu 
negru. Asta-i obsidian. 

— Şi jadul poate fi negru. Am o broască ţestoasă adorabilă din 
jad negru, adusă din' China. 

— Nu se poate. Jadul e numai verde deschis. 

— Daţ există şi jad alb. Ştiu sigur. 

Judecătorul păstră' o exasperată tăcere de dteva clipe, apoi 
izbucni: 

— Jadul e verde deschis. 

Owen, care avea o ureche de linx, auzise. 

— Despre ce-i'vorba? întrebă el. 

— Nu-i aşa că jadul nu e numai verde? îi ceru Rate părerea. 


— Cum? strigă Owen. Numai verde? Există loate nuanțele 
imaginabile - alb, roz, albastru. 

— Şi negru! adăugă Kate. 

— Negru? Asta-i foarte comun. Ar trebui să-mi vedeţi colecţia. 
Cea mai variată gamă de culori. Numai jad verde! Ha - ha - ha! 
emise Owen un râs teatral. 

Se apropiaseră de scara cu trepte foarte vechi, frecai o şi 
lustruite de vreme până când ajunseseră să pară de un negru 
lucios. 

— Aici o să mă rezem de braţul dumitale, îi spuse judecătorul 
tinărului Henry. Scara asta e o capcană. 

Doamna Norris îl auzi, dar nu făcu niciun comentariu, îşi 
îndreptă doar pince-nez-ul pe nasul ascuţit. 

Când coborâră la arcadele de jos, Don Ramon şi generalul îşi 
luară la revedere, ltestul oaspeţilor se îndreptă spre grădină. 

Sg lăsase amurgul. Grădina se ridica înaltă, mărginită de o 
parte de copacii uriaşi, întunecaţi, iar de cealaltă de casa 
masivă, roşiatică şi gălbuie. Aveai senzaţia că te afli în fundul 
ujjei grădini noptatice, înflorite undeva în Hades. Flori ptfrpurii 
de hibiscus atârnau din boschete, scoțând limbi galbene, 
păroase; câteva roze preGărau în înserare petale lipsite de 
parfum, şi garoafe singuratice îşi înclinau capetele pe tulpini 
fără vlagă. Dintr-un tufiş gigantic, stufos, apăreau suspendate 


clopote albe de datura, mari şi tăcute, ca înseşi fantomele 
sunetului. Şi parfumul greu de datura se răspândea, tăcut, de la 
arbust până pe alei. 

Doamna Burlap se agăţase de Kate şi, cu faţa ei imbecilă, de 
bebeluş monden, o bombarda cu întrebări in- chizitoare. 

— La ce hotel locuiţi? 

Kate o informă. — Nu-l cunosc. Unde vine? 

— Pe Avenida del Peru. Jâu aveţi cum să-l cunoaşteţi, e un mic 
hotel italienesc. 

— Şi rămâneţi mai mult timp?. 

— Nu ştim încă sigur. 

— Domnul Rhys lucrează la un ziar? 

— Nu, e poet. * 

— Şi poate trăi numai din poezie? 

— Nu, nici nu înccarcă. 

Era genul de investigaţie a serviciului secret, la care sunt 
supuşi, într-o capitală suspectă, străinii suspecți. 

Doamna Norris zăbovea lângă un boschet boltit, încărcat de 
flori mici, albe. 

Un licurici începuse să scapere. Se înnoptase. 

— Ei bine, la revedere, doamnă Norris. N-aţi vrea să veniţi o 
dată să luaţi prânzul cu noi? 

— Desigur, nu la hotelul nostru. Dar daţi-mi de veste şi vom 
lua prânzul oriunde doriţi, în oraş. 

— iți mulţumesc, dragă. Mulţumesc foarte mult. Mă rog, o să 
vedem! 

Doamna Norris avea o ţinută regală, împietrită, aztec- regalâ. 

în cele din urmă, toată lumea îşi luă rămas bun, şi porţile 
maiestuoase se închiseră în urmă lor. 

— Cum aţi venit până aici? întrebă doamna Burlap pe un ton 
impertinent. 

— Cu un taxi, un Ford vechi - dar unde o fi? întrebă Kate 
scrutând întunericul. Urma să ne aştepte sub copâcii fresno de 
vizavi, dar nu-i de văzut. 

— Ce curios! se miră Owen şi dispăru în noapte, în căutarea 
taxiului. 

— |n ce direcţie mergeţi? îşi continuă doamna Burlap 
interogatoriul. 

— Spre Zocalo, răspunsă Kate. 

— Noi trebuie să luăm un tramvai în direcţia opusă, o informă 


femeia cu faţa de bebeluş bătrân. 

Judecătorul şonlicăia pe trotuar ca o pisică pe ţigle încinse. 
Peste drum, aştepta un grupvde băştinaşi cu pălării mari şi 
haine din pânză albă, cam afumaţi de pulque. La staţia de 
tramvai de pe partea lor, aştepta o ceată de muncitori, în haine 
orăşeneşti. 

— Poftim, aveți  arfibele categorii, spuse judecătorul, 
agitându-şi bastonul intr-un mod vindicativ. Ambsle” categorii! 

— Ce categorii? întrebă Kate, surprinsă. 

— Acolo-s peonii şi aici îs ebreros!?, cu toţii beţi. Toţi beţi 
criţă. ' 

Intr-un spasm de ură frustrată, judecătorul se' întoarse cu 
spatele spre ea. 

în aceeaşi clipă văzură luminile unui tramvai ivindu-se ca un 
dragon în mijlociii drumului întunecos, care se aştemea între 
zidul înalt şi copacii uriaşi. 

— Asta-i tramvaiul nostru, spuse judecătorul, stră- duindu-se, 
nervos, să se caţăre pe scară cu ajutorul bastonului. 

— Dumneavoastră mergeţi în direcţia opusă! îi strigă femeia 
fanată, cu faţa de bebe şi pălăria de satin în trei colţuri, 
începând să se aţ”e de parcă se pregătea să înoate pe pavaj. 

Perechea se năpusti avid în tramvaiul iluminat, la clasa intâi. 
Băştinaşii se înghesuiau la clasa a doua. 

Vagoanele se îndepărtară zăngănind. Familia Burlap nici nu-i 
spusese măcar bună seara. Se temuseră ca nu cumva să fi făcut 
cunoştinţă cu nişte persoane pe care n-ar fi dorit să le cunoască 
sau pe care nu merita să le cunoască. 

— Femeie insipidă i rosti Kate cu glas tare, uitându-se după 
tramvai Ce pereche de prost-crescuţi | 

Era puţin speriată de băştinaşii uşor ameţiţi care aşteptau 
tramvaiul peste drum. Dar mai puternic decât teama, 1 se 
impunea o certă simpatie pentru oamenii ăştia oacheşi, tăcuţi, 
cu pălăriile lor mari de pai şi cămăşile rudimentare din pânză. 
Cel puţin, în vinele lor curgea sânge adevărat: erau ca nişte 
coloane de sânge negru. 

In timp ce cuplul aeela american lipsit de sânge şi veninos, cu 
albeaţa lor greţoasă...! 

Se gândi la istorioara pe care o povesteau mexicanii; când 
Dumnezeu a plămădit primii oameni, i-a modelat din lut şi i-a 


13 Muncitori (sj). 


vârit la cuptor ca să se coacă. În prima serie au ieşit negri. „l-am 
copt prea tare“, şi-a spus Dumnezeu. Aşa încât a plămădit o a 
doua tranşă şi a băgat-o la cuptor. Au ieşit albi. „Pe ăştia i-am 
copt prea puţin”, şi-a spus Domnul Şi a făcut o nouă încercare; 
De astă dată au ieşit bine rumeniţi şi calzi. „Pe ăştia i-am copt 
atât cât trebuie”, a spus Dumnezeu. 

Perechea aceea de americani, mutra aceea de bebeluş fanat 
şi judecătorul şchiop, ăştia nu erau bine copţi. Erau aproape 
necopţi. 

Kate se uită la feţele tuciurii de sub felinarul de stradă. O 
înspăimântau. Pentru ea constituiau* un fel de ameninţare. Dar 
simţea că, cel puţin, fuseseră copti atâta cât trebuie. 

Taxiul apăru hurducându-se, cu Owen care-şt scoase capul pe 
fereastră şi-i deschise portiera. 

— L-am găsit pe şofer intr-o pul/gueria, o informă el. Dar nu 
cred că-i beat. Vrei să rişti să ne ducă înapoi? Pulqueria se 
numea La Fior -de un Dia - „Floare care trăieşte o zi“, adăugă 
Owen cu un râs nervos. 

Kate ezită, uitindu-se la şofer. 

— Să încercăm, spuse în cele din urmă. 

Fordul o porni har-hui, în plină viteză, direct spre iadi. 

— Spune-i să nu gonească atât de ţare, ceru Kate. 

— Nu ştiu cum să-i spun, răspunse Owen, apoi răcni în 
englezeşte: Hei, şofer! Nu atât de repede! Nu goni cu asemenea 
viteză f 

— No presto! Troppo presto. Va troppo presto!!" îi strigă Kate 
în italiană. 

Omul se uită la ei cu ochi negri, dilataţi de o insondabilă 
neînțelegere, după care apăsă pe accelerator. 

— Nu face decât să gonească şi mai tare, râse Owen nervos. 

— Ah! Lasă-l în plata Domnului, răspunse Kate în silă. 

Şoferul gonea ca un diavol întruchipat, sau ca şi cum ar fi 
avut el un demon în trup. Dar gonea şi cu priceperea nonşalantă 
a diavolului. Nu era nimic de făcut, decât să-l laşi să zboare ca 
vântul. ” 

— Nu-i aşa că a fost o după-masă oribilă? întrebă Owen. 

— Oribilă, confirmă Kate. 

Capitolul Ill 

KATE ÎMPLINEŞTE PATRUZECI DE ANI. 


14 Nu atît de repede. Prea repede. Mergi prea repede. 


Într-o dimineaţă, Kate se trezi cu vârsta de patruzeci de ani. 
Nu-şi ascundea faptul faţă de ea însăşi, dar nu-l comunică şi 
celorlalţi. 

Era, realmente, o lovitură. Patruzeci de ani! La vârsta asta 
traversezi o linie despărţitoare. De o parte rămân tinereţea şi 
spontaneitatea şi „fericireall. De cealaltă parte se deschide 
altceva: rezerva, responsabilitatea, o oarecare reţinere de la 
„nebunii11. 

Era văduvă şi singură. Intrucât se măritase foarte de timpuriu, 
cei doi copii ai ei erau mari. Băiatul. Avea douăzeci şi unu de 
ani, fata, nouăsprezece. Stăteau mai mult. La tatăl lor, de care 
Kate divorțase cu ani. În urmă, pentru a se mărita cu Joachim 
Leslie. Leslie murise, şi toată accastă jumătate de viaţă se 
încheiase. 

Se urcă pe' terasa acoperişului plat al hotelului. Era o 
dimineaţă strălucitoare şi, pentru prima oară, sub albastrul 
cerului dinspre orizont se înălța tnufaş Popoca- tepeti, o 
prezenţă masivă, uriaşă, sub bolta cerească, purtind o pelerină 
de zăpadă pe umeri. Din crater se învălătucea un colac de fum 
negru, ca un şarpe. 

Ixtaccihuatij Femeia Albă, seânteia şi părea foarte aproape, 
dai celălalt munte, Popocatepetl, se contura în depărtare, retras 
şi învăluit într-o umbră, un con de umbră atmosferică, cu 
fulgerări sclipitoare de zăpadă. lată-i, cei doi monştri, veghind 
giganţi şi teribili asupra leagănului de omenire semeaţă şi 
sângeroasă din Valea Mexicului. Înstrăinaţi, impunători, munţii 
cu mantii albe păreau să emită un sunet profund, să toaică 
asemenea unor pisici uriaşe cu un susur prea adine pentru ca 
urechea să-l poată prinde şi totuşi perceput -de sângele din tine, 
o şoaptă de groază. Nu sugerau clevare sau elansare sau 
exaltare, aşa cum îţi evocă munţii înzăpeziţi din Europa. Ci o 
povară foarte grea, cu spinarea 'albită, care apăsa cumplit glia: 
şi moriţăiau ca doi lei la pindâ. 

Privit superficial, Mexico City ar putea să apară plăcut, cu 
suburbiile pline de vile, cu arterele principale frumoase, cu 
miile-i de maşini şi paitidele-i de tenis şi dt bridge. Soarele 
străluceşte bogat zi de zi, şi flori mari, în culori vii, izbucnesc din 
copaci. E o permanentă sărbătoare. 

Până când rămâi singur cu el. Şi atunci glasul lui subteran e 
ca mârâitul reţinut, mânios, răscolitor al unui jaguar pătat cu 


noapte. Exercită, o presiune nimicitoare, opri- mantă, asupra 
spiritului; volutele grele ale dragonului aztecilor, ale dragonului 
toltecilor, se încolăcesc în jurul tău şi îţi strivesc sufletul. 
lartlumina strălucitoare a soarelui e brăzdată de o dâră 
întunecată de sânge mânios, neputincios, şi florile colorate pâr 
să-şi aibă rădăcinile în sânge vărsat. Spiritul acestui loc e crud, 
te trage în jos, te distruge. 

Kate îl înţelegea perfect pe mexicanul care-i spusese: 

EI grito mexicana es siempre el grito del odio - strigătul 
mexican este întotdeauna un strigăt de ură. Faimoasele revoluţii 
începuseră, aşa cum spusese Don Ramon, cu Viva! şi se 
terminaseră întotdeauna cu Muera! Moarte ăstuia, moarte 
celuilalt, totul era moarte! Moarte! Moarte! — la fel de obsesivă 
ca şi sacrificiile aztece. Ceva pe veci lugubru, macabru. 

De ce venise pe acest platou al morţii 7 Ca femeie, suferea şi 
mai intens decât bărbaţii; până la urmă, bărbaţii se adaptează, 
se supun. Pe vremuri, existase în Mexic un elaborât ritual al 
morţii. Acum, însă, moartea era demonetizată, sordidă, vulgară, 
lipsită până şi de pasiunea propriului ei mister. 

Kate şedea pe parapetul vechiului acoperiş. Jos, strada arata 
ca un abis negru, dar ea era înconjurată de lucirile aspre ale 
acoperişurilor plate, denivelate, din jur, pe care se târau fire de 
telefon desprinse şi printre care se zăreau, neaşteptat, curţile 
interioare, adinei şi întunecate ca nişte puțuri, cu flori care 
creşteau la umbră. 

Chiar în spate se ridica o biserică veche, imensă, cu 
acoperişul cocoşat ca un animal ghemuit şi cu cupolele ca nişte 
băşici umflate, ornate cu țigle’ galbene, albastre şi albe ce 
străluceau pe fundalul cerului de un albastru intens. Femei 
băştinaşe, domefele, în fuste lungi, se foiau Be acoperişuri, 
atârnând rufe spălate sau aşternându-le la uscat pe pietre. lei- 
colo mai apărea câte o găină cocoţată. Şi, din când în când, câte 
o pasăre trecea în zbor săgetat, proiectându-şi umbra. Nu 
departe se înălța catedrala, cu turlele-i cafenii, groase ca nişte 
trunchiuri, şi cu vechiu-i clopot vibrând uriaş şi profund, atât de 
încet, încât sunetele joase se pierdeau în văzduh, aproape 
inaudibile. * Totul ar fi trebuit să fie vesel, allegro, allegretto în 
această sclipire de aer luminos şi etalare de suprafeţe de 
acoperişuri Dar nu era! Percepeai întruna tonul subteran 
întunccat, acea fatalitate neagră şi grea ca un şarpe. 


Kate se întreba fără rost pentru ce venise acolo. Oriunde 
fusese până atunci, în Anglia, în Irlanda, în Europa, auzise acel 
consumalum est al propriului ei spirit. Totul era sfârşit pentru 
ea, trecut într-un fel de premoarte. Şi totuşi, acest continent 
greu, al morţii întunecate, era mai mult decât putea îndura. 

Avea patruzeci de ani; prima jumătate a vieţii i se» încheiase. 
Pagina colorată, cu florile ei, cu iubirile, cu etapele Drumului 
Calvarului, se terminase într-un jnor- mint. Acum trebuia să 
întoarcă fila şi pagina nouă era neagră, neagră şi goală. ”. 

Prinţa jumătate a vieţii ei fusese scrisă pe pergamentul 
luminos, neted, al speranţei, cu literele iniţiale superb 
împodobite pe un câmp de aur. Dar pe Drumul Calvarului, din 
etapă în etapă, farmecul se evaporase, şi ultima/'literă iluminată 
fusese un mormint ’ 

Şi acum, fila strălucitoare fusese întoarsă, şi pagina neagră i 
se aşternea în faţă. Cum se poate scrie pe o pagină atât de 
profund neagră? 

Cobori de pe acoperiş, întrucât promisese să meargă azi să 
vadă frescele de la universitate şi din şcoli. Owen, Villiers şirun 
tânăr mexican o aşteptau. Porniră pe străzile aglomerate ale 
oraşului, unde automobilele şi micile omnibuze numite camiones 
goneau nebuneşte, iar băştinaşii, în veşminte de pinză albă, 
sandale şi pălării mari, tândăleau în drum ca nişte stafii greoaie, 
amestecându-se cu burghezia, adică cu tinerele în rochii de 
crepdeşin roz pal şi tocuri înalte, şi domnii în pantofi strâmţi şi 
pălării de pai americane. O roială continuă în dogoarea soarelui. 

Kate traversă piaza cea mare lipsită de orice petec de umbră, 
din faţa catedralei-, unde tramvaiele se adună ca intr-un ţarc, 
pentru a luneca apoi mai departe, fiecare pe strada lui. Apoi 
zăbovi din nou ca să se uite la lucru- şoarele înşirate po trotuar, 
pentru vânzare: jucării, tărtă- cuţe pictate şi strălucitor lăcuite, 
novedades din Germania, fructe, flori. Şi băştinaşii ghemuiţi pe 
vine pe lângă mărfuri, bărbaţi tăcuţi, frumoşi, privindu-te cu 
ochii lor negri, lipsiţi de centru, vorbindu-ţi cu glasuri atât de 
molcome, şi ridicind, în mâinile brune, sensibile, jucărioarele pe 
care le-au cioplit şi le-au pictat cu atâta grijă! Un apel ciudat, 
blând şi trist, glasuri bărbăteşti stranii, atât de adinei, şi totuşi 
atât de domoale şi de catifelate. Sau femeile, femeile micuţe şi 
iuți, în rebozo '-urile albastre, aruneând priviri repezi din ochii 
lor întunecaţi şi vorbind sacadat, cu glasuri nervoase. Omul care 


tocmai îşi aranja portocalele, lustruindu-le cu o cârpă, grijuliu, 
aproape cu tandreţe, stivuindu-le apoi în mici piramide 
strălucitoare, toate egale şi frumoase! O anumită tandră 
sensibilitate a singelui greu, bărbătesc, un anumit farmec 
ciripitor al femeilor ca nişte păsări, atât de liniştite şi de 
proaspete în feminitatea lor parcă abia îmbobocită. Şi, în acelaşi 
timp, veşmintele murdare, pielea nespălată, păduchii şi ciudata 
sclipire goală a ochilor negri, înfricoşătoare şi fascinantă 
totodată. 

Kate cunoştea vinzătorii de fructe italieni, care-şi lus- truiau 
viguros portocalele frecându-le de mâneca hainei. Ce contrast 
faţă de, indianul ăsta mare, frumos, aşezat cu atâta delicateţe 
de parc-ar fi fost singur la bordura trotuarului şi lustruindu-şi 
portocalele cu încetineală, mân- gâios, până le făcca să 
lucească, apoi potrivindu-le cu gingăşie în mici grămăjoare; 
piramidele care costau doi sau trei cenți una. 

Curioasă muncă pentru un bărbat voinic, chipeş, cu o 
înfăţişare virilă! Dar se pare că indienii preferă genul acesta de 
munci copilăreşti. 

Universitatea era o clădire spaniolă, care fusese refăcută, 
arătând nou-nouţă, şi apoi predată pe mâna tinerilor artişti ca s- 
o decoreze. De la începutul revoluțiilor în lume, nicăieri 
autoritatea şi tradiţia nu au fost mai definitiv răsturnate decât în 
domeniile ştiinţei şi artei din Mexic. Ştiinţa şi arta sunt apanaje 
ale celor tineri. Daţi-i înainte, băieţi! 

Şi băieţii i-au dat înainte. Dar chiar şi pe. Atunci singurul artist 
de excepţie nu mai fusese un băieţandru şi făcuse o lungă 
ucenicie în Europa. 

Kate văzuse câteva reproduceri ale frescelor lui Ribera. Acum 
făcu înconjurul  patio-urilor universității, contem-  plind 
originalele. Erau interesante - omul îşi cunoştea meşteşugul. 

Dar impulsul care le. Generase era impulsul urii ce-l măcina 
pe artist. În numeroasele fresce care reprezentau indieni, se 
simţea simpatia faţă de aceştia, dar numai din punctul de 
vedere ideatic, social. Nicio clipă nu per- cepeai răspunsul 
spontan al sângelui. Indienii aceştia turtiţi constituiau simboluri 
în marile scripte ale socialismului modern, erau figuri ce 
exprimau patosul victimelor industriei moderne şi ale 
capitalismului. Acesta era rolul lor: simboluri în documentele 
socialismului. 


Kate se gândi la omul” pe care-l văzuse cu o jumătate de oră 
înainte, lustruind portocale: strania lui frumuseţe, o certă 
bogăţie a făpturii fizice, forţa impresionantă cu care pulsa 
sângele în el, şi o imensă neajutor are, o profundă neîncredere, 
'fatală şi demonică. 

Pe coridoarele universităţii roiau domnişoare cu păru) tuns 
scurt, pulovere băieţeşti şi bărbiile împinse înainte cu acea 
caracteristică, deliberată „tinereţe-şi-ardoare“ a zilelor noastre. 
Pe deplin conştiente de tinereţea şi de ardoarea lor. Şi foarte 
americanizate. Profesori tineri tre- ceau cu prietenoasă 
amabilitate, aparent total inofensivi. 

Câţiva artişti lucrau la fresce, iar Kate şi Owen le fură 
prezentaţi. Erau bărbaţi - sau mai curând băieţi - la care până şi 
pigmenţii păreau să existe doar pentru epater le bourgeois". Şi 
Kate era sătulă de epat/sme în aceeaşi măsură ca şi de 
burghezie. Nu o interesa acel en ipatant le bourgeois. Epatei*r-ii 
erau la fel de plicticoşi ca şi burghezii, două jumătăţi ale 
aceleiaşi agas&rL Micul grup trecu în vechea mănăstire iezuită, 
folosită acum ca şcoală secundară. Aici îi întâmpinară noi fresce. 

Dar aparţineau altui artist. Şi nu erau decât nişte caricaturi 
atât de neelaborate şi de urâte, încât Kate încercă o senzaţie de 
repulsie. Artistul intenţionase să fie şocant, dar poate că însăşi 
această deliberare îl împiedicase să fie atât de şocant pe cât ar 
fi vrut. Frescele reuşiseră să fie urâte şi vulgare. Caricaturi 
stridente ale capitalismului, - bisericii, femeii bogate şi ale lui 
Mammon, pictat în mărime naturală şi cu o violenţă nudă, 
împodobeau curtea interioară a vechii clădiri cenuşii, unde 
tinerii îşi formau educaţia. Oricărui privitor cu un dram de simţ 
al măsurii, lucrurile i-ar fi apărut ca o discordanţă. 

— Ah, dar sunt încântătoare! exclamă Owen* 

Sensibilitatea lui era şocată, deci, ca şi la lupta cu tauri, se 
simţea mulţumit. Gândea că era un lucru cu totul nou şi 
stimulator să decorezi în asemenea manieră instituţiile de 
învăţământ. 

Tânărul mexican care-i însoțea făcea şi el parte din cadrele 
didactice ale universităţii: lin tip scund, binevoitor, de vreo 
douăzeci şi şapte-douăzeci şi -opt de ani, care scria inevitabile 
poezii sentimentale, făcuse parte din guvernământ, ba chiar ca 
membru al Camerei Deputaţilor, şi visa să plece la New York. 


15 A epata burghezia (fr.).' 


Avea o mutră proaspătă şi copilăroasă, uşpr bosumflată. Lui 
Kate îi plăcea. Era în stare să râdă cu poftă, sinceră, tinerească, 
şi nu părea deloc prpst. 

Atâta timp cât nu era vorbă de preocuparea lui maniacă 
pentru politică. Atunci devenea automat ca o cursă de şoareci. 
Şi plicticos... W». 

— A, nu-! exclamă Kate în'TSţS”caricaturilor. Prea sunt urâte. 
Îşi zădărnicesc propriile scopuri 

— Dar sunt intenţionat urâte, protestă tânărul Garcia. Trebuie 
să fie urâte, nu? Pentru că şi capitalisfnul'e urât, şi Mammon e 
urât, şi preotul care-şi întinde miinile ca şi înhaţe banii 
sărmanilor indieni e urât, nu? 

Râse cam neplăcut. 

— Caricaturile sunt prea “ostentative, comentă Kate. Sunt ca 
nişte înjurături vulgare, asta nu-i artă. 

— Imaginea asta, de pildă, nu-i adevărată” întrebă Garcia 
arătând spre reprezentarea unei femei “ase, intr-o rochie scurtă 
şi strimtă, cu şolduri şi uni ca nişte protuberanţe, călcând peste 
feţele oamenilor săraci. 

— Aşa arată, nu? 

— Cine arată aşa? întrebă Kate. Mă irită. Un anume echilibru 
trebuie păstrat. 

— În Mexic, nu! răspunse tânărul, iar. Obrajii bucă- laţi i se 
înroşiră. În Mexic nu se poate păstra un echilibru, pentru că 
lucrurile stau atât de ral. În alte ţâri, da, probabil că puteţi fi 
echilibraţi, pentru că lucrurile nu sâr. T atât de rele ca la noii Dar 
aici totul e atât de rău, încât im mai poţi fi uman. Trebuie să fii 
mexican. Trebuie să fii mai mult mexican decât uman, nu-i aşa? 
N-ai încotro. Trebuie să-i urăşti pe capitalişti, în Mexic trebuie 
să-i urăşti, altfel nimeni nu ar putea trăi. N-am putea trăi Dacă 
eşti mexican nu poţi fi uman, e imposibil. Trebuie să fii sau 
socialist mexican, sau capitalist mexican, şi ă urăşti. Ce altceva 
poţi face? Urâm capitalismul pentru că ruinează ţara şi poporul. 
Trebuie să-l urâm. 

— Dar, întrebă Kate, cum staţi cu cele douăsprezece milioane 
de pauperi - majoritatea indieni - despre care vorbeşte Montes? 
Orice-aţi face, nu le puteţi asigura -un nivel de trai normal. Şi ei 
nici nu înţeleg măcar cuvintele capitalism şi socialism. Ei sunt 
adevăratul Mexic, 

Şi nimeni nici nu se uită măcar la ei, decât doar ca să-i v 


transforme într-uft «e « « « «belii *. Din punct de vedeie uman, 
nici nu există pentru voi. 

— Nu pot exista din punct de vedere uman, sunt mult prea 
ignoranţi, strigă Garcia Dar dacă am putea ucide pe toţi 
capitaliştii, atunci... 

— Atunci s-ar găsi cineva care să vă ucidă pe voi, răspunse 
Kate. Nu, nu-mi place. Nu voi sunteţi Mexicul. Nici măcar nu 
sunteţi mexicani adevăraţi. Sunteţi pe jumătate spanioli, cu 
capetele împuiate de idei anarhice europene, şi nu urmăriţi 
decât să vă impuneţi ideile voastre, “mic altceva. Nu aveţi în 
voi glanda compasiunii. Nu sunteţi ceea ce ar trebui să fiţi. 

Tânărul o asculta cu ochi mari, rotunzi, şi faţa bu- călată i se 
îngălbenise. In cele din urmă, înălţă din umeri şi îşi desfăcu 
braţele, într-un gest pseudo-mediterânean. 

— Mă rog! Se poate să fie aşa! spuse el cu oarecare frivolitate 
ironică. Poate că dumneavoastră ştiţi totul. Se poate! De obicei, 
străinii ştiu totul despre Mexic. 

îşi termină fraza cu un râs chicotit. 

— Eu ştiu ce simt, răspunse Kate. Şi mai ştiu că vreau un taxi 
şi că vreau să mă întorc la hotel. Nu vreau să mai văd picturi 
stupide şi urâte. 

Se întoarse la hotel, spumegând din nou de furie. Se mira 
singură de starea ei de nervi. De obicei era bine dispusă şi 
liniştită. Dar ceva din ţara asta o irita şi îi crea asemenea accese 
de furie, încât îşi pierdea capul. O furie arzătoare, virulentă. 

Şi poate că, îşi spuse ea, mexicanii albi sau pe jumătate albi 
sufereau o curioasă reacţie în sângele lor, care-i făcea să se 
găsească tot timpul într-o stare de furie şi de irascibilitate 
înfrânate; şi trebuiau să găsească o supapă pentru asemenea 
sentimente. Erau nevoiţi să-şi ducă viaţa într-un complicat joc al 
frustrărilor, frustrarea vieţii în fluiul şi refluxul ei. 

Poate că însuşi pămăritul exala ceva, sau dragonul din 
măruntaiele pămintului. Un soi de efluviu sau o vibraţie care se 
ciocnea de însăşi alcătuirea sângelui şi a nervilor - din fiinţa 
umană. Poate că era o emanaţie a vulcanilor. Sau poate că se 
degaja direct din rezistenţa întunecată şi tăcută, ca un şarpe, a 
acestor mase de oameni greoi, în vinele cărora cui'gea, în cea 
mai mare parte, singele băii în, lent, potrivnic, al vechilor 
indieni. 

Cine ştie? Dar exista ceva, şi ceva foarte puternic. Kate se 


întinse pe pat şi reflectă asupra furiei ei organice. Oare nu era 
nimic de făcut? 

Dar tânărul Garcia era într-adevăi* foarte drăguţ. După-masă 
veni s-o viziteze şi îi trimise sus cartea lui de vizită. Kate, 
regretându-şi ieşirea faţă de el, îl*ţ» rimi cam în silă. 

— Am venit, începu tânărul pe un ton de demnitate uşor 
rigidă, de parcă ar fi fost un ambasador într-o misiune, am venit 
să vă spun că, de fapt, nici mie nu-mi plac caricaturile acelea. 
Nici mie nu-mi plac. Şi nu-mi place ca tinerii - fetele şi băieţii, 
nu-i aşa? — să le aibă tot timpul sub ochi. Nici mic nu-mi place. 
Dar, în acelaşi timp, cred că aici, în Mexic, nu avem de ales. 
Oamenii sunt foarte răi, foarte hrăpăreţi, nu? — singurul lucru 
pe care-l urmăresc e să adune cât mai mulţi bani, şi nu le pasă 
de ceilalţi. Aşa încât trebuie să-i urâm. Da, trebuie. Dar 
caricaturile nu-mi plac nici mie. 

îşi ţinea pălăria cu ambele mâini şi umerii îi tresăltau în 
încleştarea dintre sentimentele care-l munceau. 

Brusc, Kate izbucni în râs, şi atunci începu şi el să ridă, dar cu 
oarecare tristeţe şi fâstâceală. 

— - E foarte drăguţ din partea dumitale că ai venit să-mi spui 
toate astea, exclamă ea cu căldură. 


— Nu, nu e drăguţ, răspunse el încruntându-se. Dar nu ştiu ce 
să. Fac. Poate că dumneavoastră fîiigţţi; igşsprc mine că sunt.. 
Altfel... că nu sunt aşa cum sunt. Şi nu vreau să gândiţi aşa. 

Tânărul roşi, părând foarte-stingherit. Sinceritatea lui ~ avea 
o notă curioasă, naivă, dacă eră într-adevăr sincer. Pe de altă 
parte, dacă voise să joace-un rol sofisticat, l-ar fi jucat mai bine. 
Faţă de Kate, însă, dorea să fie sincer. 

— Într-adevăr, ştiu că şi dumneata simţi, din multe puncte de 
vedere, ceea ce simt şi eu, continuă Kate, rizând. Ştiu că. Te 
prefaci numai a fi dur şi necruţător. 

— Nu, răspunse el cu tărie, privirea devenindu-i solemnă şi 
tăioasă. Sunt dur şi necruţător. li urăsc într-adevăr pe oamenii 
aceia care nu fac decât să ia totul din Mexic - banii şi totu/! îşi 
întinse mâinile într-un gest categoric. li urăsc pentru că trebuie 
să-i urăsc —r nu-i aşa? Pe de altă” parte, însă, îmi pare rău că 
trebuie să urăsc atât de mult. Da, cred că îmi pare rău. Aşa 
cred. 

îşi uni sprâncenele într-o expresie de intensă simtire. Pe faţa 


lui tinerească, proaspătă, bucălată, se instalase o încruntare de 
ură şi resentiment - tot atât de sinceră. 

Kate îşi putea da seama că nu-i părea într-adevăr rău. Era 
vorba doar de două. Stări sufleteşti antagonice, cea firească, 
blajină „sensibilă şi cea de ură şi de resentimente amare, care 
alternau în el ca soarele şi umfera pe o zi noroâsă, succed îndu- 
se inevitabil. Limpede la el era simplitatea, în pofida 
complexităţii sentimentelor, ca şi faptul că resentimentele lui nu 
aveau nimic personal, se plasau dincolo de persoane, chiar 
dincolo de el însuşi. 

leşiră împreună să ia un ceai în oraş şi, în absenţa ei, fu 
căutată de Don Ramon, care îşi lăsă cărţile de vizită, 

' cu colţul îndoit, precum şi 6 invitaţie la cină pentru ea şi 
pentru Owen. Cărţile acelea de'vizită cu colţul îndoit aveau o 
corectitudine protocolară de modă veche. 

Răsfoind zidrul, Kate îşi opri privirile pe un articolaş ciudat. 
Citea spaniola fără prea mari dificultăţi. Nu reuşea Sr-o 
vorbească, pentru că mereu îi veneau pe buze cuvinte 

ltalieneşti şi se crea o brambureală. Citea de obicei În 
„Excelsior“ sau în „Universall* pagina de ştiri în limba engleză - 
atunci când exista. După aceea răsfoia paginile în spaniolă, în 
căutarea unor lucruri menite să-i stâr- . Nească interesul 

Articolaşul de acum era inserat printre informaţiile în limba 
spaniolă şi purta titlul: „Zeii Antichității se reintorc în Mexic*. 

Se arăta că în satul Sayula, din Jalisco, pe malul lacului 
Sayula, se iscaseră unele frământări, datorită unui incident mai 
mult sau mai puţin comic, petrecut cu o zi în urmă pe la ora 
prânzului. Femeile care locuiesc în căsuţele de pe mal pot fi 
văzute, dimineaţă de dimineaţă, curând după răsăritul soarelui, 
coborând la apă, cu boccele mari în mână. Se aşază în genunchi 
pe stânci sau pe bolovani, în grupuri mici, ca un cârd de păsări 
de apă, şi spală rufe în undele line ale lacului, oprindu-se din 
această îndeletnicire ori de câte ori o veche canoa pluteşte pe 
lângă ele cu câte o singură pânză larg de» 9şm'ată. Decorul şi 
scena s-au schimbat foarte puţin din vremurile lyi Mofttezuma şi 
până jeum, adică din acele timpurivcând băştinaşii venerau 
spiritul apelor şi aruncau în *ele mici reproduceri de idoli din lut 
ars, pe care lacul le restituie unfiori urmaşilor vechilor idolatri; 
pentru a menţine treze unele practici care, oricum, nu au fost 
cu. Totul date uitării. 


+ Când. Soarele fierbinte-se ridică pe cer, femeile întind 
rufele pe nisipul sau pe prundişul de pe țărm şi se retrag în 
umbra sălciilor graţipase, care îşi păstrează verdele proaspăt 
chiar şi pe parcursul anotimpului cel mai uscat al anului. Şi, cu 
o zi înainte, în vreme ce se odihneau după spălat, grupul de 
femei umile şi superstiţioase au văzut, înmărmurite, un bărbat 
impunător înălțându-se gol din apele lacului şi îndreptându-se 
spre ţănn. Faţa lui, au povestit ele mai târziu, era smeadă şi 
împodobită de o barbă, dar trupul îi strălucea ca auruL 

Ca şi cum nici n-ar fi observat ochii numeroşi care-l Urmăreau, 
bărbatul a înaintat liniştit şi maiestuos până la taal. Acolo s-a 
oprit un moment şi, alegind din ochi o Pereche de pantaloni de 
pânză din accia purtaţi de ţărani li câmp, care se uscau la soare, 
s-a aplecat şi i-a îmbrăcat, acoperindu-şi goliciunca. 

Femeia care văzu cum pantalonii soţului ei îi sunt (uraţi chiar 
de sub ochi se ridică şi începu să strige la străin, chemându-le şi 
pe celelalte femei în ajutor. Dar ' străinul îşi întoarse spre ea 
faţa întunecată şi îi spuse pe un glas liniştit: 

— De ce strigi? Potoleşte-te! Pantalonii îţi vor fi înapoiaţi. Zeii 
noştri sunt pregătiţi să se reîntoarcă la voi. Quetzalcoatl şi 
Tlaloc, vechii voştri zei. Au de gând să revină. Fii liniştită, ca să 
nu te găsească zeii plângând şi văicârindu-te. M-am, înălţat din 
lac pentru a vă vesti uă zeii se întorc în Mexic, că sunt gata să 
revină la vechea lor vatră.’ 

Uşor domolită de această vorbire, femeia păgubită se supuse 
şi nu mai scoase o vorbă. Străinul îşi însuşi apoi şi o cămaşă de 
pânză. Pe care o îmbrăcă; după aceea se făcu nevăzut. 

După un timp, femeile acelea simple îşi adunară curajul de a 
se întoarce la bordeiele lor amărâte. Şi astfc4 povestea ajunse 
la urechile poliţiştilor, care porniră pe dată în urmărirea hoţului. 

întâmplarea, însă, nu s-a încheiat aici. Pe la asfinţit, când 
soţul  sărmanei femei prădate se întorcea de la cârnp, 
apropiindu-se de porţile satului, fără să se gândească, desigur, 
la altceva decât la odihnă şi la mâncarea de seară, un bărbat 
inveşmântat intr-un serape 1 negru se apropie de el, 
desprinzându-se din umbra unui zid dărăpănat, şi-l întrebă: „[i-e 
teamă să vii cu mine?” Țăranul, un om curajos, îi răspunse fără 
zăbavă: „Nu, Senor!“ Şi îl urmă 

i Pătură, de obicei viu colorată, pe care o poartă pe 
umeri țăranii din America Latină. 


pe necunoscut pe după zidul dărăpănat şi prin tufişurile unei 
grădini părăsite. Pătrunseră într-o încăpere întunecată, sau o 
pivniţă, unde ardea o singură luminiţă <. * <W dezvălui o cadă 
mare de aur în care patru omuleţi, mai scunzi decât copiii, 
turnau apă cu miresme dulci’ Țăranul uimit auzi spunându-i-se 
să se spele şi să se înveş- mânteze în straie curate, pentru a se 
pregăti să întâmpine reîntoarcerea zeilor. Se aşeză în cada de 
aur şi se spălă cu săpun parfumat, în timp ce piticii turnau apă 
asu- pră-i. „Aceasta, îi spuseră ei, este baia lui Quetzalcoail. 
Baia de foc urmează să vină.” Apoi i-au dat straie curate din 
pânză albă, o pălărie nouă brodată cu stele şi sandale cu curele 
din piele albă. Şi, pe lângă acestea, i-au dat şi o pătură nouă, 
albă cu dungi albastre şi negre şi cu flori în formă de stea la 
mijloc, precum şi două monede de W argint. „Pleacă, i se spuse. 
Și când vei fi întrebat de unde ai pătura, răspunde că 
Quet'zălcoatl a  întinerit iarăşi Bietul om se întoarse acasă 
înfricoşat ca nu cumva poliţia să-l aresteze pentru furt. _ 

„Satul e în plină fierbere, arăta ziarul, iar Don Ramon 
Carrasco, eminentul nostru istoric” şi arheolog, a cărui 
hacienda!* se găseşte în vecinătatea lacului, şi-a făcut 
cunoscută intenţia de a se deplasa cât mai curând cu putinţă la 
locul cu pricina, pentru a cerceta originea acestei noi legende. 
Între timp, poliţia urmăreşte cu atenţie desfăşurarea 
evenimentelor, fără să ia, pentru moment, vreo măsură. 
Adevărat este că asemenea mici fantezii creează o plăcută 
diversiune de la şirul de crime, banditisme şi injurii, pe care e de 
datoria noastră să le raportăm.” 

Kate se întrebă ce-o fi stând în spatele acestei poveşti j dacă 
era şi altceva decât o simplă născocire. Şi totuşi, o lumină cu 
totul deosebită părea să se răsfrângă din chiar cuvinţele 
anostului articol de ziar. 

Dorea să plece la Sayula. Dorea să vadă lacul cel mare în care 
trăiseră cândva zeii şi de unde erau aşteptaţi să reapară. Printre 
toate amărăciunile cu care Mexicul îi înnegura spiritul, se 
strecurase acum o ciudată rază de mister şi de miracol, aproape 
ca o speranţă. Strania irizare înţunecată a unei minuni, a unei 
magii 

Şi numele Quetzalcoatl o fascina. Citise despre acest zeu. 
Quetzal este-denumirea unei păsări care trăieşte.la mari 


16 Fermă, plantație, pe care se găseşte de obicei si o casă marc. uneori un conac (sp.). 


înălţimi, în ceţurile munţilor tropicali, şi a cărei coadă are -un 
penaj frumos, preţios pentru azteci Coatl este un şarpe. Deci 
Quetzalcoatl înseamnă Şarpele cu Pene, atât de hidos 
reprezentat în statuia colţoasă, penată, contorsionată, de la 
Muzeul Naţional. 

Dar, din câte îşi amintea ea vag, Quetzalcoatl fusese un fel de 
zeu cu faţa frumoasă şi cu barbă; vântul era suflarea lui, iar 
ochii lui vedeau fără a fi văzuţi ca stelele în timpul zilei. Ochi 
care pândesc îndărătul vântului ta stelele dincolo de albastrul 
cerului de zi. Şi Quetzalcoatl a trebuit să părăsească Mexicul 
pentru a se cufunda din nou în adânca baie a vieţii. Era 
împovărat de ani. Şi plecase către răsărit, poate că se afundase 
în mare, sau poate că plutise spre ceruri ca un meteor, din 
piscul vulcanului Orizaba: se întorsese pe tărâmurile lui ca un 
păun care se înfoaie în noapte, sau ca pasărea Paradisului, 
coada scânteindu-i asemenea dârei lăsate de un meteor. 
Quetzalcoatl! Cine ştie ce însemnase el pentru aztecii morţi sau 
pentru indienii bătrini care-l cunoscuseră înainte ca aztecii să-şi 
fi ridicat zeitatea pe soclul groazei şi al răzbunării? 

O învălmăşeală de sensuri contradictorii, Quetzalcoatl. Şi de 
ce nu? Spiritul irlandez al lui Kate era sătul de sensurile bine 
definite şi de un zeu cu o semnificaţie fixă. Zeii trebuie să fie 
iridiscenţi, asemenea curcubeului după furtună. Omul creează 
zeul după chipul şi asemănarea sa, şi zeii îmbătrânesc odată cu 
oamenii care irau creat. Dar furtunile continuă să clatine 
cerurile, şi con- ceptul-zeităţii se cutremură mini os sus, 
deasupra capetelor noastre. Zeii mor odată cu oamenii care i- 
au.  Făurit. Dar  coriceptul-zeităţii mugeşte de-a pururi, 
asemenea mării, cu un vuiet prea puternic pentru a putea fi 
auzit. Asemenea mării zbuciumate de furtună, care se izbeşte 
de stânciie oamenilor vii, înăspriţi, măcinându-le fărâmâ cu 
fărâmă. Sau ca mările din licăritoarea, eterica plasmâ'a lumii, ce 
scaldă picioarele şi genunchii oamenilor precum seva 
pământului scaldă rădăcinile copacilor*- Omule, trebuie să 
renaşti! Până şi zeii trebuie să renască. Trebuie să renaştem 
împreună.! 

în felul ei vag, feminin, Kate înţelegea acest imperativ. Ea îşi 
trăise viaţa. Îşi avusese amanţii ei, cei doi soţi â ei. Îşi avea 
copiii ei. Pe Joachim Leslie, soţul ei mort, îl iubise cu toată 
dragostea pe care o femeie o poate dărui unui bărbat: adică 


până la graniţele iubirii umane. Şi pe urmă îşi dăduse seama că 
iubirea umană are limitele ei, dai' că există şi un dincolo. ŞI 
Joachim fiind mort, spi-i ritul ei, vrând-nevrând, depăşise 
graniţa. Acum nu mai iubea iubirea îh sine. Nu mai jinduia după 
iubirea unui bărbat, nici măcar după iubirea copiilor ei. Joachim 
trecuse într-o eternitate a morţii, iar ea trecuse odată cu el într- 
o anumită eternitate a vieţii. În care jindul după tovărăşie şi 
compasiune şi iubire umană o părăsise. Îi luase locul ceva infinit 
de intangibil, dar infinit de bine- cuvântat: o linişte care depăşea 
puterea de înţelegeri. 

Dar, în acelaşi timp, avea loc o bătălie înverşunată între ea şi 
lucrurile pe care Owen le ntxmea viaţă: ca, de pildă, luptele cu 
tauri, ceaiurile în societate sau distracţiile de felul artelor în 
aspectele lor modeme, de efi> 

' ziune a urii. Acel element puternic şi degenerat care se 
numea viaţă şi care-şi înfăşură îh jurul ei unul sau altul dintre 
tentaculele sale! 

Şi atunci, încerca să evadeze în singurătatea ei pură, în acel 
aflux de seninătate şi pace, de o fragilitate ea de floare, care 
depăşea puterea de înţelegere. Se evapora numai dacă te 
gândeai la el, atât era de gingaş, de evanescent. Şi totuşi, unica 
ei realitate. 

Trebuie să renaşti! Din însăşi încleştarea cu caracatiţa vieţii, 
cu dragonul existenţei incomplete sau degenerate, trebuie să 
extragi această dulce floare a fiinţei tale, pe care cea mai vagă 
atingere o anihilează. 

Nu, ea nu mai avea nevoie de iubire, de senzaţii, de ceva care 
să-i umple existenţa. Avea patruzeci de ani, şi floarea sufletului 
ei se deschidea în acei neasemuiiţi, târzii zori ai maturității. Mai 
presus de orice, trebuia să se cruţe de contactele lumeşti, Dorea 
în jurul ei numai tăcerea altor suflete care dăduseră în floare, 
plutind subtil ca un parfum. Prezenţa a ceea ce rămâne pe vecie 
negrăit. 

Şi în hidoşenia şi paroxismul zăngănelilor morţii care se 
cheamă Mexic, gândea că izbuteşte să discearnă acest 

— Lucru în ochii negri ai indienilor. Simţea că şi Don Ramon şi 
Don Cipriano auziseră acea chemare fără sunet, răzbind prin 
toată larma odioasă din jur. * 

Poate că această nevoie o adusese în Mexic: departe de 
Anglia şi de mama ei, departe de copii, departe' de orice. 


Nevoia de a fi singură cu floarea dezbobocită a sufletului ei, în 
acea tăcere delicată, plină de armonie care se găseşte îrr miezul 
lucrurilor.. 

Lucrul numii Viaţă" nu-i decil o greşeală pe care am comis-o în 
mintea noastră. Şi de ce să perseverezi într-o greşeală? 

Owen era greşeala întruchipată; la fel şi Villiers; la fd şi acest 
Mexico City. 

Kate voia să iasă la „aer. — să se descâlcească din propriile-i 
gânduri. 

Făgăduisem să meargă în acea seară la cină la Don Ramon. 
Soţia accstuia era plecată în Statele Unite la cei doi fii ai lor, 
dintre care unul, ce urma o şcoală în California, se îmbolnăvise, 
nu prea grav. Mătuşa lui Don Ramon urma să îndeplinească 
oficiile de gazdă. 

Casa lui se găsea în afara oraşului, la Tlalpan).' Era luna mai, 
vremea călduroasă, iar ploile încă nu începuseră. Rafala din 
după-amiaza luptei cu tauri fusese un accident. 

— Mă întreb, spuse Owen, dacă ar trebui să îmbrac un costum 
de seară. Adevărul e că mă simt umilit ori de câte ori mă 
maschez în haine pretenţioase. 

— Atunci nu te mascA! răspunse Kate pe care o enervau 
încercările lui Owen de a da cu piciorul spinilor mărunți ai 
convențiilor sociale şi, în schimb, înghiţea cu delicii întregul porc 
spinos. 

Ea coftori într-o rochie simplă, cu partea de sus din 
catifea_neagră şi fusta largă, dintr-un brocart fin, verde argintat, 
galben şi negru. Işi pusese şi un colier lungtiin jad şi cristal. 

Kate avea darul de a arăta ca o zeiţă osianică, foiţa ei 
feminină şi fineţea strălucind parcă din însuşi materialul rochiei. 
Dar nu părea niciodată „dichisită”. 

— Vai de mine, tu te-ai pus la patru ace, strigă Owen 
exasperat, trăgindu-se de gulerul moale al cămâăşii. Şi umerii 
decoltaţi! 

Porniră spre suburbia îndepărtată cu tramvaiul, care. Seara 
circula foarte repede; deasupra capetelor seân- teiau stele mari, 
clare, ce cădeau sau atârnau cu o oarecare sclipire de 
ameninţare. In Tlalpâm plutea parfumul greu al florilor de 
noapte, învăluite într-o întunecime compactă, în care licăreau 
(îâteva luciri intermitente de licurici. Mereu aceeaşi chemare 
grea a parfumurilor florilor tropicale. Lui Kate i se părea că se 


amestecă în ele un iz de sânge sau de sudoare. 

Era o noapte foarte caldă. Sunară la porţile de fier de la 
intrare, ciinii lătrară şi un mozo 1 le deschise cu precauţie, 
închizând grăbit porţile de îndată ce păşiră pe aleea întunecată 
de sub copaci. 

' Servitor fsp). 

Don Ramon purta un frac alb; Don Cipriano de asemenea. Dar 
mai erau şi alţi musafiri, tânărul Garcia, un; alt tânâr palid, care 
se numea Mirabal, şi un domn mai în /irstă, cu cravată neagră, 
care răspundea la numele de Toussamt. Singura doamnă în 
afară de ea era Dona Isabel, mătuşa lui Don Ram6n, Purta o 
rochie de dantelă neagră cu guler înalt, cât£va şiraguri de perle, 
şi avea un aer: imid, speriat, absent, ca de Călugăriţă, în faţa 
tuturor acestor bărbaţi. Faţă de Kate, însă, era foarte amabilă, 
tandră, vorbind engleza cu o voce plângăcioasă, ofilită. Dineul 
constituia un calvar îmbinai-cu un ritual pentru acest suflet 
monahal, bătrânicios. 

Dar foarte curând deveni clar că bătrâna tremura deo 
bucurie amestecată cu spaimă. Il venera pe Ramon, cu o 
adoraţie oarbă, de călugăriţă. Era evident că nici măcar nu 
auzea lucrurile care se vorbeau. Cuvintele alunecau.pe « 
suprafaţa conştiinţei ei. Fără să o pătrundă. 

Dedesubtul suprafeţei, nu exista decât tremurul călugăriţei în 
prezenţa atâtor bărhaţi şi emoția sacră de a se afla în faţa lui 
Don Ramon, în chip de gazdă. 

Casa era o vilă spațioasă, discret şi simplu mobilată, cu un 
gust natural. 

— Locuiţi tot timpul aici? îl întrebă Kate pe Don. Ramân. 
Niciodată la hacienda? 

— De unde ştiţi că am o hacienda? 

— Am citit în ziar - e lângă Sayula. 

— Ah! răspunse el, zeflemisind-o din ochi. Aţi aflat despre 
reîntoarcerea zeilor lin antichitate? 

— Da. Nu credeţi că e interesant? 

— Ba aşa cred. 

— Imi place cuvântul Quetzalcoatl. 

— Cuvântul! repetă el. 

Tot timpul s-ar fi zis că o tachina din priviri. 

— Ce părere aveţi, doamnă Leslie, strigă tânărul palid, 
Mirabal, într-o engleză cu o rezonanţă ciudată şi cu accent, 


franțuzesc. Nu credeţi că ar fi minunat dacă zeii s-ar reîntoarce 
în Mezic? Propriii noştri zei? 

Părea să-i aştepte răspunsul cu intensă nerăbdare, ţinându-şi 
lingura de supă suspendată la jumătate de drum şi ochii albaştri 
fixati pe faţa lui Kate. 

Aceasta păru să nu fi înţeles bine. 

— Nu vă referiţi la ororii” alea aztece? întrebă ea. 

— Ororile aztece! Ororile aztece! Poate că până la urmă nu 
sunt chiar atât de oribile. Dar chiar dacă ar fi fost, aceasta s-ar fi 
datorat faptului că aztecii erau legaţi de mâini şi de picioare. Se 
aflau. Într-un cul/-de-sacl de unde nu puteau vedea altceva 
decât moartea. Nu sunteţi de aceeaşi părere? 

— Nu cunosc îndeajuns situaţia lor. 

— Nimeni nu cunoaşte mai mult. Dar dacă vă place euvântul 
Quetzalcoatl, nu credeţi că ar fi minunat dacă s-ar reîntoarce? 
Ah, numete zeilor! Nu găsiţi că numele sunt ea nişte seminţe, 
pline de o magie neexplorată? Huitzilo- pochtli! — ce minunat! 
Şi Tlaloc! Ah! Le iubesc! Le repet mereu şi mereu. ltzapapaloti - 
Fluturele Obsidian. ltzapapaloti! Rostiţi-l şi veţi vedea că vă face 
bine la suflet. ltzapapaloti! Tezcatlipoca! Erau bătrâni când au 
venit spaniolii, şi aveau nevoie de o nouă baie a vieţii. Dar 
acum, reîmbăiaţi în tinereţe, cât de minunaţi trebuie să fie! 
Gândiţi-vă la /ehova! lehova! Gândiţi-vă la /sus Hristos. Cât de 
subţiratice şi de sărăcăcioase sunt. Aceste 

| nume! Chiar Jesus Cristo! Sunt nume moarte, toată viaţa din 
ele a secat. Ah, ar fi timpul ca Isus să se întoarcă la lăcaşul de 
moarte al zeilor, să se îmbăieze îndelung şi să reîntinerească. 
E un tânăr zeu foarte, foarte | bătrân, nu credeţi? 

o privi lung pe Kate, apoi îşi scufundă lingura în 

farfuria cu supă. 

' Fundătură, impas (fr.). 

| 

77 

Ochii lui Kate se dilatară, de uimire în fata acestui torent de 
vorbe ale tânărului Mirabal. După aceea râse. 

— Cred că-i puţin cam copleşitor, spuse ea, pe un ton neutru.. 

— Ah! Da! Exact! Exacl! Dar ce bine e să te simţi copleşit! Ce 
minunat ar fi dacă m-ar cople. Ji ceva şi pe mine! Ah „ce bine 
mi-ar părea! 

Ultimul cuvânt fu rostit cu o rezonanţă pur franţuzească şi 


tânărul îşi lăsă din nou lingura în farfuria cu supă. Lira zvelt şi 
palid, dar părea să ardă de o energie intensă, nebunească. 

— Vedeţi, interveni tânărul Garcia, ridicându-şi spre Kate ochii 
rotunzi, de un negru luminos, într-un fel pe jumătate agresiv, pe 
jumătate sfios, trebuie să facem ceva pentru Mexic. Dacă nu 
facem nimic, va dispărea, nu? Cine ştie, poate că mai există 
ceva. 

— Dar de ce să dispară Mexicul? se miră Kate. Doar sunt atât 
de mulţi copii pretutindeni în Mexic. 

— Da. Dar la ultimul recensământ al lui Porâirio Diaz, 
rezultatul a fost de şaptesprezece milioane de locuitori. Şi la 
recensământul de anul trecut au ieşit doar treisprezece 
milioane. Poate că numărătoarea nu a fost foarte exactă. Dar 
dacă într-un răstimp de douăzeci de ani populaţia a scăzut cu 
patru milioane, - atunci până în şaizeci de ani nu vor mai exista 
mexicani; numai străini, ei nu mor. 

— Ah, dar cifrele sunt întotdeauna greşite! exclamă Kate. 
Statisticile sunt înşelătoare. 

— Poate că doi şi cu doi nu fac patru, spuse Garcia. Nu ştiu 
dacă c aşa. Dar ce ştiu sigur e că atunci când scazi doi din doi 
nu mai rămâne nimic. 

— Credeţi că s-ar putea ca Mexicul să dispară? îl întrebă Kate 
pe Don Ramon. 

— Mă rog, s-ar putea. Să dispară devenind americanizat. 

— A, îmi dau seama <îe pericolul americanizării, sări Owen. 
Asta ar fi groaznic. Aproape că-i mai bine să dispară. 

Owen era atât de american, încât invariabil debila asemenea 
lucruri. 

— Dar mexicanii arată foarte viguroşi, interveni iarăşi Kate. 

— Sunt viguroşi doar ca să poată căra poveri foarte grele, 
răspunse Don Ramon. Dar mor foarte repede. Mănâncă tot ce 
nu trebuie, beau tot ce nu trebuie, şi nu au nimic împotrivă să 
moară. Au copii mulţi şi îşi iubesc copiii. Când le moare însă un 
copil, părinţii spun: „Ah, va fi un angelito 1/“ Aşa încât se 
veselesc şi au impresia că li s-a făcut un hatir. Uneori am 
senzaţia că direct se bucură când le mor copiii. Şi alteori cred că 
le-ar plăcea să transfere Mexicul en bloc în paradis, sau în ceea 
ce se găseşte dincolo de zidurile morții., Oricum, îşi spun ei, 
acolo'o să fie mai bine. 

Urmă un răstimp de tăcere. 


— Ce trişti sunteţi cu toţii! spuse Kate speriată. 

Dona Isabel dădea porunci grăbite servitorului. 

— Cine cunoaşte Mexicul dincolo de suprafaţă, nu poate fi 
decât trist, rosti Julio Toussaint pe Un ton sentenţios, deasupra 
cravatei sale negre. 

— Ştiu eu? il contrazise Owen. Mie mi se pare. Dimpotrivă, o 
ţară veselă. O ţară de copii mari, poznaşi, iresponsabili. Sau de 
oameni care ar putea fi veseli, dacă s-ar bucura de un tratament 
omenesc. Dacă ar avea 

'locuinţe confortabile şi simţul unei libertăţi reale. Dacă ar şti 
că au controlul asupra propriilor lot vieţi şi a propriei lor patrii. 
Dar aflându-se în gheara unor străini, aşa cum se întâmplă de 
sute de ani încoace, desigur că viaţa nu li se pare vednică de a fi 
trăită. Fireşte că nu If> mai pasă dacă trăiesc sau mor. Pentru 
că nu se simt /iberi. 

' îngeraş (sp). 

— Liberi pentru ce? întreba Toussaint. 

— Pentru a face din Mexic ţara lor. Pentru a nu mal fi atât de 
săraci şi la discreţia străinilor. 

— Sunt la discreţia a ceva mai rău decât străinii, reluă 
Toussaint. Daţi-mi voie să vă explic. Sunt la discreţia propriului 
lor fel de a fiT Aşa stau lucrurile. Cincizeci la sută din populaţia 
Mexicului e alcătuită din indieni puri, ori mai mult sau mai puţin 
puri. Din rest, un mic procent sunt străini sau spanioli. Şi 
rămâne marea masă a celor ce conduc treburile, care au sânge 
amestecat, mai cu seamă un amestec de sânge indian şi sânge 
spaniol Aceştia sunt mexicanii, cei cu sânge amestecat. lată-ne 
pe noi cei de la masa asta. Don Cipriano este indian pur. 

— Don Ramon este aproape un spaniol pur dar, după toate 
probabilitățile, are în vine şi puţin din sângele indienilor 
Tlaxcalan. Senor Mirabal e un amestec de francezi şi de spanioli. 
Senor Garcia are, precis, un amestec de sânge indian şi spaniol. 
Eu însumi port în mine sânge francez, spaniol, austriac şi indian. 
Foarte bine! Când se amestecă două feluri de. Sânge de aceeaşi 
rasă, rezultatul poate să iasă bun. Europenii sunt o masă de 
arieni, "rasa este aceeaşi. Dar când amesteci europeni cu 
indieni americani, înseamnă să combini două rase diferite şi să 
produci metişi. Ei bine, metisul e o calamitate. De ce? Pentru că 
nu-i niciuna, nici alta, e divizat împotriva lui însuşi. Sângele 
uneia dintre rase îi dictează un anurrtât lucru, celălalt îi dictează 


altceva. E un nefericit, o calamitate pentru el însuşi. Şi fără de 
speranţă. 

Şi acesta e Mexicul. Pentru mexicanii cu sânge amestecat nu 
mai e nicio Speranţă. Şi atunci nu rămân decât două lucruri de 
făcut. Sau toţi străinii şi toţi mexicanii să plece aiurea şi să lase 
Jara indienilor, indienilor pur-» sânge. Dar în cazul ăsta se ridică 
o dificultate: cum îi mai poţi distinge pe indienii pur-sânge după 
atâtea generaţii? Sau metişii ori mexicanii cu sânge amestecat, 
care se găsesc tot timpul în frunte, să continue a distruge ţara, 
până ciad or 6â fie inundaţii dş. Americanii din Statele Unite. Noi 
ne aflăm acum în situaţia În care se afli California şi New 
Mexico: potopiţi de Marea Moartă a albilor. 

. Dar daţi-mi voie şi vă mai spun ceva. Sper că cei aliaţi aci de 
faţă nu suntem puritani. Sper că pot afirma că totul depinde de 
momentul actului sexual, în momentul împerecherii fuzionează 
sau spiritul tatălui cu spiritul mâmei, ? i atunci vor zămisli o 
nouă făptură cu suflet, sau nu fuzionează decât germenii 
procreaţiei. 

Gândiţi-vă puţin. Cum au fost concepuţi, de secole încoace, 
mexicanii ăştia cu sânge amestecat? în ee spirit? Cum credeţi că 
se producea momentul împerecherii? Daţi-mi aoest răspuns, şi 
atunci îmi veţi fi expus raţiunea pentru, care aifi pierdut orioe 
speranţă în oe priveşte Mexicul, raţiunea pentru care nu poate 
exista vreo speranţă, până când se va autodistruge. In ce spirit 
s-au împerecheat bărbaţii spanioli, sau alţi străini, cu femeile 
indiene? Ce fel de spirit era âcela? Ce fel de. Împerechere? Şi în 
acest caz, la ce fel de progenituri vă aşteptaţi? 

— Dar ce fel de spirit există între bărbaţii albi şi femeile 
albe"? întrebă Kate. 

— Cel puţin, răspunse didacticul Toussalnt, sângele este 
omogen, aşa încât continuitatea conştiinţei se produce automat. 

— Detest această producere automată a continuității 
conştiinţei, ripostă Kate.. 

— Mă rog! Dar face ca viaţa. Să fie posibilă. Fără 
continuitatea conştiinţei, nu ar exista decât haos. Şi asta se 
întâmplă în cazul raselor amestecate.. 

— Şi, pe de altă parte, urmă Kate, sunt convinsă că 

— Bărbaţii indieni îşi, iubesc femeile. Bărbaţii par foarte virili 
şi femeile par foarte plăcute şi feminine. 

— E posibil ca progeniturile indienilor să fie pur-sânge şi să 


existe o continuitate a sângelui. Dar conştiinţa indieni- ţ - 
şarpele eu pena * 

lor e potopită de apele stătute ale Mării Moarte a conştiinţei 
albilor. Să luăm exemplul lui Benito Juarez, un indian pur. Şi-a 
lăsat vechea-i conştiinţă inundată de noii*' idei ale albilor, şi de 
aici a ţâşnit un munte de vorbărie goală, noi legi, noi constituţii 
şi tot restul. Dar asta-i ca o buruiană. Creşte ca o buruiană la 
suprafaţă, seacă puterea solului indian de la bază, şi ajută la 
procesul de ruinare. Pentru Mexic, nu există nicio altă speranţă, 
decât un miracol. 

—. Ah! exclamă Mirabal, agitându-şi paharul cu vin. Nu-i 
minunat să ştii că numai un miracol ne poate salva Şi când 
trebuie să producem miracolul? Noi! Noi! No; trebuie să făurim 
miracolul. Se lovi emfatic cu pumnul în piept. Da, socotesc că e 
minunat! 

După care se întoarse la porţia lui de curcan în sos negru. 

— Llitaţi-vă la mexicani! Lji începu Toussaint o nouă diatribă. 
Nu se sinchisesc de nimic. Mincarea cu care se hrănesc e atât 
de ardeiată cu chile, incit le arde intestinele, -perforându-le. Și 
nu-i deloc nutritivă. Trăiesc în locuinţe de care s-ar ruşina şi uns 
câine. Şi zac în ele dir- diind de frig. Dar de făcut, nu fac nimic. 
"Ar putea să-şi încropească foarte uşor un culcuş din pănuşe de 
porumb sau din alte frunze. Dar nu-l fac. Nu fac nimic. Se 
înfăşoară într-un sera pe subţire şi se culcă pe o rogojină subţire 
direct pe pământ, fie că-i uscat sau jilav. Ori nopţile mexicane 
sunt reci. Şi ei zac ca nişte câini de pripas, de parcă se culcă 
pentru ca să moară. Dar ce zic cu. Ca nişte câini? Câinii îşi caută 
un loc uscat, adăpostit. Pe când mexicanii, nu. Oriunde, fără 
nimic, nimic! E teribil! Absolut teribil! Ai zice, că vor sa se 
pedepsească pentru faptul de a fi încă în viaţă. 

— Atunci de oe fac atâţia copii? întrebă Kate. 

— De oe? Din acelaşi motiv, pentru că 'j» U le pasă. Nu se 
sinchisesc. Nu se sinchisesc de'bani, nu se sinchisesc - să facă 
ceva, nu se sinchisesc de nimic, nimic, nimic! 

Găsesc o plăcere în femei, aşa cum găsesc în chile. Le place 
să simtă piperul roşu arzându-le intestinele şi la fel" 

Ic place şi celălalt lucru, sexualitatea, care la rândul ei îi arde 
pe dinăuntru. Dar după momentul de plăcere, nu le mai pasă de 
nimic. Nu se sinchisesc nici cât negru sub unghie. Şi ăsta e un 
lucru rău. Vă spun, scuzaţi-mă tâ repet, dar totul, absolut totul 


depinde de momentul împerecherii. În clipa aceea multe simţiri 
cunosc un punct de paroxism: speranţa omului, onoarea, 
credinţa, încrederea, crezul lui în viaţă şi în creaţie şi în 
divinitate, toate aceste lucruri ating o criză în momentul 
împerecho- 

i fi. Şi toate aceste lucruri se transmit, prin continuitate, 
copilului. Credeţi-mă, ştiu jeă e o idee fixă a mea, dar! - 
adevărată. E absolut adevărată. 

— Cred că c adevărată, răspunse Kate cu răceala. 

— A, credeţi! Atunci, bine! Uit aţi-vii la Mexic-, Singurii oameni 
conştienţi sunt metişii, * oamenii cu singe amestecat, zămisliţi în 
lăcomie carnală şi în Brutalitate eyoistă.; 

— Unii cred în amestecul de rase, spuse Kate: 

— Ah! Credv zău? Cine? 

— Unii dintre cei pe care-i numiţi dumneavoastră oameni 
serioşi. Pretind că metişii sunt mai buni decât indienii. 

— Mai buni! Bine! Indianul i. Şi are deznădejdea sa. Momentul 
împerecherii este momentul deznădejdii lui supreme, când se 
zvârle în abisul disperării. 

Sângele european, austriac, din Julio Toussaint, sângele în 
care se aţâţase focul înţelegerii conştiente, se potoli brusc, 
lăsând ceea ce era mexican în el să se scufunde intr-o apatie 
iremediabilă. 

— "E adevărat, interveni Mirabal, smulgându-se din apatia lui. 
Mexicanii care ştiu să simtă, se prostituează întotdeauna într-un 
fel sau altul, aşa încât, până la urmă, mi pot să facă nimic. lar 
indienii, la rândul lor, nu potf ace nimic, pentru că nu mai speră 
în nimic. Dar noaptea e întotdeauna mai întunecoasă înainte de 
ivirea zorilor. Trebuie să producem miracolul. Miracolul e 
superior până şi momentului împerecherii. 

Dădea impresia că se străduie să vorbească printr-un «fort de 
voinţă. 

Cina se încheie în tăcere. În timpul schimburilor de replici sau 
al declaraţiilor înflăcărate, slujitorii serviseră roâpcărurile şi 
vinurile. Dona Isabel; ignorând cu desăvâr- şirfe tot ce se 
discuta, urmărea şi dădea dispoziţii servitorilor, cu îngrijorare 
nervoasă şi cu emoție, miinile încărcate de bijuterii vechi 
tremurându-i din pricina agitaţiei. Don Ramon fusese tot timpul 
atent ca oaspeţii să se simtă bine, âscultând totodată 
conversaţia. Ochii lui mari, căprui, erau inscrutabili, faţa 


impasibilă. Dar când vorbea, iji însoțea spusele de un râs uşor, ° 
ironic. Şi totuşi în ochi îi ai; dea un foc mocnit, o lumină 
incomprehensibilă, dar neînduplecată, 

Kate simţea prin toţi porii că era confruntată cu bărbaţi. 
Bărbaţi care înfruntau nu moartea sau jertfa de sine, ci o soluţie 
de existenţă. Pentfu prima dată în viața- ei Gimţea un fel de 
strângere de inimă, vecină cu teama, pricinuită de aceşti bărbaţi 
care treceau dincolo de oele ştiute'de ea, dincolo de 
profunzimile ei. 

Cipriano se uita în farfurie, genele-i scurte, curbate, de un 
negru intens, ascunzându-i ochii negri; din când în când arunca 
o privire neagră, strălucitoare, fie celui care vorbea, fie lui Don 
Ramon, fie lui Kate. Trăsăturile feţei îi erau neclintite, dar 
extrem de serioase, de o W seriozitate care avea. O notă 
copilărească în ea. Genele de tăciune i se ridicau însă atât de 
ciudat de pe ochi, cu o intensă virilitate inconştientă şi, în timp 
ce minca, miş”- cările miinii erau atât de curioase, repezi, 
uşoare, - având acea uşurinţă a gestului cu care ar fi împuşcat 
sau ar fi Implântat un cuţit în trupul vreunui adversar - iar 
buzele-i vineţii păreau atât de inconştient sălbatice pe când 
mesteca sau rostea câte o replică laconică, încât Kate simţea că 
i se opreşte inima în loc. Avea în el ceva primitiv şi intens, 
intensitatea şi cruzimea semisălbaticului. Privindu-l, Kate reuşea 
şi înţeleagă fascinația exercitată de şarpe asupra imaginaţiei 
aztece. Ceva luneeos, neîmplinit şi totuşi vital din acest om îţi 
sugera că ia vinete lui curge un sânge cu reflux lent, de reptilă. 
Da, asta era, sângele cu reflux lent al puternicelor reptile, al 
dragonului din Mexic. 

Fără să-şi dea seama, Kate se strângea în sine ori de câte ori 
ochii lui negri, mari, strălucitori, se întorceau a clipă în direcţia 
ei. Erau altceva decât ochii întunecați ai lui Don Ramon. Erau 
negri, negri ca nestematele la care nu te poţi uita fără o 
senzaţie de teamă Şi fascinația ei era amestecată cu teamă. Se 
simţea ca o pasăre pândită de un şarpe. 

Se mira aproape că Don Ramon nu se temea de el. Pentru că 
observase că, de obicei, când un indian se uită la un alb, 
amândoi se feresc, evită ca privirile să li se întâlnească. Lasă 
între ei jan spaţiu larg de teritoriu neutru. Dar Cipriano se uita la 
Ramon cu o ciudată Intimitate, strălucitoare, fermă, parcă 
agresivă „care trăda, însă, în acelaşi timp, o încredere aproape 


amenințătoare. 

Kate îşi dădu seama că Ram6n avea multe de înfruntat. Dar 
îşi păstra pe faţă o expresie surâzătoare, derutantă, ţi îşi lăsa în 
piept capul frumos, cu părul negru uşor argintat, de parcă şi-ar 
fi ascuns chipul pe după un văl. 

— Credeţi că s-ar putea înfăptui aoest miracol? îl întrebă Kate. 

— Miracolul e mereu prezent pentru omul care-şi poate tjece 
mâna prin el, ca să şi-l însuşească, răspunse Ramon. 

După ce terminară cina, ieşiră pe terasa care răspundea-în 
grădină, unde lumina din casă cădea pe pomii 

— Înfloriţi, pe tufele sumbre de yucca şi pe trunchiurile 
ciudate, contorsionate, ale dafinilor de India, erei ud un efect 
supranatural. 

Cipriano se aşeză lângă Kate şi îşi aprinse o ţigară. 

— E un întuneric straniu, întunericul ăsta mexican „Bpuse ea. 

— Vă place? 

— Încă nu ştiu. Dar dumneavoastră? 

— Da. Foarte mult. Cred că cel mai mult îmi place ceasul gând 
ziua scapătă şi noaptea se furişează ca o fiinţă însufleţită. 
Atunci, parcă te simţi mai liber, nu vi se pare? Ca florile care-şi 
exală parfumul numai noaptea, iar peste zi sunt nemirositoare. 

— Poate că nopţile de aici mă înspăimântă, râse Kate. 

— Da. Şi de ce nu? Miresmele florilor de noapte le pot 
înspăimântă, dar e o spaimă bună. O spaimă care face plăcere, 
nu găsiţi? 

— Spaima mă înspăimântă. 

Ciprano râse. 

— Vorbiţi o engleză” atât de englezească, urmă Kate. Aproape 
toţi mexicanii care vorbesc engleza o vorbesc cu accent 
american. Chiar şi Don Ramon. 

— Da. Don Ramon a studiat la Universitatea Columbia. Dar eu 
am fost trimis să învăţ în Anglia, întâi la Londra, apoi la Oxford. 

— Cine v-a trimis? 

— Naşul meu. Era englez, episcopul Severn, episcopul de 
Oaxaca. Aţi auzit de el? 

— Nu. 

— Era un om foarte cunoscut. A murit abia acum zece ani. Era 
şi foarte bogat, înainte de revoluţie. Avea o hacienda mare în 
Oaxaca, şi un conac cu o bibliotecă foarte frumoasă. Dar i s-a 
luat totul în timpul revoluţiei şi i-au vândut lucrurile, sau i le-au 


distrus. Desigur că nu şi-atr dat seama de valoarea lor. 

— Şi v-a adoptat?. ’ 

— Da, într-un fel. Tatăl meu era unul dintre supraveghetorii 
de pe hacienda. Când eram copil, am venit într-o zi la tata, care 
discuta cu episcopul, ca să-i arăt oeva ce ţineam în mâini. — 
aşa, în felul ăsta (îşi făcu palmele căuş). Eu nu-mi mai amintesc, 
dar mi s-a povestit. Eram mic - să fi avut trei sau patru ani. Şi în 
mâini ţineam un scorpion galben, unul mic, foarte veninos, nu? 

îşi înălţă cupa mâinilor mici, fine, măslinii, de parcă ar fi vrut 
să-i arate lui Kate creatura. 

Mă rog, episcopul stătea de vorbă cu tata şi a văzut primul ce 
aveam eu în mâini. Mi-a cerut pe dată să pun scorpionul în 
pălărie - în pălăria lui de episcop, nu 1 Fireşte că am făcut ce 
mi-a spus, am pus scorpionul în pălărie, aşa încât nu m-a 
muşcat. Dacă m-ar fi înţepat, aş fi murit, fără îndoială. Dar eu nu 
ştiam, aşa încât presupun că a/acrăn {nu era interesat. 
Episcopul era un om foarte bun, foarte inimos. Ţinea la tatăl 
meu, aşa incit mi-a devenit naş. S-a interesat tot timpul de 
mine. M-a trimis întâi la şcoală aici, pe urmă în Anglia. Spera că 
o să mă fac preot. Spunea întotdeauna că singura speranţă 
pentru Mexic ar fi să aibă preoţi buni, dintrţ băştinaşi. Don 
Cipriano îşi încheie povestirea pe un tor trist. 

— Şi n-aţi vrut să vă faceţi preot? 

— Nu, răspunse el cu amărăciune. Nu! 

— Niciun moment? 

— Nu. În Anglia totul era diferit faţă de Mexic. Până şi 
Dumnezeu era diferit şi Fecioara Maria. Erau atât de schimbaţi, 
încât am simţit că nu-i mai recunosc. Pe urmă am început să 
înţeleg mai bine, şi când am înţeles, mi-am pierdut credinţa. 
Înainte, fusesem convins că imaginile lui Isus şi ale fecioarei şi 
ale sfinţilor rânduiesc toate treburile de pe lume. Şi lumea mi se 
părea atât de ciudată, tai? Nu-mi puteam da seama că e rea, 
pentru că totul îmi apărea straniu şi misterios pe când eram 
copil în Mexic. Abia în Anglia am aflat despre legile naturii şi am 
învăţat puţină ştiinţă. Şi când am înţeles de ce răsare soarele şi 
de oe apune, şi cum e alcătuită lumea în realitate, m-am simţit 
cu totul alt om Şi naşul dumneavoastră nu a fost decepţionat? 

— Poate că da, un pic. Dar trî-a întrebat dacă. N-aş prefera să 
mă fac militar şi i-am răspuns că da. Pe W urmă „când a izbucnit 
revoluţia - aveam pe atunci douăzeci şi doi de ani - a trebuit să 


mă întorc în Mexic. * 

— Ţineaţi la naşul dumneavoastră? 

— Da, foarte mult. Şi cum revoluţia i-a răsturnat viaţa, am 
simţit că trebuie să fac ceea ce dorea el. Dar eram conştient că 
adevăratul Mexic nu era Mexicul în care credea dânsul. Ci cu 
totul “altul. Bătrânul era prea englez şi prea blând ca să poată 
înţelege. În timpul revoluţiei, am încercat să fiu de partea celor 
care mi s-au părut mai buni. Aşa încât, vedeţi, am fost 
întotdeauna pe jumătate preot, pe jumătate ostaş. 

— Şi nu v-aţi căsătorit niciodată? 

— Nu. Nu m-am putut căsători pentru că simţeam tot timpul 
că naşul meu e, prezent, ori eu îi făgăduisem să fiu preot - 
lucruri de felul ăsta, înţelegeţi. Când a murit, mi-a spus să-mi 
urmez întotdeauna Îndemnurile conştiinţei şi să ţin minte că 
Mexicul şi toţi indienii sunt în mâinâle Domnului, şi mi-a cerut 
să-i făgăduiesc că nu voi lua niciodată partea celor ce sunt 
împotriva Domnului. Era bătrân când a murit, avea şaptezeci şi 
cinci de ani. 

Kate îşi dădea seama de influenţa personalităţii puternice, 
chiar grandioase, a bătrânului episcop asupra indianului 
impresionabil: Putea înţelege ciudata retragere în castitate, 
caracteristică poate sălbaticului. Şi, în acelaşi timp, simţea 
intensul jind masculin, cuplat, poate, în pieptul bărbatului cu o 
ferocitate de mascul. 

— Soţul dumneavoastră a fost James Joachim Leslie, faimosul 
lider irlandez? întrebă el, apoi adăugă: Nu v-au rămas copii de la 
el? 

— Nu. Aş fi dorit mult un copil de la Joachim, jâar nu a fost să 
fie. Am însă un fiu şi o fiică din prima mea căsătorie. Primul meu 
soţ a fost avocat, şi am divorţat de el pentru Joachim. 

— V-a plăcut... primul soţ? 

— Da, îmi plăcea. Dar niciodată fiu i-am nutrit un sentiment 
profund. M-am măritat foarte tânără. Şi el era mult mai în virstă 
decât mine. Într-un fel, mi-era drag. 'Dar până când nu l-am 
intâlnit pe Joachim, nu am ştiut că poţi simţi penku un bărbat şi 
altceva, nu numai să-ţj fie, pur şi simplu drag. Credeam că asta-i 
tot ce-ţi poale inspira un bărbat - ţie să-ţi placă şi el să te 
iubească. Mi-au trebuit ani de zile până să înţeleg că o femeie 
nu poate iubi un bărbat care nu-i altceva decât un cetăţean 
cumsecade, la locul lui. Când l-am intâlnit pe Joachim mi-ani dat 


seama că o femeie ca mine poate iubi numai un bărbat care 
luptă ca să schimbe lumea, să o facă mai liberă, mai vie. Bărbaţi 
ca primul meu soţ, Care sunt oameni demni de încredere, dar 
care'nu fac altceva decât să lase lumea să-şi vadă de treburi, în 
acelaşi stadiu în care au găsit-o ei, te dezamăgesc teribil, 
cândva, pe undeva. Alături de ei te simţi vândută. Totul nu-i 
decât un târg, lotul devine meschin. O. Femeie care nu-i un om 
absolut fe.. Nal nu poate iubi decât un bărbat care luptă pentru 
ceva ce depăşeşte viaţa banală. 

— Şi soţul dumneavoastră a luptat pentru Irlanda. 

— Da - pentru Irlanda şi pentru ceva de care nu şi- dat 
niciodată seama pe deplin. Şi-a ruinat sănătatea.. Şi când era pe 
patul de moarte, mi-a spus: „Kate, poate* că te-am dezamăgit. 
Poate că nu am izbutit într-adevăr să ajut Irlanda. Dar nu m-am 
putut ajuta nici pe mine. Am senzaţia că te-am adus până în 
poarta vieţii şi teram părăsit acolo. Kate, nu fi deziluzionată de 
viaţă din pricina mea. Eu, într-adevăr, nu am ajuns nicăieri. Nu 
am ajuns la nimic. Simt că pe undeva am săvârşit o greşeală. 
Dar poate că atunci când voi fi mort, voi fi în stare să fac 
pentry”“tine mai mult decât am făcut cât am fost în viaţă. 
Spune-mi că n-ai -să te simţi niciodată dezamăgită. *1 

Urmă o pauză de tăcere. Amintirea omului pierdut o năpădise 
din nou, cu toată durerea ei. 

— Şi nu mă simt dezamăgită, continuă ea pe o voce care 
începuse să-i tremure. Dar l-am iubit. Şi a fost cumplit că a 
trebuit să moară... deşi n-ar fi trebuit, n-ar fi trebuit! 

îşi îngropa faţa în mâini şi lacrimi amare începură să 
i se prelingă printre degete. 

Cipriano rămase nemişcat ca o statuie. Dar din inima lui 
ţâşnea acea tandreţe pătimaşă, neagră şi tălăzuitoare, de care 
sunt în stare indienii. Poate că avea să-i treacă, lăsându-l din 
nou indiferent şi fatalist. Dar. Oricum, pentru moment era 
învăluit într-un nor negru, aprig, de pătimaşă tandreţe 
bărbătească. Se uita la mâinile albe şi moi care acopereau faţa 
lui Kate, la smaragdul mare, solitar, de pe degetul ei, şi se 
simţea copleşit de un soi de reverență. Reverenţa, misterul, 
magia care-l inundau în adolescenţă, când îngenunchea în faţa 
figurii de copil a Sfintei "Maria de la Soledad. Se afla şi acum în 
prezenţa unei zeițe cu mâini albe, misterioasă, strălucind cu o 
lumină selenară, şi cu intensa putere a durerii. 


Curând, Kate îşi desprinse miinile de pe faţă şi, cu capul în 
jos, începu să se scotocească după o batistă. Fireşte, nu avea. 
Cipriano îi întinse batista lui frumos împăturită. O luă fără să 
spună un cuvânt, îşi şterse faţa de lacrimi şi îşi suflă nasul.. 

— Vreau să mă duc să mă uit la flori, rosti ea cu vocea 
strangulată. 

O zbughi în grădină, cu batista în mână. Don Cipriano Se 
ridică şi îşi trase scaunul la o parte, pentru a-i face loc să treacă, 
apoi rămase jun moment în picioare, prfrirak în grădină, înainte 
de a se aşeza din nou şi a-şi aprinde o nouă ţigară. * 

Capitolul IV 

i 

a ramine sau a m; ramine 

Owen trebuia să se întoarcă în Statele Unite şi o întrebă pe 
Kale dacă ea mai dorea să rămână în Mexic. Fapt care o puse în 
încurcătură. Nu era uşor pentru o femeie să se afle singură în 
tara asta. Dar îşi tocise aripile în efortul de a se smulge de 
acolo. Se simţea ca o pasăre în jurul căreia se încolăcise un 
şarpe. Mexicul era şarpele. 

Curioasa influenţă a acestei ţări care te trage la fund, te trage 
la fund! Auzise pe un bătrân american, ce trăise patruzeci de ani 
în republică, spunându-i lui Owen: „Niciun om înzestrat cu o 
puternică şiră. A spinării morală nu trebuie să încerce să se 
stabilească în Mexic. Dacă o va face, se va dezagrega din punct 
de vedere moral şi fizic | am văzut sute de tineri americani care 
s-au prăbuşit.” 

Te trage la fund. Asta-i ceea ce năzuieşte Mexicul să facă din 
tine; cu o stăruinţă lentă, * de reptilă, te trage la fund. Îți 
împiodieă spiritul să-şi ia avânt. Te gyleşte de simţul libertăţii 
avintate, neîmpiedicate. ** 

— Nu există libertate totală, îl auzise pe Don Ram6n repetând 
cu vocea (lui calmă, adâncă, primejdioasă. Nu există libertate 
totală. Cei mai mari eliberatori sunt, în ' general, sclavii unei< 
idei. Cei mai liberi oameni sunt sclavii convențiilor şt ai opiniei 
publice sau, mai mult, sclavii maşinismului industrial. Nu există 
libertate totală. 

— Şi dumneavoastră... dumneavoastră nu sunteţi liber? îl 
întrebase Kate. 

— Eu? răspunsese el rizând. Mi-am pierdut mult timp 
prefăcându-mă că aş fi. Am crezut că-mi pot urma- propria cale. 


Până când mi-am dat seama că a-ţi urma propria cale înseamnă 
să adulmeci în dreapta şi în stingă, ca un cline care caută un os. 
Nu am găsit o cale nici spre propria-mi făptură. Nimeni nu 
cunoaşte calea către el însuşi. Fiece om care urmează un drum 
este călăuzit de trei. Lucruri: de lăcomie - şr eu clasific ambiția 
în categoria lăcomiei - sau de o idee sau de o inspiraţie. 

— Eu gândeam că soţul meu era inspirat în ceea ce priveşte 
problema Irlandei, răspunse Kate cu îndoială. 

— Şi acum ce gândiţi? 

— Da! Poate că şi-a turnat. Vinul bun într-un burduf vechi, 
putred, care nu mai ţinea. Nu! Libertatea, aşa cum o înţelegem 
noi, este un burduf putred, vechi Nu mai poate păstra vinul 
inspiraţiei sau al pasiunii. 

— Şi Mexicul! reluase Don Ramon. Mexicul este o altă Irlandă. 
Ah, nimeni, nimeni nu poate fi propriul său stăpân. Dar dacă 
trebuie să'slujesc, refuz să slujesc o idee care plesneşte din 
toate încheieturile şi lasă vinul să se scurgă. Vreau să slujesc 
natura care mi-a dat bărbăţia. Pentru un bărbat nu există altă 
libertate decât cea a zeului bărbăţiei sale. Mexicul liber e un 
tiran, şi vechiul Mexic, colonial şi ecleziastic, era alt soi de tiran. 
Când un om nu poate impune altceva decât propria-i voinţă — 
chiar dacă e vorba de bunăvoință —s nu face decât să 
tiranizeze. 

— Şi atunci ce-i de făcut? Absolut nimic? întrebase Kate. 

In ce privea voinţa ei, n-ar mai fi vrut să facă nimic. 
Prâbuşească-se cerurile | 

— In cele din urmă, te simţi mânat îndărăt, depart acolo unde- 
| cauţi pe Dumnezeu, răspunsese Ramei stingherit. 

— Detest chestia asta cu căutarea-lui-Dumnezeu, cm detest şi 
religiozitatea. 

— Ştiu! răspunsese el râzând. Şi eu am suferit 4 aşa-zisa- 
inevitabilă religie. 

__—Şi nu poţi să-l găseşti într-adevăr pe Dumneze, Nu 
Inseamnă decât un soi de sentimentalism, o reîntoarcem tâx îş 
la vechile cochilii găunoase. 

Nu! replicase el calm. Nu-l pot găsi pe Dumneze [ 

în vechiul lui înţeles. Ştiu că ar fi un sentimentali” dacă aş 
pretinde aşa ceva. Dar mi-e silă de Omenire şi c voinţa umană 
până şi de propria-mi voinţă. Mi-am d< seama că voința mea, 
oricât de inteligent aş fi, n-ar îi semna decât o pacoste în plus pe 


faţa pământului, dj momentul în care aş încerca să mi-o impun. 
Şi voinţei altor oameni sunt şi mai păcătoase. 

— Oh! nu-i aşa că viaţa-i oribilă? Fiecare 'om îi cearcă tot 
timpul să-şi impună propria-i voinţă - alt< oameni şi lui însuşi - 
şi aproape întotdeauna în mo prezumţios. 

Ramon schiţase o grimasă de repulsie. 

— În ce mă priveşte, ăsta-i lucrul care-mi face sii d, c* viaţă. 
La început, s-ar putea să fie amuzant: si-, impui propria voinţă, 
rezistând tuturor voinţelor pe ca» aiţii încearcă să ţi le impună 
ţie. Dar la un anumit pune simt că mi se face greață, îmi simt 
până şi sufletul îngre ţoşat. Sufletul mi-e îngreţoşat, şi nu văd 
nimic în fat decât moartea; doar dacă voi reuşi să descopăr 
altcevi 

Kate îl ascultase în tăcere. Drumul pe care-l parcursea el îi era 
cunoscut, dar ea nu-l urmase încă până la capăl Deocamdată, 
încerca încă mândria propriei ei - da, pre priei ei voințe. 

— Ah, oamenii sunt respingători, spusese ea. 

— Voința mea devine până la urmă şi mai respingi toare. 
Voința mea, în calitatea ei de propria mea voinţi e şi mai 
dezgustătoare pentru mine decât voinţele celorlalţi. Dacă sunt 
intr-adevăr zeul propriului meu mecanism, U'obuie sau să abdic, 
sau să mor de scârbă - de scârba de mine însumi. 

— Ce amuzant! comentase ea. 

— E foarte nostim, replicase Ramon, sardonic. 

— Şi atunci? îl întrebase ea, privindu-l cu o provocare 
răutăcioasă. 

li răspunsese cu o privire lentă, în care strălucea un licăr 
ironic. 

— Atunci, repetase el. Atunci... întreb ce altcevâi există pe 
lume în afară de voinţa umană? Pentru că ideile şi idealurile nu 
sunt decât instrumentele voinţei umane şi ale lăcomiei. 

— Nu în întregime. S-ar putea să existe şi idei dezinteresate. 

— S-ar putea? Dacă nu e interesată lăcomia, atunci e 
interesată voinţa. 

— Şi de ce nu? Doar nu putem fi nişte entităţi detaşate. 

— Mie îmi face greață - eu caut altceva. 

— Şi ce găsiţi? 

— Propria mea bărbăţie. 

— Ce înseamnă asta? întrebase ea pe un ton batjocoritor. 

— Dacă aţi căuta şi aţi descoperi propria dumneavoastră 


feminitate, aţi înţelege. 

— Dar eu posed propria mea feminitate. 

— Şi atunci... când îţi descoperi propria bărbăţie... sau 
feminitate, continuase el zâmbind, atunci ştii. Că nu-ţi. Aparține 
şi că nu poţi face orice vrei cu ea. Pentru că nu provine din 
voinţa ţa proprie. Provine... din miezul lucrurilor... Dincolo de 
mine, îfl miezul lucrurilor, e Dumnezeu. A sădit în mine bărbăţia 
şi mi-a lăsat-o în păstrare.. Nu ain nimic altceva decât propria- 
mi bărbăţie. 

Kate nu mai voişe să-l asculte şi schimbase subiecte discuţiei, 
întorcându-se la banalităţi. 

Dar întrebarea imediată care i se punea era dacă să mai 
rămână în Mexic sau nu. Nu o preocupau procesele sufleteşti ale 
lui Doi Ramon - nici măcar ale ei. O prt- ocupa viitorul imediat. 
Să rămână în Mexic? Mexicul însemna oamenii cu feţe tuciurii în 
straie de pânză şi pălării mari: ţăranii, peonii, pe/ados, indienii, 
sau ta nume or mai fi având. Băştinaşii. 

Mexicanii cu feţe palide din capitală, politicieni, ai tL-jn. 
Profesionişti, oameni de afaceri, nu o interesau. Nici aeţj 
hacvendados sau proprietarii de ferme, cu pantalonii lor strânşi 
pe pulpe şi cu molateca lor senzualitate - victim» palide ale 
propriei lor indiscipline emoţionale. Pentru ea, Mexicul însemna 
masele de peoni tăcuţi. Şi se gândi iarăşi 15 ei, la oamenii aceia 
tăcuţi, cu spinările rigide, care-s-i mânau şirurile de măgăruşi 
de-a lungul drumurilor de ţară, prin praful infinitei uscăciuni a 
Mexicului. Pe lângă zidurile părăginite, pe lângă casele 
părăginite, pe lângă Hhăciendas părăginite, de-a lungul 
nesfârşitei pustietăţi rămase în urma revoluțiilor; pe lângă 
vastele întinderi de’ agave, pe lângă cactuşii uriaşi, sau pe lângă 
îngrămădirile de aloe cu giganticele lor rozele impertinente în 
vârf şi frunzele ascuţite care acoperă cu lamele lor de oţel mile 
şi mile de pământ din Valea Mexicului: cultivate pentru 
prepararea acelei băuturi rău-mirositoaiv, pulque. Coatele 
Mediteranei au chiorchini de struguri negri, bătrjna Europă are 
berea din malţ, China are opium din macii albi. Dar din ţărâna 
mexicană ţâşnesc mănunchiuri de subii negre fără luciu, monştri 
care nu înfloresc decât o singură dată, dar înalţă spre cer un 
imens boboc nedesfoiat. Bobocul falie e tăiat, stors, şi din 
zeama hi se prepară pulque. Aqua miel!” Pulque-! 


17 Apă de miere. 


Dar tot e mai bun pulque decât rachiul alb, arzător, ' distilat 
din agave: mețca!/, tequila; sau decât oribilul rachiu din trestie 
de zahăr „aguardiente, care se prepară în ţinuturile de jos. 

Şi mexicanii îşi pirjolesc stomacul cu aceste bestiale licori de 
foc, şi apoi îşi cauterizează rănile cu ardeiatul chile. Înghit 
flăcările iadului ca ei stingă alt foc. 

Câmpuri* înalte de grâu şi porumb. Cimpuri şi mai înalte, şi 
mai strălucitoare, de trestie de zahir de un verde luminos. ŞI 
printre ele se strecoară eternul peon din Mexic, în straiele lui de 
ptnză albă, cu faţa smeadă, doar pe jumătate vizibilă, cu 
pantalonii largi, din pânză crudă fluturându-i în jurul gleznelor 
când merge, sau suflecaţi peste’ picioarele, frumoase, arămii. 

Omul sălbatic, sumbru, mândru, din nord! Oamenii prea des 
degeneraţi din Valea Mexicului, cu capetele înilţându-se prin 
spărtura poncho-urilor! Oamenii voinici din Tascala, care vând 
îngheţată, 'cornuri uriaşe, semiîn- dulcite, sau turtă de miere. 
Indienii, mici, iuți, iuți ca păianjenii, de jos din Oaxaca! Băştinaşii 
cu feţe ciudate, ca de chinezi, dinspre Vera Cruz! Feţele smolite 
şi ochii mari, negri de pe coasta Sinaloa! Bărbaţii chipeşi din 
Jalisco, purtând o pătură purpurie, îndoită pe umăr. 

Erau multe triburi şi vorbeau limbi diferite, mult mai străini 
între ei decât sunt francezii, englezii şi germanii Unii faţă de 
alţii. Nu alfcătuiau nici măcar nucleul unei naţiuni; de aci 
naționalismul furibund al unora. Şi nu erau nici măcar o rasă. 

Şi totuşi sunt un popor. Există o anumită Bfealitate indiană 
care penetrează totul. Fie că-i vorba Ae oamenii în salopete 
albastre şi pălării cu boruri late din Mexico City, sau de bărbaţii 
cu gambe frumos modelate în pan-, talonii strimţi, sau de 
muncitorii agricoli îmbvăcaţi în hainele lor fluturătoare din 
pânză, cu toţii au un misterios element comun. Mersul ţanţoş, 
cu trupul cabrat, genunchii mult înălţaţi şi paşii mici. Legănarea 
cochetă a pălăriilor uriaşe. Umerii traşi spre spate sub un serape 
ca o mantie regală. Şi majoritatea bărbaţilor sunt frumoşi, cu 
pielea arămie, de un bronz cald, netedă şi vie, cu ţinuta mândră 
a capetelor, cu părul negru lucios» ca un penaj sălbatic, bogat! 
Ochii lor negri, ' care te privesc cu mirare şi care sunt lipsiţi de 
un centru. Zâmbetul lor spontan, fermecătac, când tu le 
zknbeşti mai întâi. Dar ochii rămân neschimbaţi. 

Era însă necesar să-şi amintească- şi de un mare numfe de 
bărbaţi mai mărunți, cu înfăţişări insignifiante, urnii dintre ei 


scorţoşaţi de jeg, care, când se furişau ca o pisică pe lângă tine, 
te priveau cu o ostilitate rece, înecată parcă în mâl. Oameni 
veniâoşl, slabi, ţepeni, rect şi inanimaţi ca scorpionii, şi la fel de 
primejdioşi. 

Şi feţele cu adevărat înfricoşătoare ale unor creaturi din oraş, 
feţe umflate de otrăvitoarea tegu//a,. Cu ochi negri, înceţoşaţi, 
rotindu-şi privirile rele. Nicăieri nu mai întilnise asemenea feţe 
care să reflecte răul pur, brut, feţe reci ca nişte gângănii, cum 
apăreau în Mexico City. 

Ţara îi inspira un straniu sentiment de deznădejde şi totodată 
de neînfricare. lată un popor nefrânt, opunind o rezistenţă 
eternă, care trăia fără speranţă şi fără să-i pese de nimic. Ba 
chiar vesel, râzând cu nepăsarea totalei lipse de preocupări y 

Într-un fel, erau ca irlandezii ei, dar împinşi mult mai departe. 
Şi mai aveau o însuşire de care irlandezii pretenţioşi şi 
conştienţi de sine rareori dau dovadă: în. Măruntaiele lor ardea 
câteodată un straniu foc de compasiune. 

Şi, în acelaşi timp, Kate se temea de ei. Aveau să o tragă în 
jos, să o tragă în jos spre adâncurile tenebroase ale nimicniciei.. 

La fel şi femeile. Cu fustele lor lungi şi bogate şi cu picioarele 
desculţe, cu şalurile mari, albastru închis, care se numesc 
rebozo, înfăşurate în jurul capetelor mici, feminine, şi a umerilor, 
erau însăşi întruchiparea- supunerii sălbatice, a feminităţii 
primitive a lumii, care e atât de mişcătoare şi atât de bizară. 
Femeile îngenuncheate într-o * biserică întunecoasă* cu feţele 
ascunse de rebozo-ul albastru închis, paloareă fustelor largi, 
revărsate pe podea, «petele şi umerii strâns înfăşuraţi, şi 
trupurile legănân- di-se în extazul devoţiunii şi al spaimei. O 
biserică ticsită dţ femei înfăşurate, întunecate, prosternate în 
sălbatica, vnila implorare a spaimei şi a beatitudinii, o umplea 
pe Kate de înduioşare şi de repulsie. Se ghemuiau pe jos ca rişte 
creaturi incomplet create. 

Părul lor negru, moale, neîngrijit, pe care şi-l scâr- pihau de 
păduchi; capetele pruncilor cu ochi rotunzi, iundu-se ca nişte 
dovleci din şalurile ce înfăşau umerii camelor, gleznele şi labele 
picioarelor niciodată spălate, traşi ca nişte reptile strecurate pe 
sub fustele, de pânzfi. Lingi, înfoiate, murdare; şi iarăşi o'chii 
negri ai femeilor” [o jumătate create, “ochi blinzi. Chemători şi 
lansând totuşi c ciudată insolenţă! Aveau în ei ceva ce stătea la 
pindă. Icolo unde ar fi trebuit să fie centrul ochiului de femeie; 


>tătea la pândă ca un şarpe. Teama! Teama de a nu fi în tare să 
atingă creaţia deplină. lIneluctabila neîncredere ţi insolenţă 
pânditoare, insolenţa care sfida o creaţie mai haltă, insolenţa 
care te frapează în ochii unui şarpe. 

Kate, ca femeie, era mai înfricoşată de femei decât de 
bărbaţi. Femeile erau mai mărunte şi mai insidioase, bărbaţii 
erau mai mari şi mai nepăsători. Dar îţi ochii 'iecăruia, în acel 
centru necreat, pândeau răul şi insolenţa. 

Şi uneori se întreba dacă America era într-adevăr narele - 
continent al morţii, acel uriaş NU / care se ipunea DA-ului 
european şi asiatic, ba char şi african. Să fi fost într-adevăr oala 
în care se contopeau rasele, în care oamenii din continentele 
creatoare erau retopiţi, nu în vederea unei noi creaţii, ci în 
omogenitatea morţii? Să fi fost marele continent al 
descompunerii, iar oamenii săi agenţii unei rrystice destrucţii? 
Trâgând, trăgând de sufletul creat din om, până când, în sfârşft, 
reuşea sa smulgă germenele creşterii, lăsind în urmă doar o 
creatură cu reacţii mecanice şi automate şi cu o unică- 
inspirație., dorinţa de a seca substanţa vie din orice fiinţă 
spontană şi dotată cu viață.. 

— Asta să fie semnificaţia Americii? se întreba Kate uneori. Să 
fie marele continent al morii’, continentul care readucea la 
haos tot ce construiseră celeilalte continente? Continentul al 
cărui spirit local lupta doar ca să smulgă, ochii de pe chipul lui 
Dumnezeu? Asta să fi fost America? 

Şi toţi oamenii care căutau săfiiş acolo, europeni, negri, 
japonezi, chinezi, toate culorile şi toate rasele, erau oamenii 
stinşi, în care impulsul dumnezeirii se fărâmase, aşa incit îşi 
făceau adăpost în mărele continent al negaţiei, unde voinţa 
omului se declară,. Liberă“, liberă să smulgă sufletul omenirii? 
Aşa să fi fost? Asta să fi explicat marea. Migraţie către Lumea 
Nouă, migraţia sufletelor stinsetrecând de partea democraţiei 
văduvite de dumnezeire, de partea energicei negaţii? Şi va 
izbuti oare marea strădanie de negaţie a americanilor să fringă 
inima omenirii? 

Gândul acesta o frăminta iar şi iar. 

Şi ea, ea pentru ce venire în America? 

Pentru că fluxul vieţii secase în ea şi ştia că în Europa nu-l va 
putea reanima? 

Cât de frumoşi erau băştinaşii! Oare pentru că erau idolatri ai 


morţii, idolatri ai lui Moloch, de asta erau atât de neînfricoşaţi şi 
de frumoşi? Simpla acceptare a morţii şi  neînfricata 
recunoaştere a nimicniciei îi făceau atât de 

1 rufaşi şi de impasibili? t 

Oamenii albi avuseseră cândva un suflet şi îl pierduseră. 
Pivotul focului fusese nimicit în ei şi vieţile lor începuseră să se 
rotească în direcţia inversă, împotriva mişcării soarelui. Expresia 
răsturnată din ochii atâtor oameni albi, expresia nimicului, a 
vieţii care se roteşte în direcţie inversă! împotriva mişcării 
soarelui!” 

Dâr feţele smolite ale băştinaşilor, cu strania lor flacără 
blândă a vieţii care se roteşte peste un vid întunecat! Să fi fost 
şi ele lipsite de un pivot şi răsucite în direcţia 

— l inversă, aşa ca ale atâtor oameni albi? 

Flacăra stranie, blândă, a curajului în ochii negri ai 
mexicanilor! Şi totuşi nu era înnodată- în jurul- unui 

99 

& 

centru, centrul acela care înseamnă sufletul omului într-un 
om. 

Şi toate strădaniile oamenilor albi de a capta sufletul 
oamenilor tuciurii din Mexic într-o făptură definitiv închegată nu 
duseseră la altceva decât la dezagregarea albilor. Înfruntat cu 
fluxul lent, întunecat, al indianului, omul alb se prăbuşeşte până 
la urmă, se prăbuşeşte cu Dumnezeul lui şi cu energia lui cu tot. 
Tn încercarea de a converti omul întunecat la modul de viaţă al 
omului alb, albul a căzut, neajutorat, în golul pe care voise să-l 
umple. Năzuind să salveze sufletul altuia, omul alb şi-a pierdut 
sufletul său şi s-a prăbuşit peste sine însuşi. 

Mexic! Ţara vastă, râpoasă, uscată, sălbatică, cu câte o 
biserică minunată în fiecare peisaj, înălțându-se de parcă ar fi 
răsărit din nimic. Privelişti răvăşite de revoluţii, cu biserici 
uitate, înalte, superbe, biserici ale căror cupole par abcese 
umflate, gata să spargă, ale căror turle şi turnuri sunt ca 
pagodele tremurătoare ale unei, rase ireale. Biserici splendide, 
în aşteptare, deasupra cocioabelor şi adăposturilor de paie ale 
băştinaşilor, aşteptând, ca nişte strigoi, să fie eliberate. 

Şi nobilele hacienias dărăpănate, cu alei lăsate de izbelişte, 
care evocă splendoarea ruinată a fostelor ferme. 

Şi oraşele din Mexic, mici şi mari, pe care spaniolii le-au făcut 


să apară din nimic. Pietrele trăiesc şi nnor odată cu spiritul 
ziditorilor. Şi în Mexic spiritul spaniolilor moare, aşa încât până şi 
pietrele din clădiri mor. Băştinaşii se înghesuie acum în centrul 
frumoaselor p/azas, iar clădirile spaniole adastă în jur, într-un 
indescriptibil plictis pustiit, într-un soi de uscată epuizare. Rasa 
cucerită! Cortes a venit cu călcâiul lui de fier, cu voinţa lui de 
fier, un cuceritor '.. Dar o rasă cucerită, doar dacă nu i se 
inoculează un nou suflu de inspiraţie, suge treptat sângele 
cuceritorilor, în tăcerea nopţii stranii şi cu greutatea unei voințe 
golite de speranţă. Aşa încât acum, în Mexic» rasa cuceritorilor e 
moleşită şi lipsită de coloana vertebrală, copiii plângându-i într-o 
deznădejde neajutorată. 

să fie obscura negaţie a continentului? 

Kate nu se putea uita la pietrele Muzeului Naţional din Mexic 
fără să încerce deprimare şi spaimă. Pretutindeni, şerpi tolăniţi, 
încolăciţi -în jurul lor ca nişte grămăjoare de excremente, sau 
şerpi cu colţi şi pene care depăşeau orice vis de groază. Şi asta. 
Era tot. 

Impunătoarele piramide ale lui San Juan Teotihuacan. Casa lui 
Quetzalcoatl împodobită cu şarpele şerpilor, amenințând cu 
colții la fel de albi şi de puri astăzi ca şi în veacurile uitate, când 
făuritorii lor trăiau. Quetzalcoatl nu murise. El nu-i la fel de mort 
ca Bisericile spaniole, acest atotîncolăcitor dragon de groază al 
Mexicului. 

Cholula, cu biserica pe loclil unde se înălţase vechiul altar. Şi 
aceeaşi greutate, aceeaşi de negrăit senzaţie de apăsare, de 
tragere în jos, se degajă din piramida boantă. Scufundare, 
oprimare, deprimare. Şi marea piaţă de bunuri comestibile, 
degajând spaima şi fascinația ei. 

Mitla, sub dealurile lui, în valea scorojită de -uscăciune unde 
vântul involburează în cumplite vârtejuri praful şi sufletele 
moarte ale unei rase stinse. Curțile cu. Coloane-” sculptate, 
emanând fascinația dură a unghiurilor ascuţite, fascinația 
spaimei şi a repulsiei. Mitla, dur, în patru colţuri, ascuţit, tăios, 
zigzagat, ca loviturile continue ale unui topor de piatră. Lipsit de 
armonie, de graţie, de farmec. O, continent" american, cu 
negrăita-ţi lipsă de farmec, care-ţi este țelul final? Vei fi mereu 
cuțitul sacrificiului, ori de câte ori vei scoate limba la lume? 

Americă lipsită de farmec! Cu frumuseţea ta dură, vindicativă, 
vei aştepta mereu să izbeşti cu moarte? Va fi lumea victima ta 


eternă? 

Atâta timp cât se va lăsa victimizată. Şi totuşi | Şi totuşi! 
Glasurile  blajine ale  băştinaşilor 1  Glasurile băieților 
asemănătoare cu ciripitul păsărilor în copacii din piaza din 
Tehuacan. Atingerile catifelate, blindeţea! Să fi ipst_ oare calmul 
sumbru al morţii? In glasurile lor să fi răsunat muzica prezenţei 
morţii? 

Se gândi din nou la ce-i spusese Don Ramon. „Te trag la fund? 
Mexicul te trage la fund, oamenii te trag la fund ca o greutate 
legată de picioare. Dar poate că te trag în jos aşa cum te trage 
forţa gravitaţională a pământului, tocmai ca să-ţi poţi menţine 
echilibrul. Poate că te trag în jos aşa cum glia trage în jos 
rădăcinile copacului, ca să-l împlinte mai adânc în pământ. 
Oamenii fac încă parte din 'Arborele Vieţii, ale cărui rădăcini se 
afundă către miezul pământului. Frunzele desprinse şi 
aeroplanele zboară în vânt, în ceea ce se numeşte libertate. Dar 
Arborele Vieţii are rădăcini fixe, adinei, solid înfipte. 

Poate că omul âre nevoie să fie tras în jos, cât mai adânc, 
până ce-i cresc din nou rădăcinile în locuri cât mâi profunde. 
Pentru ca mai târziu să-şi poată trimite în înălţimi seva şi 
frunzele noi. 

Pentru mine, oamenii din Mexic sunt aidoma copacilor, păduri 
pe care albii le-au doborât atunci când au venit. Dar rădăcinile 
copacilor sunt profunde şi vii şi vor trimite de-a pururi la 
suprafaţă noi vlăstare. 

Şi fiecare vlăstar ce răsare răstoarnă o biserică spaniolă sau o 
fabrică americană. In curând pădurea întunecată o să crească 
iar, şi o să zgâlţâie clădirile spaniole, măturându-le de pe faţa 
pământului.. 

Pentru mine, lucrul cel mai important sunt acele rădăcini care 
se înfig dincolo de rămăşiţele distrugerilor. Acelea sunt 
rădăcinile vieţii. Nu mai e nevoie decât de cuvânt pentru <? a 
pădurea să înceapă a creşte din nou. Şi un om între oameni va 
rosti cuvântul!“ 

Rezonanţa ciudată, ca de osândă, a cuvintelor lui! Dar în 
pofida senzaţiei de osândă care-i împovăra inima, Kate nu avea 
să plece încă. Va mai rămâne în Mexic. 

Capitolul V 

LACUL 

Owen părăsi Mexicul. Villiers mai rămase câteva zile ca să o 


însoţească p. E Kate până la lac. Dacă avea să-i placă, şi dacă 
va găsi o locuinţă, putea rămâne acolo. Cunoştea destulă lume 
în Mexic şi în Guadalajara pentru ca să nu se simtă solitară. Dar 
se ferea încă să călătorească prin ţară, neînsoţită. 

Voia să plece din Mexico City. Noul preşedinte se instalase, în 
relativa linişte, dar se făcea simțită o oarecare impertinenţă a 
lepădăturilor, drojdia băgăreţilor care încerca Să iasă la 
suprafaţă. Kate nu era snoabă. Nu avea vreo prejudecată legată 
de clasele sociale. Dar ura josnicia, aspectele sordide. li 
repugsau câinii râioşi. Erau băgăreţi şi înfigăreţi, roşi de invidie 
şi de răutate, mulţi dintre ei chiar turbaţi. Ah! nu! Trebuia să se 
ferească de câinii râioşi, cu mărâielile lor şi colții lor îngălbeniţi. 

înainte de plecare, luă un ceai cu Cipriano. 

— Cum te împaci cu noul guvern? U întrebă ea. 

— Eu apăr legea şi constituţia. Se ştie că nu am de-a face cu 
cuartelazos* sau cu revoluțiile. Şeful meu este Don Ramon. 

— În ce sens? 

— Veţi înţelege ma; târziu. 

Era clar că avea un secret important pentru el -şi pe carerl 
păstra cu sfinţenie. Dar o învălui într-o privire strălucitoare, de 
parcă ar fi vrut să-i spună că în curâpd avea să-i împărtăşească 
şi ei taina, şi atunci se va simţi mult mâi fericit. 

Se uita la ea cu un fel de curiozitate pe sub genele lui negre, 
precaute. Kate era una dintre irlandezele maii 

Rebeliuni militare (sp.). 

plinuţe la trup, cu un pâr mătăsos, castaniu, ochi căprui şi un 
atrăgător aer de calm, 1 deşi puţin distant. Marele ei farmec 
consta în această expresie de dulce repaus, şi de amabilă, 
nonşalantă inaccesibilitate. Era mai 'ânaltă şi mai voinică decât 
Cipriano. Acesta era scund, ' aproape ca un băieţaş. Dar radia 
de energie şi sprâncenele i se arcuiau negre, cu o semeţie 
barbară,: peste ochii negri, insolenţi. 

O urmărea tot timpul, cu un fel de fascinaţie: cu aceeaşi vrajă 
pe care o aruncaseră asupră-i, în copilărie, absurdele păpuşi cu 
înfăţişarea Madonei. Kate era pentru el misterul, iar el idolatrul 
aflat sub vraja semi-extatică a misterului. Dar în clipa când se 
ridica din îngenunchere, îşi lua aceeaşi poză de ţanţoşă 
împăunare pe care o avusese înainte de a fi (îngenuncheat; şi îşi 
depozita adoraţia în buzunar. Cipriano emana o forţă magnetică, 
pe care educaţia europeană nu i-o diminuase. Intreaga lui 


educaţie se întindea ca o peliculă de ulei alb peste lacul negru al 
conştiinţei barbare. De aceea lucrurile pe care le spunea nu 
erau prea interesante. Dar personalitatea lui era. Făcea ca 
atmosfera din jurul său să pară mai întunecată, însă mai bogată 
şi mai intensă. Uneori, prezenţa lui era foarte înviorătoare, ca un 
tonic pentru sânge. Alteori, însă, însemna pentru Kate o 
insuportabilă povară. Gâfâia ca să se elibereze de el. 

— ii la Don Ramon? îl întrebă. 

— Da, răspunse el, pindind-o cu ochi negri. E un om minunat. 

Cât de banal sunau cuvintele lui! Un alt element agasant 
legat de Cipriano: engleza lui era atât de banală. Nu se exprima 
cu adevărat. Nu făcea decât să plescăie uşor în uleiul de la 
suprafaţă. 

— ii la el mai mult decât la episcopul care ţi-a fost naş? 

Don Cipriano înălţă din umeri, încurcat. 

— La fel de mult. Ţin la el la-fel de mult 

După acest răspuns, îşi pironi plivirile în gol, cu un aer de 
semeţie şi de insolenţă. 

— Sunt două persoane foarte diferite, nu-i aşa? urmă 

— El după o pauză. Dar în unele privinţe se aseamănă. Den 

Rămân şţie mai bine ce e Mexicul. Şi ştie mai bine şi ce sunt 
eu. Episcopul Sevem nu cunoştea adevăratul Mexic. — cum ar fi 
putut, din moment ce era un catolic devotat 7 Dar Don Ramon 
cunoaşte adevăratul Mexic, nu? 

— Şi care e adevăratul Mexic? 

— Mă rog, trebuie să-l întrebaţi pe Don Ramon. Eu nu sunt în 
stare să vă explic. 

li ceru părerea lui Cipriano asupra deplasării ei în regiunea 
lacului. 

— Da, răspunse el. Puteţi merge. O să vă placă. Plecaţi întâi la 
Orilla, nu? Luaţi un bilet de tren spre’ Ixtlahuacan. Şi la Orilla e 
un hotel cu un director german. Pe urmă, din Orilla, luaţi un 
vaporaş şi în câteva ore sunteţi la Sayula. Acolo o să găsiţi o 
casă unde să locuiţi. 

Kate îşi dădea seama că Cipriano dorea mult ca ea să facă 
acest lucru. 

— La ce depărtare de Sayula e hacienda lui Don ' Ramon? 
întrebă ea. 

— E aproape. O oră de drum cu barca. El se află acum acolo. 
Şi la începutul lunii viitoare plec şi eu cu divizia mea la 


Guadalajara, care are un nou guvernator. Aşa că voi fi şi eu în 
vecinătate. 

Asta-i un lucru plăcut. 

— Credeţi? întrebă el precipitat. 

j T=-_Da, răspunse Kate, controlându-se şi măsurându-l cu o 
privire calmă. Mi-ar părea rău să pierd legătura cu ' Don Ramon 
şi cu dumneata. 

Fruntea lui Cipriano trădă o oarecare încordare inconştientă, 
dar trufaşă, îngâmfată şi, în acelaşi timp, imploratoare şi 
încărcată de dorinţă. 

— Vă place Don Ram6n foarte mult 1 întrebă el. Aţi vrea să-l 
cunoaşteţi mai bine? 

în glasul lui tremura îngrijorarea; 

— Da. În zilele de azi întâlneşti atât de puţini oameni pe care 
să-i poţi respecta - chiar dacă te temi puţin de ei. Pe mine Don 
Ramon'mă sperie puţin - şi îi port ce/ mai mare respect, încheie 
ea pe o notă de sinceritate. 

— Asta-i bine. E foarte bine. Merită să-l respectaţi mai mult 
decât pe oricare altul. 

— Se poate, răspunse Kate întorcându-şi încet privirile spre 
Cipriano. 

— Da. Da! strigă acesta cu nerăbdare. Aşa e! Veţi descoperi, 
singură mai târziu. Şi Ramon vă place pe dumneavoastră. Mi-a 
spus să vă cer să veniţi la lac! Când ajungeţi la Sayula, scrieţi-i 
de îndată şi, fără îndoială, el vă va ajuta să găsiţi o locuinţă şi 
tot ce vă trebuie. 

— Să-i scriu? întrebă Kate cu oarecare şovăială. 

— Da, da! Negreşit, noi nu spunem decât ceea ce gindim cu 
adevărat. 

Omuleţ ciudat, cu acea inflamabilă hauteur1 şi cu infatuarea 
lui; părea că ceva îl arde pe dinăuntru şi nu-i dă astâmpăr. ŞI 
avea o încredere aproape puerilă în celălalt om. Totuşi, Kate nu 
era convinsă că, pe undeva, într-un colţişor al sufletului, nu-i 
purta şi puţină pică lui Don Ramon... 

Kate şi Villiers luară trenul de noapte spre vest. Unicul vagon 
Pullman era arhiplin: oameni care plecau la Guadalajara şi la 
Colima şi pe coastă. Printre, ei, trei ofiţeri, cam stingheriţi în 
uniformele noi, dar*"fi fălindu-se în acelaşi timp, privind în gol, 
ca şi cum ştiau că 

e erau bătători la ochi, şi stând cuminţi pe locurile jgr, de parcă 


ar fi vrut să treacă neobservaţi. Mai erau doi fermieri, cu 
pantaloni lipiţi de gambe şi pălării cât roata carului, brodate cu 
fir de argint. Unul dintre ei era un 

—, 1 Truiie (fr.). _;: lungan cu o mustață mare, celălalt, scund 
şi cărunt. Dar amândoi aveau picioarele frumos modelate, 
nervoase, ale mexicanilor, şi feţe neclintite. Mai încolo, se găsea 
o văduvă îngropată în văluri de doliu, însoţită de o criada, o 
cameristă. Restul erau orăşeni, oameni de afaceri mexicani, 
timizi, dar aferaţi, şterşi. Dar plini de importanţa. 

Vagonul Pullman arăta curat şi îngrijit, cu canape- lele-i de 
pluş verde. Dar, deşi era plin, părea pustiu în comparaţie cu un 
Pullman din Statele Unite. Pentru că toată lumea era extrem de 
tăcută, de blândă, de controlată. Fermierii îşi împăturiseră 
frumoasele serapes ţi le aşezaseră cu grijă pe scaune. Ca şi cum 
secţiunea lor de canapea ar fi fost un loc izolat. Ofițerii îşi 
împăturiseră mantalele şi îngrămădiseră sub scaune şi pe 
scaune o sumedenie de pachete mici, cutii de pălării. Şi feluriţi” 
bocceluţe. Oamenii de afaceri aveau cele mai curioase bagaje: 
sacoşe mari de pânză, pe care erau scrise motto- un lungi şi 
înduioşătoare, brodate cu lână. 

Şi toată această mulţime era pătrunsă de un simţ ai 
controlului de sine, al blândeţii şi al autoeclipsării: o ciudată, 
blajină sensibilite. Amestecată cu teamă. A călători într-un 
Pullman era în sine un lucru bătător la ochi, - aşa încât trebuia 
să fii atent. 

' Afară, o seară cenuşie: sezonul ploilor se apropia intr- 
adevăr. O rafală de vânt împroşcă geamurile cu pral şi cu câţiva 
stropi de ploaie. Trenul ieşi din zona inform.! uscată, 
prăfoasă”*de la marginea oraşului, şerpui încn. Câteva minute 
şi se opri în mijlocul străzii principale din suburbia Tacubaya. 
Prin umbrele cenușii ale amurgului, frână greoi în plină stradă, şi 
Kate privi la oamenii adunaţi în grupuri, cu pălăriile -aplecate 
peste feţe ca să-> ferească de vânt, cu păturile înfăşurate în 
jurul umerilor şi ridicate până sub ochi, ca să-i ferească de praf; 
stăteau nemişcaţi, ca” nişte fantome sumbre, lăsând să se vadă 
doar seânteierea ochiler între borul mare al pălăriei şi marginea 
întunecatului serape; în timp ce călăuaek măgari alergau 
frenetic, într-un nor de praf, agitându-şi braţele ca nişte demoni, 
scoțând ţipete scurte, ascuţite, Pentru a împiedica animalele să 
se vâre printre vagoanele "trenului. Câini tăcuţi intrau şi ieşeau 


de sud vagoane, femei cu feţele aacunse de rebozo-uri albastre 
se. Apropiau de tren ca să vândă tortivas învelite într-o cârpă 
menita a le ţine calde, sau pulque într-un urcior de lut, sau 
bucăţi de pui înecate într-un sos roşu, gros, uleios; sau 
portocale, banaifl, pitahayas, orice. Şi după ce câţiva oameni 
cumpărară câte ceva, femeile îşi adăpostiră mărfar ile sub braţ, 
pe sub rebozo, din cauza prafului, îşi acoperiră feţele şi 
rămaseră nemişcate, să _ se uite la tren. ` 

Era ora şase. Pământul arăta uscat şi vechi. In faţa unei’ case, 
cineva aţâţa un foc de cărbuni. Oameni treceau grăbiţi, luptând 
cu vântul care le balansa pălăriile mari. 

— Călăreţi pe cai mici, iuți şi frumoşi „cu puşca atâmându-le 
pe spate, se apropiau în trap de tren, zăboveau un timp uitându- 
se~ apoi dispăreau din nou în trap, către niciunde. 

Şi trenul continua să stea în stradă. Kate şi Villiers coborM. 
Priviră şiragurile de scânţei care săreau din focul aţâţat de o 
fetiţă, pentru a coace tortul/as. 

Trenul mai avea un vagon de clasa a doua şi unul de clasa 
întâi. Clasa a doua era ticsită' de ţărani indieni, îngrămădiţi ca 
puii în coteţ, purtându-şi boccelele şi coşurile şi damigenele şi 
alte obiecte fără număr. O femeie ţinea un păun sub braţ. II lăsă 
jos şi încercă în zadar să-l ascundă sub fustele ei voluminoase. 
Păunul refuza să se lase ascuns. Îl ridică iar, şi-l aşeză pe 
genunchi şi privi 
1 în jur peste' talmeş-balmeşul de borcane, damigene, coşuri, 

dovleci, pepeni, puşti, boccele şi fiinţe omeneşti. 

în faţa trenului era o maşină blindată cu o gardă de soldaţi 
piperniciţi, în uniforme murdare de pânză. Câţiva soldaţi se 
căţăraseră, cu puştile lor, pe acoperişul trenului: observatorii. 

Şi întregul tren, colcăind de viaţă, era ciudat de liniştit, de 
“năbuşit. Pooate că permanentul simţ al primejdii îi face pe 
oameni atât de tăcuţi; toţi îşi vorbeau în şoaptă, fără nicio 
gălăgie sau stridenţă. Şi cu o ciudată, şoptită politeţe. Un fel de 
lume a demonilor. 

În. Cele din urmă, trenul se urni. Dar dacă ar fi rămas pe vecie 
În locul acela, nimeni n-ar fi fost prea surprins. Căci cine ştie ce-i 
aştepta mai departe? Rebeli, bandiți, poduri aruncate în aer. — 
orice era posibil. 

Oricum, încet, greoi, trenul porni la drum prin marea vale 
vlăguită. Munţii care o încercuiau cu atâta neîndu- plecare nu 


erau vizibili decât când te apropiai mult de ei. Prin crăpăturile şi 
spărturile câtorva bordeie de chirpici se zăreau străfulgerările 
roşii ale focurilor. Chirpiciul era cenuşiu-negricios, încropit din 
cenuşă de lavă, deprimant. In depărtare se aşterneau cimpurile 
uscate, ici-cblo cu petece verzi, irigate. Se ivi şi o hacienda 
năruită, cu coloane care nu susțineau nimic. Se lăsa întunericul, 
dar umbrele erau suflate de vântul prăfos; valea părea 
împresurată de o tristeţe uscată, stătută, pbosită. 

Deodată se porni o rafală de ploaie răpăitoare. Trenul trecea 
pe lângă o' hacienda de -pulque. Şirurile de agave uriaşe îşi 
depănau în întuneric mustăţile ţepoase, negre ca smoala. 

Brusc, toate luminile din vagon se aprinseră şi conductorul se 
grăbi să tragă în jos storurile pentru ca nu cumva strălucirea 
ferestrelor să atragă gloanţe din întunericul de afară. 

S-a servit o cină sărăcăcioasă la'un preţ exorbitant, şi după ce 
farfuriile şi tkeimurile au fost strânse, conductorul apăru iar şi se 
apucă să facă paturile, trăgând în jos, cu zgomot, canapelele de 
sus. Pasagerii îi aruncară priviri de protest pentru că nu era 
decât ora opt. Dar mexicanul cu mutră de mops care avea 
această însărcinare şi ajutorul său ciupit de vărsat se strecurau 
cu obrăznicie printre canapele, vârau o cheie în broasca de sus 
şi apoi trăgeau în jos, cu o bufnitură, paturile pliate. lar pasagerii 
me” Xicani se duceau în fumoar sau la toaletă, umili ca nişte 
câini bătuţi. 

— La opt şi jumătate, nu se mai auzi o vorbă şi toată lumea - 
se retrase discret la culcare. Nimic din agitația smulgerii 
butonilor de la guler sau din familiaritate” „casnică” a 
vagoanelor Pullman din Statele Unite. Ca nişte animale supuse, 
se căţărară cu toţii în paturile dindărătul perdelelor de serj 
verde. 

Lui Kate nu-i plăceau vagoanele Pullman, discreta. Lor 
indiscreţie, apropierea promiscuă a celorlalţi oameni, închirciţi 
ca tot atâtea larve dincolo de perdelele de serj verde. Şi, mai 
mult ca orice, detesta oribila intimitate a zgomotelor ce preced 
mersul la culcare. Îi repugnau şi zbaterile dezbrăcatului în 
cuptorul cuşetei, "izbind, fără să vrei, în stomacul îngrijitorului 
care închidea pe dinafară butonii perdelelor verzi. 

+ Şi totuşi, din momentul m care se culcă,. Stinse lumina şi 
ridică storul ferestrei, trebui să admită că era mai bine decjt în 
vagon-lits europene; şi poate că era chiar lucrul cel mai bun 


care se putea face pentru oamenii nevoiți- să călătorească 
noaptea într-un tren. 

După ploaie, sus pe platoul înalt se stârnise un vânt rece. Se 
ridicase luna şi cerul era limpede. Stânci, cactuşi înalţi, cărnoşi, 
şi mile întregi de agave. Trenul opri din nou într-o gară mică, 
întunecoasă, cocoţată chiar pe muchia pantei muntoase; siluete 
înfăşurate în serapes întunecate ţineau în miini felinare 
roşiatice, sinistre, care nu iluminau feţe, ci numai goluri negre. 
De ce-o fi stând atâta trenul aici? Să se fi întâmplat ceva? 

în cele din urmă porniră din nou. În clarul de lună văzu 
precipitându-se dedesubt un povirniş' de stânci şi cactuşi, iar 
jos, în vale, luminile sclipitoare ale unui oraş. Kaite zăcea în 
cuşeta ei privind la coada trenului care şerpuia încet pe panta 
sălbatică, dinţoasă. Pe urmă se lăsă furată de somn. 

Se deşteptă într-o gară ce arăta ca un infern tăcut, cu chipuri 
negre care se apropiau de ferestre, ochi ce scânteiau în 
obscuritate; femei în rebozos alergând de-a lungul trenului şi 
balansând într-o mină platouri cu came, ta- males 1, tortillas; 
bărbaţi cu feţe negre întinzând fructe şi dulciuri, cu toţii 
strigându-şi marfa într-o babilonie d< glasuri înăbuşite, 
murmurate. Kate văzu ochi stranii licăritori apropiindu-se de 
ferestrele vagonului Pullman şi mâini care se întindeau spre 
geam, oferindu-şi mărfurile Speriată, trase în jos fereastra. Plasa 
de sârmă nu o apăra îndeajuns. 

+ Peronul gării era cufundat în întuneric. Dar spre capătul 
trenului putea vedea ferestrele iluminate ale vagonului de 
clasa întâi. Un om care vindea dulciuri striga d1* zor: Cajetas! 
Cajetas! 2 

Se simţea în siguranţă în interiorul vagonului, unde nu făcea 
decât să ascifite pe câte cineva tuşind îndărătul perdelelor verzi 
şi să perceapă neliniştea acută a tuturor mexicanilor culcaţi în 
cuşetele lor întunecate. Intregul Pullman negru vibra de o 
nelinişte reţinută, teama ca s-ar putea să aibă loc vreun atac 
asupra vagoanelor. 

Adormi din nou şi se trezi când trenul opri într-o gară puternic 
iluminată: Queretaro, probabil. Copacii aveau un aer teatral în 
lumina electrică. Opa/es! se auzi o voce bărbătească anunţându- 
şi marfa pe un ton moale. Dacă Owen ar fi fost acolo, ar fi 


18 Cutiuţe (sp.). 
“Unde ? (sp.). 


coborât în pijama ca să cumpere pietre de opal. Nu ar fi putut 
rezista ispitei. 

Dbrmi intermitent în zgilţâirea vagonului, vag con-, ştientă de 
gările unde oprea trenul şi de noaptea adâncă ee învăluia 
cuprinsul. Deodată, tresări puternic din somn. Trenul staţiona 
într-o tăcere de moarte, iju se auzea un sunet. Urmă însă o 
hurducătură înspăimântătoare, când vagoanele fură trecute pe 
altă linie. Probabil că ajunseseră la lrapuato, unde drumul se 
ramifică, ei luând-o spre vest. 

Trebuiau să sosească la lIxtlahuacan puţin după ora şase 
dimineaţa. Conductorul o trezi în zori, înainte de răsăritul 
soarelui. Un ţinut uscăcios, cu tufişuri de mesquite ghimpoase în 
lumina leşioasă a zorilor; apoi câmpuri de grâu verde alternând 
cu grâu copt. Şi oameni care se grăbeau să secere griul palid, 
copt, legând apoi paiele scurte în snopi mici. Un cer senin şi o 
umbră albăstrie pe pământ. Pante pârjolite, acoperite de 
miriştea ţepoasă a' porumbului. O hacienda părăginită şi un om 
călare, înfăşurat într-o pătură, mânând o adunătură liniştită de 
vaci, oi, tauri, Japi, miei, ce se năluceau în lumină zorilor ieşind 
de sub o arcadă dărăpănată. Un canal lung pe lângă linia ferată, 
un canal-lung căptuşit cu frunze de un verde strălucitor din care 
se iveau căpşoarele violete de /irio, zambila de apă. Soarele se 
înălța pe cer, roşu,. Şi într-o clipă izbucni aurul bogat, orbitor, al 
unei dimineţi mexicane. 

Kate se îmbrăcase şi şedea faţă-n faţă cu Villiers când 
ajunseră lă Ixtlahuacan. Conductorul îi dădu jos baga— jele. 
Trenul'opri într-o gară pustie. Coboriră. Incepea. O nouă zi. 

în lumina puternică a dimineţii, sub un cer de tur- coază, 
cuprinse din priviri gara părăsită, şinele, câteva camioane 
staționate şi o vastă lipsă de viaţă. Un băieţanaru îi luă valizele 
din mâini şi alergă peste linii spre curtea gării, pavată cu pietre 
năpădite de bălării: Intr-o] parte zăcea un tramvai vechi tras de 
doi catări, ca o relicvă. Câţiva bărbaţi înfăşuraţi până la ochi în 
pături purpurii traversau şinelg, cu paşi tăcuţi. 

— Adonde? 1 întrebă băiatul. 

Dar Kate se duse întâi să-şi controleze bagajele. 

— Nu lipsea nimic. 

— La Hotel Orilla. Răspunse ea. 

Băiatul îi spuse că trebuiau să se urce în tramvai, aşa încât se 
urcară în tramvai. Conductorul dădu bici catârilor, şi o porniră în 


dimineaţa calmă, grea. Pe pavajul pietruit, denivelat, ciuruit de 
gropi, printre zidurile joase, crăpate, de pe care se desprindea 
tencuiala, şi printre căsuțe de, chirpici, în ciudata dezolare fără 
noimă a unui orăşel. Mexican amărât; se îndreptau spre piaza. 
Strariâa pustietate, totul golit de viaţă! 

Din când în când, oameni călare tropăiau pe lângă! ei, din. 
Când în când, bărbaţi masivi, în serapes purpurii şi pălării mari, 
treceau tăcuţi, văzându-şi de drumul lor. Un băiat călare pe un 
măgar înalt distribuia laptele din bidoanele., roşii, globulare, 
care atârnau de o parte şi de alta a şeii. Strada era pietroasă, 
accidentată, goală, steârpă. Pietrele păreau moarte, oraşul 
părea construit din pietre moarte. Viaţa umană începea să 
pâlpâie greoi, în silă, în ciuda incitări tei forţe solare. 

În cele din urmă ajunseră în piaza, cu copaci înstelaţi de 
mănunchiuri de floq» roşii sau albăstrii, în jurul fân- t'mii cu apă 
lăptoasă. Apa  albicioasă- clipocea în bazine şi femei 
nepieptănate, cu ochii cârpiţi de somn, ieşeau de sub arcadele 
năruite ale portales şi traversau pavajul spart, pentru a-şi umple 
urcioarele. 

Tramvaiul se opri şi cei trei pasageri coborâră. Băiatul dădu 
jos valizele şi îi anunţă că acum trebuiau să meargă 

ela râu, ca aă ia o barcă. -“ -A 

„ÎI urmară >upuşi, pe trt>tuarele desfundate, unde în orice 
moment îţi puteai scrânti glezna sau fractura un picior. 
Pretutindeni aceeaşi indiferenţă plictisită, aceeaşi paragină, 
aceeaşi senzaţie de murdărie şi de neputinţă, de sordidul 
nepăsării paroxistice, sub splendoarea cerului 

+ de dimineaţă şv în puritatea aerului mexican. Şi acelaşi (simţ 
al vieţii, care se retrage, al vieţii în reflux, lăsând în | urmă-i o 
ruină secată. 

z ju 

9 - cu ţ>ene 

Ajunseră, la marginea oraşului, lângă un pod prăfuit, 1 
cocoşat, un zid spart şi un râu brun-palid, unduind în 1 valuri 
pline. La piciorul podului, ciorchini de oameni. Fiecare se 
întrecea să-şi ofere barca. Kate se interesă de o barcă cu motor, 
barca hotelului. | se răspunse că nu exista aşa ceva. Nu-i veni a 
crede. Atunci un individ cu faţa Oacheşă, părul negru căzut pe 
frunte şi o oarecare inten-; sitate în priviri, le spuse: 

— Da, da, hotelul a avut o barcă, dar s-a stricat. Trebuie să 


luaţi o barcă cu vâsle. Într-o oră şi jumătate sunteţi la hotel. 

— Aşa de mult? se minună Kate. 

— O oră şi jumătate. 

— Şi sunt leşinată de foame! Cât vrei până la hotel? 

— Doi pesos. 

Omul ridică două degete în sus. 

Kate acceptă şi omul alergă la barcă. Kate observă că era 
schilod, avea labele picioarelor întoarse înăuntru. Dar cât era de 
iute şi de vânjos! 

Kate şi Villiers urcară de pe cheiul spart în barcă. Sălcii de un 
verde pal, crescute pe malurile de pământ ale râului,. Franjurau 
apa brun-palidă. Râul nu era foarte lat, dar curgea între maluri 
înalte. Trecură pe sub pod şi pe lângă o ambarcaţiune cu şiruri 
de bănci. Barcagiul îi lămuri că vasul mergea în susul râului, la 
Jocotlan: şi îşi flutură mina pentru a le indica direcţia. Ei pluteau 
în josul apei, printre bolțile sălciilor plângătoare de; pe maluri* 

Barcagiul schilod trăgea vârtos la vâsle, cu forţă şi energie. 
Când Kate îi vorbea în spaniola ei stâlcită, şi omul nu o prea 
înţelegea, îşi încrunta sprâncenele cu îngrijorare. Şi când ea 
râdea, îi răspundea printr-un zâmbet blând, sensibil, melancolic, 
spontan. Evident, era un om onest, serios şi generos. Exista în 
bărbaţu ăştia o anumită frumuseţe contemplativă şi o imensă 
forţă fizică. De ce oare ţara îi inspira sentimente atât de amare? 

Dimineaţa era încă proaspătă pe rjul gălbinicios, între malurile 
de pământ, tăcute. In aer plutea un abur albăstrui şi păsări de 
apă negre alergau iute, nepăsătoare, încoace şi încolo, de la 
marginile râului pe pământul uscat, răscopt al malurilor, de pe 
care vegetaţia începuse să dispară. Din râul îngust trecuseră 
într-o albie lată. Albăstrimea şi ceața umedă a nopţii care se 
dizolvase păreau să dăinuie încă printre arbuştii de piper, 
răzleţiţi dincolo de malul îndepărtat. 

Barcagiul vâslea scurt şi puternic în apa subţiratică, mo”le; 
se oprea - din când în când doar ca să-şi şteargă broboanele de 
sudoare de pe faţă cu o cirpă pe care o ţinea alături de el, pe 
bancă. Sudoarea îi curgea ca apa pe pielea de un bronz-arămiu, 
iar părul negru de pe capul lui înalt, de indian, fumega de 
umezeală. 

— Nu e nicio grabă, îi spuse Kate, -zâmbind. 

— Ce spune Senorita? 

— Nu e rtici o grabă, repetă ea. 


Barcagiul se opri, zâmbind, trase adânc aer în plămâni, şi o 
lămuri că acum vâslea împotriva curentului apei. Râul ăsta mai 
larg venea din lac, bogat şi greu. lată! când se oprea un 
moment, barca începea să se răsucească şi să pornească în 
derivă. Îşi reluă în grabă vâslele. 

Barca înainta încet, în liniştea zorilor, pe undele molatece, 
pline, gălbui, care purtau mici tufe--plutitoare de zambile de 
apă. Câte o salcie răzleaţă se mai ivea pe mal, sau câte, un 
arbust de piper, cu frunzişul de un verde delicat. Dincolo de 
copaci şi de maluri se înălţau dealuri mari, cu coame turtite, 
incredibil de uscate, aproape coapte, ca biscuiţii. Cerul albastru 
se rezema golaş pe crestele despuiate de verdeață, lipsite de 
viaţă, cu excepţia suliţelor, de cactus de un verde metalic, care 
străluceau întunecat şi misterios în ocrul aridităţii. Era din nou 
Mexicul, sterp, scorojit de uscăciune, îmbăiat într-o lumină nudă, 
crudă, ireală. 

Pe o fâşie de pământ neted de lângă apă, un peon cocoţat] pe 
crupa unui măgar mâna alene cinci vaci maiestuoase, ca să se 
adape la râu. Animalele mari, bălţate negru eu alb, păşeau ea-n 
vis pe lângă arbuştii de piper de pe mal, asemenea unor 
somptuoase obiecte de lumină şi de umbră; vacile blazate 
înaintau agale în incredibila tăcere şi strălucire a dimineţii. 

Pământul, aerul, apa erau amuţite de lumina nouă, rămăşiţele 
albastre ale nopţii topindu-se ca o răsuflare. Niciun sunet, niciun 
suflu de viaţă. Marea lumină era mai puternică decât însăşi 
viaţa. Doar sus în tăriile văzduhului, nişte condori se roteau cu 
aripi mvdare, aşa cum era totul în Mexic. 

— Nu te grăbi, îi spuse Kate din nou barcagiului care îşi 
tampona faţa, sudoarea prelingându-i-se din părul negru. Putem 
merge mai încet. 

Omul zâmbi dezaprobator... 

— N-ar vrea Senorita să treacă în spatele bărcii? întrebă el. 

La*începu< Kate nu inţ< lese ce-i cerea. Omul v-islise spre o 
cotitură dinspre malul drept, pentru a ocoli curentul. Lângă 
malul stâng, Kate observase câţiva inşi care se scăldau « 
bărbaţi a căror piele udă lucea în frumosul, colorit arămiu al 
băştinaşilor goi; printre ei „putea desluşi un bărbat solid cu 
pielea de acel gălbui smântânos propriu mexicanilor de la oraş. 
Privi, dincolo de curentul râului, la lucirile trupurilor goale pe 
jumătate scufundate în apă. 


Se ridică pentru a se duce la pupa bărcii, unde şedea Villiers. 
În clipa aceea zări capul negru şi umerii rumeni ai unui om care 
înota spre barcă. Kate îi făcu un semn cu mina şi. În clipa în care 
dădu Să se aşeze, omul se ridică In picioare în apă şi se apropie 
de barcă; valurile se jucau nebuna: cu pe care şi-o legase în 
jurul şoldurilor. 

Avea pielea netedă, udă, de o culoare frumoasă, şi 
musculatura armonioasă a indienilor. Venea spre barcă dându-şi 
la o parte părul de pe frunte. ’ 

Barcagiul rămase neclintit, uitânda-se la el, dar fără prea 
multă surpriză. Un zâmbet subtil, poate că zeflemitor, 

ii mijise pe sub nări. Ca şi cum s-ar fi aşteptat la aşa ceva.. 

— Încotro mergeţi? întrebă omul din apă, în timp ce valurile 
cafenii îi plesneau pulpele puternice. 

Barcagiul aşteptă' ca să-i răspundă clienţii lui, dai văzind că 
aceştia păstrau’ tăcerea, spuse pe o voce scăzută, parcă îri silă: 

— Orilla. 

Omul din apă prinse cu. Mina prora bărcii, oprind-o, iar 
barcagiul porni să lovească uşor valurile cu vâslele, pentru a 
tine barca în echilibru. Intrusul îşi zvârli pe spate părul lung, cu 
un gest de sfidare. 

— Ştiţi cui aparține lacul? întrebă cu impertinenţă. 

— Ce-ai spus? nl întrebă Kate, privindu-l cu răceală. 

— Am! întrebat dacă ştiţi cui aparţine lacul, repetă tânărul. 

— Cui? întrebă. Kate, tulburată. 

— Vechilor zei din Mexic. Dacă vă duceţi să. Vedeţi lacul, 
trebuie să-i plătiţi un, tribut lui Quetzalcoati 

Bizar de calmăjieruşinare! Dar tipic mexicană. 

— Şi cum anume? întrebă Kate. 

— Îmi puteţi da mie ceva. 

— Şi de ce să-ţi dau dumitale ceva, când e vorba de un tribut 
plătit lui” Juetzalcoati? bâigui Ea. 

— Eu sunt omul lui Quetzalcoati, eu! răspunse tânărul cu 
aceeaşi calmă neobrăzare. 

— Şi dacă nu-ți dau nimic? 

Omul înălţă dia umeri şi îşi Întinse inimile în lături; când -făcu 
gestul, alunecă uşor pe fundul apei. 

— Dacă doriţi să vă faceţi un duşman din lac... răspunse el cu 
răceală, recăpătându-şi echilibrul în apă. , 

Şi, atunci, pentru prima oară, o privi pe Kate ic oehi. In 


aceeaşi clipă neruşinarea diabolică păru să se stingi În el, 
tensiunea specific americană se destinse, îl părăsi * 

Făcu un semn de concediere cu mina liberă şi împinse uşof 
barca înainte. 

— Nu face nimic, spuse el cu o uşoară smucire insolentă a 
capului şi cu un zâmbet slab, insolent. Vom aştepta până răsare 
Luceafărul de Dimineaţă. 

Barcagiul îşi puse încet, dar viguros vâslele în mişcare. Omul 
din ăpă rămase neclintit, cu soarele bătându-i în pieptul 
musculos, şi ochii aţintiţi pe barca ce se îndepărta, dar fără s-o 
vadă parcă. Privirea lui căpătase din nou acea ciudată detaşare, 
suspendată între realităţi, de care Kate îşi dădu acum subit 
seama că ţinea locul centrului din ochii băştinaşilor. Barcagiul, 
văslind de zor, se uita peste umăr la bărbatul din apă; şi faţa lui 
căpătase expresia abstractă, transfigurată, a omului suspendat 
între cele două aripi de energie încordată a lumii. O expresie de 
o frumuseţe extraordinară, care-ţi tăia răsuflarea, centrul mut, 
vulnerabil, al întregii vibrații a vieţii, asemenea nucleului 
strălucitor, calm suspendat într-o celulă. 

— Ce-a vrut să spună prin „Vom aştepta până răsare 
Luceafărul de Dimineaţă?“ ihtrebă Kate. 

Barcagiul zimbi vag. 

— E un nume, răspunse el. 

Şi s-ar fi zis că nu ştia mai mult. Dar, în mod evident, 
simbolica acestor cuvinte avusese asupră-i un efect liniştitor, 
încurajator. 

— De ce a venit să ne vorbească? întrfebă Kate. 

— E unul dintre oamenii zeului Quetzalcoatl, Senorita. 

— Şi dumneata? Eşti şi dumneata unul dintre ei? 

— Cine ştie? răspunse barcagiul lăsându-şi capul pe un umăr. 
Pe urmă adaugă”: Cred că da. Suntem mulţi. 

Se uită la ea cu acea scânteietoare, intensă semiabsfrac- 
tizare, o strălucire neclintită emanată de ochii lui negri, şi care. 
li evocă brusc lui Kate luceafărul de dimineaţă, sau luceafărul de 
seară, perfect suspendat între noapte şi soare. 

— Dumneata porţi luceafărul de dimineaţă în ochi, îl spuse ea 
barcagiului. 

Omul o răsplăti cu un“zâmbet de o extraordinar” frumuseţe. 

— Senorita înţelege, răspunse el. 

Apoi faţa i se prefăcu din nou într-o mască brună, sumbră, ca 


piatra semitransparentă, şi omul porni să vâăslească din toate 
puterile. Râul se lărgea în faţă lor, mahirile descreşteau în 
înălţime până la nivelul apei, ajungând să semene cu bancuri de 
nisip plantate cu sălcii şi trestii. Peste vârf urile'sălciilor se ivea 
o pânză de vaporaş albă, pătrată, * înfiptă parcă în pământ. 

— Lacul e atât de aproape? întrebă Kate. 

Omul îşi şterse în. Grabă faţa muiată. 

— Da, Senorita! Bărcile cu pânze aşteaptă vântul ca să le 
împingă spre râu. Acum o să trecem prin canal. 

Indică, printr-o mişcare a capului spre spate, o trecătoare 
îngustă, sinuoasă, printre trestii. Kate se gândi pe dată la micul 
râu Anapo: acelaşi mister dens. Barcagiul, cu bronzul feţei 
nemişcate. Brăzdat de încreţituri ce trădau în parte tristeţe, în 
parte exaltare, trăgea din răsputeri. Păsările de apă înotau prin 
păpuriş, ori se înălţau în văzduhul albastru. Sălciile plângătoare 
picurau verde fraged peste uscăciunea stearpă a pământului. 
Râul devenise îngust şi unduios. Villiers îl ghida pe barcagiu, cu 
mişcări nonşalante când ale mâinii drepte, când ale mâinii 
stângi, pentru a-l împiedica să se împotmolească într-unul din 
malurile şerpuite ale canalului. 

în sfârşit se simţea şi Villiers bine, acum când avea de făcut 
ceva practic şi mecanic, şi când se putea afirma, încolţise din’ 
nou în el’ nota americană de dominație mecanică. 

Nu înţelesesejiimic din tot ce se petrecuse până atunci, şi 
când o întrebă pe Kate, aceasta se prefăcu a nu auzi. Ea 
percepuse un mister delicat, tandru, în râu, în bărbatul. Gol în 
apă, în barcagiu, şi nu suporta să-l vadă supus grosolanei 
superficialit&ţi americane li era lehamite de automatismul 
american şi de grosolăziia şi uşurătatea americană. Îi dădeau 
o senzaţie de greață. 

„e - Era bine clădit* individul ăla care a opht bana, De fapt 
ce-a vrut? stărui Villiers. 

— Nimic! răspunse Kate. 

Alunec.au pe lingăi ţărn”urile de culoarea lutului» cu 
bolovani dislocaţi, printr-o mare de vălurele, spre lumjla vastă, 
albă, a lacului. O briză uşoară; adia dinspre răsărit, iscată din 
tăria dimineţii, şi suprafaţa friabilă a apei neadânci, gălbui, 
fremăta toată. Apa nisipoasă. De la mal se propaga 'până la 
barcă. În largul lacului, înaintau, Jeginându-se. Încet, bărci cu 
pânze alhe*. Pătrate, şi dincolo de deşertul apei pale, livide, se 


profilau în spaţiu dealuri albastre, distincte, la o depărtare de 
multe mile, dealuri albăstrite de distanţă, dar cu contururi net 
decupate. 

— Acum e mult mai uşor, spuse barcagiul zâmbindu-i lui Kate. 
Am ieşit din curent. 

Văslea ritmic prin undele fragile ale apei tulburi, şi din 
mişcările lui se degaja un simţământ de pace. Kate avea 
senzaţia că, pentru prima oară, înfruntase misterul băştinaşilor, 
acea stranie şi misterioasă blândeţe suspendată între o Şcylla şi 
o Charybda a violenţei; trupul mic, armonios, perfect cumpănit 
al păsării care, în'zborul ea, fâtfâje aripi de tunet şi aripi de foc 
şi de noapte. Dar la mijloc» între fulgerarea zilei şi tenebrele 
nopţii, între ţâşnirea fulgerelor şi descărcarea tunetelor, 
planează trupul liniştit, catifelat, al păsării, de-a pururi în deplin 
echilibru şf în plin avint. Misterul Luceafărului de Seară 
seânteind în tăcere, în depărtările spaţiului, -între scufundarea 
soarelui şi vastul, golul aflux al nopţii. Măreţia veghii 
Luceafărului de Dimineaţă, veghea dintre noapte şi zi, 
strălucitoarea punte dintre cele două contrarii.. 

Asemenea fragilă şi pură înţelegere se înfiripase acum între 
ea ţi barcagiu, între ea şi omul din. Apă care îi voi- 

/ 

120- 

Inse. Şi nu avea de gând să o lase murdărită de glumele 
americane ale lui Villiers. 

Se auzi un clipocit de valuri sparte. Barcagiul îi făcu semn să 
se uite în direcţia unde o canoa, o barcă indigenă, zăcea într-o 
rână. Vântul o împinsese în țărm şi acum trebuia şi aştepte tot 
ca vântul să o desţelenească. O altă barcă venea în jos, mânată 
de briză, cârmind cu precauţie printre ape” nisipoase de la mal, 
către gura canalului ce ducea spre râu. Era încărcată cu petates, 
rogojini împletite din frunze, stivuite în maldăre mai înalte decât 
marginile negre ale bărcii. Bărbaţi în picioarele goale, cu 
pantalonii albi suflecaţi şi cu pieptul brun care se ivea din 
cămăşile desfăcute, împingeau barca, proptind pari în nisipurile 
care se învolburau; pălăriile uriaşe li se legănau la smuciturile 
uşoare, ca de pasăre, ale capetelor. 

Dincolo de bărci, în larg, izbucneau din apă stânci pe muchiile 
cărora stăteau cocoţate păsări cu siluete de ' pelicani. 
Traversaseră un mic golf şi se apropiau de hotel. Acesta se. 


Înălţa pe un banc uscat deasupra apei palid- cafenii - o clădire 
lungă, joasă, în mijlocul verdelui fraged al unor bananieri şi al 
arbuştilor de piper. Pretutindeni în jur ţărmul se aşternea galben 
şi crud de uscat, de o uscăciune ce atingea cruzimea, presărat 
cu movile pe care se profilau statuile cactuşilor, împlântaţi în 
nimic. 

Exista şi un debarcader dărăpănat, şi un -hangar de bărci 
ceva mai departe, iar o persoană în pantaloni de flanel alb 
stătea în picioare pe ruinele zidăriei. Pe suprafaţa tulbure a apei, 
rațe şi păsări de baltă negre săltau'ca nişte dopur de plută. 
Fundul lacului era pietros. Barcagiul vâsli dânc barca puţin 
îndărăt şi o răsuci brusc. Işi suflecă mâneca, se aplecă peste 
proră şi-işi afundă braţul: în apă. Cu o mişcare rapidă înşfăcă 
ceva, apoi îşi reluă, . 

; cu oarecare greutate, poziţia. In căuşul palmelor palide | 
ţinea o ulcică de lut, acoperită cu o crustă de sedimente. 

— Ce-i asta? întrebă Kate. 

— Ollita zeilor, răspunse el. A vechilor zei morţi... Uaţi-o, 
Senorita. 

— Trebuie să-mi dai voie să ţi-o plătesc. 

— Nu, Senorita. E a dumneavoastră, spuse omul cu icea 
sinceritate sensibilă, bărbătească, spontană, de care iau uneori 
dovadă indienii. 

Era un mic vas de pământ, * rotund, cu protuberanţe. 

— Priviţi aici, spuse omul, luându-i ulcica din ifeână. 

O întoarse pe dos şi-i arătă doi ochi gravaţi, precum şi 
urechile unui animal. 

— O pisică! exclamă ea. E o pisică!. 

— Sau un coyot. 

— Un coyot! 

— la să văd! ceru Villiers. Extraordinar de interesant! Crezi că- 
i vechi? 

— E vechi? întrebă Kate. 

— Din vremurile vechilor zei, răspunse barcagiul Apoi adăugă 
cu un zâmbet subit: zeii morţi nu mănâncă mult orez, tot ce vor 
sunt vasele de pământ, atâta timp cât ei zac sub formă de oase 
sub apă. 

Şi o privi pe Kate în ochi.; 

— Cât timp zac sub formă de oase? repetă ea. 

Şi îşi dădu seama de înţelesul cuvintelor lui: scheletele zeilor 


nu pot muri. 

Se găseau la nivelul debarcaderului sau, mai bine zis, al 
mormanului de zidărie prăbuşită care fusese cândva un chei de 
debarcare. Indianul cobori şi ţinu barca nemişcată până când 
Kate şi Villiers puseră piciorul pe pământ. Pe urmă-le cără şi 
bagajele. 

Omul în pantaloni albi apăru însoţit de un mozo. Era directorul 
hotelului. Kate îi plăti barcagiului. 

— Adios, Senorita, strigă el cu un zâmbet. Quetzalcoatl să vă 
aibă în pază. 

— Da! îi strigă ea. La revedere. 

Urcară aleea printre bananierii rufoşi, ale căror frunzt 
zdrenţuite, frecate de briză, scoteau un foşnet uscat. Fructele 
verzi se curbau în mănunchiuri moi, din care atârnau florile 
țepene, stacojii. 

Directorul german veni să discute cu ei: un om de vreo 
patruzeci de ani, cu ochi albaştri deveniți opaci şi pietroşi 
îndărătul ochelarilor, deşi. Aveau un centru cu pupile bine 
definite. Fără îndoială, un german care trăia de mult în Mexic, în 
locuri singuratice. Expresia uşor rigidă, expresia de vagă frică 
sufletească - nu frică fizică -, expresia de înfringere. 
Caracteristică europeanului care a fost vreme îndelungată supus 
spiritului de rieânfrint al locului! Dar înfrângerea era localizată în 
suflet, nu în voinţă. 

O conduse pe Kate la camera ei, aflată în aripa încă 
neterminată, şi-i comandă micul dejun. Hotelul se alcătuia diritr- 
o clădire joasă, veche, ca de fermă, gu o terasă; aci se găseau 
sufrageria, holul, bucătăria şi birourile; şi o aripă nouă, cu două 
etaje, cu câte o sală de baie elegantă între două dormitoare, şi 
instalaţii foarte modeme; total distonante. 

Dar' această aripă nouă era neterminată - rămăsese 
neterminată de mai bine de doisprezece ani, lucrările fiind 
abandonate odată cu fuga lui Porfirio Diaz. Acum avea să 
rămână, probabil, pe veci neterminată. 

Acesta' este Mexicul. Oricâte pretenţii s-ar ridica şi orice 
îmbunătăţiri arhitectonice s-ar face în afara capitalei, toate sunt 
fie distruse, fie lăsate neterminate, cu drugi ruginiţi sau traverse 
de oţel la vedere. _ 

Kate se spălă pe mâini şi cobori la micul dejun. În faţa terasei 
lungi a vechii case ca de fermă, arbuştii, de piper răspindeau 


lumină verde şi mici păsări cardinal cu trupuri roşii şi capete 
strălucitoare, impertinente, ca nişte boboci de mac, săgetau 
printre fructele de piper roze, strângându-şi aripile cafenii peste 
temeritatea roşului scăpărător. Un câi'd de gâşte traversă, 
automat, prin soarele orbitor, îndreptându-se către eternul 
tremur al apei livide, pămintii, de dincolo de stânci. 

Locul avea o atmosferă stranie: pietros, dur, spart, împrejmuit 
de movile rotunde, golaşe, şi de limbile tufelor de cactuşi; un 
drum antic trecea pe lângă casă, înfun- . Dat în praful antic. O 
Vină de mister şi de cruzime, împietrirea spaimei, şi o sanctitate 
crudă, întârziată. 

Kate hoinări, înfometată, şi se bucură când mexicanul în 
cămaşă şi cu pantaloni peticiţi, o altă rămăşiţă întâr- ziată de pe 
vremea lui Porfirio Diaz; îi aduse ouăle şi cafeaua. 

Părea mut, aşa cum totul din jur părea mut, până şi pietrele-şi 
apa. Doar macii aceia înaripaţi, păsările cardinal, aduceau un 
suflu de viaţă - dar erau ireale. 

Cu câtă rapiditate alternează stările de spirit! Cât timp fusese 
în -barcă. Întrezărise superba neclintire a Luceafărului de 
Dimineaţă, subtila calmă mediere între energiile cosmosului. O 
văzuse în ochii negri ai băştinaşilor, în răsăritul de soare al 
omului din apă cu trupul său bogat, liniştit, cald-indian. 

Şi acum, din nou, tăcerea eca cea a pustietăţii, a încremenirii, 
a cruzimii: atmosfera nefirească, searbădă, de nosuportat a 
multor dimineţi mexicane. Se simţea din nou stingherită, 
"suferind de acea indispoziţie care îţi torturează fibrele lăuntrice 
în această ţară a cactuşilor- 

Urcă în camera ei, oprindu-se la fereastra de pe coridor 
p”niru a arunca o privire movilelor sălbatice ce se înşirau în 
spatele hotelului, în grămezi secătuite; cu ghemele cactuşilor de 
un verde întunecat înălţându-şi mecanic şi sinistru degetele 
sumbre în luminozitatea ameţitoare. Veveriţe cenugşii-pământii, 
ca nişte şobolani, ţopăiau neîncetat în jur. Sinistru, totul era 
sinistru. Întunecat şi sinistru în lumina incandescentă a soarelui. 

Iniră în camera ei, pentru că voia să fie singură. Sub fereastră, 
un curcan uriaş alb. «de un alb murdar, se împăuna pe lângă 
găinile calfenii Din când în când, îşi încordai motul roz ţi dădea 
drumul la nişte chiuituri de. Outcan, stridente ca nişte lătraturi 
de clina; sau îşi) rafiei» toate penele, ca. Un păun alb murdar, şi 
pufnea, şuierâimti când şi când şi ciugulindu-şi balastul 


penajului. 

Mai încolo, eternul tremur al apei pământii, ireale şi; în 
depărtare, ţeapăna rezistenţă a dealurilor care-şi pierduseră 
albastrul virgin. Distincte, uşor înceţoşate în depărtările de aer 
uscat, dar cu contururi precise, amenințătoare. 

Kate făcu o baie în apa pământie care nici nu semăna a apă. 
Apoi se aşeză pe zidăria prăbuşită, la umbra hangarului de 
bărci. Răţuşte albe săltau în apa joasă de dedesubt, sau se 
scufundau, iscând nori de praf subacvatic. O canoa lopălă în 
direcţia ei; în picioare” un bărbat zvelt,. Cu gambe arămii, 
musculoase. Răspunse cu promptitudinea distantă a indienilor la 
semnul din cap făcut de Kate, acostă, apoi îşi cără canoa în 
hangar jjăşind desculţ şi mut pe pietrele de râu de un verde 
strălucitor; dispăru, lăsând în: aer o umbră rece cum e 
cremenea. 

Niciun sunet nu spărgea tăcerea dimineţii în afară de slabul 
clipocit al apei şi răzleţele ţipete stridente ale curcanului. 
Tăcere, o. Tăcere primară, aborigenă, o tăcere goală, ca de 
viaţă  înfrânată. Vacuumul unei  dimineţi rae- xâteane. 
Reverberind uneori ţipetele curcanului. 

Şi imensa, limfatica întindere de apă, ca o mare, fre- mătând, 
fremâtând, fremătând până 'ân “tepărtări, până la munţii de 
nimic substanţializat. <. 

În apropiere; un jet de bananieri zdrenţuiţi, movile sterpe cu 
eacţuşi imobili, iar în stânga, o hacienda cu-'bordeiele pătrate, 
de. Lut, ale pedmlor. Câte un ranchero în pantaloni lipiţi pe 
pulpe şi o pălărie uriaşă trecea călare prin praf pe un cal 
pipernicit sau, uneori, peorti încălecaţi pe crupa măgarilor, în 
pânzele lor albe fâlfâitoare, &e iveau ca nişte stafii. 

Mereu câte ceva fantomatic. Şi dimineaţa se' mistui dintr- 
odată, goală, vidă. Toate zgomotele strunite, orice urmă de via, 
tă înfrânată, totul stăvilit. Ţinutul uscat până la invizibilitate, apa 
pământie, tulbure, de parcă nici n-ar fi fost apă. Laptele limfatic 
al peştilor, o numise cineva. 

Capitolul VI 

DEPLASAREA ÎN PARTEA DE JOS A LACULUI 

în zilele lui Porfirio Diaz, ţărmul lacului începuse să devină 
Riviera Mexicului. Orilla urmând să fie Nisa sau, cel puţin, un 
Menton al ţării. Dar revoluțiile erupseseră din nou şi în 1911 Don 
Porfirio şi-a luat tălpăşiţa, fugind la Paris cu treizeci de milioane 


de pesos în buzunar - cel puţin aşa se spune. Un peso 
echivalează cu o jumătate de dolar, şi aproape cu o jumătate de 
coroană. 

În timpul revoluțiilor ce au urmat, Orilla, care începuse să fie 
considerată de americani un paradis pentru anotimpul iernii, 
recăzu în primitivism şi zidărie prăbuşită, în 1921, mai avură loc 
crteva încercări slabe de refacere. 

Hotelul aparţinea unei familii de germani-mexicani, - care 
erau şi proprietarii haciendei din vecinătate. Cumpăraseră 
proprietatea de la Compania Hotelurilor Americane, care luase 
iniţiativa construirii şi dezvoltării țărmului lacului, şi dăduse apoi 
faliment în timpul diferitelor revoluţii. 

Proprietarii germano-mexicani nu erau bine văzuţi de 
băştinaşi. Dar în acei ani, niciun înger din ceruri n-ar fi fost bine 
văzut dacă s-ar fi ştiut că deţine proprietăţi. Oricum, în 1921 
hotelul a fost redeschis, într-o formă foarte modestă, având un 
director american. 

Spre sfâfşitul anului, Jose, fiul proprietarului germano- 
american, veni să stea la hotel, împreună cu soţia şi copiii, şi se 
instalară în aripa nouă. Jose era cam scrântit, aşa cum sunt mai 
toţi străinii din a doua generaţie în Mexic. Urmând să încheie 
nişte afaceri, se duse într-o zi la bancă la Guadalajara şi se 
întoarse cu o mie de pesos de aur, într-o valiză, ţinând întreaga 
tranzacţie în mare secret - sau, cel puţin, aşa îşi închipuia el: 

Când toată lumea ge retrase la culcare, pe-o noapte de iarnă 
cu lună plină „doi oameni intrară în curte şi îl strigară pe Jose.. 
Acesta, fără să bănuiască nimic, îşi lăsă soţia şi cei doi copii şi 
cobori. După un moment, se «uzi vocea lui strigându-l pe 
directorul american. Directorul, '» crezând că-i vorba de vreo 
negociere, cobori la rândul lui. Dar când ieşi pe uşă, doi oameni 
îi imobilizară braţele, spunându-i: „Să nu sufli o vorbă!“ 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Bell, care construise Orilla şi care 
locuia de douăzeci de ani pe ţărmul lacului. 

După o clipă, însă, văzu că alţi doi oameni îl imobilizaseră pe 
Jose. 

— Vino cu noi! i se spuse. 

Erau cu t. Otul cinci mexicani - indieni sau pe jumătate indieni 
- şi doi captivi. Se duseră cu toţii - captivii în cămăşi şi papuci - 
în micul birou din capătul clădirii vechi a hotelului, care fusese 
pe vremuri o casă de fermă. 


— Ce vreţi? îi întrebă Bell. 

— Dă-ne banii! îi răspunseră bandiții. 

— A, în ordine, spuse americanul. 

Avea doar câţiva pesos în seif. II deschise, le arătă conţinutul, 
şi bandiții luară banii. 

— Şi acum, dă-ne restul! îi cerură ei. 

— Nu mai e nimic, răspunse directorul, de perfectă bună- 
credinţă, pentru că Jose nu-i spusese nimic despre mia de 
pesos. 

Cei cinci bandiți începură să scotocească prin încăpere. Găsiră 
un maldăr de pături roşii - pe care şi le însuşiră - şi câteva sticle 
de vin roşu, pe care le băură. 

— Şi acum, f ă-te înooa cu banii! 

— Nu pot să vS dau ceea fee nu există, stărui diretfonil. 

— Bine! răspunseră fii şi îşi scoaseră odioasele ma- chetes, 
cuţitele grele-mexicane. 

m Jose, intimidat, aduse din ascunzătoare valiza cu ceâ o mie 
de pesos. Banii fură înfăşuraţi într-un colţ de pătură. 

— Şt acum, veniţi cu noi, spusft-ă bandiții. 

— Unde? întrebă directorul care, în sfârşit, începuse şi Be 
sjferie. 

— Numai până la deal, unde o să vă părăsim, ca să nu puteţi 
telefona la Ixtlahuacan înainte" de a fi avut noi timpul să ne 
adăpostim în siguranţă. 

Afară, sub luna plină, era foarte rece. Americanul dâi»- ââia în 
cămaşa şi cu o pereche de papuci de ca6ă în picioare. 

— Daţi-mi voie să-mi iau o haină, ceru el. 

— la-ţi o pătură, răspunse indianul mai înalt. 

Se înveli într-o pătură şi, cu braţele încleştate de cei doi 
oameni, II urmă pe Jose, captiv la rândul lui, afară pe poartă, 
apoi prin praful' drumului, după cafe urcară po- vâmişul abrupt 
al uneia dintre movilele rotunde pe care se înghesuie mase 
sinistre de cactuşi, cu excrescenţe ca nişte degete monstruoase 
ce arată spre lună. Deluşorul era pietros şi povârnit, urcuşul 
mergea încet. Josă, un iânăr gras de vreo douăzeci şi-opt de ani, 
protestă în felul vlăguit al mexicanilor înstăriți. 

In cele din urmă, ajunseră pe creastă. Trei oameni îl târâră pe 
Jose deoparte, lăsându-l pe Bell' lângă un tufiş de cactuşi. Luna 
strălucea cocoţată pe un cer mexican perfect. La poale, lacul 
licărea slab, desfăşurându-şi lungimea înspre apus. Atmosfera 


era atât de clară, încât muntele din faţă, aflat la o depărtare de 
treizeci de mile, -se desluşea tăios şi încremenit în clarul de 
lună. Şi niciun sunet, nicio mişcare, nicăieri în vale se adăpostea 
hacienda, 'cu peonii adormiţi în bordeiele lor. Dar la ce ajutor te 
puteai aştepta din partea lor? 

Jose şi cei trei oameni dispărură după un eactus ramificat care 
se ridica drept ca o legături de pari în jurul unui trunchi central, 
şi arunca o umbră puternică, de oţel. Americanul le putea auzi 
glasurile, discutind In şoaptă şi în -grabă, dar nu putea distinge 
cuvintele. Cei doi păzitori ai lui se îndepărtară puţin, ca să audă 
ce se vorbea după cactus. 

Şi americanul, cunoscând perfect pământ ul pe care'i se 
rezemau tălpile şi cerul care-i atârna deasupra capului, simţi în 
aer vibrația neagră a morții, fiorul negru al poftă de moarte. Le 
simţi inconfundabil, pulsând In aer, aşa cum le poţi simţi în 
Mexic. Şi strania ferjcitate aborigenă, stirnită acum în cei cinici 
bărbaţi, se comunică sângelui său. 

Desfăcându-şi pătura, ascultă cu intensitate în clarul de lună. 
Şi auzi buf! buf! buf-ul unei machete lovind cu aviditate într-un 
trup omenesc şi apoi bizara voce a lui Jose implorârid: „Perdov, 
errie!“ - „lartS-mă strigătul de moarte al omului ucis. 

Americanul nu mai stătu la gând un. Zvârlindu-şi pătura, se 
jştrecură lav adăpostul cactuşilor şi, îndoindu-şi spinarea, jo 
zbughi pe povirniş la văle, ca un iepure. Impuşcături de pistol 
răsunară în urmă-i dar, În general, mexicanii nu sunt ţintaşi 
buni. Papucii de casă îi zburară din picioare; omul zvelt şi uşor 
goni, desculţ, peste pietre şi printre cactuşi, până jos. La hotel. 

"Acolo îi găsi pe toţi trezi şi strigând alarmaţi. 

7— îl omoară* pe Jose, zbieră Bell, repezindu-se la telefon şi 
aşteptindu-se ca în orice clipă să-i vadă pe bandiți ivindu- 
sedupă el, 

Telefonul se găsea în sufrageria (Un clădirea veche. Niciun 
răspuns - niciun răspuns - niciun răspuns! In mica ei cameră de 
dormit, bucătăreasa - trădătoarea * secretului - răcnea cât o 
ţinea gura Puțin mai încolo, în aripa nouă, soţia mexicană a lui 
Jose urla. Apăru, şi un servitor. 

— «încearcă să prinzi la telefpn poliţia din Ixtlahuacan, îi 
spuse americanul, după care alergă în aripa nouă ca să-. Şi ia 
puşca şi să baricadeze uşile. Fiica lui, o fată orfană de mamă, 
plângea alături de soţia, lui Jose. 


La telefoanele repetate nu răspundea nimeni. Spre dimineaţă, 
bucătăreasa, afirmând că bandiții nu aveau să atace o femeie, 
se duse la hacienda ca să mobilizeze peonii. Şi când răsări 
soarele rece, trimiseră un om să aducă poliţia. 

Găsiră cadavrul lui Jose ciopârţit de paisprezece tăieturi. 
Americanul fu transportat la Ixtlafiuac”“în şi internat în spital, 
unde două femei băştinaşe îi extraseră “ţepii de cactus din 
tălpi. 

Bandiţii fugiseră în ţinuturile mlăştinoase.. Câteva luni mai 
târziu, au fost recunoscuţi în Michoacan datorită păturilor furate. 
Fiind urmăriţi, unul din ei îi trăda pe toţi ceilalţi. « 

După această tragedie, hotelul fu din nou închis, şi nu s-a mai 
redeschis decât cu trei luni înainte de sosirea lui Kate. ’ 

Villiers mai veni şi cu altă poveste. Cu un âit în urmă, peonii 
omorâseră pe administratorul uneia dintre proprietăţile de 
dincolo de lac. Il dezbrăcaseră complet şi-l lăsaseră gol puşcă, 
cu burta în sus, organele genitale tăiate şi vârâteân gură, nasul 
retezat, despicat în două, şi jumătăţile prinse de obraji cu ace de 
cactus. 

— Nu mai îmi povesti toate grozăviile astea, strigă Kate. 

Simţea că osânda e scrisă chiar pe firmament, oşânda şi 
oroarea. 

Îi trimise lui Don Ramon, la Sayula, o scrisoare prin care îl 
anunţa că are de gând să se întoarcă în Europa. Ce-i drept, ea 
personal nu văzuse nicio grozăvie în afară de lupta cu tauri. Şi, 
în schimb, trăise câteva momente de înălţare pa, de pildă, 
călătoria cu barca spre hotel.' Pentru ea, băştinaşii aveau un 
anumit mister şi o anumită frumuseţe. Dar nu putea suporta 
senzaţia de sufocare şi acum, în ultimele zil”“ameninţarea 
ororilor. 

Adevărat, peonii erau săraci lipiţi pământului. Lucrau pentru 
douăzeci de cenți americani pe zi-, iar valoarea unui peso era de 
cincizeci de cenți. Şi apoi, în trecut îşi primiseră salariul de-a 
lungul întregului an, pe când acum nu erau plătiţi decât în 
perioada secerişului şi a strângerii recoltei. Nu munceşti, nu 
primeşti plată. Or pe parcursul sezonului uscat nu aveau ce 
munci. 

— Şi totuşi, le spuse directorul german al hotelului - un om 
care condusese o plantație de arbori de cauciuc în Tabasco, o 
plantație de trestie de zahăr în statul Vera Cruz şi o hacienda cu 


culturi de grâu, porumb şi portocali în Jalisco - şi totuşi cu peonii 
nu-i o chestiune de bani. Şi nu de la peoni porneşte râul. 
Porneşte din -Mexico. City, de la liota de nemulţumiţi de acolo 
care nu vor decât să pună bețe în roate şi folosesc fel de fel 
capcane religioase ca să-i prindă pe cei săraci. Asta stă la 
origine. Şi pe urmă  agitatorii împânzesc ţinutul şi-i 
contaminează pe peoni. Nu-i decât o boală molipsitoare, ca 
sifilisul. 

— Şi haciendados de ce stau cu mâinile în sân? 

— Un haciendado mexican! Ochii neamţului scăpă- rară. 
Gentlemanul mexican e un om atât de curajos, încât în timp ce 
un soldat îi violează nevasta pe pat. El se ascunde sub pat şi îşi 
ţine răsuflarea ca să nu fie descope” rit. Asta-i vitejia lui. 

Kate îşi feri privirea în lături. _ 

— Toţi haciendados vor ca Statele Unite să intervină. li urăsc 
pe americani, dar vor ca Statele Unite să intervină ca să le 
salveze proprietăţile şi banii. Aşa încât se declară de acord ca 
Statele Unite să anexeze Mexicul, mult iubita patria, şi să 
abandoneze minunatul lor steag verde-alb-roşu cu vulturul care 
ţine şarpele în gheare, de dragul salvării aparenţelor şi onoarei. 
Sunt îmbibaţi până-n gât de onoare de felul ăsta. 

„Mereu aceeaşi violenţă a amărăciunii”, îşi spuse Kata în 
sinea ei. Şi se săturase de ea. Er “sătulă de politică şi de 
cuvinte. O sufocau. _ 


— Aţi auzit de oamenii lui Quetzalcoati? îl întrebă ea; 

— . Quetzalcoati! exclamă directorul, plescăind ultimul 1 în 
felul specific băştinaşilor. Asta-i altă înscenare a bolşevicilor! S- 
au gândit că ţăranii au nevoie de un Dumnezeu, aşa încât s-au 
apucat să-l pescuiască din lac. Nu-i decât o nouă capcană ca să- 
i îndemne la altă revoluţie. 

Directorul se îndepărtă, nemaisimţindu-se în stare să suporte 
discuţia. 

„Doamne, gândi Kate, e într-adevâr greu de suportat.* 

Şi totuşi voia să i se vorbească mai mult despre Quet- 
zalcoatl. 

Mai târziu, când il revăzu pe directorul german, îi arătă’ ulcica 
dăruită de barcagiu, spunându-i: 

— Şiiaţk că se găsesc asemenea obiecte în lac? 

— Sunt foarte comune, răspunse el. la vremurile de idolatrie, 


obişnuiau să le arunce în apă. După câte ştiu eu, s-ar putea să 
continue şi acum. Apoi le scot, ca să le vândă turiştilor.- 

— - Se numesc o!/litas ale lui Quetzalcoati. 

— O nouă invenţie. 

— De ce credeţi? 

— Încearcă să pună ceva nou la cale, asta-i tot. Au înfiinţat 
asociaţia aia „Oamenii lui Quetzalcoati”, aici pe coasta lacului, şi 
mărşăluiesc cintând. E o nouă şmecherie pentru a introduce’ 
socialismul naţional. Nimic altceva. 

— Şi ce fac aceşti „Oameni ai lui Quetzalcoati”? 

__— Nu-i văd făcând nimic decât să pălăvrăgească şi să se. 
Inflăcăreze de propria lor importanţă. 

t_- —Dar care-i ideea? — 7 

— N-aş. Putea să spun. Nici nu cred să existe vreo v idee. Dar 
chiar de-ar exista* nu te-ar lăsa s-o cunoşti. Pentru că suntem 
un gringo!? - sau o gringita - în cel mai bun caz. Or secretul e 
pentru mexicanii puri. Pentru tos seiiores muncitorii, ^i los 
cabaheros peonii. In zhia de azi,. — fiecare- peon. E un 
caballero, un cavaler, şi fiecare muncitor e un senor. Cred că 
au de gând şă-şi procure un zeu al lor, ca să aibă cu ce să se 
fudulească. 

— Unde a început chestia asta cu Quetzalcoatl? 

— Jos în Sayula. Se spune că Don Ramon Carraseo e în 
spatele întregii poveşti. Probabil că vrea să fie viitorul 
preşedinte, *sau poate că ţinteşte mai sus, poate că ar vrea să 
ajungă primul faraon mexican. 

Ah, cât de obosită se simţea Kate-de toată vorbăria asta; 
deznădejdea, urâţenia, cinismul, goliciunea cuvintelor! Avea 
impresia că ar fi m stare să strige în guta mare, implorându-i pe 
zeii necunoscuţi să redea vieţii ei magia, să o salveze de 
putregaiul şi sterilitatea lumii. 

Se gândise din nou să se reîntoarcă în Europa. Dar la ce bun? 
Ştia prea bine. Pretutindeni politicianism şi nebunie şi misticism 
ieftin şi spiritualism sordid. Magia se evaporase. Tânăra 
generaţie, atât de inteligentă şi. De interesantă, dar-atât de 
lipsită de mister, de orice profunzime! Şi cu cât era mai tânără 
generaţia, cu atât mai plată şi mai zăbăucă, şi din ce In-ce mai 
lipsită de magie. 

N; u, nu putea, să se întoarcă în Europa. Şi nu! Refuza sâi-şi 


19 Denumire da£4 nord-americarulor ţi anglo-s&la&ilor irx Arae- W rica Latină. 


însuşească aprecierile directorului hotelului în legătură cu 
Quetzalcoatl. Cum putea judeca un director de hotel? Chiar dacă 
nu era un adevărat director de hotel, ci un supraveghetor de 
fermă? Ea li cunoscuse pe Ranrân Carraseo şi pe Dbn Cipriano. 
Şi erau oameni adevăraţi. Doreau ceva care să transcendeze 
cotidianul. Va continua să creadă în ei. Orice, orice, în afară de 
această sterilitate a nimicului în care se împotmolea viaţa ei. 

— Şi-o să-l expedieze pe Villiers. Era un om drăguţ, îi plătea. 
Dar şi el se îndrepta împotriva mişcării soarelui, bălăcindu-se în 
plăcerile dezintegrării şi ale anti-vieţii. Da, trebuia să-l 
expedieze. Trebuia, trebuia să se elibereze de aceste relații- 
mecanice. 

Fiecare dintre ele, ca Villiers de pildă, era o roată dinţată în 
contact cu care toate acţiunile deveneau inversate. Tot ce 
spunea, tot ce făcea el răsturna fluxul vieţii ei, o făcea şi pe ea - 
să meargă. Împotriva drumului soarelui. 

Şi nu voia să meargă împotriva soarelui: La urma urmei, în- 
pofida grozăviilor latente din Mexic, când îi îndepărtezi pe 
oamenii ăştia cu feţe întunecate de contactele nocive, te fac să 
simţi că viaţa e vastă, chiar dacă-i teribilă, şi că moartea e un 
mister insondabil. 

E posibil că uneori izbucneşte violenţa din ei. Dar ceva trebuie 
să izbucnească din când în când, dacă oamenii nu sunt simple 
maşini. 

„Nu! Nu! Nu! striga Kate propriului ei suflet. Vreau să fiu 
lăsată să cred încă în contactele umane! Să nu mi se taie totul!“ 

Luă însă hotărârea să-şi taie singură orice contact cu acea 
mecanică mişcare împotriva soarelui, Villiers e trebuia să se 
întoarcă în Statele Unite. Ea va rămâne singură în propriul ei 
mediu. Fără să fie. Atinsă dş roţile dinţate ale celor ce merg 
invers. Să fie lăsată singură şi intangibilă. Să se ascundă, să fie 
ascunsă, inaccesibilă. 

Şi totuşi, să lase să se strecoare în sângele ei cate pulsa în 
direcţia soarelui căldura unor oameni necunoscuţi, care 
mergeau şi ei în aceeaşi direcţie. Să ferece porţi de oţel 
împotriva lumii mecanice. Dar să lase lumea soarelui să 
pătrundă spre ea, şi să o integreze în mişcare, mişcarea în 
direcţia curentului vieţii, cu soarele şi cu stelele asemenea unui 
copac ce-şi întinde ramurile înfrunzite. 

Voia să locuiască într-o veche casă spaniolă, cu un patio cu 


flori şi cu o fântână. Să-şi întoarcă faţa spre interior, către 
puţinele flori învăluite de umbră. Să întoarcă spatele la lumea 
roţilor dinţate. Să nu mai privească niciodată oribila maşină a 
lumii. Să privească doar la mica ei fântână liniştită, la portocalii 
ei, să simtă că deasupra capului ei nu e decât cerul. 

Şi astfel, potolindu-şi neliniştile, îi scrise din nou lui Don 
Ramon că vine la Sayula să-şi caute o casă. Il ex- pedie pe 
Villiers. Şi a doua zi porni la drum, însoţită de un servitor, în 
vechea barcă cu motor a hotelului, către satul Sayula. 

Aveau de parcurs treizeci şi cinci de mile, pe lacul lunguieţ. 
Dar în secunda în care barca porni, Kate simţi cum o pătrunde 
calmul. Un bărbat înalt, cu faţa smeadă, stătea la pupa bărcii, 
folosind ritma -şi supraveghind motorul. Ea şedea pe nişte 
perne, la mijloc. Şi servitorul tî- năr se cocoţase pe proră. ' 

Porniră la drum înainte de răsăritul soarelui, când lacul era 
îmbăiat într-o lumină neclintită. Tufe răzlețe de zambile de apă 
pluteau pe undele Subţiratice, cu câte’ o frunză verde ridicată, 
ca o micuță pânză de barcă, şi clătinând câte o delicată floare 
mov-albăstrie. 

„Redă-mi misterul şi fă ca lumea să reînvie pentru mine! 
striga Kate către propriul ei suflet. Și izbăveşte-mă de 
automatismul oamenilor!“ 

— Soarele se înălţă şi o lumină alburie începu să joace pe 
vârfurile munţilor. Barca o luă pe lângă ţărmul nordic, 
înconjurând promontoriul pe care, cu douăzeci de ani în urmă, 
răsăriseră vile elegante, dar care acum era din nou cotropit de 
sălbăticie. Totul arăta calm şi încremenit 
. în lumina dimineţii timpurii. Uneori, pe câte un petec 
pleşuv de pe'dealurile uscate se iveau puncte albe; păsări? Nu, 
ţărani în pânzele lor albe, peoni care lucrau cu sapa. Se detaşau 
atât de minusculi şi de distincţi, evocându-ţi păsări albe 
căţărate pe deal. 

Dinook) de cotitură erau izvoarele calde, biserica, satul 
inaccesibil al indienilor pari care nu vorbeau spanăoia. La 
poalele dinei uscate, povârnite a dealukii, se rătăciseră dţiva 
copaci 

Motorul pufăia de zor şi barca feaiota, cu omul de la pupă 
pândind, Sncohcit ca un şarpe; apa-lapte-de-peşte sclipea şi 
răsfrângea o lumină densă, astfel în cât muiaţii din depărtare 
apăreau aburiţi. Kate, În umbra tendei, alunecă într-un soi de 


toropeală. 

Treceau pe Ungă insula care adăpostea ruinele forță- - reţeţ ţi 
ale temniţei Era toată numai rocă *şi ariditate, cu ziduri mari, 
dărăpănate, şi cu scoica unei biserici ivin- <du-9e printre” 
stâncile chinuite şi ierburile cenuşii; secătuite. Indienii o 
apăraseră vreme îndelungată împotriva spaiualilar. Mai târzru, 
spaniolii folosiseră insula ca fortăreață împotriva indienilor, şi 
mai tâi“iu ca lăcaş de pedeapsă. Acum totul arăta o ruină 
respingătoare, plină de scorpioni şi lipsită de orice altă viaţă. 
Doar în golfu- leţul dinspre uscat trăiau vreo doi pescari şi o 
turmă de capre; puncte vfi, răsărind id-colo printre ştirici. Şi un 
nefericit de individ plantat pe insulă de conducere ca să 
înregistreze schimbările meteorologice. 

Nu, Kate nu dorea să acosteze: Era un loc prea sinistru. Îşi 
scoase merindele «fin coş, se osp&tă cu un prânz frugal e şi 
aţipi. 

Se simţea înfricoşată de ţara asta. Dar numai sufletul ei şi nu 
trupul era cel ce cunoştea frica. Işi dăduse pentru prima oară 
seama, în mod final şi fatal. Sab ce fel de amăgire se zbătea. 
Eagândise până atunci că fiecare individ posedă un eu complet, 
un suf let complet, o individualitate completă. Şi acum avusese 
revelaţia dară, atât de dară Wde parcă ea se prefăcuse într-o 
pouă făptură, că lucrurile nu stăteau astfel. Bărbaţii şi femeile 
aveau euri incomplete, alcătuite din bucăţi adunate laolaltă, 
oarecum la întâmplare, şd nu prea bine asamblate. Curai nu 
fuşese creat În întregime. Bărbaţii de azi erau semicreaţi şi 
femeile la fel Creaturi care existau şi funcționau cu o certă 
regularitate, dar care se prăbuşeau într-un disperat vălmăşag de 
inconsecvenţe. 

Pe jumătate creaţi, asemenea gâzelor care aleargă atât de 
repede, se află în treabă şi se pomenesc dintr-o dată cu aripi, 
dar care, de fapt, nu sunt decât nişte larve înaripate. O lume de 
creaturi semicreate, pe două picioare, nutrindu-se cu hrană şi 
degradând unicul mister care le fusese lăsat -. Sexul. Ţesând” o 
sumedenie de cuvinte, în- gropându-se înăuntrul coconilor de 
cuvinte şi de idei pe care şi le-au ţesut în juru-le şi pierind, cei 
mai mulţii inerţi şi sufocaţi în interiorul coconilor. 

Creaturi semicreate, de cele mai multe ori semiconşti- ente şi 
semiresponsabile, aeţionâiid în roiuri cumplite, ca lăcustele. 

îngrozitor gând! Şi, asemenea, gâzelor, afirmând voinţa 


colectivă de a evita răspunderea făuririi unei făpturi sau a unei 
identități mai complete. Ciudata rezistenţă şi ură înverşunată în 
faţa îndemnurilor de a-şi purifica eul. Fanatismul morbid al 
neîntregitului. 

în marea lumină fremătândă a lacului, având în spate 
ameninţătorii munţi cu coaste albastre ai Mexicului, Kate părea 
înghițită în cuşca anatomiei moarte a unui schelet. Era 
înfricoşată, mistic înfricoşată, de bărbatul care se ghe- muia la 
proră, ; cu gambele lui netede şi spinarea suplă, ca de şarpe, 
pândindu-o cu ochi negri. O semicreatură, dotată cu voinţa 
dezintegrării şi a morţii. Şi bărbatul înalt din spatele ei, de la 
cârmă, care avea ochii aceia curioşi, fumurii fosforescenţi, pe 
sub gene negre, întâlniți uneori la indieni. Era frumos şi liniştit şi 
închis în sine. Dar pe buze îi flutura semisurâsul diabolic, 
pânditor, expresia se- mibatjocoritoare a ilnei creaturi parţiale, 
'conştientă de puterea sa de a distruge o creatură mai deplină. 

Şi totuşi, îşi spuse Kate, amândoi aceşti bărbaţi radiau de 
virilitate. Şi nu aveau să o brutalizeze decât dacă ea le-ar fi 
comunicat asemenea gând şi dacă, printr-unanumi t gen de 
laşitate, i-ar fi incitat la asemenea faptă. Sufletele lor erau în 
formare, răul nu era sădit în ele, pendulau în ambele direcţii. 

Şi în sufletul ei striga către misterul mai mare, către acea 
forţă care planează în interstiţiile aerului fierbinte, opulentă şi 
grea. Avea senzaţia că ar putea înălța mâinile şi prinde potenta 
aceea care pluteşte pretutindeni, în aşteptare. „Vino!“ îi spuse, 
inhalând adânc aer în plămini, şi adresându-se tăcutei răsuflări 
vitale ce zace, nerevelată, în atmosferă, în aşteptare. 

Şi în timp ce barca aluneca lin şi degetele ei răsfirau apa 
caldă a lacului, Kate simţi din nou plenitudinea po- gorând 
asupră-i, plinătatea, pacea şi puterea. Plinătatea umplindu-i 
sufletul asemeni preaplinului strugurilor pâr- guiţi, Se gândi în 
sinea ei: „Ah, cât am greşit nedăruindu-mă mai curând celeilalte 
prezenţe,  neinspirând mai devreme răsuflarea vieţii! Ce 
copilărie să mă tem de bărbaţii ăştia doi!“ 

Făcu ceea ce se temuse să fac mai înainte: le oferi- 
sandvişurile şi portocalele rămase în coş. Şi fiecare dintre cei doi 
bărbaţi o privi: ochii fumurii se uitară în ochii ei şi ochii negri se 
uitară în ochii ei. Şi omul cu ochi fumurii, care era mai viclean 
decât celălalt, dar şi mai mândru, îi spuse din ochi: „Suntem vii! 
Eu îți cunosc sexul şi tu îl cunoşti pe al meu. Cunoaştem 


misterul, dar suntem bucuroşi să-l ocolim. Nu-mi atinge onoarea 
mea firească, şi îţi jnulțumesc pentru această favoare.“ 

Toate acestea erau în privirea lui, în privirea iute şi mânară; 
iar în liniştitul Muchas grazias!2 Kate desluşi aprecierea 
masculului, un bărbat bucuros să-şi. Păstreze onoarea şi să 
simtă comuniunea  graţiei. Poate că impresia se datora 
cuvântului spaniol  „grazias”. Dar în sufletul ei simţea 
comuniunea graţiei. 

Şi acelaşi lucru se petrecea- şi cu bărbatul cu ochi negri. Era 
mai umil. Dar când îşi curăţă portocala şi zvârli coaja galbenă în 
apă, Kate desluşi liniştea, umilinţa şi patosul graţiei din el: ceva 
frumos şi cu adevărat bărbătesc, greu de găsit la un bărbat alb, 
civilizat. JNu pornea din spirit. Pornea din sângele întunecat, 
puternic, neştirbit; de acolo pornea înflorirea sufletului. 

Şi îşi spuse în sinea ei: „La urma urmei, e bine că mă aflu aici. 
E atât de birie să fiu în barca asta, pe lacul ăsta, ' cu aceşti doi 
oameni tăcuţi, semibarbari. Ei pot absorbi harul graţiei şi îl 
putem împărtăşi; e o comuniune, ei şi eu. Mă bucur că sunt aici. 
E un lucru mult mai bun decât dragostea: dragostea pe care am 
cunoscut-o cu Joachim. Aceasta este plinătatea vinului. “ 

— Sayula! exclamă omul de la proră, arătând în faţă. 

Văzu în depărtare un loc cu copaci verzi, ţărmul plat şi o 
clădire mare care sărea în ochi. 

— Ce clădire e aceea? întrebă. 

— Gara. 

Kate se arătă impresionată, -aşa cum se cuvenea, pentru că 
era un edificiu în aparenţă nou şi impozant. Un vapor mic, 
solitar, pufăia la oarecare distanţă de un chei de lemn, şi bărci 
negre, încărcate cu marfă, vajaeau, ca magnetizate, spre el, 
apoi se întorceau la țărm. Vasul. Emise un țipăt de sirenă şi, 
încet dar cu. Gravitate, porni | luând apa în piept şi tăind lacul 
de-a curmezişul, îndrep- r tându-se spre punctul unde cele. 
Două turnuri albe, gemene, din Tuliapân se năluceau 
miniaturale, îndepărtate, ţ peste marginea apei. 

Trecură de chei şi, după ce ocoliră bancul de nisip | presărat 
cu sălcii, putu'vedea Sayula: turle de biserici | albe, gemene, cu 
caneluri şi formă de obelisc deasupra f arbuştilor de piper; în 
spate un dâmb singuratic, împes- [triţat de tufişuri uscate, 


20 Mulţumesc mult (sp.). 
t 


distinct, cu contururi de desen % japonez; în depărtare, munţii 
Mexicului, cu creste ondu- ’ late, coaste albastre şi Versante 
plate. 

Totul arăta calm, delicat, aproape japonez. Când se apropiară 
mai mult, Kate văzu plaja şi rufele întinse pe nisip la uscat; 
sălciile verzi, firoase, arbuştii de piper şi vilele îngropate în 
frunziş şi flori, perdelele atârnătoare de bougainvillea violete, 
pete roții de hibiscus, opulenţa trandafirie a oleandrilor înalţi şi, 
ici-colo, câte un palmier. 

Barca se îndrepta spre un chei de piatră pe care era pictată o 
reclamă de cauciucuri de automobil. Văzu câteva bănci, câţiva 
copaci sârmoşi izbucniţi din nisip, un chioşe care vindea băuturi, 
o mică promenadă şi bărci albe înţepenite pe o plajă nisipoasă. 
Câteya femei aşezate sub umbrele mari, câţiva scăldători în apă 
şi cortine de copaci de un verde, profund sau încărcaţi de 
ciorchini de flori roşii, adumbrind vilele. 

„Ei bine, -îşi spuse Kate. Nu e un loc prea sălbatic şi nici 
supracivilizat. Nu e ruinat, ci mai curând renovat. Păstrează 
contactul cu lumea, dar lumea are un impact foarte slab asupră- 
i.“ 

Se duse la hotel, aşa cum o sfătuise Don Ramon. 

— Veniţi din Orilla? Sunteţi doamna Leslie? Don Ramon 
Carraseo ne-a trimis o scrisoare în legătură ca dumneavoastră. 

| se găsise o casă! _ 

— Kate plăti barcagiii şi dădu mina cu ei. li părea ţău că n-o 
să-i mai vadă. lar ei o priviră la plecare cu un licăr de regret. Işi 
spuse în sinea ei: „În oamenii ăştia e viaţă şi bogăţie. Se 
străduiesc să ajungă să respire Marea Respirație. Sunt ca nişte 
copii, neajutoraţi. Şi sunt şi demoni. Dar cred că, pe undeva* 
ceea ce doresc ei cu înflăcărare este răsuflarea' vieţii şi 
comuniunea cu cei bravL“ 

Era surprinsă de ea însăşi că folosea dintr-o dată asemenea 
limbaj. Dar vlăguirea şi simţul ei de pustiire fuseseră atât de 
totale, încât acum, cealaltă răsuflare din aer şi puterea 
întunecat albăstrie a pământului deveniseră subit mai reale 
decât aşa-zisa ei realitate. Realitatea concretă, discordantă, 
exasperantă se dizolvase şi-i luase locul o lume blinda o 
potenţelor, fluxul întunecat, catifelat al pământului, plăpmaa, 
ind suprema răsuflare de viaţă dinăuntrul aerului. Dincolo de 
aprigul soare pândeau ochii Intunecaţi ai unui soare nai adânc”, 


^ între coastele albastre ale munţilor băfcea în taină o inimă 
puternică, inima pământului. 

Casa era întocmai ce-şi dorise: o Clădire joasă, în' formă de L, 
acoperită cu ţiglă, având podele aspue, roşii: şi o terasă 
spațioasă; celelalte două laturi ale patio-ului erau completate de 
o pădurice deasă de mango, aflată dincolo de zidul scund. 
Pătratul patio-uhii îngrădit de pereţii casei şi de păduricea de 
mangoera vesel, colorat de oleandri şi hibiscus, iar în mijlocul 
ierbii încărcate'de seminţe se deschidea un bazin cu apă. 
Ghivecele de flori aliniate de-a lungul terasei erau pline de 
muşcate şi de plante exotice. La capătul cel mâi îndepărtat.al 
paâio-ului, puii scurmau pe sub silenţioasa imobilitate a 
bananierilor. Zdrenţuiţi. lat-o: casa ei de piatră, răcoroasă, 
adumbrită, cu fiecare încăpere răspunzând pe tţrasă; terasa sau 
piazza ei spațioasă, umbroasă, privind drept spre. Soarele seân- 
teietor, spre florile scăpărătoarer'Spre iarba bogată, spre apa 
încremenită, spre bananierii îngălbeniţi, spre splendoarea 
întunecată a arborilor de mango cu umbră densă. 

Odată cu casa îi revenea şi o Jnana mexicană, cu două fiice 
cu-păr bogat şi un fiu. Această familie locuia înjr-un bârâog din 
spatele bovindoului sufrageriei. Acolo, pe jumătate ascunse de 
copac), se găseau- o fântână şi o latrină, o bucătărioară şi o 
cămăruţă în care dormea întreaga famil” pe rogojini aşternute 
pe jos. Acolo se zbenguiau pui pricăjiţi, iar bananierii murmurau 
sub atingerea degetelor vântului. 

Kate avea de ales între patru dormitoare. Se decise să-şi facă 
dormitorul ei din camera cu ferestre joase zăbrelite, care 
dădeau spre iarba aspră şi strada pietruită, închise uşile şi 
ferestrele şi se' culcă spunindu-şi: „Acum sunt singură. Şi nu am 
de făcut decât un singur lucru: să nu mă mai las angrenată în 
roţile dinţate ale lumii, şi să nu las să-mi scape lucrul ăsta mare, 
tainic, pe care l-am dobândit.” 

Era obosită, cuprinsă de o ciudată istoveălă care o făcea să 
simtă că nu ar mai putea depune niciun efort. Se trezi la ora 
ceaiului, dar nu exista ceai în casă. Juana se repezi până la hotel 
să cumpere. 

Juana era o femeie de vreo patruzeci de ani, scurtă, cu o faţă 
plină, măslinie, ochi negri lipsiţi de centru, un păr neîngrijit şi un 
mers şchiopătat. Vorbea repede, cu prune în gură, şi adăuga 
câte un „n“ la toate cuvintele. Tot ce ţinea de ea, până şi 


limbajul, avea o notă şleam- pătă. 

— No, Vina, no hay masn - pronunţa masn în loc de mas. Și i 
se adresa lui Kate în felul vechi mexican, spunându-i Nifla, ceea 
ce înseamnă „copilă1ll. E o formulă onorabilă în discuţiile cu o 
stăpână. 

Juana avea să-i cam pună nervii la încercare. Era o văduvă cu 
antecedente dubioase, o fiinţă pătimaşă, lipsită de control, 
robustă, dar afişând o certă indiferenţă şi delăsare. Proprietarul 
hotelului o asigură pe Kate că era cinstită, dar dacă ea prefera 
să-şi găsească o altă criada, foarte bine. 

Era clar că între cele două femei avea să se poarte o mică 
bătălie. Juana era încăpăţânată şi recalcitrantă: viaţa jiu o 
tratase cu mănuși. Şi avea în ea o insolenţă fundamentală. 

Dar, pe de altă parte, se lăsa purtată de subite efuziuni 
fierbinţi şi vădea acea curioasă g”ierozitate şi acel altruism 
proprii băştinaşilor. Avea să fie cinstită, pur şi simplu din sfidare 
şi din indiferenţă, atâta timp cât nu era silită să adopte poziţii 
antagonice. 

Şi totuşi, încerca prudent terenul, urmărind totul cu privirea 
vag zeflemitoare şi precaută a ochilor negri - aşa cum era de 
aşteptat. Şi Kate simţea că acel strigăt i 

Nina, - „copilo“, prin care i se adresa, conţinea o uşoară notă 
de batjocură răuvoitoare. 

Dar nu putea decât, să meargă înainte şi să se încreadă în 
femeia cu faţa smolită şi ochii lipsiţi de centru. 

A doua zi, Kate îşi adună destulă energie încât să exileze din 
salon o garnitură de mobilă din lemn curbat şi răchită, precum şi 
câteva tablouri şi etajere. 

Dacă există vreun instinct de societate ţnai plicticos decât 
toate celelalte din lume, este cel mexican. In centrul salonului 
cu podele roşii din casa lui Kate existau două semilune W: o 
banchetă de răchită cu braţe şi picioare din lemn curbat ne”ru, 
flancată de o parte şi de alta de câte două scaune de răchită cu 
picioare curbe negre, faţă-n faţă cu o banchetă identică din 
răchită cu braţe şi picioare din lemn curbat maro, flancată de o 
parte şi de alta de câte două scaune din răchită cu picioare 
curbe maro. Aţ fi zis că cele două banchete şi cele opt scaune 
erau ocupate de stafiile tuturor banalităţilor mexicane rostite 
de-a lungul vremurilor, stafii aşezate faţă-n faţă, cu ge- 

— Nunchii vizavi unii de ceilalţi şi tălpile odihnindu-se pe 


oribilul covor verde cii trandafiri roşii, care ocupa centrul obosit 
al salonului.  Însăşi  priveliştea acestui aranjament era 
înspăimântătoare. 

Kate răsturnă simetria de faţă-n faţă, ajutată fiind de cele 
două fete, Maria şi Concha, şi de ironica Juana, care transportară 
garnitura maro şi etajerele de bambus eœ într-unul din 
dormitoarele libere. Juana privea cu cinism noile aranjamente şi 
ajuta dând ordine. Dar când Kate îşi deschise cufărul şi pescui 
dinăuntru, vreo două carpete în culori luminoase, vreo două 
şaluri fine şi câteva obiecte menite să dea o înfăţişare mai 
umană salonului, criada începu să exclame: 

— Que bonita J Que bonita, Nina! Mire que bort ita!?! 

Capitolul VU 

Sayula era o mică staţiune pe malul lacului; nu pentru bog ăt 
aşii jr ina av i, căci asemenea specie nu caaieâdsta în. Mexic, ci 
pfentru negustorii din Guadalajara, şi pentru excursioniştii de 
sfârşit de săptămână. Dar chiar şi asemenea turişti apăreau 
destul de rar. 

Totuşi localitatea era dotată cu două hoteluri, rimase de pe 
vremea lui Don Porfirio, ca şi maj&citafcea vilelor. Vilele de pe 
țărm erau închise, unele xlintre ele chiar abandonate. Locuitorii 
satului trăiau intr-o permanentă spaimă. Existau multe pricini de 
teroare, dar: “a mai cumplită dintre toate o constituiau bandiții. 

Bandiţii jsânt nişte oameni care, neavând bani, neavând le 
lucru, neavând perspective, se apucă de furturi şi de crime, 
făcându-şi din acestea o profesiune -vremelnică - Jneori pe 
durata întregii vieţii. Se ascund prin satele lor sălbatice până 
când sunt trimise trupe care-i hăituiesc, îi atunci se adăpostesc 
prin munţii sălbatici -sau prin ţinuturile mocirloase.' 

„ Sayuâa, avea ramificaţia ei de cale ferată şi trenul ei, o dată 
pe zi. Calea ferată lucra în pierdere şi se lupta cu extincţia. * ' 

Şi Sayula mai poseda acea adevărată nebunie a America: 
automobilul. Aşa cum pe vremuri bărbaţii îşi doreau un cal şi o 
spadă, astăzi îşi doresc un automobil. Aşa cum -pe vremuri 
femeile tânjeau după un cămin’ şi o lojă permanenta la teatru, 
astăzi tânjesc după „o ma- şină“. La fel şi membrii mai săraei ai 
clasei de mijloc Sxista în Sayula un iureş neîntrerupt_de maşini, 
motociclete şi autobuze - aşa-numitele camiones - pe unica 
şosea oropsita care o lega de Guadalajara. O unică spe- ranţa, 


21 Ce drăguţ! Ce drăguţ, Nyia ! Ia te uită ce drăguţ! 


un unic crez, un unic destin î să călătoreşti în-' tr-un camion şi 
să posezi o maşină. 

Gând Kate sosi în localitate, circulau o serie de zvonuri 
alarmante legate de bandiți, dar ea nu le acordă» fei o atenţie. 
Seara, ieşi în piaza, ca să se găsească printre oameni. Plaea era 
un pătrat mărginit de copaci înalţi, având în centru un chioşc de 
fanfară ieşit din uz şi o promenadă de jur împrejur, de la 
caretpomeau străzile pietruite p£ unde treceau măgăruşii şi 
camtânes. În partea de nord exista o porţiune de piaţă 
adevărată, unde se ţineau zilele de târg. 

Fanfara nu mai cinta în Sayula şi e/legancâa nu se mai plimba 
pe promenada pavată de sub copaci. Dar pavaful era încă bun şi 
băncile mai mult sau mai puţin solide. Şi acum, scuarul era 
monopolizat şi băncile ocupate de peoni şi de indieni cu păturile 
lor şi straiele ler albe. Ce-i drept, dăinuia încă legea potrivit 
căreia peonii trebuiau să poarte panlaloni în piaza şi nu 
izmenele largi, filfâitoare, în care munceau la câmp. Dar peonii 
înşişi doreau să poarte pantaloni în locul şalvarilor folosiţi la 
truda lor umilă. 

Plăza aparţinea acum pionilor. Se îngrămădeau pe bănci, sau 
se plimbau de jur împrejur în sandalele şi cu păturile lor. Pe 
drumul pietruit din puri fa de nord se înşiruiau gherete care 
vindeau mâncare ţ-i în jurul căniră se producea mare 
înghesuială după ora şase: era mai ieftin să mânânci în oraş la 
sfârşitul unei zile de muncă. Femeile, acasă, n-aveau decât să 
se îndoape cu tortililns, indiferent de căldura de afară, cu supă 
sau cu tocătnra de carne amestecată. La gheretele care vindeau 
tegtrfâa. Bărbaţi, femei şi băieţi şedeau pe bănci, cu coatele pe 
tejghea. Într-un colţ se juca un joc de-a ghicitelea: un om. Aflat 
în centru, întorcea nişte'cărţi de joc şi întreni'-t piaza răsuna de 
strigătele:.. Cinco de apadas! Ret; dp copas-!? O femeie 
corpolentă, viguroasă, imperturbabilă, cu o ţigară lipită de buză 
şi primejdie în ochii negri cu privirile plecate, şedea în noapte şi 
vindea tegui/xi. Vânză- torul de dulciuri stătea lângă tejghea şi 
oferea zaharicale la un centavo bucata. Şi jos, pe trotuar, mici 
felinare de tinichea luminau piramidele de fructe de mango sau 
greţoasele prune roşii tropicale, - doi sau trei centavos grămada 
-, în timp ce vânzătorii, câte o femeie cu fusta înfoiată sau câte 
un bărbat cu acea curioasă expresie de răbdătoare umilinţă, se 


22 Cinci de pici ! Rigă dc cupă ! (sp). 


cincheau pe vine, în aşteptarea vreunui muşteriu, reflectind 
ciudata indiferenţă fatalistă şi blajina răbdare, atât de derutante 
pentru un străin. Să ai de vânzare prune roşii în valoare totală 
de treizeci de cenți; să le stivuie. Şli pe trotuar în piramide 
miniaturale de câte cinci bucăţi, să aştepţi întreaga zi şi în plină 
seară ghemuit pe jos şi privind trecătorii de la picioare în sus, 
până la îndepărtata faţă a unui eventual cumpărător, iată ce 
constituia o ocupaţie şi un mod de existenţă. Continua şi 
noaptea, la lumina felinarelor de tinichea a căror flacără pâlpâia, 
ondulată de vânt. 

De obicei se mai găseau vreo doi tinerei scunzi cu chitare de 
mărimi diferite, aşezaţi faţă-n faţă ca doi cocoşi gata de luptă, şi 
cântând o melopee interminabilă, un cântec de lebădă intonat 
cu vocea scăzută a eternelor balade, nu prea muzical, trist, 
nesfârşit, intens, audibil doar din imediata apropiere: şi 
psalmodiau întruna până le răguşeau gâtlejurile. Câţiva bărbaţi 
înalţi, întunccaţi, înfăşuraţi în pături roşii, stăteau prin jur, 
ascultând indiferenți, şi rar', foarte rar, aducând o contribuţie de 
câte un centavo. 

m Printre gheretele cu mâncare de pripăşea câte un trio, de 
astă dată două chitare şi o vioară, iar doi dintre muzicanți erau 
orbi: orbii cântau şi din gură, cu glasuri ascuţite, rostind 
cuvintele într-un ritm precipitat, şi totuşi nu foarte desluşit. 
Insuşi cântatul părea un act de taină, cân- tăreţii âpropiindu-se 
mult unul de celălalt, faţă în faţă, de parc-ar fi vrut ca 
melancolica baladă să fie reverberată în secret de piepturile 
lor, numai între ei doi, întorclnd spatele la lume. 

Şi întregul sat se afla în piaza, care arăta ca o tabără 
străbătută de zgomotul reţinut, înăbuşit, al vocilor repezi. Rar, 
foarte rar, câte un glas se înălța” peste murmurul vocilor 
bărbăteşti, peste susurul muzical al femeilor, peste ciripitul 
copiilor. Rareori, vreo mişcare mai rapidă; doar plimbarea 
înceată a bărbaţilor în sandale - numite hua- raches - târşâite 
pe trotuar cu un fâşâit ca’ de gândaci pe hârtie. Uneori, ţâşnind 
dintre copaci, băieţandri desculți săgetau printre umbre şi 
îndărăt, printre oamenii liniştiţi şi îndărăt. Erau nedomoliţii 
lustragii de ghete, care, într-o ţară de desculți, roiesc ca nişte 
muşte agasante. 

în capătul dinspre sud, peste drum de copaci şi înspre colţul 
hotelului, avea loc o necontenită strădanie de ocupare; a 


locurilor dintr-o cafenea, cu mesele şi syaunele îq stradă. Aici, în 
zilele din timpul săptămânii. Cine cuteza să-şi afişeze prestigiul, 
se aşeza la o masă şi bea o bere sau un pahar de tequila. 
Majoritatea acestora erau străini. Şi peonii, şezând imobili pe 
băncile din jur. Îi priveau cu ochi de vasilisc. Pe sub borurile mari 
ale pălăriilor. 

Dar sâmbăta şi duminica se producea un adevărat sp”. Taeol. 
Maşinile şi camioncs se îngrămădeau împiclifindu-se şi şuierind. 
Şi din ele aterizau, ca nişte păsări stranii” fete zvelte, 
fermecătoare, cu rochii de organdi, feţe pudrate ş| părul tăiat 
scurt. Finturau în piaza, plimb'ndu-se braţ la braţ. Strălucitoare 
în organdi roşu şi şifon niba“.ru şi muselină albă şi alte 
maleriale diafane roz. Rrniv şi portocalii, cu părul retezat, cu 
braţe subţiri, tuciurii. Înlănţuite, feţele întunecate ciudat de 
macabre sub fardul greu, tirizind spre alb, dai- albul clovnului 
sau al cadavrului. 

Într-o lume de peoni masivi, frumoşi, fluturau aceste 
fluturătoare neînsoţite, cu o strălucire de rtuluro şi cu n 
stridenţă discordantă. Cantitatea de fi.fi, tinmi dichisiţi care 
trebuie să se asorteze cu fluturătoarele, era neii”, destulătoare. 
Totuşi existau fi/i în pantaloni albi de flanel, pantofi altoi, sacauri 
âe culoare închisă, pălării de pai corecte şi bastoane. Fi/i2* 
arătârvd mult mai feminini decât neaslimpăratele fluturătoare; 
şi mult mai nervoşi, şovăielnici. Cu totfte acestea, ftfi galanti, 
fvtmând cu gesturi graţioase şi elegante, vorbind o castiliană pe 
cât pasibil degantă, şi arătând de parcă până într-un an urmau 
să fie aduşi jertfă cine ştie cărui zeu mexican; după ce vor fi 
îndeajuns de îngrăşaţi şi de parfumati. Viţeii de sacrificiu erau 
puşi la îndopat. 

Sâmbăta, fi/i şi fluturătoarele şi excursioniştii din 'maşinile de 
la oraş - foarte puţini la număr - încercau să fie veseli ca nişte 
fluturaşi în sinistrul Mexic. Închiriau muzicanți cu chitare şi viori, 
şi muzica de jaz începea să freamăte, puţin cam siropoasă, fără 
destul nerv. 

Şi pe pavaj, sub copacii din alameda 1 - sub copacii din piaza, 
chiar pe lângă mesele şi scaunele cafenelei, perechile de tineri 
începeau să se rotească, d la mode. Rochiile de organdi roşii şi 
roz şi galbene şi albastre se învirteau de zor cu toţi pantalonii de 


23 ~f 
24 Alee mărginită de copaci (sp.). 


flanel alb aflaţi la indemină; unii dintre pantalonii de flanel alb 
se terminau în pantofi eleganţi, albi cu lăşii negre sau cu vârfuri 
cafenii. Şi unele dintre rochiile de organdi se terminau cu gambe 
în ciorapi verzi şi pantofi verzi, altele în gambe e la nature şi 
pantofi albi. lar braţelfe subţiri, tuciurii se încolăceau în jurul 
umerilor bleumarin, sau bleumarin cu dungă albă, ai /i/i-lor. Şi 
feţele nemăsurat de blânae ale bărbaţilor surâdeau sfios, cu 
duioşie' paternă către feţele spoite, drăguţe, nepăsătoare,. Ale 
fetelor; surâsuri "dulci, paternale, senzuale, care-ţi sugerau 
voluptatea victimei. 

Dansau pe trotuarele din p^a, pe aceleaşi trotuare pe care 
peonii se plimbau agale, sau stăteau adunaţi în grupuri privind 
cu ochi negri, inscrutabili, la ciudatele un- duiri de fluture ale 
dansatorilor. Cine poate şti ce gî^_ deau? — dacă încercau 
admiraţie ori invidie sau poate că numai o tăcută, rece 
împotrivire cu feţe negre. Im, potrivire exista oricum. 

Peonii tineri, în bluzele lor albe şi cu serapes violete 
împăturite şi azvârlite nepăsător pe un umăr, se plimbau agale, 
cu pălăriile mari, grele, bine echilibrate, ignorând deliberat 
dansatorii. Încet, cu un pas greu şi cu 0 calmă legănare, înaintau 
irezistibil prin mijlocul drumul” ca şi cum dansul nici nu ar fi 
existat. Şi fifi În pantaloni albi, cu organdiurile în braţe, cârmeau 
cu agilitate ca evite trecerea greoaie, necontenită a tinerilor 
peoni, care se plimbau vorbind între ei, zâmbind şi fulgerându-şj 
dinţii albi, puternici, cu un negru sânge rece care se lăsa cao 
mălură până şi peste muzică. Dansatorii şi peonii plimbăreţi nu 
se atingeau, nu se îmbrânceau. In Mexic’ nu te loveşti din 
întâmplare de un om. Dar în faţa opoziţia invizibile, dansul se 
destrăma. Şi indienii aşezaţi pe bsiicj îi urmăreau pe dansatori, o 
bucată de timp. După cate le opuneau greaua negaţie a 
indiferenţei, ca un bolovan pt spirit. Misterioasa capacitate a 
indienilor, aşa cum şedeau acolo atât de liniștiți şi de compacti, 
de a stăvili orice clocot de viaţă, de a înăbuşi orice lumină sau 
efervescenţa de culoare. 

Exista şi o sală de dans pentru băştinaşi. Dar era izolată între 
patru pereţi. Şi întregul ritm şi înţeles era diferit greoi, cu o vână 
de violenţă. Dar chiar şi acolo, dansator” erau reprezentaţi de 
meseriaşi, mecanici sau hamali de ^ gară, adică de populaţia 
semiurbană. Niciun peon - săi| apr oape niciunul. 

Aşadar, nu după mult timp, fluturii de organdi şi în pantaloni 


albi renunţau, sucombau, se lăsau o dată în plus striviţi sub 
pasivitatea bolovănoasă a rezistenţei demonicilor peoni. 

Ciudata, vadicala opoziţie a indienilor în faţa a ceţa ce se 
numeşte spirit. Spiritul le făcea’ pe fluturătoare s-j.şi fluture 
aripile de organdi, ca un fluture. Spiritul îndoia Pantalonii de 
flanel alb ai unui fiji făcându-l să-şi ia un Patetic avânt. ŞI 
împreună încercau să reconstituie elegantele şi frivolităţile 
spiritului modern. 

Dar peste acestea toate, ca o greutate de obsidian, cade 
negația pasivă a indianului. El înţelege sufletul, pen- tm că vine 
din sânge. Dar spiritul, care e un element superior şi constituie 
calitatea civilizaţiei moderne, e re- Pudiai obscur şi barbar, în 
totalitatea lui. Până nu devine Meseriaş sau până nu intră în 
vreo relaţie cu maşinismul, mdianul nu se lasă atins de spiritul 
modern. 

Se. Poate că această pondere a repudierii spiritului Modern 
face ca Mexicul să fie ceea ce este. 

Dar e posibil ca automobilul să-şi croiască "drum până Ş% Prin 
inaccesibilul suflet al indianului. 

Kate se întristă când văzu dansul destrămându-se. Şe- 2use la 
o măsuţă, cu Juana în chip de duena şi sorbise un absint. 

. Maşinile care se întorceau la oraş plecară devreme, |ptr-un 
mic grup. Era mai bine să se afle împreună, dacă bandiții 
ieşiseră cumva la drumul mare. Până şi fiji pur- tâu oiţe un pistol 
la şold. 

Dar era sâmbătă, aşa că, unii dintre reprezentanţii 
„eleganţei” rămâneau în localitate până a doua zi; ca să se 
scalde în lac şi să se zbânţuie în soare. 

Era sâmbătş, aşa încât piaza roia de lume. lar pe străzile 
Pietruite care porneau de la scuar, numeroase făclii pâl- Pâiau şi 
fremătau pe jos, iluminind câte un vânzător ne- Si'icios sau o 
înşiruire de pălării de pai, sau un maldăr de rogojini care se 
numesc petates, sau piramide de portocale venite de dincolo de 
lac. 

Era sâmbătă, şi duminică dimineaţa e zi de târg. Aşa lrţcit, 
deodată, piaza căpătă o potenţa densă şi grea. Veniseră indienii 
din satele din jur şi de dincolo de lac. 

Şi aduseseră cu ei acea ciudată, grea potentă care, atunci 
când indienii se adună mai mulţi laolaltă, pare să vibreze din ce 


25 Doamna de pompanie (sp.). 


în ce mai adine. 

În cursul după-amiezei, cum vântul suflase dinspre sud, 
marile canoa, bărci cu carcase negre şi cu câte o singură pânză 
uriaşă, plutiseră pe lac, încărcate cu băştinaşi şi cu produsele 
lor, aduse la târg. Toate punctele albe care erau satele de pe 
celălalt mal, sau de pe clinele muntoase îndepărtate, îşi 
trimiseseră sălbatica lor contribuţie la îmbulzeală. 

Era sâmbătă, şi Instinctul indian de viaţă în puterea nopţii, de 
câte ori se adună mai mulţi laolaltă, fusese stâr- nit. Oamenii nu 
se mai duceau acasă. Cu toate că târgul avea să înceapă abia în 
zori, nimeni nu se mai gândea la somn. 

Pe la orele pouă, după ce dansul /i/i-lor “e spărsese, Kate 
desluşi un nou gen de sunet, o bătaie de tobă, sau de tam-tam, 
şi văzu un puhoi de peoni îndreptându-se spre partea întunecată 
din piaza, acolo unde avea să se ţină a doua zi târgul. Locurile 
fuseseră deja ocupate, tarabele ridicate, şi coşurile uriaşe, 
ovoidale,  în'care ar fi putut încăpea doi oameni, 
fuseserărezemate de ziduri. 

Se auzea un duduit înăbuşit de tobă. Ritmic ca un puls, 
dăinuind straniu în văzduhul noptatic, apoi nota prelungă a unui 
fluier picurând o melodie sălbatică, neemoţională. Acompaniată 
de ritmul sincopat al tobei. Jfate, care ascultase tobele şi 
cântecele sălbatice ale pieilor-roşii din Arizona şi New Mexico, 
simţi răspândindu-se în aer acea pasiune atemporală, primară, a 
raselor “preistorice, cu intensa şi complicata lor semnificaţie 
religioasă. Îi aruncă Juanei o privire întrebătoare, iar ochii negri 
ai acesteia îi răspunseră cu o privire furişă. 

— Ce-i asta? întrebă Kate.. 

— Muzicanţi, cântăreţi, răspunse Juaaa evaziv. 

— Dar e altfel de muzică. 

— Da, e nouă. 

— Nouă? 

— Da, numai de puţină vreme se aude pe aici. 

Şi de unde vine? 

— Cine ştie? răspunse Juana, înălţind din umeri cu un gest la 
fel de evaziv. 

— Vreau s-o ascult, spuse Kate. 

— Dar sunt numai bărbaţi acolo. 

— O să ne ţinem şi noi puţin maj departe. 

Kate se îndreptă spre puhoiul dens şi tăcut de bărbaţi cu 


pălării mari. Toţi stăteau cu spatele. Spre ea. 

Se urcă pe treapta unei case şi reuşi să vadă un spaţiu rămas 
liber în mijlocul îmbulzelii de oameni, lângă zidul de piatră pe 
care atârnau ghirlande de bougainvillea şi de flori de 
plombagină, luminate de torţele scânteietoare, din lemn cu 
arome dulci, pe care un băiat le ţinea în ambele mâini. 

Toba se găsea în centrul spaţiului liber, iar toboşarul stătea cu 
faţa spre mulţime. Era gol până la brâu, purta şalvari umflaţi din 
pânză albă ca neaua, legaţi în jurul mijlocului cu o eşarfă roşie, 
şi în jurul gleznelor, cu cordele roşii. Capul descoperit era legat, 
peste frunte, cu o panglică roşie de care -erau prinse, la spate, 
trei pene drepte, stacojii;"în mijlocul frunţii, un ornament din 
turcoază: un cerc albastru cu o piatră rotundă, albastră, în 
centru. Şi fluierarul era despuiat până la brâu, dar peste umăr 
purta un frumos serape alb, cu margini albastre şi negre şi cu 
franjuri. Bărbaţi cu umerii goi, strecuraţi prin mulţime, 
împărțeau nişte file de hârtie, Şi în tot acest timp, ciudatul fluier 
din pământ ars repeta o melodie barbară, stranie, iar toba batea 
ritmul sângeluL 

Tot mai mulţi oameni se scurgeau din piaza către acest loc. 
Kate cobori de pe treaptă şi se apropie cu sfială. Voia să 
citească o filă. Omul i-o dădu fără să o privească. Şi atunci se 
retrase sub un portal luminat, ca să poată citi. Era un soi de 
baladă, fără rime, în limba spaniolă. In partea de sus a hârtiei 
apărea a reproducere rudimentară a unui vultur îifcercuit în 
inelul unui şarpe, - care îşi ţinea coada în gură; o bizară deviere 
de la stema mexicană ce reprezintă un vultur căţărat pe un 
nopal - un cactus înalt cu frunze mari, plate - ţinind în plisc şi în 
gheare un şarpe care se zvârcoleşte. 

De astă dată, vulturul era prins în cercul şarpelui, care avea 
nişte semne negre în jurul spinării curbe, ca nişte raze scurte ce 
arătau spre interior. Privită de la oarecare depărtare, emblema 
sugera un ochi. 

„In lăcaşul dinspre soare-apune 

Cufundat în pace, dincolo de şfichiuirea cozii luminoase a 
soarelui, în liniştea adâncă din care se zămislesc apele, 

Dormeam eu, Quetzalcoatl. 

În grota ce. Se cheamă Ochiul Negru, 

De dincolo de soare, privind prin el ca printr-o fereastră, Acolo 
e lăcaşul. Acolo se zămislesc apele, 


Acolo se înfiripă vânturile. 

Păşind pe apele de după viață’ 

M-am ridicat din nou, ca să văd o stea căzând şi să simt un 
suflu rece peste faţă. Suflul mi-a ăpus: „Du-te!“ Şi iată, 

Sosesc! 

Steaua ce căzuse se ofilea, murea, l-am aueit cântul de 
pasăre ce moare: 

„Numele meu e Isus şi sunt jiul Mariei Acasă voiesc a ma- 
ntoarce. 

Mama mea, Luna, s-a întunecat. 

O. Frate Quetzalcoatl! 

Frânează dragonul soarelui, 

Leagă-tcu umbră în timp ce trec eu, 

Ih dfum spre'casă. Ajută-mi să mă-ntorc /* 

Am legat colții de lumină ai Soarelui, 

Şi l-am ţinut în frâu cât a trecut Isus în umbra cea fără de 
margini, * în ochiul Tatălui ceresc, în pântecul împrospătării. 

Şi iar pogorât-a suflul peste mine. 

Am luat sandalele Mântuitorului 

Şi An pornit în jos pe lunga clină povârnită 

Dindărătul muntelui soarelui. 

Până când am văzut dedesubt Sfârcurile albe ale Mexicului 
meu, 

Mireasa mea. 

Isus crucificatul 

Doara*e în ape tămăduitoare 

Somnul cel lung. 

Dormi, dormi, frate Isuse, doarme-ţi sofnnul! 

Mireasa mea cea dintre mări Îşi piaptănă părul cel negru, 

Şoptindu-şi în sinea ei: „Quetzalcoati!“. 

Se adunase acum o mare de oameni şi din mijlocul mulţimii 
se înălța caldă şi strălucitoare lumina roşiatică a făcliilor din 
lemn de ocote, iar în văzduh plutea o dulce aromă de răşină. 
Kate nu putea vedea nimic din pricina masei de bărbaţi cu 
pălării mari. 

Fluierul îşi încetase picurarea, iar toba batea bufniri lente, 
ritmice, ce acționau direct asupra sângelui. Incomprehensibila 
cadență găunoasă a tobei era ca o vrajă ce-ţi înfăşură mintea, 
făcându-ţi inima să’ pulseze la fiecare bătaie şi întunecându-ţi 
voinţa. 


Bărbaţii din mulţime începură să se lase în jos, aşezându-se 
sau ghemuindu-se pe vine, cu pălăriile între genunchi. Acum se 
aşternea o mare de capete negre, trufaşe, uşor împinse înainte, 
pe suportul umerilor viguroşi, bărbăteşti. 

Lângă zid era spaţiul liber, cu toba în centru. Tobo. Şarul cu 
pieptul gol înclina toba îrispre el, umerii strălucindu-i netezi şi 
rumeni în lumina scânteietoare. Ală* turi de el se afla un alt 
bărbat care ţinea un stindard sus* pendat de un par Aung. Pe 
câmpul albastru al stindardului apărea soarele galben, cu un 
centru negru, şi printre, cele patru mari raze galbene se inserau 
patru raze negre, astfel încât soarele arăta ca o roată ce se 
învârteşte cu o mişcare ameţitoare. 

Mulțimea se aşezase, iar cei şase bărbaţi, despuiaţi până la 
brâu, care împărţiseră filele cu balada şi făcuseră ordine printre 
oamenii de faţă, se întoarseră acum şi se einchiră pe jos într-un 
cerc în al cărui centru şedea to- boşarul ghemuit pe vine, 
înclinâridu-şi spre piept toba dintre genunchi. În dreapta lui se 
afla purtătorul stindardului, în stânga fluierarul. Erau cu totul 
nouă bărbaţi în cerc, al zecelea fiind, băiatul care supraveghea 
torţele de ocote, aşezate acum pe o piatră rezemată de un 
trepied din trestie. 

Noaptea părea să fi încremenit în tăcere. Murmurul de voci, 
ca răpăiala de seminţe scuturate, care umpluse piaza, se 
stinsese. Pe trotuare, pe sub copaci, continuau să circule 
trecători neinteresaţi de-manifestaţie, care apăreau însă curios 
de singuratici, siluete izolate evoluând în lumina amurgită a 
lămpilor electrice, mânate de cine ştie ce treburi excepţionale. 
Păreau exilați în afara nucleului vieţii. 

în secţiunea de nord a pieţei, gheretele continuau să fie 
iluminate, oamenii vindeau şi cumpărau. Dar şi această porţiune 
părea izolată, în afara adevăratei realităţi, aproape ca o 
amintire. 

După ce se aşezaseră bărbaţii, se apropiaseră şi femeile, cu 
stinghereală, şi se lăsaseră pe jos, într-un cerc exterior, cu 
fustele înfoiate înflorite în jurul lor, cu întuneca- *. T'le rebazon 
înfăşurate strâns În jurul capetelor mici, rotunde. Sfielnice. 
Unele dintre ele, prea timide ca să se alăture, se aşezusecă pe 
băncile cele mai apropiate din p'aza. Şi altele, pur şi simplu 
plecaseră. Intr-adevăr, multă lume, bărbaţi şi lemei, se făcuseră 
nevăzuţi de îndată ce auziseră prima bătaie de tobă. 


Aşa înctt piaza era ciudat de pustie. ^ De o parte se găsea 
ghemul compact de oameni din jurul tobei, iar de cealaltă, 
lumea exterioară, părând pustiită şi ostilă. 'Numai pe strâduţa_ 
mdhorâtă care dădea spre pata de întunecime a lacului, oamenii 
stăteau ca nişte fantome pe jumătate iluminate. Bărbaţii cu 
feţele acoperite de sevapes, pândind din umbră „drepţi, tăcuţi, 
ascunşi. 

Dar Kate, retrasă sub portalul unei case, cu Juan& aşezată.pe 
prima treaptă, la picioarele ei, era fascinată de cercul bărbaţilor 
pe jumătate goi, scânteind In strălucirea torţelor. Capetele lor 
eţau negre, trupurile netede şi rumene, cu acea frumuseţe 
specific indiană care are uneori ceva crunt în ea. Torsurile pline, 
mătăsoase, frumoase, ale oamenilor tăcuţi, cu capetele uşor 
înclinate în faţă; umerii. Netezi, rotunjiţi, dar atât de laţi, ţinând 
în echilibru o spinare viguroasă; umeri uşor căzuţi* în relaxarea 
unei forţe latente,. Somnolente; pielea întinsă, roşiatică, de o 
strălucire întunecată; piepturile puternice, atât de bărbăteşti, 
dar lipsite de. Musculatura încordată â albilor; şi feţele 
negricioase, închise, încuind o conştiinţă întunecoasă; mustăţile 
negre şi bărbile delicate ce încadrau muţenia ferecată a gurii: 
toate acestea erau straniu de impresionante. Făcând să vibreze 
în suflet emoţii adinei, înfricoşătoare. Bărbaţii aceia care şedeau 
acolo, cu întreaga duioşie întunecată a trupurilor lor „atât de 
liniştiţi şi de catifelaţi, erau, în acelaşi timp, înfricoşători. 
Tăcerea şi moliciunea lor avea ceva negru, greu, de reptilă. 
Până şi torsurile nude erau inveşmântatş thtr-o umbră subtilă, 
într-o tainică obşcuritate. Dacă în' activi loc, s-ar fi aflat oameni 
albi, ar fi avut o lInfăţişare. Musculoasă şi deschisă, de o 
francheţe aparţinând însuşi fizicului lor, o prezenţă de suprafaţă. 
Dar indienii erau cu totul altfel. Însăşi nuditatea lor revela 
adâncurile ascunse, pline de mister ale tainei lor fireşti, eterna 
lor invizibilitate. Ei nu aparţineau regnului luminii. 

Amuţiseră cu toţii; tăcerea aşteptării se adinei în 
încremenirea de moarte a nopţii. Bărbaţii cu umerii goi şedeau 
nemişcaţi, cufundaţi în ei înşişi, şi ascultând cu ure” chea 
întunecată a sângelui. Eşarfele roşii le încingeau mijlocul, * 
pantalonii largi, albi, scrobiţi, erau legaţi cu cordele roşii în jurul 
gleznelor, iar picioarele tuciurii, în huara- ches din curele roşii, 
păreau negre în strălucirea torţelor. Ce doreau de la viaţă aceşti 
oameni care şedeau atât de neclintiţi, fără să-şi afirme în vreun 


chip prezenţa, dar degajând o forţă atât de masivă, uluitoare? 

Kate se simţea atrasă şi respinsă în acelaşi timp. Era atrasă, 
aproape fascinată, de strania putere nucleară a bărbaţilor din 
cerc. Aveau ceva ca un nucleu viu de viaţă nouă, crescând şi 
dezvoltându-se în întuneric, li repugna însă ciudata masivitate, 
scufundarea spiritului în structura pământului, asemenea unui 
fir de apă neagră. Îi repugna împotrivirea mută, densă, la orice 
orientare spirituală 4 celor cu -fețe palide. Şi totuşi; îşi spunea 
ea, aici şi numai aici, viaţa ardea cu o flacără nouă, profundă. 
Restul vieţii, aşa cum o cunoştea ea, îi apărea clorotică, 
decolorată, sterilă. Anemica paloare şi vlăguire a lumii ei! Şi aici, 
trupurile acestea întunecate, rumene în strălucirea unei torţe, 
ca miezul focului veşnic; fără îndoială că aici se aprindea o 
scânteie nouă a omenirii. i 

Ştia că aşa este. Şi totuşi prefera să stea la margine. In afara 
oricărui contact 

Omul care purta stindardul soarelui îşi înălţă faţa, ca şi cum ar 
fi avut de gând să vorbească. Dar nu vorba. Era bătrân; barba 
lui rărită era ninsă cu fire cărunte, şi fire cărunte îi cădeau peste 
gura cu buze groase, vineţii, lai faţa lui avea acea curioasă 
îngroşare, brăzdată de titeva 

/ 

riduri adânci, proprie bătrinilor acestui neam. Totuşi părul îi 
creştea des, viguros, iar trupul îi era neted şi puternic. Doar 
umerii erau ceva mai moi, mai grei, mai lăsaţi decât ai 
bărbaţilor tineri. 

Ochii lui priviră un timp fără să vadă. Poate că era într-adevăr 
orb; sau poate că se abstractizase total, în timp ce o grea 
aducere aminte se zbătea în el, făcând ca faţa să-i apară lipsită 
de văz. 

Apoi începu, cu o voce măsurată, limpede, îndepărtată, ce 
părea un straniu ecou al bătăilor stinse ale tobei: 

— Ascultaţi-mă, bărbaţi! Ascultaţi-mă, femei ale acestor 
bărbaţi. Cu multă vreme în urmă lacul de aici a început să 
c”eme bărbaţi în ceasurile târzii ale nopţii. Dar nu existau 
barbaţi. Micii charales 1 înotau pe lângă maluri, căutând parcă 
ceva, iar băgări, precum şi alţi peşti mari, săltau din apă şi se 
uitau în jur. Dar bărbaţi nu existau. 

Şi atunci unul dintre zeii cu feţe ascunse păşi afară din apă şi 
urcă pe deal - bătrânul arătă cu mâna, în noapte, către 


invizibilul deal rotund din spatele satului 

— Urcă pe deal şi se uită în jur. Îşi înălţă ochii spre soare şi 
prin soare văzu soarele negru dindărăt, cel care a plă- 'frlădit 
soarele luminos şi lumea, şi care le va înghiţi din nou ca un 
puhoi de apă. 

Şi spuse: „A sosit timpul?“ Şi de dincolo de soarele luminos s- 
au întins cele patru braţe negre ale soarelui mai mare, şi în 
umbra lor răsăriră bărbaţi. Puteau vedea pe cer cele patru braţe 
întunecate ale soarelui negru. Şi purceseră la drum. 

Omul de pe creasta dealului, care era un zeu, se uită la munţi 
şi la şesuri şi văzu că oamenii erau foarte însetaţi; limba le 
atârna afară de sete. Aşa încât le spuse: „Veniţi! Veniţi aici! lată 
dulcea mea apă!“ 

Veniră precum câinii, alergând cu limba scoasă, şi în- 
genuncheară pe malul lacului. Şi oriiul din vârful dealului îi auzi 
gâfâind pentru că băuseră prea multă apă. 

1 Specie de peşti tropicali, foarte mărunți. 

Le spuse: „Aţi băut prea mult în trupurile voastre? Nu au 
oasele voastre indeajunsă uscăciune?“ 

Şi atunci oamenii îşi făcură case pe malul apei şi omul din 
vârful dealului, care era un zeu, îi învăţă să semene porumb şi 
fasole şi să construiască bărci. Dar grăi către ei: „Nicio barcă nu 
o să vă salveze atunci când soarele negru- va înceta să-şi jnai 
întindă braţele întunecate pe cer]) 

Şi mai grăi omul de pe deal „Eu sunt Quetzalcoatl, cel ce a 
suflat umezeală în gurile voastre uscate. V-am umplut piepturile 
cu răsuflarea de dincolo de soare. Eu sunt vân- tul care suflă 
dinspre inima pământului, sunt brizele care se rotesc ca şerpii în 
jurul gleznelor voastre, a picioarelor şi a pulpelor voastre, 
înălţând capul şarpelui din trupul vostru, în care- e sădită 
puterea voastră. Când şarpele din trupul vostru îşi înalţă capul, 
fiţi cu grijă! Sunt eu, Quetzalcoatl, cate mă ridic în voi, mă ridic 
până dincolo de ziua luminoasă, către soarele de întuneric de 
îndărăt, acolo unde până la urmă va fi sălaşul vostru. Eâe n-ar fi 
fost soarele negru de dincolo de soarele zilei, de n-ar fi fost cele 
patru braţe negre din ceruri, voi aţi fi fost doar oase, şi stelele ar 
fi fost oase, şi luna o cochilie găunoasă zvârnlită pe o plajă 
uscată, iar soarele galben un căuş gol, ca ţeasta subţire, 
descărnată, a unui coyot mort. Aşadar, fiţi cu grijă L 

Fără de mine nu sunteţi nimic. Aşa cum eu, fără de soarele de 


dincolo de soare, n-aş fi nimic. * 

Când scrarele galben e înălţat pe cer, rostiţi: „Quetzalcoatl îşi 
va ridiea mâna-şi mă va ocroti, altminteri aş arde până lă 
cenuşă şi glia s-ar vesteji.14 

Căci, Vă grăiesc vouă, în palma mâinii mele sălăşluieşte apa 
vieţii şi pe podul mâinii mele sălăşluieşte umbra morţii. Şi-atunci 
când oamenii mă uită, îmi ridic dosul palmei, a bun rămas! Bun 
rămas şi umbra morţii! 

Dar oamenii m-au uitat. Oasele lor s-au umezit, iar inimile li s- 
au vlăguit. Când şarpele din trupul lor şi-a înăl ţat capul, au 
spus: „Asta-i şarpele blind care face tot ce dorim noi“. Şi când 
nu puteau indura văpaia soarelui, au spus: „Soarele &-a miniat. 
Vrea să ne bea. Să-i dăm mai bine să bea sângele victimelor 
noastre”. 

Şi ş-a făcut că ramurile de umbră întunecată s-aa mistuit din 
ceruri, iar Quetzalcoati le-a jelit şi a imbâtri- nit, adumbrindu-şi 
faţa cu mma. Pentru a o ascunde de ochii oamenilor. 

jelea şi spunea: „Vreau să plec. Sunt bâtrrn, sunt aproape un 
schelet. Oasele biruie acum în mine, inima mea e otigvă uscată. 
Am ostenit în Mexic.” 

Şi a strigat către Stăpânul-Soare, soarele cel negru, cu nume 
nerostit: „Mă ofilesc şi mă albesc ca o tărtăcuţă veştedă. Mă 
prefac în oase. Mexicanii mă reneagă Sunt irosit, istovit şi 
hătrân. la-mă la tine I*r 

Şi atunci soarele negru a întins un braţ şi l-a înălţat pe 
Quetzalcoati la ceruri. Şi soarele negru a făcut un semn cu 
degetul şi oamenii albi au năvălit dinspre răsărit Şi au venit cu 
un zeu mort pe o cruce şi au spus: „lată! Acesta este fiul lui 
Dumnezeu. Emort, e un schelet! Da, zeul vostru e însângerat şi 
mort. E un schelet. Îngenuncheaţi şi j, eliţi-l şi plângeţi! În 
schimbul lacrimilor voastre el vă va aduce alinare, de acolo 
dintre morţi, şi când veţi pieri vă. Aşteaptă un loc printre 
trandafir îi fără de mireasmă de dincolo de viaţă. 

lată! Mama lui îl plânge şi apele lumii se scurg printre 
degetele ei Vă va da să beţi, vă va tămădui, vă va călăuzi către 
ţara lui Dumnezeu, în ţara lui Dumnezeu nu veţi mai plânge. 
Acolo, dincolo de porţile morţii, când veţi trece din cuşca oaselor 
în grădina rozelor albe." 

Şi mama plângâtoare şi-a adus în Mexic fiul mort pe cruce, ca 
să-şi facă sălaş în templele noastre. lar oamenii nu mai priveau 


spre ceruri, ci spuneay” „Mama îşi varsă lacrimile. Rodul 
pântecelui ei e un schelet. Să nădăjduim 1» locul acela dinspre 
soare-apuae, unde morţii trăiesc în ipace printre trandafirii fără 
mireasmă în paradisul lui. Dumnezeu.” 

Căci preoţii spuntam: „Ce frumos e dincolo fe groapă!“ 

Dar preoţii au tmbătrmit şi lacrimile mamei au secat, şi fiul de 
pe cruce, a strigat câtre soarele negru de dincolo de soare: /0e 
se întâmplă cu mine? Sunt mort pe rec8 şi numai mort? Va 
trebui să fiu întotdeauna doar mort, doar os pe o cruce de os?“ 

Şi strigătul a fost auzit m Irnne. Dincolo de stelele nopţii, 
dkicolo de soarele zflei. 

Isus grăit-a din nou: ttk sunai ceasul? Maică mea «bătrină 
ca luna care păleşte în z&ri, şi oasele ei bătrâoe nu mai 
p&t phsnge. Tvebvae să pierim pe veşnicie?“ 

Atunci cel mai mare dintre cei doi sori sari a vorbii cu guas 
puternic, de dutcolo de soarele zilei: „îmi voi ” lua fiul la sinul 
meii, o voi lua pe *natna lui în poala mea. Asemenea unei femei, 
li voi adăposti -în pântecele meu, şi ou Indurarea mea îi voi 
îmbăia în baia uitării şi a păcii şi a reînnoirii. “ 

Asta e tot. Aşa încât ascultați bărbaţi, şi voi. Femei ale acestor 
bărbaţi!, 

Isus s-a dus acasă la tatăl lui, şi Mana s-a dus să doarmă în 
pântecele tatălui ceresc. Şi prin somnul cej lung se vor tămădui 
de moarte. 

Dar tatăl ceresc nu o să ne lase singuri. Nu sânteta părăsiţi. 

Tatăl a privit în jur şi a văzut Luceafărul de Dimineaţa, 
veghind neînfricat între năvala soarelui cel galben şi fuga 
îndărăt a nopţii. Aşa încât Cel Mare, al cărui nune nu a fost 
niciodată rostit, a spus:., Cine eşti tu, paznic luminos?" Şi steaua 
zorilor a răspuns: „Sunt eu, Luceafărul de Dimineaţă, cel care în 
Mexic am fost Quetzalcoatl Sunt eu, cel care priveşte de dincolo 
de soaiele galben ^ care-şi plimbă ochii pe faţa nevăzută a lunii. 
Sunt «u, steaua în cumpănă, între beznă şi ureuşul soarelui. 

cel numit Quetzalcoatl, aşteptând în floarea puterilor mele."22 

Şi tatăl a răspuns;:,. E bine. E bine.“ Şi apoi: „A sosit timpul. “ 

Ascultaţi, bărbaţi şi femei ale bărbaţilor: A sosit timpul! Aflaţi 
că acum e timpul. Cei ce au plecat vin din nou. Cei ce au venit, 
pleacă din nou. Rostiţi: Bine ati venit, şi apoi, Drum bun. 

„Bine aţi venit! Drum bun!“ 


26 O vorbă e de-ajuns (lat.). 


Bătrânul încheie cu un strigăt înăbuşit, de parcă îrf- tr-adevăr 
se adresa zeilor: 

„Bienvenido! Bienvenido! Adios! Adios.” 

Până. Şi Juana, aşezată la picioarele lui Kate, strigă, fără să-şi 
dea măcar seama: 

„Bienvenido! Bienvenido! Adios! Adios! Adios-n!“ Ultimul 
adios îl tărăgănă într-un firesc şi omenesc „n“. Toba începu să 
bată într-un ritm stăruitor, intens, şi flautul, sau fluierul, îşi înălţă 
glasul ciudat. Îndepărtat. Cânta iar şi iar acea melodie bizară pe 
care Kate o, ascultase la început. 

Pe urmă; unul dintre bărbaţii din cerc îşi ridică vocea şi porni 
să cânte imnul. Cârita în felul Vechilor indieni piele-roşie, cu 
intensitate şi reţinere în acelaşi timp, un fel de cânt interiorizat 
„ca pentru propriul său suflet. N£â- dresându-se lumii din afară, 
şi nici măcar cerurilor sau către Dumnezeu, aşa cum cântă 
creştinii. Dar cu o intensitate frânată, ca în transă, adresându-se 
misterului său lăuntric, necântând în spaţiu ci în cealaltă 
dimensiune a existenţei umane, acolo unde omul se regăseşte 
în infinitul spaţiu aflat înlâuntrul axei spaţiului nostru rotitor. 
Spaţiul, ca şi pământul, e în necontenită mişcare. Dar ca şi 
pământul are o axă. Şi când pătrunzi în axa spaţiului lumesc afli 
o vastitate în care până şi'copacii vin şi pleacă, iar sufletul îşi 
află căminul propriului său vis, se simte acasă, nobil şi 
necontestat. 

Bizarul, interiorizatul puls al tobei şi cântâreţul ce cânta 
lăuntric îţi răscoleau sufletul, rotindu-l îndărăt către însuşi 
centrul timpului, care e mai bătrân decât vârstele epocilor. 
Începea pe o notă înaltă, îndepărtată şi, păstrându-şi vocea la 
distanţă, aluneca în ritmuri subtile, fugitive, aparent lipsite de 
măsură şi totuşi cadenţate lăuntric de toba care-ţi dădea un 
spasm, un zvâcnet sacadat. Mult timp nu puteai recunoaşte 
niciun fel de melodie; era pur şi simplu un strigăt furiş, continuu, 
îndepărtat, ceva ca un urlet de coyot venind de la mari distanţe. 
Era într-adevăr muzica vechilor indieni din America. 

Nu puteai recunoaşte vreun ritm, nu puteai recunoaşte vreo 
emoție, aproape că nici nu era muzică. Ci mai curând un țipăt 
îndepărtat, în noapte. Dar îţi pătrundea sufletul, cel mai antic şi 
mai veşnic suflet al tuturor oamenilor, singurul loc în care 
familia umană se întâlneşte într-un contact nemijlocit. 

Kate ştiu pe dată: era ca un fel de destin. Zadarnic 


is-ar fi împotrivit. Nu exista nici presiune, nici efort, nimic 
special. Sunetul răsuna din miezul cel mai lăuntric al omului, din 
ceea ce e atolprezent, din locul în care nu e nici speranţă, nici 
emoție, unde pasiunea stă cu aripile încrucişate pe cuib, iar 
credinţa e un arbore de umbră. 

Asemenea destinului, asemenea osândei. Credinţa este însuşi 
pomul vieţii, şi merele ei sunt pe făptura noastră, merele 
ochilor, mărul bărbiei, mărul inimii, merele sânilor. Mărul 
pântecelui, cu miezul său adânc, merele bucilor, merele 
genunchilor, merele micuţe, alăturate, ale degetelor de la 
picioare. Suntem pomul care-şi poartă veşnic poamele. 

Verbum sat 4. 

Unicul cântăreţ îşi încetase cântul, şi numai toba batea 
continuu, atingând subtil şi conştient senzitiva membrană a 
nopţii. Şi apoi un glas din cerc se înălţă din nou în cântec şi, 
asemenea păsărilor ce-şi iau zborul dintr-un copac, vocile 
oamenilor se ridicară una după alta, alcătuindu-se in- t'-'-un 
torent tumultuos şi avântat de glasuri bărbăteşti, puternic, 
intens şi de o ciudată greutate, ca un cârd de păsări negre 
zburând şi cufundându-se la unison. Şi toale păsările negre 
păreau să fi ţâşnit din inimă, din pădurea lă- ~ luntri că a 
piepturilor bărbăteşti. 

Unul câte unul, glasurile din mulţime se descătuşară, 
asemenea păsărilor venind din depărtări, atrase de vrajă- 
Cuvintele nu aveau nicio însemnătate. Orice vers, orice cuvânt 
izbucnit din cavernele pieptului, din sufletul cel veşnic! Kate era 
prea sfioasă şi prea şovăitoare ca să poată cânta: prea marcată 
de deziluzii. Dar auzi eeoul în sufletul ei, ca o mierlă în suflet. Și 
Juana cânta fără să-şi ' dea seama, cu o voce feminină, cârâită, 
făurind inconştient cuvintele. * 

Oamenii pe jumătate despuiaţi întinseră mâinile şi îşi luară 
serapes; serapes albe, cu margini albastre şi dungi cafenii ca 
pământul şi franjuri negre. Un om se ridică din mulţime şi se 
îndreptă către lac. Se întoarse cu un braţ de lemne de ocote şi 
cu surcele, pe care 1* adusese una dintre bărci. Şi aprinse un 
foc mic. După un timp, un alt om se duse după lemne, şi aprinse 
alt foc în ctemtrul cercului, în faţa tobei. Pe urmă“se duse o' 
femeie, păşind molatec, cu tălpile desculţe, sub fusta bogată de 
pânză. Şi aprinse un foc vesel printre femei. 

Aerul era poleit de strălucirea flăcărilor şi îndulcit de arome ca 


de mirodenii, Cântecul se înălța şi cobora, apoi se stinse cu 
totul. Se înălţă, şi se stinse. Toba jsulsa întruna, atingând 
membrana întunecată a nopţii Apoi se stinse şi ea. In tăcerea 
absolută se putea desluşi neclintirea amuţită a lacului negru. 

— Pe urmă toba începu iar să bată, într-un ritm nou, însufleţit. 
Unul dintre bărbaţii aşezaţi, îmbrăcat într-un poncho alb cu 
margini albastre şi negre, se ridică, îşi scoase sandalele şi 
începu să schiţeze paşi de dans. Nepăl- sător, dansând greoi, 
dar cu o curioasă sensibilitate, ca de pasăre, a picioarelor, 
începu să bată ţărâna eu tăjptte des- culţe, de 'parcă ar li vrut 
să păşească de-a dreptul adânc în pământ. Singur, tu un curios 
ritm de pendul, înclinârtdu-se uşor în faţă, copleşit parcă de 
greutatea şirei sţ”naru, oălca pământul în bătăile tobei, 
genunchii înălţându-i-se pe rând subiranjurile Întunecate ale 
păturii, " cu o ciudat împroşcare -de negru. Un alt bărbat îşi lăsă 
hnaraches În eentrui cercului, lângă foc, şi începu să danseze. 
Omul şi tabaâşi înălţară glasurile. Într-un cântec sălbatic, orb. 
Bărbaţii începură să-şi dezbrace portcho-urile. Şi curând, cu 
piepturile şi feţele concentrate aurite de lumina focului, «e 
ridicată toţi, cu torsurile despuiate şi picioarele desculţe, şi 
începură să danseze în pasul de pasăre sălbatică * 

, JEel adormit să se deştepte! Cel adormit să se deştepte / Cel 
ce păşeşte în praf pe poteca şarpelui va dobândi locul râvnit; pe 
poteca prafului va ajunge la locul râvnit şi va fi înveşmântat în 
pielea şarpelui: fi-va înveşmântat în pielea şarpelui pământului” 
care este ' părintele pietrei; care este părintele pietrei şi bârna 
pământului; părintele argintului, al aurului, ăl focului, bârna 
pământului din osul părintelui pământului, al şarpelui lumii, al 
inimii lumii, care bate precum bate coada şarpelui în praf, în 
mişcarea lui pe pământ, din inima lumii. 

Cel adormi-it să se -de-eştepte! Cel adormi-it să se de- 
eştepte! Cel adormit să se deştepte ca şarpele prafului 
pământului, al' pietrei pământului, al osului pământului.14 

Cântecul părea să fi prins noi aripi sălbatice, după ce scăzuse 
şi se prelinsese într-un ultim reflux. Era asemenea valurilor care 
se înalţă din nevăzut şi cresc până capătă formă şi o albeaţă. 
Fulgerătoare evanescentă şi foşnetul extincţiei. lar dansatorii, 
după ce daffsară în cerc, într-o lentă, profundă concentrare, 
fiecare dintre ei neclifttindu-se din locul lui, călcând acelaşi praf, 
frământându-l cu tălpile moi, desculţe, începură, lin, lin, să se 


rotească, până când întregul cerc se roti în jurul focului, cu 
acelaşi pas lent, scormonitor, care frământa praful. Şi toba 
continua să bată acelaşi puls neschimbător, ca o inimă, iar 
cântecul creştea, se avânta şi scădea, retrăgându-se pâiaă la 
un. Fel de extinctie, şi apoi avântându-se iar. p 

Până când tinerii peoni nu mai. Putură rezista. Işi scoaseră 
sandalele şi pălăriile şi păturile şi, sfielnic, cu picioare 
neexperimentate, dar care purtau totuşi în ele vechiul ecou al 
pasului, se aşezară în spatele dansatorilor care se roteau 
şi'dansară bătând pământul pe loc. Curând, în spatele cercului 
rotitor se alcătui un alt cerc, nemişcat, zvâcnind în paşii pe loc. 

Şi apoi, - deodată, unul dintre dansatorii cu umeri goi din 
cercul interior păşi îndărăt, intrând în cercul exterior şi, printr-o 
uşoară înclinare, imprimă întregului cerc o mişcare rotitoare,. În 
direcţia inversă celuilalt cerc. Aşa în- cât acum erau două roţi de 
dansatori, una înăuntrul celeilalte, rotindu-se în direcţii 
contrare., 

Mereu, mereu, în pulsul tobei, în fluxul şi refluxul cântecului, 
rotindu-se ca roţi de umbre în" jurul focului. Până când focul 
începu să moară şi toba se opri brusc şi; oamenii se împrăştiară, 
întorcându-se la locurile lor- 

Urmă tăcere, apoi murmur scăzut de glasuri şi zvon de râsete. 
Kate îşi spusese adeseori că, râsul peonilor izbucneşte din ei 
printr-un sunet asemănător cu cel al durerii. Dar acum râsetele 
se răspândiră ca nişte flăcări mici, invizibile, ţâşnite din jăraticul 
vorbelor. 

Fiecare dintre ei aştepta. Şi totuşi nimeni nu clinti când bătaia 
tobei răsună din nou ca o chemare. Continuări să vorbească, 
ascultând cu o a doua conştiinţă. Apoi se ridică un om, îşi zvârli 
pătura şi mai aruncă lemne peste focul din centrul cercului. 
După care pomi printre oamenii aşezaţi, către locul unde şedeau 
femeile în plinătatea fustelor înfoiate. Acolo aşteptă, surâzind cu 
o expresie absentă. Până când se ridică o f^tă şi veni spre el cu 
cea mai. Deplină sfială,. Strângându-Şţ cu mâna dreaptă rebozo 
peste capul plecat şi luând mâna bărbatului în mâna ei stângă. 
Ea a fost cea care a înălţat mâna nemişcată a bărbatului în 
mâna ei, cu o smucitură uşoară, timidă - Bărbatul râse şi o 
conduse printre oamenii aflaţi acum în picioare, lângă focul din 
centru. Ea îl'urmă cu capul plecat, ascunzându-şi, fâstăcită, faţa. 
Şi unul lângă celălalt, mână în mină, începură să frământe 


pământul cu pasul greoi de dans, alcătuind primul segment 
mobil în cercul interior care stagna. 7 

Acum toţi bărbaţii stăţeau cu faţa spre femei, aşteptând să fie 
aleşi. Şi femeile iuți, cu capetele ascunse în şalurile 4or, păşeau 
înainte şi prindeau mâna dreaptă a bărbatului ales. Oamenii cu 
umerii goi, din cercul interior, fură curând aleşi. Cercul interior, 
alcătuit din perechi de femei şi bărbaţi, se închise repede.. 

— Veniţi, Niiia, - veniţi! strigă Juana privind în sus spre Kate 
cu ochi negri strălucitori. 

— Mi-e teamă, răspunse Kate. 

Şi ăsta era adevărul. 

Unul dintre bărbaţii cu pieptul despuiat se desprinsese din 
mulţime, traversase strada şi stătea aşteptând liniştit, cu faţa 
întoarsă, lângă portalul unde se adăpostise Kate. 

— Priviţi, Nifia! Dascălul acesta vă aşteaptă. Veniţi odată! O, 
Niiia, haideţi! 

Vocea femeii scăzuse până la acel croncănit surd, acea 
magică chemare a femeilor din popor, şi ochii ei negri 
străluceau ciudat, pândind faţa lui Kate. Aceasta, aproape 
hipnotizată, făcu câţiva paşi lenți, fără voie, către omul care 
stătea cu faţa întoarsă. 

— Aveţi ceva împotrivă? îl întrebă ea în engleză, total 
fâstâăcită. Şi îi atinse degetele cu degetele ei. 

Mâna lui, caldă şi întunecată şi sălbatic de suavă, îi prinse 
degetele uşor, aproape cu indiferenţă, şi totuşi cu o apropiere 
fizică barbară, şi o conduse spre cerc. Kate îşi lăsă capul în jos şi 
dori să-şi fi putut ascunde faţa după un văl. In rochia ei albă şi 
cu pălăria de pai verde se simţea parcă din nou virgină, o tinără 
virgină. Aceasta era calitatea pe care i-o redaseră bărbaţii aceia. 

Timid, stângaci, încercă să prindă pasai dansului. Dar pantofii 
o făceau să se simtă neflexibilă, izolată, iar ritmul nu trepida în 
sângele ei. Se mişca stinjenită. 

Bărbatul de lângă ea îi ţinea însă mina în aceeaşi strârr- . 
Gere uşoară, catifelată, şi trupul lui se legăna nestingherit, cu 
acelaşi puls de pendul. Nu ţinea seama de ea. Şi totuşi -îi 
stringea degetele cu o atingere delicată, moale. 

Juarta îşi zvârlise din picioare ghetele şi ciorapii şi, cu. Faţa ei 
neagră, brăzdată ca o mască de obsidian, ochii străr lucindu-i cu 
acea flacără feminină, fără de virstă, întunecată şi de nestins, 
călca pământul în pasul dansului. 


„Precum pasărea soarelui calcă în zori pământul asemenea 
găinii cafenii şi, asemenea găinii care scutură merele naşterii 
din crengile pântecelui ei, dă ouă de aur, ouâ ce ascund globul 
soarelui în apele cerului, în căuşul găoacei pământului care-i 
albită de focul sângelui, calcă şi tu pământul, iar pământul o să 
zămislească precum găina sub picioarele păsării soarelui; sub 
picioarele inimii, sub picioarele gemene ale inimii. Calcă 
pământul, calcă pământul care se ghemuieşte ca un pui cu 
aripile închise. În...“ Cercul începu să sel rotească, iar Kate se 
învârtea uşor între doi bărbaţi, tăcuţi şi absorbiți, ale căror braţe 
atingeau braţele ei. Şi unul dintre ei îi ţinea degetele uşor, fără 
să le strângă, dar într-o apropiere transcendentă. Şi cântecul 
sălbatic se înălţă din nou ca o păsare care coborâse doar pentru 
o clipă, iar toba schimba ritmurile într-un chip de neînțeles. 

Cercul exterior era alcătuit numai din bărbaţi. Kate avea 
impresia că simte pe spate, ca o suflare, bizara strâr lucire 
întunecată a ochilor lor. Bărbaţi, bărbaţi întunecaţi, colectivi, 
neindividualizaţi. lar ea femeie, rotindu-se pe marea toată a 
feminităţii: 

Bărbaţi şi femei deopotrivă dansau cu feţele aplecate, lipsite 
de expresie, abstracte, profund absorbiți, bărbaţii de bărbăţia 
supremă, femeile de feminitateâtsupremji. Era sex-ualitate, dar 
sexualitatea înaltă, nu cea josnică. Apele de deasupra 
pământului rostogolindu-se peste apele de sub Şpământ, ca un 
vultur care se roteşte tăcut jjeste propria-i umbră. 

Kate simţea că sexul şi feminitatea ei erau captate şi 
identificate în oceanul vag rotitor al unei vieţi în mişcare, cerul 
întunecat al bărbaţilor coborând şi învârtindu-se asu- pră-i Nu 
mai era ea, se volatilizase şi propriile ei dorinţe se dizolvaseră în 
oceanul marii dorinţe. Aşa cum bărbatul 
iale cărui degete le atingeau pe ale ei era pierdut în oceanul 
bărbăţiei lui, aplecându-se peste faţa apelor. 

înceata, vasta, gingaşa rotire a ocear”ilui de deasupra î peste 
oceanul de dedesubt, fără urme de zvârcoliri sau de ţ spumă. 
Doar pura conjuncţie lunecătoare. Ea, topită în fe- f minitate. Şi 
în locul unde degetele ei atingeau degetele bărbatului, scânteia 
calmă, ca luceafărul dimineţii, strălu- cindpintre ea şi suprema 
bărbăţie a bărbaţilor. 

Cât de straniu să fii cufundaţă în dorinţă dincolo de dorinţă, să 
fii topită în trup dincolo de individualitatea trupului, cu scânteia 


contactului zăbovind ca un luceafăr de di- [mineaţă între ea şi 
bărbat, între marele eu feminin şi marele eu al bărbatului. Chiar 
al celor doi bărbaţi de lângă 

1 ea. Ce frumoasă, lentă roată a dansului, două mari 
şuvoaie cergând în contact, în direcţii opuse. 

Nu cunoştea faţa omului ale cărui degete le ţinea. Ochii |ei 

orbiseră, faţa lui era faţa cerului întunecat, doar atingerea 
degetelor scăpăra o ^|^Mkre era şi a ei şi a lui. 
_ Picioarele ei începuseră să simtă ritmul pasului de [dans. 
Incepea să înveţe să se elibereze de greutate, să se elibereze 
de imboldurile întregii ei vieţi, să lase viaţa şi curgă lent, 
întunecos, într-un jet cu refluxuri, să c, urg$ ritmic, în jeturi 
domoale, scurgându-se din picioarele ei în trupul negţu al 
pământului. Dreaptă, puternica precum un par al vieţii, şi totuşi 
lăsând ca întreaga sevă a puterii ei să se scurgă în jos, la 
rădăcinile pământului. 

Pierduse noţiunea timpului. Dar însuşi dansul părea să se 
apropie de sfârşit, deşi ritmul rămase acelaşi până la capăt. 

Glasul încetase să cânte, numai toba îşi' continua bătăile. 
Deodată, toba păru să tresară, şi după aceea urmă liniştea. Pe 
loc mâinile se descătuşară, dansul se sparse, 1 fragmentându- 
se. Bărbatul îi dărui ud zâmbet scurt, îndepărtat, şi se mistui. Nu 
avea să-i recunoască faţa vreodată, j Dar prezenţa i-ar fi putut-o 
recunoaşte., 

Femeile se retraseră deoparte, înfăşurându-şi rebozo-u-ft rile 
strâns pe unjpri. Bărbaţii se ascunseră în păturile lor. lar Kate se 
întoarse spre întunecimea lacului. 

— Vreţi să şi plecaţi, Nina? se auzi vocea Juanei ră- sunând cu 
o blindă, distantă dezamăgire. 

— Trebuie să, plec, răspunse Kate în grabă. 

Şi porni cu paşi repezi spre bezna lacului, Juana“rlergând 
după ea cu pantofii şi ciorapii în mână. 

Kate voia să se retragă cât mai curând în casă cu noua ei 
taină, strania taină a feminităţii ei supreme, cu care nu se putea 
obişnui. Va trebui să se cufunde în acest mister 

Gonea pe cărarea denivelată de la marginea lacului ee respira 
înfăşurat în umbră, deşi stelele luminau îndeajuns încât să se 
distingă carcasele negre şi _catargele Cftnoelor, profilate pe 
întunecimea apei. Noapte, noapte fără de timp, fără de ceasuri! 
Kate nu voia să se uite la ceas. Avea să-l aşeze cu faţa; în jos, 


ca” “g-i vadă cifrele fosforescente. Nu voia să fie îngrădită de 
timp. 

Şi pe când luneca în somn, auzea în urechi'sunetele lo-] bei, 
ca un puls bătând într-o piatră. 

Capitolul VIII 

NOAPTEA ÎN CASA 

Dincolo de gardul casei lui Kate creştea un copac mare, numit 
arborele cuenta pentru că îşi presăra pe jos fructele, nişte boabe 
micuţe „tari, ca nişte bile de marmură neagră, de o rotunjime 
perfectă, pe care băştinaşii le adunau în şiraguri de mărgele, 
cuşntas, sau le înşirau ca mătănii pentru rugăciuni. Când se 
înnopta, uliţa etfa cufundată în beznă şi căderea acestor 
cuentas ştirbea tăcerea. 

Nopțile, care păruseră prietenoase, începură să fie bân- tuite 
de spaime. Frica îşi scosese din nou capul. O bandă de hoţi se 
organizase într-unul din satele de pe malul lacului, un sat de 
oameni urâcioşi, gata în orice clipă să se transforme în banditi. 
Şi bandiții aceştia, invizibili peste Zi, când ejrau camuflaţi în 
simpli pescari saii muncitori agricoli, de cum se lăsa noaptea 
încălecau pe cai şi porneau să prade orice casă singuratică sau 
insuficient apărată. 

Şi apoi, faptul că o bandă de răufăcători hăituia me- 
Ifeagurile, dădea curaj tuturor hoţilor şi tiaăloşilor izolaţi să* 
între în acţiune. Orice se întâmpla, era pus pe seama, bandiţilor. 
Şi astfel, mulţi oameni pe care nici nu i-ai fi /bănuit, cu o 
înfăţişare cinstită, dar cu sufletul muşcat de vechi instincte de 
prădăciune, se furişau noaptea cu ma- chetes sau poate cu un 
pistol, ca să-şi înfigă degetele în plăcinta beznei. 

Kate simţi din nou frica închegându-se şi îngroşându-se în 
tăcerea neagră a nopţilor mexicane, până când şi zgomotul unei 
cuenta care pica începu să-i pară înspăimântă- tor. Zăcea 
întinsă pe pat şi asculta graiul întunericului care se îndesea. Din 
depărtare se auzea şuierul prelung, strident, al gărzilor 
poliţieneşti. Şi curând patrula de poliţişti călare clămpănea uşor 
prin preajmă. Dar în cele mai multe ţări, poliţiştii nu sunt 
niciodată prezenţi atunci când e nevoie de ei. —,„"*" 

Se apropia anotimpul ploilor şi vântul W noapte ser stârnea de 
pe lac, iscind zgomote stranii prin frunziş şi zgâlţăând uşile 
şubrede ale casei. Servitorii se aflau departe, în văgăuna lor. Și 
noaptea, în Mexic, fiecare distanţă se isrnipayă în sine însăşi, ca 


un om înfăşurat într-o mantie neagră, care-ţi întoarce spatele: 

Dimineţile, se înfiinţa Juana venind de la piaza, cu ochii ei ca 
două picături de cerneală şi cu atavica, ostenita expresie de 
maimuţă speriată, zugrăvită pe faţa ei de bronz. O rasă 
îmbătrânită în supunerea faţă de spaimă şi neputincioasă Bă se 
descătuşeze de ea. Pe dată, Juana în-J qepea să bhguie, într-un 
şuvoi semiinteligibil, o poveste! despre o casă devastată şi o 
femeie înjunghiată. Şi-i spu- V nea lui Kate că proprietarul 
hotelului îi trimisere vorbă | că nu-i deloc sănătos să doarmă 
singură în casă. Trebuia 1 neapărat să se mute la hotel. 

întregul sat era cuprins de acea ciudată spaimă cep ti- | liană 
care-i copleşeşte pe oamenii de culoare. O panică, un simţ al 
demonicului, al grozăviei, care pluteşte greu în - aerul nopţii. 
Când se revarsă zorii albaştri, totul se înse-j ninează. Noaptea 
însă, aerul se îngroaşă din nou, asemenea! sângelui care se 
încheagă. 

Spaima, fireşte,. Se comunica de la om ia om. Kate erai 
convinsă că dacă Juana şi familia ei nu s-ar fi ghemuit cti acea 
teamă de reptilă în capătul cel mai îndepărtat all casei! ea nu 
ar fi fost înfricoşată. Dar Juana arăta ca o şa- 1 pârlă trăsnită de 
groază. 

Nu exista niciun bărbat în casă. Juana avea doi fii: Jesus, în 
vârstă di! vreo douăzeci de ani, şi Ezequiel dai vreo 
şaptesprezece. Dar Jesus - ea îi pronunţa numeleşi Hezusn - 
avea în grijă micul motor cu gazolină care înn! treţinea lumina 
electrică şi dormea împreună cu Ezequiei'| În mica uzină, pe jos. 
Aşa încât Juana se pitea cu celei două fiice ale ei, Concha şi 
Maria, în vizuina din spatelej casei şi părea să emane prin toţi 
parii mirosul râneed al spaimei. 

Satul era înecat de groază. De obicei, piaza era animata până 
pe la zece seara, iluminată de focurile de cărbuni şi traversată 
întruna de vânzătorul de îngheţată, care-şi ţinea găleata în 
creştet şi striga la nesfârşire: Nieve t Nieve!, în timp ce oamenii 
pălăvrăgeau sau îi as- cultau pe tinerii dntăreţi la ghitară. 

Acum însă, după ora nouă piaţa era pustie, arătând ciudat dt 
pietroasă şi de vidă. Jefe 1 dăduse ordin ca orice, om găsit pe 
stradă după ora zece să fie arestat. 

Kate se grăbea să se întoarcă acasă şi se încuia în icameră. 
Nu-i uşor să înfrunţi panica unor oameni cu ochi f de tăciune, 
semibarbari. Simţământul se propaga prin aer, 


ca un drog, crispându-ţi inima şi paralizându-ţi spiritul cu 
senzaţia răului iminent: un rău negru, oribil. 

Zăcea în pat, în deplin întuneric: la ora zece, curentul electric 
se întrerupea în tot satul şi începea regnul tene- fbrelor primare. 
Putea simţi răsuflarea demonică propa- Igându-se în valuri prin 
atmosferă. 

îşi amintea de. Poveştile sinistre ale băştinaşilor, pe >ţbare le 
auzise. Şi se gândea din nou la oamenii aceştia, aparent atât de 
liniştiţi, de buni, cu surâsul lor blajin. Până şi Humboldt a 
observat cu privire la mexicani că puţini oameni au un zâmbet 
atât de blând şi, în acelaşi timp, ochi atât de aprigi. De fapt, 
ochii-lor nu erau aprigi. Dar în feţele de un negru brut, apăreau 
ca un tăi? de lumină albă. Şi în negreala brută se poate deştepta 
pofta ' de sânge, dezgropată din sedimentele unui trecut 
neereat: Necreat, semicreat, acest popor se afla la discreţia 
influențelor întunecate, sedimentate în străfundurile sufletului. 
Şi totuşi erau oameni liniştiţi, blânzi şi binevoitori, yădind un soi 
de transparentă, naivitate. Dar când ceva îi tgâlţâia în adâncuri, 
norii, negri se ridicau în e” şi oamenii 'M lăsau din nou copleșiți, 
de patima lugubră a morții, a. Ser 

„Şef (al poliţiei) (sp.). 

| ra tei de sânge, a urii încarnate. Un popor incomplet finisat, 
aflat la discreţia unor instincte atavice, nestăvilite. 

Kate simţea că undeva, în străfundurile sufletelor lor, zăcea 
un resentiment insondabil, ca o rană deschisă. Resentimentul 
greu, sângeros, al oamenilor care n-au fost niciodată în stare să- 
şi dobândească un suflet, care n-au fost în stare să-şi 
dobândească un nucleu, să-şi închege o integritate individuală 
din haosul pasiunilor şi potenţelor şi al morţii. Oameni prinşi în 
mrejele vechilor patimi şi j vechilor fapte, ca în volutele unui 
şarpe negru care lei strangulează inima. Povara grea, urât- 
mirositoare a unui trecut necucerit. 

Şi sub greutatea acestei poveri, trăiesc şi mor, fără să le pară 
prea rău când mor. Înfundaţi şi încâlciţi în elemente, 
neputincioşi să se descătuşeze. Înnegriţi de un soare prea 
puternic, supraîncărcaţi de electricitatea tăioasă a/ aerului 
mexican, torturați de clocotul mocnit al vulcanilor de sub tălpi. 
Îngrozitoarele elemente potenţiale ale continentului american, 
care dăruiesc oamenilor trupuri puternice, dar le apasă sufletul, 
împingându-l în jos şi împiedicându-l să renască. Sau, când un 


om ajunge sa aibă un suflet, elementele malefice i-l destramă 
treptat* până când se descompune în idei şi activităţi mecanice, 
într-un trup dominat de energie mecanică, dai cu sufletul mort, 
în putrefacție. 

Aşadar, aceşti oameni, incapabili să biruie elementele, 
oameni traşi în jos de încercuirea şerpească a soarelui şi a 
electricităţii şi a emanaţiilor vulcanice, sunt supuşi unor mereu 
reînnoite instincte insondabile, stârnite de resentiment, o ură 
diabolică îndreptată împotriva vieţii in-, săşi. Şi atunci, bufnitura 
unui pumnal greu împlintat în— tr-un trup viu. Acesta e lucrul 
cel mai bun. Nicio plăcerej trupească nu poate egala asemenea 
voluptate. Spasmodicul zvâcnet de satisfacţie, când cuțitul 
pătrunde în carne sângelel cald ţtşneşte! 

Este inevitabila satisfacţie supremă a unui popor icâlcit în 
trecut şi incapabil să se smulgă din el. Un popor ere n-a fost 
niciodată mântuit şi nu a cunoscut un mân- titor. 

Căci pentru mexicani Isus nu este un mântuitor. E un tu mort, 
înmormântat în mormântul lui. Popoare întregi se pă îngropate 
sub lenta depunere a trecutului, asemenea liiui miner 
înmormântat de viu în subteran de o prăbu- ie a pământului. 
Până când apare un salvator, care să le late drumul spre lumina 
soarelui. 

Dar albii nu au adus niciun fel de salvare în Mexic, [împotrivă, 
s-au pomenit şi ei, până la urmă, îngropaţi felaltă cu dumnezeul 
lor şi cu rasa cucerită. 

Ceea ce Constituie un status Quo. 

Kate zăcea în întuneric şi gândea intens. În acelaşi |thp, 
asculta intens, crispată de groază. Nu-şi putea stă- pii inima. 
Părea să i se fi dislocat şi, realmente, o durea. 

niciodată până atunci, era speriată exclusiv fizic, spera în 
sângele ei. Sângele îi era încleştat într-o paralizie £ groază. 

în Anglia, în Irlanda, în timpul războiului şi al revo- feiei, 
cunoscuse teama spirituală. Teama îngrozitoare de Biată; 
pentru că, în vremea războiului, naţiunile se [msformă în gloate. 
Teama de gloată care, asemenea unui Im rău, vrea să frângă 
spiritul liber al oamenilor indivi- lali. Era vorba de dorinţa rece, 
colectivă „a unor milioane 

| 

t oameni ce urmăreau să frângă spiritul indivizilor mai 
Reminenţi. Voiau să frângă acest spirit aşa încât să poată şlansa 


marea rostogolire în jos, către vechile niveluri ale şuii interlope, 
dominate de adoraţia banului şi de plă- Wea de a ucide. 
Gloatele! 

lin acele zile, Kate cunoscuse chinul spaimei reci, soli Aceasta 
fusese spaima cea mai cumplită pe care o Isc până atunci. Dar Îi 
supravieţuise-, 

Acum, însă, simţea crisparea spaimei fizice. Inima ei lea 
smulsă din loc, încordată de durere. 

Aţipi ţi se trezi brusc, la un zgomot uşor. Se ridică în capul 
oaselor. Uşile dinspre terasă aveau obloane. Uşile propriu-zise 
erau încuiate, dar obloanele rămâneau deschise pentru a lăsa să 
pătrundă aerul prin ferestruicile de sus ale uşii, deschise şi ete. 
-Pe fundalul de un cenuşiu întunecat al nopţii se detaşa ceva ce 
îi păru a îi o pisică neagră strecurându-se pe pervazul 
ferestruicii. 

— Ce-a fost asta? strigă automat. 

Pe loc, forma neagră ue mişcă, pieri, şi Kate ştiu că fusese 
braţul unui bărbat care încercase să ajungă până la zăvorul uşii 
Rămase o clipă ca împietrită, gata să strige. Dar nu mai urmă 
nicio mişcare. Aşa încât se aplecă şi aprinse o luminare. 

O chinuia o panică ciudată, care o paraliza şi-i trăgea inima 
din loc. Rămase inertă, covârşită de spaimele nopţii. Luminarea 
avea o strălucire întunecată. Din depărtare răzbea un bubuit de 
tunet. “Noaptea era oribilă, iar Mexicul i se părea înfiorător, 
negrăit de înfiorător. 

li-era cu neputinţă să se relaxeze, să-şi simtă - inima 
revenindu-i la loc. „Acum, îşi spuse Kate, am ajuns la discreţia 
acestor lucruri, m-am pierdut cu desăvirşire “ Era teribil să se 
simtă pierdută, ruptă de ea însăşi în oroarea spaimei 

„Ce pot face?“ se întrebă singură, adunindu-şi curajul. „Cum 
mă pot ajuta?'; Ştia bine că e absolut singură. 

O bună bucată de timp nu se simţi în stare să facă vreun gest. 
Pe urmă, incercă oarecare uşurare spunându-şi:,. Cred în rău. Şi 
nu trebuie să cred în rău. Panica şi omorurile nu se stârnesc 
decât atunci când oamenii din frunte lasă să le scape controlul. 
Eu nu cred în rău. Nu cred că bâtrinul Pan poate să ne readucă 
la vechile: intu-' necatele forme ale conştiinţei, dacă noi nu 
dorim acest, lucru. Eu sunt convinsă că există o forţă superioară 
are, atâta timp cât ne încredem în ea. Ne va dărui putere. Până 
şi omul care a vrut să pătrundă aici nu ar fi avut ntr-a- devâr 


tăria şi o facă. Încerca doar să fie josnic şi ticălos, 

Har ceva din el l-ar fi oprit, l-ar fi făcut să se supună unei 
credinţe şi unei forţe superioare. “ 

Se linişti singură în felul acesta, până când îşi adună destul 
curaj ca să se scoale din pat şi să închidă ferestruicile de sus 
ale uşii. După care porni din cameră în cameră, pentru a se 
asigura că totul era bine încuiat. Şi constată cu mulţumire că se 
simţea la fel de speriată de scorpionii de pe jos ca şi de 
grozăviile de afară. 

Se asigură că cele cinci uşi şi şase ferestre din aripa cu 
camere comunicante erau zdravăn zăvorite. Avea sen-- „” zaţia 
că e pecetluită în întuneric, cu luminarea ei. Pentru a controla 
cealaltă aripă a casei, unde se aflau sufrageria şi bucătăria, ar fi 
trebuit să străbată terasa. 

Se simţi mai potolită, aşa cum se găsea închisă cu strălucirea 
întunecată a luminării. Şi în inima ei, frământată încă de junghiul 
spaimei, îşi spuse: „Joachim afirma că răul este coloana 
vertebrală degenerată a vechilor moduri de viaţă pe care 
conştiinţa noastră le-a depăşit. Acestea generează crima şi 
viciul. Dar tobele de sâmbătă seară şi ritmurile antice şi dansul 
acela în jurul tobei nu ţin de vechile forme sălbatice de 
exprimare? O întoarcere conştientă la sălbăticie. Aşa încât poate 
că reprezintă Sn-'. Tr-adevăr răul”. 

Nevoia ei de încredere izbucni însă din nou la suprafaţă: 

„Nu J Nu pot să fie o simplă reîntoarcere neputincioasă, 
dictată de panică! Constituie o alegere deliberată, conştientă. 
Trebuie_ să rfe reîntoarcem la trecut, pentru a ' reînnoda vechile 
fire. Trebuie să preluăm vechile impul- 

i suri frinte, care ne vor restabili legătura cu misterele ^ 
cosmosului, acum când ne aflăm la capătul propriei noastre 
rezistenţe. Trebuie să o facem! Don Ramon are dreptate, Cred 
că e într-adevăr un om mare. Până acum gândeam că nu mai 
există oameni mari, doar mari financiari, mari artişti, şi aşa 
mai departe, dar nu oameni mari. Se vede că e într-adevăr un 
om mare.“. 

Şi gindul acesta o linişti total. 

Dar de îndată ce stinse luminarea, puternice scăpărări de 
lumină albă ţişnilă prin toate crăpăturile ferestrelor şi tunetele 
se rostogoliră ca nişte ghiulele uriaşe, strivitoare. Bubuiturile 
păreau să cadă de-a dreptul pe inima ei. Zăcu în pat, zdrobită, 


torturată, într-un soi de isterie pasivă. Şi isteria o făcu să stea la 
pândă, încordat şi abject, până în zori. Dimineaţa, se simţi 
complet doborâtă. 

îşi făcu apariţia şi Juana, arătând la TÂndul ei ca o gânganie 
moartă şi rostind fraza convenţională: 

— Cum aţi petrecut noaptea, Nina? 

— Prost, răspunse Kate. 

1 Şi îi istorisi întâmplarea cu pisica neagră sau cu braţul 
omului. 

— Mire!” exclamă Juana pe o voce înăbuşită. Biata copilă 
nevinovată o să fie omorâtă în patul ei! Nu, Nina, trebuie să vă 
duceţi să dormiţi la hotel. Nu, jtu, Nina, nu se poate săjnai lăsaţi 
obloanele deschise. Nu, nu, imposibil! la spuneţi, vă duceţi să 
dormiţi la hotel? Şi cealaltă Senora s-a dus. — 

— Nu vreau să plec de aici, răspunse Kate. 

— Nu vreţi să plecaţi, Níiia? Ah! Entonces I Enton- ces! 1 Nina, 
am să-i spun lui Ezequiel să vină şi să doarmă în faţa uşii 
dumneavoastră, cu pistolul lui. Are un pistol, şi o să doarmă în 
faţa uşii dumneavoastră, şi atunci o să puteţi ţine obloanele 
deschise ca să**ntre aer proaspăt. Ah, Wina, noi sărmanele 
femei avem nevoie de un bărbat cu un pistol. Nu trebuie să fim 
lăsate singure peste noapte. Ne e frică, copiilor mei le e frică. la 
te uită, un hoţ care a încercat să deschidă zăvorul uşii? 
închipuiţi-vă! Nu, Nina, am să-i spun lui Ezequiel chiar azi la 
prinz. 

La prânz, Ezequiel se înfiinţa, păşind ţanţoş. Era un tinăr 
sălbatic, sfios, foarte drept, foarte mândru, pe jumă- tata 
barbar. Vocea i se spărgea, cu o rezonanţă ciudată. 

Rămase locului, timid, c^ i se spuse ce urma să facă. Pe urmă 
se uită la Kate cu ochi negri, strălucitori, sirnţindu-se de pe 
acum salvatorul ei. 

— Da! Da! spuse băiatul. Am să dorm aici, pe coridor. Nu vă 
temeţi. Mă duc să-mi iau pistolul. 

O porni rapid şi se întoarse cu pistolul, o armă veche, cu 
ţeavă lungă. T 

— Am cinci gloanţe, spuse el' arătându-i arma. Dacă 
deschideţi uşa peste noapte, trebuie să-mi spuneţi -mai intâi o 
vorbă. Că altfel, cum văd ceva mişcind, trag cinci focuri. Pst! 
Pst! 


27 la te uită ! (sp.). 


Văzându-i scinteierea din ochi, Kate înţelese cu câtă 
satisfacţie ar fi tras cinci focuri în orice ar fi mişcat în noapte. 
Gândul că s-ar fi putut trage şi. În el nu-l preocupa câtuşi de 
puțin., 

— Şi, Nina, adăugă Juana, dacă veniţi vreodată acasă târziu, 
după ce s-au stins luminile, trebuie să strigaţi Ezequiel! Că dacă 
nu, Bum! Bum! şi nu se ştie cine ar putea fi omorit. 

Din acea zi. Ezequiel dormi pe o rogojină aşternută pe terasa 
de cărămidă din faţa uşii lui Kate, învelit într-o pătură şi cu 
pistolul alături. Aşa încât ferestruicile răma- £ seră deschise şi 
aerul putu să pătrundă. În prima noapte, Ka4? e nu se simţi în 
stare să închidă un ochi din pricina sforăitului sălbatic al 
băiatului. În viaţa ei nu auzise un zgomot” cu asemenea colosal 
răsunet. Ce plămâni avea băiatul ăsta î Era un sunet venit parcă 
dintr-o altă lunie, stranie şi primitivă.” Zgomotul îi alunga 
somnul, totuşi avea în e-l ceva ce îi plăcea. Un soi de forţă 
sălbatică. 

Capitolul IX 

CASA DE LAS CUENTAS 

Curând, Kate începu să le îndrăgească pe Juana cea 
şleampătă şi şchioapă şi pe fetele ei. Concha avea paisprezece 
ani; era o fată masivă, greoaie, barbară, cu o coamă de păr 
negru, ondulat, pe care şi-l scărpina întruna. Maria avea 
unsprezece ani - o fetişcană timidă, pirpirie, ca o pasăre, cu 
nişte ochi mari care păreau aproape să absoarbă lumină din jur. 

O familie indiferentă. Juana recunoştea că Jesus avusese alt 
tată, dar dacă te uitai la restul copiilor, îţi făcea impresia că 
fiecare dintre ei avusese un tată diferit. Toată această familie 
vădea o fundamentală şi sardonică nepăsare faţă de viaţă. 
Trăiau de azi pe miine, o viaţă de o indiferenţă îndărătnică, 
apăsătoare, fără să se sinchisească de trecut, fără să se 
sinchisească de prezent sau de viitor. Nu erau "interesaţi nici 
măcar de bani. Cheltuiau într-un minut tot ce aveau şi pe urmă 
nici nu-şi mai aduceau măcar aminte. 

Lipsiţi de orice ţel, de orice năzuinţă, trăiau absolut h terre, 
jos, pe pământul negru, vulcanic. Nu erau animale pentru că 
bărbaţii şi femeile şi copiii lor nu pot fi animale. Asemenea 
îngăduinţă nu ne-a fost acordată. Pleacă, dar odată plecat, 
nicicând nu te vei mai putea. Întoarce!, astfel sună glasul 
marelui Impuls care ne împinge, creator, înainte. Când omul 


încearcă, în mod brutal, să se reîntoarcă la nivelurile vechi, 
anterioare, ale evoluţiei, nu reuşeşte să o facă decât în sensul 
cruzimii şi al mizeriei. 

Astfel, în ochii negri ai familiei licăreau teama nesănătoasă, 
mirarea şi mizeria. Mizeria făpturilor omeneşti care se cuibăresc 
neputincioase în afara eurilor lor ne- create, incapabile să-şi 
separe un suflet din haos, şi indiferente la orice altă victorie. 

Oamenii albi devin şi ei făpturi lipsite de suflet. Dar ei au 
cuccrit ligile de bază ale metalului şi energiei, aşa Incit se 
învirtejesc vijâind în maşini, făcând turul vidului propriei lor 
pustietăţi. 

Kate desluşea o notă profund patetică în familia Jua- nei. Dar 
îi inspira în acelaşi timp şi o anumită repulsie.” 

Juana şi copiii ei, din momentul în care o acceptaseră pe Nina 
ca fiind a lor, i se devotaseră cu intensă loialitate. Işi făcuseră 
un punct de onoare din a fi oneşti până la cea mai mică prună 
din coşul cu fructe. Şi erau însufleţiţi de zelul de a o sluji. 

Fiind indiferenți la mediul înconjurător, trăiau în -cruntă 
murdărie. Pământul era marea lor ladă de gunoi. Orice lucru de 
care nu aveau nevoie era aruncat pe jos şi nimeni nu se 
sinchisea. Aproape că le plăcea să vieţuiască într-un mediu de 
purici, cirpe vechi, cocoloşi de hârtie, coji de banane şi sâmburi 
de mango. lată o bucati de pânză ruptă din rochia mea. Pământ, 
primeşte-o! lată ghemotoace de păr căzute când m-am 
pieptănat. Pământ, primeşte-le! 

Kate, însă, nu putea suporta. Ea se sinchisea. Şi, pe dată, 
familia se bucură, se simţi aţâţată de faptul că ec se sinchisea. 
Măturară patio cu o mătură din crengi, până când zgâriară 
aproape suprafaţa păminti” lui. Ce nostim! Lui Wina îi păsa de 
toate astea? 

Pentru ei, Kate era o sursă continuă de mirare şi de 
amuzament. Dar niciun moment nu o considerau superioară ca 
rang social. Era o fiinţă minune, pe jumătate de neînțeles, pe 
jumătate amuzantă 

Nina dorea ca aguadorl să-i aducă repede două botesl de 
apă caldă, de la izvoarele fierbinţi, ca să se spele pe tot corpul, 
dimineaţă. De dimineaţă. Ce nostim! Fugi, Maria, -spune-i lui 
aguadorsă vină în grabă cu apa pentţ'u Nina! 

* Sacagiul (sp.). 

+ > Bidoane (sp.). 


Şi după aceea, ţoale Irei fură aproapr supâratv tind o văzură 
pe Kate încuindu-se în casă penâţi a-şi face baia. Pentru ele era 
ca un fel de zeiţă, menită să le veselească şi să le uimească; 
drept care trebuia să le fie mereu accesibilă. 

Şi curând Kate descoperi că o zeiţă care trebuie să fie mereu 
accesibilă fiinţelor omeneşti nu prea e de invidiat. 

Nu, nu era o simplă sinecură să fii Nina. Dis-de-dimi- neată 
începea, harşt-harşt, mătura de crengi în curte. Kate stătea în 
pat cu uşile încuiate şi obloanele deschise. Zarvă afară. Cineva 
încerca să vândă două ouă. Unde e Nina? Doarme.. Dar 
precupeţul nu voia să plece. Zarva continua. 

Aguador-ul! Ah, apa pentru baia lui Nina! Doarme, doarme! 

— Nu dorm, strigă Kate, trăgindu-şi un capot pe ea şi 
descuind uşa. 

Pe dată dau buzna “în casă fetele cu cada, aguador-ul cu 
două canistre pătrate de benzină, pline cu apă fierbinte. 
Doisprezece centauos? Doisprezece centavos pentru aguador. 
No hay! Nu avem doisprezece centauos. Mai târziu! Mai târziu! 
Aguador-ul pleacă tropăind, ţinându-şi băţul pe umăr. Kate 
încuie uşile şi obloanele şi începe să-şi facă baia. 

— Nina? Nina? 

— Ce este? 

— Ouă fierte sau prăjite sau rancheros? Cum le doriţi? | 

— Fierte. 

— Cafea sau cacao? 

— Cafea! 

— Sau poate că vreţi ceai? 

— Nu. Cafea. 

Baia continuă. 

— Nina? 

— Da.,! 

— Nu mai este cafea. JNe aucem să cumpărăm. 

— Atunci dă-mi ceai. 

— Nu, Nina! Mă duc să cumpăr. Aşteptaţi-mă. 

— Atunci, du-te! 

Kate îşi ia micul dejun pe terasă. "Masa e aranjată, încărcată 
cu fructe şi piine albă şi cornui i dulci. 

— Bună dimineaţa, Nina, cum aţi petrecut noaptea? Bine? 
Lăudat fie Domnul} Maria. Cafeaua! Mă duc să pun ouâle la 
fiert. O, Nina, să nu iasă tari! «la te uită ce picioare de Madonna! 


Uita”i-vă! Bonitos! 1 

Şi Juana se apleacă, fascinată, ca să atingă ou degetele ei 
negre picioarele albe şi moi ale lui Kate, încălţate în sandale 
uşoare - doar o baretă de-a curmezişul labei piciorului. 

Ziua a început. Juana se consideră total devotată lui Kate. 
Curând îşi expediază fetele la şcoală. Câteodată se duc, de cele 
mai multe ori, nu. Nina zice că trebuie să meargă la şcoală! 
Auzi! Auzi! Spune Nina că trebuie să mergeţi la şcoală. Afară cu 
voi! Valea! 

Juana şchioapătă în sus şi-n jos pe terasă, de la bucătărie la 
masa pentru micul dejun, cărând farfuriile una câte una. Pe 
urmă le spală, cu un pleoscăit puternic. 

Dimineaţa! Soarele scânteietor se revarsă peste patio, peste 
florile de hibiscus, peste zdrenţele fluturătoare, galbene şi verzi, 
ale bananierilor. Păsările vin şi dispar, cu o rapiditate tropicală. 
În umbra deasă a păduricii de mango, indieni în straie albe se 
mişcă asemenea unor stafii. Senzaţia soarelui dogoritor, sau, şi 
mai impresionantă încă, senzaţia umbrei întunecoase, intense. 
Un freamăt de viaţă, şi totuşi apăsătoarea greutate a tăcerii. O 
pâlpâiie orbitoare, o strălucire incandescentă, şi totuşi senzaţia 
de apăsare. 

* Frumoase (sp). 

Kate stătea singură, legănându-se în fotoliul balansoar 
de pe terasă şi prefăcându-se a coase. Fără zgomot, îşi face 
apariţia un moşneag cu un ou, pe care-l ţine misterios, ca pe 
un simbol. Doreşte patrona să îl cumpere cu cinci centavos? 
Juana i-a oferit numai patru centavos. 

În ordine? Unde e Juana? 

Femeia îşi face apariţia, venind din piaza cu alte « achiziţii. 
Oul! Patru centavos. Socoteala cheltuielilor de la piaţă. 
Entonces! Entonces! Luego! Luego! Ah, Niiia, fio. Tengo 
memoria!?% juana nu ştie să scrie şi să citească. Dimineaţă de 
dimineaţă se duce la piaţă cu pesos, cumpără o sumedenie de 
mărunţişuri, fiecare de câte unul sau doi centavos. Şi dimineaţă 
de dimineaţă face socotelile. F’ Ah! Ah! Unde am rămas? N-am 
tinere de minte. Bun, vasăzică... ah... da... am cumpărat ocote 
de trei centavos | Cât face? Cât face, Nina? La cât am ajuns? 

Era un joc care o aţâţa pe Juana până-n măduva oaselor; îi 
plăcea să socotească fiecare centavo până ajungea la suma 


28 Atunci! Atunci 1 îndată |! îndată ! Ah, Nifia, nu am memorie I 


exactă. Dacă îi lipsea un centavo din mărunţiş, rămânea ca 
paralizată. Şi se ivea din bucătărie, din cinci în cinci minute. | 

— Lipseşte un centavo, Nina. Vai, cât sunt de proastă! Dar am 
să Vă dau unul de la mine. 

— Nu-ţi face griji, Juana. Nu te mai gândi la asta! 

— Ba da, ba da! şi iar şchiopăta preocupată. 

Până când, o oră mai târziu, un strigăt puternic răsuna din 
capătul casei. Juana îşi făcea apariţia fluturând o legătură de 
verdeață: 

— Mire! Niiia! Compre perjii a un centavo - am cumpărat 
pătrunjel de un centavo. Acuma-i în regulă? 

— E în regulă. 

Şi viaţa putea iarăşi să meargă mai departe. 

Existau două bucătării, una lângă sufragerie, aparţinindu-i lui 
Kate, şi un şopron strimt, pe sub bananieri, aparţinând familiei. 
De pe terasă, Kate privea direct In bucătăria Juanei. Avea o 
gaura neagră în chip de fereastră. 

Plici / Plici! Plici! 

„Şi eu care o credeam pe Concha la şcoală:' îşi spuse Kate. 

Nu! acolo, în întunecimea ferestrei, apăreau coama şi faţa 
tuciurie a Conchei, furişând priviri ca un animal dintr-o cavernă, 
în timp ce prepara tortillas. Tortillas sunt un soi de pite de aluat 
din făină de porumb, care se coc pe o farfurie plată din pământ 
ars, ţinută deasupra focului. Şi prepararea lor constă din turtirea 
între palme a unei bucăţi de aluat, bătută când cu o palmă, 
când cu cealaltă, până când tortilla capătă subţirimea, 
rotunjimea şi aşa-zisa uşurime dorite. 

Plici! Plici! Plici t Plici! Plici! Plici! Ineluctabil ca ritmul unui 
păianjen care-şi ţese pânza, acest sunet al Conchei pălmuind 
tortillas în arşiţa dimineţii şi furişând priviri prin gaura neagră a 
bucătăriei. La scurt timp după ora douăsprezece, pe gaura 
neagră avea să iasă fumul. Concha zvârlea tortillas crude pe 
farfuria mare de pământ ars, aşezată deasupra focului slab, de 
lemne. 

S-ar putea ca Ezequiel să vină sau nu, cu alura lui foarte 
bărbătească - cu un serape aruncat pe umăr şi pălăria mare de 
pai, cochet pusă pe o parte - ca să mănânce tortillas la prânz. 
Dacă avea de lucru pe un ogor mai îndepărtat, nu-şi făcea 
apariţia decât odată cu căderea serii. Dacă venea, se aşeza jos 
pe prag şi femeile îl serveau cu tortillas şi-i aduceau apă de 


băut, de parc-ar fi fost un rege şi nu un băieţat) dru. Şi i se 
auzea vocea aspră, spartă, dând porunci. 

„Porunci” e cilvintul potrivit. Cu toatevcă era un băiat liniştit şi 
blând şi foarte conştiincios, când vorbea -cu mama şi cu surorile 
lui i se pti tea desluşi în ton porunca regească. Vechile 
prerogative alţi masculului. Kate avea poftă să-şi bată joc de el. 

Apoi sosea şi prânzul ei: una din încercările grele la care sy a 
supusă: O supă fierbinte, grasă. Inevitabilul orez fierbinte, gras 
şi cam piperat. Inevitabila carne într-un sos gras, fierbinte şi 
gros. Calabacitas saju pătlăgele vinete fierte, salată, uneori câte 
un dulce preparat cu lapte, şi coşul mare, plin cu fructe. 
Deasupra creştetului, arzătorul soare tropical de la sfârşitul lunii 
mai. 

După-amiaza, căldură şi mai puternică. Juana porneşte cu 
fetele şi cu farfuriile. Spală vasele în lac. Gh”rftuite pe bolovani, 
înmoaie farfuriile una câte una, apoi lingurile şi furculiţele, în 
apa lăptoasă a lacului, după cai% le lasă la soare să se usuce. 
Uneori, Juana spâilă şi câte lin prosop-două în lac şi, câteodată, 
fetele se scaldă. Trăgând de timp - trăgând de timp. 

După masa, venea de obicei să ude grădina Jesus, băiatul cel 
mare, un vlăjgan ciudat, greoi, şlinps. El îşi lua prânzul la hotel, 
de fapt locuia acolo, hoteluf era căminul lui. Asta nu înseamnă 
că ar fi avut cu adevărat un cămin, nu mai mult decât un 
zopilote?. Dar întreținea planta3, şi făcea tot felul de treburi 
mărunte pentru hotel, lucrând zi de zi până la zece şi jumătate 
seâra, pentru douăzeci şi doi de pesos, adică unsprezece dolari 
pe lună. Purta o cămaşă neagră, iar părul negru, des 

iicădea peste fruntea joasă. Semăna cu un animal. Şi totuşi, 
purta, pentru că aşa i se ordonase, o cămaşă 

— Neagră de fascist; avea un rinjet curios, animalic, şi 
instinctul de a cobori totul până la el. 

Intre fiu şi. Mamă se stabilise o oarecare curioasă intimitate, 
de indiferentă  zeflemisire reciprocă. Când Juana era 
strâmtorată, Jesus îi dădea ceva bani. Exista o firavă legătură de 
sânge între ei. Dar în afara acesteia, indiferenţă completă. 

Ezequiel era ceva mai fin. Zvelt şi atât de ţanţoş, Sncit 
aproape că se curba spre spate. Era foarte timid, farouche '. 
Totodată, mindru şi însufleţit de mai muuă răspundere faţă de 
familia lui. Refuza să lucreze la hotel. Pentru nimic în lume. El 


29 Vultur (sp.). 


era muncitor agricol şi se mândiea cu această calificare. O 
treabă bărbătească, jumătăţile de slujbă echivoce nu erau de el. 

Cu toate că era muncitor cu simbrie, când lucra pe câmp nu 
avea senzaţia că slujeşte un stăpân. Slujea pămin- tul. Undeva, 
în sufletul lui, simţea că pământul îi aparţine şi că, într-o 
măsură, el aparţine pământului. Poate că era un atavic 
simţământ tribal, din vremea proprietăţii comune asupra 
pământului şi, a muncii în comun. 

Când avea de lucru, câştiga un peso pe zi. Dar adeseori nu 
găsea nicio muncă şi, de multe ori, nu primea decât şaptezeci şi 
cinci de centavos pe zi. Şi când pământul era uscat, încerca să 
capete de lucru la şosea, cu toate că treaba asta nu-i plăcea. 
Dar îşi câştiga peso-ul lui pe zi. 

Foarte des nu găsea nicio treabă. Uneori, zile întregi, chiar şi 
săptămâni, tândălea, neavând nimic de făcut, nimic de făcut. 
Dar când guvernul socialist a început să dea ţăranilor bucăţi de 
pământ, prin divizarea marilor hacien- dasy a -primit şi Ezequiel 
un petic în afara oraşului. Se ducea acolo şi aduna pietre, 
pregătindu-se să-şi clădească o colibă. Şi spărgea pământul cu o 
săpăligă, singura lui unealtă. Dar nu exista nici ş legătură de 
sânge între el şi petecul ăsta de pământ care, îi fusese dat, nu 
izbutea Bă se ataşeze de el. Era neîncrezător şi schimbăcios în 
ce' privea proprietatea lui. Nu avea niciun stimulent, niciun 
impuls. 

în zilele când muncea, se întorcea acasă pe la ora şase, 
salutind-o timid pe Kate când trecea pe lângă ea. In 
primitivismul lui, era, într-un fel, un gentleman. Pe urmă, 
infundindu-se în văgăuna familiei, înfuleca tor- tilla după tortilla, 
împăturite în două, în timp ce şedea pe jos, cu spinarea la 
perete; înghiţe*a cu repeziciune turtele pieloase cu gust de 
mortar, pentru că porumbul se fierbe mai intii în var, ca să 
poată fi uşor decorticat. După ce isprăvea cu un leanc de turte, 
accepta un altul, * servit pe o frun2ă lată de către bucătăreasă, 
adică de Concha. Juana, de când gătea pentru- Nina, nu - mai 
catadicsea să bucătărească pentru ai ei. Uneori i se oferea lui 
Ezequiel şi un amestec de carne cu chile, pe care-l răzuia din 
oala de lut, ajutându-se de o tortilla. Alteori, carnea lipsea. Dar 
de fiecare dată se ospăta cu o indiferenţă oarbă, repezită, care 
pare să le fie caracteristică mexicanilor. Ai zice chiar că 
mâncatul le inspiră’ oarecare repulsie, şi că le este total 


indiferent ce anume şi când mănâncă. 

Din clipa în care-şi termina masa, ţâşnea ca o săgeată în 
piaza, pentru a se afla împreună cu bărbaţii. Şi femeile se 
aşezau pe jos, care cum se nimerea. Uneori Kate se întorcea pe 
la ora nouă şi găsea casa goală: Ezequiel era în piaza, Jefana şi 
Maria dispărute cine ştie pe unde, şi Concha sărind adormită, ca 
un maldăr de cârpe, pe prundişul din patio. Când o striga K”e, 
îşi înălța capul, uimită şi lipsită de orice speranţă; apoi se rtdica 
în picioare, ca un câine, şi se târa până la gard. Strania apatie a 
plictiselii şi a lipsei de speranţă care-i covirşea pe toţi o 
împietrea de teamă pe Katş. 

Ciudata indiferenţă faţă de tot, indiferența chiar faţă de 
ceilalţi! Juana spăla o dată pe săptămână câte o câmaşă şi o 
pereche de pantaloni de pânză pentru fiecare dintre fiii'"ei, şi cu 
asta eforturile ei materne luau sfârşit. li vedea rar, de cele mai 
multe oti habar nu avea de ceea ce făcea Ezequiel, unde sau oe 
lucra. Pur şi simplu ştia că s-a dus la lucru şi nimic mai mult. 

Şi totuşi, uneori a\fea’ accese de fierbinte şi aprigă 
maternitate protectoare, atunci când băiatul era prost tratat, 
ceea ce se întâmpla destul de des. Şi când i se părea că e 
bolnav, o copleşea un sentiment de neagră fatalitate. Kate era 
aceea care o îmboldea să se ducă să-i cumpere câte un 
medicament elementar. 

Asemenea animalelor, şi totuşi nu întocmai ca animalele. 
Pentru că animalele îşi sunt suficiente lor înşile în izolarea şi în 
nepăsarea în care trăiesc. La animale nu-i vorba de indiferenţă, 
ci de o plenitudine intrinsecă. Pe când familia Juanei încerca 
întruna un soi de dureroasă senzaţie a incompletului, şi se lăsa 
sufocată de teribila apatie a plictisului. * 

Cele două fete nu ^e puteau despărţi - se ţineau mereu una 
de alta. Totuşi Concha o necăjea des pe naiva şi simpluţa Maria, 
cea cu ochi imenşi. Şi Maria era mereu înlăcrimată. Câteodată, 
începeau brusc să arunce cu pietre una în cealaltă. Insă 
neurmărind să-şi atingă ţinta. Şi Juana le ocăra cu o vehemenţă 
care, într-o clipită, se prefăcea din nou în nepăsare. 

Ciudată sălbatica ferocitate cu care fetele se băteau cu pietre. 
Dar şi mai ciudat faptul că ţinteau astfel încât să nu se 
nimereascăN Kate remarcase aceeaşi tendinţă în sălbăticia cu 
care se atacau băieţii pe plajă;. Aruncau pietroaie unul în 
celălalt cu intensă cruzime. Dar aproape întotdeauna urmărind, 


cu o bizară expresie în ochi, să nu-şi atingă ţinta. 

Şi totuşi nu chiar întotdeauna. Uneori aplicau crude lovituri 
directe. Şi atunci rănitul se prăvălea pe jos urlind şi zăcea ca 
mort. lar ceilalţi băieţi se retrăgeau, cuprinşi de o tăcuta 
spaimă. Dar rănitul continua să zacă pe jos, deşi nu foarte grav 
lovit. 

Şi. Uneori, se ridica deodată cu o grimasă asasină pe faţă şi îşi 
urmărea adversarul cu o piatră. lar adversarul o lua, abject, la 
sănătoasa. 

întotdeauna se petrecea acelaşi lucru cu tinerii: o 
necontenită, nesfârşită hârjoană şi încăierare. La fel cum se 
întâmplă cu indienii roşii. Dar indienii trec arareori de la simplă 
pălăvrăgeală la violenţă. Pe când băieţii mexicani aşa fac. ŞI 
aproape de fiecare dată, un băiat luiba't de furie îşi urmăreşte 
adversarul până când îl răneşte; urmează o abjectă prăbuşire a 
celui rănit. După care, de obicei, rănitul reînvie, cuprins la 
rându-i de o frenezie ucigaşă, iar primul atacant fuge speriat, în 
mod josnic. Şi unul şi celălalt adoptă pe rând câte o atitudine 
abjectă. 

Familia jJuanei o nedumerea în mod bizar pe Kate. Simţea că 
ar trebui să facă ceva. Voia să-i ajute. Aşa- înrât porni să se 
ocupe câte o oră pe zi de cele două fete, învăţkidu-le să 
citească, să coasă, să deseneze Maria voia să înveţe să citească 
- asta era dorinţa ei. În primele zile, începură bine. Dar curând 
disciplina şi solicitarea atenţiei impuse de Kate le făcu pe fete să 
adopte din nou tonul batjocoritor, caracteristic continentului 
american. 

O batjocură calmă, invizibilă, răuvoitoare, o dorinţă de a răni. 
Fetele se insinuau în viaţa ei, îi invadau intimitatea şi, cu o 
curioasă neobrăzare, făceau tot ce puteau ca să treacă peste 
ea. 

— Concha, nu te rezema de mine. Stai pe picioarele tale. 

Rinjetul ostil de pe faţa Conchei când se propti pe propriile ei 
picioare! Şi apoi: 

— Nina, dumneavoastră aveţi păduchi în păr? 

întrebarea era pusă cu o anume subtilă insolenţă indiană. 

— Nu! strigă Kate cu o furie bruscă. Şi acum plecaţi! Plecaţi! 
Plecaţi de lângă mine. Să nu vă mai văd apropii ndu-vă! 

Se strecurară afară, umile. Aşa-i trebuia dacă voia Bă le 
educe! 


Kate primi musafiri din Guadalajara - mare tărăboi! Dar în 
timp ce musafirii luau împreună cu ea ceaiul pe terasă, în 
celălalt capăt.al patio-ului, la plină vedere, Juana, Concha, Maria 
şi Felipa, o verişoară de vreo Şaisprezece ani, se cinchiseră pe 
prundiş, cu splendidul lor păr negru desdetit pe spate, -şi se 
căutau una pe alta în cap de păduchi. Timau să fie văzute. Şi 
erau. Voiau ca elementul fundamental al păduchilor să fie 
aruncat în ochii oamenilor acelora albi. 

Kate cobori de pe terasă. 

— Dacă e nevoie să vă scoateţi păduchii, spuse ea adre- 
s'mdu-se Juanei pe o voce care tremura de furie, vânaţi-i acolo, 
în curtea voastră, unde nimeni nu vă poate vedea. 

O clipă, ochii negri, lipsiţi de centru, ai Juanei scăpă- rară de o 
ironie răutăcioasă când intâlniră privirea lui Kate. Dar un minut 
mai tirziu, toate patru, umile şi abjecte, cu părul lor negru 
revărsat pe spate, se retraseră. 

Juanei îi făcea plăcere că fusese în stare să aprindă flacăra 
miniei în ochii lui Kate. Îi făcea plăcere. Simţea că are şi ea o 
anumită putere. Adevărat, se cam temea de mânia pe care o 
deşteptase. Dar asta îşi dorea. Nu avea nevoie de o Nina care să 
nu-i inspire puţină teamă. Şi ţinea la putinţa ei de a deştepta 
acea mânie care-i provoca un fior de teamă. 

Ah, rasele negre! Temperamentul irlandez al lui Kate era 
îndeajuns de înrudit ca să poată percepe ceva din misterul lor. 

Atâta timp cât omul alb îşi menţine impetuozitatea mândrului 
său marş înainte, rasele negre i se supun, vrând-nevrând. Dar în 
momentul în care albul are cea mai mică îndoială asupra 
propriei sale capacităţi de a conduce, rasele negre încep să-şi 
afirme tăria. 

Ceea ce se şi întâmplă. Pentru că omul alb, oricât ar face pe 
grozavul, e muncit de îndoieli cu privire la supremaţia sa. 

Şi atunci, goneşte înainte în plină viteză către debăc/e*. 

Din momentul în care Kate şi-a manifestat repulsia bruscă 
faţă de aceste femei căutătoare de păduchi, care încercau să o 
tragă în jos, şi-au schimbat şi ele atitudinea şi au începuţ să o 
slujească din nou, cu o reală întristare care nu se putea să nu-i 
meargă la inimă. Pe 

Juana nu o interesa absolut nimic. Totuşi nu voia să rupă 
acest ultim fir de relaţie socială care o lega de Kate şi de lumea 
de sus, lumea luminii de zi şi a aerului curat. Nu, până la urnlă 


nu voia să o alunge pe Nina a ei. Nu, nu, singurul lucru pe care-l 
dorea cu adevărat era să o servească pe Ninaa ei. 

Dar, în acelaşi timp, nutrea o adâncă ostilitate împotriva 
bogătaşilor, a albilor. Poate că, până la urmă, omul alb a scăpat 
frânele din mână. Cine ştie? Conducerea presupune bravură, 
puterea de a merge înainte, şi poate că toate astea au -şi fost 
trădate de omul alb. Aşa încât negrii pot să-şi înalțe şi ei 
capetele. 

Juana obişnuia să vină la Kate şi să-i istorisească întâmplări 
din trecut. Şi atunci, ochii ei negri căpătau acea sinistră lucire 
batjocoritoare şi faţa ei de aramă brăzdată îşi lua masca de 
reptilă, în timp ce gura îi turuia de zor: 

— Usted sabe, Nina, los gringos, los gringitos llevan todo - 
ştiţi, Nina, gringos şi gringitos ne iau totul... 

Gringos erau americanii. Kate era inclusă de Juana printre 
gringitos: străinii albi. Era un nou atac. 

— E posibil, îi răspunse Kale cu răceală. Dar spune-mi, te rog, 
iau eu ceva din Mexic? 

— Nu, Nina, nu! 

Zâmbetul de subtilă satisfacţie adia pe sub spoiala de bronz 
de pe. Faţa Juanei. Reuşise s-o atace pe cealaltă femeie, s-o 
atingă la coarda sensibilă. 

— Nu vorbesc de dumneavoastră, Niiia! 

Dar cuvintele ei ascundeau o mare doză de protest. 

S-ar fi zis că cele trei femei aproape voiau s-o izgonească; s-o 
insulte, s-o tragă în jos, s-o determine să dorească să plece. Nu 
se puteau stăpâni. Intocmai ca şi irlandezii, ar fi fostr în stare să- 
şi taie un deget ca să-şi pedepsească mâna. 

Rasele negre! 

In acelaşi timp, însă, aveau o reală notă patetică. Ezequiel, la 
paisprezece ani, lucrase timp de două luni pentru un alb, 
ajutându-l şă-şi clădească o casă. Lucrase În schimbul unui se 
râpe. La sfârşitul celor două luni. Albul l-a dat afară, şi nici urmă 
de serape. O decepţie amară. 

Dar, fireşte, nu Kate purta răspunderea acestor fapte. Juana, 
însă, părea aproape s-o acuze. 

Un popor lipsit de energia de a merge înainte - cum ar fi putut 
să nu cadă pradă exploatatorilor? Dar coloana vertebrală a 
acestui popor e înţepenită de o rezistenţă ostilă. 

„Eu însă nu vreau să-i exploatez, îşi spuse Kate. Nicidecum. 


Dimpotrivă, doresc să le dau mai mult decât primesc eu de la ei. 
Dar insinuările lor insultătoare sunt lipsite de onestitate. Eu nu-i 
insult. Am foarte mare grijă să nu le rănesc orgoliul. Şi ei, în 
schimb, mă asaltează- cu atacurile lor eentipede şi se bucură 
când mă simt insultată.” 

Dar nici temperamentul ei irlandez nu se lăsa mai prejos. Aşa 
încât era capabilă să le îndepărteze pe Juana şi pe fete, să se 
izoleze de ele. Din momentul în care se simțeau îndepărtate, 
reaua lor voinţă se potolea şi îşi aminteau brusc de ceea ce 
aştepta Kate de la ele. Cât timp se arăta prietenoasă, uitau. 
Uitau să măture patio, uitau să se ţină curate. Numai când se 
simțeau îndepărtate, - zvârlite în izolare, îşi aduceau aminte. 

Băiatul, Ezequiel, părea să aibă mai multă onoare decât 
femeile. Niciodată nu se preta la atacuri insidioase. 

Şi când casa era din nou curată şi liniştită şi aerul părea 
purificat, sufletul se reînnoia şi vechiul ei sentiment duios faţă 
de-familie încolţea iar. Curioasa lor agitaţie permanentă: veneau 
şi plecau întruna, ca nişte păsări: vigurosul plici-plici-pliciuit de 
tortillas; plescăitul. Zgomo- tps al sosului de roşii cu chile turnat 
peste metate de JTuana. Zgomotul găleţii cufundate în puț când 
Jesus venea să ude grădina! 

Nota amuzantă, nostimada tuturor acestor lucruri! 

Tjt ce făceau trebuia să fie amuzant, altfel n-ar fi putut şi 
lucrezc. Nu se puteau abstractiza până la rutină. Niciodată. Totul 
trebuia să fie distractiv, variat, să aibă un iz de aventură. De 
bună seamă că rezulta confuzie, dar, la urma urmei, o confuzie 
vie, nu ceva mort şi uscat. Kate îşi amintea de servitorii ei din 
bucătăriile englezeşti: absolut mecanici şi, într-un fel, neumani. 
Mă rog, acum avea de-a face cu cealaltă extremă. 

Aici nu putea domni niciun fel de disciplină sau nietodă. Deşi 
Juana şi fetele ei ţineau într-adevăr să facă ceea ce dorea Kate, 
lucrurile erau realizate după cum le tăia pe ele capul. Uneori, 
Kate se simţea direct zăpăcită; în fond, liniile mecanice de 
conduită sunt mult mai uşor de urmat. Dar, pe cât posibil, 
îngăduia familiei să-şi facă voia. De pildă, trebuise să se 
obişnuiască cu peregrinările mesei pe care mânca: o măsuţă 
rotundă, ăl cărei loc era pe terasă. La micul dejun, o găsea 
uneori discret aşezată sub plantele de lângă salon, la prinzul de 
la ora unu îşi relua locul pe terasă: la ceai, se putea găsi sub un 
copac, sau pe iarbă. Uneori, Juana hotăra că Nina trebuia să ia 


cina, cave consta din două ouă rancheros, în sufragerie „izolată, 
la capătul mesei lungi de paisprezece persoane. 

La fel se întâmpla şi cu farfuriile. Kate nu putea înţelege de 
ce, după ce vasele erau spălkte câteva zile la rând în lighenele 
din bucătărie, deodată Concha o pornea spre lac, cu oalele şi 
farfuriile nespălate îngrămădite într-un coş pe care-l ţinea pe 
umăr. Doar ca să se amuze. 

Copii! Dar de fapt, nu erau deloc copii. Nu aveau nimic din 
minunata insoucfemce 1 a copilăriei. Purtau în sufletele lor o 
cunoaştere întunecată: o grea povară a rezistenţei. Lucrau pe 
apucate, cum le venea cheful; uneori puteau fi foarte harnice, 
alteori zăceau zile întregi 

— Nepăsare. Lidsă (Er.). 

tolănite pe jos, ca porcii. Câteodată erau foarte vesele, râzând 
în gura mare aşa cum stăteau aşezate pe jos, în cerc, ca în O 
mie şi una de nopți. Pentru ca deodată să cadă într-o adâncă 
melancolie, opunând rezistenţă până şi veseliei lor fireşti. Când 
munceau, uneori aruncau fără niciun motiv unealta pe care o 
ţineau în mână, de parcă ar fi regretat că se dăruiseră unei 
munci. 

Complet nepăsătoare în ce priveşte morala, femeile mexicane 
îşi schimbă’ mereu iubiții, dar bărbaţii se împotrivesc tot timpul 
să se dăruiască cu trup şi suflet. De fapt, nu doresc cu adevărat 
lucrul pe care-l caută. Femeile sunt acelea care trag de ei. Kate 
socotea că e un lucru foarte neqgbişnuit când vedea vreodată un 
tânăr şi o tânără hârjonindu-se şi zbenguindu-se în întuneric, pe 
drumul dinspre lac. Bărbaţii şi femeile mexicane nu-şi plimbă 
dorinţele sexuale la drumul mare, aşa, ca albii. Dar râsul subit, 
râsul excitat al bărbaţilor, un sunet atât de bizar, în care se 
amestecă durerea şi dorinţa, împotrivirea îndărătnică şi 
pasiunea neînfrânată, era ceva ce nu se putea uita. 

Pentru Kate, gospodăria ei era o povară. Intr-un anumit sens, 
femeile erau nişte paraziți - voiau să trăiască din viaţa ei, şi Să 
o tragă în jos, în jos. Dar, pe de altă parte, erau atât de 
generoase cu ea, atât de bune şi de drăguţe, încât’ uneori i se 
păreau minunate. Pentru ca subit să se izbească din nou de 
acea indiferenţă inconştientă, grea, reptiliană, indiferența şi 
rezistenţa lor. 

Femeile acestea constituiau pentru ea un simbol al întregii 
vieţi a băştinaşilor. Bărbaţii se ţineau întotdeauna laolaltă, 


drepţi, frumoşi, balansându-şi pălăriile mari pe creştetul capului 
şi şezând, stând în picioare sau ghemui n- du-se, pe vine cuo 
impasibilitate de şarpe. lar femeile şedeau separat, molatece, 
parcă ascunse, înfăşurate strâna în rebozos negre. Bărbaţii şi 
femeile păreau să-şi întoarcă mereu spatele unii altora, de parcă 
evitau să se vadă. Niciun fel de flirt între ei, nu-şi făceau curte. 
Doar câte o privire ocazională, scurtă, întunecată, semnalul unei 
dorinţe ascuţite ca un pumnal, o privire care era dăruită Şi 
primită. 

Femeile păreau, în general, dure - de o blindă duritate - şi 
hotărâte să-şi facă voia: să-şi schimbe bărbaţii dacă doreau. Şi 
bărbaţilor nu prea părea să le pese. Dar 'femeile'erau cele care 
doreau bărbaţii. 

Femeile băştinaşe, cu părul lor lung, negru, revărsat pe 
spatele rumen, se scălţlau la un capăt al plăjii, purtând de obicei 
o cămăşută sau o fustiţă. Bărbaţii nici nu le luau în seamă. Nu 
aruncau nici măcar o privire înspre partea aceea de plajă. Nişte 
femei care se scăldau, atâta tot. De parcă ar fi fost nişte 
charales care înotau, făcând parte naturală din viaţa'lacului. 
Bărbaţii lăsau femeilor acea anumită porţiune de lac. lar femeile 
se bălăoeau în apa joasă de la mal, izolate ca nişte, păsări de 
baltă, turnându-şi în cap şi peste braţele arămii apă dintr-o tigvă 
de dovleac. 

Femeile din clasa peonilor, liniştite, modeste, dar sub niciun 
chip călcate în picioare. Işi vedeau de ale lor, înfăşurate în 
rebozos ca în propria lor întunecime. Mergeau cu paşi repezi, 
învolburându-şi fustele largi, ciripind ca nişte păsări. Sau se 
bălăceau în lac, cu părul lung despletit pe spate, şi îşi turnau 
apă în cap: iarăşi ca păsările. Sau treceau cu o ciudată, lentă 
inevitabilitate de-a lungul malului, ţinând un urcior cu apă, greu, 
roşu, cocoţat pe un umăr, şi arcuindu-şi un braţ pe deasupra 
capului ca să prindă marginea urciorului. Toată apa trebuia 
cărată de la lac. Şatul nu avea apă curgătoare. Sau, în după 
amiezele de duminică, şedeau în bătătura caselor şi se căutau 
una pe alta de păduchi. Cele mai atent despădu- cheate erau 
strălucitoarele beltes ale satului, cu superbul lor păr negru, 
ondulat. Aceasta constituia un fel de act public, vrednic de 
laudă. 

Bărbaţii erau figurile cele mai impunătoare. Se afirmau în aer. 
Erau dominanti. De obicei se adunau în grupuri- răzlețe, 


discutând liniştit, sau păstrând tăcere; întotdeauna stăteau sau 
şedeau la oarecare distanţa unul de celălalt, îărâ să se atingă. 
Adeseori câte un bărbat se posta singur la un colţ de stradă, în 
serape, stând neclintit timp de ore întregi, asemenea unui 
spectru. Sau câte unul zăcea încremenit pe plajă, ca un cadavru 
zvârlit de ape. Impasibili, nemişcaţi, şedeau unul lângă altul pe 
băncile jlin piaza, fără să schimbe o vorbă. Fiecare dintre ei 
izolat în propria-i soartă, cu ochi negri şi iuți ca de şarpe, şi la fel 
de inexpresivi. 

Kate avea impresia că lucrul suprem pe care l-ar fi putut 
produce ţara asta ar fi fost o relaţie puternică de] a bărbat la 
bărbat. Căsătoriile erau un lucru realizat la întâmplare. Deşi 
bărbaţii erau foarte duioşi şi ocrotitori faţă de copiii mici. Mai 
târziu, îi dădeau uitării. 

Dar sexualitatea în sine era un lucru puternic, cu care nu se 
putea glumi şi de care nu făceau paradă. Marele mister. Şi un 
mister mai mare decât individul. Individul aproape că nu conta. 

Lui Kate i se păreau foarte stranii bordeiele indiene de pe 
malul lacului, nişte vizuine mici, încropite din paie sau păniişe 
de porumb, cu ţânci pe jumătate despuiaţi şezind pe pământul 
gol, cu câte o femeie soioasă şi sordidă trebăluind în jur, cu 
maldăre de cârpe şi de oase presărate pretutindeni, şi un miros 
pătrunzător de excremente umane. Oamenii ăştia nu aveau 
simţul mirosului. Şi la mică distanţă de gaura care slujea de uşă, 
tăcut şi drept, stătea bărbatul, frumos şi impasibil. Cum era 
posibil ca un mascul uman atât de arătos să fie absolut 
indiferent, să îndure asemenea sinistră mizerie? 

lată-l, inconştient de tot ce-l înconjoară. Şi totuşi părea să 
aibă viaţă şi pasiune în el. Şi Kate ştia bine cât erau de puternici. 
Niciun om din lume nu poate purta în spate poveri mai grele, şi 
pe distanţe mai lungi decât 

Indienii aceştia. Văzuse într-o zi un indian străbatind strada cu 
un pian în spinare: susţinându-l cu o curea trecută în jurul 
frunţii. Cu fruntea şi cu spinarea îl căra, mergând. Femeile cară 
greutăţile legându-le cu o bandă în jurul pieptului. Deci forţă 
există. Şi, aparent, există şi o viaţă pasională. Dar nu ţi energie. 
Nicăieri în Mexic nu vezi vreun semn de energie. Aceasta pare 
să fi fost epuizată. 

Până şi noua pătură meşteşugărească; deşi o imită pe cea din 
Statele Unite, nu deţine o reală energie. Există şi cluburi ale 


muncitorilor. Muncitorii se dichisesc şi îşi tac apariţia cu câte o 
fată frumoasă la braţ. Dar totul nu pare decât o slabă imitație. 

Şi iată că familia lui Kate a crescut, fără ca ea să se fi 
aşteptat. Intr-o bună zi a sosit din Ocotlan o fată frumoasă, de 
vreo cincisprezece ani, cu ochi mari, bovini, înfăşurată *într-un 
rebozo de pânză neagră şi cu o înfăţişare oarecum'fhai 
orăşenească în sfiiciunea ei de madonă: Maria del Carmen. 
Alături de ea, Julio, un tânăr mândru şi înverşunat, de vreo 
douăzeci şi doi de ani. Erau proaspăt căsătoriţi şi veniseră în 
vizită la Sayula. Julio era vărul Juanei. 

Ar putea să doarmă în patio cu ea şi cu fetele? întrebă Juana. 
N-au de gând să stea decât două zile. 

Kate rămase uimită. Maria del Carmen trebuie să fi avut ceva 
sânge spaniol, frumuseţea ei era corcită cu Spania. Părea chiar 
rafinată şi superioară. Şi totuşi urma să doarmă pe jos, ca un 
câine, împreună cu tânărul ei soţ. lar el, atât de drept şi de 
mândru. Nu poseda nimic altceva pe lume decât un serape 
vechi. 

— Dar în casă sunt trei dormitoare libere, răspunse Kate. Pot 
să doarmă într-unul din ele. 

Paturile erau separate. Or să mai aibă nevoie de pături? o 
întrebă Kate pe Juana. 

Nu! Or să se învelească cu serape al lui Julio. 

Julio era zidar. Cu alte cuvinte, înalta pereţii de chirpici ai 
căsuţelor. Se născuse la Sayula şi venise să facă o vizită în satul 
lui de baştină. 

Vizita se prelungi. Julio venea acasă la prânz şi seara; căutş 
de lucru. Maria del Carmen, îmbrăcată în unica ei rochie neagră, 
se ghemuia pe vine şi plesnea tortillas în palme. Avea 
îngăduinţa să gătească în bucătăria Juanei. Stătea acolo 
trăncănind şi râzând cu fetele. Seara, când venea acasă, Julio se 
aşeza pe jos, cu spatele rezemat de perete, impasibil, în timp ce 
Maria del Carmen îi mângâia părul negru. Se iubeau. Dar nici 
măcar acum el nu se lăsa în voia iubirii. 

Fata voia să se întoarcă la Ocotlan, de unde era ea, şi unde se 
simţea mai senoritk decât aici, în Sayula. Dar Julio refuza. Bani 
nu aveau: tânăra pereche trăia din vreo cinci cenți americani pe 
zi. — 

Kate cosea. Maria del Carmen, care nu ştia nici să însăileze o 
cămaşă, o urmărea cu ochi mari. Kate o învăţă să croiască şi îi 


cumpără o bucată de material de bumbac. Maria del Carmen îşi 
cosea acum singură o rochie! 

Julio găsi de lucru, cu un peso pe zi. Vizita se tot prelungea. 
Kate gândea că Julio nu se poartă prea frumos cu Maria del 
Carmen: când îi vorbea, glasul lui liniştit devenea poruncitor. Și 
Maria del Carmen, care dusese o viaţă ' oarecum orăşenească, 
era cam nemulțumită. Se îmbufna. 

Vizita se întinse pe săptămâni. Până şi Juana se cam săturase 
de rudele ei. 

Dar Julio strânsese ceva bani. În cele din urmă. Inchirie o 
căsuţă de chirpici ca o singură cameră, plătind un. Peso şi 
jumătate pe săptămână. Maria del Carmen urma să se mute la 
casa ei.. 

Kate avu prilejul să le vadă întreg echipamentul: o rogojină de 
pai; trei farfurii de lut ars, cinci oale de pământ, două linguri de 
lemn, un cuţit şi pătura veche a lui Julio. Asta era tot. Dar Maria 
del Carmen se muta la casa ci. 

Kate îi dădu în dar o plapumă mare de puf, cu mătasea cam 
uzată, două cupe şi alte câteva oale de lut. Maria del Carmen 
era în al nouălea cer. 

— Ce bine! Ce bine î O, Doamne! o auzea Kate strigând prin 
patio. Arh căpătat' o acoperitoare. Am căpătat o acoperitoare! 
m: 

În sezonul ploios, nopţile pot deveni foarte reci, din cauza 
evaporării. Băştinaşii zac în toiul nopţii ca şopâr- lele, amorţiţi şi 
doborâţi de frig. Se culcă pe o rogojină subţire, aşternută pe 
pământul jilav, acoperindu-se cu un colţ de pătură veche. 
Aceeaşi cumplită inerție îi face să îndure frigul, fără să încerce 
vreo schimbare. Ar putea foarte**bine să-şi facă un culcuş din 
pănuşe de porumb sau din frunze de banan. S-ar putea şi înveli 
cu frunze de banan. 

Nici gând! Zac pe o rogojină subţire aşternută pe pământul 
jilav şi dârdâie de frig noapte după noapte, n6apte după noapte. 
Dar Maria del Carmen dusese o viaţă oarecum orăşenească. 

— Vai, ce bine! Ce bine! Am căpătat o acoperitoare!, 

Capitolul X 

DON RAMON ŞI DOS a C/VRLOTA 

Trecuseră vreo zece zile de la sosirea ei la Sayula, până când 
Kate să primească un semn de la Don Rămân. Intr-o zi se 
plimbase cu o barcă pe lac şi îi văzuse casa, după cotitura 


dinspre yest. Era o clădire roşiatic-gălbuie, cu două etaje, un 
mic debarcader din piatră şi o pădurice de mango care o 
despărţea de lac. Printre copaci, îa depărtare de lac, răsăreau 
două şiruri de cocioabe de chirpici ale peonilor. *' 

Hacienda fusese pe vremuri foarte mare. Dar irigaţia se făcea 
cu apă de la deal şi, în urma revoluţiei, toate apeductele se 
spărseseră. Acum nu mai avea la dispoziţie decât o cantitate 
mică de apă. Don Ramon avusese adversari în guvern. Drept 
care, o mare parte din proprietatea lui fusese luată şi împărţită 
pionilor. Nu-i mai -rămăseseră decât vreo trei sute de acri - 
pierduse cele două sute de acri de la coastă. În jurul casei 
cultiva câţiva acri de pomi fructiferi, şi într-o vilcea dintre dealuri 
avea o plantație de trestie de zahăr. Pe clinele dinspre poalele 
muntelui puteau fi văzute petice de culturi de porumb. 

Dar Dona Carlota avea bani. Ea venea din Torreon şi incasa 
încă un venit serios de pe urma minelor. 

Un mozo sosi într-o bună zi cu un bilet din partea lui Don 
Ramon: ar putea să-i facă o vizită lui Kate împreună cu soţia lui? 

Dona Carlqgta era o femeie slabă, blândă, cu ochi foarte mari, 
uşor speriaţi, şi un păr moale, castaniu. Era de origine pur 
europeană - tată spaniol şi mamă franţuzoaică; arăta total 
deosebită de matroanele mexicane trupeşe, bovine şi excesiv 
de pudrate. Faţa îi era palidă, fanată, şi lipsită de orice fard. 
Silueta ei subţire, mobilă, avea ceva englezesc în ea, dar ochii 
căprui, stranii, foarte dilataţi, nu erau englezeşti Vorbea numai 
spaniola şi franceza. Dar spaniola ei era atât de clară, răspicată 
şi uşor plângătoare, încât Kate o pricepea foarte bine. 

Cele două femei se înţeleseră pe dată, dar se simțeau puţin 
nervoase una faţă de cealaltă. Dona Carlota era delicată şi 
sensibilă ca, un căţel Chihuahua, ba chiar avea şi aceeaşi ochi 
uşor proeminenţi. Rareori întâlnise Kate o femeie cu asemenea 
fineţe şi blândeţe de câine. Cele două femei discutau între ele. 
Ramon, masiv şi amuţit, se 

Unea în rezervă. S-ar fi zis că femeile se aliciseră împotriva 
tăcerii lui, împotriva semnificației puternice, atât de diferite, a 
persoanei sale. 

Kate ştiu pe dată că Dona Carlota îl iubea, dar cu o iubfce 
care acum se prefăcuse aproape numai în voință. Îl- Sdorase şi 
trebuise să renunţe la a-l mai adora. Pusese nevoită să-l pună 
sub semnul întrebării. Şi de acum înainte nu avea să mai 


înceteze de a-i pune acţiunile sub semnul întrebării. 

Aşa încât Ramon se ţinea deoparte, puţin stânjenit, cu capul 
Im frumos înclinat uşor spre piept, şi cu mâinile-i negre, 
sensibile, bălăbănindu-i-se între genunchi. 

— Am petrecut de minune, spuse Kate  dintr-odată, 
adresându-i-se. Am dansat un dans în jurul tobei, cu oamenii lui 
Quetzalcoati. * 

— Am auzit, răspunse Don Ramon, cu un zâmbet cam ţeapăn. 

Dona Carlota înţelegea engleza, deşi refuza să o vorbească. 

— Aţi dansat cu oamenii lui Quetzalcoati! spuse ea în 
spaniolă, cu o voce îndurerată. Dar, Senora, 'de ce aţi făcut aşa 
ceva? 0. _ de ce-aţi făcut-o? 

— M-a fascinat. 

— Nu. Nu trebuie să vS lăsaţi fascinată. Nu! Nu! Nu e bine. Ce 
să vă spun, eu sunt atât de necăjită că soţul meu se interesează 
de lucrurile astea. Imi pare atât de rău! 

Juana aduse o sticlă de vermut: era tot ce putea oferi Kate 
musafirilor, dimineaţa. 

— Aţi fost să vă vizitaţi băieţii în Statele Unite? o întrebă Kate 
pe Dona Carlota. Cum se simt? 

— O, mai bine, mulţumesc. Sunt bine; de fapt, cel mic e foarte 
delicat. 

— Nu l-aţi adus acasă? 

— Nu! Nu! Cred că e preferabil pentru ei să rămâni la şcoală. 
Aici... aici... sunt atitea lucruri care i-ar tulbura. Nu! Dar vor veni 
luna viitoare să-şi petreacă vacanţa 

— Bine! Asta înseamnă că am să-i cunosc şi eu Vor sta aici, 
nu?... la lac? 

— Mă rog... nu ştiu sigur. Poate că o să-i ţin aici pentru scurtă 
vreme. Ştiţi, eu sunt atât de ocupată în Mexico City, cu Cuna. 

— Ce e Cuna? întrebă Kate; ştia doar că în spaniolă cuna 
înseamnă leagăn. 

Află că era vorba de un cămin pentru copiii abandonaţi 
condus de câteva obscure surori carmelite. Şi Dona Carlota era 
directoarea căminului Kate îşi dădu seama că soţia lui Don 
Ramon era o catolică ferventă, aproape exaltată. Se lansă într-o 
discuţie înfierbântată despre biserică şi despre activitatea ei 
legată de Cuna. 

— În Mexic se nasc atâţia copii, urmă ea. Şi mortalitatea 
infantilă e atât de crescută! Ah, dacă i-am putea salva şi pregăti 


pentru viaţă! Facem şi noi câte ceva, cât putem. 

Se părea că pruncii nedoriți puteau fi livraţi la uşa Cunei, ca 
nişte pachete. Mama nu trebuia decât să bată la uşă şi să 
înmâneze coletul viu. 

— Prin asta evităm ca o sumedenie de mame să-şi neglijeze 
copiii şi să-i lase să moară, continuă Dona Carlota. După aceea, 
facem şi noi ce ne stă în putinţă. Dacă mama nu ne lasă un 
nume, botez eu copilul. Ceea ce se întâmplă foarte des. Mamele 
ne înmânează pur şi simplu un prunc gol-goluţ, uneori fără un 
nume şi fără o cârpă în care să-l învelească. Şi noi nu punem 
nicio întrebare. 

Copiii nu erau păstraţi cu toţii la cămin. Doar un număr mic 
dintre ei. În rest, se găsea câte o indiană cumsecade care era 
plătită ca să-şi ia copilul în casă. În fiecare lună trebuia să se 
înfăţişeze împreună cu eopi- 

lul la Cuna, ca să-şi primşască leafa. Indienii nu sunt răi cu 
copiii. Nepăsători, dar rareori răi. 

Pe vremuri, poveşti mai departe Dona Carlota, aproape 
fiecare doamnă din societatea bună din Mexic primea în casă 
unul sau mai mulţi dintre aceşti copii abandonaţi şi îi creştea în 
familia ei. Un act dictat de generozitatea largă, patriarhală, 
înnăscută în inima spaniolilor-mexi- cani. Dar acum, prea puţini 
copii mai erau adoptați. În schimb, erau îndrumați, pe cât 
posibil, să devină timplari sau grădinari sau servitori, iar fetele 
se făceau croitorese şi, vinele dintre ele, chiar profesoare. 

Kate o asculta cu un interes stânjenit. Îşi dădea seama cât de 
umanitară era această caritate mexicană; o simţea aproape ca 
pe un fel de mustrare. Poate că ceea ce fâoea Dona Carlota era 
lucrul cel mai umanitar cate putea fi făcut în această ţară 
semisălbatică, neajutorată. Dar, în acelaşi timp, totul era atât de 
lipsit de speranţa, incât îţi sfişia inima. 

Până şi Dona Carlota, încrezătoare cum era în operele ei de 
caritate, avea, oarecum, un aer de victimă: o victimă blândă, 
sensibilă, uşor şocată. Arăta de parcă un vrăjmaş tainic îi sugea 
sângele. 

Don Ramon şedea impasibil, ascultând fără să audă; solid şi 
nemişcat împotriva freamătului emoţional al soţiei sale. O lăsa 
să facă ce-i plăcea. Dar opunea o rezistenţă tăcută, gvea, 
neclintită faţă de activitatea şi de vorbăria ei. Şi Dona Carlota 
ştia acest lucru şi tremura cuprinsă de o agitaţie nervoasă, în 


timp ce îi vorbea lui Kate despre Cuna, câştigându-i simpatia. 
Până când aceasta din urmă avu senzaţia că exista o doză de 
cruzime În liniştea pasivă, marcată a lui Don Ramon. Ci cruzime 
masculină, nepăsătoare şi încremenită ca un idol de piatră. 

— N-aţi vrea să veniţi să petreceţi o zi cu mine. Cât mă aflu 
aici cu Don Ramon? întrebă Dona Carlota. Casa noastră e 
golaşă şi grosolană. Nu mai e ce a fost. Dar y fi casa 
dumneavoastră, daqă veţi veni. 

Kate acceptă şi le spuse că ar prefera să facă drumii pe jos, 
pe coastă. Nu erau decât patru mile până la ei ş desigur că dacă 
va pleca însoţită de Juana se vă găsi ît deplină siguranţă. 

— Am să trimit un bărbat să vă însoţească pe amândouă, 
spuse Don Ramon. S-ar putea să nu fiți chiar în deplină 
siguranţă. 

— Unde este generalul Viedma? întrebă Kate. 

— O să încercăm să-l aducem şi pe el când o să veniţi, 
răspunse Dona Carlota. Mie mi-e foarte drag Don Cipriano, îl 
cunosc de mult şi a fost naşul băiatului meu mai mic. Acum e 
comandantul diviziei din Guadalajara, şi nu prea poate veni des 
pe la noi. 

— Mă întreb de ce s-a făcut militar? urmă Kate, Pare mult 
prea uman pentru aşa ceva. 

— Şi chiar este foarte uman. Dar e general, da, da, îi place să 
comande ostaşilor. Şi, vă spun, e un om foarte puternic. Are 
mare influenţă asupra regimentelor. Ostaşii cred în el, da, cred 
în el. Ştiţi, are acel gen de putere pe care o posedă unii dintre 
indienii de tip superior, puterea de a-i face pe alţii să-i urmeze şi 
să lupte pentru ei. Înţelegeţi? Aşa e Don Cipriano. Şi nimeni nu l- 
ar putea schimba. Dar cred că o femeie ar face minuni cu el. A 
trăit atâta amar de vreme fără o femeie în viaţa lui. Nu-l 
interesează femeile. 

— Dar ce-l interesează? întrebă Kate. 

— Ah! Dona Carlota tresări ca înţepată de un ac. Apoi aruncă 
o privire rapidă, involuntară spre soţul ei şi adăugă: Nu ştiu. 
Realmente nu ştiu. 

— Oamenii lui Quetzalcoati îl interesează, replică Don Ramon 
cu o voce grea şi un zâmbet vag. 

Dona Carlota părea în stare să-l secătuiască de orice degajare 
sau putere de a persifla. Arăta rigid şi oarecum prostănac. 

— Ei, asta-i! Poftim! Oamenii lui Quezalcoatl - frumos interes 


i-ai mai găsit! Ce să spun, frumos lucru! fremătă Dona Carlota în 
felul ei blajin, fragil, dojenitor. 

Pentru Kate era evident că femeia aceasta îi adora pe 
amândoi bărbaţii şi vibra de împotrivire la nebunia lor, căreia nu 
i-ar fi cedat niciodată. 

Această împotrivire absolută, tremurătoare, oarbă, a soţiei lui, 
conjugată cu adoraţia ei neputincioasă, părea a fi o grea povară 
pentru Ramon. 

într-o dimineaţă, pe la orele nouă, îşi făcu apariţia un slujitor 
căruia i se încredinţase misiunea de a o conduce pe Kate la 
haciend. A, care se numea Jamiltepec. Avea cu el un coş, şi 
făcuse cumpărături la piaţă. Era un om mai în vârstă, cu o 
mustață căruntă şi ochi tineri, strălucitori; părea plin de vigoare. 
Picioarele lui goale încălţate în huaraches erau aproape negre 
din pricina expunerii la soare, dar veşmintele, de un alb 
sclipitor, îi străluceau. 

Kate se bucura să meargă pe jos. Singurul lucru deprimant în 
viaţa ei din sat consta în faptul că nu se putea plimba prin 
împrejurimi. Exista întotdeauna posibilitatea de a fi atacată sau 
prădată. Se plimbase ea, cât de departe putuse, în fiecare 
direcţie din împrejurimile satului, dar numai în compania lui 
Ezequiel. Începuse să se simtă prizonieră. 

Aşadar, se bucura să pornească la drum. Dimineaţa era 
limpede şi fierbinte, iar lacul brun-palid părea liniştit ca o 
fantomă. Oamenii se mişcau pe plajă, arătând de la distanţă 
micuţi ca nişte puncte albe: puncte albe umane, îndărătul 
prsfului uşor, ridicat de măgari. Kate se întrebase adeseori de ce 
în peisajul mexican oamenii arătau întotdeauna ca nişte mici 
pete; nişte pete de viaţă. 

Veneau de la malul lacului pe drumul zgrunţuros, prâfos, 
dinspre vest, care se aşternea între panta povâr- nită a muntelui 
şi fâşia de teren plat de la mal. Pe o întindere de aproape o milă 
se înşirau vile, cele mai multe dintre ele închise, unele năruite, 
cu pereţii prăbuşiţi şi geamurile Sparte. Numai plantele înfloreau 
luxuriant peste dărâmături. 

în spaţiile libere se iveau colibele fragile de paie ale 
băştinaşilor, ' presărate la intâmplare, parcă împrăştiate de 
vânt. La marginea drumului de la poalele dealului se 
îngrămădeau bordeiele de chirpici, ca nişte cutii; păsările de 
curte ae zbenguiau de colo-colo, porcii cafenii sau cenușii cu 


pete negre se foiau grohăind. Copii negricioşi, cu reflexe 
portocalii, se zbânţuiau. Sau zăceau cu faţa îţi jos, adormiţi în 
mijlocul drumului, poponeţele goale bombându-li-se în aer. 

Numeroşi ţărani schimbau stuful acoperişurilor sau peticeau 
ţiglele, abordând un aer de importanţă, pentru că îşi luaseră 
asemenea misiune. Se prefăceau a fi grăbiţi, şi pe bună dreptate 
ar fi trebuit să fie, deoarece ploile puteau începe de pe o zi pe 
alta. Pe terenurile pietroase de lângă lac, pământul era arat sau 
mai curând zgâriat cu un plug de lemn tras de o pereche de boi. 

Kate cunoştea partea aista din drum. Văzuse vila frumoasă de 
pe dâmb, cu egretele ei de- palmieri, şi cu aleile frumos 
aşternute, înfăşurate parcă într-un giulgiu, ca morţii gata să se 
prefacă din nou în țarină. li părea bine că depăşise vilele şi 
ajunsese la partea de drum care cobora din nou spre lac, pe sub 
copacii umbroşi, cu păstăi mari, răsucite, încolăcite. In stânga se 
întindea apa de culoarea guşei de porumbel, săltând uşor peste 
pietrele de un cafeniu palid. In jurul unui ochi de baltă format de 
un pârâiaş ce străbătea plaja, un grup de femei spălau rufe, iar 
în apa joasă de la mal se scăldau alte două femei, părul negru 
atârnindâi-le pe spate, des şi ud. Puțin mai încolo, un bărbat 
înainta prin apă, aplecându-se din când îq când pentru a arunca, 
dibaci, o plasă rotundă, pe care o ridica apoi încet, culegând din 
ea peştişorii subţiri, sclipitori, care se numesc charales. in 
dimineaţa strălucitoare totul părea ciudat de tăcut şi de 
distanțat, de parcă ar fi ţinut de o perioadă de timp foarte 
îndepărtată. 

O briză uşoară adia dinspre lac, dar praful gros de suE tălpi 
era fierbinte. In partea dreaptă, dealul urca precipitat, copt de 
soare, galben, refractând căldura şi intensa uscăciune şi 
exalând acel- miros slab, deshidratat, caracteristic Mexicului, de 
parcă pământul ar fi asudat până la secătuire. 

în tot acest timp, şiruri de măgăruşi împovăraţi măcinau 
praful, iar oamenii care-i minau călcau drept şi tru-; faş îndărătul 
lor, privind cu ochi ca nişte găuri negre, dar 'răspunzând 
întotdeauna la salutul lui Kate cu un respectuos Adios! Şi Juana 
repeta ca un ecou laconicul ei Adiosn! Şchiopăta şi gândea că e 
îngrozitor din partea lui Kate să întindă pe jos patru mile, când 
ar fi putut să se hurduce într-un automobil hodorogit închiriat, 
sau să fi traversat lacul într-o barcă, sau chiar să fi încălecat pe 
spinarea unor măgăruşi. 


Dar să mergi atâta drum pe jos! Kate îi desluşea 
resentimentul în tărăgănatul, sardonicul ei Adiosn! însă bărbatul 
care venea în urma lor păşea energic şi saluta trecătorii cu 
voioşie. Pistolul îi umfla brâul. 

O faleză abruptă de stâncă galbenă se proiecta deasupra 
drumului. Cărarea şerpuia ocolind-o şi strecurându-se apoi într-o 
porţiune de şes deschis. Câmpuri întregi de piatră seacă şi 
garduri vii de mărăcini prăfuiţi şi de cactuşi! în stânga, cortina 
verde a sălciilor de pe malul lacului. In dreapta, dealurile se 
abăteau înspre interior pentru a întâlni coastele diafane, 
canelate ale munţilor uscați. În faţă, în depărtare, dealurile 
făceau o buclă, curbându-se din nou spre țărm, separate între 
ele printr-o nişă, ca o crăpătură. Acest coridor lega proprietăţile 
de pe țărm ale lui Don Ramon cu vilceaua în care cultiva trestie 
de zahăr. Şi în locurile upde dealurile coborau din nou spre lac, 
apăreau un mănunchi de arbori mango, întunecaţi, şi etajul de 
sus, roşiatic, al casei de la hacienda. 

— Am ajuns! strigă omul din spate. Aici e. Jamiltepec, 
Senorita! La hacienda de Don Ramon. 

Şi când îi rosti numele, ochii îi luciră. Era un peon mândru şi 
părea cu adevărat fericit. 

— la te uită! Da* ce departe-i până acolo! strigă Juana. 

— Data viitoare am să vin singură sau însoţită de Ezequiel, o 
ameninţă Kate. 

— Nu, Nina! Nu spuneţi una ca asta! Numai că azi-dimineaţă 
m-a cam durut piciorul. 

— Da. E mai bine ca altă dată să nu te- m&i car după mine. 

— Nu, Nina! îmi place să merg, îmi place foarte mult. 

Roata înaltă de moară care pompa apă din lac se în- vârtea cu 
voioşie. De la nişa crestată între dealuri se deschidea o. Vâlcea 
la capătul căreia curgea un pârâu. Spre lac, acolo unde valea se 
nivela în teren plat, se iveai o livadă de bananieri, ocrotită de 
briza lacului printr-o perdea de sălcii. <Şi la poalele dealurilor, 
unde drumul se pierdea în umbra arborilor mango, se înşirau pe 
două rânduri căsuţele de chirpici, ca un sat retras la depărtare 
de şosea. 

Printre copaci, pe cărarea ce urca dinspre lac, veneau femei 
purtând urcioare cu apă pe umăr; copiiiţse jucau în faţa uşilor, 
tăvălindu-se cu fundurile goale în praful gros; ici-colo se ved? a 
câte o capră priponită. Bărbaţi în, straie albe, murdare, şedeau 


rezemaţi de colţurile casei, cu braţele şi picioarele încrucişate, 
sau se ghemuiau pe vine pe lângă pereţi. Dar în niciun caz nu 
dădeau impresia unui dolce far niente. Păreau să aştepţe ceva, 
să se găsească în eterna aşteptare a ceva. 

— Pe aici, Senorita! strigă omul cu coşul, apropiindu-se de 
Kate şi indicându-i panta mai uşoară care urca printre copaci 
spre poarta albă a haciendei. Aici e! 

Vorbea tot timpul cu îneântare, de parcă ar fi fost vorba de o 
ţară a minunilor. 

Uşile mari ale zaguan-ului, intrarea, erau deschise şi în umbra 
portalului şedeau doi soldaţi. Prin spaţiul deschis, 

IS” Şarpele cu pene presărat cu paie, din fata porţilor, 
înaintau doi peoni, fiecare dintre ei purtând pe cap o încărcătură 
mare de banane. Soldaţii spuseră ceva şi peonii se opriră în loc, 
apoi se întoarseră încet, cu poverile lor galbene-verzui, pentru a 
se uita la Kate şi la Juana şi la slujitorul Martin, care se apropiau 
de porţi. Pe urmă se întoarseră din nou şi porniră să străbată, 
desculți, curtea., 

Soldaţii se ridicară în picioare. Martin, apropiindu-se din nou 
cte Kate, o conduse prin poarta boltită a curţii idânc brăzdate de 
făgaşele carelor cu boi. Juana venea după Kate, scoțând mici 
zgomote umile. 

Kate se găsi într-o curte interioară mare, fără copaci, are 
părea pustie. O curte împrejmuită, pe trei laturi, de zidurile 
înalte ale şoproanelor şi grajdurilor. 

— Cea de-a patra latură, din faţă, era constituită de casa cu 
ferestrele puternic zăbrelite şi_ faţada răspunzind spre interior, 
lipsită însă de uşă. In locul uşii se afla un» alt zagvân sau gang, 
cu porţi închise, care pătrundea direct în casă. 

Martin înaintă şi bătu în porţile închise. Kate rămase puţin în 
urmă şi îşi plimbă privirile peste întreaga curte. Intr-un şopron 
din colţ, patru bărbaţi goi până la brâu. Egau mănunchiuri de 
banane. Un alt om, retras la umbră, tăia buşteni cu un 
fierăstrău, iar doi bărbaţi, în plin soare, descărcau povara de 
ţigle de pffe spinarea unui măgăruş. În alt colţ se afla un car cu 
doi boi negri pătaţi cu, alb, stând în aşteptare, cu capetele 
plecate. 

Porţile mari se deschiseră şi Kate pătrunse în cel de-al doilea 
Zaguân, care era o intrare spațioasă, având intr-o parte scări. 
Kate zăbovi, privind prin porţile de fier larg deschise din faţa ei 


la o grădină mărginită de uriaşi irbori mango, şi spre lacul cu 
golfuleţul lui artificial în care erau acostate două bărci. Lacul 
părea să emane o lumină orbitoare, filtrată printre trunchiurile 
negre ale irborilor mango. 

O servitoare închise porţile mari ale curţii în urma 
musafirilor, şi Kate se îndreptă spre sciţri.. 

— Pe aici, Senorita. 

Se auzi un clopfit_sunând la etaj. Kate urcă treptele. Şi iat-o în 
capul scării pe Dona Carlota, într-o rochie de muselină albă, cu 
pantofi şi ciorapi albi; prin contrast, faţa îi arăta curios de 
galbenă şi de fanată. Părul castaniu, moale, era pieptănat peste 
urechi. Işi întinse braţele arămii cu o ciudată efuziune: 

— Deci aţi venit! Şi aţi mecs pe jos, aţi făcut tot drumul pe 
jos? Doamne, - atâta drum prin soare şi prin pi ui! Veniţi, veniţi 
să vă odihniţi un pic: 

Luă mâna lui Kate şi o conduse pe terasa din capul scărilor. 

— E frumos aici! exclamă Kate. 

Se opri pe terasă şi privi, dincolo de arborii mango, spre lac. 
Pe apa alburie, ireală, o canoa îndepărtată plutea purtată de 
vânt. In fundal se înălţau munţii albăstrii, ca- nelaţi; se desluşea, 
la distanţă, pata albă a unui sat. Părând, în lumina dimineţii, să 
aparţină altei lumi, altei vieţi, altui timp. 

— Ce sat e acolo? întrebă Kate. 

— Acela? Acela de acolo? E San Ildefonso, răspunse Dona 
Carlota cu nervozitatea ei fremătânadă. 

— Dar e foarte frumos aici! repetă Kate. 

— Hermoso - şi! Și, bonilo!', răspunse cealaltă femeie cu 
glasul ei tremurat şi vorbind numai spaniola. 

Casa. Din cărămidă roşiatică şi gălbuie, avea două aripi scurte 
îndreptate spre lac. Terasa, pe zidul căreia se căţă- rau plante 
verzi, agăţătoare, înconjura casa pe cele trei laturi, iar 
acoperişul era susţinut de nişte coloane mari, pătrate, înfipte în 
păţnint. La parter, coloanele alcătuiau un soi de pergolă, 
desfăşurată şi ea pe trei laturi, iar în micuța curte de piatră pe 
care o mărgineau -se găsea un bazin cu apă. In spate, se 
întindea grădina cam neglijată, scăldată în soarele puternic şi în 
umbra arborilor mango. 

/ Veniţi, aveţi nevoie de puţină odihnă. 

(— Aş vrea numai să-mi schimb pantofii, spuse Kate: 

Fu condusă într-un dormitor înalt, simplu, cam golaş, - 


pardosit cu dale de cărămidă roşie. Acolo încălţă pantofii şi 
ciorapii de schimb pe care-i adusese Juana, şi se odihni puţin. 

Cât stătu întinsă, auzi bufniturile înăbușite ale unui tam-tam; 
în afara acestor% şi a unui cocoş care cânta, niciun alt zgomot 
nu ştirbea liniştea dimineţii mexicane, atât de radioasă şi totuşi 
ciudat de goală. Şi toba, bubuind surd, cu o neagră stăruinţă, îi 
dădea o stare de nelinişte. Părea un sunet venit de dincolo de 
orizont. 

Kate se ridică şi intră în salonul lung, înalt, unde o găsi pe 
Dofia Carlota discutând cu un om îmbrăcat în negru. Salonul, cu 
cele trei uşi-ferestre ce dădeau pe terasă, cu pardoseala din 
cărămizi roşii, pătrate şi uzate, pereţii înalţi de un verzui 
decolorat, tavanul spălăcit, traversat de numeroase grinzi de 
lemn, şi cu sărăcia-i de mobilă, părea să facă parte mai curând 
din exterior, ca un fel de frunzar construit pentru umbră. Îţi crea 
acea impresie specifică locuinţelor din climatele calde, anume 
că sunt alcătuite doar din trei pereţi între care zăboveşti un 
moment, pentru ca după aceea să mergi mai departe. 

„ Când intră Kate în încăpere, omul în negru se rţdică şi dădu 
mâna cu Dona Carlota, înclinându-se adine, cu deferenţă. Apoi, 
înclinându-se la fel de respectuos în direcţia lui Kate, se îndreptă 
spre uşă şi se făcu nevăzut. 


— Veniţi, o pofti Dona Carlota pe Kate. Sunteţi sigură că nu 
mai simţiţi nevoia de odihnă? 

Trase spre ea unul din fotoliile balansoar de răchită, care 
până atunci se legănase în mijlocul camerei, en rotite spre 
nicăieri. 

— E perfect! exclamă Kate. Ce liniştit’ pare totul aici! Cu 
excepţia tobei. Sau poate că tocmai toba face ca totul să pară 
atât de liniştit. Deşi am avut întotdeauna impresia că lacul 
degajă o linişte a lui, specială. 

— Ah, toba! strigă Dona Carlota, înălţind o mână cu un gest 
de exasperare nervoasă, extenaată. Eu nu pot s-o* suport. Nu, 
nu pot, nu pot îndura să o aud! 

Şi se legănă iit balansoar, cuprinsă de o agitaţie su- bijtă. 

— Te loveşte parcă sub centură, spuse Kate. De fapt, ce e? 

— ' Ah, nu mă întrebaţi! E soţul meu. 

Făcu un gest de disperare şi se legănă cu furie, aproape pârlă 
la inconştienţă. 


— Don Ramon bate toba? 

— El, să bată? Dona Carlota tresări. Nu! Ah, nu! Nu bate el 
personal. A adus doi indieni din nord care bat. 

— Zău? întrebă Kate pe un ton neutru. 

Dona Carlota se legăna în balansoar cu un fel de semi- 
inconştienţă. Pe urmă păru să se readune. 

— Trebuie să vorbesc cuiva, trebuie! spuse, îndreptându-şi 
brusc spinarea; faţa îi era gălbuie şi ridată, părul castaniu, 
moale, i se blegise peste urechi, ochii căprui licăreau cu o 
curioasă disperare. Pot să vă vorbesc dumneavoastră? 

— Vă rog, răspunse Kate, oarecum stânjenită. 

— Ştiţi ce face Ramon? întrebă ea aruncându-i lui Kate o 
privire furişă, aproape bănuitoare. 

— Vrea să readucă domnia vechilor zei? întrebă Kate, vag. 

— Ah! strigă Dona Carlota, cu aceeaşi disperată, uşoară 
fluturare a manii. Ca şi cum ar fi posibil! Ca şi cum aşa ceva ar fi 
posibil! Vechii zei! Imaginaţi-vă, Se- nora! Vechii zei! Dar ce sunt 
aceştia? Nimic decât nişte iluzii moarte. Şi încă nişte iluzii hâde, 
respingătoare. Ah! Eu l-am considerat întotdeauna pe soţul meu 
un om atât de inteligent, atât de superior mie! Şi e cumplit când 
eşti nevoit să-ţi revizuieşti părerea. Doamne, ce nonsens! Cum 
de îndrăzneşte? Cum îndrăzneşte să trateze cu seriozitate un 
asemenea nonsens? Cum de îndrăzneşte”? 

— El crede în lucrul ăsta? 

— El? Dar. Senora... Dona Carlota îşi forţă un jalnic, amar 
zâmbet de dispreţ. Cum ar putea? Ca şi cum ar fi un lucru 
posibil! La urma urmei, Ramon e un om cultivai. Cum ar putea 
crede într-un asemenea nonsens? 

— Atunci de ce o face? 

— De ce? De ce? în vocea Donei Carlota răsuna o notă de 
negrăită epuizare. Cred că şi-a pierdut minţile, aşa cum. Se 
întimplă cu mexicanii. A înnebunit, ca Francisco Vilia. 

Kate se gândi mirată la faimosul Pancho Villa, col cn faţa 
pungită, simțindu-se incapabilă să vadă vreo legătură între 
acesta şi Don Ramon. * 

— Toţi mexicanii, de îndată ce încearcă să se depăşească pe 
ei înşişi, îşi pierd nunțile. Îi'covârşeşte propria lor trufie. Şi atunci 
nu mai înţeleg nimic, nimic altceva decât propria lor voinţă 
demenţială, voinţa de a deveni foarte, foarte importanţi. Nu-i 
vorba decât de o vanitate 


. masculină. Nu credeţi, Senora, că vanitatea este începutul 
şi sfirşitul bărbaţilor? Nu credeţi că Hristos a venit pe lume 
tocmai ca să zădărnicească această primejdie, tocmai ca să-i 
înveţe pe oameni cuviincioasa umilinţă? Ca să-i înveţe ce 
înseamnă păcatul trufiei? De asta bărbaţii: fi. Urăsc pe Hristos 
şi îi nesocotesc învăţămintele. Nu cunosc altceva pe lume decât 
propria lor vanitate. 

Kate gândise adeseori în acelaşi fel. Ajunsese la concluzia 
finală că bărbaţii întruchipau deşertăciunea deşer- 

— Tăciunilor, nimic decât deşertăciune. Trebuia, neapărat, să- 
i măguleşti, să-i faci să se simtă mari. Nimic altceva. 

— Şi acum, soţul meu vrea să treacă la cealaltă extremă a lui 
Hristos. Vrea să-şi exalte mândria şi vanitatea fi să ajungă mai 
presus de Dumnezeu. Ah, e cumplit, e cumplit! O nebunie 
copilărească. Dar ce altceva e bărbai ul dacă nu un copil 
care are nevoie de o guvernantă şi de o mamă? Ah, Senora, 
nu mai pot îndura! 

Dona Carlota îşi acoperi faţa cu mina, pălind să fie în pragul 
unui leşin. 

— Dar Don Ramon are şi ceva măreț în el, spuse Kate, 
încercând să pară convingătoare, deşi în acele momente simţea 
că îl urăşte. 

— Măreţ! Da, are talente. Are mari talente! Dar ce înseamnă 
talentele pentru un om care nu face decât să de pervertească? 

— Spuncţi-mi, în realitate ce credeţi că urmăreşte? 

— Puterea! Doar puterea! O putere prostească, ticăloasă. Ca 
şi cum în ţara asta n-ar fi existat destulă dezlănţuire de putere. 
Dar el... el... el vrea să fie deasupra tuturor. El... el... vrea să fie 
venerat. Să fie venerat. Venerat! Vrea să fie un Dumnezeu. El, 
pe care l-am strâns în braţele mele. E un copil, aşa cum sunt toţi 
bărbaţii... nişte copii. Şi acum... vrea să fie venerat. 

Izbucni într-un râs strident, isteric; - îşi îngropă faţa în mâini şi 
continuă să râdă strident, risul fiindu-i întrerupt de sughiţuri 
seci, sinistre. 

Kate rămase îngrozită, aşteptând ca Dona Carlota să- «i 
revină. lIstericalcle însă nu o impresionau şi încercă să-şi 
exercite voinţa fermă, de femeie, pentru a le opri. 

— În fond, spuse ea când Dona Carlota se mai potoli, 
continuând să-şi ţină însă faţa în palme, nu e vina 
dumneavoastră. Noi nu putem fi răspunzătoare nici măcar de 


soţii noştri. Ştiu acest lucru, întrucâţ soţul meu a murit, şi eu n- 
am putut să-l împiedic. Şi âtungi... atunci am învăţat că oricât 
am iubi o altă persoana, nu putem face r. Imic; când e vorba de 
chestiuni vitale*, suntem cu totul neajutorate. Când vor să 
moară, trebuie să-i lăsăm în voia lor; sau când vor să facă 
lucruri nebuneşti, lucruri care unei femei îi par atât de 
nebilneşti! 

Dona Carlota o privi lung pe Kate. 

— L-aţi iubit foarte mult pe soţul dumneavoastră” şi a murit? 
întrebă ca cu o voce moale. 

— L-am iubit. Şi niciodată, niciodată n-am să iubesc Un alt 
bărbat. N-aş putea. Am pierdut capacitatea de a mai iubi. 

— Şi de ce a murit? 

— Ah, până şi asta s-a întâmplat din vina lui. Şi-a zdrobit 
sufletul'şi spiritul în chestiunile politice ale Ir-' landei. Ştiam că 
ceea ce făcea nu era un lucru bun. Ce importanţă are Irlanda, ce 
importanţă are naționalismul Şi toate aiurelile astea! Sunt atât 
de stupide şi de vieux jeu%. Ah! Cât de bine ar fi fost dacă 
Joachim s-ar fi mulţumit să-şi trăiască viaţa liniştit, alături de 
mine. Ar fi fost atât de plăcut, atât de frumos! Am încercat şi am 
tot încercat să-l conving. Dar degeaba. Vota să se omoare cu 
afurisitele alea de probleme irlandeze, şi zadarnic am încercat 
să-l împiedic. 

Dona Carlota o privi lung pe Kate. 

— O femeie trebuie să încerce să-şi împiedice bărbatul când 
acesta o apucă pe un drum greşit, spuse ea. Aşa cum încerc eu 
să-l împiedic pe Rămân. Şi el va fi omorât, toţi sunt omorâţi, aşa 
cum a fost şi Francisco Villa. Şi când sunt morţi, la ce mai 
foloseşte totul? 

— Numai când sunt morţi îţi dai seama că nu a folosit la 
"nimic. 

— Aşa e! O, Senora, dacă gândiţi că m-aţi putea ajuta în 
problema lui Rămân, ajutaţi-mă, faceţi-o! Căci treaba asta va 
duce sau la moartea mea sau la a lui. Şi'eu sunt cea care va 
muri, deşi el greşeşte. Doar dacă n-or să-l omoare mai înainte. 

— Spuneţi-mi ce vrea să facă. Ce gindeşte că vrea să lac? 
Aşa cum gândea soţul meu că vrea să realizeze o Irlandă liberă 
şi un popor irlandez măreț. Dar eu am ţtiut tot timpul că 
irlandezii nu mai sunt un popor măreț şi că nu-i va putea elibera. 


30 Demodate (fr.). 


Irlandezii nu sunt buni decât să distrugă - distrugeri lipsite de 
noimă. De parcă ceva” din ei U împinge la distrugere, 

— Ştiu I Ştiu! Asta se întâmplă şi cu Rămân, Vrea să-i distrugă 
până şi pe Isus şi pe Sfânta Fecioară. Imaginaţi-vă! Să-i distrugă 
pe Isus şi pe Sfânta Fecioară, ultimul lucru care le-a mai rămas 
oamenilor ăstora. 

— Dar el ce pretinde că vrea să facă? ~’ 

— Spune că vrea să stabilească o nouă legătură între popor şi 
tradiţie. Spune că omul şi-a pierdut legătura cu rădăcinile. Şi că 
nu o va putea redobândi decât dacă un nou gen de mântuitor i-o 
va putea dărui. Şi fiecare legătură nouă e diferită de cea veche. 
Acum, zice Ramon, oameni! l-au pierdut pe Dumnezeu. Isus nu-i 
mai poate conduce spre eL Deci e nevoie de un nou salvator, cu 
o nouă viziune. Dar, vai, Senora, pentru mine toate acestea sunt 
false. Dumnezeu înseamnă iubire, şi dacă Ramon s-ar supune 
iubirii, ar şti că l-a găsit pe Dumnezeu. Dar el e pervers. Ah, 
dacă am putea fi împreună, iubindu-tie, bucurându-ne de 
frumuseţea lumii şi așteptând în iubire! Ah, Senora, de ce, de ce 
nu poate înţelege asemenea lucru? De ce nu-l poate înţelege? În 
loc să se lanseze în toate 

"astea... 

Ochii Donei Carlota se umplură de lacrimi care i se revărsară 
pe obraji. Şi lui Kate îi dădură lacrimile, şi Începu să-şi 
tamponeze faţa. 

— N-are niciun rost, spuse ea cu un sughiţ de plâns. Ştiu că n- 
are niciun rost: orice am face. Nu vor să fie fericiţi şi liniştiţi. Ei 
vor fie lupta, fie aceste oribile legături false. Tot ce facem e 
zadarnic. De asta e totul atât de amar, atât de amar!. 

Cele două femei şedeau în balansoarele lor cu braţe de lemn 
arcuite şi plângeau. Şi în timp ce sughiţau de plins, auziră un 
pas pe terasă, lipăitul uşor al sandalelor ţărăneşti.. 

Era Don Rămân, atras inconştient de tulburarea femeilor. 

Dona Carlota îşi şterse în grabă ochii şi nasul. Kate îşi suflă 
nasul cu un zgomot de trompetă, iar Don Ra- mon apăru în prag. 

Era îmbrăcat în alb sclipitor, într-un costum de peon: bluză 
albă şi pantaloni largi, albi. Dar costumul era dintr-un în uşor 
scrobit, strălucitor, aproape nenatural de alb. In faţă îi atârnau 
de sui) bluză capetele unui brâu îngust de lină, alb cu dungi 
albastre şi negre şi franjuri roşii. Picioarele goale li erau încălţate 
în huarackes din curele de piele albastră şi neagră şi cu tălpi 


groase, vopsite în roşu. Pantalonii fâlfâitori erau legaţi pe glezne 
cu şireturi albastre, roşii şi negre. 

Kate il privi aşa cum stătea în soare, într-un «alb atât de 
orbitor, încât părul negru şi faţa lui oacheşă apăreau ca nişte 
găuri în atmosferă. Făcu câţiva paşi şi capetele ferâului i se 
legănară pe coapse, iar sandalele lipăiră. 

— Mă bucur să te văd, îi spuse lui Kate, strângându-i mâna. 
Cum ai venit? 

Se trânti într-un scaun şi rămase nemişcat. Cele două femei 
îşi înclinară capetele, ascunzându-şi feţele. Prezenţa bărbatului 
părea să fi dat o notă deplasată emoţiei lor. Ramon le ignoră 
toate semnele de nelinişte, trecind peste acestea cu voinţa lui 
de oţel. Prezenţa lui degaja o anu-* mită forţă. Femeile se mai 
înseninară puţin. 

— Nu ştiaţi că soţul meu a devenit un om din popor... un 
adevărat peon... — un Senor Peon, asemenea contelui Tolstoi 
care a devenit un Senor Mujic, spuse Doâa Chilota cu o 
încercare de ironie. 

— Oricum, îi stă bine, comentă Kate. 

— Ei! făcu Don Ramon. Să dăm 'diavolului ce-i al diavolului. 

Dar în foată ţinuta lui era ceva ferm, de neinfi int. S-ar fi zis că 
numai eul lui de suprafaţă vorbea şi ridea cu femeile. În 
adâncuri, puternic şi inscrutabil, nu avea niciun fel de legătură 
cu ele. 

La (el se comportă şi în timpul prânzulul. Conversaţia era 
superficială, spartă de intervale de tăcere. Părea evident că 
Ramon gândea într-o lume a lui, în deplină muţenie. ŞI 
greutatea tăcută a voinţei sa/e, care acţiona din altă sferă, le 
făcea pe femei să se simtă eclipsate. 

— Ramon, Senora gindeşte ca şi' mine, spuse Dona Carlota. 
Nu poate suporta zgomotul tobei aceleia. E necesar să bată şi în 
după masa asta? 

Urmă un moment de pauză şi. În cele. Din urmă, Ramon 
răspunse: 

— Numai până după ora patru. 

— E neapărat sa suportăm zgomotul ăsta şi azi? stăruli 
Carlota. 

— De ce nu şi azi 9a în toate celelalte zile? întreba el. 

Dar fruntea i se întunecase şi era clar că voia să se sustragă 
prezenţei celor două femei. 


— Pentru că Senora e la noi; şi sunt şi eu aici; şi nici uneia 
dintre noi nu ne place. Mâine. Senora nu va mai fi aici, iar eu mă 
întorc în Mexico City. Aşa încât de ce să nu ne cruţi astăzi? Fără 
îndoială că poţi avea atâta consideraţie faţă de noi două. 

Ramon se uită întâi la soţia lui, apoi la Kate. In ochi îi scapăra 
minia. Şi Kate aproape că simţi cum în pieptul lui robust inima i 
se dilata răvăşită de mânie. Ambeie femei amuţiră. Dar le făcea 
plăcere că aveau puterea de a-l înfuria. 

— De ce nu o iei pe doamna Leslie cu barca pe lac? spuse el, 
încercând să se controleze. 

Dar pe sub sprâncenele întunecate clocotea o furie indignată. 

— S-ar putea să nu avem chef de aşa ceva. 

După care Ramon făcu ceva ce Kale nu mai văzuse niciodată 
piuă atunci. Pur şi simplu, aşa cum stăteau toţi trei la masă, îşi 
retrase conştiinţa din prezenţa lor, lăsându-le pe cele două 
femei aşezate în faţa unei porţi zăvorite, fără să mai intervină 
cu'nimic. Kate se simţi şocată şi părăsită, apoi invadată de o 
furie lentă care-L aprinse obrajii sidefii. 

— O, spuse ea, eu’ pot pleca acasă mai devreme. 

— Nu! Nu! protestă Dona Carlota, cti un vaiet spaniol. Nu mă 
părăsiţi! Rămineţi cu mine până diseară. Şi ajuta- ţi-mă să-l 
amuz pe Don Cipriano. Vine la’ cină., 

Capitolul XI STAPÂNII zilei şi ai nopţii 

După ce se termină masa de prânz, Ramon se retrase în 
camera lui, ca să doarmă o oră. Era o după-amiază liniştită, 
fierbinte. In partea de vest a lacului se adunaseră nori drepţi, 
superbi, ca nişte mesageri. Ram6n intră în camera sa, închise 
uşa-fereastră şi trase jaluzelele până se' făcu întuneric, cu 
excepţia firelor de lumină galbenă care se cerneau ca o 
substanţă printre crăpături. 

îşi scoase hainele şi, în întuneric, îşi înălţă pumnii încleştaţi 
deasupra capului, într-o tensiune verticală, ea de rugă 
încordată. Ochii îi erau plini de întuneric şi, treptat, întunericul îi 
cuprinse şi creierul, până când orice urmă de rațiune i se 
spulberă din minte. Doar o voinţă fierbinte se ridica în el vibrind, 
încolţind din şira spinării, într-o imensă tensiune. Arcul invizibil 
al trupului se încordase în întuneric cu o putere inumană, 
vertical, până când, săgețile sufletului orb se lansară spre ţintă. 

Apoi,  dintr-odată, braţele  încleştate, tremuri/ido, i se 
destinseră, trupul i se relaxă. Omul se reîncărcase de forţă. 


Frinsese cătuşele lumeşti şi se simţea liber în cealaltă lume, a 
lui. 

încet, cu gingăşie, impunindu-şi să nu gmdească, să nu-şi 
amintească, să nu tulbure şerpii veninoşi ai conştiinţei mentale, 
luă o pătură fină, subţire, şi-o înfăşură ia jurul trunchiului gol, şi 
se culcă pe un teanc de rogojini aflat pe jos. Adormi într-o clipă. 

Dormi un ceas, cufundat în deplină uitare. Apoi, brusc, îşi 
deschise larg ochii. Văzu întunericul catifelat şi firele de lumină 
care se subţiaseră. Soarele îşi schimbase locul Ascultând, i se 
păru că nu există niciun sunet pe lumfe; nu exista nicio lume. 

Pe urmă începu să audă. Auzi uruitul slab al unui car cu boi; şi 
foşnetul frunzelor în vânt; şi un ciocănit uşor, ritmic, şi 
chemarea unei păsări. 

Se ridică şi se îmbrăcă cu mişcări grăbite, în întuneric, după 
care deschise larg uşile dinspre terasă. Era miezul după- 
amiezei; sufla un vânt cald şi norii de bronz întunecat se 
stivuiseră spre apus, ascunzând soarele. Dar ploaia încă nu avea 
să se pornească: Luă o pălărie mare de pai Şi şi-o potrivi pe cap. 
Pălăria avea în faţă un cerc de pene negre, albe şi albastre, ca 
un ochi, sau ca un soace. Auzi Tvon de glasuri femeieşti. Ah, 
femeia aceea bizară! Uitase de ea. Şi Carlota! Carlota se afla 
aici! Se gândi un moment la ea şi la ciudata ei împotrivire. Pe 
urmă, înainte de a simţi că îl cuprinde furia, îşi umflă pieptul 
într-o nouă încordare neagră, inconştientă, ochii i se întunecări 
şi senzaţia că ar întâmpina vreo împotrivire îl părăsi. 

Cu paşi iuți, în-derivă, străbătu terasa, îndreptându-se spre 
treptele de piatră care duceau la intrarea interioară. leşi în curte 
şi văzu sub un şopron doi oameni încărcind legături de banane 
în spinarea măgarilor. Soldaţii moţăiau în zaguân. Prin porţile 
deschise văzu un car cu boi retrăgându-se pe aleea de sub 
copaci. Din curte răzbea un zgomot răsunător de metal bătut pe 
nicovală. Venea dinspra colţul unde se afla o fierărie În care 
lugrau un bărbat şi un băieţandru. Sub alt şopron, un timplar 
dădea la rindea nişte scânduri. / 

Don Ramon rămase o clipă locului, privind în jur. Asta era 
lumea lui. Şi spiritul său se răspândea deasupra acestei lumi ca 
o umbră răcoroasă, înviorătoare, lar tăcerea forţei sale îi dăruia 
seninătatea; 

Lucrătorii deveniră pe dată conştienţi de prezenţa lui. Una 
după alta, feţele smede, înfierbânlate se înălţară, apoi se lăsară 


din nou în jos. Prezenţa lui era miraculoasă pentru aceşti 
bărbaţi, care se temeau să se apropie de el, chiar să-l privească. 
Insă acum că-l văzuseră, munceau mai vioi, de parcă le-ar fi 
insuflat o viaţă nouă. 

Intră în fierărie, unâe băiatul umfla foalele învechite, iar 
fierarul ciocănea într-o bucată de metal, cu lovituri scurte, 
uşoare. Omul continuă să lucreze fără să-şi ridice capul, când se 
apropie patronul. 

— Asta-i pasărea? întrebă Ramon privind piesa de metal care 
se răcise pe nicovală. 

— Da, Patron! Pasărea. E bună? 

Şi fierarul îl privi de astă dată cu ochi negri, strălucitori, în 
aşteptare. 

Apoi înălţă cu cleştele bucata de metal neagră, turtită, având 
forma unei limbi, iar Ramon o privi îndelung. 

— Aripile i le pun pe urmă, spuse fierarul. 

Ramon trasă cu mina lui brună, sensibilă, un contur imaginar, 
în afara marginilor piesei de fier. Făcu de trei ori acelaşi gest. Şi 
mişcarea păru să-l fascineze pe fierar. 

— Ceva mai suplă... aşa! spuse Ramon. 

— Da, Patron! Da, da! înţeleg, replică omul cu însufleţire. 

— Şi restul? 

— Priviţi-l! 

Omul îi arătă două cercuri de oţel. Unul mai mic şi unul mai 
mare, şi nişte bucăţi plate, triunghiulare. 

— Aşază-le pe jos! 

Fierarul aşeză pe jos cercurile, unul în interiorul celuilalt. Pe 
urmă, cu gesturi repezi, sensibile, potrivi bucăţile triunghiulare 
cu ba, za spre cercul exterior şi vârfurile pe cel interior. Erau 
şapte triunghiuri, care alcătuiau în-* spaţiul dintre cele două 
cercuri un soare cu şapte raze. 

— Pune acum şi pasărea, îi ceru Ramon. 

Omul luă cu repeziciune piesa lunguiaţă de oţel: avea forma 
rudimentară a unei păsări, cu două picioruşe, dar încă fără aripi. 
O plasă în centrul cercului interior, aşa încât picioarele să atingă 
partea de jos, iar creasta partea de sus. 

— Aşa! Stă bine, spuse fierarul. ’ 

Ramon contemplă marele simbol de fier de pe jos. 

Se auzi zgomotul porţilor de la intrarea interioară. 

Kate şi Carlota ieşiseră În curte. 


— Să le strâng? întrebă fierarul cu grabă. 

— Nu are nicio importanţă, răspunse Ramon liniştit. 

Kate stătea în pragul fierăriei şi privea la marea cunună de 
oţel de pe jos. 

— Ce-i asta? întrebă ea cu voioşie. 

— Pasărea înăuntrul soarelui. 

— Asta vrea şi fie o pasăre? 

— Când va avea aripi. 

— A, da! Când va avea aripi. Şi la ce foloseşte? 

— Foloseşte ca simbol pentru popor. 

— E drăguţ. 

— Da. 

— Ramon, i se adresă Dona Carlota, vrei să-mi dai cheia 
bărcii? Martin o să ne plimbe pe lac. 

Ramon scoase o cheie din brâu. 

— De unde ţi-ai procurat brâul ăsta atât de frumos? întrebă 
Kate. 

Era vorba de brâul alb vârstat cu albastru şi negru şi 
împodobit cu franjuri roşu. 

— Asta? întrebă el. Le ţesem aici. 

— Şi sandalele le-ai făcut tot aici? 

— Da. Sunt confecţionate de Manuel. Am să-ţi arăt atelierele 
mă târziu. 

— O, mi-ar plăcea să le văd... Sandalele sunt frumoase; găsiţi, 
Dona Carlota? 

— Da! Da! E adevărat. Dar nu ştiu dacă lucrurile frumoase 
sunt întotdeauna şi înțelepte. ^ Asta nu ştiu, Se- fiora. 
Dumneavoastră, dumneavoastră ştiţi ce e înţelept 7 

— Eu? Mie nu-mi prea pasă de înţelepciune. 

— A! Nu vă pasă... Credeţi că e înţelept din partea lui Ramon 
să poarte veşminte ţărăneşti şi huaraches? 

Pentru prima dată, Dona Carlota se exprima într-o ehgleză 
vorbită rar. 

— A, da! strigă Kate. Arată atât de frumos! Hainele bărbaţilor 
sunt hidoase, şi Don Rămân arată atât de bine 

— Costumul ăsta! 

Cu pălăria mare ţixată pe creştet, Don Ramon avea un cert 
aer de nobleţe, şi autoritate. 

— Ah! strigă Dona Carlota, uitându-se la cealaltă femeie tu 
ochi inteligenţi, - uşor speriaţi, şi balansând pe <ieget cheia 


bărcii. Mergem să ne plimbăm pe lac? 

Cele două femei se îndepărtară. Ramon, râzând în sinea lui, 
ieşi pe poartă şi străbătu curtea exterioară, până ®j unse în faţa 
unei clădiri cu formă de hambaţ, aşezată în vecinătatea 
copacilor. Intră în hambar şi scoase un şuie- *at uşor. | se 
răspunse de sus, unde se deschise o trapă: 

— "on Ramon urcă scările şi intră într-un fel de atelier de œ 
rtist şi de tâmplărie. Un tânăr grăsun, cu păr creţ, purtând o 
bluză de'artist şi ţinând în mână un ciocan şi o daltă, „U 
întâmpină, salutându-l. 

— Cum merge? întrebă Ramon. 

— Mă rog... bine... 

! Artistul lucra la un cap sculptat în lemn. Mai mare decât 
mărimea naturală şi  artificializat. Dar sub contururile 
artificializate se desluşea clar” asemănarea cu Don «Ramon. 

— Pozaţi-mi o jumătate de oră, îi ceru sculptorul. Ramon îi 
poză în tăcere, în timp ce artistul stătea aplecat peste statuie, 
lucrând cu o liniştită concentrare. Şi în tot acest timp, Ramon 
rămase drept, aproape nemişcat, îii vasta neclintire a repausului 
şi a concentrării, ' fără să se gândească la nimic, dar degajind 
aura neagră a forţei sub vraja căreia lucra sculptorul. 

— Ajunge, spuse în cele din urmă, ridicându-se. 

— Dat înainte de plecaţi, oferiţi-mi modelul de postură. 

Ramon îşi dezbrăcă încet bluv-a. Dindu-şi la iveală torsul nud, 
încins în talie cu brâul vărgat în albastru şi negru. Câteva clipe 
păru să-şi adune puterile. Apoi, deodată, în concentrarea unei 
intense, trufaşe implorări, îşi înălţă braţul drept deasupra 
capului şi rămase ca încremenit, în timp ce braţul stâng îi atârna 
moale, degetele atingându-i coapsa. Pe faţa lui apăru acea 
expresie fixă, intensă, de trufie şi de implorare în acelaşi timp. 

Artistul îl privi cu uimire şi cu o apreciere în care se amesteca 
şi teama. Bărbatul acela robust şi încordat, cu ochii mari, negri, 
privind cu intensă mândrie, dar şi cu implorare, dincolo de 
orizontul natural, îi insufla artistului spaimă şi îneântare. Işi 
înclină capul. 

Don Ramon se întoarse spre el. 

— Acum e rândul dumitale. * 

Artistul era speriat. Păru să tremure. Dar întilni ochii lui 
Ramon. Şi, pe dată, liniştea concentrării pogori asupră-i ca o 
transă. Brusc, fără să rupă transa, îşi înălţă un braţ, iar faţa-i 


palidă, rotofeie, căpătă o expresie de seninătate, o transfigurare 
nobilă, împietrită; ochii albaştri cenuşii îi erau calmi, trufaşi, 
privind spre un dincolo, cu o expresie de implorare. Şi cu toafte 
că stătea în bluza lui, cu faţa-i grăsulie şi cu părul creţ, 
dobândise liniştea de- săvârşită a nobleţei. | 

— E bine, spuse Ramon, înclinându-şi capul. 

"Artistul îşi schimbă subit expresia. Ram6n îi întinse ambele 
mâini, pe care. Omul le luă în mâinile lui. După aceea, ridică 
mâna dreaptă a lui Ramon şi şi-o lipi cu podul palmei de frunte. 

— Adios 1 îi spuse Ramon după ce-şi îmbrăcă din nou bluza. 

— Adios, Serâor. 

Şi cu o privire de mândră bucurie, se reîntoarse la lucrul lui. 

Ramon vizită apoi casa de chirpici, cu gard de trestie, umbrită 
de un uriaş arbore mango, unde Manuel, soţia şi copiii lui, 
împreună cu două ajutoare, torceau lină şi ţeseau. Sub un pâlc 
de bananieri, două fetiţe dărăceau cu 
+ sârg lână albă şi cafenie; soţia lui Manuel şi o fetişcană 
torceau fire fine, subţiri. Pe o frânghie atârnau sculuri de lână - 
vopsită, roşie, albastră şi verde. Şi sub şopron, Manuel şi un 
tânăr ţeseau la două masive războaie manuale. 

— Cum merge? întrebă Don Ramon. 

— Muy bien! Muy bien!?!. Răspunse Manuel cu acea curioasă 
expresie de transfigurare în ochii lui negri şi în zâmbet. Merge 
bine, foarte bine, Senor! 

Ramon se opri ca să se uite la frumosul serape alb întins pe 
războiul de ţesut. La margini avea un zigzag din lână neagră şi 
albastră, alcătuit din mici forme ca de diamant, iar la capete un 
model complicat din alte diamante negre şi albastre. Manuel 
tocmai începuse să lucreze centrul, numit boca, adică gura; şi 
urmărea cu grijă modelul care era prins cu ţinte pe muchea 
războiului. Era un desen simplu: acelaşi simbol pe care-l făurea 
şi fierarul - un şarpe care-şi ţinea coada în gură, triunghiurile 
negre de pe spatele lui alcătuind partea exterioară a cercului; şi 
în centru, un vultur albastru, drept, cu aripi subţiri, care 
atingeau pântecele şarpelui, şi picioare subţiri, prinse în cercul 
interior format de trupul şarpelui. 

Ramon se întoarse în casă, traversând terasa de sus şi cotind 
spre aripa unde se găsea camera lui. Aici îşi trânti pe umăr un 
serape împăturit şi ieşi din nou pe terasă. La capătul aripii care 


31 Foarte bine (sp.).. 


se proiecta spre lac, se găsea o altă terasă, pătrată, cu un 
acoperiş de ţigle şi o begonie de culoarea coralului ce atârna de 
pe stâlpii masivi. Terasa, sau mai curând /oggia, era aşternută 
cu rogojinile băştinaşe, împletite din frunze de palmier, aşa- 
numitele petates; într-un colţ se afla o tobă şi băţul de bătut în 
ea. La capătul dinspre interior al loggiei era o scară de piatră ce 
ducea spre o uşă de fier. 

Ramon rămase un timp nemişcat, uitându-se spre lac. Norii se 
dizolvaseră, fâşia de apă emana o luminozitate albicioasă. In 
depărtare, desluşi pata dansantă a unei bărci, probabil cea 
vâslită de Martin care plimba doamnele. 

Ramon îşi scoase pălăria şi bluza şi rămase neclintit, gol până 
la bi'âu. Apoi ridică băţul tobei şi, după ce aşteptă câteva 
momente ca sufletul lui să-şi recapete pacea, începu să bată 
chemarea ritmică, rară, pătrunsă totuşi de un ciudat impuls în 
cadenţa-i lentă, dar puternică, de un-doi. Părea să fi concentrat 
în bătaia tobei vechea frtrtă barbară. 

Un timp stătu singur cu toba sau tam-tamul inălţat prin 
chingă până în dreptul genunchilor; bătea cu mina dreaptă, iar 
faţa îi era golită de orice expresie. Dinspre terasa interioară veni 
alergând un bărbat cu capul descoperit. Era îmbrăcat în 
veşminte de pânză, albe ca zăpada, dar cu un sera pe negru 
împăturit pe umăr, şi ţinea în mână o cheie. Il salută pe Ramon 
ridicându-şi mina şi du- când-o în faţa ochilor, apoi cobori scara 
de piatră şi deschise uşa de oţel. 

Imediat urcară o serie de bărbaţi, toţi îmbrăcaţi la fel, în 
pânză albă- şi Hhuaraches, fiecare dintre ei cu un serape 
împăturit pe umăr. Purtau brâuri albastre, iar sandalele erau 
albastre cu alb. Veni şi sculptorul, şi Manuel, îmbrăcaţi şi ei în 
haine de pânză. 

Erau cu totul şapte oameni, în afară de Ramon. Ajunşi în capul 
scării, efectuară salutul, unul după altul. Apoi îşi scoaseră 
serape-urâle cafenii, ţesute la margini cu ovaluri albastre 
umplute cu alb, le aruncară pe jos, lângă zid, aşezându-şi 
pălăriile alături. După aceea îşi dezbrăcară bluzele şi le azvârliră 
peste pălării. 

Ramon lăsă toba din mâini şi se aşeză pe propriul lui serape 
cu dungi albastre şi negre, împodobit cu franjuri roşii. Toboşarul 
indian preluă toba. Ceilalţi bărbaţi se aşezară în cerc, cu 
picioarele încrucişate, despuiaţi până la brâu, tăcuţi. Câţiva 


aveau pielea de o culoare cafenie roşcată, iar doi dintre ei erau 
albi. Culoarea lui Ramon era brun-gălbuie. Şezură un timp în 
deplină tăcere; doar pulsaţia monotonă, hipnotică a tobei 
comunica aerului vibrații. Apoi toboşarul începu să cânte cu 
acea bizară voce înceată, interiorizată, ce părea să rămână 
circumscrisă în perimetrul lor; cinta în anticul falsetto al 
indienilor: 

„Cel adormit - să se deştepte! Cel adormit - să se deştepte! 
Cel ce păşeşte pe poteca şarpelui va dobândi locul râvnit; pe 
poteca prafului va ajunge la locul râvnit şi va fi înveşmântat în 
pielea şarpelui...” 

Unul câte unul, glasurile oamenilor i se alăturară, până când 
se lăsară cu toţii cuprinși de ritmul orb, infailibil, al strămoşeştii 
lumi barbare. Şi cu toţii cântau pe acea voce scăzută, 
interiorizată, de parcă sunetele ar îi ţâşnit din cele mai vechi şi 
întunecate unghere ale sufletului, răs- pândindu-se nu în afară, 
ci înlăuntru, ca şi cum sufletul îşi îngâna sieşi un cântec. 

Cântară un timp, lă un straniu unison, că un stol de păsări ce 
zboară cu o conştiinţă unică. Şi când toba vibră în cea din urmă 
bătaie, vocile se stinseră cu un clipocit în gâtlej. 

Se aşternu tăcerea. Apoi oamenii se întoarseră unul spre 
celălalt, vorbindu-şi şi râzând domol. Ramon stătea cu faţa 
înălţată, privind în depărtări, în trufaşa-i implorare. După un 
timp porni să vorbească pe un glas mândru, dar interiorizat: 

. „Nu există înainte şi După, ci numai Acum. ~ 

Marele Şarpe îşi încolăceşte şi descolăceşte plasma inelelor 
lui, şi stelele se nasc, iar lumile pier. Totul se petrece numai prin 
încordările şi destinderile plasmei. 

Eu sunt întotdeauna, grăieşte somnul său. 

Precum omul cufundat în somn adânc nu ştie de nimic, dar 
este, tot astfel este Şarpele încolăcit al cosmosului care-şi 
trudeşte plasma. 

Precum omul cufundat în somn adânc nu are nici mâine, nici 
ieri. Ci doar este, tot astfel limpedele, clarvăzătorul Şarpe al 
eternului cosmos este Acum, de-a pururi Acum. V 

Acum, şi numai Acum şi de-a pururi Acum. 

Dar visele se înfiripă şi se sting în somnul Şarpelui. 

Şi- lumile se înfiripă precum visele şi se sting precum visele. 

Şi omul e un vis în somnul Şarpelui. 

Şi numai somnul lipsit de vise răsuflă Eu Sunt. 


În Acum, cel lipsit de vise, Eu Sunt. 

Visele se înfiripă aşa cum se c-uvine să se înfiripe şi omul e un 
vis înfiripat. 

Dar plasma cea lipsită de vise a Şarpelui e plasma unui om, a 
trupului său, a sufletului său şi a spiritului, care laolaltă 
formează un tot. 

Şi somnul perfect al Şarpelui Eu sunt este plasma unui om 
care-i un întreg. 

Atunci când plasma trupului şi plasma sufletului şi plasma 
spiritului alcătuiesc un întreg în Şarpele Eu Sint. 

Eu sunt Acum. 

A-fost e un vis, şi va-fi e tot un vis, ca două picioare grele, 
separate. 

Dar Acum, Eu Sunt. 

Copacii dau frunze în somnul lor şi florile răsar din vise, în 
purul Eu Sunt. 

Păsările uită de tulburarea viselor lor şi cintă CD glas tare în 
Acum, Eu Sunt! Eu Sunt! 

Căci visele au aripi şi picioare, şi dramuri de străbătut, 
ttrădanii de împlinit. 

Dar Şarpele sclipitor al Acum-ului e lipsit şi de aripi ţi de 
picioare, e neîmpărţit şi perfect încolăcit. 

Aşa cum zace pisica încovrigată în inelul Acum, iar Tacă zace 
arcuită, botul atingându-i pântecele. 

Cu picioare de vis o zbugheşte iepurele pe deal. Dar tind se 
opreşte locului, visul a trecut, a intrat în Acum cel fără de timp, 
iar ochii lui sunt vastul Eu Sunt. 

Numai omul visează, visează şi visează, şi trece de la râs te 
vis. Asemeni celui ce se zvircoleşte în pat. 

Visează cu ochii şi cu gura, visează cu mâinile şi pi-: ioaiele, 
cu falusul. Cu inima, cu pintecul. Cu trupul şi tufletul şi. Spiritul, 
într-o furtună de vise. 

Şi aleargă de la vis la vis, în speranţa visului desăvârşit. 

Dar vă spun vouă, nu există vis desăvârşit. Pentru că fiecare 
vis are o durere şi o nevoie, o, nevoie şi o durere. 

Şi nimic nu e desăvârşit, decât dacă visul moare în somnul Eu 
Sunt. 

Când visul ochilor se întunecă, şi e incetcuit de Acum. 

Şi visul gurii răsună în ultimul Eu Sunt. 

Şi visul mâinilor e un somn ca o pasăre ce doarme pe apă şie 


săltată şi purtată fără ca să ştie. 

— Şi visul picioarelor şi al degetelor atinge miezul lumii, unde 
Şarpele doarme. 

Şi visul falusului atinge marele Nu Ştiu. 

Şi visul trupului e nemişcarea unei flori în întuneric. 

Şi visul sufletului se pierde în parfumul lui Acum. 

Şi visul spiritului tresare şi îşi lasă capul culcat şi îftcă e alături 
de Luceafărul de Dimineaţă. î 

Pentru că fiecare vis se naşte din Acum şi se consumă In 
Acum. 

În miezul florii care e sclipitorul Şarpe, cel fără de vise. _ 

Şi ceea ce se pierde e un vis, şi ceea ce sporeşte e un. Vis. In 
veci nu e decât Acum, Acum şi Eu Sunt.“ 

Tăcerea se lăsă peste cercul de bărbaţi. De afară se auzea 
uruitul carului cu boi, iar dinspre lac un uşor plesnet de visle. 
Dar cei şapte bărbaţi şedeau cu capetele aplecate, într-o semi- 
transă, ascultândurşi sufletele. 

Pe urmă toba începu să bată încet, cu de la sine putere parcă. 
Şi un om porni să cânte, cu voce înăbușită: 

. .. Luceafărul de Dimineaţă, 

Stea între noapte şi zi legănată, * 

Ca pasărea ce aripile-şi înalţă şi aşteaptă, 

Cu cea de întuneric spre stingă îndreptată, 

lar aripa luminii întinsă înspre dreapta, 

Luceafărul în zori ni se arată. 

Da, sunt veşnic aici, 

Printre-ale spaţiului fire, 

Aripa zilei ating 

Şi pe chip îţi aduc strălucire, 

Cealaltă aripă e-n beznă. 

lar eu sunt în eternă neclintire, 

Da, sunt mereu aici. Sunt* stăpân 

Peste toate. Dar cei ce-n lume au putere 

Mă văd doar printre aripi, 

Mă văd şi mă pierd din vedere. 

Şi totuşi sunt neclintit În cereştile sfere. 

Mulţimile nu-mi văd figura Zăresc doar aripile în mişcare, 

Ceva care se naşte, ceva care dispare. Schimbându-se ca 
frigul şi căldura. 

Dar cel care ştie să privească Prin zorii de zi şi sfifşitul de 


noapte Stăpân va fi peste calea de fapte Nevăzute pentru 
privirea lumească. 

„Drumul dintre tenebre şi piscuri luminoase, 

Cărarea ca un şarpe, în curbe sinuoase E doar substanţa 
umbrei din zilele frumoase. 

Sunt aici; nemişcat. Pe veci încremenit W Între două aripi de 
zbor nesfârşit, 

+ Spre-adincuri de pace, de senin infinit. 

Profund, -in văi de albastru cereşc, 

Departe de-orico luptă zbuciumată, 

Mă veţi găsi pe mine, cel care nici nu cresc Şi nici nu pier, nu 
voi pieri vreodată. ' 

Sunt dincolo de tot ce se zvârcoleşte Sunt dincolo de luptă şi 
iubire. 

Sunt ca o stea, o apă ce nu se vălureşte Şi-i spală pe fei 
vrednici, iviţi din omenire." 

— Ascultaţi! se înălţă glasul. Lui Ramon în tăcere. Noi vom fi 
conducători printre oameni. Dar conducători ai oamenilor şi 
stăpâni ai oamenilor nu vom fi. Ascultaţi! Noi suntem stăpânii 
nopţii. Stăpânii zilei şi ai nopţii. Fii ai Luceafărului de Dimineaţă. 
Fii ai Luceafărului de Seară. Oameni ai Luceafărului de 
Dimineaţă şi de Seară. 

Noi nu sântera stăpâni ai oamenilor: cum ar putea oamenii să 
ne facă stăpâni? Nu suntem nici conducători ai oamenilor, 
pentru că oamenii nu ne merită. 

Nu există a da şi a lua. Când degetete care dau ating 
degetele ce iau, Luceafărul de Dimineaţă scapără pe dată, la 
contact. Nu există nici dat şi nici luat, nici mână care întinde, 
nici mână ce primeşte, ci numai steaua dintre ele, iar mâna albă 
şi mâna neagră dintr-o parte şi din cealaltă sunt invizibile. 
Floarea de iasomie absoarbe în cupa ei datul şi luatul, iar 
parfumul îmbinării se înalţă pătrunzător în aer. 

Nu vă gândiţi nicicând să daţi şi să primiţi, lăsaţi doar iasomia 
să înflorească. 

Nu lăsaţi să se irosească nimic de la voi prin risipă, nu lăsaţi 
să vi se răpească nimic. 

Şi la rându-vă nu luaţi nimic de la alţii Nici măcar mireasma 
trandafirului, nici zeama rodiei, nici dogoarea focului. 

Ci spuneţi trandafirului: lată! Te desprind din tufiş şi 
răsuflarea ta e în nările mele, iar răsuflarea mea e caldă în 


adâncurile tale. Fie să rămână acest legământ între noi | 

Şi fiţi grijulii când desfaceţi rodia: căci ţineţi în mâi- nile 
voastre un apus de soare. Spuneţi-i: eu vjp la tine, vino şi tu la 
mine. Luceafărul de Seară fie între noi! 

Şi când pâlpâie focul, iar vântul e rece şi vă întindeţi mâinile 
spre flacără, ascultaţi-i graiul: „Ah! Tu eşti? Vii către mine? lată, 
mă pregăteam pentru cea mai lungă călătorie, pe cărarea 
şarpelui* Dar din moment ce-ai venit la mine, vin şi eu la tine. Și 
dacă tu cazi în mâinile mele, cad şi eu în mâinile tale, iar florile 
de iasomie pe lemnul aprins fie între'noi. “ 

Nu prădaţi nimic de la alţii şi nu lăsaţi să se prade nimic de la 
voi. 

Căci prădătorul şi prădatul frâng deopotrivă rădăcinile florii de 
iasomie şi scuipă peste Luceafărul de Seară. 

Nu luaţi nimic pentru a spune: Am | Căci nu puteţi poseda 
nimic, nici măcar pacea. 

Nimic nu poate fi posedat, nici aurul, nici pământul, nici 
iubirea, nici viaţa, nici liniştea,. Nici măcar durerea sau moartea, 
Ş i nici salvarea. 

Nu spuneţi despre nimic: „E ai meu'l. 

Spuneţi doar E cu mine". 

Căci aurul care e cu tine zăboveşte ca luna ce se -retrage în 
zori de pe cer, privind peste spaţiu în direcţia ta şi spunindu-ţi: 
„lată! Suntem îndatoraţi unul celuilalt. lată! Perâfrk acest scyit 
răstimp, tu şi cu mine ne suntem datori.'1 

Şi glia ta îţi spune: „Ah. Fătul meu dintr-un tată îndepărtat! 
Vino şi înalţă-mă— înalţă-mă un pic pentru ca macii şi griul să 
poată-inflori în vintul uşor ce se slărneşţe între pieptul meu şi al 
tău. Apoi cufundă-te cu mine şi vom alcătui o singură movilă!“ 

Şi ascultați la glasul iubirii grăind: „lubitule, sunt secerată de 
spada ta precum e cosită iarba, şi asupră-mi au pogorit 
întunericul şi tremurul Luceafărului de Seară. Pentru mine tu eşti 
întunecime şi nicăieri. O, tu, când răsări şi mergi pe calea ta. 
Vorbeşte-mi, spune-mi doar atât:5tc<”“a s-a înălţat între noi.” 

Şi spuneţi vieţii voastre: „Şint al tău? Eşti a mea? Sunt eu 
arcul albastru al zilei în jurul nopţii tale nearcuite? Sunt ochii 
mei amurgul nici unuia dintre noi, acolo unde atirnă -suspendată 
steaua? E buza mea de sus apusul şi buza mea de jos 
revărsarea zorilor, şi tremură steaua înăuntrul gurii mele?” 

Şi spuneţi păcii voastre:.. Ah! înalţă-te. Stea nemuritoare! 


Apele zorilor trec peste tine şi mă poartă pe valurile lor î*1 

Şi spuneţi durerii: „Secure, mă dobori! Dar o scinţeâe a zburat 
de la marginea rănii mele! Taie, cât îmi îngrop faţa în mâini, 
părinte al Stelei!“ 

ŞI spuneţi puterii voastre: „lată, noaptea spumegă peste 
picioarele şi coapsele mele, ziua spumegă din ochii mei şi din 
gura mea, scurgându-se în marea din pieptul meu. lată că se 
întâlnesc! Pântecele meu e un fluviu de vigoare ce curge peste 
stavila de oase din spatele meu şi o stea atârnă peste fluviu, la 
marginea unor zori fră- mântaţi.“ 

Şi spuneţi morgii voastre: „Fie aşa! Eu şi sufletul meu venim 
la tine, Luceafăr de” Seară! Carne, tu te duci. În noapte. Spirit, 
drum bun, e sărbătoarea ta. Acum pără- seşte-mă! în suprema 
mea goliciune, mă îndrept spre suprema goliciune a Stelei." 

Capitolul XII 

PRIMELE APE 

Bărbaţii se ridicaseră. Îşi îmbrăcaseră bluzele. Îşi puseseră 
pălăriile şi, o clipă, îşi acoperiseră ochii cu măria, în semn de 
salut în faţa lui Ramon, după care coborâseră scara de piatră. ŞI 
uşa de fier zornăise în urma lor, iar îngrijitorul se întorsese cu 
cheia, o. Aşezase pe tobă şi se retrăsese fără zgomot. 

Ramon continua să şadă însă pe serape, du umerii goi 
rezemaţi de zid şi cu ochii închişi. Era ostenit şi se afla în acea 
stare de extremă detaşare în care e greu să revii îndărăt pe 
pământ. Cu urechea exterioară putea desluşi zgomotele 
haeiendei, chiar şi clinchetul linguriţelor de ceai, glasurile 
femeilor şi, ceva mai târziu, sforăitul în- * fundat, anevoios, al 
unei maşini care urca drumul deni- veljit şi care apoi, ridicând 
un "triumfal nor de praf, intră În curie. 

li venea greu să se reîntoarcă la lucrurile astea. Zgomotele 
erau percepute de urechea lui exterioară, dar înăuntrul 
urechilor, ca într-o scoică, răsuna mugetul slab, vast şi inaudibil 
al cosmosului. li venea greu să suporte contactul cu banalităţile 
cotidiene, când trupul şi sufletul lui erau «dăruite cosmosului. 

Ar fi dorit să mai fie lăsat un timp în vălurile izolării. Dar nu-l 
lăsau - mai cu seamă Carlota. Il voia prezent pentru ea: într-un 
contact familial. 

II striga de zor: 

— Ramon! Ramon! Ai terminat? A venit Cipriano. 

In vocea ei era un amestec de teamă şi de temeritate ce nu 


ţinea cont de teamă. V. 

Ramon îşi împinse părul pe spate, se ridică şi ieşi repede aşa 
cum era. Cu torsul gol. Refuza să se înveşmân- teze în cotidiana 
familiaritate, din moment ce sufletul îi era atât d” nefamiliar. 

Luau ceaiul pe terasă, şi Cipriano, în uniformă, stătea cu 
jloamnele. Se ridică în grabă şi se îndreptă, cu braţele întinse, 
spre capătul terasei; ochii negri îi străluciră cu o intensitate 
vecină cu suferinţa când îşi lăsară privirile pe faţa celuilalt 
bărbat. Şi Ramon se uită la el cm ochi mari, care-l vedeau, dar 
care nu-şi schimbară expresia. 

Cei doi bărbaţi se îmbrăţişară, unindu-şi piept ut ile şi. O clipă, 
Cipriano îşi lăsă mâinile negricioase pe umerii goi ai omului mai 
voinic, "rămânând nemişcat, lipit de pieptul lui. Apoi, încet, făcu 
un pas îndărăt şi 1 privi pe Ramon fără să scoată o vorbă. 

La rândul său, Ramon îşi puse, absent, mâna pe'umărul lui 
Cipriano, privindu-l cu un zâmbet vag. 

— Que tal, îl întrebă din vârful buzelor. Cum îţi merge? 

— Bien / Muy bien, răspunse Cipriano, continuind să privească 
la faţa lui cu ochi negri scormonitori, miraţi ca de copil, de 
parcă, ar fi vrut să afle de pe chipul lui Ramon lucruri noi pentru 
el. 

Ramon privi în ochii negri, indieni, cu un pmbet blând de 
recunoaştere, iar Cipriano îşi lăsă capul în jos, ca şi cum ar fi 
vrut să-şi ascundă faţa; părul negru, pe care-l purta destul de 
lung, dar bine periat spre spate, îi căzu peste frunte. 

Femeile urmăreau scena în deplină tăcere. Apoi, când cei doi 
bărbaţi se îndreptară agale spre masa de ceai, Carlota începu să 
umple ceştile. Dar mâna îi tremura atât de puternic, încât 
ceainicul zăngănea ciocnindu-se de ceşti şi trebui să-l lase jos şi 
să-şi încleşteze palmele în poala rochiei de muselină albă. 

— V-aţi plimbat cu barca pe lac? întrebă Ramon absent, 
încercând să-şi revină. 

— A fost încântător! exclamă Kate. Dâr foarte calc când ne 
bătea soarele. 

Ramon zâmbi vag şi îşi trecu mâna prin păr. Apoi sprijinindu-şi 
un braţ de parapetul terasei, se întoarsţ ca să se uite spre lac şi, 
fără să-şi dea seama, un suspir îi înălţă» umerii. 

Stătu aşa, cu spatele spre femei, gol până la brâu superb, cu 
părul răvăşit de vânt, privind spre lac. Cipriant se ţinea pe lângă 
el. 


Kate văzu cum suspinul înălţase umerii netezi, liniştiţi cafenii- 
gălbui. Pielea catifelată, arămie, a spatelui, de < mătăsoasă, 
pură senzualitate. Îi transmise un fior. Umerii lai'gi, pătraţi, 
înalţi, cu gâtul şi capul înălțându-se drept, trufaş! Trupul bogat, 
cărnos, im pieptul plin, al bărbatului, o făcea să ameţească. Fără 
voie, îşi imagina întruna un pumnal înfipt între umerii aceia puri, 
virili. Înfipt parcă pentru a le frânge aroganta şi distanţarea. 

Asta-i! Goliciunea lui era atât de distantă, de intan gibilă, 
aparţinând altui timp. Astfel, încât, numai a te gând la ea părea 
o violare, numai a te uita la ea cu ochi iscodi tori. Kate îşi simţi 
inima scufundându-se. Probabil acesta a fost felul în care 
Salomeea s-a uitai la loan. Şi frumu- | seţea lui loan o fi fost la 
fel cu aceasta: ca o rodii? pe un | copac întunecat, în depărtare; 
un trup gol, dar nu dezbrăcat. De-a pururi liniştit şi gol, 
înveşmântat insa într-o altă lumină, lumina acelei zile mai 
bogate decât ziua noastră meschină, iscoditoare, hoţească. 

În clipa în care Kate îşi închipui pumnalul înfipt între. Umeri, 
inima i se scufundă în piept de durere şi de ruşine, şi se simţi 
împietrită. Mai bine să-şi însuşească în suflet muţenia, mai bine 
să-şi smulgă razele scormonitoare din ochi. Mai bine să se 
scuture de eul ei iscoditor, stăruitor, şi să lunece în starea 
potolită, detaşată, pentru care goliciunea nu e pricină nici de 
ruşine şi nici de aţâţare. Ci e înveşmântată ca o floare în 
propria-ţ adâncă. Senină conştiinţă de dincolo de perceperea. 
leftină. 

Briza serii adia uşor. Bărci pluteau în lumina sidefie; în 
depărtare, soarele părea ţesut din fir de aur. Pe ţărmul celălalt 
al lacului, la o distanţă de douăzeci de mile, se lăsase o ceaţă 
opalescentă, ca o spumă, părind să aibă aceeaşi structură 
lăptoasă ca şi apa. Kate întrezărea petele 

— Albe ale turlelor îndepărtatei biserici din Tuliapan. 

Jos, dincolo de grădina de la poalele casei, se întindea 
păduricea deasă de arbori mango. Printre frunzele întunecate şi 
roşiatice, se înfoiau păsări purpurii, ca nişte boboci de mac care 
se deschideau brusc, şi perechi de "păsări cu pieptul galben, ca 
nişte fluturi aurii. Când se opreau o. Clipă şi îşi strângeftu 
aripile, dispăreau, deoarece pe spate erau cenuşii. Şi când 
apărură şi păsările cardinal, dispărură şi ele, pentru că aripile 
erau cafenii ca o teacă. 

— În ţara asta păsările au toată culoarea dedesubt „observă 


Kate. 

Ramon se întoarse brusc spre ea. 

— Se spune că Mexico înseamnă dedesubt, răspunse - el 
zâmbind şi trântindu-se într-uri fotoliu balansoar. 

Dona Carlota făcuse, un mare efort ca să se stăpânească fi. 
Cu ochii fixaţi pe ceşti, turna acum ceaiul. li înmână lui-Ramon 
ceaşca, fără să-l privească. Dacă l-ar fi privit, ar fi părăsit-o 
forţa. Ar fi început să tremure de o măriie stranie, isterică; ea, 
care era măritată cu el de atâţia ani, ea, care îl cunoştea, ah, îl 
cunoştea atât de bine; şi totuşi, şi totuşi, nu-l sesizase complet. 
Nu sesizase nimic din el. 

— Carlota, dă-mi o bucată de zahăr, îi ceru Ramon pe o voce 
domoală... 

Dar la auzul glasului lui, Carlota încremeni, de parcă o 
înşfăcase o mână nevăzută. 

— Zahăr! Zahăr! repetă ea absentă, ca pentru sine însăşi. 

Ramon se înclină în faţă, în fotoliul balansoar, ţinându-şi 
ceaşca în mână; pieptul i se reliefă. lar pânza subţire a 
pantalonilor, întinsă pe pulpe, părea să-l reveleze mai deplin 
chiar decât goliciunea torsului. Kate înţelese de ce pantalonii de 
pânză erau interzişi în piaza. Carnea vie de dedesubt se afirma 
prin ei. 

Ramon era frumos, aproape oribil de frumos, cu capul lui 
negru, - calm de parc-ar fi fost lipsit de greutate, deasupra 
gâtului bronzat, neted. Degaja o senzualitate pură, având o 
puternică puritate a ei proprie, ostilă genului de puritate a lui 
Kate. 

încins în jurul mijlocului cu brâul albastru, care îi presa un fald 
în carne, şi îmbrăcat în pânza subţire ce părea să pulseze de 
viaţa pulpelor, emana o fascinaţie ca de narcotic, impunându-şi 
senzualitatea pură, fină, împotriva ei. Ciudata, blinda, liniştita lui 
siguranţă de sine, de parc-ar fi fost instalat în propria-i aură 
întunecată! Şi s-ar fi zis că această aură a lui milita împotriva 
prezenţei ei şi a prezenţei soţiei sale. Emitea un efluviu atâţ de 
puternic, încât părea să o ameţească, să-i amorţească mâinile şi 
picioarele. 

Şi era total calm, în deplin repaos, lipsit de dorinţă, 
domol şi de nimic aţâţat, închis în propriul său ambiente. 
Şi Cipriano, pornit pe acelaşi drum: amândoi atât da 
liniştiţi, de întunecaţi, de grei, ca o greutate imensă care le 


dobora pe cele două femei. 

Kate ştia acum ce simţise Salomeea. Ştia cum arătase loan 
Botezătorul, cu frumuseţea lui teribilă, distanta, inaccesibilă şi 
totuşi exercitind atâtă atracţie; 

„Ah! îşi spunea în sinea ei. Să incshid ochii în fata lui şi să-mi 
deschid doar sufletul. Să-mi închid ochii iscoditori, văzători, şi să 
rămân în neclintire alături de aceşti doi bărbaţi. Ei au ceva ce eu 
nu am, âu o bogăţie de care eu şânt lipsită. Ei s-au dezbărat de 
acea lăcomie a ochiului, de dorinţa care se manifestă prin ochi. 
Ochiul lacom, râvnitor, ştiutor, imaginativ, acesta e blestemul 
meu, de ’J el mă lovesc. E blestemul blestemelor, blestemul 
Evei. Blestemul Evei a pogorât asupră-mi, ochii mei sunt ca 
două cârlige, cunoaşterea mea e ca un cârlig de undiţă prin 
branhii, care mă trage într-o spasmodică dorinţă. O, cine mă va 
elibera de cangea înşfăcătoare a ochilor mei, de impuritatea 
privirii mele rivnitoare! Fiică a Evei, cu. Viziune hrăpăreaţă! De 
ce nu mă salvează oamenii ăştia de ascuţişul ochilor mei? 

Se ridică şi se duse la marginea terasei. Două păsări cu 
pieptul galben ca floarea de păpădie râsăriră din propria lor 
invizibilitate. În micul golf, cu micul debarcader unde barca era 
trasă la mal şi legată cu un lanţ, doi oameni stăteau în apă 
aruncând o plasă mare, rotundă, cu ochi mărunți, în care 
prindeau minusculii peşti argintii numiţi charaâes, ce scânteiau 
prin undele maronii ca nişte aşchii de sticlă. 

— Ramon, o auzi Kate pe Dona C&rlota, n-ai vrea să îmbraci 
ceva pe tine? 

Soţia nu mai fusese în stare să indure. 

— Da! Mulţumesc pentru ceai, spuse Ramon ridicându-se. 

Kate îl urmări în timp ce traversa terasa, cu kniştea lui 
specifică, sandalele lipâind uşor pe dalele de piatră. 

— O, Senora Caterina, se auzi iar vocea Donei Carlota. Veniţi 
să vă beţi ceaiul. Veniţi! 

Kate se reîntoarse la masă spunând 'v E atâta pace aici! 

Pace! o îngână Carlota. Ah, mie nu mi se pare deloc paşnic. E 
o linişte oribilă, care mă sperie. 

— Vii des aici? îl întrebă Kate pe Cipriano. 

— Da. Destul de des. O dată sau de două ori pe săp- tămină, 
răspunse el, privind-o cu o tainică cunoaştere în ochii lui negri, 
pe care Kate nu o putu pricepe. 

Bărbaţii ăştia voiau să-i smulgă vointa, era ca şi cum ar fi vrut 


să-i ia lumina zilei. 

— Acum va trebui să plec, spuse ea. Curând o să apună 
soarele. 

— Ya «o? întrebă Cipriano cu vocea lui moale, catifelată, în 
care răsuna o notă de surpriză şi de reproş. Vrei să şi pleci? 

— O, nu, Senora! protestă Carlota. Rămâneţi până miine. Da, 
rămâneţi cu mine până mâine. 

— Cei de acas, ă ne aşteaptă, răspunse Kate, şovăind. 

— A! Pot să trimit un băiat să le spună că veţi sosi mâine. Da? 
Rămâneţi? Ah, ce bine, ce bine! 

Şi îşi lăsă mâna, mângâietor, pe braţul lui Kate, apoi se ridică 
să dea dispoziţii servitorilor. _ 

Cipriano îşi scoase tabachera. li oferi o ţigară lui Kate. 

— Să iau una? întrebă ea. E viciul meu. 

— la una. Nu e bine să fim prea perfecţi. 

— Nu e bine, aşa-i?' râse ea, pufăind din ţigară. 

— Şi numeşti asta pace? întrebă el cu o ironie de neînțeles. 

— De ce nu? 

— De ce caută oamenii albi întotdeauna pacea? 

— Dar ăsta-i un lucru firesc. Toţi oamenii doresc pacea. 
Dumneata n-o cauţi? 

— Pacea nu-i decât perioada de odihnă de după un război. 
Aşa încât nu-i mai firească decât lupta. 

XI - Şarpele cu pene 

— Dar există şi un alt soi de pace: pacea care depă- | şeşte 
orice, înţelegere. Pe aceea o canoştL? 

— Nu cred s-o cunosc. 

— Păcati 

— Ah, vrei să-mi dai învăţăminte! Dar cu mine lucrurile stau 
altfel. Orice om are două spirite în el. Unul e ca dimineaţa din 
anotimpul ploilor, foarte liniştită, şi j| dulce, şi umedă, nu? cu 
păsări care cintă, cu păsări care zboară, totul e foarte proaspăt. 
Şi celălalt spirit e asemenea sezonului uscat: lumina stabilă, 
puternică,: fierbinte ^ a zilei, ce pare că nu se va schimba, 
niciodată. 

— Dar îl preferi pe primul, nu-. I aşa? 

— Nu ştiu, răspunse Cipriano. Al doilea ţine mai mult. 

— Sunt convinsă că preferi dimineaţa proaspătă. 

— Nu ştiu! Nu ştiu! Cipriano zâmbi chinuit, şi Kate îşi dădu 
Beama că, într-adevăr, nu ştia. În cel dintâi, simţi v florge 


respirând pe tulpini, - tulpinile viguroase şi pline <de sevă, nu? 
Şi iloarea deschizându-se ca o faţă omenească, plină de parfum 
şi. De dorinţă. Şi o femeie poate - fi aşa. Dar toate astea trec, şi 
soarele începe să ardă dogo- i ritor, foarte fierbinte, nu? Atunci 
totul în om. Se schimbă, se înnegreşte, nu? Şi florile se usucă şi 
se încreţesc, iar pieptul omului 'urată ca o oglindă de oţel. lar pe 
dinăuntru. E numai întunecime, se încolăceşte şi se 
descolăceşte ca «un şarpe. Şi. Toate florile zac veştejite pe 
tulpinile uscate, -; nu? Şi atunci lemeile nu mai există pentru 
bărbat. Se mistuie ca şi florile. — Şi atunci ce doreşte bărbatul? 

— Nu ştiu. Poate că doreşte să fie un om foarte mare şi să 
domnească peste toţi oamenii. 

— In cazul acesta de ce n-o face? întrebă Kate. 

Cipriano înălţă din umeri. 

— Şi dumnedta, urmă el, dumneata eşti pentru mina ca 
dimineaţa despre care ţi-am vorbit. 

— Am împlinit de curând patruzeci de ani, răspunse ea cu un 
râs şovăielnic. 

Cipriano înălţă iarăşi din umeri.. 

— Asta nu are importanţi. B totuna. Trupul dumitale îmi apare 
ca tulpina florii despre care ţi-am vorbit, şn pe chipul dumitale 
va fi întotdeauna o dimineaţă din anotimpul ploilor. 

— De ce-mi spui toate astea? întrebă "Kate, lăsându-s* 
străbătută, fără voia ei, de un fior. 

— De ce să nu ţi le spun? Eşti ca o dimineaţă răco- roasă, 
foarte proaspătă. Noiţ cei din Mexic, suntem la capătul unei zile 
fierbinţi şi uscate. 

O'privi lung, cu un straniu licăr de «dorinţă în ochii lui negri, 
ceea ce lui Kate i se păru a fi o curioasă inso- Ilbnţ” ascunsă. Îşi 
înclină capul ca să-şi ferească faţa de ' el, şi începu să se legene 
în balansoar. 

— AŞ dori să mă căsătoresc cu dumneata, urmă Cipriano, 
dacă te vei mai căsători vreodată. Aş dori- să mă căsătoresc cu 
dumneata. 

— Nu cred că mă voi mai căsători vreodată, izbucni Kate, 
simțind cum pieptul i se înălța agitat, de parcă se sufoca, şi o 
țoşeaţă întunecaţă i se răspândca în obraji fără voia ei. 

— JEine poate şti? replică Cipriano. 

Ramon venea pe terasă, cu frumosul” său serape alb împăturit 
pe umărul gol; pătura avea'la margini un desen albastru eu 


negru, iar la capăt franjuri stacojii care se mişcau şi se legănau 
în timp ce mergea. Se rezemă de unul dintre stupi şi se uilă la ei 
doi. Cipriano îi aruncă acea eiudată privire de intimitate 
primitivă. 

— Tocmai îi spuneam Senorei Caterina că dacă doreşte să se 
remărite vreodată, să mă ia pe mine. 

v — Asta înseamnă a-vorbi pe şleau, răspunse Ramon 
privindu-l pe Cipriano cu aceeaşi intimitate şi zâmbind. 

După. Un moment îşi mută privirea spre Kate, cu o scânteie 
de zunbet în oehii lui căprui, în timp ce o umbră de stranie 
cunoaştere îi adia pe faţă. Îşi încrucişă braţele la piept, cum fac 
indienii când e rece şi vor să se protejeze de frig, şi în carnea 
brun-gălbuie, ca opiumul, protuberantele sinilor i se înălţară, 
pline şi netede. 

— Don Cipriano afirmă că oamenii albi caută întotdeauna 
pacea, spuse Kate, privind în sus, la Ramon, cu ochi torturați. 
Voi nu vă consideraţi oameni albi? întrebă cu o uşoară, 
deliberată impertinenţă. 

— Nu mai albi decât suntem, zâmbi Ramon. Nu suntem albi 
ca un crin. 

— Şi voi nu căutaţi pacea? 

— Eu? Eu nu mă gândesc la ea. Cei slabi au moştenit 
pământul, după cum grăia proorocirea. Dar cine sunt eu, ca să 
le invidiez pacea? Nu, Senora. Arăt eu ca un propovăduitor al 
păcii? Sau ca un propovăduitor al războiului? Pentru mine viaţa 
nu cunoaşte asemenea diviziuni. 

— Nu ştiu ce doreşti, replică ea, privindu-l cu aceiaşi ochi 
torturați. 

— Ne cunoaştem pe noi înşina doar pe jumătate, poate nici 
măcar pe jumătate, spuse Ramon zâmbind, în timp ce ochii îşi 
schimbau expresia. 

Avea în el o anume bunătate vulnerabilă, care o făcu pe Kate 
să se întrebe dacă ea şi-a dat vreodată seama, cu adevărat, ce 
înseamnă sentimentul de părinte. Misterul, noblețea, 
inaccesibilitatea şi vulnerabila compasiqqe a bărbatului în 
izolata sa paternitate. 

— Nu-ţi plac oamenii cu pielea cafenie? o întrebă el cu 
blândeţe. _ 

— Socotesc că sunt frumoşi la vedere, răspunse ea. Dar.. | s$ 
cutremură uşor... îmi pare bine că sunt albă. 


— Gândeşti că n-ar putea exista un contact? o întrebă cu 
simplitate. 

— Da, răspunse ea. Asta gândesc. 

Şi în timp ce rostea aceste euvinte, ştia bine că Ramon era 
pentru ea mai frumos decât orice bărbat alb blond, şi că, într- 
un fel foarte îndepărtat, contactul fizic cu el ar fi fost mai 
preţios decât orice alt contact pe care-l cunoscuse până 
atunci. 

Dar, cu toate că Rămân avea asupra ei o anumită putere, 
Kate ştia bine că nu o să profite şi că nu o să caute niciodată un 
contact mai apropiat cu ea. Caracterul incomplet al lui Cipriano 
era cel care o căuta, părând să-i încalce independenţa. 

Auzind glasul lui Ramon, Carlota apăru, stingherită, într-o uşă. 
Dar când constată că vorbea englezeşte, se retrase invadată de 
furie. După un timp reapăru, ţinând în mâini un vas mic cu un 
buchet de flori cu petale groase, smântânii, de culoarea freziilor, 
şi foarte parfumate. 

— Ah, ce frumoase sunt! exclamă Kate. Sunt flori de templu. 
În Ceylon, băştinaşii intră în templu şi lasă câte o floare din 
astea la picioarele marilor statui ale lui Buddha. Şi mesele de 
ofrande sunt acoperite cu aceleaşi flori, frumos aranjate. 
Băştinaşii au un delicat simţ oriental în aranjarea lucrurilor. 

— O! exclamă Carlota. Nu le-am adus pentru niciun fel de 
zeitate. Le-am adus pentru dumneavoastră, Senora; Sunt atât 
de parfumafl” ^’ 

— Nu-i aşa? spuse Kate. 

Cei doi bărbaţi se îndepărtară. Ramon râdea. 

— Ah, Senora! începu Carlota, aşezându-se, încordată, la. 
Masă. Aţi putea vreodată să mergeţi pe urmele lui Ramon? Aţi 
putea renunţa la Sfânta Fecioară? Mai curând mi-aş da viaţa, 

— Cert e că nu avem nevoie de alfi zei, răspunse Kate cu 
oarecare oboseală. 

— De alţi zei, Seijora? strigă Dona Carlota şocată. Dar cum ar 
fi posibil? Dop Ramon săvârşeşte un păcat mortal. 

Kate nu-i răspunşe. 

— Şi vrea să tragă în păcat, după el, alţi şi alţi oameni. 
Păcatul _trufiei! Bărbaţi îmbătaţi de propria lor îngâmfare. 
Păcatul cardinal al bărbaţilor. Ah, i-am smis eu! Şi-mă bucur atât 
de mult, Seftora, că şi dumneavoasfră gândiţi ca şi mine. Mi-e 
atât de teamă de femeile ameâi- cane. Vor să cucerească 


spiritele bărbaţilor, drept care le acceptă toate nebuniile şi toate 
ticăloşiile... Sunteţi ca- | tolică, Senora? 9 

— Am fost crescută într-o mănăstire. 

— Ah, desigur, desigur 1 Ah, Senora, care femeie ar 1 avea 
inima să-l ţintuiască pe Isus din nou pe cruce, să-l 1 
răstignească a doua oară? Dâr bărbaţii, bărbaţii! Toată | 
povestea asta cu Quetzalcoati! Ce mascaradă, Senora | 1 Dar 
dacă n-ar fi în acelaşi timp şi un păcat îngrozitor! 1 Şi ăştia doi 
oameni inteligenţi, cultivați! îmbătaţi de 1 propria lor îngâmfare. 
1 

— Asta se întâmplă frecvent cu bărbaţii. 

Era C (Isul asfinţitului şi deasupra capelelor se tolănise j Un 
nor drept şi gros ca o blană; marginile orizontului] rămăseseră 
însă senine. Soarele era invizibil. Lunecase 1 învăluit într-un. 
Abur dens, roşiatic, dincolo de crestele ondulate ale munţilor. 
Dealurile $ş decupau sinilii şi în- 1 treaga atmosfei ă era 
îmbăiată într-un fluid roşu ca somonul; apa cafenie se încreţea 
în. Vălurele trandafirii. Băieţii şi bărbaţii care se scăldau de-a 
lungul malului păreau muiaţi într-o vâlvătaie, 

Kate şi Carlota urcaseră pe azotea, acoperişul plat dinspre 
capătul terasei. De acolo puteau vedea lumea: ; hacienda şi 
curtea ei asemănătoare cu o fortăreață, dru- ' mul care se 
pierdea adânc între copaci, bordeiele de lut negru de la 
marginea şoselei părăginite şi câteva focuri golaşe, aprinse în 
faţa uşilor. Aerul roz se topea într-un albastru de lavandă şi 
sălciile de pe țărm se profilau verzi şi strălucitoare în lumina 
trandafirie. Dealurile din spate se precipitau abrupt, ca nişte 
rambleuri, uscate şi învăpăiate. In depărtare, în josul lacului, 
turnurile din Sayula, ca două obeliscuri, scânteiau printre 
copaci. Vilele ascunse trăgeau cu ochiul Dincolo de sclipitoarea 
luminozitate a marginilor lacului, bărcile intrau în conuri de 
umbră. 

Şi într-una din aceste bărci se găsea neconsolata 
Juana, condusă acasă. 

Capitolul XIII PRIMA PLOAIE 

Rămân şi Cipriano se îndepărtară în direcţia lacului Şi 
Cipriano-işi schimbase vestimentația; îmbrăcase straie albe şi 
sandale şi arăta mai bine decât în uniformă. 

— Am avut o discuţie cu Montes, când a fost la Gua- dalajara, 
spuse el, adresându-se lui Ramon. 


Montes era preşedintele republicii. 

— Da? Şi ce-a spus? 

— E prudent. Dar. Nu-şi agreează colaboratorii. Cred că se 
simte cam izolat. Şi ar dori să te cunoască mai bine, 

— De ce? 

— Poate că ai fi în stare să-i oferi un suport morsl. Ai putea să 
ajungi secretar de stat şi să devii preşedinta, când termenul lui 
Montes va expira. 

— Imi place Montes. E sincer şi pasionat. Tu 3 apreciezi? 

— Da, răspunse Cipriano. De fapt, mai mult sau maj puţin. E 
suspicios şi gelos, se teme ca nu cumva un altul să împartă 
puterea cu el. Voia să afle dacă am să-l susţin, 

— Şi i-ai dat a înţelege că ai să-l susţii? 

— l-am spus că pe mine nu mă interesează decât Mexicul şi 
persoana ta. — 

— Şi ce ţi-a răspuns? 

— Mă rog, nu e prost deloc. Mi-a spus: „Don Ramon vede 
lumea cu alţi ochi decât o văd eu. Cine ştie care dintre noi doi 
are mai multă dreptate? Eu vreau să salvez ţara asta de sărăcie 
şi de analfabetism, iar el vrea să-i salveze conştiinţa. Eu- afirm 
că un om flămând şi ignorant nu are loc pentru o conştiinţă. O 
burtă goală se macină pe sine însăşi, şi-o minte goală la fel, deci 
conştiinţa nu are unde să existe. lar Don Ramon spune că atunci 
când Un-om are conştiinţa, nu importă dacă e flămând sau 
ignorant. Mă rog, el poate merge pe calea lui, eu pe a mea. Cred 
că nu o să ne împiedicăm niciodată unul de celălalt. lţi dau 
cuvântul meu că nu am să mă amestec în treburile lui. El 
mătură patio, iar cu mătur drumul inare.“ 

— Înţelept! comentă Ramon. Şi e onest în convingerile lui. 

— De ce să nu devii peste câteva luni secretar de stat? ŞI pe 
urmă să-i urmezi la preşedinţie? 

— Ştii bine că nu urmăresc lucrul ăsta. Eu mă aflu într-o altă 
lume şi acţionez într-o altă lume. Politica tre- 

. Buie să-şi vadă de propriul ei drum şi societatea să facă ce 
doreşte. Pe mine lasă-mă cu ale mele. Cipriano. A fi preşedinte 
ar însemna un eşec pentru mine. 

Cipriano îl urmărea pe Ram6n cu ochi negri, atenţi, în care se 
îmbinau dragostea şi teama şi încrederea, dar Şi neînțelegere”; 
precum şi bănuiala care însoţeşte întotdeauna 
incomprehensiunea. 


— Eu unul nu înţeleg ce vrei, mormăi el. 

— Ba da, ba da, înţelegi. Politica lui Montes şi ţoală această 
religie socială instaurată de el îţi creează impresia că spală 
coaja oului ca să-l facă să al*ate curat. Pe când eu vreau să 
pătrund în miezul oului, chiar în gălbenuş; ca să-l determin să 
dea naştere unei păsări vii. Da, Cipriano! Mexicul e ca un ou 
vechi, străvechi, pe care pasărea Timpului l-a ouat de foarte 
demult. Şi l-a clocit timp de secole, până când a ajuns să 
miroasă a stricat în cuibul omenirii. Şi totuşi, Cipriano, oul e bun. 
Nu e alterat. Numai că scânteia nu a pătruns în miezul lui. 
Montes vrea să curețe cuibul şi să spele oul. Dar între timp, oul 
o să se răcească şi osâ moară. Bietul Montes, toate ideile cu 
care se făleşte el sunt americane şi europene. Şi bătrâna 
turturea a Europei n-o să clocească niciodată oul americanilor 
cu piele neagră. Statele Unite nu pot să moară pentru că nu 
sunt vii. Statele Unite sunt un cuib cu ouă de porțelan, 
confecţionate artificial. Aşa încât pot fi ţinute curate. Dar aici, 
Cipriano, aici, haide să clocim puiul înainte de a face curăţenie. 

Cipriano îşi lăsă capul în piept. Il punea mereu la încercare pe 
Ramon, pentru a constata dacă l-ar putea schimba. Şi când 
vedea că nu poate, se supunea, şi noi focuri de bucurie se 
înteţeau în el. Dar între timp încerca, încerca întruna. 

— Nu-i bine să amestecăm cele două lucruri, continuă Ran» 
on. Cel puţin în acest stadiu al treburilor, nu se pot amesteca. E 
necesar să închidem ochii şi să plonjăm adânc, dincolo de 
suprafaţă, adine. Spre străfunduri, ca nişte umbre. Asemenea 
căutătorilor de perle. Dar tu salţi mereu la suprafaţă, ca un dop 
de plută. 

Cipriano zâmbi cu tâlc. Ştia el ce ştia. 

— Trebuie să desfacem stridia cosmosului şi să ne extragem 
din ea bărbăţia. Atâta timp cât n-am ajuns la perlă, nu suntem 
decât nişte țânțari pe suprafaţa oceanului, continuă Ramon. 

— Bărbăţia mea e ca un diavol înăuntrul meu, spuse Cipriano. 

— Adevărat. Şi asta pentru că bătrâna stridie l-a ţinut închis, 
ca pe o perlă neagră. Trebuie să-l laşi să ţâşnească afară. 

— Ramon, n-ar fi grozav sa fim ca un şarpe, un şarpe destul 
de mare ca să-şi înfăşoare inelele în jurul globului pământesc şi 
să-l facă să crape ca un ou? 

'Rămân se uită la el şi râse. 

— Ceea că am pulea face aşa ceva, urmă Cipriano CQ un 


zâmbet domol Şi n-ar fi bine? 

Ramon scutură din cap, râzând. 

— Am gusta, cel puţin, o clipa plăcută, spuse el. 

«— Şi cine are nevoie de mai mult? 

O scântagfe se aprinse şi în ochii lui Ramon. Apoi fie struni, se 
readună. 

— Şi la ce-ar duce? spuse d cu gravitate. Dacă oul s-ar sparge 
şi noi am rămâne, ce altceva am putea face să alergăm urlând 
prin coridoarele pustii ale beznei? La ce bun, Cipriano? 

Ramon îl părăsi şi se îndepărtă. Soarele asfinţise, noaptea 
începea să se cearnă, ţn sufletul lui, mânia grea, 2vicniluc. T r. 
Prinsese din. Nou viaţă. Carlota i-o însufleţea: două Femei 
păreau să insufle viaţă raonsâului negru Şti miniei sale 
lăuntrice, până când începea săr-l biciuiască din nou cu coada. 
lar Cipriano il stârnea până începea să urâe de dorinţă.” 

„Bărbăţia e ca un diavol ce urlă înăuntrul. Meu“ îşi Bpiist- 
Ramon, parafrazind cuvintele lui Cipriano. 

Şi recunoştea justeţea urletelor „bărbăţia lui fiind ferecată în 
elr umilită, întărâtată. II inundă furia împotriva Carlotf'l, a lui 
Cipriano, a oamenilor lui. Împotriva întregii omeniri; se simţea 
debordind de furie, ca un demon. — v, 

Oamenii lui aveau să-l trădeze, ştia acest lucru. Şi Cipriano 
avea să-l trădeze. În momentul când se va ivi o cât de mică 
fisură vulnerabilă, aveau să-l străpungă. Vor săii pe el, venind 
de nicăieri, ca un păianjen uriaş, şi-i vov muşca, picurându-şi 
veninul. 

Când se va ivi o cât de mică fisură vulnerabilă. Şi care om e 
infailibil? 

Urcă scara exterioară, pătrunse pe uşa laterală de firr de sub 
copacii grei, intră în camera lui şi se aşeză pt pat. 

— Vin apele, se auzi glasul unui slujitor. 

Ramon închise uşile şi camera se cufundă în întuneric. Apoi îşi 
smulse hainele de pe el, spunind: „Odată cu veşmintele 
îndepărtez de mine şi lumea exterioară!“ Stând gol şi invizibil în 
mijlocul camerei, îşi zvârK în sus braţul ți; pumnul încleştat, cu 
toată * puterea, gata parcă să-şi dărtme zidurile pieptului. Mâna 
stângă îi atârna inertă, degetele arcuindo-se uşor pe coapsă. 

intens ca jetul unei fântâni mute, convulsionat de patimă, se 
împinse cu forţă şi pătrunse în întunericul invizibil. Până când 
undele întunericului îi inundară conştiinţa, mintea» până când 


valuri de întuneric se sparseră peste memoria lui, până când se 
lăsă înecat de flux şi, tremurând, lunecă în regnul repausului. 
Invizibil în beznă, rămase molatec, relaxat, privind cu ochi mari 
la întuneric şi simțind fecunditatea neagră a fluidului lăuntric re- 
vârsându-i-se peste inimă, peste pântec, spiritul dizolvindu-i-se 
în spiritul mai vast, întunecat, netulburat de gânduri 

îşi acoperi faţa cu mâinile şi rămase liniştit, în pură 
inconştienţă, fără să audă, fără să simtă, fără să ştie, ca o algă 
neagră înecată de ape. Fără timp, fără lume, In. Adâncurile ce 
nu cunosc un timp şi o lume. 

Apoi, când inima şi pântecele îşi reveniră, nuntea începu din 
nou să licărească uşor, ca o flacără ce pâlpâie fără să se avânte. 

Îşi şterse faţa cu mâinile, se înfăşură în faldurile serapeului pe 
care şi-l trase peste cap şi, înconjurat, parcă, de aura unei 
suferinţe, ieşi, luă tam-tamul şi cobori scara cu el. 

Martin, omul care îl venera, se invârtea prin zaguăa. 

— Ya, Patrănt spuse iei. 

— Ya. _ 

Omul dădu o fugă până Sn bucătăria mare,. Intunecoasă, 
unde ardea o lampă, şi se întoarse în grabă cu un braţ de 
rogojini din pai împletit. 

— Unde, Patron? întrebă el. 

Ramon ezită o clipă în mijlocul curţii şi privi la cer. 

— Viene el agua? întrebă el. 

— Creo que şi, Patron.” 

Se îndreptară spre şopronul unde fuseseră împachetate 
bananele şi încărcate în spatele măgăruşilor. Acolo, omul zvârli 
pe jos teancul'de petates. Ramon le aranjă. Guisleno veni în 
grabă cu bete de trestie. Avea de gând să confecţioneze torţe, 
cele mai simple cu putinţă: câte trei fire groase de trestie, 
legate la gât cu o sfoară, alcătuiau un trepied, înalt până la talie. 
În vârful furcilor cu trei capete aşeză câte o piatră de lavă plată, 
uşor scobită. Pe urmă veni din casă alergând cu o bucată de 
lemn de ocote aprins. Trei sau patru surcele de ocote, fiecare de 
mărimea unui deget, produseră seântei şi, curând, flăcările se 
ridicară din piatra de lavă, iar în curte porniră să danseze 
umbrele. 

Ramon îşi scoase serape-le, îi împături şi se aşeză pe el. 
Guisleno aprinse o altă torţă-trepied. Ramon şedea cu spatele la 


32" Cred că da, stăpîne. (sp ). 


perete, iar lumina focului juca pe fruntea lui arămie, uşor 
încruntată. Pieptul îi strălucea ca aurul în seânteierea flăcărilor. 
Luă toba şi bătu chemarea lentă, monotonă, Văscolitoare. O 
clipă mai târziu, doi sau trei bărbaţi veniră alergând. Veni şi 
toboşarul, iar Ramon se ridică şi îi înmână toba. Toboşarul o luă 
şi alergă cu ea în curtea exterioară, apoi pe câmpul înyăluit de 
noapte, unde lansă chemarea repede, cu vioiciune. 

Ramon îşi reîmbrăcă serape-le ale cărui franjuri roşii îi 
atingeau genunchii şi stătu nemişcat, cu părul ciufulit de vânt. 
În jurul umerilor i se încolăcea şarpele ţesut, iar capul îi ieşea 
prin mijlocul păsării albastre. Veni şi Ci- . Priano din casă. Purta 
un serape stacojiu cu caffeniu-în- chis: un soare mare. Roşu în 
centru, zigzaguri roşii la margini şi franjuri cafenii care îi cădeau 
până la genunchi. 

Se aşeză lângă Ramon, privind la faţa acestuia. Dar frunte* lui 
Ramon era plecată, iar ochii pironiţi pe întunecime* hambarelor 
din celălalt capăt al curţii. Privea în inima lumii; pentru că feţele 
oamenilor şi inimile lor sunt nisi. Puri mişcătoare. Doar din inima 
cosmosului îţi poţi sorbi tăria. Şi dacă îşi putea menţine sufletul 
în contact cu inima lumii, un sânge nou din inima lumii va pulsa 
cu tărie în vinele lui, împlinindu-i bărbăţia. 

Cipriano îşi întoarse ochii negri spre curte. Soldai; lui se 
apropiaseră, adunându-se într-un mic grup. În jurul focului 
stăteau trei sau patru bărbaţi în serapes închise la culoare. 
Cipriano, alături de Ramon, arăta strălucitor ca o pasăre 
cardinal. Până şi sandalele îi erau viu colorate, roşii ca ceara de 
pecetluit, iar pantalonii largi de pânză erau legaţi pe glezne cu 
şireturi roşii şi negre. În lumina focului, faţa îi arăta foarte 
smeadă şi-rumenită, ciocul 
i se ascuţea drăceşte, ochii îi scânteiau sardonic. Luă mâna lui 

Ramon în mâna lui mică şi continuă să i-o ţină. 

Peonii veneau întruna, balansându-şi pălăriile mari. Femeile 
alergau  desculţe, înfoindu-şi fustele largi, purtâaj prunci 
înfăşuraţi în întunecimea rebozos-urilor copiii mai mărişori se 
ţineau de poala lor. Cu toatele seângră, mădiră spre lumina 
flăcărilor, ca nişte animale sălbatice, privind la cercul de bărbaţi 
în serapes negre şi la măreţul Ram6n înveşmântat în alb- 
albastru şi în umbră, înălţâv du-şi trufaş capul frumos şi avându- 
| alături pe Cipriar” ca o strălucitoare pasăre cardinal. 

Carlota şi Kate apărură în uşa interioară. Carlota rţ. Mase 


locului, înfăşurată într-un şal de mătase neagră. Se lăsă pe una 
din băncile de lemn pe care şedeau de obicei soldaţii şi îşi 
plimbă privirile la scânteierea rubin a focului, la cercul de 
bărbaţi întunecaţi, la fru.’ moaşa siluetă înaltă a soţului ei, la 
strălucirea ca de petală de mac a lui Cipriano, la grupul 
soldaţilor scunzi, în uniforme de culoarea prafului, la şuvoiul 
masiv peoni, fem&i şi copii. Pe poartă veneau mereu alţi 
oameni, toba bătea, şi o voce înaltă repeta întruna: 

„Cineva pe poartă va intra, Acum în momentul ăsta greu] 
Lumina faţa-i va scălda. 

Vei fi tu? Sau voi fi eu? _ 

Cineva se va-ndrepta spre foc, Acum. In momentul ăsta greu-! 
Cuvintele îl vor opri în loc Vei fi tu? Sau voi fi eu? 

Cineva în uşa zăvorită o să bată, 

Acum în momentul ăsta greu, 

Şi-un glas îi va răspunde: Nu te-am văzut vreodată. 

Vei fi tu? Sau voi fi eu?'* 


% 

De câte ori rostea cuvântul,. Greu“, îl însoțea de un chiot 
sălbatic, iar refrenul „Vei fi tu? Sau voi fi eu?“ răsuna ca o 
trâmbiţă. 

Kate îşi strinse şalul galben în jurul umerilor şi inaintă încet 
spre grup. 


Afară, toba lansă un răpăit rapid, după care amuţi. Toboşarul 
intră în curte şi îşi luă locul în cercul bărbaţilor aflaţi în picioare, 
iar porţile mari fură închise şi baricadate. Urmă un răstimp de 
adincă tăcere. 

Ramon continua să privească în spaţiu, pe sub fruntea 
înclinată. Apoi începu să. Grăiască, pe o voce domoală, 
interiorizată: 

„După cum înlătur acest veşmânt, tot astfel înlătur ziua care a 
trecut peste mine.” 

îşi scoase serape-le şi rămase cu el pe braţ. Toţi bărbaţii din 
cerc făcură acelaşi lucru, rămânind cu pieptul şi cu umerii 
dezgoliţi. Cipriano arăta foarte tuciuriu şi viguros, deşi era scund 
alături de Rămân. 

„înlătur ziua care a trecut, continuă Ramon pe aceeaşi voce 
interiorizată şi domoălă, şi rămân cu pieptul descoperit în 
noaptea zeilor.” «Apoi îşi coborî privirea În pământ. 

„Şarp6 al pământului, urmă el, şarpe care sălăşluieşţj în focul 


din miezul pământului, vino! Vino! Vino! Şarpe din focul miezului 
pământului, încercuieşte precum am-yj gleznele mele, înalţă-te 
precum viaţa în jurul genunchi, lor mei, lasă-ţi capul pe coapsele 
mele. Vino, odihneş. Te-ţi capul în palma mea, leagănă-ţi capul 
între dog” tele mele, şarpe din adâncuri! Sărută-mi tălpile şi 
giţg, nele cu gura ta de aur, sărută-mi genunchii şi pulpOle 
şarpe înfierat cu flacără şi umbră, vino! Şi cuibăreşte-H capul în 
căuşul degetelor mele. Aşa!“ 

Glasul era catifelat şi hipnotic. Se stinse în tăceri Şi s-ar fi zis 
intr-adevăr că o prezenţă misterioasl deplasase nevăzuta din 
subteranele pământului. Peonii aveau senzaţia că văd într- 
adevăr un şarpe de aur lucitor iar întunericul viu încercui încet 
gleznele şi genunchii iu [Rămân şi îşi cuibări capul între 
degetele lui, lingindu-j palma cu limba-i bifurcată. 

Se uită la ochii mari, dilataţi ai peonilor; propriii sg Ochi erau 
larg deschişi şi stranii. 

„Vâ spun vouă, urmă el, şi vă spun adevărul. În inima acestui 
pământ doarme un*$arpe uriaş, drept îh miezul f<j_ x culuL Cei 
ce coboară în mine îi simt dogoarea şi năduşea il simt mişcându- 
se. Este şarpele viu al pământului, pentry că pământul are viaţă. 
Şarpele pământului e uriaş, $tâncile sunt solzii lui şi copacii 
cresc printre ei. Călcaţi pe un şarpe atât de uriaş, încât lacul 
acesta e ca o picături de ploaie între’ inelele lui adormite. Şi 
totuşi trăieşte. Pământul trăieşte., 

Şi dacă şarpele *ar muri, am pieri cu toţii. Pentru că numai 
viaţa lui frăgezeşte pământul şi-l face să vă dea Porumb. Din 
rădăcinile solzilor săi dezgropăm argint’ şi aur, iar copacii îşi 
împlântă rădăcini adânci în el, aşa cum părul de pe faţa mea are 
rădăcini în buzele mele. 

Omul simte cum din măruntaiele pământului se ridică în el 
bărbăţia precum seva în porumbul mândru ce-şi desfoaie 
frunzele verzi. Fiţi mândri ca porumbul, şi lăsaţi ca rădăcinile să 
vi se înfigă adine, adine, pentru că, iată, Ploile vin şi e timpul să 
creştem şi noi în Mexic." 

Ramon se opri din vorbă şi toba vibră lent. Toţi bărbaţii din 
cerc priveau în pământ, iar mâna stângă le atârna inertă. 

Carlota, care nu îndura să audă, veni lângă Kate, amuţită de 
cuvintele soţului ei. Şi Kate privea, fără voie, o în pământ *şi, în 
taină, îşi lăsase degetele mâinii stângi sa atârne moi pe pânza 
rochiei. Dar se temu de ce ar putea să i se întâmple şi îşi 


ascunse repede mâna în şal. 
Deodată toba răsună puternic, după care urmă o bufni- 
. tură bizară, tulburătoare. 

Toată, lumea privi în sus. Ramon îşi înălţase braţul drept, 
încordat, în aer şi îşi ridicase ochii spre cerul negru. Oamenii din 
cerc făcură acelaşi gest, braţele goale se înăl- tară ca tot atâtea 
rachete. 

— Sus! Sus! Sus! strigă o voce sălbatică. 

— Sus! Sus! strigară bărbaţii din cerc, într-un cor « sălbatic. 

Fără voie, şi bărbaţii din mulţime tresăltară, îşi zvâr- hră 
braţele în sus şi îşi întoarseră feţele către cerurile negre. Chiar şi 
câteva dintre femei cutezară să-şi înalțe braţele goale. 

Dar Kate nu-şi ridică braţul. 

Urmă o tăcere de moarte, până şi toba amuţise. Apoi se auzi: 
glasul lui Ramon, vorbind către bolta întunecată: 

„Aripile tale mari sunt negre, Pasăre, şi în noaptea asta zborul 
ţi-e jos. Zbori jos, peste Mexic, şi în curân4 o să simţim pe faţă 
fâlfâirea aripilor tale. 

Da, Pasăre! Tu zbori încotro ţi-e vrerea. Zbori dincolo de stele, 
te caţări pe soare. Zbori dincolo de văzul nostru şi te pierzi 
îndărătul râului alb al cerurilor. Dar te întorci precum ratele 
nordului, în căutarea apei şi a iernii. 

Te piteşti în miezul soarelui şi îţi înfoi penele. Te ghemuieşti în 
râul stelelor şi stârneşti în juru-ţi praf de stele. Zbori departe, în 
cea mai adâncă văgăună a cerului, de unde s-ar părea că nu njai 
e întoarcere. 

Dar vii îndărăt către noi şi pluteşti deasupra creştetelor 
noastre, iar noi simţim pe feţe fâlfâirea aripilor tale...“ 

În timp ce vorbea, vântul se stârni în rafale subite; o uşă se 
trânti în casă cu zornăit de geamuri zgâlţâite, iar copacii 
scoaseră un suspin sfâşietor. 

„Vino; Pasăre a cerurilor! strigă Ramon frenetic: Vino! O, 
Pasăre, aşază-te o clipă pe încheietura mâiitii mele, pe creştetul 
meu, şi dăruieşte-mi puterea cerului şi înţelepciunea. O, Pasăre! 
Pasăre a tuturor cerurilor nemărginite, chiar de-ţi baţi aripile în 
tunet, şi scapi din pliscul tău şarpele alb al focului. Ce pătrunde 
din nou în pământ, adânc printre stânci, din nou la el acasă; 
chiar dacă vii tunătoare, vino! Lasă-te o clipă pe încheietura 
mâinii mele cu încleştata putere a tunetului şi arcuieşte-ţi aripile 
peste creştetul meu, precum umbra norilor; şi apleacă-ţi pieptul 


către fruntea mea şi binecuvântează-mă cu soare. Pasăre 
rătăcitoare, Pasăre de pe alte tărimuri, cu tunete în vârf de aripi 
şi şarpele fulgerelor în plisc, cu cer albastru la subţioara aripilor 
şi nori în arcul gâtului, cu soare în penele pârj oliţe de pe piept şi 
putere în gheare, cu înţelepciune în /. Bor, coboară o clipă la 
mine, coboară!“ Rafale subite de vânt trăgeau de flăcările 
torţelor, până când începură să foşnească, iar lacul porni să 
bolboro sească în clipoceli găunoase pe sub trosnetele 
copacilor. Departe, peste dealurile negre, scăpărau fulgere 
scurte. 

Ramon îşi lăsă în jos braţul. Toba reîncepu să bată. 

Şi atunci vorbi din nou: 

„Aşezaţi-vă o clipă, lhainte ca Pasărea să-şi scuture aripile de 
apă. Şi le va scutura curând. Aşezaţi-vă.“ 

Urmă un freamăt. Bărbaţii îşi traseră serapes peste j ţaţă, 
femeile îşi strânseră rebozos în jurul umerilor şi cu toţii se 
aşezară pe pământ. Doar Kate şi Carlota rămaseră în picioare, la 
marginea mai îndepărtată a grupului. Ră- | bufnirile de vânt 
trăgeau de flăcări; bărbaţii îşi aşezară 3 pălăriile pe jos, în faţa 
lor. 

„Pământul e viu şi cerul e viu, se auzi de astă dată ^ glasul 
firesc al lui Ramon, iar între ele trăim noi. Pământul mi-a sărutat 
genunchii şi mi-a insuflat tărie în pintece. Cerul s-a căţărat pe 
încheietura mâinii mele şi mi-a insuflat tărie în piept 

Dar precum Luceafărul de Dimineaţă stă în cumpănă între 
pământ şi cer, o stea se poate ridica în noi şi rămâne în 
cumpănă între inimă şi pântece. 

— Aceasta este bărbăţia bărbaţilor, iar pentru femei, fe-> 
minitatea. 

Bărbaţi, voi nu sunteţi încă bărbaţi; femei, voi nu sunteţi încă 
femei- 

Alergaţi, vă zbateţi şi muriţi, şi încă n-aţi descoperit steaua 
bărbăţiei care să se ridice în voi, bărbaţi, steaua feminităţii care 
să strălucească senină între sânii voştri, femei! 

Vă spun vouă, pentru cel ce o doreşte, steaua bărbăţiei va 
răsări în d, făcându-l mândru şi desăvârşit ca Luceafărul de 
Dimineaţă. 

V Şi steaua feminităţii va răsări în femei, venind de dincolo de 
muchea păttuntului şi de hăul cenuşiu al cerului; > Aveţi curajul 
aniândurora, curajul fulgerului şi al cur tremurului de pământ, 


N 


Şi înţelepciunea amândurora, înţelepciunea şarpelui $ pe cea 
a vulturului. 

Şi pacea amândurora, pacea*şarpelui şi pe cea a soa* tejui. 

Şi puterea amândurora, puterea din adâncul cel W mai 
lăuntric al pământului şi pe cea din faţa cea mai din afarj a 
soarelui. 

Dar pe fruntea voastră, bărbaţi, strălucească nepri» * hănittQ 
Luceafăr de Dimineaţă, pe care nici noaptea, nici ziua, nici 
pământul şi nici cerul nu-l pât înghiţi şi nu-l pot stinge. 

lar între sinii voştri, femei, steaua zorilor ce nu poate fi 
întunecată. 

Luceafărul de Dimineaţă vă trimite un sol, un zeu care a murit 
în Mexic. Dar el şi-a dormit somnul şi cei ce nu se văd i-au spălat 
trupul în apa renaşterii Aşa încât s-a deşteptat, a împins 
lespedea de pe buza mormântului şi şi-a întins mădularele 
amorţite. Şi acum păşeşte peste orizonturi cu mai mare 
repeziciune decât se prăvăleşte îndărăt pe pământ, piatra de pe 
mormântul său. 

Fiul Stelei se întoarce ch paşi mari şi vioi la Fiii Oamenilor. 

Nu priviţi cu ochii de ieri, nu ascultați în felul în care aţi 
ascultat ieri, nu respiraţi, nu mirosiţi, nu gustaţi, - nu înghiţiţi 
hrană şi băutură în felul io carfe aţi făcut-o ieri. Nu sărutaţi cu 
buzele de ieri, nu atingeţi cu mâinile, nu mergeţi cu picioarele 
de ieri. Buricul vostru* să nu ştia de ziua de ieri, pătrundeţi în 
femeile voastre cu un trup nou, faceţi ca trupul nou să le 
pătrundă. 

Căci trupul de ieri e mort şi Xopilote cel care se nutreşte cu 
stârvuri îi dă târcoale., înfâjuraţi din voi trupul de ieri şi făuriţi-vă 
un trup nou. Asemenea zeului care vine spre noi. Quetzalcoatl 
vine din umbrele morţii cu un trup nou, ca o-stea. 

Da, chiar sjfcum când sunteţi aşezaţi pe pământ şi rotunjimea 
trupului vostru atinge rotunjimea pămintulu 

spuneţi: «Pământ, pământ, eşti. Viu aşa cum sunt vii globulele 
din trupul meu. Suflă asupră-mi sărutarea din miezul 
pământului, chiar ăcum când sunt aşezat pe tine.» 

Aşa s-a grăit. Pământul freamătă sub voi, cerul îşi desfăşoară 
aripile deasupra voastră.. Duceţi-vă la casele voastre, înfruntând 
apele ce vor să cadă şi şmulgeţi-vă pe veci de ziua voastră de 
ieri. 

Duceţi-vă la casele voastre şi nădăjduiţi să deveniți bărbaţi ai 


Luceafărului de Dimineaţă, femei ale Stelei din Zori. 

încă nu sunteţi bărbaţi şi femei..." 

Se ridică şi făcu sfemn oamenilor să plece. Intr-o clipă. Toţi 
fură în picioare, foindu-se şi grăbindu-se cu acea liniştită grabă 
mexicană, care pare să curgă domol pe suprafaţa pământului. 

Vântul negru se dezlănţuise în ceruri sfâşiind arborii mango 
cu hârşâitul strident al pinzei rupte. Bărbaţii Îşi ţineau cu mâna 
pălăriile mari pe cap şi alergau cu genunchii îndoiţi, iar serapes- 
urile fluturau. Femeile îşi strângeau pe ele rebosos-urile Şi 
alergau desculţe spre zagvăn. 

Porţile mari erau deschise, un ostaş cu o puşcă de-a 
curmezişul spatelui stătea ţinând o lampă de furtună. Oamenii 
se strecurau în fugă pe porţi ca nişte stafii, pierzându-se apoi în 
câmpul negru, asemenea unor ghemotoace de hârtie învârtejite 
în neant, abătute de vânt din. Zborul lor. Într-o clipă, se topiră 
cu toţii în tăcere. 

Martin baricadă porţile mari. Ostaşul aşeză lampa pe banca 
de lemn, apoi se alătură camarazilor ghemuiiţi în şalurile negre, 
adunaţi ciorchine, ca nişto ciuperci, în caverna neagră a zagvăn- 
Mim. Unul dintre ei se cocârjase pe banca de lemn, înfăşurat în 
pătură ca un şarpe, cu capul complet dispărut. 

— Vine apa! strigau servitorii agitaţi, când Kate urcă 
împreună cu Dona Carlota. 

Lacul era negru, ca un puț gigantic. Deodată, vântul se 
năpusti cu violenţă în arborii mango, stâmind un straniu zgomot 
de sfâşiere, ca şi cum o membrană din aer ar fi fost sfârtecată. 
Oleandrii cu flori albe din grădina de jos se îndoiră până aproape 
de pământ, florile albe, fantomatice, picând desprinse în lumina 
palidă a lămpii - ca un felinar de stradă - care străjuia pe zidul 
intrării principale. Un palmier tânăr se aplecă şi îşi presără 
frunzele pe jos. S-ar fi zis că un formidabil Moloh invizibil se 
rostogolea deasupra lumii exterioare. Dincolo de lac, spre sud- 
vest, fulgerele scăpărau şi alunecau pe cer, ca o scriere 
prevestitoare de rău. Şi tunete surde, înăbuşite, se des- cărcau 
lăuntric, sinistru. 

— Mă sperie! strigă Dona Carlota, ducându-şi mâna la ochi şi 
alergând în capătul mai îndepărtat al salonului golaş. 

Cipriano şi Kate rămaseră pe terasă, privind cum florile 
colorate din ghivece se cutremurau şi îşi spulberau petalele, 
pierind în hăul de beznă. Kate îşi încleştă capetele şalului. Dar 


vântul se strecură neaşteptat pe sub pătura lui Ciprianq”i i-o 
ridică în aer, trântindu-i-o apoi în cap, ca pe o vâlvataie roşie. 
Kate urmări cum pieptul lui lat, puternic, indian, se înălţa”n 
timp ce braţele se luptau să-i elibereze capul. Cât era de 
întunecat la culoare, oit primitivism fizic, cât era de frumos şi de 
musculos, cu carnea netedă, plină! Dar s-ar fi zis că totul era în 
el însuşi şi pentru el însuşi. Nimic nu se propaga din el pentru a 
întâmpina pe cineva din afară. Totul pentru el, ig- norind lumea 
exterioară. 

— Ah! Apa! strigă Cipriano, trăgându-şi în jos se- rapc-le. 

Primele picături grele se repeziră, întunecate, asupra florilor, 
ca nişte săgeți. Kate se retrase în uşa salonului. O întreită 
ţâşnire de fulgere, asemenea unui trident, izbucni deasupra 
dealurilor, păru să încremenească o frân- tură de secundă, apoi 
se destrămă în beznă. Şi, deodată, se năpusti ploaia, cu un 
zgomot ca de spargere, ca şi cum o navă mare s-ar fi sfărimat în 
bucăţi. Şi odată cu ea, un curent de aer îngheţat. În tot acest 
timp, la Inceput într-o parte â cerului şi pe urmă în alta, o 
rapidă succesiune de fulgere albastre, foarte albastre, spinteca 
cerul şi aprindea aerul într-o clipă de lumină albastră, în care se 
năluceau siluetele copacilor şi fantoma unei grădini; apoi se 
stingea, iar tunetele bombăneau şi explodau continuu. 

Kate privi uluităla prăvălirea maselor de apă, în străfulgerările 
albastre zărise grădina sculundată parcă sub un eleşteu şi 
drumurile prefăcute în râuri repezi. Era rece. Intră în casă. 

Un servitor mergea din cameră în cameră cu o lanterna, ca să 
vadă dacă n-au ieşit la iveală scorpioni. Găsi unul care o lua la 
goană pe podeaua din camera lui Kate, şi un altul căzut din 
grinzile tavanului pe patul Car- loteiî. 

Carlota şi Kate se aşezaseră în fotoliile balansoar din salon şi 
se legănau, trăgind în piept mirosul bun, reavăn, şi respirând 
aerul bun, răcorit. Kate aproape că uitase gustul aerului răcoros. 
Işi strânse şalul pe umeri. 

— Ah, da, vă este rece! spuse Carlota. De acum înainte 
trebuie să fiţi prudentă serile. Uneori, în sezonul ploilor, nopţile 
sunt foarte red. Trebuie să aveţi întotdeauna pregătită o pătură 
de rezervă. Servitorii, bieţii de ei, zac pe jos şi dârdiie de frig, iar 
dimineaţa când se scoală arată ca nişte cadavre. Dar curând 
soarele îi încălzeşte din nou; şi gândesc, pare-se, că trebuie să 
îndure tot ce vine peste ei. Aşa că uneori se pling, dar nu. lau 


niciO: măsură. 

Vântul se astâmpărase brusc. Kate era stânjenită, stân- jenită, 
cu mirosul de apă, aproape de gheaţă, în nări, şi cu sângele încă 
înfierbântat şi întunecat. Se ridică şi ieşi din nou pe terasă. 
Cipriano se găsea în acelaşi loc, nemişcat şi inscrutabil ca un 
monument, în şalul lui roşu şi cafeniu. 

Ploaia se potolea. Jos, In. Grădină, două slujnice desculţe 
alergau prin, apă, în lumina leşinată a lămpii din zagvuăn, şi 
aşezau ollas şi canistre pătrate de gazolină sub şuvoaiele de apă 
care se scurgeau din burlane; când se umpleau, cărau în grabă 
În casă recipientele Înspumate. Aveau să le scutească de 
drumuri la lac pentru a lua apă. 

— Ce gândeşti despre noi? o întrebă Cipriano. 

— Totul e foarte straniu pentru mine, răspunse Kate uşor 
înspăimântată de noapte. 

— E un lucru bun, nu? urmă el pe un ton de în-; cântare, 1 

— Puțin înfricoşător, replica ea cu un surâs vag. 

— Dar când te obişnuieşti cu el pare fu*esc, nu? Pare firesc... 
aşa cum şi este. Şi când pleci intr-o ţară ca Anglia, unde totul e 
sigur şi de-a gata, îţi lipseşte. Şi te întrebi;;, Oare ce-mi lipseşte? 
Ce anume lipseşte de aici?“ 

Părea să exulte de bucurie în întunecimea lui înnăscută. Era 
curios că, deşi vorbea o engleză foarte eorectă, ei i- se părea 
străină, mai - străină decât spaniola Donei Carlota. 

— Nu pot înţelege oamenii care vor să aibă totul, întreaga 
viaţă, în siguranţă şi de-a gata, cum se intimplă În Anglia şi în 
America. E bine să fii treaz. Sur le qui 

vi cenu? 

— Poate că da. 

— Aşa încât îmi place când Ramon le spune oamenilor că 
pământul c viu, că cerul are în el o pasăre mare pe care nu o 
putem vedea. E bine să gândim aşa, pentru că atunci suntem 
tot timpul sur le qui vive, nu? 

— Dar nu e. Obositor să fii tot timpul sur le qui vive? 

— De ce? De ce-ar fi obositor? Nu, eu găsesc că, dimpotrivă, e 
înviorător. Ah, ar trebui să te măriţi şi să trăieşti în Mexic. Sunt 
convins că, până la urmă, ţi-ar plăcea. Ai fi din ce în ce mai vie. 

— - Sau din ce în ce mai lipsită de viaţă. Am impresia că ăsta 
se intimplă cu majoritatea străinilor. 

— De ce să fii lipâită de viaţă? Nu înţeleg. De ce lipsită de 


viaţă? Ai aici o ţară în care noaptea e noapte, şi în care ştii când 
vine ploaia. Şi un popor faţă de care trebuie să fii tot timpul sur 
le qui vive, tot timpul! Şi asta-i foarte bine, nu? Nu poţi moţăi. 
Ca o pară. Nu spuneţi voi că para moţăie? Nu? — cuando se 
echa a perder? 1 

— Da, răspunse Kate. 

— Şi apoi îl ai şi pe Ramon. Cum ţi se pare Ramon? 

— Nu ştiu. Nu vreau să mă pronunţ definitiv. Dar cred că e 
prea mult... merge prea departe. Şi nu cred că e mexican. 

— De ce nu? De ce să nu fie mexican? E mexican. 

— Nu în felul în care eşti dumneata. 

— Cum adică nu în felul în care sunt eu? E mexican. 

— Impresia mea e că Ramon aparţine bătrinei, bătri- nei 
Europe. 

— Şi impresia mea e că aparţine bătrânului, bătrânului Mexic 
- ca şi celui nou, adăugă Cipriano, în grabă. 

— Dar dumneata nu crezi în el. 

— Cum? 

— Dumneata... dumneata personal. Nu crezi în el. Socoteşti 
că totul nu-i decât un soi de joc, ca şi celelalte. Pentru voi, 
mexicanii, toate sunt doar nişte jocuri, nişte lucruri regizate. Voi 
nu credeţi cu adevărat în nimic. 

— Cum să nu credem? Eu nu cred în Ramon? Mă rog, poate că 
întrrun. Anumit fel, nu. N-aş fi în stare să îngenunchez în faţa mi 
şi să-mi înalţ braţele şi să vărs lacrimi la picioarele lui. Dar... dar 
şi eu cred în el. Nu în felul în care înţelegi dumneata credinţa... 
ci în felul meu. Şi am să-ţi spun de ce. Pentru că are puterea de 
a mă constrânge. Când am crescut mare şi naşul meu nu m-a 
mai putut constrânge să cred, am fost foarte nefericit. Dar 
Ram6n mă constrânge, ceea ce e foarte bine. Sunt. Fericit la 
gândul că nu mă pot elibera. Te-ar tace şi pe dumneata fericită. 

Când se deteriorează (sjf.). 

— Să ştiu că nu mă pot elibera de Don Ramon? întrebă ea 
ironic. 

— Da, şi asta. Şi să ştii că nu te poţi elibera de Mexic. 

Şi chiar de un om ca mine. 

Kate făcu o pauză înainte de a răspunde sarcastic: 

— Nu cred să mă facă vreodată fericită gândul că nu m-aş 
putea elibera de Mexic. Dimpotrivă, dacă n-aş fi sigură că pot 
pleca oricând aş dori s-o fac, n-aş putea îndura să stau aici. 


Dar în sinea ei îşi spunea: „Poate că Ramon e singurul de care 
nu m-aş putea elibera pentru că, într-adevăr, atinge o coardă 
foarte adâncă din mine. Dar de tine, micule Cipriano, nici n-ar 
trebui măcar să mă eliberez, pentru că nu m-aş putea lăsa 
vreodată prinsă de tine.“ 

— Ah, urmă el. 4şa gândeşti. Pentru că nu ştii. Dumneata nu 
poţi gândi ctecât cu gânduri americane. E firesc. In urma 
educaţiei pe care ai primit-o, nu poţi avea decât gânduri 
americane, nu poţi gindi decât cu gânduri SUA. Aproape toate 
femeile simt aşa, până şi femeile mexicane din clasa hispano- 
americană. Nu pot g'indi decât cu gânduri SUA, pentru că 
acestea se potrivesc cu felul în care îşi coafează părul. La fel se 
întimplă şi cu dumneata. Gândeşti ca o femeie modernă, pentru 
că a părţii lumii anglo- saxone sau teutonice, şi pentru că te 
coafezi într-un anumit fel, şi pentru că ai bani şi eşti 
independentă. Dar gândeşti aşa numai pentru că ţi-au fost 
sădite asemenea gânduri în cap, aşa cum în Mexic cheltuieşti 
centavos şi pesos, pentru că ăştia sunt banii care ţi-au fost puşi 
în buzunar. Aştia ti-au fost daţi de bancă. Aşa încât, deşi afirmi 
că eşti liberă, în realitate nu eşti. Tot timpul eşti constrânsă să 
gândeşti cu gânduri SUA - eşti constrinsă. N-ai mai multă 
alegere decât are un sclav. Aşa cum peonii trebuie să mânânce 
tortillas şi iar tortillas pentru că nu au nimic altceva, dumneata 
eşti nevoită să gândeşti cu gânduri americane, spunându-ţi că 
eşti o femeie liberă. Şi zi de zi eşti obligată să mănânci 
asemenea tortillas, tortillas. Până când nu ştii dacă ţi-ar mai 
putea place şi altceva 

— Ce altceva ar putea să-mi placă 7 întrebă Kate adrebând o 
grimasă întunericului. 

— Alte gânduri, alte simţiri. Te temi de un bărbat ca mine, 
pentru că îţi spui că nu te-aştrata â /'amăricaine. Şi ai dreptate. 
Nu te-aş trata cum trebuie tratată o femeie americană. De ce-aş 
face-o? Nu doresc. Nu mi se pare un lucru bun. 

— Ai trata o femeie în felul vechilor mexicani, nu-i aşa? Ai 
tine-o în ignoranță şi ai închide-o*în casă, nu-i aşa? întrebă Kate 
cu sarcasm. 

— N-aş"'putca-o ţine în ignoranță, din moment ce de la bun 
început n-ar fi ignorantă. Dar ceea ce ar trebui s-o mai învăţ eu, 
nu i-aş preda în stilul american. 

— Şi atunci? 


— Quien sabe? Ca resie o voit *. 

— Et continuera å y rester răspunse Kate râzind. 

Capitolul XIV 

ACASĂ LA SAYULA 

Diniincatfa ven> cu un cer de un albastru perfect, cu 
prospeţime în aer şi cu o luminozitate azurie deasupra copacilor 
şi a munţilor îndepărtați; păsările străluceau ca nişte boboci 
abia deschişi, scinteind în văzduh. 

1 Cine şt.'e? (sp.). Asta fămâne de văzut (fr.). 

1 Şi va continua să rămână tir.). 

Cipriano se întorcea cu maşina la Guadalajara, iar Carlota 
urmă să-l însoţească. Kate se pregătea să se in- toarcă acasă cu 
barca pe lac. 

Carlota era uneori o adevărată tortură pentru Ram6n. Părea a 
fi deţinut încă puterea de a-l sfâşia până în adâncuri. Nu-i afecta 
intelectul sau spiritul, ci vechiul lui eu emoţional, pasional: îl 
atingea parcă în măruntaie şi-l făcea să sângereze lăuntric. 

Pentru că o iubise, ţinuse la ea: iybise făptura afectuoasă, 
pătimaşă, bizară, uneori fragilă, care fusese Carlota. Ani la rând 
o preţuise şi o răsfăţase. 

Dar începind chiar de pe atunci, treptat*, natura lui se 
schimbase. Nu încetase să ţină la ea şi nu dorise alte femei. 
Dacă s-ar fi intâmplat aşa ceva, Carlota l-ar fi putut înţelege. 
Încolţise în el o nevoie lentă, oarbă, dar peremptorie care-l 
îmboldea să se lepede de eul lui emo- _ ţional, spiritual şi 
mental, să-l azvârle în cuptorul de unde avea să se făurească o 
fiinţă nouă, întreagă. 

Avea însă necazuri cu Carlolă. Ea îl iubea şi considera 
sentimentul ei drept factorul cel mai important. 11 iubea 
emoţional. lar spiritual, iubea omenirea. Mental, era convinsă că 
are deplină dreptate. 

Şi totuşi, pe măsură ce se scurgea timptil, Ramon se 
schimbase inevitabil. Zvârlise în cuptor eul emoţional pe care-l 
iubea ea, pentru a-l topi în altă personalitate. 

lar Carlota se simţea frustrată, înşelată. De ce nu putea 
continua Ramon să fie blând şi bun şi iubitor, încercând să facă 
întreaga lume mai blândă,. Mai bună şi mai iubitoare? Nu putea 
pentru că i se înfipsese în cap ideea că lumea îşi epuizase toată 
bunătatea şi blândeţea şi iubirea, şi că a merge mai departe pe 
această linie ar fi însemnat perversitate. Şi că venise Vremea 


unei încete dar vitale schimbări în altceva... în ce anume, nu ştia 
nici el* 

Emoţia iubirii părea să fi îngheţat în inima lui, ca găoacea unei 
crisalide. Însemna pentru el stadiul larvar "1 al creştinismului, 
urmând să evolueze în altceva. 

Dar pentru Carlota semnifica tot ce avea ea. Această emoție a 
iubirii faţă de "soț, de copii, de oameni, de animale, de pasări, 
de copaci. Pentru ea însemna totul, întru-. Chiparea lui Hristos şi 
a Fecioarei Maria. Cum ar fi putut renunţa la ei? 

Aşa încât continua să-l iubească, să iubească omenirea, 
nestrămutat, patetic, îndărătnic, diabolic. Se ruga pentru soţul ei 
şi se cheltuia în opere de binefacere. 

Dar dintr-un flux iniţial spontan, supus unor neprevăzute 
fluctuații, iubirea se prefăcuse în voinţă pură. Acum iubea cu 
voința ei: aşa cum se întâmplă în general cu oamenii albi. 
Sufletul i se umpluse de caritate: această crudă formă a 
bunătăţii. Farmecul şi vraja eterică o părăsiseră, începuse să se 
ofilească, devenise încordată. Işi blama soţul şi se ruga pentru 
el. Şi pe măsură ce misterul spontaneităţii, murea în ea, voinţa 
se oţelea, până când ajunse să fie toată numai voinţă: o voinţă 
pierdută. 

Curând reuşi să-şi însuşească viaţa fiilor ei, trăgându-i spre 
sine cu patosul şi subtila ei voinţă. Ramon era prea mândru şi 
prea furios ca să lupte pentru ei. Erau copiii ei. N-avea decât să-i 
aibă. 

e Fiii vechiului său trup. Cel nou nu avea copii şi, probabil, nu 
urma să aibă vreodată. 

— Dar ţine minte, îi spuse el cu logica lui meridională, tu nu 
iubeşti decât cu voinţa ta. Nu-mi place dragostea pe care i-o 
porţi Dumnezeului tău: nu-i decât o afirmare a voinţei tale. Nu- 
mi place dragostea pe care. Mi-o porţi mie: e acelaşi lucru. Nu- 
mi place dragostea pe care o porţi copiilor tăi. Dacă vreodată 
voi descoperi în ei scânteia dorinţei de a fi salvaţi de dragostea 
ta, voi face tot ce-mi-stă în putinţă ca să-i salvez. Intre timp, 
mergi înainte cu dragostea ta, cu voinţa ta. Dar să ştii că îmi 
displace. Îmi displace stăruința ta. Îmi dis- place felul în care 
vrei să monopolizezi sentimentele, îmi displac operele tale de 
binefacere. Dezaprob întreaga linie pe care merge viaţa ta. 
Înmoi şi corupi băieţii. Tu nu îi iuţ>eşti, tu nu faci decât să-ți 
proiectezi voinţa-iubire asupră-le. Intr-o bună zi se vor întoarce 


şi te. Vor urî pentru ceea ce faci din ei. Aminteşte-ţi că ţi-am 
spus-o. 

'Dona Carlota se cutremurase până la ultima ei fibră sub şocul 
acestor cuvinte. Dar unica reacţie a fost să. $e ducă la 
Mănăstirea Bunei Vestiri şi să se roage. Şi ru'gându-4se/pentru 
Ramon, în miresmele sanctităţii, avu impresia că repurtase o 
victorie asupra lui. Se întorsese acasă cu un triumf pur, friabil, 
ca o floare ce se deschide pe un mormânt; pe mormântul lui. 

Şi de atunci încolo Ramon o pândise în frumoasa, agitata, 
iritanta ei blândeţe, aşa cum ar fi pândit duşmanul cel mai 
apropiat. — / 

Viaţa şi-a lăsat urma peste multe fiinţe omeneşti, stingând în 
ele suflul spontaneităţii şi lăsându-le doar voinţa uscată. A 
sufocat zeul sau zeiţa din femeie şi i-a 4ăsat doar caritatea, 
împreună cu voinţa. 

— Carlota, îi spusese Don Ramon, ce fericită ai fi dacă ai 
putea purta un doliu adine după mine. Dar n-ara să-ţi ofer 
această fericire. 

Ochii ei de căprioară îi aruncaseră o privire stranie. 

— Şi asta e în nuinile Domnului, îi răspunsese, gră> bindu-fce 
să plece. 

Şi acum, în dimineaţa de după prima ploaie, Carlota se ivi în 
uşa camerei lui, unde Ramon şedea şi scria. Ca şi cu o zi în 
urmă, era gol până la mijloc, brâul cu semnţ albastre îi încingea 
talia, stringându-i pantalonii fâlfi- itori - ca nişte largi pantaloni 
de pijama încrucişaţi în faţă şi legaţi în jurul mijlocului. 

— Pot să intru? întrebă ea cu nervozitate. 

— Intră! răspunse el lăsând din mină condeiul şi scu< lându- 
se în picioare. 


Nu exista decât im singur scaun şi i-l 6feri, dar Carlota ie 
aşeză pe patul rfestrâns, ca şi cum ar fi vrut să-şi afirme dreptul 
ei firesc. Şi în acelaşi fel se uită la pieptul" lai gol —; afirmându- 


şi şi de astă dată dreptul maritali 
— După micul dejun plec cu Cipriano, începu ea. 
— Da, mi-ai mai spus-o. 
— Peste trei săptămâni vin băieţii în vacanţă. 
— Da. 
— Nu doreşti să-i vezi? 
— Dacă ei doresc să mă vadă pe mine. 
— Sunt convinsă că doresc. 


— Atunci adu-i aici. 

— Socoteşti că e plăcut, pentru mine? întrebă ea, încle? 
tându-şi mâinile 

— Nici tu nu faci lucrurile plăcute pentru mine, Carlota. 

— Cum aş putea? Ştii bine ce gândesc, păcătuieşti. Când te- 
am ascultat aseară... e ceva atât de frumos în toate astea... şi 
totuşi atât de monstruos. Atât de monstruos!... Oh, mi-am spus 
în sinea mea: „Ce face omul ăsta? Dintre toţi oamenii din luine 
tocmai omul ăsta. Care ar fi putut să fie o binecuvântare pentru 
ţara lui şi pentru omenire...“ 

— Mă rog, şi în loc să fie o binecuvântare, ce e? 

— Ştii! Ştii bine! Nu pot să mai îndur. Nu tu trebuie să 
mântuieşti Mexicul, Ramon. A făcut-o Christ. 

— Nu prea s-ar spune. 

— Ba da. Ba da. Şi el te-a făcut fiinţa minunată care eşti,: 
pentru a putea duce la împlinire mintuirea, în numele lui Christ 
şi al iubirii. Şi în schimb, tu... 

— In schimb, cu încerc altceva, Carlota. Dar crede-mă, dacă 
adovăratul Christ nu a fost în stare să salveze Mexicul, şi nu a 
fost în stare, sunt sigur că antichristul alb al carităţii şi al politicii 
şi al reformelor demagogice vor reuşi să-l distrugă definitiv. 
Acest lucru, şi numai ăsta, mă face să adopt poziţia mea. Tu, 
Carlota, cu operele tale de caritate, şi oameni ca Benito Juarez 
cu aşa-asele lui reforme, şi restul politicienilor binevoitori, care 
se pretind supraîncărcaţi de milă perrtra oameni şi În reali* tate 
îi urăsc; aceştia sunt antidhrist. Vechea lume e vechea lume. 

— Dar lumea asta nouă, care chipurile vrea s& salveze 
poporul, asta-d antichrist! Aceştia sunt Christ cu otravă în cupa 
împărtăşaniei. Şi de aceea eu. Mă rup din rezerv” şi din 
atitudinea mea obişnuită. Nu vreau ta oamenii să fie otrăviţi. 

— De unde tii că tu însuti nu eşti altceva decât un otrăvitor 
al poporului? Eu asta gândesc că eşti. 

— N-ai decât să gândeşti. Eu gândesc despre tine; Carlota, că 
nu ai fost în stare să-ţi dobândeşti deplina, definitiva feminitate: 
ceea ce e un lucru diferit de vechea feminitate. 

— Feminitatea e mereu aceeaşi. 

— Nu, nu e! După cum nici bărbăţia nu e. 

— Dar oe crezi tu că poţi face? La ce poate să ducă acest 
nonsens al lui Quetzalcoati? 

— Quetzalcoati nu-i decât un cu vânt, un simbol pentru 


oamenii ăştia. Nimic mai rmilt. Tot ce urmăresc eu 'e să-i fac să 
găsească începuturile căii către propria lor identitate masculină 
şi identitate feminină. Bărbaţii nu sunt încă pe deplin bărbaţi, 
după cum femeile nu sunt încă femei. Sunt jumătate şi 
jumătate, incoerenţi, nişte creata* În parte oribile, în parte 
patetice, In parte bune. Numai ipe jumătate sosiți te destinaţie. 
Şi tu eşti la fel, Carlota 1 Şi cam eu am izbutit să găsesc cm soi 
de cheie la propria mea conştiinţă masculină, e necesar pentru 
mine să înctro acum şi cu ei. 

— Ai să dai greş. 

— "Nu? Orice s-ar întâmpla cu «tine, va r&mâne o nouă 
vibraţie, o nouă chemare în aer, an nou răspuns ia >6Ufietal 
oamenilor. 

— Or să te rădeze. Ştii ce spune până şi. Prietenul tătf 
Toussaint despre tine? „Viitorul prevăzut de Ramon, Carraseo 
nu-i decât trecutul istoriei omenirii.” 

— O mare parte din el e trecut. Fireşte, Toussaint nu poate 
vedea decât această parte. 

— Dar nici fiii tăi nu cred în tine. Au o neîncredere instinctivă. 
Cypr'ian mi-a spus când 'am fost să-l v”d * „Tata continuă cu 
vorbăria aia stupidă despre reîntoarce” rea vechilor zei? Aş 
vrea să înceteze. Ar fi extrem de neplăcut pentru noi dacă s-ar 
scrie despre el în gazete.” 

Ramon râse. 

— Băieţii sunt ca nişte gramofoane. Vorbesc cu glasul discului 
care s-a pus’ în ei. 

— Tu nu dai ascultare graiului pruncilor şi sugarilor, Epuse 
Carlota cu amărăciune. 

— Vai, Carlota, dar pruncii şi sugarii nu au nicio alegere. 
Mamele şi profesorii lor îi transformă de la bun început în mici 
gramofoane, aşa încât ce lilteeva pot face decât să vorbească şi 
să simtă în conformitate cu discul pe care mama sau profesorul 
l-au introdus în ei. Poate că pe vremea lui Hristos pruncii şi 
sugarii nu erau atât de exploataţi de cei mai vârstnici. 

Totuşi, deodată, zimbetul se şterse de pe faţa lui Rămân. Se 
ridică şi arătă uşa cu mâna. 

— Pleacă, rosti pe un ton coborât. Pleacă! Am respirat destul 
mirosul spiritului tău! 

Carlota continuă să şadă pe pat, înmărmurită, uitându-se la el 
cu ochi speriaţi, dar încăpăţânaţi şi insolenţi, ferându-se de 


mâna lui întinsă de parcă ar fi ameninţat să o lovească. 

Pe urmă, focul din ochii lui Ramon se stinse, iar braţul îi căzu 
moale. Chipul lui oglindi din nou expresia aceea senină, 
distantă. 

— Ce mă interesează pe mine toate astea? spuse eL ŞI 
punându-şi bluza şi pălăria, ieşi pe terasă, rupâfl- du-se de ea cu 
trupul şi cu sufletul. Carlota îi auzi lipăitul uşor al sandalelor. 
Auzi şi rezonanţa slabă a uşii de fier de pe terasă, la care numai 
el avea acces. Şi Rămase pe patul lui ca un morman de ţărână, 
ţărână la ţărână, pârjolită, şi doar cu tăciunii voinţei mocnind 
sub spuză. 

Când se duse să-i caute pe Kate şi pe Cipriano, ochii ei aveau 
o strălucire neobişnuită. 

După micul dejun, Kate fu condusă cu barca acasă. Simţea o 
curioasă deprimare la gindul că părăsea hacienda: ca şi cum, de 
aci înainte, viaţa ei era acolo şi nicăieri în altă parte. 

Casa ei i se păru pustie, banală, vulgară. Pentru prima dată în 
viaţă, simțea- banalitatea şi goliciunea propriului ei milieu *. 
Deşi Casa de /as Cuentas nu era propriul ei milieu. 

— Ah, Niiia, ce bine! Ce bine că v-aţi întors! Ay, peste noapte, 
ce de-a apă! Multă! Multă! Dar dumneavoastră eraţi în siguranţă 
la hacienda, Niiia! Ah, ce frumoasă-i hacienda. Asta Jamiltepec 1 
Şi ce om bun e Don Ramôn - nu-i aşa, Nina? Are mare grijă de 
oamenii lui. Şi Senora, vai cât de înţelegătoare e! 

Kate zâmbi şi se arătă binevoitoare. Dar simţea nevoia să se 
retragă în camera ei şi să-i strige: „Pentru numele -lui 
Dumnezeu, scuteşţe-mă de trăncăneala asta ieftină!“ Era din 
nou sicâită de slujitoarele ei. Din nou acea mută, subterană 
răzvrătite împotriva vieţii, ce pare să aparţină societăţii 
mexicane modeme. Insuportabila notă de batjocură uşuratică, 
ce pare să zacă dedesubtul aproape a oricărei vorbiri moderne. 
Colcăia sub strigătul constant al Juanei: „Nina! Nina! 

Când Kate îşi lua mesele, Juana obişnuia să se aşeze pe jos, la 
oarecare distanță, şi să vorbească, să vorbească, 
conglomeratele de cuvinte bătindu-i-se la gură, cu termi- * 
naţiile lor tărăgănate, meditative; şi în tot acest timp, îşi 
urmărea stăpâna cu ochii aceia negri, nevăzători, în care 

Beărirea de lumină se aprindea cu încetineala curioasă, 
răutăcioasă, a zeflemeli! indiene. 

Kate nu era o femeie bogată - nu avea decât venitul 


eimoderat. 

— Ah, bogaţii ăştia!... începea Juana. 

— Eu nu sunt bogată. 

— Nu sunteţi bogată, Nitia? întrebă vocea cânlătoare, 
iningâioasă. Atunci sunteţi săracă? 

Cuvintele erau rostite cu o ironie de nedescris. 

— Nu, nu sunt nici săracă. Nu sunt bogată şi nu sunt săracă. 

— A, nu sunteţi bogată şi nu sunteţi săracă, Nina f repeta 
Juana cu vocea ei de pasăre, în care răsuna, într-adevăr, 
nesfârşita,. Vindicativa bătaie de joc a păsării. 

Deoarece cuvintele nu însemnau nimic pentru ea. Pentru ea, 
care nu avea nimic, care nu ar fi putut să aibă vreodată ceva. 
Pentru ea, Kate făcea parte din clasa apeea sinistră a bogaţilor. 
Şi Kate simţea că în Mexic era o crimă să fii bogat, sau clasificat 
printre bogaţh Şi nu atât o crimă, cât o anomalie. Bogaţii 
constituiau o clasă anormală, ca un câine cu două capete sau un 
vițel cu cinci picioare. Erau priviţi nu cu invidie, ci cu acel lept, 
etern antagonism şi cu acea curiozitate a „normalilor” faţă de 
anormali. Lenta, coroziva ridiculizare indiană, ţâşnită din natura 
de piatră de lavă a indienilor împotriva a tot ce se ridică 
deasupra nivelului pietrei de lavă. 

— E adevărat, Nina, că ţara dumneavoastră e într-a- colo? 
întrebă Juana arătând cu degetul în jos, spre -măruntaiele 
pământului. 

— Nu chiar! Ţara mea e mai curând într-acolo... şi Kate îşi 
înclină degetul arătând suprafaţa pământului. 

— Ah, într-acolo 1 

Şi Juana se uită chioriş la Kate ca şi cum ar fi vrut să spună: 
„La ce te poţi aştepta din partea unor oameni care vin de la 
marginea pământului, ca nişte mlădite de camote”. 

— Şi-i adevărat că acolo, în ţara dumneavoastră, sunt « 
joameni numai cu un singur ochi... aici? 

Juana se izbi cu degetul în mijlocul frunţii. — % 

— Nu. Asta nu-i adevărat. E numai o poveste. 

— Aha! făcu Juana. Nu-i adevărat. Ştiţi? Aţi fost vreodată în 
ţara unde trăiesc oameni din ăştia? 

— Nu! Am fost în toate ţările, şi nu există astfel de oameni. "| 


Li 
— 0 


— Verdad! Verdad! strigă Juana, cuţjrinsă de uimire. Aţi fost în 


33 Patate, un soi de bulbi (sj) ). 


toate ţările şi nu există astfel de oameni... Dar în tara’ 
dumneavoastră, toţi oamenii sunt gringos? Nu aveţi decât 
gringos? 

Voia să spună că nu existau oamefâi adevăraţi, sarea 
pământului, aşa cum era ea. 

— Sunt toţi oameni ca mine, răspunse Kate cu răceall 

— Ca dumneavoastră, Nina? Şi vorbesc ca dumnea> voastră? 

— Da. Vorbesc ca mine. 

— Şi sunt mulţi? 

— Mulţi! Mujţi 1 

— Nu mai spuneţi! exclamă Juana, răsuflând înspăi- mântată 
la gândul că pot exista, lumi întregi de oameni din ăştia 
anormali, ridicoli. 

Şi Concha, sălbăticiunea aceea tânără, râgâitoare, a holba pe 
fereastra bucătăriei la strania menajerie a Ninti şi a musafirilor 
ei albi. Concha, plesnind tortillas în palme, era ix: ală... 

Kate se îndreptă spre bucătărie. Concha pălmuia tnejsa, coca 
de porumb pe care o cumpăra în piaza cu opt cen/avos 
kilogramul. 

— Nina ÎI striga cu vocea ei răguşită. Dumneavoastră uimeaţi 
tortillas? '— 

— Citeodată. 

— Poftim! Mâncaţi acum una. 

Concha întinse o labă neagră cu palma rozalie, în care ţinea o 
tortilla ponosită. 

— Nu acum, răspunse Kate. 

Nu-i plăceau turtele greje cu gust de var. 

— Nu vreţi? N-o muţeaţi? întrebă Concha cu un râs strident, 
neobrăzat. 

Aruncă torti/la refuzată deasupra unui mic teanc de turte. 

Concha făcea parte dintre cei care n-ar fi mâncat pâine 
pentru nimic în lume: ziceau că nu le place, că asta nu-i hrană. * 

Kate stătea pe terasă şi se legăna în balansoar, în timp ce 
soarele îşi turna razele în pătratul verde al grădinii, palmierul îşi 
desfăcea' evantaiele translucide în lumină, planta hibiscus îşi 
pălăbănea florile de două ori roşii, adică trandafirii cu stacojiu, 
izbucnite de-a dreptul din lemnul brun artulpinii, iar portocalele 
verzi, întunecate, păreau să transpire pe măsură ce creşteau. 

Ora prânzului, o arşiţă înnebunitoare: şi odată cu ea, supa 
grasă, fierbinte, orez cu sos gras, peştişori aşchioşi, prăijiţi, 


bucşţi de came iartă şi vinătă fiartă, un coş mare, vârfuit, cu 
fructe mango, papaya şi zapote - toate fructele tropicale pe 
care nu le pofteşti la vreme de mare căldură. 

Şi mica Maria, desculţă, intr”o rochie roşie şleampătă, ruptă, 
o servea la masă. Ea era cea tandră. Stătea lângă Juana în timp 
ce aceasta o împroşca cu vorbăria ei, cuvintele înspumându-i- 
se, ca nişte bule negre, în gură, Şi se aţftopia întruna ca să 
atingă pe furiş braţul alb al lui Kate; şi iar il atingea pe furiş. 
Neîntâmpinând nicio reacţie, îşi lăsa pe furiş braţul ei pirpiriu, 
negru, pe umărul lui Kate, cu cea măi uşoară şi mai diafană 
atingere imaginabilă, iar ochii negri, stranii şi mari îi licăreau de 
o fantqgjnatică beatitudine neagră, foarte ciudată, iar faţa-i 
copilărească, ciuprfă de'vărsat şi vag imbecilă, căpăta o 
expresie de neagră-'şi vicleană Incântare. Şi când Kătţ 

ii dădea la o parte braţul subţirg, negru» ciumt devăfsat, copila 
se retrăgea la orecare distanţă, ejepr&ia de tudine de pe faţa ei 
se destrăma, dar ochii ilegri continua; să strălucească, absorbiți 
parcă într-un soi de extaz transportat, geptilă. 

Până apărea Concha şi o îmbrâncea cu cotul, făcând o 
remarcă brutală, sălbatică, pe care Kate nu o putea înţelege. lar 
Juana îşi întrerupea fluxul negru şi cleios, uitându-se la fetele ei 
şi adresâiidu-le o mustrare lipsită de orice rezultat. 

Victima, inevitabila victimă prigonită şi inevitabilul prigonitor. 

Teribifa, teribilă goliciune fierbinte a dimineţilor mexicane, 
povara negrului ennuf+ ce plutea în atmosferă. Îi crea lui Kate 
impresia că podeaua sufletului ei cazuse. Se ducea la malul 
lacului, ca să scape de casa aceea, de familia aceea. 

Odată cu venirea ploilor, copacii din grădinile părăginite de pe 
coasta lacului se învăpăiaseră, căpătând o culoare stacojie, şi se 
revărsaseră în flori de culoarea lavandei". Flori tropicale 
'efemere, roşii-trandafirii, stacojii, violacee. Minunate pete de 
culoare. Dar asta era tot: doar pete. Împroşcau culori, ca 
artificiile. 

Şi Kate se gândi la albul pufos al florilor de porumbar, 
primăvara în Irlanda, la păducelul cu boabe de coral-îptr-o 
dimineaţă umedă, pe câmp, la degeţelul roşu de pe lângă 
stâncile golaşe, la tufele de iarbă neagră şi de buruieni, la 
poienile de campanule. Şi o copleşi un dor cumplit de acasă. 
Dorinţa aprigă de a scăpa de aceste efervescenţe tropicale, 


34 Plictis (fr.). 


lipsite de noimă. 

În Mexic, vântul era un curent vijelios, ploaia, un torent 
năvalnic de apă pe care trebuia să-l eviţi, soarele te 

Izbea cu ostilitate, înverşunat şi buimăcitor. Pământ rigid, 
Uscat, irealr cu un soare care-l ciocănea ca metalul. Sau 
tenebrele, fulgerele, violenţa explozivă a ploii. 

Nicio fuzionare domoală, nicio contopire. Nicio voalată 
îmbinare de soare şi de ceaţă, nicio dezmierdare în aer, 
nicieând. Ori dogoare aspră, ori frig aspru. Linii dure, drepte, sau 
zigzaguri care îţi răneau pieptul. Nicio aromă dulce, proaspătă a 
pământului -Mirosul Mexicului, oricât ar fi fost de slab, îţi sugera 
violenţă şi demente în conflict chimic. 

Kate colcăia de furie şi de resentimente. Se aşeza sub câte o 
salcie de pe mal şi citea un român de Pio Baroja, un roman 
mânios, plin de Nu! Nu! Nu! — ich bin der Geist der stets 
verneint! *. Dar ea era mult mai mânioasă şi mai plină de 
repudieri decât Pio Baroja. Spania nu poate personifica Nu-ul în 
măsura în care-l personifică Mexicul. 

Salcia atâma pletoasă peste ea. Şedea în umbră, pe nisipul 
cald, atentă să nu-şi expună nici măcar gleznele în soarele 
muşcător. Plutea un miros vag, vechi, de urină. Lacul era atât de 
liniştit şi de neclar încât părea aproape invizibil. La mică 
distanţă, nişte femei oacheş” ingenun- cheau în apa de la mal, 
îmbrăcate doar în* cămăşile ude în care se seăldaseră. Unele 
spălau rufe, altele îşi turnau dintr-o tigvă de dovleac apă peste 
capetele negre şi umerii rumeni-tuciurii, în intensa presiune a 
arşiţei, fii stânga ei se vedeau cjoi copaci groşi, un gard de 
trestie şi câteva colibe indiene de paie. Acolo se termina plaja, 
iar micile petice. De pământ ale indienilor se întindeau până la 
lac. 

Când privea spre lumina orbitoare, avea senzaţia că e izolată 
într-un sâmbure de umbră întunecată, în timp ce lumea se 
mişca în pete incoerente prin dogoarea" incandescentă. 
Observă un puşti negricios, aproape gol, păşind cu solemnitate 
masculină spre marginea lacului. Nu avea decât Vreo patru ani, 
dar era mai bărbătos decât un adult. Odată 

— Eu sunt spiritul ce neagă întruna (germ.). 

cu dezvoltarea vieţir sexuale apare o anumită vulnera’ bilitate 
pe care bărbaţii aceştia copii, cu feţe bucălate, capete negre şi 
spinări rigide nu o au. Kate îl ştia pe puşti. Cunoştea zdreanţa 


roşie care-i ţinea loc de' cămaşă şi cârpele flenduroase care 
închipuiau pantalonii de pânză ai acestui bărbat miniatural, li 
cunoştea scăfârlia rotundă, neagră, mersul ţeapăn, ferm, ochii 
rotunzi, şi felul de a alerga iute, brusc, ca un animal care o 
zbugheşte. 

„Ce-o fi având ţâncul în mină?'* se întrebă ea, - urmă, rând 
mica siluetă care se mişca în lumina ameţitoare. 

La capătul braţului întins al copilului se bălăbănea o pasăre de 
apă, ţinută de picioruşul palmat, cu capul în jos, aripile 
zbătându-i-se slab. Era o pasăre de baltă neagră, cu o bară albă 
pe sub aripi, unul din numeroasele specimene care se bălăcesc 
în cârdun pe la rnalul lacului hătut de soare. 

Puştjul mărşălui ţeapăn în apă, ţinând pasărea răsturnată, 
care, în. Pumnul lui mic, părea mare cât un vultur. Un alt băieţaş 
alerga în urma lui. Cei doi puşti înaintară vreun metru în apa 
caldă, unduioasă, pe sub lumina covir- şitoare şi, aplecându-se 
grav, ca doi bătrini, lansară pasărea în apă. Plutea, dar nu 
izbutea să vâsleaseă. Undele umflate o înălţau, dar băieţii o 
trăgeau în jos, ca pe o cirpă, cu un fii’ pe care i-l legaseră de 
picioruş. 

Atât de liniştiţi, atât de tăcuţi, atât de întunecaţi, ca doi 
minusculi maturi, bucâlaţi erau cei doi puşti solemni, cu 
zdreanţă lor de pasăre. ~ 

Kate se întoarse, scirbită, la cartea ei, simţipdu-şi ner 

vii ascuţiţi la maximum. La un moment dat. Auzi -plescăitul unei 
pietre în apă. Pasărea plutea, dar firul legat de, picior era 
ataşat de o piatră. Vietatea zăcea la câţiva metri depărtare 
de ea, fremătind uşor. Şi cei doi micuţi bărbaţi, pătrunşi de o 
sobră fermitate şi o calmă, neagră Voluptate, eulfegeau pietre 
de pe plajă şi le zvârleau, cu înverşunare indiană, în sărmana 
vieţuitoare care de-abia mai zvâcnea. Jinteau drept în ea. 
Tmcul în zdrenţe roşii stătea ca un mic războinic, cu braţul 
ridicat, şi arunca, cu toată forţa. Lui, în pasărea ferfeniţită. 

Kate se repezi pe plajă ca o răbufnire de vânt. 

— Urâcioşilor! Copii răi ce sunteţi! Plecaţi, plecaţi de. Sici, 
copii urâcioşi, băieţi urâcioşi! strigă ea dintr-o suflare, cu 
stăpânită intensitate. 

Puştiul cu scăfârlie rotundă îi aruncă o privire neagră, cu ochii 
lui de bărbat, apoi amândoi o luară la fugă şi se făcură nevăzuţi. 

Kate intră în apă şi ridică pasărea udă, caldă. Bucata de 


sfoară grosolană atârna de picioruşul inert, verzui. Pasărea făcu 
o slabă încercare de a-i muşca mâna. 

leşi repede din lac şi rămase în plin soare ca să-i dezlege 
piciorul. Pasărea era mare cât un porumbel. Zăcea în ttiâna ei 
cu absolu la inerție a sălbăticiunii captive. 

Kate se aplecă şi îşi scoase pantolii şi ciorapii. Privi în jur. 
Dinspre colibele de trestie adăpostite în umbra copacilor nu se 
ivea- niciun semn de viaţă. Îşi suflecă fusta şi păşi desculţă în 
apa fierbinte, împiedicându-se de pietrele colţuroase de la fund. 
La mal, apa lacului era foarte joasă. lnainta chinuit, 
împleticindu-se la tot pasul, ţinându-şi cu o mână fustele şi 
strângând cu cealaltă trup- Şorul cald, ud, nemişcat al păsării. 
Până când, în sfârşit, apa îi ajunse la genunchi. Lansă pasărea 
neagră-verzuie şi b împinse uşor spre undele mai umflate ale 
întinderii” de apă tulbure, care, în lumina orbitoare, părea 
ştearsă, aproape invizibilă. 

Zăcea ca o pată de noroi, sau o zdreanţă plutitoare, pe apa 
spălăcită. 

— Înoată! înoată odată! îi strigă Kate, încercând s-o îndemne 
să înainteze în larg. 

Dar, fie că nu putea, fie că nu voia, pasărea rămase pe loc. 

Oricum, însă, nu le mai era accesibilă celor doi puşti. Kate se 
munci să facă drum întors peste pietrele ascuţite şi se retrase la 
copacul ei, la umbra ei, la cartea ei, departe de muşcătura 
turbată a soarelui. Clocotind de furiş reţinută, “arunca 
mereu câte o privire spre cfrpa pluti* toare şi spre 
colibele-indiene tuf undate în umbra neagră. 

Da, pasărea îşi muia pliscul în*apă. Şi îşi scutura căpşorul. 
Părea să-şi revină. Dar nu lopăta. Se lăsa înălţată de unde, şi 
undele o împingeau spre țărm. 

— Proasto! strigă Kate cu nervozitate, încercând să-i 
transmită-voinţa de a înota în larg. 

Alte două păsări, două picăţele negre cu punctuliţb albe pe 
cap îşi făcură apariţia din întinderea pală a lacului, înotând de 
zor către țărm. Una dintre ele înţepă cu pliscul pasărea inertă, 
ca şi cum ar fi vrut să-i spună: „Bună! Ce ţi s-a mtâmplat?“ 
După care îi întoarse spatele şi, uitând cu totul de ea, înotă până 
la mal, urmată de tovarăşa ei. 

Kate privi cu îngrijorare jalnicul smoc de pene nemişcat. Oare 
n-o să se ridice, n-o să le urmeze pe celelalte două? 


Nu! Continua să zacă artiorţită, uşor săltată de unde, 
scuturându-şi doar, din când în pând, căpşorul. 

Cele dou4 păsări vioaie îşi făceau drum, înotând aferate 
printre pietre. 

O bucată de timp, Kate continuă să citească. 

Când îşi înălţă din nou privirile, nu mai-zări pasărea. Dar 
celelalte două ţopăi au -nepăsătoare peste pietre. 

Mai citi un timp. 

Următorul lucru care se ivi fu un vlăjgan necioplit de vreo 
optsprezece ani, îmbrăcat într-o salopetă, care venea cu paşi 
mari spre apă, urmat de puştiul-bărbat, alergând desculţ, dar 
foarte hotărât, după el. Kate îşi simţi inima incremenindu-i. 

Cele două păsări de la țărm îşi luară zborul şi se pierdură pe 
faţa apei, în strălucirea incandescentă. Salvate! 

Dar vlăjganul în salopetă şi pălărie mare, cu umerii aceia 
indieni, rigizi, pe care uneori Kate îi ura, scor- monon printre 
pietre. Ea era convinsă că pasărea rănită dispăruse. 

Dar nu! lată că mj! Băieţandrul cu umeri ţepeni se ap’. Ecă ^i 
ridică ghemotocul ud. Se lăsase purtată îndărăt] a tânxi. 

Băiatul se răsuci, bălăbănind în mână pasărea pe care o ţinea 
de vârful unei aripi, şi i-o înraână copilului-bărbat. După aceea, 
satisfăcut, se îndepărtă de mal. 

U [! Cum îi ura în clipa aceea Kate pe oamenii ăştia „teribila 
micime, terre d terre! Umerii lor americani largi şi rigizi, 
piepturile bombate şi, mai ales, mersul lor, mersul lor ţanţoş, 
lipsit de viaţă. De parcă ar fi fost impulsionaţi de un motor 
instalat în spinare.. 

Incovoindu-se şi ţinându-şi ochii în pământ, astfel încât să 
poată furişa priviri spre Kate fără ca aceasta să-i vadă faţa, 
băieţandrul se întoarse în umbra colibelor. Şi în urma lui, 
minusculul mucos, bucăţica de bărbat, păşea ţeapăn, grăbit, 
ţinând de o aripă nefericita pasăre care abia de mai mişca. Din 
dnd în când, îşi întorcea spre Kate faţa rotundă cu ochi negri, 
privind-o vindicativ, cu înfrigurare, ca nu cumva să se repeadă 
din' nou la el. O sticlare masculină, neagră, înfrigurată, adresată 
femeii albe, mari şi bazare. 

Kate îl privea la rândul ei, de sub umbra copacului. „Dacă 
privirea te-ar putea ucide, mucosule, te-aş ucide!“ gindi. Şi 
puştiul îşi întorcea mereu faţa spre ea', cu mişcări de ceasornic, 
în timp ce gonea palpitând spre gaura din gardul de trestie pe 


care dispăruse băieţandrul. 

Kate se întrebă dacă era cazul să salveze din îtou pasărea 
aceea prostănacă. Dar la ce bun? 

Ţara asta trebuia* să-şi aibă victimele ei. America trebuia să- 
şi aibă victimele ei. Atât cât va dăinui, va- fi continentul împărţit 
între prigoniţi şi prigonitori. La ce bun să se mai amestece? 

Se ridică plină de ură împotriva păsării vlăguite şi a mucosului 
cu faţa posacă, ce continua să-şi întoarcă spre ea, cu îngrijorare, 
luna plină. 

Ciorchini de femei adăstau pe lângă apă. Spre vest, se înălţau 
în văpaia soarelui vilele lăsate de izbelişte şi cele două turnuri 
albe, gemene, ale bisericii, ridicate în bătaie de joc, ca două 
degete, deasupra flăcărilor stacojii ale copacilor şi întunecimii 
arborilor mango. Se uită la ţărmul jigărit şi simţi în nări mirosul 
Mexicului, extras de soarele fierbinte din țarina muiată de ploi: 
un miros de excremente de oameni şi de animale, uscate în 
soare, pe un pământ uscat, uscat; şi de frunze uscate; şi de 
frunz» de mango; şi de aer pur, cu o rămăşiţă de fum de 
gunoaie arse. 

— Dar va veni şi ziua în care voi pleca, spuse Kate cu glas 
tare. 

Legănându-se în- balansoarul de' pe terasă, ascultând plici- 
pliciul de tortillas venind din capătul îndepărtat al patio-ului, şi 
ciudatele croncăneli metalice ale păsărilor, şi văzând norii 
mgrămâdindu-se spre apus, purtând, în ei povara tunetelor încă 
nenăscute, simţi că nu mai poate indura; că nu mai poate îndura 
vacuitatea şi presiunea; oribilul elementarism necreat, atât de 
primitiv; până şi soarele şi ploaia erau primitive, "primitive. 

Şi se miră de viziunea neagră din ochii puştiului. De vidul lor 
ciudat. Nu putuse concepe că pasărea aceea era o făptură vie, 
cu o viaţă a ei. Toţi ai lui priveau cu ochi negri lâ lumea 
elementelor, şi elementele apăreau monstruoase şi crude, aşa 
cum şi soarele era monstruos, şi strivitoarele mase de ploaie 
rece şi neagră erau monstruoase, şi pământul crud, uscat, 
uscat. 

Şi prin această monstruozitate a elementelor scăpărau şi 
amenințau alte prezenţe: nişte fiinţe teribile şi barbare care se 
numeau gringos, oamenii albi, şi monstruoşii bogătaşi bine 
înţoliţi, cu putere de zei barbari, demonici Şi alte lucruri barbare 
ca păsările care puteau să zboare şi şerpii care se târau şi peştii 


care puteau să înoate şi să muşte. Un univers monstruos, 
barbar, populat de monştri mici şi mari, în care omul putea 
supravieţui doar prin rezistenţă şi permanentă pândă, ferindu-se 
să se abată de la întunecimea lui.. 

Şi uneori era bine să te mai răzbuni un pic pe monştrii care 
fâlfâiau şi se târau. Pe monştrii mari şi pe cei mici. Până şi pe 
monstrul acela de pasăre, care avea propria ei m'onstruoasă 
natură păsărească. Pe aceasta îşi putea vărsa puştiul lunga 
răzbunare omenească şi, o dată, se putea simţi şi el tare. 

Era orb la condiţia de făptură inofensivă, luptând să-şi 
găsească drumul fluturător prin viaţă, a victimei sale. Nu vedea 
în ea decât încă un monstru din vidul exterior. 

Tăindu-şi drum prin oceanul de ameninţare al monştrilor, orbi 
la receptivitatea celorlalte făpturi, căznindu-se să reziste, să nu 
dea îndărăt, să nu meargă înainte. De aci, piepturile împăunate 
şi mersul ţanţoş. De aci, spinările rigide, nesimţitoare, fizicul b 
«gat şi firile grele, ursuze, grele precum cărămizile de lut 
negricios-cenuşiu, grele şi încărcate de o obstinată masivitate şi 
de uit soi de amărăciune uscată. 

Capitolul XV 

LEGENDELE SCRISE ALE LVI QUETZALCOATL 

cufunda în beznă. Dar în general nu se comporta astfel 
Adeseori refuza să ia fiinţă până pe la şapte, sau chiar şapte şi 
jumătate ori opt seara. Insă farsa cea mai neplăcută pe care o 
putea juca era să dispară brusc în mijlocul cinei sau exact când 
seri ai o scrisoare. Dintr-odată nă- tvălea noaptea mexicană, cu 
o bufnitură. Şi atunci toată lumea începea să alerge orbeşte 
după chibrituri şi lumi- nări, strigând cu glasuri înspăimântate. 
De ce erau întotdeauna înspăimântate? Pe urmă, lumina 
electrică încerca să revină la viaţă, ca o fiinţă rănită, şi o lucire 
roşiatică, sinistră, începea'să pilpâie în becuri. Cu toţii îşi ţineau 
răsuflarea - avea să se reaprindă sau nu? Câte- odată expira de- 
a binelea; alteori îşi recăpăta suflul şi ardea cam leşinată, dar 
oricum mai bine decât nimic. 

Acum că se instalase sezonul ploilor, situaţia era dis> perată. 
Seară de seară lumina cădea răpusă. Şi Kate stătea cu 
luminarea ei ostenită, tremurătoare, în timp ce fulgerele 
albastre îi revelau siluetele întunecate ale plantelor din patio. 
Oameni pe jumătate întrezăriţi se strecurau, tainic, spre capătul 
unde era locuinţa Juanei. 


Într-o asemenea seară se aşeză Kate pe terasă, înfruntind 
adâncurile noptatice. În salonul gol ardea o luminare, Când şi 
când, în strălucirea albastră a v fulgerelor care spărgeau fără 
zgomot întunericul de smoală, zărea ole-' andrii şi papaya din 
patio. Răbufneau bubuieli îndepărtate de tunete, furtunile dând 
târcoale lacului ca nişte jaguari flăminzi. 

De câteva ori se auzi scârţâitul porţii şi scrâşnetul prun* 
dişului; cineva străbătu aleea, o salută şi se îndreptă spre 
locuinţa Juanei, de unde se zărea lumina lucioasă a unui muc ce 
plutea în ulei. Pe urmă răzbi un zvon de glasuri scăzute, 
monotone, care câteau sau recitau ceva. Şi când se stâmi 
vântul, iar fulgerele zburară din nou printre arboti ca nişte 
păsări albastre, se porniră şi pocnetele sacadate 

| 

ale boabelor de cuentas care picau din copac. 

Kate se simţea stingherită şi cam descurajaţi. Îşi dădea, 
seama că ceva se petrecea, în colţul: Juanei. Ceva tainic, în 
întuneric. Şi ca era eşuată pe terasă, în izolare. 

Dar, la urma urmei, era casa ei şi avea dreptul să ştie ce 
puneau la cale oamenii ei. Se ridică-, din fotoliul balansoar şi 
străbătu terasa, dând o/col bovindoului sufrageriei. Această 
încăpere, care avea două uşi ce răspundeau spre patio, fusese 
deja. Incuiată. 

In colţul îndepărtat de dincolo de fântână, văzu un grup 
aşezat pe jos, în faţa bucătăriei Juanei. Din mică văgăună a 
bucătăriei, venea lumina fitilului ce plutea în ulei; un glas intona 
rar, şi toate feţele erau întoarse în direcţia lui, în lumina tulbure; 
femeile sub glugile negre ale rebozos-urilor, bărbaţii cu pălăriile 
pe cap şi serapes pe umeri. 

Când auziră paşii lui Kate, toţi ochii se întoarseră spre ea şi un 
glas murmură câteva cuvinte de avertizare. Juana se ridică în 
picioare. 

— A, e Nina! Îi linişti ea. Veniţi, Wijia, sărman suflet nevinovat, 
singur-singurel în noapte! ’ 

Bărbaţii din grup se ridicară - il recunoscu pe tânărul Ezequiel 
care-şi scoase pălăria în faţa ei. Se mai găsea acolo Maria del 
Carmen, tânăra căsătorită, iar înăuntrul cocioabei, eu lampa de 
ulei pe jos, se aflau Julio, proaspătul însurăţel, Concha şi Mana, 
şi încă doi străini; 

— Am auzit voci... se scuză Kate. N-am ştiut că eşti 


dumneata; Julio. Ce mai faci? Mă intrebam ce poate să fie. 

Urmă un moment de-dăcere împietrită. Juana o rupse: 

— Da, Niiia/ Veniţi! Foarte frumos din partea dumneavoastră 
că aţi venit.. Concha, scaunul pentru Nina! 

Concha se ridică de pe jos cam, în silă şi aduse scău- naşul 
scund care, cu excepţia unui pat, constituia singura piesă de 
mobilier a Juanei. 

— Nu vă deranjez? întrebă Kate.. 

— Nu, Nina, dumneavoastră sunteţi o prietenă a lui Don 
Ramon, ver'dad? 

— Da, răspunse -Kate. 

— Şi>noi... citeam Legendele. 

— Da? 

— Legendele lui Quetzalcoati, adăugă Ezequiel cu oarecare 
bravadă în vocea lui tinără, lătrătoare. 

— Continuati. Pot să ascult şi eu? 

— "la auziţi! Nina vrea să asculte. Citeşte, Julio, citeşte! Zi-i 
înainte. 

Se aşezară din nou cu toţii pe jos, Julio lângă lampă, dar îşi 
înclină capul, ascunzindu-şi faţa în umbra: pălăriei mari. 

— Entemces! 

— Citeşte odată, îi ceru Juana. 

— Se teme, murmură Maria del Carmen, lăsindu”şi mâna pe 
genunchiul tânărului. Oricum, citeşte, Julio! Pen, tru că Nina vrea 
să asculte. 

După un moment de şovăială, Julio spuse pe o voce înăbușită: 

— Atunci s-o iau de la capăt. 

— Da, de la capăt! Citeşte! consimţi Juana.’ 

Tânărul scoase de sub pătură o foaie de hârtie, ca un 
prospect de reclamă. În partea de-“sus era imprimat simbolul 
lui Quetzalcoati, numit Ochiul, adică inelul >cu pasărea în 
centru. 

începu să citească pe *o voce voalată: 

„Hu sunt Quetzalcoati, cel cu faţa neagră, care a trilt pe 
vremuri în Mexic. 

Până ciad a venit un străin de peste mări, un străin cu faţa 
albă, care vorbea într-un chip ciudat. Şi-a arătat mâinile şi 
picioarele în care avea găuri de cuie. Şi a grăit; «Numele meu e 
Isus şi mi se spune Hristos. Oamenii m-au ţinut. Răstignit pe 
cruce până când am murit. Dar m-am sculat din locul unde m-au 


îngropat şi m-am înălţat. Lă tatăl meu. Acum tatăl meu mi-a 
spus să vin în Mexic» 

Spuse Quetzalcoati: Şi vii singur? 

Răspunse /sus: Nu, Mama mea e cu mine. 'A >v&r&t multe 
lacrimi când m-a' văzut răstignit. Aşa că o B&*i tină pe fiii 
Mexicului în poala ei, iar când femeile Mexicului or să plângă, o 
să le strângă la piept şi o să le aline. 

Spu$e Quetzalcoatl: Asta-i bine. Şi, frate cu numele Isus, ce-ai 
de gând să faci în Mexic? 

Răspunse Istis: Să aduc linişte în Mexic. Să-i îmbrac pe cei goi, 
să pun merinde pe buzele celor flămânzi, şi daruri în mâinile 
tuturor oamenilor, şi pace şi iubire în inimile lor. 

Spuse Quetzalcoatl: Foarte bine. Eu sunt bătrân. Nu mai pot 
face mare lucru. Acum trebuie să plec. Bun rămas, popor al 
Mexicului. Bun rămas, frate ciudat, căruia ţi se spune Isus. Bun 
rămas, femeie numită Maria. Mi-a sunat Ceasul să plec. 

Aşadar Quetzalcoatl aruncă o ultimă privire poporului, său, îi 
tmbrăţişă pe Isus şi pe mama lui, Maria, şi plecă. Se diifej» tu 
paşi înceţi. Dar în urechi îi răsunau bubuiturile împlelor lui 
dărâmate în Mexic. Totuşi, se duse cu paşi înceţi, pentru că era 
foarte bătrân şi sătul de trai lung. Urcă povârnişul inuntelui şi 
păşi peste neaua albă a vulcanului. Şi pe măsură ce se 
îndepărta, se înălța în urmă-i plinsetul unui popor care mura, şi 
vâlvătaia satelor care ardeau. Şi îşi spuse în sinea lui: «Fără 
îndoială, sunt plânsetele mexicanilor! Dar nu trebuie să le dau 
as- cuh&re, pentru că Isus a venit acolo şi el va usca lacrimile 
din toţi ochii, iar mama lui va aduce tuturora buţurie.» 

Şi. A mai spus: «Fără îndoială, arde Mexicul. Dar nu se Te&de 
să privesc, pentru că acum când a venit Isus toţi oaftienii vor fi 
fraţi, iar femeile vor şedea lângă poalele albăstre ale Mariei, 
surâzând în pace şi iubire.» 

Aşa încât bătrânul zeu a urcat pe piscul muntelui şi a- privit în 
casa albastră a cerurilor. Şi pe o uşă din zidul aâbasttu a văze 
o. Tnare întunecime, şi stele şi o lună care strălucea. Şi dincolo 
de întunfeciffife a văzut o singură stea mare, ca o poartă 
luminoasă. Apoi din vulcan se înălţară limbi de foc care-l 
încerquiră pe bătrânul Quet- zalcoati cu aripi şi pene 
scânteietoare. Şi cu aripile de foc şi penele de scintei 
Quetzalcoatl zbură sus, sus, ca o flacără plutitoare „ca o pasăre 
licăritoare, sus, în văzduh, către treptele albe ale cerului, care 


duc la zidurile' albastre unde e poarta ce duce spre întuneric. 
Acolo a intrat, şi dus a fost. 

Căzu. Noaptea; Quetzalcoatl pierise şi oamenii din lume au 
văzut doar o stea tupindu-se sub ramurile joase ale 
întunericului. 

Oamenii din Mexic au spus: «Quetzalcoatl a plegat. Până şi 
steaua lui a dispărut. Acum trebuie să ascultăm de acest Isus 
care vorbeşte o limbă străină. 

— Aşa în”ţ, au învăţat o vorbire nouă de la preoţii care au 
venit peste apele mări, către răsărit. Şi s-au făcut creştini.] 

Julio, care se lăsase transportat de lectură, se. Intre-l rupse 
brusc, întrucât povestea de pe^hârtie se terminase. 

— E o legendă frumoasă, spuse Kate. 

— Şi adevărată! strigă sceptica Juana. 

— Se poate să fie adevărată, comentă Kate. 

— Senora, interveni Concha, ţipând. E adevărat că raiul e sus 
şi că din rai cobori pe nişte scări de nori până la marginea 
cerului, aşa cum cobori de la dig până la lac? E adevărat că E£/ 
Senar vine şi se opreşte pe trepte şi se uită în jos la noi, aşa 
cum ne uităm noi în lac 'ca să vedem charales? 

Conexa îşi înălţă faţa smolită, sfidătoare şi îşi scutură masele 
de păr, aşteptând răspunsul. 

— Eu nu ştiu chiar totul, răspunse Kate. Dar s-ar putea să fie 
adevărat. 

— Vezi, ea crede, spuse Concha, întorcându-şi faţa spre 
mama ei. 

— Şi e adevărat, întrebă şi Juana, că El Seiior, El Cristo del 
Mundo e un gringo şi că vine, împreună cu sfânta lui mamă, din 
ţara dumneavoastră? 

— Nu din ţara mea, ci dintr-o ţară apropiată. 

1 — l-auzi! exclamă Juana înmărmurită. El Seflor c un grtnguito 
şi sfânta lui mamă e o gringuita. Da, se iştie sigur. la uitaţi-vă! 
Ultaţi-vă lapicioarele Winei. Tamanpi* cioarere Saritissimei | 
Uitaţi-vă | 

Kate avea picioarele goale în sandale uşoare - o simplă 
baretă de-a curmezişul piciorului. Juana atinse, fascinată, unul 
din picioarele albe ale Ninei. 

— Picioare de Santissima! exclamă ea. Şi ea, Sfiata Fecioară, 
e o gringuita. Şi ea a venit peste mare ca şi dumneavoastră, 
Nina? 


— Da, a venit peste mare.’ 

Ah, asta se ştie? 
| ; - Da, asta se ştie. 

— la gândiţi-Vă numai! Santissima e o gringuita, şi a venit de 
peste mare, ca şi Nina, din ţările Ninei! 

Juana vorbea cu o uimire răutăcioasă, îngrozită, în- clntată, 
batjocoritoare. 

— Şi Domnul e un grtnguito - un gringuito curat? se repezi 
Concha. 

— Şi, Nina, cei care l-au omorât pe El Senor erau gringos? 
Nu-i aşa că nu mexicanii l-au omorât? Erau yringos cei care l-au 
pus pe cruce? 

— Da, răspunse Kate. Nu erau mexicani. 

— Erau grirtgos?' 

— Da, gringos. 

r~ -Cu toate dă şi el era un gringo? 

— Da, răspunse Kate, neştiind ce să mai spună. 

— la te uită! reluă Juana pe vocea ei scăzută, uimită, rău 
voitoare. Vasăzică era gringo, ŞI *].ţi gringos l-au răstignit. 

— Dar asta s-a întâmplat cu multă vreme în urmă, adăugă 
Kate în grabă. 

— Cu multă vreme în urmă, zice Wiiia, o îngână Juana, ca un 
ecou „pe aceeaşi voce uluită, în care răsunau veneraţia şi 
groşza. 

Urmă un răstimp de tăcere. Chipurile întunecate ale fetelor şi 
bărbaţilor aşezaţi pe jos erau întoarse spre Kate, urmărind-o cu 
priviri fixe, îh semiobscuritate, şi cintărindu-i fiecare cuvint. 
Afară, tunetele mormăiau în puncte diferite. 

— Şi acum, Nina, se auzi glasul limpede, răcoros, a] Mariei del 
Carmen, E/ Şeilor se întoarce înapoi la tatăl lui şi Quetzalcoati al 
nostru vine iarăşi? ’ 

— Ne părăseşte şi Santișsima? interveni repede Juana. * la te 
uită! Santissima ne părăseşte şi v^ne în schimb Quetzalcoati, 
ăsta! Asta n-are mama? 

— Poate că are o soţie, spuse Kate. 

— Quien sabe? murmură Juana. 

— Se zice că acolo sus, în paradis, a întinerit, se bigi iar 
temerara Concha. 

— Cine? întrebă Juana. 

— Asta, nu ştiu cum îi zice, şopti Concha, ruşinându-se să 


rostcască numele. 

— Quetzalcoati,. Preciză Ezequiel, cu vocea lui lătrătoare. Da, 
a întinerit: Acum e un zeu în floarea vârstei, bina clădit. 

— Aşa se spune, aşa se spune, murmură Juana. In- chipuie-ţi! 

— Aşa stă scris aici! strigă Ezequiel. E scris aici, În cea de-a 
doua legendă! 

— Citeşte-o şi pe asta, Julio. ** 

Julio, fără să mai şovăie, scoase o a doua hârtie: 

„Eu, Quetzalcoati din Mexic, am făcut cea mai lungi călătorie. 

Dincolo de zidul cel albastru al cerului, dincolo de sălaşul 
luminos aj “soarelui, de-a curmezişul câmpurilor de întuneric 
unde stelele se răspândesc ca arborii, ca arborii şi hăţişurile, 
deparţe de inima tuturor lumilor, şi aproape de păimint, ca 
Luceafărul de Dimineaţa. 

Şi în inima tuturor lumilor aşteptau aceia ale căxor chipuri nu 
le puteam vedea. Şi cu glasuri ca de albine şu- 

Şoteau între ei: «Acesta este Quetzalcoatl al cărui păr s-a albit 
de cenuşa vânturată din focurile vieţii. El vine singur Şi agale.» 

Şi atunci, cu mâini pe care nu le puteam vedea, mi-au prins 
mâinile mele şi în braţele lor, pe care nu le puteam vedea, am 
murit. 

Dar pe când eram mort, şi numai oase, ei nu mi-au azvârnlit 
osemintele, nu m-au împrăştiat în cele patru vân- turi şi nici în 
cele şase. Nu, nici măcar în vântul care suflă în miezul 
pământului, şi nici măcar în cel ce suflă sus, ca un deget care 
arjită. 

«E mort, ziceau ei, dar nu şi părăsit.»- Aşa încât au luat mirul 
întunericului şi mi-au uns fruntea şi ochii, mi l-au picurat în 
urechi şi în nări şi în gură, în tăcerea îndoită dintre cei doi sâni ai 
mei, în buricul meu îngropat Şi în părţile mele tainice din faţă şi 
dindărăt; şi în păţitele mâinilor şi pe movilele genunchilor şi pe 
tălpile picioarelor. 

Pe urmă, mi-au uns capul cu mirul întunericului. Şi după 
aceea au spus: «E pecetluit. Aşezaţi-l deoparte!» 

Şi. M-au aşezat în fântâna care fierbe întunecat în >nima 
lumilor, departe, îndărătul soarelui, şi acolo am zăcut eu, 
Quetzalcoatl, în caldă uitare. 

Am dormit somnul cel mare, cel fără de vise. 

Până când un glas a strigat: «Quetzalcoatl! —* 

Am întrebat: «Cine e acolo? « 


Nimeni nu a răspuns, dar glasul a repetat: «Quetzalcoatl.» 

Am întrebat: «Cine eşti?» 

Şi mi-a răspuns: «Nu sunt nici aici, nici în altă parte. Eu sunt 
tu. Scoală-te! * 

Dar totul. Atârna greu pe mine, ca piatra de mormânt ^ 
întunericului. 

Am întrebat: «Dar nu-s bătrân? Cuni să rostogolesc Piatra 
^ceasta? * 

«Cum să fii tu bâtrân când eu sunt un om nou? Am să 
rostogolesc eu piatra. Scoală-te!» 

M-am sculat şi piatra s-a prăvălit de-a rostogolul, zdrobind 
hăurile spaţiului. Şi mi-am spus în sinea mea: «Sunt un ori nou, 
Sunt mai tânâr decât cei tineri şi mai vârsthic decât cei 
vârstnici. lată! M-am desfăcut pe tulpina ’ timpului, precum o 
floare, şi mă aflu în miezul florii bărbăţiei mele. Nu mă frige nici 
dorinţa, dorinţa de a rupe, de-a face bobocul să se desfoaie; şi 
nici nu tinjesc precum sămânţa ce zboară înspre ceruri. Cupa 
florii mele s-a desfăcut; în ea plutesc stelele rânduite cu grijă. 
Tulpina mi se înalţă în aer, rădăcinile mi se înfig în -beznă, 
soarele nu mai e decât un pocal plin înăuntrul meu. 

lată | Nu sunt nici tânăr, nici bătrân, sunt floarea deschisă, 
sunt nou. , 

Şi astfel m-am sculat şi mi-am dezmorţit mădularele şi am 
privit în jur. Soarele se găsea dedesubtul meu, învăluit în ceața 
arşiţei, ca o pasăre fierbinte ce pluteşte în miezul zilei peste 
lumi. Şi pliscul lui era lung şi foarte ascuţit, arăta ca un balaur. 

Şi o stea palidă şovăia ostenită, aşteptând să treacă. Am 
s^igat tare, spunând: «Cine eşti?» 

«Numele meu e Isus, fiul Mariei. 

Mă întorc la mine acasă. 

Mama mea Luna s-a întunecat. 

Frate Quetzalcoatl, 

Struneşte sălbaticul soare dogoritor, 

— Leagă-l cu umbră până trec eu, Ingăduie-mi săjnă întorc la 
mine.» 

Am prins soarele şi l-am ţinut strâns, şi palida stea a lunecat 
în umbra mea, ducânjdu-se încet spre întinderile. 

întunecate de dincolo de focul soarelui. Apoi, s-a aşezat j să 
se hodinească pe povârnişul tăcerii, şi-a scos sandalele şi le-am 
încălţat eu. 


«Isuse, cum îndură mexicanii aripile iubirii?» l-am întrebat...] 

«Sufletele mexicanilor sunt prea grele pentru aripile iubirii, ei 
au înghiţit piatra deznădejdii» * 

«Şi unde e doamna, mama ta, cea în mantie albastră, care 
avea să-i aline în poala ei?» 

«Mantia ei s-a veştejit în praful lumii, şi ea e istovită de 
nesomn, nentru că glasul poporului striga zi şi noapte, iar 
pumnalele mexicanilor sunt mai ascuţite decât aripile iubirii iar 
îndărătnicia lor e mai tare ca speranţa. lată! fântâna lacrimilor 
se usucă în ochii bălrânilor şi în poala lor nu se mai găseşte 
alinare, ei nu vor decât odihna Domnule Quetzalcoatl, mama 
mea a plecat înainte de mine, s-a dus în patul ei. TecS“alb din 
lună.» 

«Ea a plecat, şi tu, Isus, Crucificatul, ai plecat. Atunci ce se va 
alege de Mexic?» 

«O, Quetzalcoatl, ei încă nu ştiu că eu şi mama mea am 
plecat. Sunt suflete mânioase, frate Quetzalcoatl! Şi Îşi 
slobozese mânia. Mi-au sfărâmat bisericile, nţj-au supt tăria, au 
ofilit buzele Fecioarei. Ne-au alungat şi ne-au tirit de acolo ca pe 
un bătrân şontorog şi pe o femeie, gârboviţi de bătrineţe şi cu 
lacrimii” secate. Aşa că am fugit pe ascuns. Şi noi acum nu 
căutăm decât odihna, ca să uităm pe veci de fiii omului, cei care 
au înghiţit piatra deznădejdii.» Atunci am spus eu: «Foarte bine. 
Vezi-ţi de drum. Eu, Quetzalcoatl, mă voi duce la ei Dormi 
somnul cel fără de vise. Drum bun la răscruce de drumuri, frate 
Isus.» 

Şi a spus el: «O, Quetzalcoatl! Au uitat de tine! De şarpele cu 
pene. De şarpele-pasăre. Nu te mai vor.- 

Am spus eu: «Du-te pe drumul tău, căci praful pământului ţi-a 
umplut ochii şi ţi s-a aşternut pe buze. Cât 'despre ţnine, şarpele 
din miezul pământului doarme în pin- tşcele şi în şalele mele, 
pasărea din înaltul văzduhului se caţără pe fruntea mea şi îşi 
freacă pliscul de pieptul meu. Eu, eu sunt stăpânul celor două 
eăi, sunt stăpânul susului şi josului, lată! Eu sunt eu! Stăpânul 
celor două căi. Pe când tu ai fost stăpânul doar uneia dintre ele. 
Care te duce acum la somn. Drum bun.» 

Aşa încât Isus s-a dus să-şi doarmă somnul, iar Maria; mama 
durerilor, zace pe patul lunii albe, istovită dincolo de lacrimi. C 

lar eu, eu mă aflu în prag. Trec graniţa. Eu sunt Quetzalcoati, 
stăpânul celor douţ căi, stea în cumpănă între zi şi întuneric." 


u. Tânărul isprăvi de citit şi se aşternu tăcerea: 

Capitolul XVI 

CIPRIANO ŞI KATE 

În după-amiezile de duminici, canoele mari, negre, cu pânzele 
lor pătrate, se materializau din ceața subţire care plutea peste 
lac, venind dinspre vest, din Tlapaltepec, încărcate cu teancuri 
înalte de pălării de pai, cu mormane de pături, gu olărie de 
pământ ars, lucrată la Ixtlahuacan şi Jaramay şi Les Zemas, cu 
maldăre de rogojini, cu seân- duri şi cărbuni şi portocale din 
Tuliapan şi Cuxcueco şi San Cristobal, cu munţi de pepeni 
galbeni, globulari, cu coaja verzui-închis şi grămezi de pătlăgele 
roşii, mango, legume; cu încărcături de cărămizi şi ţigle arse 
pică la un roşu închis, însă destul de friabile, şi iar cărbuni ţi 
twnq din munţii secătuiţi de dincolo de lac. 

Kale se ducea aproape întotdeauna duminica, pe la ora cinci 
după masă, să privească ambarcaţiunile cu fundul plat acostâhd 
în apele joase de la mal şi descărcându-şi apoi mărfurile în 
lumina roşiatică a asfinţitului. Îi plăcea să urmărească oamenii 
alergând pe scânduri cu brațele’ pline de pepeni verzui şi 
stivuindu-i apoi în movile pe nisipul zgrunţuros, pepeni verzui cu 
pântecele galben pal. Îi plăcea să vadă cum răsturnau -roşiile la 
marginea lacului şi cum erau apoi săltate de apă în timp ce 
femeile le spălau. O mică mare de roşii, săltând pe undele 
lacului. 

Cărămizile lungi, grele erau aranjate în grămezi de-a lungul 
fâşiei de dig dărâmat, şi turme de măgăruşi veneau pe plaja 
colţuroasă pentru a fi încărcaţi, imprimându-şi copitele mici în 
nisipul pietros şi filfâindu-şi urechile. 

Cargadores 1 roiau în jurul bărcilor cu cărbuni, cărind în 
spinare sacii grei. 

— Aveţi nevoie de cărbuni, Nina? strigă un cargador înnegrit 
de funingine care-i cărase în spate bagajele de la gară. 

— Cu cât? 

— Douăzeci şi cinci de rea/es amândoi sacii. 

— Îţi dau douăzeci de reales pe ei. 

— Fie şi douăzeci de rea/es, Senorita. Dar mai'âmi daţi doi 
reales pentru transport. 

— Transportul ţi-l plăteşte proprietarul. Eu îţi mai dau 
douăzeci de centavos. 

Omul o porni desculţ peste pietrele ascuţite, cu cei doi saci 


mari de cărbuni pe umeri. Oamenii ăştia cară încărcături uriaşe, 
parcă fără să-şi dea seama că sunt grele. Ba părând chiar 
mulţumiţi să simtă o greutate extraordinară strivindu-le - 
spinările de fier şi să izbutească să-i tină piept. 

Coşuri cu guava de primăvară, coşuri cu lămâile dulci numite 
limas, coşuri cu lămâi pitice, verzi şi galbene, nu mai mari decât 
o nucă; fructe mango portocalii şi verzui, x, 1 Cărăugşii (sp.). 

portocale, morcovi, fructe de cactus în mare abundență, 
câţiva cartofi noduroşi, ceapă turtită, albă-sidefie, cala- bacilas 
1 mici şi calabadtas verzi-pătate, ca nişte broaşte, camotes 
coapte şi crude - îi plăcea rrtult lui Kate să urmărească şirurile 
de coşuri străbătind plaja şi trecând de biserică. 

Şi apoi, de obicei la urmă, oale mari, roşii, ollas roşii 
pântecoase, pentru păstrat apa, tigăi de lut şi urcioare cu 
desene smălţuite galbene şi negre, discuri mari, plate, din 
pământ ars, pentru copt tartillas - mormane de olărie. 

Pe coasta dinspre vest, bărbaţii alergau pe plajă purtând pe 
cap câte douăsprezece pălării una peste alta, ca nişte pagode 
ambulahte. Alţii alergau cu grămezi de huaraches frumos tesute 
sau cu sandale grosolane împletite din curele. Şi alţii purtau pe 
umeri teancuri de serapes de culoare închisă, cu desene de un 
roz ţipător. 

Era fascinant. Dar, în acelaşi timp, plutea 1n atmosferă ceva 
greu, posomorit. Oamenii aceştia veneau la târg ca la un fel de 
bătălie. Nu veneau pentru plăcerea de a vinde, ci pentru 
înfruntarea ursuză cu cei care aveau nevoie de mărfurile lor. „” 
Resentimentul ciudat, negru, era mereu prezent. 

Când clopotele bisericii dăngăneau chemând la slujba de 
seară, târgul începea. Pe trotuarele din jurul pihzei se 
îngrămădeau indieni ghemuiţi pe vine, cu bunurile lor. Rânduite 
în faţă: piramide de pepeni verzui, şiruri de oale de pământ, 
maldăre de pălării, perechi de sandale, unele lângă altele, munţi 
de fructe, o expoziţie întreagă de butoni de guler şi alte 
mărunţişuri numite noredades, tăvi cu zaharicale. Şi 6amenii 
continuau să vină cu măgăruşi încărcaţi. 

Cu toate acestea, tiu auzeai un strigăt, abia desluşeai câte o 
voce. Nimic din animația, din zarva sălbatică unui târg 
mediteranean. Tot timpul acelaşi greoi frecuş, al To- tojţei: 
mereu, mereu, o măcinare lăuntrică a spiritului, asemenea 
cremenei brun cenuşie a pietrei de lavă. 


Când se lăsa întunericul, vânzătorii îşi aprindeau micile lor 
lămpi de tmichea, ţi flăcările pâlpliau şi se înălţau iluminând 
feţele negricioase ale bărbaţilor ghemuiţi pe pământ, în 
îmbrăcămintea lor albă şi pălăriile mari, aşteptind să se ivească 
muşteriii. Nu le invitau niciodată să cumperi. Nu-şi lăudau 
mărfurile. Nici măcar nu se uitau la tine. S-ar fi zfiş că 
resentimentul şi indiferența lor statică «să-i împiedice până să şi 
vândă. 

Uneori, Kate găsea "târgul vesel şi degajat. Dar de cele mai 
multe ori simţea o greutate inefabilă care se lăsa Incet, invizibil, 
peste spiritul ei. Şi-i venea să fugă, de acolo. Mai. Presus de 
orice, simţea nevoia alinării pe care i-a aduceau Don Ramon şi 
legendele lui Quetzalcoati. Aceasta i se părea a fi unica evadare 
dintr-o lume lugubră. 

Circulau iar zvonuri despre o revoluţie, aşa încât la târg se 
simţea stinghereala şi acea măcinare de piatră neagră a 
spiritului. Dădeau târcoale ostaşi cu o înfăţişare străină, purtând 
pălării prinse cu un nod sub bărbie, pumnale şi pistoale, şi 
având chipuri sălbatice, nordice: siluete înalte, zvelte. Hoinăreau 
doi câte doi, vorbind într-un dialect -ciudat, nordic, “şi părând 
mai străini chiar decât Kate. 

Tejghelele cu de-âle gurii erau strălucitor iluminate. Rânduii 
întregi de bărbaţi şedeau pe băncile de scinduri îrând supă şi 
mâncând hrană caldă, pe care o luau direct cu degetele. 
Lăptarul venea călare, bidoanele mari de lapte legănându-se în 
faţa lui, şi îşi croia cu grijă drum printre Woamenii adunaţi în 
faţa tejghelelor cu mâncare. Când ajungea în dreptul lor, 
începea să distribuie căni de lapte din bidonul din faţă, 
continuând să Stea însă r igid în şa, şi apoi, tot călare, 
asemenea unui monument ecvestru, îşi bea şi el feoilul'de supă, 
şi mâncă tamales sau tortillas presărate cu carne tocată, foarte 
iute.. Peonii se «invârteau liniştiţi în jur. Ghitarele răsunau, 
aproape în taină. Câte un auto-' 

mobil venind de la oraş Îşi tăia drum prin mulţime, încărcat cu 
fete „tineri, taţi orăşeni, copii, claie peste grămadă. 

Intensa presiune a vieţii asupra flăcărilor lămpilor de + pe jos! 
Puhoiul de bărbaţi îmbrăcaţi în alb, cu pălării mari, circulând 
alene, şi de femei în rebozos negre, păşind în tăieere. Copaci 
întunecaţi  boltindu-şi crengile deasupra capetelor. Porţile 
hotelului seânteind, scăldate în lumina electrică. Fete de la oraş 


în rochii de organdi albe. Zmeurii, ' albastre. Grupuri de 
cânlăreţi, cinlind ca pentru ei. Şi toate zgomotele surde, 
înăbuşite. 

Acel simţământ de ciudată, grea infrânare, neagra putere de 
negare din sufletele peonilor. Era aproape jalnic să vezi fetele 
drăguţe şi mlădioase din Guadalajara învârtindu-se de jur 
împrejur, braţ la braţ „atât de diafane în rochiile lor vaporoase, 
roşii, albe, albastre, portocalii, căutind pe cineva care să se uite 
la ele, să le ia în Seamă. Şi peonii emițând din sufletele tor doar 
vaporii negri ai ne» ' gării, care poate că era ură. Păreau, 
băştinaşii aceştia, şi aibă capacitatea de a vătăma aerul cu 
rezistenţa lor d «stâncă neagţă. 

Lui Kate îi venea aproape să plângă- de mila fetelor zvelte, 
vioaie, drăgălaşe ca nişte flori de hirtie, avide 52 atragă atenţia, 
dar ignorate şi victimizate. 

Deodată se auzi o împuşcătură. Ifitr-o clipită toţi vânzS- torii 
de la târg săriră în picioare şi se împrăştiară, revărsindu-se pe 
străzile apropiate sau-adăpostindu-se prin prăvălii. Incă o 
împuşcătură! Kate, din locul unde se afla, zări peste piaza care. 
Se golea rapid un om aşezat pe o bancă şi descărcând un pistol 
în aer. Un derbedeu de la oraş, pe jumătate beat. Oamenii ştiau 
bine despre ce era vorba. Totuşi, în orice moment, ticălosul ar fi 
patut să-şi lase pistolul în jos şi să tragă la Intâmplare. Aşa încât 
toată lumea se îndepărta îii grabă, topindu-se şi lăsând piaza 
pustie. S 

Încă două împuşcături, bum-btim | Tot în aer. Şi, în acelaşi 
moment, un ofiţer scund, în uniformă, ţâşm din strada 
întunecată în care afla postul militar şi pe care erau acum 
aşternute stivele de pălării mari. Se duse de-a dreptul la beţivul 
care şedea cu picioarele răşchirate, flu- turându-şi pistolul “în 
aer; şi până să apuci să-ţi tragi răsuflarea, pleosc! ple*se! îi 
pălmui pe pistolar întu pe un obraz şi apoi pe celălalt; palmele 
răsunară la râriâul lor ca nişte împuşcături. Şi, în aceeaşi clipă, 
înşfăca braţul care ţinea pistolul şi zvârli arma la distanţă. 

Doi dintre ostaşii bizari’ se apropiară pe dată şi imobilizară 
braţele beţivului. Ofiţerul le şopti ceva, soldaţii salutară şi se 
îndepărtară cu prizonierul. 

Pe loc', mulţimea năvăli îndărăt în piaza, indiferentă. Kate se 
aşeză pe o bancă; inima îi bătea să-i spargă pieptul. II văzu pe 
prizonier trecând pe sub un felinar: pe obraz i se prelingeau 


şuviţe de sânge. Juana, care fugise, veni acum în goană îndărăt 
şi, apucând-o pe Kate de mână, îi spuse: 

— Nina! Uitaţi-vă! E domnul general! 

Kate tresări şi se ridică în picioare” Ofiţerul o saluta. 

— Don Cipriano! strigă 6a. 

— El însuşi, îi răspunse. Te-a speriat rău beţivanul acela? 

e — Nu prea! M-a tulburat numai. N-am simţit vreo intenţie 
rea îndărătul faptei lui. 

— Nu! Era numai beat. 

— Totuşi am să mă duc acasă. 

— Pot să te însoțesc? 

— Dacă doreşti.- 

Don Cipriano veni lângă ea şi cotiră împreună pe după 
biserică, pe ţărmul lacului. Peste munţi atârna luna şi dinspre 
apus adia o briză răcoroasă, nu prea puternică.. Venea de la 
Pacific. În bărcile de la marginea apei sclipeau luminile roşiatice, 
unele afarăţ altele înăuntru, sub tendă, sau în micile adăposturi 
alie ambarcaţiunii. Femeile pregăteau câte o îmbucătură de 
hrană. 

— Ce noapte frumoasă! exclamă Kate trăgând adânc a©r în 
plăminL 

— Cu luna abia ştirbită, adăugă el. 

Juana venea în spatele lor,. lar în tihna ei, doi ostaşi cu 
pălării cu boruri late. 

— Soldaţii te escortează pe dumneata? întrebă Kate. 

— Probabil. 

— Dar luna nu-i la fel de frumoasă şi de prietenoasă ca aceea 
din Anglia sau din Italia, schimbă ea vorba. 

— Totuşi e aceeaşi planetă. 

— Da, dar în America clarul de lună e altfel. Nu-ţi inspiră 
aceeaşi bucurie ca în Europa., Ai parcă senzaţia că vrea să te 
rănească. 

Don Cipriano rămase o clipă tăcut, apoi răspunse: 

— Poate că în dumneata există ceva europenesc care răneşte 
luna noastră mexicană. 

— Dar eu sunt de bună credinţă. 

— Bună credinţă europeană. Poate că nu-i aceeaşi ca buna 
credinţă mexicană. 

Kate era uluită. 

— Cum să-mi închipui că luna voastră, mexicană, are ceva 


împotriva mea? 

— Mse ea cu ironie. 

— Cum să-mi închipui că dumneata ai ceva împotriva lunii 
noastre mexicane! răspunse el. 

— Nu am nimic împotriva ei. 

Se apropiaseră de colţul străzii lui Kate. La acest colţ se afla 
un grup de copaci şi sub ei, dincolo de gardul viu „câteva 
«colibe roşii. Kate se amuza adeseori de măgarul care o pţivea 
peste zidul jos de piatră uscată, şi de berbecii negri, cu coarne 
încirligate, legaţi de câte un copac scor- buros, ori de ţâncul gol 
sub o fărâmă de cămăşuţă, care o zbughea ascunzându-se pe 
după perdeaua de mărăcini. 

Kate şi Cipriano se aşezară pe terasă. Ea îi oferi vermut, dar 
fu refuzată. 

Rămaseră în tăcere. De la uzina electrică de peste drum, cea 
supravegheată de Jesus, răzbea un slab ţac-ţac | 

4 

Un cocoş cucurigi puternic şi răguşit dindărătul bananilor". 

— Ce absurd! observă Kate. Cocogşii nu eântă la ora asta. 

— Numai în Mexic cântă! râse Cipriano. 

— Da! Numai. Aici! 

— Îşi închipuie că luna noastră e soarele, nu-i aşa 7 continuă 
el să o tachineze. 

Cocoşul cântă cu şi mai mult elan, iar şi iar. 

— E foarte drăguță casa dumitale, şi patio, urmă Cipriano, dar 
Kate nu-i răspunse. Sau nu-ţi place? insistă el. 

— Uite ce e, spuse ea în cele din urmă, eu nu am nimic de 
făcut. Femeile astea nu-mi dau voie să fac vreo | treabă. Dacă 
vreau să-mi /mătur camera, se holbează la mine şi strigă: Que 
Nina! Que Nifta! de parcă m-ar vedea stind cu capul în jos şi 
picioarele în sus, ca să-le distrez pe ele. Cos, deşi nu-mi place. 
Asta înseamnă viaţă? 

— Şi citeşti! spuse el, privind la teancurile de reviste „ţi de 
cărţi. 

— Ah, dar toate cărţile şi jurnalele sunt atât de stupide şi de 
lipsite de viaţă! exclamă Kate. * 

Urmă iar un răstimp de tăcere. După care, Cipriano iaterveni: 

— Dar ce-ai vrea să faci? După cum spui, cusutul nu te 
interesează. Ştii, Lndiencele Navajo, când ţes o pătură, lasă la 
sfârşit un loc gol prin care să-şi elibereze sufletul - ca nu cumvş. 


Să-şi prindă sufletul în țesătură. Mi-am spus întotdeauna că 
Anglia-şi-a ţesut sufletul în'toate textilele ei, în tot ceea ce 
fabrică. Şi nu a lăsat niciodată un loc gol prin care să şi-l 
elibereze. Aşa încât sufletul Angliei se găseşte acum în 
produsele ei şi nicăieri în altă parte. 

— Dar Mexicul nu are un suflet. A înghiţit piatra deznădejdii, 
aşa cum spune legenda. 

— Da? Aşa crezi? Eu nu sunt de aceeaşi părere. Sufletul e 
ceva pe care il modelezi, ca pe 'un desen într- « 

pătură. E foarte frumos când linurile îşi deapănă' diferitele 
fire, de diferite culori, şi desenul prinde formă. Dar odată 
terminat - nu mai prezintă interes. Mexicul nu a început încă să 
teasă modelul sufletului său. Sau poate că tocmai începe - cu 
Ramon. Nu crezi în Ramoni 

Kate ezită înainte de a răspunde: 

— Rim6n, da I'Cred în el! Dar dacă foloseşte la «ava să 
încerce aici, în Mexic... rosti ea cu încetineală. 

— Trăieşte în Mexic. Şi încearcă aici. De ce n-ai încerca şi 
dumneata? 

— Eu? 

— Da! Dumneata 1 Ramân nu crede în zeii lipsiţi de femei, 
aşa spune. De. Ce n-ai fi dumneata femeia din panteonul lui 
Quetzalcoatl? Sau, dacă vrei, zeiţa | 

— Eu, o zeiţă în panteonul mexican? strigă Kate izbucnind 
într-un râs uimit. — De ce nu? 

— În primul rând nu stnt mexicană. 

— Dar poţi foarte lesne să fii o zeiţă în acelaşi panteon cu Don 
Ramon şi cu mine. 

Pe chipul lui Cipriano părea să ardă o inscrutabili flacără de 
dorinţă, iar ochii lui o urmăreau seânteind. Kate nu se putea 
împicdica să simtă că Cipriano era devorat de o ambiţie intensă, 
oarbă, al cărei obiect era, parţial, şi ea: un obiect pasional, care 
îl aţiţa pe micul indian până la culmile cele mai fierbinţi ale 
făpturii lui 

— Dar nu mă tentează să fiu o zeiţă într-un panteon mexican, 
spuse ea. Mexicul mă înspăimântă. Don Ramon e minunat. Dar 
mi-e teamă că or să-*l distrugă. 

” - Vino şi ajută-ne să împiedicăm, acest lucru. 

“ cum? *. 

— Te căsătoreşti cu mine. * Tot te plângi că hu alchimic de 


făcut. Atunci mărită-te cu mine, şi ajută-ne pe Ramada şi pe 
mine. Ramon spune că avem nevoie de o femeie alături de noi. 
Dumneata eşti femeia potrivită. Sunt foarte multe de'făcut. 

— Dar n-aş putea fi de ajutor fără să mă mărit? 

— Cum s-ar putea? răspunse el cu simplitate. 

Şi Kate ştia că aşa stăteau lucrurile. 

— Dar vezi, continuă ea, eu nu simt niciun impuls să mă mărit 
cu dumneata, aşadar cum aş putea-o face? 

— De ce nu? 

— Vezi, Mexicul mie mi se pare într-adevăr îngrozitor.. Privirile 
negre ale oamenilor fac să mi se închircească inima şi să mi se 
încrânceneze carnea pe mine. E ceva îngrozitor în toate astea. 
Şi eu nu vreau groază în sufletul meu. 

Cipriano rămase tăcut şi insondabil. Kate nu putea ghici câtuşi 
de puţin ce gândeşte, dar s-ar fi spus că un nor negru se lăsase 
asupră-i. 

— Şi de ce nu? rosti el în cele din urmă. Groaza e o realitate. 
De ce să nu existe şi puţină groază, cum îi spui dumneata, 
printre toate celelalte? 

Se uită la ea cu totală şi scânteietoare seriozitate, pe care 
Kate o resimţi ca pe o' povară. 

— Dar... bâigui ea uimită. 

— Şi eu îţi inspir oarecare groază... Şi de ce nu? Poate că şi eu 
încerc oarecare oroare în faţa ochilor dumitale de culoare 
deschisă şi a mâinilor astea puternice şi albe. Dar ăsta e un 
lucru bun... 

Kate îl privi înmărmurită. Tot ce-ar fi dorit în acel moment ar fi 
fost să fugă, să evadeze dincolo de hotarele acestui continent 
cumplit. 

— Ai să te obişnuieşti cu ea, urmă Cipriano. Ai să te 
obişnuieşti cu gândul că în viaţa dumitale trebuie să existe şi 
puţină teamă, şi puţină groază. Mărită-te cu mine şi ai să 
descoperi multe lucruri care nu sunt îngrozitoare. Stropul de 
groază e ca sămânţa de susan în nuga, dă tocmai savoarea 
pătrunzătoare. E bine să se găsească acolo. 

Şedea urmărind-o cu ochi negri, scăpărători, şi vorbindu-i cu o 
rațiune stranie, nefirească. Dorinţa lui părea curios de 
impersonală, trupească şi totuşi deloc personală. 

Avea senzaţia că, pentru Cipriano, ea purta un alt nume şi 
făcea parte dintr-o alta specie. De parcă numele ei ar fi fost, de 


pildă, ltzpapaloti, de parcă s-ar fi născut în locuri neştiute şi ar fi 
fost o femeie necunoscută până şi faţă de ea însăşi. 

Da, desigur, desigur, o copleşea cu voinţa lui. 

Kate îşi pierduse răsuflarea de uimire, pentru că o făcuse să 
întrevadă posibilitatea fizică de a se mărita cu el; un lucru care, 
până atunci, nici prin vis nu-i trecuse. Dar desigur, desigur, nu 
ea ar fi fost aceea care s-ar fi ' putut mărita cu el. Ci o femelă 
străină din lăuntrul ei, pe care nu o cunoştea şi nu o recunoştea. 

Cipriano emană un soi de pasiune întunecată, exaltată. 

— Nu pot crede că aş fi în stare să o fac, spuse ea. 

— Fă-o, îi ceru el, şi atunci o să-ţi dai scama. 

Kate se înfiora uşor şi se duse să-şi ia ceva pe umeri. Se 
întoarse înfăşurată într-un şal spaniol, cafeniu, bogat brodat cu 
fir de argint. Îşi încâlci cu nervozitate degetele printre franjurile 
lungi, de mătase cafenie. Intr-adevăr, totul i se părea sinistru, 
respingător. Totuşi detesta s. A-şi spună că, de fapt, era 
speriată, că era lipsită doar de curajul de a o face. Şedea cu 
capul pledat, lumina căzân- dii-i pe părul mătăsos şi pe broderia 
grea, argintie, â şalului pe care şi-l îrifăşurase strâns, aşa cum 
se- înfăşoară femeile indiene în rebozos. lar ochii lui negri o 
urmăreau şi se uitau la şalul bogat cu o licărire curioasă, 
intensă. Până şi şalul îl fascina. 

— Ei bine! spuse el brusc. Pe când? 

— Pe când, ce? îptrebă Kate, privind cu adevărată teamă în 
ochii lui negri. 

— Căsătoria. 

Se uită la el, aproape hipnotizată de uimirea că ajunsese atât 
de departe. Dar până şi acum nu avea puterea de a-l. Fşce să se 
retragă. 

— Nu ştiu, răspunse ea., 

— Ce-ai zice să fie în august? La intii august? 

21 - Şarpele cu pene 

— Eu aş spâne că niciodată, 

Pe neaşteptate, păru să-l copleşească furia neagră a 
indienilor. Pe urmi se scutură însă de ea, eu o îndirjftS 

indiferență., 

— Vrei să vii mâine la Jamiltepec să-l vezi pe Ramon? Doreşte 
să-ți vorbească. / 

Şi Kate dorea să-l vadă pe Rampn. Era un lucr» pe care-i 
dorea mereu., - - Să vin? întrebă ea. 


— Da. Vtno mâine dimineaţă împreună eu mine, lii automobil. 
Da / 

— Aş vrea să-l revăd pe Don Ramon. 

— Ţi-e teamă de el, nu 7 Dar nu ţi-e groază, întrebă Cipriano 
cu un zâmbet curibs. 

— Nu. Dar Etern Rămân nu e cu adevărat mexican. 

— Nu-i cu adevărat mexican? 

— Nu! Pare european. 

— Zău? Pentru mine ef e... Mexicul. 

K? te nu răspunse şi îşi adună puterile. 

— Am să vin mâine la Jamiltepec cu» baros sau am să. 

— lau barca cu motor a lui Alonso! O să ajung pe la era zece. 

— Foarte bine, răspunse Cipriano* pregătindu-se să plece. 

Când rămase singură, Kate «ui bubuit de tobă venind dinspre 
piaza. Probabil o nouă reuniune a oamenilor lui Quetzalcoatl. 
Dar nu avea nioi dorinţa* nici curajul de a ieşi din nou în ziua 
aceea. 

Se duse la culcate” şi zăcu brează, ' respirând întunericul din 
casă. Prin crăpăturile ferestrelor se cernea albul luni şi prin 
pereţi auzea pulsaţia surdă a tobei. Totul © covârşea şi o 
înspăimântă. Zăcea & pat, ticluind planuri de evadate. Trebuia 
să evadeze. 9 s&-şi lacă îk grabă bagajele şi -o să dispară; poate 
că o să ia trenul până la Manzanil, pe coastă, şi de acolo 
vaporul până în California, la Los Angeles sau la San Franciscoi 
Să evadeze brusc, şi apoi ai fugă Intr-e ţară de. Albi, unde să 
poată respira în voie. Ce bine ar fi! Da, asta o să. Facă! 

Noaptea se scurgea, bătăile tobei, încetaseră; îl auzi pe 
Ezequiel venind acasă şi culcându-se pe salteaua din faţa uşii ei. 
Unicul sunet era eântatul răguşit al cocoşilor în noaptea poleită 
de lună. Şi In camera ei, ca şi cum cineva ar fi aprins un chibrit, 
se m luminiţa verzuie a unui licurici, intermitentă, bă ici, ba 
colo. 

Deşi prost dispusă şi speriată, se lăsă furată de somn. 

Şi din momentul acela dormi adânc. 

In mod curios, dimineaţa se trezi cu o senzaţie de putere 
nouă. Sra ora şase şi soarele proiecta ftşii galbene prin 
crăpăturile obloanelor. Deschise fereastra dinspre stradă şi privi 
prin zăbrelele de fier la mica alee umbroasă de lângă zidul 
grădinii şi apoi,. Peste zid, la verdele translucid al frunzelor de 
banan, fâşâitoare, la pămătufurile zdrenţuite ale palmierilor, 


cocoţate la mare Snălţkne, luându-se la întrecere cu vârfurfle 
turlelor gemene’ ale bisericii încununate de erucea grecească cu 
patra braţe egale. 

Pe uliţă era mişcare: vaci greoaieânaintând încet spre fac, în 
umbră albăstrie a zidului, şi un vițel cu ocbl mari şi spirit de 
avenţură care se rădeţise de turmă să se uite prin gardul ei la 
iarba verde, umafe' şi la flori. Peotiul tăcut care venea în urma 
vitelor îşi înălţă truse braţele, fără zgomot, şi viţelul îşi reluă 
drumul. Niciun alt sunet în afară de tropăitul molcom al vacilor. 

Pe urmă doi băieţi care se străduiau să mâneun taur aş spre 
lac. Animalul îşi cabra. Întruna crupa, izbind cu copitele, şi 
băieţii o luau la fugă. Încercară apoi să-l împingă de umeri şi 
tăuraşul îşi repezi În ei capul tânăr, bont. Băieţii erau. Cuprinşi 
de starea de uimire semifrerwtică îh care cad indienii câad 
intâmpină împotrivire şi frustrare, Adoptară aloluţia obişnuită - 
de a se trage la oarecare depărtare şi de a zvârli cu pietroaie în 
animal. 

— Nu! strigă Kate de la fereastră. Nu aruncaţi cu pieţre! 
Minaţi-l cum trebuie! 

Băieţii tresăriră de parcă s-ar fi căscat cerurile, lăsară pietrele 
din mâini şi se tirâfă spăsiţi în urma tăuraşului, care înainta 
zigzagat. 

Un moşneag foarte bătrân apăru la fereastră cu o farfurie 
plină de frunze de cactus tânăr, tocate, pe care cerea trei 
centavos. Lui Kate nu-i plăceau frunzele de cactus, dar le 
cumpără. Un alt bătrân îi împinse un cocoşel roşu printre gratiile 
ferestrei. 

— Du-te cu el în patio, îi spuse Kate. 

Şi închise fereastra dinspre stradă, • pentru că începuse 
invazia. 

Dar aceasta se mută la altă uşă. 

— Nina! Nina! se auzi vocea Juanei. Zice bătrânul că vreţi să 
cumpăraţi puiul ăsta? 

— Cât cere? întrebă Kate trăgându-şi pe ea un capot. 

— Zece reales..» 

— A. Nu! spuse Kate deschizând uşa dinspre patio şi apărind 
în rochia ei de casă din mătase roz-pal, brodată cu flori mari, 
albe. Nu mai mult de un peso. 

— Un peso şi zece centavos, pledă bătrânul legănând cocoşul 
roşu ^ mâini. E frumos şi gras, Senorita. la puneţi mâna! 


Îi întinse lui Kate cocoşul ca. Să-l cântărească în mâini şi să-şi 
dea seama de greutatea lui. Kate îi făcu semn să i-l înmâneze 
Juanei. Cocoşul roşu bătu din aripi şi scoase un cucurigu de 
prostest în momentul transferului. Juana îl cinlări în mâini şi făcu 
o grimasă. 

— Nu, nu-ţi dau decât un peso pe el, hotărî Kate. Bătrânul 
făcu un semn de încuviinţare, îşi primi peso-ul ş:. Se topi ca o 
umbră. Concha se ivi de pe undeva, luă cocoşul şi. Pe data, 
strigă batjocoritor: 

— Estă muy flaco! E foarte slab. 

— Bagă-l în coteţ, îi ceru Kate. Il lăsăm să se îngraşe. 

Patio părea lichefiat de lumină şi de umbre. Ezequuil îşi 
împăturise salteaua şi plecase. Flori mari, trandafirii, se legănau 
în vârful ramurilor de hibiscus; plutea mireasma uşoară a 
trandafirilor gălbui, semi-sălbatici. Arborii mango erau parcă şi 
mai falnici în această dimineaţă; arătau ca nişte stinci, iar 
fructele tari, verzi atârnau printre frunzele de bronz asemenea 
organelor unui Animal, atât de grjele de viaţă erau. 

— Estă muy flaco, continua să strige în' derâdere tinăra 
Concha, în timp ce ducea cocoşul spre coteţul de sub bananieri. 
E sfrijit. 

Toată lumea urmări cu atenţie introducerea cocoşului roşu 
printre celelalte păsări sfrijite. Cocoşai cenuşiu, mai bătrân, se 
retrase în c61lţul cel mai îndepărtat al coteţului de unde îl privi 
pe intrus cu îtilgere în ochi. Cocoşul roşu. Cel muy flaco, stătea 
ghemuit în alt colţ mai uscat. Deodată, însă, îşi înfoie penele şi 
scoase un cucurigu strident, guşa roşie umflându-irse ca o barbă 
agresivă. lar cocoşul cenuşiu se foi, pregătindu-şi tunetele 
răzbunării. Găinile, însă, nu le acordară nicio atenţie. 

Kate rise şi intră în casă, în prospeţimea dimineţii, pentru a se 
îmbrăca. Pe uliţa din faţa ferestrei treceau femeile cu urcioarele 
roşii pe un umăr, ducându-se la lac să le umple. Îşi petreceau 
întotdeauna un braţ peste cap, pentru a susţine urciorul de pe 
umăr. Mişcarea era contorsionată, diferită de felul mândru în 
care femeile din Sicilia îşi poartă urcioarele. 

— Nina! Nina! strigă Juana de afară. 

— Aşteaptă o clipă! 

Dorea să-i ofere o nouă foaie cu o legendă a lui Quel- zalcoati. 

— Uitaţi-vă, Niiia, asta-i legenda care s-a citit aseară. 

Kate luă foaia şi se aşeză pe pat să o. Parcurgă. 


Quetzalcoatl priveşte în jos la Me! de 

Isus ajunsese departe pe povârnişul cel întunecat, când a 
întors capul şi a privit în urmă. „Frate Quetzalcoatl! a strigat el. 
Trimite-mi pozele mele. Şi pozele mamei mele şi pe cele' ale 
sfinţilor med. Trimite-mi-le pe calea cea mai repede, pe calea 
scânteilor, ca să le pat strânge În braţe, ca pe nişte amintiri 
când mă voi cufunda în somn.” 

Şi Quetzalcoatl i-a răspuns: „Ţi le voi trimite.8 

Dup* aceea a râa, văzând cum soarele îl săgeta aprig. 

Şi-a înălţat mâna şi l-a stăvilit cu umbra lui. 

Şi aşa a trecut de soarele galben care în zadar a plesnit * din 
coadă ca un dragon. 

Şi după ce a trecut de cel galben, a văzut pământul dedesubt. 

Şi a “văzut Mexicul zărind ca o. Femeie negricioasă cu 
sfârcuri albe. 

Minunându-ge a păşit mai departe şi s-a uitat la el ,„ 

. * La trenurile lui, la căile ferate, la automobilele lui, 

La Oraşele-i de piatră şi la bardeiele-i de paie. 

Şi a spua: „Ce ciudat arată totul!“ 

S-a aşezat în scobitura unui nor şi a văzut oamenii care lucrau 
pe câmp supravegheați de străini. 

A. Văzut oamenii orbi, clătinându-se pe picioare de-atâta 
rachiu.- 

A văzut femeile care nu erau curate. 

. A văzut inimile tuturor, care erau negre, şi grele, ' cu piatra 
mâniet căzută la fund. 

„Fără îndoială, a spus el, am regăsit un popor foarte ciudat |” 

Şi aplecându-se de pe norul lui şi-a spus In gând:, „Am să le 
strig: 

P #'’';*s, Îl-. 

Holâ! Holi, Mexicanos! Priviţi o clipă către mine. Rotiţi-vă 
ochii. Încoace, Mexicanos!” 

Dar ei nu au întors capetele şi >rm as privit către ei, Ho/a/ă, 
Mexicanos! Eolată | 

. „Au asurzit!“ îşi spuse Quetzalcoatl Şi atunci a suflat peste 
ei, şi-a suflat răsuflarea în feţele lor. 

Dar în înlemnkea lor nici anul nu şi-a dat seama, 

„Holală! Oe mai popor! Cu toţii înlemniţi!“ 

O stea căzătoare aleargă pe cer ca un dine alb pe câmpie. El 
o şuieră de două ori» până ce-i căzu în pabnă, 


În palmari zăcu şi se înnegri. 

Era Piatra Schimbării. 

„Asta e piatra schimbării!“ zise el, 

O scutură un timp în palmă şi se jucă cu ea. 

Apoi deodată observă bătrânul lac şi cr- azvârli în el Piatra 
căzu, 

Şi doi oameni priviră în sus 

„HolaM! spuse el, Mexicanos | Măcar doi dintre voi s-au 
deşteptat V Râse şi unul din cei doi îl auzi râzând. 

„De ce râzi?“ întrebă Primul Om al lui Quetzalcoati. * „Aud 
glasul celui dinţii dintre oamenii mei întrebându-mă de ce rid? 

Holalâ Meiicanos! E caraghios! 

Să-i vezi atât de mohorâţi şi de greoi! 

Hey '. Primul om întru numele meu! Ascultă la mine! 

— lată semnul meu Pregâteşte-mi un loc. 

Trimite-i lui Isus îndărăt pozele lui, ale Mariei, ale sfinţilor şi 
ale tuturor. Spală-te şi freacă-ţi trupul cu ulei În cea de-a şaptea 
zi. Tot omul să se spele şi să-şi ungă pielea cu ulei; la fel şi 
femeile! Nicio vietate să nu umble pe trupurile oamenilor şi să 
nu se cuibărească în umbra părului lor. * Spune acelaşi lucru şi 
femeilor. Spune-le că sunt nişte proşti şi că eu râd de ei. 

Când i-am văzut, primul lucru a fost să râd de asemenea 
proşti 

Asemenea buturugi, asemenea broaşte cu pietroaie în burtă! 

Spunele că sunt ca broscoii cu pietroaie în burtă, care nu pot 
sări 

Spune-le că trebuie să-şi lepede pietrele din burtă, Să se 
scuture de toropeală, 

De amorţeală, 

Ori dacă nu, ara să-i înăbuş. 

O să zgâlţâi pământul, o să-i înghit de vii, împreună cu 
oraşele lor. 

* 


Ara să vărs foc şi cenuşă peste ei şi am să-i sufoc. Am să le 
prefac sângele în lapte acru putrezit. 

Vor sângera sânge stricat, în putreziciune. 

Până şi oasele or să li se fărâme. 

Spune-leaşa, Primul om intru numele meu! 

Căci soarele şi luna sunt vii, şi-i pindesc cu ochi de scântel. 

Şi pământul e yu, gata să se scuture de. Purici, 


Şi stelele sunt pregătite cu pietre pe care să le arunce în 
feţele oamenilor, Şi aerul care-şi suflă răsuflarea sănătoasă în 
nările şi în piepturile oamenilor, E gata să sufle duhoare, 
făcându-i pe toţi să piară. 

Stelele şi pământul şi soarele şi luna şi vântul 

Sunt gata să se prindă în joc războinic în jurul vostru, oameni! 

Şi vor porni jocul de îndată ce voi rosti eu un cuvânt Căci 
soarele şi stelele şi pământul şi până şi ploile s-au săturat 

Să vă tot împingă seva vieţii la buze. 

îşi spun unul altuia: „Hai să terminăm odată 

Cu tribul ăsta de oameni rău, mirositori, cu broaştele astea ce 
nu pot sari. 

Cu cocoşii ăştia ce nu pot cânta Cu porcii ăştia ce nu pot 
grohăi Cu carnea asta împuţită Cu vorbele astea tocite Cu banii 
ăştia ce-s păduchi 

Cu oamenii albi, şi roşii, şi galbeni, cafenii şi negri, Care nu-s 
nici albi, nici roşii, nici galbeni, nici cafenii, nici negri. 

Ci au doar pielea murdară.. 

Haideţi să facem o curăţenie de primăvară a lumii Căci 
oamenii ăştia nu-s decât păduchi pe pielea pă- nuntului. 

Sugându-l până-i fac răni." 

Asta-i ce-şi spun între ele stelele şi soarele şi luna şi | 

vântul şi ploile; i 

Şi-s gata să se prindă-n joc. 

— Aşadar spune-le oamenilor că vin, 

Vin. Să-i curăţ pe dinăuntru şi pe dinafară, 

Să înlătur lespedea de mormânt de pe sufletele lor şi din 
peştera pântecelui lor,. 

Să-i pregătesc să fie oameni 

Sau dacă nu, s)T-i pregătesc pentru altceva. 

Kate citi i'oală din nou şi din nou şi e întunecime năvalnică, 
asemenea unui vâvtej de vânt, mohori iimineaţa. Lşi luă cafeaua 
pe terasă, şi fructele grele de papa va păreau să se prelingă ca 
nişte stropi imenşi din izvorul invizibil al fântânii vieţii non- 
umane. Avea senzaţia că vede marele izvor, marele impuls al 
cosmosului, ţâşnind intr-o viaţă spectrală. Şi oamenii doar ca 
nişte păduchi de plantă îmbulzindu-se pe mlădiţele tinere - o 
aberaţie. Cât de monstruoasă e depănarea şi desfăşurarea vieţii 
cosmosului, * de parcă până şi fierul ar putea creşte ca lichenii 
adânc în pământ, şi apoi înceta să mai'crească, ba chiar să 


piară. Fiorul şi piatra să-şi dea duhul, atunci când le-ar suna 
ceasul. Şi oamenii sunt mai prejos chiar decât păduchii de 
plantă ce sug tulpinile tufişurilor, atâta timp cât trăiesc doar prin 
afaceri şi burtă. Paraziţi pe faţa pământului. 

. Porni încet spre plajă. Lacul era albastru în lumina dimineţii, 
iar munţii din faţă, palizi şi uscați şi striaţi* 

ca nişte munţi din deşert. Doar la poale, pe lângă lac, fâşii de 
copaci întunecaţi şi petele albe ale satelor. 

Lângă ea, profilate împotriva luminii, cinci vaci cu boţurile, în 
apă, adăpindu-se. Feraei îngenunoheate pe stânci umpleau 
urcioarele roşii. Pe nişte pari bifureaţi, înfipţi pe țărm, atârnau 
plase pescăreşti foarte subţiri „puse la zvântat, şi pe una din 
plase stătea o păsăruică, cu faţa la soare; era roşie ca un strop 
de sânge proaspăt din arterele aerului. 

Dinspre bordeiele de paie de sub copaci se ivi mucosul ei, cel 
cu pasărea de baltă, şi se îndreptă sprfe Kate strângând ceva în 
palmă.-. Işi desfăcu mâna în faţa ei: ţinea în palmă trei văsuleţe 
minuscule, acele ollitas pe care băştinaşii le aruncaseră în apă 
cu multă vrane în urmă, pentru beneficiul zeilor. 

— Muy chiquitas 1, spuse el, în felul lui repezit, ca. Un 
miniatural negustor ce încerca să-şi plaseze marfa. Le 
cumpăraţi? 

— Nu am bani la mine. Mâine. 

— Mâine! rosti el brusc, ca o împuşcătură de pistol 

— Mâine! repeţi Kate. 

El o iertase, dar ea, nu. 

In frumoasa dimineaţă de duminică cineva cânta, des-, tul de 
frumos, ljisând parcă sunetul să se alcătuiască de la sine. 

Un baiat pândea cu un laţ, pândea aidoma unei pisici, ca să 
prindă păsărele. Pasărea roşie că un strop de singe proaspăt 
fremăta toată pe plasa aproape invizibilă, apoi zbură ci. O 
săgeată. Băiatul pândea pe sub verdele delicat-al sălciilor, 
împleticindu-se de rădăcinile groase, împlântate în nisip. 

Pe lângă marginea apei zburară patru păsări întunecate, 

[cu. Gâtările întinse, lopătând tăcut pe suprafaţa tăcută a! 
lacului, într-o traiectorie calmă, zimţuiti de aripi 

1 Foarte micuţe (sp.). 

` 


315 


Kâte cunoştea dimirieţile acestea de la malul lacului. 


O hipnotizau aproape W ca moartea. Păsări roşii ca nişte j 
picături de sânge, în verdele fraged al sălciilor. Aguador-ul 
grăbindu-se spre casa ei, cu cobiliţa pe umeri şi două j bidoane 
grele, pătrate, de gazolină, pline cu apă: fierbinte, g atârnându-i 
la cele două'capete. Venea de la izvorul fierbinte-ca să-i aducă 
ei raţia zilnică de apă caldă. Acum tânărul păşea desculţ, cu 
unul din crăcii pantalonilor ridicat 1 peste piciorul gol, cu spatele 
uşor înclinat sub povară, cu] faţa tuciurie, frumoasă, ascunsă în 
umbra pălăriei ma; păşea în tăcere, într-o abstracţie vecină cu 
moai'tea. / 

Din apă săltaâh grupuri de căpşoare negre, -că nişte păsări de 
baltă. Să fi fost într-adevăr păsări? Să fi fost capete? Să fi fost 
viaţă umană sau ceva intermediar, cea care-şi înălța din lac 
umerii portocalii, uzi, strălucitori, pe sub capetele negre? 

Ştia foarte bine cum urma să se desfăşoare ziua. Treptat, 
soarele avea să îngroaşe şi să închege aerul de deasupra 
capului. Şi, treptat, pe măsură ce se api'opiâ după-amiaza, 
electricitatea din atmosferă se concentra invizibil. Plaja încinsă 
de căldura oarba, plaja presărată cu gunoaie, mirosind a 
murdărie şi a urină. 

Contururile devenind tot mai vagi în lumina incandescentă, pe 
măsură ce aerul se îngroşa - Kate putea simţi electricitatea 
apăsându-i ceafa ca un fier încins. O năucea ca morfina. Şi, între 
timp, pe când după-amiaza se moleşea în tăcere, nori ca nişte 
arbori albi ridicându-se de dincolo de munţi, înălțându-se şi 
întinzindu-şi ramuri negre pe cşr, ramuri din vârful cărora 
săgetau fulgerele ca nişte păsări. 

Şi în mijlocul siestei apatice, subitele rostogoliri ale tunetelor, 
biciuirea rece a ploii. 

Ora ceaiului, amurgul. Ultimele bărci- pregătindu-se de 
plecare, aşteptând vântui în pânze. Vântal bătea dinspre vest, 
bărcile care se îndreptau şpre est şi spre sud plecaseră, pânzele 
li se pierdeau în depărtare, pe lac. Dar bărcile cu destinaţia vest 
aşteptau, aşteptau, apa-clipocind sub chilele lor negre, plate. 

Ambarcaţiunea mare din Tlapaltepec, care adusqse mulţi 
oameni din vest, aşteptă până noaptea târziu. Era ancorată la 
câţiva metri de târm şi, la căderea serii, pasagerii coborâră pe 
plaja întunecată, obosiţi să mai aştepte la bord Se strânseră 
ciorchine la marginea apei care lingea plaja. 

Canoa mare, spațioasă, cu fundul turtit, cu tenda de lemn şi 


unicul ei catarg, zăcea ceva mai încolo, neagră şi masivă în 
noaptea întunecată. Sub acoperişul de lemn ardea o lampă; de 
pe țărm puteai privi înăuntru, în acest cămin al pasagerilor. 

Un om scund, cu pantalonii suflecaţi, veni pe plajă să 
transporte pasagerii la bord. Bărbaţii se aşezau cu spatele la el, 
ţinându-şi picioarele larg desfăcute. Omul se apleca iute, îşi vâra 
capul în furca picioarelor câte unui bărbat şi se înălța cu un om 
pe umeri. Apoi păşea prin apă până la barca neagră şi îşi 
descărca povara vie la bord. 

Când era vorba de o femeie, se ghemuia în faţa ei şi femeia. | 
se aşeza pe un umăr. Îi înlănţuia picioarele cu braţul drept, iar 
ea» se ţinea de capul lui negru. Şi o căra la vapor ca pe un fulg. 

Curând barca se umplu de oameni. Şedeau pe podea, pe 
rogojini, cu spinările spre parapet, iar coşurile care atârnau de 
tavan se legănau în ritmul în caro se balansa vasul, Unii bărbaţi 
îşi aşternură serapes pe jos şi se încovrigară pe ele, ca să 
doarmă. Lampa le lumina chipurile în timp ce şedeau, sau 
zăceau, sau dormeau, sau vorbeau în şoaptă. 

O femeie măruntă ţâşni din întuneric, apoi dispăru din nou. 
Uitase ceva. Dar vasul nu avea să plece fără ea. Pentru că 
vântul încă nu îşi'schimbase direcţia. 

Catargul inalt se ridica drept, dar pânza mare atârna pleoştită 
în falduri, de-a lungul tavanului, aşteptând. Lampa se legăna, 
oamenii adormiseră sau stăteau întinşi. 

Probabil că nu aveau să pornească înainte de miezul | nopţii. 
Şi.pe urmă, pe lac, îndărăt la Tlapaltepec; W stufărişul de la 
capătul lacului, orăşelul cu piaza lui moartă, | cu casele-i moarte 
şi uscate, din chirpici negru, cu străzi- le-i părăginite, - cu 
liniştea-i stranie, înmormântată: ase-: menea oraşului Pompei. 

Kate îl cunoştea. Atât de- sinistru şi de mort, încât o înfricoşa, 
o deruta. 

Dar azi! Azi nu avea să hoinărească toată dimineaţa pe țărm. 
Astăzi trebuia să plece cu o barcă cu motor la Jamiltepec, ca să-l 
vadă pe Ramon. Să discute cu ei chiar şi despre căsătoria cu 
Cipriano. 

Ah cum ar putea, să se mărite cu Cipriano şi*să-şi dă-, ruiască 
trupul acestui fel de moarte? Să preia în pieptul ei povara 
acestei întunecimi, greutatea acestei stranii tristeţi? Să moară 
înainte de a muri, să se stingă cât mai trăia încă sub soare? * W- 

A, nu! Mai bine să evadeze într-o ţară de oameni'albi Dar se 


duse fermă să aranjeze cu Alonso închirierea bărcii cu motor. 

' Capitolul XVH 

CEA BE A PAÂRA LEGENDA ŞI EPISCOPUL 

Preşedintele republicii, în calitatea sa de mătură nouă, 
măturase poate cam prea temeinic pentru gustul poporali” aşa 
încât acum se produsese o nouă „răscoală, 11. Nu una foarte 
mare. Dar care. Atrăgea, desigur, după sme, banditisme. Furturi 
şi sate îngenuncheate. 

Ramon era hotărit să se ferească de orice contaminare 
politică. Dar deja biserica, şi alături de-ea Cavalerii lui Cortes şi 
o anumită facțiune- 'neagră*' "luaseră atitudine. Împotriva lui. 
Prepţii începuseră să-l vestejească de la amvon - Incă nu prea 
puternic - numind u-l. Un ambițios Antichrist. Totuşi, cu Cipriano 
alături, şi cu divizia lui Cipriario din vest, nu avea de ce să se 
teamă. 

Dar era posibil ca generalul să fie nevoit să plece pentru a 
apăra guvernul. 

— Mai presus de orice, spuse Ramon, nu vreau să capăt 
culoare politică. Nu vreau să mă las împins în direcţia nici unui 
partid. Daclă nu pot râmâr. E necontaminat, mai bine renunţ la 
tot. Dar biserica, o să mă. Împingă spre socialişti. Nu-i vorba de 
mine, ci de spiritul nou pe care vreau să-l instaurez. Or, cea mai 
sigură cale de a-l ucide - şi ca oricare fiinţă vie poate fi ucis - 
este aceea sde a-l Subsuma vreunui partid politic. 

— De ce să nu stai de vorbă cu episcopul? îl întrebă Cipriano. 
Şi eu vreau să-l văd. Adică să fiu comandantul. W> diviziei din 
vrat şi să nu profit cu' nimic? 

— Da, încuviinţă Ramon cu încetineală Am să mă duc la 
Jimenez. IsF-am gândit şi eu la asta. Da, am de ghid să folosesc 
toate mijloacele care-mi stau îh putere. Montes o să ne susţină 
pentru că urăşte biserica şi urăşte tot ce i se impune din afară. 
El vede posibilitatea unei biserici „naţionale”. Mie, însă, nu-mi 
pasă de e biserică națională.. Numai că trebuie să vorbeşti limba 
poporului tău. Ştţi că preoţii interzic oamenilor să citească. 
Legendele? 

— Şi ce importanţă are? întrebă Cipriano. Oamenii de azi sunt 
destul de. Perverşi încâţ să citească-tocmai ce îi ae interzice. 

— "Poate că da. N-am s& ţin seama de preoţi. Am să fac să 
crească noua mea legendă cât pământul e frică umed. Dar 
trebuie aă fim foarte atenţi la micile grupări de interese. 


— Ramon! Ce-ar fi dacă ai izbuti să prefaci întregul | Mexic 
într-o ţară a lui Quetzalcoatl? | 

— Aş fi Primul Om «al lui Quetzalcoatl. Mai mult de 1 atâta nu 
ştiu. 

— Şi1 nu te-ar interesa, ce se înlâmplă cu restul, omenirii? | 

Ramon zâmbi. Vedea în ochii lui Cipriano licărirea speranţei 
unui „Război Sfânt'1. 

— Mi-ar plăctea, răspunse el zâmbind, să fiu unul dintre 
iniţiaţi. Sau dintre iniţiatori. Fiecare ţară îşi are propriul ei 
salvator, Cipriano, sau fiecare popor îşi are salvatorul lui. Şi 
oamenii de frunte ai fiecărui popor formează aristocrația 
naturală a omenirii. Trebuie să avem aristocrați pe care să-i 
recunoaştem. Dar o aristocrație naturală, nu artificială. Şi, într- 
un anumit fel, lumea trebuie să fie organic unită: lumea omului. 
Djir în sensul concret al cuvântului, nu în cel abstract. Toate 
legile şi pactele şi programele internaţionale! Ah, Cipriano! 
Toate astea sunt o plagă internaţională! Frunzele unui copac 
mare nu pot creşte pe crengile altui copac mare. Rasele de pe 
glob sunt ca şi copacii, până la urmă nu se pot amesteca şi nu 
pot fuziona. Se feresc unele din calea altora „ca şi copacii. 
Alternativa ăr fi să se înghesuie unele peste altele, şi atunci 
rădăcinile li s-ar încâlci şi ar fi o luplâ pe viaţă şi pe moarte. 
Numai florile se pot amesteca. Şi aristocrații naturali ai fiecărei 
rase reprezintă florile rasei respective. lar Spiritul umanităţii 
poate zbura din floare în floare, ca un fluture, fertilizând copacii 
prin florile lor. Numai aristocrații naturali se pot înălța deasupra 
naţiunilor lor; dar chiar şi atunci, nu se pot desprinde, de rasa 
lor. Numai aristocrații naturali pot fi internaţionali, sau 
universali. Aşa a fost întotdeauna. Popoarele nu se pot 
amesteca în mai mare măsură decât ar putea frunzele de 
mango să crească pe un pin. Da, şi dacă eu doresc ca mexicanii 
să înveţe numele lui Quetzalcoatl, este pentru că vreau să-i fac 
să vorbească în graiul propriului lor sânge. Aş dori ca lumea 
teutonică să gindească din nou în termenii lui Thor- şi Wotan şi a 
copacului Igdrşsil. Aş dori ca lumea druidică să poată vedea că 
în strămoşeasca iede>ăstă misterul lor şi ca ei înşişi sunt 
Tuatha De Danaan în viaţă, dar înăbuşiţi. Şi un nou Hermes ar 
trebui să se întoarcă în lumea mediteraneană, un nou Ashtaroth 
în Tunis, un Mithras în Persia, un Brahma neştirbit în India. Şi 
atunci eu, Cipriano, eu, Primul Om al lui Quetzalcoati, cu tine, 


Primul Om al lui Huitzilopochtli. Şi poate cu soţia ta. Prima 
femeie a lui ltzpapaloti, nu ne-am putea inlălni, în deplină 
seninătate, cu alţi mari aristocrați ai lumii, cu Primul Om al lui 
Wotan, şi cu prima femeie a Freyei, cu primul lord al lui Hermes 
şi cu prima Laay a lui Astarte. Cu primul născut al lui Brahma? Îți 
spun, Cipriano. Atunci s-ar putea bucura omenirea, atunci când 
primii oameni mari ai vestului i-ar întâlni pe primii oartleni mari 
ai sudului şi ai răsăritului în Valea Sufletului! Ah, pământul are 
Văi ale  Sufletului, care nu sânt'centre comerciale sau 
industriale. lar misterul este unul şi acelaşi, doar oamenii 
trebuie să-l vadă sub chipuri felurite. Floarea de hibiscus şi 
scaietele şi genţiana înfloresc pe acelaşi Arbore al Vieţii, dar în 
lume apar ca flori cu totul deosebite; şi aşa trebuie să fie. Eu 
sunt o floare de hibiscus şi tu eşti o floare de yucca, şi Caterina 
ta e o narcisa sălbatică, iar Carlota mea e o pansea albă. lată 
suntem doar noi patru şi totuşi alcătuim un buchet complex. Aşa 
este. Bărbaţii şi femeile de pepâ- mint nu sunt bunuri 
manufacturiere, ca să fie interşanja- bile. Dar Arborele Vieţii 
este unul singur, aşa cum aflăm numai când sufletele ni se 
deschid în cea din urnă înflorire. Dar nu are inriportanţă. În 
momentul de faţă trebuie să lupt să-mi croiesc drumul meu în 
Mexic, iar tu să ţi-l croieşti pe al tău. Aşa încât haide s-o facem. 

e Se îndepărtă spre atelierele şi spre oamenii care lucrau 
sub îndrumările lui,. In timp ce Cipriano se duse să-şi rezolve 
corespondenţa şi planurile sale militare. 

Amândoi fură întrerupţi de duduitul unei bărci cu 
motor care intră în micul debarcader. Eră Kâte escortată 
de Juana, înfăşurată într-un şal negru. 

Ramon, îmbrăcat în alb, încins cu brâul lui brodat în 
desene albastre şi negre şi purtând pe cap pălăria mare 
în care era încrustat ochiul de culoarea turcoazei al lui 
Quetzalcoati, cobori s-o întâmpine. Şi Kate purta o rochie 
albă „o pălărie vsrde şi un şal de mătase galben paL 

— “Mă bucur să mă găsesc iarăşi aid, îi'spuse ea te- 
tinrindu-i mâna. Jamiltepec a devenit un soi de Mecca 
pentru mine; tinjeuc. După eL 

— - Atunci de ce nu vii mai des? Aş dori să vii. 

— Mi-e teamă să nu inoportunez. 

— Nu ' Dacă ai vrea, ai putea să ne fii de ajutor. 

— O! răspunse ea. Sunt atât de speriată ţi de sceptică 


în ce priveşte marile iniţiative. Asta se datorează, cred, 
faptului să în străfundurile mele sini speriată de mulţimi, 
de masele de oameni. Aşadar, cum aş putea avea 
pretenţia să mă alătur oricărui... oricărui gen de Armata 
Salvării? — ceea ce e un fel oribil de a descrie mişcarea 
du- rttitale. *" 

' Don Ramon râse. — - Nici mie, răspunse el, _ nu-mi 
plac mulțimile. Dar aceştia sunt oamenii mei. 

— De când mă ştiu, de când eram o copiliță, nu m-am 
6imțit bine'ân societate. Mi s-a “ţovestit aă, pe când 
avefem patru ani, ori de câte ori părinții mei dădeau o 
petrecere, îi cereau guvernantei să mă aducă să spun 
noapte bună tuturor musafirilor dichisiți care stăteau 
acolo mâaefad şi bând. Presupun c& mă giugiuleau şi îmi 
țpunoau lucruri drăgălaşe, cum se procedează cu un 
copil, iar eu răspundeam invariabil: „Sunteţi cu toții 
nişte maimuțe!“ Ceea ce era de mare efect. Dar încă din 
copilărie încercam repulsia pe care e încerc şi acum. 
Pentru mitie, oamenii slot nişte maimuțe care execută, 
felurite giumbuşlucuri. 

— Chiar şi cei care-ţi skit apropiaţi m? 

Kate ezită, apoi mărturisi parcă fără voie: 

— Da, mă tem că da. Ambii mei soţi— până ţi Joachim - 
erau atât de îndărătnici în micile lor stupidităţi - ca nişte 
maimuțe. Gând ă murit Joachim, am încercat o teribilă 
reacţie de adversitate. Îmi spuneam: „Ce i maimuţă 
sfrijită mai e şi asta, pentru care mi-am cheltuit sângele 
din mine?“ Găseşti că-i îngrozitor din partea mea, nu? 

— Într-adevăr. Dar cred că, în anumite- momente, cu 
toţii simţim la fel. Sali am simţi dacă ara avea curajul. 
Nu-i decât. Una dintre dispoziţiile noastre trecătoare. 

— Câteodată îmi spun că asta e reacţia mea permanenți 
faţă de oameni. Îmi place omenirea, coral şi pdmân- tul şi 
misterul lor. Dar oamenii individuali - pentru Bune aânt 
nişte maimuțe. 

— Puros monos, răspunse el în spaniolă. Y lo que fefl- 
een, puras monerias. Maimuţe curate 1 Şi tot ceea se lac nu 
sunt decât simple maimuţăreli! Totuşi ai eopa. 

— Da! Da! spuse Kate luptându-ae cu tine însăşi: Am 
copii de la primul meu soţ. 


— Şi ei? Monos y no mas?” 

— Nu, răspunse ea încruntându-se şi părând furioasă 
pe ea însăşi. Numai în parte. 

— Asta e un lucru rău, replică Ramon dătinând '-din 
cap. Şi totuşi, adăugă el, ce sunt copiii mei pentru mine 
dacă nu nişte maimuţici? Şi mama lor... şi mama lor... Ah, 
nu! Senora Caterina, nu-i un lucru bun. Trebuie să 
învăţăm să ne descâlcim din încilceala relaţiilor cu 
oamenii.. Când mă apropii prea mult de un tufiş de 
trandafiri, devine ceva neplăcut care mă înţeapă. Trebuie 
să ne descâlcim de'persoane şi de personalităţile lor. 
Oamenii, într-un fel, ne domină, ne domină conştiinţa. 
Aşadar căutăm o scăpare; dai' nu există decât una 
singură; să căutăm, din-' colo de oameni, viaţă 
adevărată. 

— Asta-i ce fac eu! strigă Kate. 

— Nu fac nimic altceva Când am fost absolut smgură cu 
Joachim într-o căsuţă unde eju mă ocupam de toată treaba 
gospodărească şi nu cunoşteam pe nimeni, nu făceam altcevş 
decât să trăiesc Şi să simt viaţa adevărată. Pe atunci mă 
consideram liberă, eram fericită. 

— Dar el? întrebă Ramon. Şi el era liber şi fericit? 

— Era. Dar aici intervine atitudinea de maimuţă. Nu-şi 
îngăduia o fericire modestă. El avea nevoie de oameni în jur şi 
de o cauză, ca să se poată chinui. 

— Atunci de ce nu ai continuat să trăieşti singură în căsuţă, 
fără el? De ce călătoreşti, de ce întâlneşti atâţia oameni? " 

Kate nu răspunse; eră foarte furioasă. Ştia prea bine că nu ar 
fi putut trăi singură. Vacuitatea o dobora. Avea nevoie de un 
bărbat care să astupe golul şi să-i creeze un echilibru. Dar chiar 
atunci când îl avea, în inima ei îl dispreţuia, aşa cum dispreţuia 
câinii şi pisicile. Între ea şi omenire exista un subtil, neputincios 
antagonism. 

Avea o fire darnică şi le lăsa oamenilor toată libertatea. 
Servitorii se ataşau de ea şi toţi cei care o cunoşteau o 
simpatizau şi o admirau. Era însufleţită de o puternică vitalitate 
şi vădea o anume certă joie de vivre. 

Dar sub toate acestea se ascundea o invincibilă adversitate, 
chiar un dezgust faţă de oameni. Nu ură, ci mai curând dezgust. 
Cu orieine ar fi avut de a face, oriunde, In orice împrejurări, 


după un timp o copleşea dezgustul. Mania ei, tatăl, surorile, 
primul soţ, chiar şi copiii ei pe care îi iubea, şi Joachim care-i 
inspirase o dragoste pătimaşă, toţi, după un timp, o umpleau de 
un anumit dezgust, de repulsie, trezindu-i dorinţa de a-i arunca 
în ma? rea, finala oubliette 

Dar nu există o mare, finală oubliette; sau, cel puţin, nu e 
finală până când nu te arunci tu însuţi în ea. 

La fel se întâmpla şi cu Kate. Până când nu. Avea să se arunce 
în cea din urmă şi întunecată oablietle a morţii, nu avea să 
scape de adâncui;, nesfârşitul ei dezgust pentru fiinţele umane. 
Intilnirile trecătoare erau bine venite, chiar pasionante. Dar 
relaţiile strânse, sau cele de lungă durată nu însemnau decât 
reactivări mai mici sau mai mari ale violentului ei dezgust. 

Acum şedea împreună cu Ramon pe o bancă sub oleandrul cu 
flori albe din grădina de jos. Faţa lui era nemişcată şi impasibilă. 
În nemişcarea lui percepea, cu un amestec de tristeţe şi de 
greață, starea ei, ba mai mult, îşi dădea seama că şi propria lui 
reacţie, în ce privea oamenii individuali, era aceeaşi. Contactele 
personale il umpleâu şi pe el de dezgust. Carlota îl dezgusta. 
Până şi Kate îl dezgusta. Uneori chiar Cipriano il dezgusta. 

Dar acest lucru se întâmpra numai pentru că şi numai * când 
îi întâlnea pe un plan, pur personal. Acesta era dezastruos, il 
făcea să-i deteste şi să se deteste. 

Era necesar să-i întilnească'pe un alt plan, în contacte de altă 
natură: intangibile, distante, lipsite de intimitate. In relaţii în 
care sufletul lui era prins în alta parte, astfel încât miezul fiinţei 
sale nu putea să se ataşeze de nimeni, rămânea detaşat. 

Cu Cipriano era cel mai sigur. Cipriano şi el, chiar când se 
strângeau în braţe cu căldură după o perioadă de absenţă, se 
îmbrăţişai) sub semnul recunoaşterii singurătăţii dăinuitoare şi 
stăruitoare a fiecăruia dintre ei, asemenea Luceafărului de 
Dimineaţă. 

Dar femeile n-ar fi acceptat aşa ceva. Ele tânjesc după 
intimitate - şi intimitatea înseamnă dezgust. Carlota ar fi dorit 
să fie permanent şi perfect identificată cu Ramon, drept care il 
ura şi ura tot ce i se părea că-l îndepărtează de. La aceafetă* 
permanentă şi perfectă identificare. Avea oroare de toate 
acestea, şi Ramon ştia. 

Bărbaţii şi femeile ar trebui să fie coinştienţi că pe 
acest pământ nu se pot întâlni în mod absoluţi In cea mai 


strinsă îmbrăţişare, în cea mai tandră atingere există o 
mică prăpastie care, deşi infinitezimală, aproape non- 
exia- tentă, e totală. Oamenii ar trebui să. Se încline, să se 
supună cu reverență în faţa -acestei prăpăstii. Chiar cjnd o 
femeie îi este unui bărbat mai dragă decât însăşi viaţa, lui, el 
rămâne el şi ea rămâne ea, iar prăpastia dintre' ei nu se 

— Poate închide; Orice încercare de a o suprima ar însemna o 
violare. 

Eu sânt' eul meu final, venit din depărtările de dincolo; de la 
Luceafărul de Dimineaţă. Restul e adunătură. Toi ce-i în mine 
adunătură din măreţul cosmos se poate în- « tâlni şi atinge cu 
tot ce e adunătură în fiinţa iubită. Dar acesta nu e miezul 
făpturii mele - nu va fi niciodată. 

Dacă ne-am în tâlni în piiez, ar trebui să renunţăm la ceea ce 
e întâmplător în „noi, la' eul cotidian şi, după ce ne-am 
descotorosi de noi înşine, ne-ara întâlni, inconştienţi, În 
Luceafărul de Dimineaţă. Fără o' transfigurare nu vom putea 
ajunge vreodată acolo. 

— Vom rămâne locului, trăgând de lesă. 

Ramon ştia ce înseamnă să tragi de lesă. Trăsese de el însuşi 
până se făcuşi aproape bucăţi, înainte de a fi găsit drumul spre 
el însuşi, spre miezul făpturii lui, spre miezul existenţei lui, pe 
care îl numea Luceafărul de Dimineaţă, pentru că-oamenii 
trpbuie să dea tuturor lucrurilor câte un nume. K Ştia ce 
înseamnă să ratezi şi să continui a rata. Cu Carlota ratase total. 
Ea il solicita cu-posesiv iute, iar el se oţelea în rezistenţă. Când 
Carlota era de faţă, până şi piep” tul lui gol devenea ostentativ 
şi agresiv de gol. Dar astea. Toate proveneau din faptul că ÎI 
considera proprietatea ei. 

Când oamenii se întâlnesc în miezul făpturii lor, nu sunt nici 
goi, nici înveşmântaţi; transfigurarea e plenară, niciun element 
parţial nu se poate distinge. lar perfecta putere finală are şi 
forţa inocenţei. 

Aşa cum şedea pe bancă alături de Kate, Rămân avea trista 
senzaţie a greutăţii şi a inadvertenţei. Cea + de-a 

+ treia legendă creată de el -colcăia de mânie şi de 

amărăciune. Carlota îi amăra sufletul. Pe de altă parte, în 

Mexico 

City, câţiva indivizi turbulenţi se legaseră de ideea lui şiL 3 
dăduseră o turnură burlescă. Invadaseră una dintre bisericile 


oraşului, smulseseră ţi zvârliseră imaginile sacre şi atârnaaeră 
în locul lor figurile groteşti de carton ale lui luda, pe care 
mexicanii le aruncă în aer de Paşti. Fără îndoială, izbucnise un 
scandal. lar Cipriano, ori de câte ori se deplasa pentru câtăva. 
Vreme, îmbrăca masca inevitabilului general mexican, fascinat. 
De prilejul de arşi afirma ambițiile personale şi de a-şi impune 
propria voinţă. Pe urmă mai -era şi Kate, cu repulsiile ei 
profunde şi cu dorinţa de a da foc lumii. 

Rămân îşi simţea, spiritul afundindu-se şi picioarele 
devenindu-i ca de plumb. Există un'singur lucru pe care un 
bărbat 11 doreşte cu adeverit toată viaţa: să-şi găsească drumul 
către Luceafărul lui, de Dimineaţă, şi acolo să fie singur. De 
acolo, să-şi salute' semenii şi să se 

1 bucure de femeia care l-a urmat pe tot acest drum. 

î) ar a găsi drumul îndepărtat, foarte îndepărtat, până la 
miezul luminos al tuturor lucrurilor, e greu, e ceva ce solicită 
întreaga putere'şi întregul curaj ale unui om. Dacă-şi croieşte 
drum singur, e teribil de greu. Dar dacă fiecare mână trage de el 
ca să-l ţină locului, dacă mâinile dragostei îl înşfacă de 
măruntaie şi mâinile urii, îl apucă de păr, atunci orice evadare 
devine aproape imposibilă. 

Acest lucru îl simţea Ramon:, tâncerc imposibilul. Ar fi mai 
bine să renunţ şi să caut să extrag plăcerea din viaţă, atâta cât 
durează ea, uitând de plăcerea care* se află dincolo de plăceri. 
Sau mai bine să iau drumul deşertului în pustnicie, ca să ajung 
la steaua unde îmi pot dobândi, în şfârşit, întregimea. Drumul 
anahoreţilor. Căci sufletul meu tânjeşte să se consume, şi am 
ostenit de ceea ce oamenii numesc viaţă. In viaţă fiind, vreau să 
mă înalt către locul unde sunt eu.t 

„Şi totuşi, îşi spunea el, dacă o femeie ar fi cu mine în 
Luceafărul de Dimineaţă, cât de fericit m-aş simţi! Şi bărbatul 
care ar fi acolo cu mine, cât de minunată mi s-ar părea prezenţa 
lui! Fără îndoială, Luceafărul de Dimineaţă e un loc de intâlnire 
pentru noi, pentru bucuria noastră.” 

Şezând pe bancă alături, Ramon şi Kate uitaseră unul de 
celălalt, ea cufundată adine în trecutul care-i inspira atâta 
dezgust, el cufundat în viitor şi străduindu-se să-şi învioreze 
spiritul toropit. 

Cipriano se ivi în tăcere pe balcon şi privi în jur. Tresari 
aproape când dădu cu ochii de cele două persoane de pe banca 


de sub oleandrul cu flori albe, cele două persoane despărțite, în 
tăcerea lor, de mile întregi, de lumi întregi. 

Ramon îi auzi paşii pe balcon şi îşi înălţă privirile. 

— Venim sus! îi strigă, ridieându-ee şi uiţându-se la Kate. Vrei 
să urcăm? Doreşti să bei ceva rdee, tepache sau suc de 
portocale? Gheaţă nu avem. 

— Aş dori nişte suc de portocale şi apă. 

Ramon chemă un slujitor şi-i dădu dispoziţii. 

Cipriano era îmbrăcat în pantaloni albi şi bluză albă, ca şi 
Rămân. Dar brâul lui era roşu, brodat cu linii curbe negre, ca 
dârele unor şerpi. 

— Te-am auzit venind, îi spuse el lui Kate. Gindeam că poate 
ai plecat din nou, adăugă, privind-o cu un reproş negru în ochi: 
tristeţea ciudată, şovăielnică, a barbarului care nu ştie ce 
trebuie să facă. Dar amestecată şi cu resentiment. 

— Încă n-am plecat, răspunse Kate. 

Ramon râse şi se trânti pe un scaun. 

— Senora Caterina gândeşte că suntem cu toţii nişte 
maimuțe, dar poate că acest anume spectacol de maimuţăreală 
c cel mai amuzant dintre toate. Aşa.că o să-l mai urmărim un 
timp. 

Cipriano. Indian autentic, se simţi rănit în mândria lui şi micul 
cioc negru care-i împodobea bărbia păru să capete un aer 
prevestitor de rele. 

— Asta-i un fel denaturat de a prezenta lucrurile, râse Kate. 

Ochii negri ai lui Cipriano o priviră cu ostilitate. Avea impresia 
că îşi bate joc de el. Şi, de fapt, în străfundurile sufletului ei de 
femeie, asta şi făcea. În sinea ei râdea de el. Ceea ce niciun 
bărbat n-ar putea îndura, şi cu atât mai puţin un bărbat cu 
pielea neagră. 

— Nu! adăugă Kate. Îndărătul tuturor acestor lucruri se 
ascunde altceva. 

— Ah! făcu Ramon. Bagă de seamă! Un dram de milă e 
întotdeauna primejdios. 

— Nu! Nu se ascunde mila, răspunse Kate roşind. De ce eşti 
atât de îngrozitor cu mine? 

— Maimuţele sfârşesc întotdeauna prin a fi îngrozitoare cu 
spectatorii/ 

Kate îşi înălţă privirea spre Ramon şi surprinse licărul de furie 
din ochii lui. 


— Am venit aici, spuse ea, ca să aflu mai multe despre 
panteonul mexican. Ba chiar mi s-a dat a înţelege că aş putea şi 
eu să fac parte din el. 

— A, ăsta-i un hicru bun! replică Ramon. Un specimen rar de 
maimuţă femelă sporeşte menajeria lui Ramon. Sunt convins că 
ai fi un număr de atracţie. Te asigur că panteonul aztec a mai 
numărat câteva zeițe frumoase. 

— Eşti oribil! strigă Kate. 

— Haide! Haide! Să ne menţinem în limitele principiilor, 
Senora mia. Suntem cu toţii maimuțe. Monos so- mos - Ihr seid 
alle Affen | Aşa grăit-au gurile pruncilor şi sugarilor, cum ar 
spune Carlota. lată această mică maimuţă mascul care se 
numeşte Cipriano. Are ideea maimuţărească de a se căsători cu 
dumneata. N-ai decât un cu- vânt de spus. Şi când te vei sătura 
de el, te va lăsa să pleci; sau când se va sătura el de dumneata. 
E general şi mare jefe. Ţe-ar putea face maimuța regină a 
maimuţelor din Mexic, dacă ai dpri. Şi ce altceva pot face 
maimuţele decit să se distreze! Vamos! Embobemonos*5! Să vă 
fiu eu preot 7 VomO*/ Vamos! 

Se. Ridică brusc, cu o violenţă vulcanică şi fugi de Ungă ea. 

Cipriano se uită mirat la Kate care pălise subit. 

— Ce i-ai spus? o întrebă el. 

— Nimic, răspunse ea ridictadu-se. Cred că aş face nai bifiţ să 
plec. 

Fu chemată Juana şi, Împreună cu Alonso, porniră la drumul 
de tntoarcero pe lac. Kate stătea cu o încăpăţânată îmbufnare 
sub tenda bărcii. Soarelţ ardea cumplit şi strălucirea apei e 
orbea. Îşi puse ochelarii negri care o făceau să arate monstruos. 


— Muche color, Wifia! Muche color / repeta Juana În spatele ei. 
Evident, criado se îmbibase de tepmehe. 

Pe apa de un cafeniu pal pluteau vag tufe mici «le zambile ds 
baltă, înălţând câte o frunză În chip de psnsă. Lacul era presărat 
cu asemenea tufe plutitoare. Ploile grele minaseră aluviuni din 
rtul Lerma şi măturaseră acrii de lirio de la capetele mlăştinoase 
ale apelor”aflate la vreo treizeci de mile depărtare, 
împrăştiindu-le pe întreaga suprafaţă a lacului, până când 
țărmurile fură împotmolite, iar îndepărtatul râu Santiago, care 
pornea din lac, se Înnămoli. În ziua aceea Ramon scrise cea de-a 


35 Sînteţi cu toţii maimute (gerfn.). 


patra legendă: 

„Ce a vizut Quetzalcoati în Mexic. 

Ce-i cu chipurile astea ciudate din Mexic? 

Feţe palide, feţe galbene? Aştia nu sunt mexicani 1 Haide | 
Sfi ne prostim, să ne maimuţărim! (sp.). 

De unde vin ele şi de ce? 

; Lăpân al celor două căi, toţi aceştia sunt străini. ^ Şi 
vin de nicăieri. e 

Uneori vin şi ne îndruge felurite poveşti, 

Dar de fapt sunt hrăpăreţii. 

Şi ce vor de la noi? 

Vor aurul, vor argintul munţilor noştri, 

Şi ţiţeiul, îmbelşugatul ţiţei de pe eoasteie noastre, 

Ne sug zahărul tulţânile zvelte ale trestiilor, Se-nfruptă 
din griul holdelor noastre, din porumbul din lanuri; 

Ne sorb cafeaua din boabele tufişurilor, vor pkiă şi 
cauciucul cleios. 

înalţă hornuri uriaşe care fumegă. 

Şi în case mari adăpostesc-maşinării ce latră; 

Cu coate de-oţel îşi croiesc drum pretutindeni Şi mii de 
fire mânuiesc din gheare | Grozave sunt maşinile 
străinilor hrăpăreţi! 

Și voi, mexicani şi peoni, voi ce faceți? 

Lucrăm cu maşinile lor, lucrăm pe câmpurile lor, 

Şi ne plătesc cu pesos din argint mexican. 

Ei sunt cei deştepţi. 

Siri mirdfiţi? 

Nu-i îndrăgim şi niciodată nu-i vom îndrăgi Feţele ler 
sunt urâte, dar lucrurile pe care le fac sunt fruţnoase. 

Şi voinţa lor e ca maşinăria de oțel., 

Ce putem noi face? 

Văd arăcii, negre străbătindu-mi ţara, 

Da! Trenuri negre şi camioane şi automobile. 

Trenuri şi camioane, may.tH şi aeroplane. 

Ce minunat! spune peonul ce urcă într-un tren. 

Ce minunat să urci în autobuz şi pentru douăzeci. 

centavos să te laşi purtat j. 

Ce minunat, în oraşele mari, unde totul aleargă, şi lumini 
mişcătoare lucesc, să hoinăreşti fără treabă» Ce minunat să intri 
intr-un cinematograf Şi să-ţi danseze în faţa ochilor poze din 


lumea-ntreagă» Ce minunat ar fi să luăm lucrurile astea din 
mina hrăpăreţilor şi să le facem ale noastre ţ Luaţi-vă îndărăt 
holdele, argintul şi ţiţeiul, lusji trenurile şi fabricile şi mâşinile ŞI 
folosiţi-le, căci sunt ale voastre! 

Ce minunat! 

Oh, proştilor! Mexicani, şi peoni! 

Dar meritaţi voi să fiţi stăpâni ai maşinilor pe care nu le puteţi 
făuri, 

Pe care n-aţi putea decât să >e stricati, 

Voi, nătângilor! 

Cum au străbătut aceste fete palide, aceste feţe galbene, 
apele pământului? Oh, proştilor! Mexicani şi peoni cu inimi de 
glod! Au venit ghemuiţi pe vine? 

Aşa cum voi nu faceţi nimic decât să. Vă ghemuiţi pe vine, să 
vă holbaţi cu ochii pustii, să beţi licoarea diavolului, să vă- 
ncăieraţi şi să vă înjungheaţi, Şi-apoi să” alergaţi ca nişte câni 
ursuzi lâ chemarea stâpânilor albi. Oh, câini şi nătângi de 
mexicani şi peoni! 

Cu inimi apoase şi genunchi tremurinzi. 

Cu suflet năclăit şi amorţit. 

La ce sunteţi voi buni decât să putreziţi în. Robie? 

Nu meritaţi un zeu! 

lată! Universul îşi încolăceşte dragonii, 

Dragon îi din cosmos se scutură de furie, 

Dragonul morţilor neîmpăcaţi ce dorm în nordul alb ca zăpada 

Biciuieşte cu coada în somn; şi vânţurile urlă, măţurând 
stâncile reci. Stafiile morţilor răciţi şuieră în urechile lumii, 
Pregătiţi-vă pentru osândă! 

Căci vă spun vouă! nu există morţi morţi, nici măcar morţii 
voştri. 

Sunt morţi ce dorm în apele Luceafărului de Dimineaţă care le 
înviorează mădularele, Sunt morţi ce plâng în ploile amarnice, 

Sunt morţi ce se înghesuie în îngheţatul nord, dârdâind şi 
clănţănind printre gheţuri 

Şi urlând de ură. 

„ Sunt morţi ce se târăsc prin măruntaiele pârjolitoare ale 
pământului, 

Aţăâţând focurile în sfredelitoare amărăciune. 

! 'Sânt morţi ce zac pe sub copaci, pândind cu ochi de I* 
scrum ca să-şi înhaţe victimele. 


| Sânt- morţi ce năpădesc soarele, precum reiuri de muşte 
negre, ca să-i sugă vigoarea. Sunt morţi. Ce veghează când 
pătrundeţi în femeile. Voastre, 

Şi se reped în pereţii pântecelui lor, se zbat pentru putinţa de 
a se naşte, se luptă la poarta deschisă de voi, 

i Scrâşnesc din dinţi când se închide şi îl întâmpină cu ură pe 
cel ce-a pătruns pentru a se naşte din nou, Făt al morţilor vii, al 
morţilor ce trăiesc fără a fi reînvioraţi. 

Vă «spun vouă, pacoste pe yoi; cu toţii veţi muri Şi fiind 
morţi, nu veţi mai fi reînvioraţi. 

Nu există morţi morți. 

Fiind morţi veţi bate drumurile precum clinii cu 1 

coastele rupte 1 

În căutarea resturilor şi gunoaielor vieţii, pe potecile a 
nevăzute ale aerului. 9 

Morţii celor ce-au stăpânit focul trăiesc mai departe, 
cal 

şarjă de metal în foc. m Morţii cel «r ce-au stăpânit 
apele ce leagănă şi licăresc 1 

în talazurile mării. 1 Morţii celor ce-au stăpânit 
maşinile de-oţel se -înalță | 

— În mişcare, departe! | 

Morţii celor ce-au stăpânit electricitatea sunt însăşi 
electricitatea. | 

Dar morţiii celor ce n-au fost vrednici să stăpânească fi 
ceva, fi 

Se târăsc. Precum câinii de pripas pe cărările dosnice 
ale'j., aerului. F 

Adulmecând după gunoaiele vieţii şi muşcând cu j 
boturi veninoase.] 

Cei care-au stăpânit elementele lumii, mor în aceste îi 
elemente şi în moarte găsesc adăpost. | Dar voi Ce-aţi 
stăpânit voi dintre dragonii cosmosului? Există dragoni ai 
soarelui şi ai gheții, dragoni ai lunii şi ai pâmântului, ai 
apelor sărate, dragoni ai tunetelor; 

JLxistă dragonul sclipitor al stelelor din lărgul cerului. 
Şi drept În mijloc, cu ochi neclipitor, dragonul 

Luceafărului de Dimineaţă. 

Luptă şi cucereşte! spune Luceafărul de Dimineaţă.. 
Biruie-i pe dragoni şi virio’ către mine. 


La mine-i plăcere, sunt cel mai din urmă. Şi cel mai bun, sunt 
eleşteul de viaţă nouă. 

Ci iată! Voi, toropiţilor, o să trimit dragonii peste voi. 

Şi ei vă vor fărâma oasele în dinţi, 

Dar chiar şi aşa or să vi scuipe din gură, ca pe nişte câini de 
pripas cu coastele rupte. 

Şi nu veţi avea In ce să muriti. 

lată! Pe cărările dosnice ale aerului, cei morţi se ' târăsc ca 
nişte potăi! 

lată! Dau drumul dragonflor!" Celui mare şi alb al nordului, 
Celui al morţilar neîmpăcaţi, ce biciuieşte din coadă şi dă 

mereu ţ>col. Bl suflă putreziciune rece asupră-vă, iar voi veţi 
sângera în piepturile voastre. 

| 
Am de gând să stau de vorbă’ cu dragonul focurilor lăuntrice, 
Cel ce-i împărtăşeşte pe morţii armelor de /ot. 

Am să-i cer să-şi scoată căldura din picioarele voastre, aşa 
încât picioarele să vă fie reci ca moartea. Şi-am de gând să-i cer 
dragonului apelor 'să se năpustească pe voi Şi să scuipe rugină 
în rî ur.il t voastre, în ploile voastre. 

Ramon îmbrăcă hainele negre de oraş, îşi puse o pală-! 
rie neagră şi plecă să ducă personal ultima legendă la 
tipografie. Semnul lui Quetzalcoati era imprimat în negru 
şi roşu, iar simbolul dragonului, la sfârşit, în verde, 
negru, şi roşu. Fila imprimată era împăturită. 

+ Şase dintre sofdaţii lui Cipriano preluară pachetele 
de tipărituri şi le transportară cu trenul: imul în 
capitală, 1 unul la Puebla şi Jalapa, unul la Tampico şi 
Monterrey, ! unul la Torreon şi Chihuahua, unul la 
Sinaloa şi Sonora, şi unul la minele din Pachucha, 
Guanajuato şi din zona centrală. Fiecare ostaş difuza 
câte o sută de bucăți.. Dar în fiecare oraş exista câte 
un cititor oficial de legende; sau chiar doi, trei, până la 
zece cititori de oraş. Şi alţii _ care colindau satele, 
citind legendele. 

Pentru că poporul era devorat de o sete stranie, sub- 

— Terană, pentru lucruri supranaturale. Cu toţii erau 
sătui de evenimente şi de ştiri şi de ziare, erau sătui 
chiar de cele învăţate la şcoală. Spiritul uman e sătul de 
pisălogeala umană. S-ar părea să spună că a avut 


destulă parte de lucruri omeneşti sau inventate de 
oameni. Şi cu toate că nu fââeau mare câz de legendele 
lui Ramon, aveau nevoie de ele, aşa* cum are omul 
nevoie de alcool ca să se mai descarce de sila şi de acel 
ennui provocat de lumea omenească, tea făcută de 
oameni. 

Pretutindeni, în toate oraşele şi satele, noaptea 
ptâteau fi văzute torţele pilpund şi câte Un grup de 
oameni, uneori în picioare, alteori aşezaţi pe jos, 
astultind glasul molcom al câte unui cititor*. 

Mai rar, în câte o mică piaza izolată, răsuna şi bătaia 
sinistră a tam-tamului, venind parcă din văgăuna 
veacurilor. Întotdeauna erau de faţă doi bărbaţi 
îmbrăcaţi în serapes albe cu margini albastre. Şi urmau 
apoi cintecele lui 'Quetzalcoati şi, uneori, dansul lent, în 
cerc, în ritmul ancestral al tălpilor goale lovind 
pământul, ritmul Ame- ricii aborigene. 

Căci, dintre toate rasele dispărute, numai aztecii şi 
zapotecii aveau dansuri născute din paşii de pasăre ai - 
indienilor roşii din nord. Poporul simte ritmul în singe şi 
nu-l poate nicicind uita. Îi revine mereu, însoţit de o 
senzaţie de teamă şi de bucurie şi de uşurare. 

Singuri, oamenii nu aveau curajul să reînvie vechile 
mişcări, nici să se lase aţâţaţi de ritmul străbun. Vraja 
trecutului e copleşitoare. Dar în cântecele şi legendele 
lui Quetzalcoati glăsuia o voce nouă, vocea unei 
autorităţi. Şi cu toate că oamenii vădeau mare 
încetineală în a se încrede în legende - erau poate cei 
mai înceţi şi cei mai neîncrezători - se agăţau totuşi de 
vechea-nouă senzaţie cu o anume teamă, bucurie şi 
uşurare. 

Oamenii lui Quetzalcoatl evitau marile pieţe şi centre 
de activitate. Alegeau locurile mai laterale. Uneori, un 
om îmbrăcat într-o pătură neagră cu margini albastre 
sau cu semnul lui Quetzalcoatl pe pălărie se aşeza pe 
marginea unei fântâni şi începeă să citească cu glas tare. 
Era de- ajuns. Oamenii zăboveau ca să-l asculte. Citea 
fila până la capăt şi apoi spunea: „Am isprăvit de citit 
cea de-a patra legendă a lui Quetzalcoati. Acum am s-o 
iau de la început.” 


Şi în felul acesta, prin glasul cu o notă îndepărtată, şi 
prin lenta monotonie a repetării, lucrurile se strecurau 
obscur în conştiinţa ascultătorilor. 

încă de la început avusese loc scandalul cu efigiile lui 
luda. in Mexico City, săptămâna patimilor este, după 
toate aparențele, săptămâna lui luda. Pretutindeni vezi 
oameni purtând acasă, în triumf, păpuşile mari de carton 
vopsite în culori ţipătoare. + Toate reprezintă un bărbat 
grotesc. În mărime mai mult sau mai puţin naturală. De 
cele mai multe ori, figura lui luda reproduce un 
hacendado’ ' gras mexicano-spaniol, adică un proprietar 
de pămint sau un mare fermier, în pantaloni strimţi, cu o 
burtă proeminentă şi mustăţi uriaşe, răsucite. Vechea 
reproducere a patronului. Unele figuri ţi-l evocă pe 
Punch, altele pe 

33 - Şarpele cu pene 

Arivehin Dar toate au obraji trandafirii şi ţinuta 
'Vestimentară a omului alb. Niciodată nu vezi vreun luda 
cu ţaţa tuciurie a băştinaşilor mexicani; întotdeauna doar 
imaginea ţeapănă, grotescă, a unfii alb. 

şi toţi aceştia sunt luda. luda e atracţia bâlciului, victima, 
marea figură a s&ptămânii sfinte, după cum scheletul şi 
scheletul călare'pe cal constituie id» lul primei săptămâni din 
noiembrie, cânfl se sărbătoresc zilele marţilor şi" tuturor 
sfinţilor. 

în sâmbătă Paştilor, figurile lui luda sunt atârnate din 
balcoano. Apoi sforile sunt tăiate şi, bang! Strigăte de veselie, 
luda a explodat şi s-a prefăcut în nimic, datorită petardei din 
interior. Tot oraşul explodează de luda.. 

„ în Mexico City avusese loc scandalul icoanelor smulse din 
biserici şi înlocuite cu aceste figuri de luda. Biserica începea să 
se pună în mişcare. 

Dar în Mexic biserica trebuie să se piişte cu mare precauţie: 
nu e. Deloc populară şi ghearele i-au fast retezate, Clopotele nu 
pot sjana mai mult de trei minute Preoţii şi călugării nu pot să-şi 
poarte veşmintele în stradă, nimic mai mult decât vesta neagră 
hideaşă şi gulerul alb al clerului protestant. Aşa încât prelaţii se 
arată cât mai puţin cu putinţă în oraş şi niciodată pe arterele 
principale sau în pifizas. 

Cu toate acestea, biserica are încă destulă influenţă. E drept 


că procesiunile religioase sunt interzise, dar nu şi. Predicile de la 
amvon, nu şi îndemnurile din confesional. "Montes, preşedintele, 
avea un ghimpe împotriva bisericii fi se gândea expulzeze pe 
toţi preoţii străini, însuşi Mhiepiscopul era italian. Dar, în acelaşi 
timp, era şi cembativ 

Dăduse dispoziţii tuturor preoţilor să interzică enoriaşilor de a 
asculta vreun cu vânt legat de Quetzalcoatl, să distrugă orice 
legendă care le-ar cădea în mână, să îm- . Piedice, pe cât 
posibil, ca liegendele să fie citite fi cântecele fie cantate în 
parohiile tor. 

Dar Montes dăduse ordin poliţiei şi armatei să acorde 
oamenilor lui Quetzalcoati protecţia legală cuvenită oricărui 
cştăţeaiL 

tnsă Mexicul nu-i degeaba Mexic şi deja se vărsase sânge de 
ambele părţi. Acesta era lucrul pe oaie Rămân dorea cel mai 
mult să-l împiedice, ştiind ca morţile violente nu pot fi şterse din 
sufletele oamenilor ca uşurinţa cu care e spălat sângele de pe 
pavaj. 

Drept care. Când plecă la oraş întrebă la episcopia- de vest 
dacă episcopul ar consimţi să le acorde o audienţă lui şi lui Don 
Cipriano, urmând să le fixeze locul întâlnirii. Episcopul, care era 
un vechi prieten şi sfătuitor al Caritv- tei, şi care-l cunoştea 
destul de. Bine pe Ramon, răspunde că i-ar primi cu plăcere pe 
acesta şi pe Senor General. A doua zi, dacă ar binevoi să-l 
viziteze acasă. 

Episcopul nu mai locuia îp palatul episcopal, care f» j- sese 
transformat într-un oficiu poştal. Dar avea © teeu- inţă 
spațioasă în vecinătatea catedralei, locuinţă care-i fusese oferită 
de credincioşi. 

Ramon şi Cipriano îl găsiră pe bătrânui slăbănog aş<* 
teptându-i intr-o bibliotecă  prăfuită şi  neinteresantă. 
Înveşmântat intr-o sutană simplă, neagră, nu prea curată, cu 
pasturi violeţi. Îi întâmpină pe Ramon, care purta un costum 
negru de oraş, şi pe Ciprano, îmbrăcat în. Uniformă, cu maniere 
afabile şi priviri bănuitoare. Dar se prefăcea a fi vioi şi jovial. 

— A; Don Ramon, de când nu te-am mai vs”ut '. Cui» '* mai 
merg treburile? Bine, bine? Ast^-i bun! Şi îl bătu- pe Ramon pe 
nrnnecă, asemenea unui unchi sfătos. A, domnule general, ee 
onoare, ce onoare! Fiţi bineveniţi ha aceuâi.ă. >; > â- casă care 
e a dumneavoaâtrâ. E'casa;. Excelenţelor > -hkl re! La 


dispoziţia dumneavoastră, domnilor Nu'doriţi să luaţi loc 7 

Se a; -' zară cu toţii în vechile fotolii de piele din locuinţa 
prafoasă, ponosită. Episcopul îşi privea cu nervozitate miinfle 
subţiri. Imbătrânite, şi inelul cu piatra de arnetist cam opacă. 

— Bine. Sonore»! repetă privindu-i cu ochii lui mici, ttegri. 
Sunt la dispoziţia dumneavoastră. Cu totul la dispoziţia 
Excelenţelor voastre. 

— Dona Carlota e în oraş, Înălţimea voastră. Aţi vă- *ut-o? 
întrebă Ramon. 

— Da. Fiule. 

— Deci cunoaşteţi ultimele veşti în legătură cu mine. V- 
a istorisit totul? 

— Oarecum! Oarecum! Mi-a vorbit, biata de ea. Câte ceva în 
legătură cu dumneata. Slavă Domnului că-şi are fiii alături. Au 
sosit bine sănătoşi în ţara lor natală. 

— l-aţi văzul? 

— Da! Da! Doi dintre cei mai dragi copii’ ai mei. Poarte 
înţelegători, foarte inteligenţi, ca şi tatăl lor; şi, H ca el, 
făgăduind să ajungă foarte chipeşi. Da! Da! Domnule General, 
fumaţi dacă doriţi, nu ezitaţi!. 

Cipriano îşi aprinse o ţigară. Din pricina unor vechi asociaţii, 
se simţea nervos, dar se amuza. 

— Părinte, cunoaşteţi totul în legătură cu ceea ce doresc eu 
să fac? întrebă Ramon. 

— Nu cunosc totul, fjule, dar cunosc destul. Nu vreau să aud 
mai mult. Eh! oftă prelatul, e foarte. Trist. 

— Nu-i foarte trist, părinte, dacă v. U facem noi un lucru trist 
din asta. De ce să-l transformăm într-un lucru trist? Cea mai 
mare parte a 'mexicanilor sunt indieni. Aceştia nu pot înţelege 
principiile înalte ale creştinismului, înălţimea voastră, şi biserica 
o ştie prea bine. 

— Foarte bine, foarte bine, fiule! Dar le putem explica. Le 
puterii transmite principiile. Şi ei sfni în mâinile Domnului, ca şi 
iepurii de pe deal. 

— Nu, părinte, e cu neputinţă. Le trebuie o religie care şă-i 
lege de elementele universului. lepurii de pe deal or fi în mâinile 
Domnului, dar sunt şi la discreţia oamenilor.’ La fel şi cu 
mexicanii. Poporul se afundă din ce în ce mai adânc în inerție şi 
în neputinţă, iar biserica nu-l poate ajuta pentru că biserica nu 
deţine cuvântul- cheie care să meargă la sufletul mexican. 


— Şi sufletul mexican nu cunoaşte glasul Domnului? 

— Propriii dumneavoastră copii s-ar putea: să vă cunoască 
glasul, înălţimea voastră. Dar dacă v-aţi duce să vorbiţi păsărilor 
de pe lac sau căprioarelor din mulftţi, credeţi că v-ar cunoaşte 
glasul? Vor sta locului să vă asculte? 

— Cine ştie? Se spune că au stat să-l asculte pe sfântul 
Francisc din Assisi. 

— Mexicanilor trebuie să le vorbiţi în propriul lor grăi şi să le 
daţi cuvântul-cheie pentru sufletele lor. Eu am găsit cu vântul 
Qv. Etzalcoatl. Dacă nu am dreptate, fie să pier. Dar am 
dreptate. 

— Episcopul se foia în scaun, slânjenit. Nu voia să aildă toate 
acestea. Şi nu voia să răspundă. Oricum, era neputincios. 

— Vorbeşti despre lucruri care îmi depăşesc înţelegerea, 
spuse episcopul, rşsucindu-şi inelul în deget. ’ 

— Vă cer să facem pace, părinte. Eu nu urăsc biserica 
romano-catolică. Dar consider că în Mexic nu-şi are locul. Şi 
chestiunea cu efigiile lui luda m-a îndurerat pe mine mai mult 
decât pe dumneavoastră „iar vărsările de singe mă amărăsc şi 
mai mult, 

— Eu nu sunt un inovator, fiule, incit să provoc Vărsări de 
sânge. 

— Ascultaţi-mă! Am de gând să înlătur, cu reverență, 
imaginile din biserica din Sayula şi, cu aceeaşi reverență, să le 
dau foc. După aceea, am să pun în biserică imaginea lui 
Quetzalcoatl. 

Episcopul il privi pe furiş. Citeva-momente nu rosti o vorbă. 
Dar tăcerca îi era pânditoare, încolţită. 

— Ai cuteza să faci asemenea lucru, Don Ramon? 

— Da. Şi nimic nu mă va împiedica. Generalul Viedma este 
alături de mân& 

Episcopul 11 arunci o privire piezişă lui Cipriano. 

— Desigur, răspunse acesta din urmă. 

— Şi cu toate acestea este. Un lucru complet ilegal, spuse 
episcopul eu acră amărăciune. 

— Ce-i ilegal în Mexic? întrebă Ram6n. Numai slăbiciunea e 
ilegalii. Şi eu n-am să tiu slab, domnule. 

— Eşti un am norocos, răspunse episcopul înălţând din 'umeri. 

Ufrnă un răstimp de tăcere. 

i — Nu! continuă apoi Ramon. Am venit aici să vă c6r să 


facem pace, Repetaţi-i arhiepiscopului tot ce am’ qpus. Există 
mai mulţi profeţi şi să sperăm că numărul lor va fi sporit. 

— Şi dumneata eşti unul dintre aceşti profeţi, Don Ram6n? 

— Sigur că da, părinte. Şi voi vorbi în Mexic despre 
Quetzalcoati, am eâ-i înalt biserica aici, şi am să deştept 
oamenii din toropeală. — Nu! N-ai să faci decât să invadezi şi să 
iei cu ° asalt bisericile lui Hriştos, aşa cum ai spus. 

— Îmi cunoaşteri intenţiile. Dar nu vreau să mă cert cu 
Biserica Romei şi nici să provoc duşmănii şi vărsări de sânge. Mă 
puteţi înţelege? 

— Profanezi altarele, instalezi idoli păgâni, arzi icoanele 
Mintuitorului şi ale Fecioarei şi pretinzi că vrei pace? 
spuse bietul episcop, care nu dorea altceva decât să fie 
lăsat în plata Domnului. 


— Da, părinte. 
— Fiule, ce pot să-ţi răspund? Eşti un om buh, pălit îrtsă de 
nebunia trufiei. Don'Cipriano nii-i decât încă un general 


mexican. Eu sunt bătrâriul episcop al acestei dieceze, servitor 
credincios al Sfintei Biserici, fiu umil.al Sfâritului Părinte de la 
Roma.. Ce pot eu face? Ce-ţi pot rfispunde? Domnule general, 
du-mă la cimitir şi îm- ipuşcărmă pe loc. 

— Nu doresc aşa ceva, răspunse Cipriano. 

— Astfel se vor termina lucrurile, îl asigură episcopul 

— Dar de ce să se termine astfel? strigă Rămân. Spusele mele 
sunt lipsite de orice sens? Nu le puteţi înţelege deloc? 

— Fiule, înţelegerea mea nu merge mai departe de credinţa 
mea, de datoria mea Eu nu sunt un om inteligent. Trăiesc doar 
prin credinţa şi prin datoria către slujba mea sfântă. Inţelege că 
nu înţeleg. 

— Bună ziua, părinte, spuse Ramon ridicându-se brusc. 

— Du-te pu Dumnezeu, fiule, răspunse episcopul, ri- dicându- 
se la rândul său şi înălţându-şi degetele într-un ge, st de 
binecuvântare. 

— Adios, Senar! îl salută Cipriano, ciocnindu-şi pintenii şi 
punându-şi mâna pe minerul săbiei, în timp ce se îndrepta spre 
uşă. 

— Adios, Senor General, răspunse episcopul, urmări n- du-i 
din ochi cu străvechea lui răutate, pe care cei doi e simțeau 
parcă înţepându-le cefele. « 

— N-o să sufle o vorbă, spuse Cipriano pe când. Coborau 


scările. Bătrânul iezuit nu vrea decât. Să-şi menţină Scaunul şi 
puterea, împiedicându-şi inima să tetă. Li cunosc eu. Lucrul cel 
mai preţios pentru ei, mai preţios chiar decât averile lor, e 
puterea'miriapodă pe care o au asupra oamenilor înfricoşaţi, 
mai cu seamă asupra femeilor. 

— Nu ştiam că-i urăşti, râse Ramon. 

— Nu-ţi mai cheltui energia pe ei, dragul meu. Mergi înainte, 
poţi călca peste nişte şerpi striviţi, ca ăsta. 

în timp ce treceau pe lâiigă grădiniţa din faţa oficiului poştal, 
unde scribii moderni stăteau la măsuţe aşezate pe sub arcade 
bătând la maşină scrisori pentru sărmanii analfabeți ce 
aşteptau, cu cei câţiva centauos kt mână, ca mesajele lor să fie 
turnate într-o eastâian& fkiesti” Ra» mân şi Cipriano erau 
salutaţi cu un respect uimit, 

— De ce să încerci să stai de varb& cm egiseopal-— ăsta 
nici nu mai există, Am auzit c& legiunea Ctwai*ri&* 

lui Corles a organizat aseară un mare ospăț şi, nii s-a relatat - 
deşi eu nu cred - că au făcut jurăminte stropite cu sânge să 
curme viaţa mea şi a ta. Dar aş spune că pe mine m-ar 
înspăimânta mai mult jurămintele făcute de doamnele catolice. 
Ce mai, când un om se opreşte să-şi - descheie pantalonii ca să- 
şi lase udul, Cavalerii lui Cortes o iau la goană convinşi că a 
îndreptat un pistol asupra lor. Nu te gândi la ei. Prietene! Nu 
încerca să-i îmbunezi. Or să pufnească pe nări şi or să devină 
insolenţi, gândind că ţi-e fiică de dânşii. Şase soldaţi de-ai mei 
pot să calce în picioai>e tot noroiul ăsta, spuse generalul. 

Acesta era oraşul şi spiritul oraşului. 

Cipriano avea un apartament în palatul mare din Piaza de 
Armâs. 

— Dacă mă însor, continuă el când intrară în patio-ul de piatră 
unde străjuiau ostaşii de gardă, dacă mă însor, am să închiriez o 
casă în colonie, ca -să fie mai. Intimă. 

Când se afla în oraş, Cipriano era amuzant. Părea să emane 
prin toţi porii mândrie şi autoritate arogantă. Dar ochii lui negri, 
privind pe deasupra nasului fin şi a bărbuţei de ţap. Nu te 
făceau să râzi. Păreau să sesizeze totul în tăişul unei singure 
priviri. Un omuleţ demonic. 

Capitolul XVIII 

AUTODAFE 

Ramon se întâlni în oraş cu băieţii lui şi cu Carlota, dar 


întâlnirea a fost total sterilă. Băiatul mai mare părea doar 
stânjenit de prezenţa tatălui, dar cel mai mic, Cy- prian, care era 
cam plăpând şi foarte inteligent, afişa faţă de tatăl său un aer 
distant, de nemulţumire 

— Ştii ce cântă lumea, tată? 

— Nu cunosc tot ce se cântă.. 

— Gintă... băiatul şovăi. Apoi, cu vocea lui limpede, 
tinerească, intonă pe melodia La Cucaracha: 

Don Ramon nu fumează şi nu bea 

Deşi Dona Carlota nu-l ceartă niciodată. 

În mantia albastră se va înveşmânta, 

, Cea de la Sfânta Fecioară furată. 

— Nu. Nu mă voi înveşmânta în ea. Răspunse Ramon 
zâmbind. Mantia mea are un şarpe şi o pasăre la mijloc, şi un 
zig-zag negru şi franjuri roşii. Ai face mai bine să vii s-o vezi. 

— Nu. Tată, nu vreau. 

— De ce nu? 

— Nu vreau să fiu amestecat ia povestea asta. Ne face pe toţi 
să arătăm ridicoli. 

— Şi cum îţi imaginezi că arăţi. În costumul ăsta de marinar, 
cu bluza în dungi, şi cu mutrişoara ta de sfânt? Mai bine te-ai 
înveşmânta tu în chip. De pruncul Isus. 

— Nu, tată. Dai dcâvadă de prost gust. Asemenea lucruri nu 
se spun. 

— Ei, va trebui să-ţi mărturiseşti greşeala. Afirmi că nu se 
spun asemenea lucruri când tocmai eu, care îţi sânt’ tată, le-am 
spus cu * un minut. În urmă şi tu m-ai auzit prea bine. 

— Mă gărideam' că. Oamenii buni nu le spun, Oamenii 
cuviincioşi. 

— Va ţrrbui din nou să-ţi mărturiseşti o greşeală, pentru că l- 
ai făcut necuviincios pe tatăl tău. Copil îngrozitor ce eşti! 

Băiatul. Roşi şi ochii i se umplură de lacrimi. Un timp domni 
tăcerea. 

— Deci nu vreţi să veniţi la Jamiltepec? îşi întrebi 
Ramon băieţii 

— Ba da. Răspunse cu încetineală băiatul mai mare. 1 Aş vrea 
să vin şi să mă scald în lac şi să mă plimb cu barca. Dar... mi se 
spune că-i imposibil. 

— Dece? _ 

— Sg spune că te îmbraci în haine de peon Băiatul era foarte 


timid. 

— Sunt nişte haine foarte frumoase, ştii? e Mai fru-} mease 
decât costumele astea marinar ale voastre. 

— Se mai spune că pretinzi că eşti zeul aztec Quet— zalcoati. 

— Absolut deloc. Pretind numai că zeul ax tec Quetzal-; e «atl 
se înt<iaree la mexicanv 

— Dar, tată, asta nu-i adevărat) 

— De unde ştii? 

— Pentru că e cu neputinţă 

— De ce? 

— N-a existat niciodată vreun Quetzalcoatl, decât sub formă 
de idol. 

— Şi exista vreun Isui altfel 'decât suh formă de ieoanâ? 

— Da, tată. 

— U nde? 

— În ceruri. 

— Atunci'şi Quetzalcoatl e tot în ceiuri.’ Şi ce se află în ceruri, 
poate veni şi pe pământ. Voi nu credep? 

— Nu poţi 

— Atunci continuaţi mai departe să nu credeţi, le spuse tatăl* 
râzând de ei şiridicându-se să plece. 

— E foarte rău că se cântă eânteee despix- dumneata Ş*i. Eă' 
aa- amestecata © şi. Pe mama, reluă mezinul. Mă d*ere 

— Freacă-te cu oţet aromat acolo unde te doare. 

— Ge ora rău; eşti, tată | 

— Ce copil bun eşti, fiul meu! Nu-i aşa? 

— Mu- ştiu, tată; Nu ştiu decât că dumneata eşti rău.. 

— Vai, vai!. Asta te învaţă, la şcoala ta americană “? 

— În trimestrul următor am de gând -să-mi schimb numele, 
urmă Cyprian. Nu vreau să mă mai numesc Carrasco. Când vei fi 
dat la ziar, toată lumea o să ridă de noi. 

— Vai! vai! Eu râd de pe acum de voi, broseoiule î Şi ce nume 
ai să-ţi alegi? Poate că Espina. Ştii bine că numele Carrasco 
înseamnă un tufiş sălbatic care creşte pe terenurile mocirloase 
din Spania, de unde ne tragem noi. Nu vrei să fii tu spinul 
tufişului? la-ţi numele de Espina, doar eşti o mlădiţă a vechiului 
tufiş. Entonces, odios. Senar Espina, Espiniia., 

— Adios, răspunse băiatui brusc, roşind de furie. 

Rămân luă o maşină, pentru că până la Sayula exista un drum 


tăiat. Dar ploile aproape că-l şterseseră. Maşirta se împleticea şi 
se hurduca prin hârtoape. Intr-un loc, un camion zăcea răsturnat 
acolo unde se rostogolise. 

Pe platoul deşertului apăruseră ochiuri miei de apă şi plantele 
tropicale cosmos, roze şi galbene, tocmai îşi deschiseseră 
bobocii. Dealurile din depărtare deveniseră opace, pe măsură ce 
înfrunziseră copacii şi arbuştii invizibili. Pământul revenea la 
viaţă. ' 

Ramon se opri în Sayula ca să-i facă o vizită lui Kate. Nu o 
găsi acasă, dar sălbăticiunea de Concha se repezi pe plajă să o 
aducă. 

— A sosit Don Ramon! A sosit Don Ramon! 

Kate veni acasă în fugă, cu nisip în pantofi. Găsi că Ramon 
arăta obosit şi sinistru în costumul lui negru. 

— Nu te aşteptam, îi spuse ea. 

— Sunt pe drumul de întoarcere de la Oraş. 

Stătea aproape nemjgcat, cu o expresie de furie pe faţa lui 
brun-gălbuie şi îşi dădea întruna mustaţa La © parte de pe 
buzele-i încleştate, mânioase. 

— Te-ai întâlnit cu cineva în oraş Vil întrebă. 

— L-am văzut pe Don CipriaR 0... şi pe Dona Carlota şi băieţii 
mei. 

— O, ce drăguţ! Şi sunt bine 7 

— Cu sănătatea o duc excelent, aşa cred. 

Kate izbucni pe neaşteptate în râs. 

— Continui să fii furios. Tot din cauza maimuţelor? 

— Senora, spuse el înclinându-se în faţă, astfd încât j părul 
negru îi căzu uşor pe frunte, în ţara maimuţelor nu ştiu cine e 
împărat. Dar în ţara nebunilor, cred că sunt eu. 

— De ce? 

Cum Ramon nu-i răspunse, Kate adăugă: 

— Probabil că e o mângâiere să te consideri împărat, chiar şi 
al nebunilor. 

Rainon îi aruncă o privire tăioasă, apoi izbucni în râs. 

— O, Senora mia! Ce ne supără pe noi bărbaţii e că vrem 
întotdeauna să fim buni. 

— Şi te căieşti? râse ea. 

— Da. Sunt împăratul nebunilor. De ce-am stârnit toată 
povestea asta cu Quetzalcoatl? De ce? Răspun- de-mi, te rog. 

— Presupun că aşa ai dorit. 


Ramon cumpăni un timp, impingindu-şi în sus mustata. 

— Poate că-i mai bine să fii maimuţă decât nebun. Totuşi mă 
împotrivesc să fiu considerat maimuţă. Carlota e o maimuţă şi 
nimic altceva, şi cei doi băieţi ai mei sunt rişte maimuţici clasa 
întâi, în costume marinar. lar eu sunt un nebun. Totuşi, care-i 
diferenţa dintre un nebun şi o maimuţă? 

— Quien sabe? 

— Primul vrea să fie bun şi cealaltă e convinsă că e bună. lar 
eu sunt un nebun care mă maimuțăresc. Maimuţele sunt 
întotdeauna convinse că sunt bune, de asta sunt maimute. Oh. 
De-ar sări lum? a în aer! 

— N-o să sară! ’ 

— Adevărat. Mă rog! * 

Ramon îşi îndreptă spinarea şi păru să se readune. 

— Senora Caterina, crezi că ai putea să te măriţi cu generalul 
nostru comun? 

— iu... nu ştiu, bâlbâi Kate. Nu prea cred. 

— Nu-ţi stirneşte niciun pic de simpatie? 

— Ba da. Eviti, şi exercită chiar şi o oarecare fascinaţie. Dar 
crezi că ar fi bine să mă mărit cu un om de altă rasă „chiar dacă 
mi-ar stirni şi mai multă simpatie? 

— Ah! Nu trebuie să generalizăm. Nu-i bine să te frlăriţi cu 
nimeni, decât dacă există pe undeva o reală fuziune. 

— Şi simt că nu există, replică Kate. Simt că el vrea ceva de la 
mine, atât şi nimic mai mult; şi poate că şi eu vreau ceva de la 
el. Dar nu mă va întilni niciodată. Nu va ieşi niciodată în 
întâmpinarea mea. Ca să mă întil- neascâ. Va veni doar ca să ia 
ceva de la mine, iar eu va trebui să-l las să ia. Şi nu vreau sa fie 
numai atât. Doresc un bărbat care să-mi iasă în întâmpinare, cu 
care să mă Lntilnesc la jumătate de drum. 

Don Ramon chibzui asupra spuselor ei şi clătină din cap. 

— Ai dreptate, răspunse în cele din urmă. Numai că în 
chestiunile de felul ăsta nu ştii niciodată care este jumătatea de 
drum şi nici unde se află. O femeie care nu vrea decât să fie 
luată, şi apoi se agaţă de tine, e un parazit. Şi un bărbat care 
vrea doar să ia, fără să şi dea. E un animal de pradă. 

— Mă tem că aşa e Don Cipriano. Spuse Kate. 

— Posibil, răspunse Ramon. Cu mine nu e aşa. Dar poate că ar 
fi, dacă nu ne-am întâlni... la ceea ce e jumătatea noastră de 
drum - adică într-o credinţă organică, aflată în centrul făpturilor 


noastre, şi pe care o recunoaştem fiecare dintre noi în celălalt. 
Nu crezi că ar putea exista aşa ceva şi între dumneata şi el? 

— Mă indoicsc că ar găsi necesar, când e vorba de o femeie. 
O femeie nu poate fi destul de importantă. 

Ramon păstră tăcerea. 

— Poate! răspunse după un timp. Bărbatul îşi pierde 
întotdeauna controlul faţă de o femeie. Şi tocmai faţă de 

. O femeie n-ai trebui să scape frân «- “le. Ar trebui să se oţe- 
lea-s-că în-crezul său lăuntric şi acolo să încerce a o întâlni. Căci 
atunci când crezul lor lăuntric coincide, devine organic, şi numai 
atunci şi acolo o poate întâlni - nicăieri în alţă parte. Şi atâta 
timp cât nu există o fuziune, lucrurile sunt lipsite de noimă. E 
inutil ca un bărbat să si- tuiască o femeie şi e absolut îngrozitor 
ca o femeie să: ; siluiască un bărbat. E un păcat, asta e. Păcatul 
e un lucru real, şi se ^seşje în centrul oricărei siluiri. Şi bărbaţii 
şi 

— Femeile continuă să se siluiască unii pe ceilalţi. Orieât ar 
'părea- de absurd, nu eu am s-o siiuiesc pe Carlota, ci ea mă va 
silui pe_mine. Bizar şi absurd şi puţin ruşinos, dai’ adevăraţ A-ţi 
pierde controlul, înseamnă sau să, siluieşti sau să tel laşi siluit. 
Dacă am putea rămâne credincioşi sufletelor noastre... Şi în 
această credinţă să ne în tâlni m... Senora, eu nu am mare 
respect faţă de mine kisusai. Am ratat în relaţiile mele cu 
femeia, şi e un gen de ratare pe care nu-i plăcut s-o porţi în 
ti”e. 

Kate îl privi cu mirare şi cu puţină teamă. De ce i se confesa? 
Avea oaie de gând să facă dragoste cu ea? * Aproape că i se 
oprise respiraţia. Ramon o privea cu un fel de suferinţă 
zugrăvită pe frunte, iar în ochii lui întunecaţi se citea mânia, 
frustrarea, înţelepciunea şi o durere surdă. 

— Regret, continuă el, că între Carlota şi mine este ceea ce 
este. Cine sunt eur cum pot vorbi măcar despre Quetzalcoatl 
când inima mi-e pustiită de mânia împotriva femeii cu care m- 
am căsătorit şi a copiilor pe care mi i-a 

— Zămislit ea? Nu ne-am întâlnit niciodată în sufletele Mastre, 
Carlota şicu mine. La început am iubit-o şi ea voia să-i siiuiesc 
voinţa. Dar 'după un timp, bărbatul feicepe să fie simtă 
stingherit. Nu poate dori întruna să siluiască O femeie, aceeaşi 
femeie. Cunoaşte retrageri, dă îndărăt. Pe urmă, m-a iubit ea, şi 
a dorit să mă siluiască. TJn timp mi-a făcut plăcere. Dar şi ea a 


cunoscut dări îndărăt Băiatul cel mare este într-adevăr băiatul 
meu* 

conceput în vremea când eu o silui am pe ea. lar mezinul e 
băiatul ei, conceput în perioada când ea mă siluia pe mine. iţi 
dai seama cât de jalnic e totul! Şi acum nu ne mai putem întâlni 
niciodată; ea îşi întoarce faţa spre crucificatul ei Isus, iar eu spre 
necrucificatul şi necruci- ficabilul Quetzalcoati, care, ' cel puţin, 
nu poate fi siluit. 

— Şi sunt convinsă că n-ai să fad din el un siluitor. 

— Cine ştie? Dacă greşesc, în acest sens voi greşi. Dar 
înţelegi, Senora, Quetzalcoati reprezintă pentru mine simbolul a 
tot ce-ar putea fi mai bun într-un om. Universul e un cuib de 
dragoni, cu un mister total insondabil în centrul său. Şi dacă eu 
numesc acest mister Luceafărul de Dimineaţă, n-are nicio 
importanţă. Sângele omului nu poate pulsa în mod abstract. Şi 
omul e o creatură care-ji dobândeşte, palmă cu palmă; propria-i 
creaţie, -stnuigâiv- d-o din cuibul dragonilor cosmici. Sau, îor caz 
invers, o pierde palmă eu palmă, şi. Se prăbuşeşte. Gr, în 
această dezintegrare în siluitori şi siluiţi, ne pierdem propria 
creaţie. Trebuie să ne smulgem împreună, cu forţă, femei şi 
jjărbaţi, altminteri suntem pierduţi. Trebuie să na smulgem 
laolaltă « » - cu forţă. 

— Dar eşti dumneata un bărbat câre să aibă nevoie de o 
femeie în viaţa lui? 

— Sunt un bărbat care tânjeşte după împlinirea senzuală a 
sufletului său, Senora. Sunt un bărbat care nu crede în 
abnegaţia dorințelor carnale. Sunt un bărbat aflat mereu pe 
marginea dorinţei de a-şi lua soţii sau concubinei atât de 
puternică e dorinţa acestei împliniri. Numai că acum ştiu prea 
bine că e inutilă - nu vremelnic, ci definitiv inutilă - siluirea unei 
femei prin dorinţă arzătoare. Indiferent cât de îndrăgostită ar fi 
de mine şi ctt de mult ar dori s-o siluiesc. N-are nici un' rost, şi 
în3uşi miezul făpturii mele ştie că nu are rost. Vin, femei, câş- 
tec - toate acestea - tot acest joc a luat sfârşii Miezdl făpturilor 
noastre îl refuză. Şi totuşi e foarte greu să ne smulgem 
împreună. 

— Deci doreşti cu adevărat o femeie alături de dumneata? 

— Ah, Senora! Dac-aş putea avea încredere în mine; şi 
încredere în că! Nu mai sunt un tinerel care-şi poate îngădui să 
greşească. Am patruzeci şi doi de ani şi să. — vârşesc cel din 


urmă - sau poate că într-adevăr cel dintâi mare efort bărbătesc. 
Sper să mor înainte de a comite cr- mare greşeală. 

— De ce să comiţi o greşeală? Nu e necesar. 

— Pot să cad foarte lesne în greşeală. Pe de o parte, e foarte 
uşor pentru mine să devin un arogant şi un siluitor. lar pe de 
altă 'parte, e foarte uşor să mă neg cu totul şi să fac din viaţa 
mea un soi de sacrificiu. Din viaţa mşa care e siluită. Intr-un 
anumit sens, e uşor să mă las siluit. Şi ieri m-am lăsat, în 
oarecare măsură. In faţa episcopului de Guadalajara. Ceea ce 
nu-i bine. Dacă ar fi să eşuez intr-o greşeală, Senora, aş prefera 
să ajung siluitor decât siluit. Ca pătimaş siluitor pot încă să 
retez, să extirp putreziciunea celeilalte posturi, adică oribila 
tendinţă şi dorinţă a oamenilor de a se lăsa siluiţi, o dorinţă 
respingătoare, dezonorantă. ă 

— Dar de ce să nu te retragi, aşa cum ai spus. In eiil dumitale 
cel mai lăuntric şi acolo să intilneşti o femeie, s-o întilneşti, aşa 
cum ai spus, acolo unde cele două su. Cete fuzionează în cea 
mai profundă dorinţă a lor. Nu-i nr< sar să înfrunţi odiosul 
dezechilibru pe care-l numeşti sih. Ire. 

— De ce n-o fac? Dar ce femeie anume -aş pute?; in- tilni 
trupeşte, fără ca între noi să se instaleze lenta r* dare a siluirii 
de o parte sau de alta? Dacă m-aş căfe/irori cu o femeie 
spaniolă sau cu o mexicană cu pielea bsvnă, mi s-ar dărui, 
cerând să fie siluită.. Dacă m-aş căsători cu o femeie anglo- 
saxonă sau din orice altă spiţă blondă, va voi să mă siluiască, cu 
întreaga voinţă a străvechilor demoni albi. Cele ce se vor siluite 
sunt nişte paraziți ai sufletului, şi îmi repugnă. Cele ce vor să 
siluiască bărbaţii sunt nişte vampiri Şi între aceste două 
categorii nu toai există nimic. 

— Dai”, fără îndoială, există şi unele femei bune.. 

— Arată-mi-le şi mie. Toate sunt virtuale Cajrlote sau... sau... 
da, Caterine. Sunt convins că l-ai siluit pe Joachim al dumitale 
până ce a murit. Fără îndoială, a dorit-o; poate chiar mai mult 
decât ai dorit-o dumneata. Nu-i numai o chestiune de 
sexualitate. E ceva ce ţine de voinţă. Victime. Şi victimizatori. 
Clasele de sus tinjind să se considere victimele claselor de jos şi, 
pe de alia parte, urmărind să facă victime din clasele de jos. 
Poli- 

" ticieni tinjind să facă din popoare victimele altor popoare. 
Biserica, îmbătată de voinţa diabolică de a-i preface pe oameni 


în umile tiritoare ce tânjesc să fie victi- mizate, siluite - îţi spun” 
lumea noastră e un loc de ruşine. 

— Dar dacă dumneata doreşti să fii altfel, de. Bună seamă că 
mai există şi alţi câţiva oameni care o doresc. 

— S-ar putea, răspunse Ramon devenind mai calm. S-ar 
putea. Aş dori să mă pot stăpini mai bine. Să mă pot ţine în 
mină, să mă pot menţine în zona de mijloc, unde pot fi liniştit. 
Luceafărul meu de Dimineaţă. Acum mă ruşinez că ţi-am vorbit 
cum ţi-am vorbit, Senora Caterina. 

— De ce? strigă Kate. 

Şi, pentru prima oară, roşcaţa ofensei şi a umilinţei îi invada 
obrajii. _ 

Ramon o văzu şi, o clipă. Işi lăsă mâna pe mâna ei. 

— Nu, zise el. Nu mă ruşinez. Mă simt uşurat. 

Kate roşi mai puternic simţinuu-i atingerea mâinii şi * rămase 
tăcută. Ramon se ridică în grabă, dorind să se. Afle din nou 
singur eu sine însuşi. 

— Duminică dimineap, când ai să- auzi tobele bâtând, vrei să- 
vii în piaza? Ai să vii? 

— Pentru ce? 

— Vino şi ai să vezi. 

Dispăru ca o săgeată.. 

Satul era plin de ostaşi. Când se duse la poştă, Kate li văzu 
tândălind, în uniformele lor de pânză, pe lângă intrarea postului 
militar. Trebuie să fi fost vreo cincizeci, său mai bine; Oameni 
scunzi, nu soldaţii aceia înalţi cu pălării turtite. Aceştia erau 
bărbaţi mărunţei, iuți, îndesaţi, ea Cipriano, şi vorbeau un 
straniu dialect indian, cu glasuri foarte scăzute. Se arătau rar pe 
stradă. Parcă se fereau să fie văzuţi. 

Dar noaptea, de la ora zece încolo, toată lumea era obligată 
să se închidă în casă şi, în întuneric, Kate auzea tropotul 
patrulelor călare. 

Plutea o atmosferă de- aţâtaro şi de mister. Preotul parohiei, 
un grăsan autoritar de vreo cincizeci de ani, ţinuse o tunătoare 
predică de sâmbătâ'seara împotriva lui Ramon -şi a lui 
Quetzalcoatl, interzicând rostirea numelui păgân şi amenințând 
cu pedepse pe orice membra ăl parohiei care ar citi legendele 
sau. Măcar le-ar asculta. 

Drept care. Când a ieşit din biserică a fost atacat şi a trebuit 
să fie sedvat de soldaţi. Aceştia l-au condus în siguranţă acasă. 


Dar triada lui, bătrâna care îi ţinea gospodăria, a auzit din 
partea mai multor femei că dacă părintele mai deschide 
vreodată gura împotriva lui Quetzalcoatl, o să se pomenească 
cu câţiva centimetri de lamă de /vuachete în burdihan. 

Aşa încât Sfinţia sa nu mai ieşi din casă şi slujbele au fost 
ţinute de tânărul lui asistent. 

Toţi peonii care veneau sâmbătă cu bărcile pe lac, pentru 
târg, se duceţiu ia slujbă în biserica din Sayula. Uşile mari 
stăteau toată ziua deschise. Oamenii care se foiau. Încoace şi- 
mcolo venind de la lac sau ducându-se spre el, îşi scoteau 
pălăriile mari câfid păşeau prin faţa bisericii, descoperindu-şi 
capetele cu lin gest servil. Întreaga «zi puteai vedea în biserică 
indivizi răzleţi, îngenunchind prin navele laterale sau printre 
bănci; bărbaţii îngenuncheat] ţinându-şi spinarea verticală, 
pălăriile mari alături, pe jos, şi capetele cu forma lor înaltă, 
curioasă, specific in- diană, acoperite cu păr des, negru, foarte 
drepte; numai picioarele îngenuncheau umil, lipite ynul de 
celălalt. Fe-. Meile, cu capetele înfăşurate în rebozos ca în nişte 
glugi negre, îngenuncheau printre bănci, cu coatele larg 
desfăcute, într-un fel de indolentă voluptate. 

In serile de simbătă, caverna neagră a bisericii era iluminată 
de flăcările roşiatice, pâlpâitoare a numeroase luminări; 
înăuntru, ciorchini de capete bărbăteşti negre, foială de femei, 
un du-te vino de oameni care soseau de la lac sau se duceau la 
tirg. O tăcere ădincă, generată- nu de venerație, ci de o anume 
voluptuoasă admiraţie a măreției şi a strălucirii, de un abandon 
senzual, aproape ca de victimă, în faţa Dumnezeului morţii, cel 
răstignit * şi mânijit cu dire de sânge, sau în faţa drăguţei femei 
albe în mantilă aibastră, cu faţa ei de păpuşă sub coroana de 
aur: Maria, păpuşa păpuşilor. Nina Nine/&r. 

Nu era vorba de adoraţie. Ci de un soi de langoare şi «ie 
lăbărţare a sufletului. ŞI mai era şi un lux, după o săptămână 
întreagă de posomorala şi murdărie în satele sor-' dide alcătuite 
din bordeie de paie. Pe Kate însă o irita. 

Bărbaţii se ridicau şi păşeau în vârfuj sandalelor, fâ_ cându-şi 
cruce cu apă sfinţită în faţă şi în spate; pe buric şi pe ceafă. ŞI 
ochii negri le luceau de o vagă senzualitate. Nu cunoşteau 
reculegerea, nu deveneau mai grav” mai puternici, mai întregi, 
ci doar mai indolenţi; mai lascivi, mai necontrolaţi. 

+ Un lucru trebuie să înveţe orice om, şi mai cu seamă 


indianul mexican: cum să-şi adune sufletul, adânc în- lâuntru] 
său, şi să-şi rămână credincios sie însuşi; Or biserica, în loc să-i 
ajute pe oameni* la aşa ceva, îi îaj*. Pinge lot mai mult într-o 
molatică neajutorare emoţional” oferindu-le senzuala 
gralificaţie de a se simţi victime, timizaţi, dar, în acelaşi timp, şi 
conştiinţa aseunsă până la efârşit, victima e mai tare decât 
călăul. Falşii slabi sunt blestemaţi, pentru că oi moştenesc 
pământul. 

Duminica dimineaţa avea loc o slujbă devreme la răsăritul 
soarelui, o alta la ora şapte, o a treia la nouă şi o a patra la ora 
unsprezece. După aceea urma o mică orchestra de viori şi 
violoncele care executa o muzică de dans demodată: în special 
dimineaţa, puteau fi văzuţi numeroşi peoni şi femei 
îngenunchind pe podea, în freamăt de luminări fumegoase, 
miros de ceară topită, fuioare de fum de tămâie, şi în sunetul 
greu al corului de bărbaţi din galerie, cu voci puternice, masive, 
impresionante. 

Şi oamenii plecau din biserică stâpiniţi de senzuală moliciune 
care, curând, în piaţă, avea sa se transforme, în ură. Ancestrala 
ură insondabilă care zace în străfundurile inimilor indiene şi care 
ţişneşte la suprafaţă, neagră şi nebuloasă, după ce s-a legănat 
în graţia lascivă. 

înăuntru, biserica nu era decât un interior mort, ca toate 
bisericilc mexicane, până şi catedrala Puebla. Interiorul aproape 
tuturor hisericilor mexicane tlă impresia unei goliciuni cinice, a 
unei cinice lipse de noimă, a unei scoici nude, cinice. 

— Bisericile italiene sunt clădite într-un stit foarte 
asemănător, totuşi în ele dăinuie umbra şi profunzimea unui 
vechi mister. Tainica tăcere. 

Însă în Mexic, nu. Pe dinăuntru - e greu să le defineşti - 
sunt artificioase; goale de sunet ţi lotuşi lipsite de tăcere, 
simple şi totuşi vulgare, serbede, sterile. Mai serbede decât 
clădirea unei bănci sau decât o. Cla^S de şcoală ori o sală 
de concert pustie, mai puțin misterioase decât oricare 
dintre acestea. 

Tot timpul le simți tencuiala, mortarul, varul, vop- 

— Şeaua albăstrie sau cbnuşie minjită: şi poleiala aplicată, 
gata să se coşcovească. Chiar şi în ce'e mai maiestuoase 
biserici, poleiala e hidoasă, nu e'mniciodată aur. Nim'e nu-i 
discret, gingaş. 


«Aşa arăta şi interiorul bisericii din Sayula, pe care Kate o 
vizitase în numeroase rânduri. Exteriorul alb era încântător, se 
încadra admirabil în peisaj, cu cele două turle gemene, albe, ca 
de pagodă, întrezărite printre sălciile verzi. Dar înăuntru părea 
să nu fie altceva decât var zugrăvit cu şablonul în motive 
cenuşii. Ferestrele erau inalle şi numeroase, şi lăsau lumina să 
se cearnă ca într-o clasă de şcoală. Isus, vărgat cu dire de 
sânge, se afla într-unul din transepturi, iar Fecioara, o păpuşă 
în- vesmintată în satin fanat, stătea, şocată, într-o cutie de 
sticlă. O avalanşă de flori de pâj? ză, flori de hârtie, dantelă 
grosolană şi argint cu efecte de tinichea. Totuşi biserica era 
curată şi foarte frecventată. 

Luna Mariei trecuse, panglicile de hârtie albă şi albastră 
fuseseră date jos, palmierii din ciubere fuseseră mutaţi de pe 
intervale, iar seara nu mai veneau fetiţe. In rochii albe şi cu 
coroniţe' de flori pe cap, ca să depună 

+ bucheţele. Curios cât de ieftine apar în Mexic vechile 
ceremonialuri europene: doar un soi de parodie vulgară. 

Sosi şi Joia Verde, cu slujba mare şi biserica înţesată din zori şi 
până la prânz de peoni îngenuncheaţi. Avusese loc o mică 
procesiune de copii, în interior, pentru că legea inţerzicea 
procesiunile religioase pe străzi. Dar, într-un fel, toate acestea 
păreau lipsite de temei. Doar ca oamenii Să poată spurife că eo 
fiestaşi deci să aibă un pretext pentru a fi mai indolenţi, mai 
lasă-mă să te las, mai ne- 

— Controlaţi ca oricind. Marca dorinţă a mexicanului: să se 
afunde în'dulceaga-i inerție. Una peste alta, asta era religia. In 
loc să le fi concentrat sufletul în vigoare şi intensitate, 
sărbătoarea religioasă îi lăsase şi mai dezintegraţi. 

Oricum, săptămânile treceau şi biserica era la fel de populată 
ca de obicei. Dar, un ceas mai târziu, mulţimea din biserică 
devenea mulţimea lui Quetzalcoati. O senzaţie în plus. 

Până când cititorii de legende mai radicali strecurau în" 
lecturile lor câteva insinuări anti-clericale. Şi peonii înce” peau 
să se întrebe: >rEl Senoră fost un gringo şi Santis- sirna nu a 
fost decât o gringuita? 

Fapt care provoca represalii din partea preoţilor: la început 
simple  admonestări, apoi vindicativele dezvăluiri œ ŞI 
ameninţărfale predicilor. Ceea ce însemna război. 

Toată lumea aştepta ziua de sâmbătă. Veni şi aceasta, iar 


biserica rămase închisă. Sâmbătă Seara biserica se înfăţişă 
cufundată în întuneric şi zăvorită. Duminică, biserica arăta la fel 
de tăcută, cu uşile ferecate. 

Prin mulţimea clin piaţă se răspândi ceva ce semăna a 
consternare. Oamenii nu aveau unde să se ducă! Dar o 
consternare împănată de curiozitate. Poate că urma să se 
petreacă ceva senzaţional. 

Se mai ini im şi altă dată. În urma feluritelor revoluţii, multe 
dintre bisericile mexicane- fuseseră folosite ca grajduri pentru 
cai sau ca barăci pentru ostaşi. Adeseori bisericile au fost 
transformate în şcoli, săli de conceri sau cinematografe- 
Mănăstirile de maici sau de călugăi 1 au fost folosite în chip de 
cantonamente pentru soldaţi de rând Lumea se schimbă, în fond 
asta-i menirea ei. 

în cea de-a doua sâmbătă, clnd biserica rămase tot închisă, 
era, întimplătoi*. Un târg foarte bogaţi Sosiseră pe lac, dinspre 
sud, de la mare distanţă, chiar şi de la. Colima, mari cantităţi de 
fructe şi de alte materiale. Veniseră o sumedenie de oameni cu 
vaze de lemn lăcuit şi de femei cu oale de ceramică smălțuită. * 
Şi, ca de obicei, peoni ghemuiţi pe vine stăteau în faţa unei 
grămăjoare de prune tropicale greţoase - douăzeci de centavos 
grămada - sau des chile, sau fructe mango, stivuite îri piramide 
la marginea drumului. 

„ Un târg suprapopulat, -mai mult sau mai puţin, de indieni. 
lar uşile bisericii, închise şi zăvorite, clopotele bisericii amuţite, 
până şi ceasornicul înţepenit. De fapt, ceasornicul se oprise 
mereu. Dar pacea niciodată cu asemenea definitivă fermitate. 

Nici tu slujbă, nici tu spovedanie, nici mică orgie de tămâie ş) 
de emoţii dezlănţuite. Mulțimea murmura şi arunca priviri 
temătoare în jur. Vânzătorii de jpe şosea se cincheau şi mai 
strâns pe vine, de parcă ar fi vrut să se facă mai compacţi şi mai 
Alici: se ghemuiau pe pulpe, cu genunchii la înălţimea umerilor, 
ca nişte. Idoli azteci lar soldaţii, câte doi, sau câte trei, erau 
prezenţi pretutindeni. Şi Senoras şi Senoritas cu şaluri sau 
matftue din voal negru se îndreptau grăbite spre biserieă pentru 
slujbă, şi scoteau exclamaţii de uimire în faţa porţilor; se agitau, 
şi tgtul era freamăt şi foşnet şi pălăvrăgeală; deşi ştiuseră foarte 
bine că biserica fusese închisă. 

Dar era duminieă dimineaţă, şi ceva trebuia să se întâmple. 

Pe la zece şi jumătate îşi făcu apariţia o barcă din care 


coborâră bărbaţi în straie albe ca zăpada, aducând cu ei o tobă. 
Işi croirâ dium prin mulţime, pe nisip, pe sub copacii bătrâni, 
îndroptindu-se spre biserică. 

In faţa uşilor care continuau să fie închise îşi scoaseră bluzele 
şi se aşezară în cerc, cu umerii negricioşi goi şi cu brâul albastru 
şi negru al lui Quetzalcoati legat în jurul rilijlocului. 

Toba începu să bată puternic, vibrant, în timp ce oamenii cu 
capetele şi piepturile descoperite stăteau în cerc în faţa uşilor 
bisericii: o roată bizară de capete lucioase, negre-albăstrii, şi de 
umeri tuciurii deasupra pantalonilor albi ca neaua. Toba 
continua să bată monoton. Pe urmă fluierul de lut cu sunete 
înecate porni să intoneze o melodie. 

Toţi oamenii din piaţă se înghesuiră în faţa porţilor bisericii. 
Dar acolo stăteau de gardă ostaşii lar în interiorul curţii de 
piatră, soldaţii păzeau îngrăditura joasă, ca nu cumva cineva să 
se caţâre pe zid. Aşadar, mulţimea densă stătea afară şi se zgiia 
la uşile închise, în soarele fierbinte de dimineaţă, adăpostindu- 
se'pe sub sălcii şi pe sub arbuştii de piper. Majoritatea erau 
bărbaţi cu pălării mari; dar printre ei se răzleţiseră şi câţiva 
orăşeni, şi. Câteva femei, precum şi Kate, cu o umbrelă de soare 
în dungi albastru închis. O masă compactă, tăcută. Încordată, 
adunată în umbra presărată cu paiete de soare, o mulţime care 
se îngrămădea în jurul trunchiurilor de palmieri. Sau se căţăra 
pe rădăcinile arbuştilor de piper. In spate erau parcate 
camioanele şi automobilele. 

Toba emise un tremur final, după care amuţi, iar fluierul’ de 
lut tăcu la rându-i. Se auzea clipocitul apelor lacului, clinchete 
de pahare şi zvonul glasurilor şoferilor adunaţi la o mică 
ospătărie. În rest, răsuflarea tăcută a mulţimii. Ostaşii 
distribuiau câteva file printre oameni. Şi, deodată, o voce 
puternică, bărbătească, rezonantă, începu să cinte în. 
Acompaniamentul surd al tobei. 

Bun-răfnasul tui /sus 

Bun-vămas, bun-rămas, Despedida 1 WSunt ultimele zile, cele 
din urmă cuvinte De mâine Isus şi Maria Vor fi din nou oseminte. 

E cale lungă, prea lungă Din Mexic până-n Paradis. 

Aruncă o privire, mamă Şi spune-ţi c-a fost doar un vis. 

lacob şi loan şi Marcu. Filip şi Sân Cristobal 

. Sfintele Anna şi Theresa, 

Guadalupe cu-obrazul oval, 


* Adio (sp.). 

Veniţi, totu-i sfirşit pentru noi. 

' Să ne lăsăm cu toţii dfişi, 

Pe trepte de lumină mă urmaţi, 

Suntem nişte sfinţi apuşi. 

Joachim. Francisc şi Anton Maria cea atât de felurit numita: 

Purisima, Refugiul, Soledad, 

Uitaţi de lumea asta urgisită. 

Toţi sfinţii, madonele mele toate, 

Păşiţi afară din altare! 

Urmaţi-mă pe mine. —răstignitul Luaţi cu voi însemne şi 
odoare 

Străbateţi flăcările, călcaţi peste şcântei, 

Pătrundeţi iar în cerurile sfinte., 

Urmaţi-l iar pe cel ce vi-e păstor Vă duceţi după el. Luaţi 
aminte 

* 

Spuneţi rămas-bunşi daţi totul uitării Tot ce-aţi văzut în ţara 
mexicană; 

Cereasca pace, divina uitare. 

Vă fie de azi înainte hrană 

In timp ce vocea intona cele de mai sus. Sosi o allă barcă, iar 
soldaţii dădură mulţimea la o parte pentru a-i deschide cale lui 
Ramon, îmbrăcat în serape-le lui alb, cu margini albastre şi 
franjuri roşii, unui tânăr preot al bisericii, în sutană neagră, «şi 
unor alţi şase bărbaţi în serapes de culoare închisă, cu marginile 
albastre ale lui Quetzalcoatl. Această curioasă procesiune 
străbătu rându- rile celor adunaţi şi intră în curtea bisericii. 

Când se apropiară, cercul de bărbaţi din jurul tobei se 
desfăcu, şi oamenii se aranjară în semicerc. Ram6o, cu statura-i 
dominantă, se aşeză iridărătul tobei, cei şase bărbaţi în serapes 
'ântunecate se împărţiră câte trei la fiecare aripă a 
semicercului, iar preotul ” tinăr şi suplu, în sutana lui neagră, 
rămase singur, în faţa mulţimii. 

Ridică o mână; Ramon îşi scoase pălăria şi toţi bărbaţii triaţi 
acolo îl imitară. 

Preotul se răsuci pe călcâie, se îndreptă spre centrul 
semicercului, unde se afla Ramon, şi-i înmână cheia bisericii. 
După aceea rămase în aşteptare. 

Ramon descuie uşile bisericii şi le deschise larg. Oamenii din 


primul rând al mulţimii îngehuncheară brusc la vederea 
interiorului bisericii întunecat ca o hrubă, în care licăreau însă 
luminile tremurătoare a zeci de. Luminări aprinse, risipite în 
întreg spaviul misterioasei întunecimi, fremătindu-şi flăcăruile 
înceţoşate, pilpâinde, ca o mică pădure incendiată. 

Mulțimea se foi, se codi, apoi îngenunche. Doar ici- rolo, câte 
un muncitor, câte un şofer sau un feroviar rămaseră în picioare. 

Preotul îşi înălţă şi mai sus mâna şi se reîntoarse cu faţa spre 
mulţime. 

— Fiii mei, începu ^1, iar lacul păru să foşnească, 
acompaniindu-l: Domnul i-a chemat acasă pe Isus şi pe mama 
lui, Maria. Vremea lor a apus în Mexic. Se întorc la tatăl ceresc. 

Isus vă urează să rămâneţi cu bine, 

Maria, mama lui, vă urează să rămâneţi cu bine Vă 
binecuvântează pentru ultima oară, acum vă părăsese 

Răspundeţi Adiâs! « » 

Rostiţi Ad/âs! fiii mei. 

Oamenii din semicerc rostiră un profund Adiâs-!’ las dinspre 
soldaţi şi dinspre mulţimea îngenuncheată răzbi un ecou 
tremurat, murmurat* un Adids repetat iar. Şi iar, ca e furtună 
mormăitoare. 

Deodată, o rafală de vânt. Stinse pădurea de luminări din 
interiorul bisericii spre care îşi aţintiseră oamenii privirile, - şi nu 
mai rămase decât întunericul. În lumina soarelui se căsca o 
hrubă de întuneric în care mai licărea, ici-eolo, flacăra firavă a 
câte. Unei lumânărele: Bărbaţii din mulţime gemeau şi scoteau 
exclamaţii. 

Pe urmă toba începu să vibreze uşor, şi doi dintre oamenii din 
semicerc porniră să cânte din nou cântecul de bun-rămas, cu 
voci măreţe, rezonante. Erau cântăreţi pe care Ramon, sau 
discipolii săi, îi culeseseră de prin. Tavernele din Mexico City, 
oameni cu voci cultivate, uimitoare, din acea specie a tenorilor 
mexicani care par să facă pământul să crape. Artişti pe care 
„vremurile grele“ îi siliseră să-şi câştige pâinea cântând prin 
cârciumi. Şi- acum îşi dădeau drumul la voce cu întreaga 
disperare care le rodea sufletele, cu o demonică, deznădăjduită 
cutezanţă. Cmd se încheie cântecul, preotul îşi înălţă din nou 
mâna şi dădu bunecuvântarea. Adăugind cu glas scăzut: 

— Şi acum, spune Isus. Lăsaţi-mă să plec împreună cu toţi 
sfinţii mei. Căci mă întorc la tatăl meu carele e în ceruri şi cu 


r 


dreapta o + 'conduc pe mama mea către pacea căminului ei. 

Pe urmă se întoarse şi intră în biserică. Rarfton îl urmă. După 
el, intrară încet, unul feâte unul, toţi bărbaţii din semicerc. 
Tăcerea de moarte fu spartă de câteva dangăte ale clopotului 
din turn. Apoi încetă şi acesta. N 

Şi o clipă mai târziu. Din adincul bisericii, răsună o tobă „cu 
un duduit îndepărtat, timorat, monoton. 

Preotul apăru, din nou. În uşă, îmbrăcat în veşmintele lui albe, 
bogat împodobite cu dantelă, şi purtând un crucifix înalt. Şovăi 
în prag, apoi ieşi în lumina soarelui. Cei îngenuncheaţi îşi 
împreunară palmele. 

Luminările din biserică rămase încă aprinse îşi înclinau 
flăcările răzlețe către uşă. Don Ramon se ivi din întuneric, 
despuiat până la brâu, cu serape-le împăturit pe umăr, şi 
purtind parul frontal al catafalcului pe care zăcea, într-o j ladă 
de sticlă „teribilul Isus mort din Săptămâna Mare. Un bărbat 
înalt, măsliniu, gol până la brâu, purta pe umăr parul /din spate 
al catafalcului. Multimea gemu. Isus cel mort, în mărime 
naturală, părea într-adevăr mort, în timp ce trecea pe porţile 
bisericii. Când pătrunse în mulţime, ; bărbaţii şi femeile 
îngenuncheate înălţară feţe oarbe şi îşi] ridicară braţele; 
rămaseră aşa, cu braţele larg desfăcute,] într-un inexprimabil 
extaz de frică, închinăciune şi acceptare a morţii. 

e După catafalcul lui Hristos mort, urmă o lentă procesiune 
de bărbaţi goi până la brâu, purtind statuie după statuie. Intâi 
cumplitul Christ osândit, cu trupul despuiat, vărgat ca un tigru 
cu dâre de sânge. Pe urmă imaginea binecunoscută din altarul 
lateral: Isus cu plete lungi şi mâinile întinse. Pe urmă imaginea 
lui Isus din Nazaret. Cu o cunună de spini. 

Urmă Fecioara în mantila albastră, îndantelată, şi cu o 
coroană de aur. Când apăru, cu înfăţişarea-i cam ieftină, în 
lumina orbitoare a soarelui, femeile începură să geamă. In urma 
ei, luminările care supravieţuiseră în biserică se stinseră una 
câte una. 

Urmă apoi cafeniul sfânt Anton din P.aaova, cu un copil în 
braţe. După. El, sfântul Francisc uitindu-se ciudat la crucea pe 
care o ţinea în mâini. Pe urmă, sfinta Anna. Şi, în sfârşit, sfântul 

Joachim. Când se ivi şi el, se stinse ultima luminare din biserică 
şi nu mai rămaseră decât uşile deschise asupra tenebrelor. 

Statuile rezemate 'de umerii bărbaţilor cu piele tuciurie 


înaintară copilăreşte prin soare, pierzându-se apoi pe sub umbra 
copacilor. Toba veni cea din urmă, vibrând slab. 

Când oamenii se îndreptară spre lac cu marele Isus mort, 
coşciugul de sticlă scânteie orbitor în soare. Mulțimea murmură 
şi se legănă pe genunchi. Femeile strigară: „Puri- sima! 
Purisima! Nu ne părăsi!“ iar câţiva bărbaţi exclamară repetat: 
Senor! Senor! Senor! 

Dar strania procesiune îşi vedea încet de di um pe sub ețipaci. 
Către nisipul zgrunțuros, şi ieşi din nou la- lumină, coborând 
spre lac. Adia o briză uşoară. In dogoarea soarelui. Serape-le 
împăturite pe umerii goi. Netezi, fluturau la întâmplare.’ statuile 
se legănau şi. Din când în când. Se împleticeau. Dar crucifixul 
înalt şi scăpărătorul coşciug de sticlă înaintau drept spre 
marginea apei. Apoi venea Isus într-o mantie fâlfiitoare de 
mătase roşie, urmat de acel Isus de lemn vrâstat cu dungi de 
vopsea, pe urmă Isus în alb. Cu o mantie violetă ce flutura ca o 
basma, după care venea Maria în dantele ce tremurau peste 
satinul ţeapăn alb şi albastru. Sfinţii nu erau îmbrăcaţi în 
mătăsuri, ci doar vopsiți: lemn vopsit. 

Preotul suplu, cu dantelăria lui, se poticnea prin nisip sub 
greutatea crucifixului pe care era răstignit un Isus alb. Cu faţa 
spre lac. La debarcader aştepta’ o canoa cu pânze 'şi cu o 
pasarelă mare de lemn, rezemată de pupă. Doi bărbaţi desculți, 
îmbrăcaţi în alb, îl susţinură pe preotul pirpiriu, al» 1 cărui 
manşete albe fluturară ca nişte steaguri când se caţără pe 
pasarelă. Oamenii îl ajutară să se urce la bord şi să se îndrepte 
apoi spre proi'â, unde, în * sxân-ii, îşi depuse crucifixul, cu faţa 
spre exterior. 

Vasul era deschis” fără tendă sau tambuchi, dar avea nişte 
mese fixate, pentru depunerea statuilor. Incet, urcă şi Tâamon 
pasarela, apoi cobori în barcă: lada mare de r? îclh' fu aşfvntă 
pe o masă. lar cei doi purtători ai cata- favulu5 t>uturâ. In fine, 
să-şi şteargă frunţile ude şi părul nt-gr) înfiei'bântaţ şi muiat. 
Ramon îşi trase pe el pătura şi-şi puse pălăria pe cap, pentru a 
se feri de soare. Vasul sg legăna încet. Vântul bătea dinspre 
vfest. Lacul era palid, | ireal, orbit de soare. 

Una după alta. Statuile fură înălțate peste pupă, se pro- filară 
o clipă pe cer, apoi coborâră în vas. Pe mesele de unde puteau fi 
văzute, peste marginile negre ale canoei, de către puhoiul de 
oameni rămaşi pe țărm. 


Era o stranie şi ţipătoare adunătură de statui. Şi totuşi, fiecare 
dintre ele avea un anumit patos, o amprenfă de oroare, aşa cum 
zăceau învălmăşite laolaltă pe suporturi, pentru ultimul lor 
drum. Şi lângă fiecare dintre statui se +  plantase purtătorul 
respectiv în serape şi eu pălăria pe. Cap, susţinând parii cu o 
mână fermă. 

Pe țărm, soldaţii alcătuiseră un mic front, şi trei bărci cu 
motof, pline de ostaşi, aşteptau lângă canoa. Coasta era 
înţesată de o masă de oameni. Numeroase bărci cu vâsle se 
apropiau, pline de curiozitate, de canoa, ca nişte peşti. Dar 
toate păstrau o precaută distanţă. 

Marinarii desculți începură să dezlipească barca de țărm cu 
ajutorul prăjinilor. Se lăsau cu toată greutatea Wpe prăjini, şi se 
învârteau prin apă, în jurul vasului. Încet, canoa începu să 
plutească în apele joase. Părăsea lent ţărmul şi puhoiul de 
oameni. 

Alţi doi marinari începură să înalțe rapid pânza mare, pătrată, 
albă. Se ridică iute dar greoi în aer şi prinse vân- tul în plin. Pe 
pânză era imprimat marele semn al lui Quetzalcoati: şarpele 
albastru încolăcit, având în centru, asemenea unui ochi, vulturul 
albastru pe un câmp galben. 

Vântul bătea dinspre vest, dar barca se îndrepta spre sud-est, 
către mica insulă a Scorpionilor, care se iv“a ca un mamelon 
din ceața ce învăluia lacul. Şi barca plutea înainte, iar marele 
ochi părea să privească îndărăt, spre satui eu sălcii verzi, 
biserica albă pustie şi puhoiul de oameni 

— De pe ţărm.. E 

Bărcile cu motor escortau uriaşa. Inceata canoe, iar bărcile 
mici cu vâsle o urmau de la distanţă, ca nişte irf- secte, 
neîndrăznind să se apropie prea mult. Apa bolborosea şi 
plescăia, oamenii de lângă statui îşi Incleştară -mai puternic o 
mână pe pari, cu cealaltă ţinându-şi pălăriile, + chiul mare de pe 
catarg privea îndărăt, spre uscat, iar pânza albă fâliiia peste 
coşciugul de sticlă, peste Christul năclăit de ainge închegat, 
peste statuile cu mantiile Lor lluturânde. 

Pe țărm, oamenii se răspândeau sau se aşezau pe nisip 
aşteptând şi urmărind vasul cu răbdare placidă, care era, pe 
jumătate, indiferenţă. Canoa devenea tot mai mică, m<*i puţin 
vizibil” tapindu-se în lumină, iar bărcile cate o înconjurau 
apăreau ca nişte punctuleţe. Lacul îţi obosea ochii cu 


luminiscenţa lui. 

Departe, pe sub copaci, în tăcere, sau poate că în uitare, 

° ferneie cumpără un pepene 
verde cu coaja întunecată, îl sparse iabindu-l de o piatră, apoi 
împărţi copiilor ei bucăţile mari, cu miez roşu. Bărbaţii 
presărau, în tăcere, sare peste feliile groase de castravete pe 
care le vindea o femeie, pe sub copaci. În tăcere, intrau în 
biserică, trecând pe lângă ostaşii ce păzeau uşile., 

Biserica era cufundată în beznă, cu excepţia luminii de zi care 
-pătrundea pe uşile deschise, şi rămăsese absolut goală: pereţii, 
podeaua, altarul, transepturile, toate goala şi pustii. În tăcere, 
oamenii ieşeau din” biserică. 

Era ora prânzului, îmbăiată în arşiţă. Canoa se îndrepta ’ încet 
spre mamelonul înălţat din ape, pe care locuia o W familie de 
indieni pescari, cu cele câteva capre ale lor. T Pe o mică parcelă 
uscată cultivau fasole şi porumb, ta 

| 

rest, insula nu era decât stâncă goală, hăţişuri de mărăcini şi 
scorpioni. 

Cu ajutorul prăjinilor, barca fu împinsă intr-un golfu- leţ 
pietros. Se apropie încet de țărm. Bărcile cu motor o 
precedaseră. Oameni tuciurii, goi, se ţi năpustiseră s& tţ scalde 
printre stânci., 

"1 

Pânza mare se pleoşti, canoa se lipi de ţărmul pietros, 
oamenii săriră în apă, statuile fură descărcate şi cărate cu grijă 
pe stânci. Acolo îşi aşteptară purtătorii. 

încet, procesiunea începu din nou să urce coastele insulei 
zbârlite, pe lângă cele câteva bordeie unde un cocoş roşu 
cucurigea printre gunoaie; traversară stâncile, dincolo de 
hăţişuri, spre partea opusă a insulei. 

Latura dinspre Sayula era numai stâncă ascuţită, ca- re-ţi tăia 
tălpile. Intr-o scobitură pietroasă de la marginea apei fuseseră 
aşezaţi câţiva Bolovani şi, deasupra lor, nişte bare de oţel, 
închipuind un grătar. Dedesubt fuseseră îngrămădite maldăre 
de surcele.; alte mormane de surcele aşteptau ceva mai 
departe. 

Statuile şi coşciugul de sticlă cu Isus mort fură aşezate pe 
barele grătarului de oţel, toate laolaltă, într-o j patetică 
învălmăşeală. Rezemară cjipoi de ele şi crucifixul! cel mare. Era 


ceasul amiezii, căldura şi lumina cădeau vertical, aprig. Dar spre 
lac. Nori fantastici'âncepuseră să se Şi înghesuie. 

Dincolo de apă, dincolo de incandescenţa arşiţei, satul, cu 
copacii lui, cu căsuţele şi turlele albe ale bisericii, se nălucea ca 
un miraj. 

Bărbaţii care veniseră în bărci se adunaseră grămadă pe 
stâncile micului amfiteatru. Ramon, folosind o lupă, aprinse 
câteva fire de trestie şi de ocote. In strălucirea solidificată a 
soarelui ţăşniră flăcări iuți, ca nişte şerpi tineri, răspândind fum. 
In tăcere, Ramon dădu foc piramidei de surcele aşezată cu grijă 
sub grătarul pe care zăceau statuile. 

Urmă un părâit'şi o pufnire de fum albicios, aroma dulce de 
ocote şi limbile de foc portocalii, semisubstan- ţiale, ţâşniră în 
aerul fierbinte. Rafale de fum săltară subit, flăcările izbucniră şi 
lemnul de ocote, mustind de răşină parfumată, începu să 
duduie. Sticla coşciugului mare scheuna straniu, dureros, în 
timp ce plesnea şi se fărâma în ţăndări. Printre barele de oţel se 
strecurau flăcări cafenii, insinuându-se între statuile care se 
înnegriseră pe dată. Veşmintele de mătase şi satin se prefăcură 
în scrum negru, rănile de vopsea se băşicară şi se scorojiră, 
negre. 

Preotul cel tânăr îşi scoase veşmintele de pânză, patra* tirul şi 
sfita şi, cir obrajii îmbujoraţi, le aruncă în flăcări. Pe urmă îşi 
lepădă şi sutana neagră şi reapăru îh straiele aibe ale oamenilor 
lui Quetzalcoati, cu pantalonii suflecaţi până la genunchi. Işi 
zvârli şi sutana în foc. Cineva îi întinse o pălărie mare şi un 
serajpe alb cu margini albastre., 

Plutea miros de vopsea arsă, de lină, de ocote. Masa de foc 
fumegândă năpădi statuile înnegrite, până când nu se mai 
desluşi nimic decât o viitoare de. Fum şi de vâlvătăi brun- 
roşiatice, părâitoare, râgiitoare, vuitoare'. Crucifixul în flăcări 
alunecă şi se prăbuşi într-o parte. Unul dintre păzitorii focului îl 
împinse îndărăt în cascada de jar de sub celelalte statui. Cei din 
jur, cuprinşi de o ciudată frenezie, aruncau mereu lemn 
proaspăt, răşinos, care aproape că exploda în foc. Bolovanii 
crăpau şi pocneau'ca nişte arme de fot. Coţi cei de faţă se 
traseră îndărăt, îndepărtindu-se de rugul vâjâitor care părea să 
se înalțe tot mai mult, palele de fum negru şi jerbele de scântei 
desfâşurindu-se până în înalturile cerului. 

Unul din bolovanii care sprijineau grătarul făcu explozie cu un 


zgomot asurzitor; bucăţi de oţel şi cioturi dfe statui arzânde se 
prăvăliră mugind. Lada de sticlă dispăruse, dar panglici de oţel 
se ondulau, apoi se răsuceau, roşii, peste torentul de foc. Vergi 
ciudate de oţel apăreau de niciunde, proiectându-se afară din 
cărbunii încinşi. 

Şi, curând, nu rămase. Decât strălucirea de rubin a jăraticului 
şi eleştee vâscoase de metal topit. 

; Ramon stătea deoparte şi urmărea scena în tăcere, cu o faţă 
întunecată, aproape lipsită de expresie. 

— Şi apoi. Numai când ultimele flăcări albăstrii îşi dădură 
duhul înghiţite de mormanul de jăratic roşu „de sus, de pe 
creastă, izbucniră rachetele, fâşâirid în aer, explodând în 
albastrul dogoritor, revărsând torente de scântei verzui şi aurii. 

Mulțimea rămasă pe țărm văzuse arborele de fum eu 
trunchiul de flăcări. Acum, auzind pârâitul greu al rache-' ' telor, 
privitorii îşi înălţară ochii, exclamând cu -groază îmbinată cu 
dulcea voluptate a distrugerii: 

— Senor! Senor! W La Purisima J La Santisima * 

Ca prin miracol, flăcările şi fumul şi rachetele se topiră în 
nimic, lăsând aerul fierbinte imaculat. Jăraticul fu adunat cu 
lopeţile şi aruncat într-o râpă. 

Când canoa îşi ridică pânza pentru drumul de întoarcere. 
Ţărmul lacului, deşi vag înceţoşat, arăta cafeniu şi neschimbat. 
Dindărătul munţilor uscați, tăcuţi, un nor se înălța spre sud-vest, 
ca o uriaşă coadă albă, ca o coadă albă, miţoasă, de veveriţă 
care tocmai s-ar fi ivit de din- * colo de munţi. Şi coada albă, 
scămoşată, se lăbărţa pe cer, 

Spre zenit, drept către soare, Când canoa îşi desfăşură 
pânza, peste lacul de cretă alburie începu să se lase o străvezie 
peliculă de umbră. 

Numai înspre capătul de jos al Insulei Scorpionilor aerul 
fierbinte continua să tremure. Ramon se întoarse într-una din 
bărcile cu motor. Cerul se întuneca, pregătindu-se pentru tunete 
şi ploaie. Canoa, neputând să-şi cro-' iască drum de-a 
curmezişul lacului, cârmi spre Tuliapan. Bărcile care o 
înconjurau o urmară discret. 

Acostară înainte de a se fi stârnft vântul. Ramon se duse la 
biserică şi ferecă uşile. 

t Mulțimea se împrăştie în vâht, rebozos fâlfâiau sălbatic, 
frunzele se desprindeau cu furie din copaci, praful se în- 


vârtejea în aer. Sayula rămăsese văduvită de Dumnezeu şi „irt 
inimile lor, oamenii se veseleau. 

Capitolul XIX 

ATACUL DE LA JAMILTEPEC 

Brusc, aproape toţi soldaţii dispărură din sat: izbucnise o 
răzmeriţă la Colima. Un tren fusese oprit, existau victime 
omeneşti. Şi  oinevă, generalii Fulano şi Tulano se 
„pronunţaseră” împotriva guvernului. 

Tulburări în atmosferă; fiecare se bucura de asemenea 
periodice înfiorări de teamă. Dar în afara acestdr înfiorări, 
lucrurile stăteau ca şi mai înainte. Biserica era închisă şi 
amuţită. Ceasul nu mergea. Timpul părea să se fi prăbuşit subit, 
zilele mărşăluiau serbede şi atemporale, în aceeaşi veche 
necalculată manieră a trecutului.  Straniile, vechile, 
incalculabilele, neînregistrabilele, incomensurabilele zile ale 
anticii lumi păgâne! Kate se simţea oarecum ca o sirenă ce se 
străduie să înoate într-un element străin. Era purtată de un 
curent subteran către ancestrala, antediluviana tăcere, în care 
lucrurile se mişcau fără niciun contact între ele. Şi ea se mişca şi 
exista fără contact, Până şi bătaia ceasornicului 'âncetase. Aşa 
cum omul care se îneacă nu vede altceva decât apă, tot astfel 
Kate nu vedea decât faţa apelor fără timp. 

Aşadar, fireşte, simţi nevoia să se agaţe de paiul ei.: Nu mai 
putea rezista. Închirie un Ford vechi, hodorogit., care s-o 
hurduce până la Jamiltepec, pe drumurile desfundate ale după- 
amiezel 

Ţinutul arăta ciudat şi pustiu, aşa cum arată ori de câte ori se 
iscă o răzmeriţă. Ca şi cum spiritul vieţii ar fi secat şi n-ar fi 
rămas decât vidul, deşertul anti-vieţii, în ţinutul păcătos şi 
găunos. 

Deşi nu era distanţă mare până la Jamiltepec, din momentul 
în care ieşiră din sat, -şoferul şi ajutorul său înce- a? i pură să se 
simtă speriaţi, să se ghemuiască de spaimă cai tiişte broaşte, 

' Frica mexicană are o calitate cu adevărat misterioasă. De 
parcă bărbaţii şi femeile s-ar prăvăli pe jos, încolăcind u-se, ca 
nişte segmente de reptilă ruptă, incapabilă să se ridice. Kate 
făcea uz de toată voinţa ei împotriva- acestui umilitor nonsens.. 

Ajunseră fără niciun fel de neplăcere la Jamiltepec. Locul 
arăta părăsit, dar normal. In curte se afla un car goţ. Nu se mai 
vedea niciun ostaş de gardă. Toţi fuseseră mobilizați împotriva 


răzmeriţei. Doar câţiva peoni se invârteau aiurea de ici-rcolo. 
Era o zi de /iesta, când nu se prea lucra. În casele peoniloi*, 
femeile turteau torti/uz* între palme şi preparau sos iute de 
chile, măcinând seminţele de metates. O fiesta. Numai moara 
de vânt care pompa apă din lac îşi vedea înafhte de treabă, cu 
un păcănit uşor. 

Maşina lui Kate trase în curte, şi doi mozos înarmaţi. Cu puşti 
şi cartuşiere se apropiară. Să discute în. Şoaptă cu şoferul. 

— Dona Carlota e aici? întrebă Kate. 

— Nu, Senora. Patrona nu e arici. 

— Dar Don Ramon? 

— Şi, Senora! Estă. 

Chiar în timp ce ezita, puţin nervoasă, Ramon apăru pe poarta 
interioară, îmbrăcat în hainele lui de un alb orbitor. 

— Am venit să. Te văd, îi spuse Kate. Nu ştiu dacă ai fi 
preferat să nu vin. Dar mă pot înapoia* pe loc cu maşina. 

— Nu. Mă bucur c-ai venit. Mă simţeam cam părăsit, nu ştiu 
de ce. Haide să mergem sus. 

— Patron, îl strigă şoferul pe un glas scăzut. Eu trebuie să 
rămân? 

Ramon îi şopti câteva cuvinte. Şoferul era speriat şi nu voia să 
aştepte, li spuse lui Ramon că trebuie să fie înapoi la Sayula, la 
cutare şi cutare oră. Desigur, pretexte. Dar era evident că dorea 
să plece cât mai repede. 

— Lasă-l mai bine s. A plece, o sfătui Ramân pe Kate. Ai ceva 
împotrivă să te întorci acasă cu barca? 

— Nu vreau să-ţi dato bătaie de. Cap. 

— £ mai puţină bătaie de cap dacă-l laşi pe omul ăsta să 
plece; şi apoi, oricând vei dori, te poţi întoarce cu barca. Jn felul 
ăsta vom avea mai multă libertate. 

Kate îi plăti şoferului şi Fordul se puse în mişcare 
zdrăngănind. După ce zdrăngăni un timp, execută un viraj în 
curte şi o zbughi prin zaguun, făcându-se nevăzut cât • mai 
curând cu putinţă. 

Rămân dădu câteva dispoziţii celor doi mozos înarmaţi. Se 
îndreptară, supuşi, spre ieşirea exterioară 

— De ce trebuie să fie înarmaţi? întrebă Kate. 

— O, se tem de 'bandiţi. De câte ori e pe undeva o" răzmeriţă, 
toată lumea se teme de bandiți. Ceea ce, desigur, îi stimulează 
pe bandiți la acţiune. 


— Dar de unde vin bandiții? stărui Kate în timp ce treceau 
prin intrarea interioară. 

— Din satele din jur, o lămuri Rampn, trăgând după el porţile 
grele şi barându-le cu un dnig de fier care mergea de la un 
perete la altul, * ’ 

Curtea interioară era acum o mică închisoare, pentru că şi 
puternicele porţi de fier dinspre lac erau ferecate. Privi prin 
lucrătura de fier la micul eleşteu din grădină. Pluteau pe el 
câţiva nuferi albaştri. În depărtare, lacul albicios apărea 
fantomatic în strălucirea soarelui. 

Un servitor fu tr&nis la bucătărie, iar Ramon şi Kate urcară 
scările spre terasa de sus. Cât de singuratică, împietrit de 
singuratică şi de părăsită putea să arate ho- cienaa! Până şi 
zidurile de piatră păreau să emane' pustie-, tate, singurătate, 
jriegare. 

— Dar din care anume sate vin bandiții? continuă Kate să 
stăruie. 

— Din oricare dintre ele. Se spune că, în special, din San 
Pablo sau din Ahaujijic. 

— Sate foarte apropiate! 

— Sau din Sayula, adăugă Ramon. Oricare dintre oamenii 
obişnuiţi, cu pălării, mari, pe care-i vezi în p/asra, poate fi jun 
virtual bandit, când banditismul rentează ca profesie şi nu e 
pedepsit cu prea multă' severitate. 

— RAj-mi Vine să cred. 

— Dar e evident! spuse el trintindu-se în fotoliul balansoar din 
faţa ei şi zimbindu-i peste masa de onix. 

— Aşa o fi. 

Ramon bătu din palme şi Martin, mozo-ul lui, veni sus. Li dădu 
câteva ordine pe un ton jos, aproape murmurat. Omul îi 
răspunse şi mai în şoaptă. Pe urmă, stăpânul şi servitorul îşi 
făcură câte urt semn din cap şi Martin „plecă, lipăind din 
huaraches pe mica terasă. 

Ramon vorbea cu vocea aceea surdă, înăbuşită, atât de 
comună în ţinut, de parcă toţi s-ar fi temut să vorbească tare. 
Era un lucru neobişnuit la el, şi Kate îl consemnă cu 
nemulţumire. Şedea, ' privind lacul fremătător, palid-ca- ' Eeniu, 
printre arborii groşi de mango, ale căror fructe îşi schimbau 
culoarea de parcă s-ar fi înfierbântat treptat. Munţii de pe 
ţărmul opus se decupau întunecaţi. Deasupra’ creştetelor se 


Tolănise un nor n\are, negru, din care scăpărau, neaşteptat şi 
neplăcut, fulgere. 

— Unde-i Don Cipriano? ’ 

— În momentul acesta, Don Cipriano e mai mult generalul 
Viedma. Li împrăştie pe răsculații din Colima. 

— Şi se lasă greu împrăştiaţi? 

— Probabil că nu. Oricum e o treabă care-i place lu? Don 
Cipriano. El e zapotec, şi cei mai mulţi dintre ostaşii lui sunt 
zapoteci din munţi. Le place să-i hăituiască pe cei 

. De altă jiaţignalitate. 

— Mă întrebam cum de n-a fost aici duminică, atunci când ai 
scos statuile. Socotesc că a fost un lucru extrem de temerar. 

— Aşa gândeşti? râse el. Nu a fost, E mai puţin temerar să 
scoţi şi să distrugi ceva, decât să instaurezi un noiţ puls de 
viaţă. 

— Dar mai întâi trebuie să distrugi tot ce-i vecii:. 

— Toate statuile alea îmbâcsite, da. Dar nu ajută la nimic 
atâta timp cât nu ai altceva de pus în loc. 

— Şi ai găsit? 

— Cred că da. Dumneata nu crezi? 

— Da, răspunse ea cu oarecare şovăială. 

— Cred că d'a, repetă Ramon. Simt un suflu nou pulsând în 
mine. Işi băfea joc de ea, de ezitările ei. De ce nu ni te alături? 

— Cum? Măritându-mă cu Don Cipriano? 

— Nu neapărat. Nu neapărat. Nu-i neapărat să te măriţi cu 
cineva. 

— Şi ce ai de gând să faci în continuare? 

— Am de gând să redeschid biserica, pentru a-l instala pe 
Quetzalcoati. Dar nu-mi plac zeii singuratici. Ca să se simtă 
bine, trebuie să fie mai mulţi laolaltă. 

— Dar e nevoie de zei? 

— Cred că oamenii au nevoie de manifestări concrete ale 
ideilor., W 

Kate păstră o tăcere iritată. 

— E nevoie şi de zeițe. Şi asta^i o dilemă, adăugă el râzând. 

în clipa aceea Don Ramon îşi îndreptă brusc spatele şi păru să 
asculte încordat. Răsunase o împuşcătură pe care Kate o 
auzise-, fără să o ia însă în seamă: pentru urechile ei putuse să 
fie un rateu de automobil sau de barcă cu motor. 

Deodată se declanşa o scurtă rafală de Împuşcături. 


Ramon sări de pe scaun, mlădios ca o pisică, şi trânti uşile de 
fier din capătul de sus al scării, trăgând totodată şi drugii care le 
barau. 

— N-ai vrea să treci în camera asta? o întrebă el. Arătându-i o 
intrare întunecată. Acolo ai să fii în siguranţă. Rămâi înăuntru 
câteva minute, până mă întorc eu. 

în timp ce vorbea, un strigăt răzbi dinspre curtea din spate şi 
un glas de om care moare răcni: Patron! 

m 

Ochii lui Ramon se dilatară de furie, de o furie mortală. Faţa i 
se albi ca varul în timp ce se uita la Kate fără să o vadă, flăcări 
negre jucându-i în pupile. Îşi trăsese afară-din brâu un pistol cu 
ţeavă lungă., 

Tiptil, continuând să nu o vadă, se strfecură rapid, cu mişcări 
mute pa de pisică, de-a lungul terasei şi sări de pe ultima 
treaptă a scării pe acoperiş. Picioarele-i păreau impulsionate de 
eterna patimă a mâniei. 

Kate rămase înlemnită în uşa cămăruţei. Lumina zilei păru să 
se fi întunecat în ochii ei. 

— Holă! Voi de colo! se auzi vocea lui Ramon dfe pe. 
Acoperiş, atât de sugrumată de furie, încât aducea mai curând a 
râs îndepărtat. 

Drept răspuns, un zgomot confuz în curte şi câteva 
împuşcături. Răspunsul lent, ferm, al împuşcăturilor! 

Kate tresări când un şuier prelung sfâşie aerul. Aşteptă 
îngrozită. Pe urmă văzu că era o rachetă care explodă cu un 
zgomot ca de puşcă, sus, deasupra lacului, re- „vărsându-se 
într-o jerbă de bule roşii, luminoase. Un semnal din partea lui 
Ramon. 

Simţindu-se incapabilă să intre în cămăruţa întunecoasă, Kate 
aşteptă ca lovită de trăsnet. Dar, în străfundurile ei, ceva 
fremătă adânc, făcând-o să străbată terasa în goană, să urce din 
câţâva' paşi treptele şi să se caţăre şi ea pe acoperiş. Işi dădea 
seama că nu-i pagă dacă nioare, atâta timp cât murea alături de 
Ramon. Nu singură. 

Acoperişul scânteia în soare. Era plat, dar denivelat. Alergă 
spre parapet în plină lumină, şi aproape că ajunsese în raza 
vizuală a celor de jos, din curte, când simţi, că o loveşte ceva şi 
câteva bucăţi de moloz îi plesniră faţa şi-i căzură în păr. Se 
întoarse brusc şi zbură ca o albină îndărăt spre trepte. 


Scara se forma într-un colţ al acoperişului, unde se înălța un 
turnuleţ pătrat, cu bănci de piatră. Se lăsă să cadă pe una dintre 
bănci, privind cu groază spre bucla răsucită a treptelor, o scăriţă 
îngustă de piatră, prinsă Între două ziduri solide. 

Era aproape paralizată de şoc şi de spaima. Totuşi, în 
adâncurile ei se simţea calmă. Aplecându-se şi privind peste 
marginea acoperişului, în lumina liniştită a soarelui, îi era cu 
neputinţă şi creadă în moarte. 

— Printr-o ferestruică a turnului, văzu silueta albă şi. Capul 
negru aii lui Ramon, detaşându-se în alt turnuleţ pătrat de po 
acoperiş. Un turnuleţ deschis, ' abia mai înalt decât creştetul lui. 
Se pitise într-un“olţ şi stătea nemişcat, pândind pieziş printr-p 
lucarnă. Pac! se descarcă pistolul lui, ţintind în jos. Din curte se 
auzi un țipăt înăbuşit, urmat de altă rafală de Împuşcături. 

Ramon se w îndepărtă puţin de lucarnă şi îşi scoase bluza 
albă, ca să nu-şi trădeze poziţia. Purta o cartuşieră 

. Deasupia brâului. În umbra turnului, trupul lui arăta ciudat 
de întunecat în contrast cu pantalonii albi. Işi reluă pânda lângă 
deschizătura lunguiaţă, îngustă, oblică, a turnului, Kate îl văzu 
ridicându-şi cu precauţie pistolul, iar împuşcăturile rare şi 
deliberate, una, două, trei, îi 

+  răvăşiră nervii Şi din nou urmă o rafală de împuşcături de 
jos, şi o explozie de bucăţi de piatră şi de tencuială fumegânadă, 
sărind în aer. Pe urmă iar tăcere, o tăcere lungă. Kate stătea cu 
braţele strtns lipite de trup. 

Norii se deplasaseră; + soarele avea o strălucire gălbuie, în 
lumina densă, munţii de dincolo de parapet îşi dădeau la iveală 
lâna verde a vegetației fragede, ceţoase şi frumoase. 

Totul era perfect liniştit. Ramon stătea nemişcat în umbră, 
lipit de zidul turnului şi privea în jos. Kate ştia că ţinea sub 
observaţie porţije mări, interioare. 

Deodată însă, îl văzu mişcând, Ţinând pistolul în nună, Se 
aplecă şi începu să alerge, ca o pisică uriaşă; spatele gol- îi luci 
în soare când se ghemui la adăpostul parapetului, strecurându- 
se în goană spre celălalt turnuleţ- din faţă, Corespunzător 
primului. 

Cel de-al doilea era un turn lipsit de acoperiş, şi se afla în 
vecinătatea lui Kate, care stătea ca vrăjită, încremenită în 
eternitate, pe banca de piatră din capul scării, urmărindu-l pe 
Ramon. Acesta se lipi din nou de zid şi îşi apropie pistolul de 


lucarnă. Şi iar, una, două, trei, patru, cinci, împuşcăturile 
explodară cu încetineală. O voce de jos răcni Ay-i! Ay-i! Ay-i cu 
schelălăituri de animal rănit. O altă voce lansă nişte ordine. 
Ramon se lasă pe un 

° genunchi, ca să-şi rejndarce 
pistolul. Pe urmă aprinse un chibrit, şi Kate tr”ăai» cumplit 
când o nouă rachetă spintecă feroce aerul, explodă ca o puşcă 
şi se fărâmă în bule de lumină roşie ce zăboviră Indelung pe 
cer, ca şi cum nu aveau niciun chef să moară acolo, departe, în 
inălţjmi., m 

Kate oftă, întrebându-se ce-or fi însemnând toate astea. R Că 
însemnau moarte, ştia. 

— Dar cât de stranie, de abstractă! Doar zgomotele astea de 
împuşcături! Nu putea vedea. Nimic din ce se p «trecea în afară. 
Ar fi dorit să privească jos, în curte. 

— Ramon era la postul lui de observaţie, lipit de zid, pândind, 
nemişcat. Din curte se auzeau. Impuşcături', îm- proşcături de 
plumb.. Dar Ramon nu clintea. Kate nu-i Rutea vedea faţa, ci 
doar o porţiune din spate, umerii trufaşi, grei, cafeniu-gălbui, 
capul negru înclinat în faţă, într-o atitudine de concentrare, 
cartuşiera care-i cădea peste şolduri, pe pantalonii de pânză 
albă, fâlfâitoare. Nemişcat şi neted, la pândă concentrată, ca 
însăşi tăcerea. Apoi, cu o muta şi diabolică repeziciune, îşi 
schimbă poziţia şi îndreptă din nou ţeava pistolului către o ţintă. 

Era total inconştient de prezenţa ei; chiar şi de exis- trfiţa ei. 
Ceea ce, fără îndoială, era aşa cum trebuia să fie. Kate şedea 
neclintită, aşteptând. Aşteptând, aşteptând, aş-, teptând în acea 
eternitate de lumină gălbuie, cu o anume imperturbabilă 
suspensie de linişte în străfundurile ei. Va veni cineva din sat. 
Totul se va termina. Se va termina. 

In acelaşi timp, tresărea şi- se uita la Ramon ori de câte ori 
acesta trăgea... Ah, cum mai ura zgomotul împuşcăturilor! 1 

Deodată, scoase un strigăt pătrunzător şi, dintr-o săritură, îşi 
părăsi adăpostul. Văzuse un cap negru ivindu-se pe scări. 

înainte ca ea să-şi fi dat măcar seama, Ramon făcu un salt de 
pisică uriaşă şi, când intrusul sări de pe scară, două trupuri 
bărbăteşti se încleştară aproape în aer. Două trupuri bărbăteşti 
încleştate se prăbuşiră cu o bufnitură pe acoperiş, un pistol se 
descărca, mădulare uriaşe se împletiră 

Pistolul lui Raţnon zăcea pe jos. Dar o nouă împuşcătură 


răsună, venind din înlănţuirea celor doi oameni, şi o roşeală de 
sânge, apărută brusc, de nicăieri, se întinse pe veşmintele de 
pânză albă, în timp ce bărbaţii se zvârcoleau şi se răsuceau pe 
acoperiş. 

Amândoi erau masivi. Aşa cum se luptau pe jos, păreau dui 
giganţi. Ramon.. Încleşta încheietura mâinii în care banditul 
strângea revolverul. Celălalt, cu o faţă neagră sinistră, ochi care 
Į se învârteau în cap şi o mustață rară, îşi înfipsese' dinţii albi în 
braţul gol al lui Rămân şi nu i-l slăbea, dezvelindu-şi gingiile 
roşii, în timp ce cu mâna liberă dibuia după cuţit. 

Lui Kate nu-i venea a crede că faţa aceea neagră; lugubră, cu 
ochi fără văz şi gura muşcând ca o fiară, ar putea fi conştientă. 
Rămân îi înlânţuise mijlocul cu braţul. Piuă la urmă, banditul lăsă 
revolverul să-i scape, şi mâna neagră începu să râcâie betonul, 
pentru â reinşfăca arma. Şiroaie de sânge i se scurgeau din dinţi 
şi totuşi, părea posedat de, un soi de superconştiinţă oarbă, de, 
par- c-ar fi fost un diavol şi nu un om... 

Mina lui aproape că atinse pislolul Ini Ramon. Kate, îngrozită, 
alergă şi ridică arma de pe betonul încins, fugind cu ea. Exact în 
clipa când trupul banditului se smuci, o smucitură puternică, sub 
greutatea trupului lui Ramaţi. 

Rate ridică pistolul. Ura diavolul acela pocit de sub Rămân aşa 
cum nu urâse niciodată în! viaţa ei. Totuşi nu cuteza să tragă. — 


Ramon îi aruncă o privire şi îi strigă ceva. Nu-l putu înţelege. 
Dar alergă din nou spre ei, pentru a fi în măsură să-tragă în 
omul de sub trupul lui Ramon. Chiar când se apropie, banditul 
se răsuci cu o nouă puternică smucire, îl înălţă pe Ramon şi, cu 
mâna liberă, izbuti să scoată cuțitul din brâul acestuia şi să-l- 
Infigă orbeşte.- 

Kate ţipă. O, cum ar fi vrut să poată trage! Văzu pumnalul 
izbind într-o parte, înfigându-se pieziş în spatele lui Ramon. În 
acelaşi moment se auziră paşi împleticiţi pe scară şi un al doilea 
om cu faţă neagră sări de pe trepte pe acoperiş. _ 

Kate îşi încordă încheietura mâinii şi trase, fără să se uite, 
intr-un subit acces de control de sine. Capul negru se repezi 
spre ea, gata s-o doboare. Se dădu îndărăt, cuprinsă de groază, 
trase din nou şi rată ţinta. Dar chiar când omul trecu pe lângă 
ea, văzu şuviţele de sânge roşu printre smocurile de păr negru 
de pe capul lui. Banditul se prăbuşi cu faţa în jos,. Fesele 


zvâcnindu-i, întregul trup convulsionându-i-se şi contorsionându- 
i-se. Faţa i se lăţise într-un rânjet de moarte. 

Mutându-şi privirile de la o grozăvie la alta, Kate îl văzu pe 
Ramon cu chipul împietrit ca de moarte, 'cu braţul şi spatele 
şiroindu-i de sânge, ţinând însă, de păr, capul banditului şi 
înfigându-şi spasmodic pumnalul în beregata acestuia, o dată, 
de două ori, în timp ce sângele ţâşnea ca un proiectil roşu; omul 
scoase un sunet bizar, ca de sifon care se descarcă, un gilgiit 
macabru; apoi o ultimă teribilă convulsionare a şalelor, cane-l 
răsturnă pe Ramon. Acesta rămase pe jos, îndoit, continuând să- 
şi ţină o mână înfiptă în părul omului şi să strângă în cealaltă 
pumnalul însâiigerat; se holba la faţş lividă, distorsionată, în 
care ferocitatea părea să fi îngheţat într-o privire fixă, inumană. 

Apoi, fără să-şi scoată mâna din părul victimei lii privi în jur, 
cu prudenţă. li văzu pe omul lui Kate, părul negru năclăit de 
sânge, cu şiroaie de sânge scurgh- du-i-se în ochii căscaţi; 
fioroşi, dar încefcând încet să se ridice în genunchi. Părea a fi, 
cea mai stranie înfăţişare din lume: capul înalt, lunguieţ, cu 
părul muiat de sânse, pârâiaşe de sânge prelingându-i-se pe 
fruntea îngusă  „zbârcită şi peste sprâncenele negre şi 
scurgându-j-se 'n. Ochii negri, îngheţaţi, 'zgâiţi, a căror ultimă 
privire exprima ferocitatea pietrificată şi absolută, ultima 
emanaţie a conştiinţei omului. 

„Avea o faţă prelungă, îngustă, frumoasă, cu excepta ochilor, 
acele globuri de ferocitate sticloasă, şi ă dinţibr lungi, albi, care 
se iveau pe sub mustaţa pleşuvă. 

Omul fusese redus la ultima oarbă condiţie a existenţei: 
ferocitatea lugubră, înghețată.. 

Ramon eliberă, în sfârşit, părul victimei sale, al căiei cap 
lunecă pe un umăr, dând la iveală o beregată roş” ' sfârtecată. 
Se opinti şi se ridică în capul oaselor. Cel dea! doilea bandit era 
în genunchi, dar izbutise să apuce nU nerul cuţitului. 

— Ramon se ghemui pe vine. Amţndoi st- teau perfect 
nemişcaţi. Dar Ramon îşi redobândise ecli- librul. 

în ochii negri, sticloşi ai banditului licări o privre vicleană. Îşi 
încorda muşchii. Era gata să facă un saltşj să lovească. 

Dar chiar în clipa când dădu să sară, Rămân îşi aruită, 
pumnalul roşu strălucitor, ca o pasăre cardinal. Cuţiijţ 

— Zbură asemenea unei păsări şi, odată cu el, zburarăşi 
stropii de sânge* de pe mâna lui Ramon, împroşcând-o paj şi pe 


Kate, care ţinea revolverul pregătit, pândind lâiţjj scară. 1 

Banditul căzu din nou în genunchi, şi rămase o cilij în această 
poziţie, de parcă s-ar fi închinat. Minerul r<ţu al cuţitului aruncat 
de RamA4ni ieşea din abdomen, pm pantalonii albi. O clipă mai 
târziu se frânse, se lăsă mole 

\ 

în jos şi căzu din nou cu fată la pământ şi fesele îh aer. 

Ramon continua să şadă ghemuit la pândă, într-o pos- tur& 
aproape supranaturală, cu ochii negri * scânteind de? —en. Tie, 
de o veghe pură, animalică. Pe urmă se ridică «arte încet, 
străbătu betonul pătat de sânge, se îndreptă s! *e omul căztit, 
luă pumnalul curat care aparținuse “stuia, îi înălţă bărbia 
însângerată şi, dintr-o lovitură, 

11 înfipse cuțitul în beregată. Omul suportă atacul fără n'ci un 
zvâcnet. 

După aceea Ramon se întoarse iar la victima lui. Il “Xamină 
un moment cu mare atenţie. Dar faţa aceea r-eagră, hidoasă, 
era moartă. 

Pe urmă îşi mută privirea, spre Kate care rămăsese ftigă 
scară, cu revolverul în mână. Fruntea lui era pură S primitivă, ca 
o frunte de băieţandru, iar ochii aveau 0 lucire primitivă, 
jlirginală. Aşa cum trebuie să fi arătat bărbaţii primelor timpuri - 
acea frumuseţe stranie care ^ asociază cu simplitatea primară. 

în bună măsură nu o recunoscu. Totuşi, ' pe undeva Părea să 
existe un licăr de recunoaştere. 

— Sânţ morţi amândoi? întrebă ea, copleşită de groază de 
uimire. 

— Creo que şi! 1 răspunse el în spaniolă. 

Se întoarse să-i mai privească încă o dată şi ridică Pistolul 
care zăcea pe jos. Când se aplecă să-l ridice, Kate observă că 
mâna lui dreaptă era roşie de sângele care i se Prelingea d£ pe 
braţ. Ramon îşi şterse mâna de bluza fortului. Par şi pantalonii îi 
erau îmbibaţi de sânge şi i se lipiseră de şolduri. Părea să pu-şi 
dea seama. 

Era aidoma unei fiinţe prsnare, cu conştiinţa abia germinată, 
cu sexualitatea ah ia germinată. 

Cel de-ai doilea rănit emitea încă nişte suflete ciudate, căruţe, 
horcăite, sunete de natură pur fizică. Agresorul “i Ramon zăcea 
cu braţeiagi picioarele oribil răşchirate, 

1 Cred că da (sp.)... 


A 


â 
şi cu faţa odioasă înconjurată de o baltă de sânge care se 
innegtea. 

— Supraveghează. Scările! îi porunci Rămân în spaniolă, 
privind cu ochi sălbatici dintr-o îndepărtată jungla. 

Totuşi* în bezna, scântei* sclipirea de recunoaştere. Se tiri 
până în turnuleţ şi privi pe furiş. Apoi se târî îndărăt pe acoperiş, 
trase mortul cel mai apropiat până la parapet şi îl ridică atât cât 
să i se vadă capul peste margine. De jos, din curte, nu se auzi 
niciun zgomot. Pe urmă se aplecă şi el peste parapet şi privi 111 
jos. Niciun sernn, niciun sunet. 

— Lăsă cadavrul să cadă pe jos şi-i aruncă o ultimă privire. Pe 
urmă i se alătură lui Kate şi inspecta scările. 

— Omul acela în care ai tras, l-aizgâriat numai, cred că n-ai 
făcut decât să-l ameţeşti, îi spuse în cele din urmă. 

— Mai sunt şi alţii? întrebă ea cutremurându-se. 

— Cred că s-au cărat. 

Era palid, aproape alb la faţă, cu aceeaşi frunte virginală, ca 
de băiat, semnificind parcă imuabilitatea timpurilor. W 

— Eşti tare rănit? îl întrebă Kate. 

— Eu? Nu! şi îşi pipăi cu degetele însângerate rana 
smgerândă din spate. 

După-amiaza se topea în înserare gălbuie... 

Se duse din nou să se uite la fata hidoasă a primului mort. 

+ — Il cunoşti 7 îl întrebă ea. 

Ramon clătină din cap. 

— Nu-mi dau seama. Bine că-i mort. Bine că-i mort. Bine că 
am reuşit să-i omorâm pe amândoi. 

Şi se uită din nou la ea cu acel licăr de sălbatică recunoaştere. 
* 

— - Ah! Nu! fe îngrozitor, răspunse Kate înfiorindu-se. 

— Norocul meu că ai fost aici. Ce bine că împreună am reuşit 
să-i omorâm. Ce bine că sunt morţi. 

Lumina luxuriantă, galbenă, dindărătul norilor, aurea ţnuftţii 
crepusculari. Se auzi claxonul unui automobil. 

Ramon Se duse dig nou la parapet; sângele îi năpădea 
pantalonii, scurgându-se din ce în ce mai jos şi când se aplecă, 
pânza i se lipi de coapse. Lumina bogată, aurie, inunda 
acoperişul pătat de sânge. Plutea un miros în-, greţoşător. 

— Soseşte o maşină, anunţă el. 


Kate se apropie, înspăimântată-. 

Văzu dealurile şi versantele interioare înotând în lumina de 
bronz, de parc-ar fi fost lăcuite. Bordeiele negre ale peonilor, 
frunzele lugubre ale bananierilor se detaşai* nefiresc, iar copacii 
verzi-aurii întindeau crengi de umbră. Departe, pe şosea, apăru 
întâi un nor de praf, apoi scânteierea unui automobil. — ^ - Stai 
aici până cobor eu, îi spuse Ramon. 

— De ce n-au venit peonii dumitale să te ajute? 

— Niciodată nu fac aşa ceva. Decât dacă sunt special 
înarmaţi. 

îşi luă bluza de pe jos şi şi-o trase peste cap. Pânza bluzei Fu 
pe loc pătrunsă de sânge. 

Cobori. Kate îi ascultă paşii pe scări. Jos, curtea era cufundată 
în umbră şi pustie, cu excepţia a două cadavre de bărbaţi 
îmbrăcaţi în straie albe: unul lângă zaguân, celălalt rezemat de 
un stâlp al şopronului. 

Maşina se apropia printre copaci, 'claxonând nebuneşte. Intră 
în zaguăn. Era încărcată cu soldaţi, până şi pe scări erau soldaţi, 
agăţaţi dfe portiere. 

— Don Ramon! Don Ramon! strigă ofițerul, sărind din maşină. 
Don Rămân! 

Batea cu pumnii în poarta zoguân-ului interior. 

De ce nu răspundea Ramon? Unde era? Kate se aplecă peste 
parapet şi ţipă ca o- pasăre sălbatică: « 

— Viene | Viene Don Ramon f El viene! 

Soldaţii îşi înălţară privirile spre ea. Se retrase îngrozită. Apoi, 
cuprinsă de panică, cobori scara spre terasă. 

Pe treptele de piatră erau dâre de sânge, iar jos, la bază, o 
baltă roşie. Pe terasă, lângă balansoare, doi morţi într-un lac de 
sânge., 

Unul dintre ei era Rămân? O clipă Kate îşi pierdu cunoştinţa. 
Îşi reveni însă pe dată şi se târî până la el. Ramon căzuse, 
inundat de sârâgele care-i curgea din rană, şi strângând în braţe 
trupul celuilalt bărbat, care sângera la fel de abundent. Acesta 
din urmă deschise ochii, cu o strădanie sălbatică şi-, cu o voce 
gâtuită, orbit şi gata să moară, rosti un singur cuvânt: „Patron!“ 

Era Martin, devotatul mozo al lui Ramon. Murea şi înţepenea 
în braţele stăpânului său. Şi Rămân, încercând sări ridice, îşi 
forţase rana, provocindu-şi o hemoragie, şi leşinase. Zăcea ca 
mort. Dar Kate desluşi pulsul slab al venelor gâtului.” 


Alergă orbeşte pe scări şi se luptă să dea la o parte, drugii de 
fier care barau poarta, strigând întruna: 

— Veniţi! Să vină cineva! Veniţi la Don Ramon! Moaie! 

Un băiat. Inspăimântât şi o femeie apărură dinspre bucătărie. 
Poarta fu deschisă exact- în clipa, când şase ostaşi călări 
năvăliseră în curte. Un ofiţer sări de pe cal şi alergă ca un 
iepure, cu revolverul în mână, pintenii seânteindu-i. Se năpusti 
pe scări, ca un nebun. Când K^te urcă din nou, ofiţerul stătea 
tot cu revolverul în mână, uitându-se 1” Ramon. 

— E mort? întrebă năucit. 

— Nu! A pierdut foarte mult sânge. 

Ofițerii îl ridicară pe Ramon şi îl întinseră pe terasă, îi 
scoaseră în grabă bluza. Rana din spate sângera abun-, dent. 

— Trebuie să oprim hemoragia, spuse locotenentul. Unde-i 
Pablo? 

Se auzi pe dată răspunsul lui Pablo. 

Kate alergă în casă pentru a aduce apă şi smulse de pe patun 
cearşaf de pânză. Pablo era un medic tinăr, iftilitar. Kate îi 
întinse vasul, cu, apă şi un prosop, apoi începu să rupă cearşaful 
în fâşii. Rămân zăcea gol pe podea, mânjit tot de sânge. Şi 
lumina scăpăta. 

— Aduceţi lămpi! strigă tânărul doctor. 

Spălă rana, cu mâim îndemânatice, privind-o îndeaproape, 
gata s-o atingă "u nasul. 

— Nu-i grav! spuse în cele din urmă. 

Kate pregătise bandaje şi un tampon. Se aplecă şi i ie lInmână 
tânărului. Femeia de la bucătărie’ aşeză pe jos j o lampă cu un 
abajur alb. Medicul o înălţă şi examina 1 din nou rana. 

— Nu. Nu e grav, repetă el. 

Apoi, privind la ostaşii care stăteau nemişcaţi, zgâin-] du -st- 
la rănit, cu feţele negre scăldate de lumină, făcu un gest către 
unul. Şi spuse pe un ton poruncitor: 

— Tu! 

Pe dată, locotenentul luă lampa, ținând-o deasupra trupului 
inei'f, în timp ce doctorul, ajutat de Kate, se străduia să 
oprească hemoragia şi să lege rana. lar Kate, i privind carnea 
netedă, inertă, a lui Rămân, îşi spunea în sinea ei: „Asta e tot el, 
carnea asta moartă! Şi faţa aceea care sfârteca beregata 
banditului - era tot el! Şi fruntea aceea pură, şi ochii aceia 
distanţi, ca moartea-fecioară, era tot el. Chiar şi sălbaticul din 


vremi ancestrale era el. Uter bărbatul care mă cunoaşte pe 
mine, unde e? Doar un om, printre toţi oamenii ăştia, nimic mai 
mult. O, Dumnezeule, -dă-i înapoi sufletul în trupul msângerat. 
Fă să-i' revină sufletul, altfel pentru mine universul se va răei.“ 
Doctorul isprăvi bandajul provizoriu, cercetă şi ran» de pe br&t. 
Îi şterse'sângele de pe şale, de pe fese şi de pe picioare şi 
spuse:, 

— Trebuie să-l ducem în pat. Inălţaţi-i capul! 

Kate susţinu capul greu, inert. Ochii îi erau între- deschişi. 
Doctorul îi apăsă buzele lipite, încercând să le despartă. Dar 
dinţii erau încleştaţi cu putere.. Clătină din cap. 

— Aduceţi o saltjta! spuse. _ * 

Vântul porni deodată să vuiască, flacăra lămpii se lungi pe 
sub abajur ca un ac. Scoţând fum. Frunze rupte şi praf începură 
să joace pe terasă, un fulger scăpără. Trtipul lut Ramon zăcea 
descoperit şi nemişcat, iar bandajele i se şi muiaseră de sânge, 
în lumina zbuciumată, tot mai întune- W coasă, a lămpii. 

Şi din nou Kate îşi dădu seama, cu acuitate, în ce măsură 
trupul e flacăra sufletului, săltând sau împu- ţinându-se în jurul 
invizibilului fitil al sufletului. Şi acum, la aoest om, fitilul 
sufletului fiind stins, trupul nu era dedt o flacără jeşinatăj 
vlăguită. 

„Doamne, aprinde-i. Din. Nou sufletul!5* strigă în sinea ei. * 

Tjot ce putea vedea la trupul gol nu era decât cumplita 
absenţă a sufletului viu din el. Şi tot ce dorea era ca sufletul să 
revină în trup şi ochii aceia să. Se redeschidă îl transportară, cu 
ajutorul saltelei, pe pat şi fi acope- riră bine, după ce închiseră 
uşile împotriva ploii şi a vânT tuluL Şi, în cele din urmă, ochii se 
deschiseră: suflettfl era încă acolo, dar se ţinea la depărtare. 

Câteva momente Ramon rămase qjj ochii deschişi, dar fără să 
vadă, fără să se urnească. După aceea se mişcă puţin. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. 

— Staţi liniştit, Don Ramonv îl sfătui doctorul cel cu mâini 
brune, subţiri, mai delicate decât ale unei femei. Aţi pierdut mult 
sânge. Staţi liniştit. 

— Unde e Martin? 

— Afară.. 

— Şi cum se simte? 

— E mort 


36 Terasă (sp.). 


Ochii întunecaţi, pe sub genele negre, nu-şi schimbară 
expresia. Apoi i se auzi din nou glasul: 

— Păcat că nu i-am putut ucide pe toţi. Păcat că nu i-am putut 
ucide pe toţi! Unde e Senora inglesa? 

< e > 

— E aici. 

Ochii negri priviră spre Kate. Conştiinţa păru să-i revină în mai 
mare măsură. 

— Îţi datorez viaţa, spuse el, închizând ochii. Apoi Daţi lampa 
asta într-o parte. 

Ostaşii băteau în geam, chemându-l pe locotenent. Un omuleţ 
tuciuriu intră în cameră, ştergându-şi picurii de ploaie de pe faţă 
şi înlăturându-şi de pe frunte şuviţele de păr negru, des. 

— Mai sunt doi morţi pe azotea4, îl înştiinţă pş”ofiţer. 
Locotenentul se ridică şi îl urmă afară. Kate ieşi pe terasă. Ploaia 
biciuia amurgul. O lanternă cobora scările de pe acoperiş pe 
terasă: în urma ei, doi soldaţi muiaţi * ele ploaia torențială, 
cărând un mort, iar după ei, alţi doi, cu al doilea mort. Soldaţii 
purtau huaraches care clămpăneau şi lipăiau pe terasa, udă. 
Lugubrul cortegiu cobori în curte. 

Kate rămase pe terasă, în întuneric şi în ploaia şfi- chiuitoare.' 
Se simţea stânjenită în încăperea plină de bărbaţi şi de ostaşi. 
Cobori la bucătărie, unde băiatul înteţea un foc de cărbuni, iar 
femeia. Zdfobea roşii pe metate, ca să prepare un sos. 

— Ay, Senora, se văită ea. Cinci morţi şi patronul rănit de 
moarte. Ay! Ây! 

— Şapte morţi, o corectă băiatul. Cu cei doi din azotea fac 
şapte. 

— Şapte morţi! Şapte morţi! 

Kate şedea pe scaun înlemnită, incapabilă să audă altceva 
decât răpăiala ploii, incapabilă să simtă ceva. In bucătărie mai 
intrară vreo doi peoni, înfăşuraţi' până la nas în păturile lor, şi 
vreo două femei. Femeile aduseseră maşa şi porniră să 
modeleze tortillas în palme. Discutau cu voci scăzute, repezi, în 
dialect şi Kate nu-i putea înţelege. 

În cele din urmă, ploaia'âncetini. Ştia că acum se va opri 
brusc. De afară, se auzea apa curgind puhoi din burlarte în 
găleți, plescăind şi stropind. Şi Kate îşi spuse: „Ploaia a spălat 
sângele de pe acoperiş şi curge acum în găleți. Apa va fi 
amestecată cu sânge.“ 


Se uită la rochia ei albă, mânjită. O străbătu un fior rece. Se 
ridică de pe scaun ca să urce din nou în casa întunecată, pustie, 
fără de stăpân. 

— Ah, Senora! Mergeţi sus? Daniel, du-te şi lumi- nea”ă-i 
Senorei drumul cu lanterna. 

Băiatul aprinse o luminare într-un felinar şi Katt urcă din nou 
pe terasa de sus. În camera în care se afla Ramori strălucea 
lumina. Intră în salon şi îşi luă pălăria şi şalul cafeniu. 
Locotenentul o auzi şi veni în grabă la ea, foarte amabil şi 
respectuos: 

— Nu doriți să intraţi în cameră, Senora? o întrebă, 
deschizindu-i uşa spre încăperea în care se afla Ram6n - camera 
de oaspeţi. 

Kate intră. Ramon zăcea pe o parte, cu mustaţa neagră,. 
Subţire, înfundată în pernă. Era din nou el însuşi. 

— Trebuie să fie foarte neplăcut pentru dumneata aici, Senora 
Caterina, îi spuse el. Ai dori, desiguT, să te întorci acasă. 
Domnul locotenent te va conduce cu maşina 

— N-aş mai putea fi de niciun ajutor, aici? 

— A, nu! Te rog să nu rămii. E prea neplăcut pentru 
dumneata... Curând am să fiu iar pe picioare, şi voi veni să-ţi 
mulţumesc pentru că îţi datorez viaţă. 

O privi, i se uită drept în ochi. Şi Kate îşi dădu seama că 
sufletul lui îşi reluase sălaşul, şi că o vedea cu sufletul lui şi o 
accepta; dar îşi dădu seama de acest lucru de la aceeaşi mare 
depărtare care îi era inevitabilă.* 

Cobori însoţită de tânărul locotenent. 

— Vai, ce treabă urâtăT Nu erau simpli bandiți, Senora! spuse 
tânărul ofiţer cu obidă. N-au venit ca şi fure. Au venit ca să-l 
ucidă pe Don Ramon, ştiţi, Senora. Pur şi simplu ca să-l ucidă pe 
Don Ramon. Şi dacă n-aţi fi fost dumneavoastră acolo; ar fi 
reuşit. Gândiţi-vă nu- 1 mai, Senora! Don Ramon este cel mai 
valoros om din 1 Mexic. El, personal, nu are duşmani. Nu, 
Senora. Nici 1 un duşman! Dai- ştiţi cine se ascunde în spatele 
întregii |! poveşti? Preoţii şi Cavalerii lui Cortes. 

— Eşti sigur? 

— - Sigur de tot, Senora, strigă locotenentul indignat. —| 
Uitaţi-vă! Sunt şapte morţi. Doi dintre ei erau m. Oeos j 
înarmaţi, care păzeau zaguân-ul. Al treilea era mozo per- | sonal 
al lui Don Ramon - Martin. Vai ce credincios îi f era, ce om 


minunat! Don Ramon n-o să le ierte niciodată celor care l-au 
omorât. Pe urmă mai sunt cei doi morţi, din azotea, şi doi din 
curte, împuşcaţi de Don Ramon. In afară de aceştia mai e unul 
pe care l-a rănit Martin, şi care a căzut şi şi-a rupt piciorul, dar 
acum e în mâinile ' noastre. Veniţi să-l vedeţi, Senara! 

Zăceau cu toţii în curtea udă. Sub şoproane' fuseseră aprinse 
focuri şi micii soldaţi negricioşi se ghemuiseră în jurul lor. Pe de 
lături se adunaseră o serie de peoni înfăşuraţi în pături. În curte 
„caii izbeau din picior şi îşi scuturau hamaşamentele 
zăngănitoare. Un băiat veni în fugă, cu tortul/as învelite într-o 
pânză. Soldaţii cu feţe smede, ghemuiţi pe vine, presărară sare 
pe tortillas şi le devorară cu dinţii lor mici, albi şi puternici. 

Kate văzu boii voluminoşi legaţi sub un şopron, trân- tiţi pe 
jos, şi carele goale, nemişcate într-un colţ, câţiva măgari 
mestecau lucernă. 

Ofiţerul mergea lângă ea; pintenii îi stânteiau în lumina 
focurilor. Se îndreptă spre maşina năclăită de noroi care se 
găsea în mijlocul curţii, după aceea se duse la calul lui. Dintr-o 
pungă prinsă de şa scoase o lanternă electrică, apoi o conduse 
pe Kate spre ultimul şopron. 

Acolo, proiectă brusc fascicolul de lumină asupra a şapte 
cadavre, lungite unul lângă altul. Cei doi morţi de pe acoperiş 
erau uzi leoarcă. Victima lui Ramon zăcea cu pieptul gol, negsu 
şi masiv, şi cu faţa groasă, hidoasă, întoarsă într-o jfarte: un 
bărbat voinic. Mortul lui Kate era ţeapăn. Martin fusese 
înjungheat în gât, şi părea să privească fix la acoperământul 
şopronului. Dintre ceilalţi patru, doi erau peoni, iar doi, nişte 
indivizi cu ghete negre, pantaloni cenuşii, şi jachete albastre. 
Toţi zăceau inerţi şi rigizi şi morţi şi, oarecum, ridicoli. Poate că 
îmbrăcămintea îi face pe morţi să arate înspăimintători şi 
absurzi. Dar şi faptul grotesc că trupurile sunt pustii. 

— Priviţi! Spuse locotenentul atingând un cadavru cu vârftil 
cizmei. Asta-i un şofer din Sayula şi ăstâlalt e un barcagiu din 
Sayula. Cei doi peoni sunt din San Pawo. Astălalt - ofiţerul lovi 
din nou cadavrul cu piciorul - pe ăsta nu-l cunosc. Era mortul lui 
Ramon. Dar ăsta - îl ' lovi pe mortul ei cu capul înalt, ţuguiat - e 
un individ din Ahuajijic şi a fost însurat cu femeia care trăieşte 
acum cu un peon de aici. Vedeţi, Senora! Un şofer şi un barcagiu 
din Sayula - sunt pamenii Cavalerilor lui Cortes; şi ăştia doi 
peoni din San Pablo sunt oamenii preoţilor. Aştia nu-s bandiți. A 


fost o încercare de asasinat. Dar. Desigur, dacă l-ar fi ucis pe 
Don Rămân, după aceea ar fi prădat totul, totul.. 

Kate se uita la morţi. Trei dintre ei fuseseră bărbaţi chipeşi; 
unul, barcagiul, cu o barbă neagră care-i încadra faţa, era de-a 
dreptul frumos. Dar mort, cu batjocura morţii zvârlită în obraz. 
Toţi oameni care „cu puţin înainte, se lăsaseră din plin purtaţi 
de fluxul vieţii. Şi totuşi acum, morţi, nici nu mai contau. Erau 
înspăimintători, dar nu mai'contau. Erau absenţi. Poate că şi pe 
când erau în viaţă existase, în fizicul lor frumos, oarecare 
absenţă, o vacuitate. 

i 

O clipa. Kate simţi nevoia de oameni nefrumoşi, lipsiţi de 
frumuseţea acestor băştinaşi cu feţe  măslinii. Până şi 
frumuseţea  lor-îi deveni brusc respingătoare: frumuseţea 
întunecată a lucrurilor semi-create, subdezvoltate, rămase în 
străvechea moliciun” reptiliană. O făcu să se înfioaie. 

Sufletul! O, dacă i s-ar putea adresa doar sufletul în tr-un 
bărbat' sau dintr-o femeie şi nu, mereu, aceast perversă 
materialitate a trupului, această animalitab distorsionată. Dacă 
oamenii ar fi Au mai -suflete, iar în purile lor simple gesturi ale 
sufletului! Dacă am pute uita carnalul şi factualitatea, 
rămânând prezenţi doar pri suflete vii, puternice! 

Străbătu curtea presărată cu bălegar de cai şi se fo dreptă 
spre maşină. Locotenentul alegea ostaşii care s stea în fundul 
maşinii: anume, călăreţii. Un peon călar pe un cal roib, pătat, 
intră în 'zaguân, trecând pe ling soldaţi. Venea de la Sayula 
unde fusese să cumpere medi camentele prescrise de doctor şi 
să-i transmită un mesa lui. /ețe. 

În sfârşit, maşina înţesată cu soldaţi mărunţei, agăţaj iarăşi 
până şi pe scări, ieşi încet din curte. Locotenentu şedea lângă 
Kate. Opri în -fata hambarului mare, alt 

— Aflat sub copaci, ca să dea nişte dispoziţii pichetului d 
soldaţi, postat acolo. 

Pe urmă porniră încet, ge sub copacii uzi, prin noroiu care 
clefăia sub roţi, în sus pe uliţă, spre şoseaua de.-; lungul căreia 
se înşiruiau cocioabele negre ale peonilor In faţa câtorva difttre 
ele pilpâiau focuri firave, la car< femeile coceau tortillas, 
rânduite pe farfurii de lut. C ' femeie se îndrepta spre coliba ei, 
purtând în mână ut tăciune mare, aprins, ca o făclie, ca să-şi 
aţâţe focul Câţiva peoni, în' straie albe murdare, stăteau pe 


vine, rezemaţi de pereţii cocioabelor, într-o tăcere deplină. Când 
maşina îşi întoarse farurile orbitoare spre şosea, niştţ porci 
nisipii, cu părul scurt, creţ, se porniră să guiţe, chipuri şi siluete 
se profilau mute, ca în |, umina unuj reflector”, 

Apăru un bordei cu o gaură mare în peretele negru şi 

— Lin bătrân cărunt care şedea înăuntru. 

— Maşina sr opr pentru ca ofiţerul să le strige ceva peonilor. 
Aceştia se apropiară, cu ochi măriţi, în  care%scânteia 
curiozitatea y; 

îngrijorarea.  Păreau umili şi  ruşinaţi când ti 
răspundeau ofițerului. 

Kate se uita la un puştafe ce cumpăra o băuţură de un 
centavo şi o bucată de sfoară de trei centavo» de la 
bătrânul cărunt din gaura bordeiului, care era o prăvălie. 

Maşina pomi mai departe, farurile luminând cu strălu-. 
Cire nefirească gardurile de cactuşi, de mesquite şi de 
copaci palo blanco, şi băltoacele din drum. Inaintau 
anevoie. * 

Capitolul XX căsătorie În numele lui quetzalcoati 

Kate se ascunse în casă, complet năucită. Nu suporta să stea 
de vorbă cu oamenii. Nu răbda nici vorbăria fără cap şi fără 
coadă a Juanei. Firele obişnuite care o lega- seră de omenire 
păreau să se fi rupt. Măruntele chestiuni cotidiene nu o mai 
interesau. Ochii ei păreau să fi orbit în ce-i privea pe oamenii 
individuali. Cu toţii nu erau- decât nişte simple entităţi, ca 
frunzele în întuneric, entităţi care făceau mult zgomot. lar ea era 
singură pe sub copaci.’ 

Femeia care vindea ouă cerea şase centavos pe un ou. 

Şi i-am spus... i-am spus că noi le cumpărăm de- obicei cu 
cinci centavos, îi dădea înainte Juana. 

— Da.! răspunse Kate. 

Nu-i mai păsa dacă le cumpărau cu cinci sau cu cincizeci de 
centavos; oul, sau dacă nu le cumpărau deloc. 

— Nu-i păsa, nu-i păsa, ou-î păsa! Nu-i mai păsa nici de viaţă. 
Şi nu exista nicio portiţă de evadare din propria-i totală 
indiferenţă. Tot ce trăia pe lume îi era indiferent, aproape că şi 
moartea îi era indiferentă. 

— Niivc”! Nina | A venif offiul ţu sandalele! la uita- tf-vă! 
Uitaţi-vă numai ce. Frumoase vi le-a făcut, Nina! 

la te uită ce hudrackes mexicane o să poarte Nina! 


Kate le încercă. Cizmarul îi cerea un preţ prea mare. 

Se uită la el cu privirea ei distanţă, indiferentă. Ştia. Totuşi că 
în lume trebuie să trăieşti, aşa încât îi plăti mult ttai puţin decât 
îi ceruse el, totuşi mult mai mult decât* B-ar fi aşteptat omul. 

Se trânti din nou în balansoar, în umbra camerei. Numai să fie 
singură! Numai să nu-i vorbească nimeni! Numai să nu se 
apropie nimeni de ea. Pentru că, în realitate, sufletul şi spiritul ei 
o părăsiseră, îşi luaseră zborul spre inima cine ştie cărui deşert, 
şi efortul de a se apropia de oameni pentru a stabili o aparentă 
întâlnire sau un contact era mai mult decât putea ea îndura. 

Niciodată nu fusese atât de singură, atât de inertă, atât de 
golită de orice dorinţă; cufundată într-o indiferenţă pustie, ca 
moartea. Niciodată zilele ei nu se scurseseră atât de orbeşte, 
atât de anonim, simple întinderi de neant. 

Uneori, ca să mai evadeze din casă, se aşeza sub un pom 
lângă lac. Şi acolo, fără să-şi dea seama, lăsă ca soarele să-i 
pârlească picioarele şi să-i ardă faţa până când i se inflamă. 
Juana făcu mare tărăboi. Picioarele i se băşicară şi i se umflară, 
faţa îi era roşie şi dureroasă. Dar totul părea să se petreacă doar 
cu găoacea ei. Ea, ţ>ersonal, era epuizată, pustiită de 
indiferenţă. 

Numai în miezul făpturii ei se înălța, uneori, o mică flacără, şi 
atunci ştia că tot ce dorea era ca sufletul ei să trăiască. Viaţa 
zilelor şi a faptelor şi a întâmplărilor era moartă pentru ea, se 
comporta ca un cadavru viu. Dar în străfundurile ei ardea o 
luminiţă, scânteţa celui mai 

— Lăuntric colţ din sufletul ei. Uneori flăcăruia se împuţina, 
părea să* se stingă. Pe urmă, însă, izbucnea din nou. 

Ramon i-o aprinsese. Şi, odată aprinsă, restul lumii devenise 
găunos, mort, iar toate activităţile lumeşti i se păreau goale şi 
epuizante. Sufletul ei! Colţul acela lăuntric, atât de plăpând! Ar 
fi vrut să trăiască viaţa lui, şi nu propria ei viaţă. 

Va veni şi timpul când avea să-i vadă din nou pe Ramon şi pe 
Cipriano, iar sufletu-i care se topea ca o luminare avea să se 
reaprindă, să se reînvioreze. Între timp, însă, se simţea slabă, 
slabă, slabă, de parcă ar fi agonizat. Ştia că acea după-amiază 
sângeroasă îi întur necase pentru un timp sufletul, pogorând 
asupră-i amurgul morţii. Dar avea să se smulgă din el. 
Deocamdată, nu aveă altceva de făcut, decât să accepte şi să 
aştepte. Să aştepte, cu un suflet aproape mort, cu mâinile şi 


inima covârşite de greutatea inerţiei, a indiferenţei. 

Ramon pierduse mult sânge. Dar şi ea' în felul ei, simţea căi 
se scursese tot sângele din trup. Se simţea secătuită de sânge şi 
de vlagă. 

Dar aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă! Un sânge nou se va ivi. 

într-o d sosi Cipriano. Kate se balansa în fotoliul din salon; 
îmbrăcată într-o rochie de casă din pânză, cu fața- 
congestionată şi inflamată. II văzu în uniformă,. Trecând pe sub 
fereastră. Se opri în uşa ce dădea spre terasă, un omuleţ 
negricios, grav, frumos. 

— Intră, îl pofti ea, cu un efort. 

Pleoapele o usturau. Cipriano o învălui într-o privire a ochilor 
lui negri, atât de plini de tâlcuri pe care ea nu le desluşea. Kate 
nu se simţi în stare să-i răspundă la privire. 

— l-ai potolit pe- răzvrătiți? îl întrebă în cele din 

+ urmă. 

— Pentru moment. 

Părea să pândească, să. Pândească ceva. 

— Şi n-ai fost rănit? 

— Nu. N-am fost rănit. 

Kate privi dincolo de uşă, negăsind absolut nimic de spus. 

— Am fost aseară la Jamiltepec, continuă el. 

— Cum îi merge lui Don Ramon? 

— E mai bine. 

— Într-adevăr mai binr? 

— Nu. Nu-i mult mai bine. Dar a început să umble prin 
cameră. 

— E fantastic ce uşor se vindecă oamenii! 

— Da. Murim foarte uşor şi revenim la viaţă tot atât de' uşor. 

— Şi dumneata? Te-ai luptat cu rebelii sau n-au vrut să se 
lupte? ’ 

— Ba au vrut. Au avut loc vreo două încăierări, nu prea multe. 

— Oameni ucişi? 

— Da. Câţiva! Nu mulţi, nu? Vreo sută. Niciodată nu poţi şti 
exact, nu? Poate că două sute. Făcu un semn vag din mână. Dar 
la Jamiltepec aţi avut o răzmeriţă mai cumplită, 'nu? spuse el 
brusc, cu acea apăsătoare gravitate indiană; şi, dintr-o dată, 
totul deveni sumbru. 

— Nu a durat mult, dar cât a ţinut a fost îngrozitor. 

— Odios, nu? Ah, dac-aş fi ştiut! II întrebasem pe Don Ramon 


dacă nu vrea să reţină soldaţii... gărzile, nu? A' zis că nu-i 
necesar. Şi totuşi... Niciodată nu poţi şti, nu? 

— Nina! strigă Juana de pe terasă. Nina! Don Antonio’ spune 
că vrea să vină să vă vadă. 

— Cere-i să vină mâine. 

— Da-i pe drum! strigă Juana, disperată. 

Don Antonio era proprietarul grăsan al lui Kate; şi, fireşte, 
stăpânul permanent al'Juanei, mai important în ochii ei chiar 
decât Kate. 

— Uitaţi-vă că vine! strigă ca şi o luă la fugă. 

Kate se înclină în faţă ca să vadă silueta voluminoasă a 
proprietarului trecând pe sub fereastră, scoţându-şi şapca de 
pinză şi înclinându-se în faţa ei. O şapcă de pânză! 

Ştia că Don Antonio era un fascist notoriu şi că revoluționarii 
Cavaleri ai lui Cortes îl preţuiau foarte mult. 

Kate îi răspunse la salut cu răceală. 

Grăsanul se înclină din nou, cu şapca pe cap. Kate nu rosti o' 
vorbă. 

Proprietarul îşi sprijini greutatea trupului întâi pe un picior, pe 
urmă pe celălalt, după aceea o porni pe aleea de pietriş spre 
bucătărie, ca şi cum nu-i văzuse nici pe Kate, nici pe generalul 
Viedma. După câteva minute se. Întoarse, continuând a se 
preface că nu-i vede pe Kate şi pe general prin uşa deschisă. 

Cipriano privi la silueta trupeşă a lui Don Antonio, cu şapca lui 
de pânză, ca şi cum n-ar fi fost vorba decât de o rafală de vânt, 
înfimplătoare. 

— E -proprietarul meu, îl lămuri Kate. Probabil că vrea să ştie 
dacă îmi mai prelungesc contractul pe încă trei luni. 

— Ramon mi-a cerut să-ţi fac o vizită... desigur ca să văd ce 
mai faci „nu?... şi ca să-ţi cer să vii la Jamiltepec. Vrei să vii 
acum cu mine? Am maşina aici. 

— Trebuie?. Întrebă Kate, jenată. ( 

— Nu. Numai dacă doreşti. Ramon a subliniat Că numai dacă 
doreşti. A adăugat că s-ar putea să fie penibil pentru 
dumneata... nu? să vii din nou la Jamiltepec... atât de curând, 
după... 

Cât de ciudat era Cipriano! Expunea lucrurile ca şi cum nu 
erau decât nişte simple fapte golite de orice conţinut emoţional. 
Eventualitatea că poate ar fi fost dureroa. Pentru Kate să plece 
la Jamiltepec nu însemna absolut nimic pentru el. 


— Ce noroc că te-ai găsit acolo, în ziua aceea, nu? urmă el. S- 
ar fi putut să-l omoare. Meu mult ea sigur că l-ar fi omorât. Mai 
mult ca sigur 1 îngrozitor, nu? 

— S-ar fi putut să mă omoare şi pe mine, răspunse ea. 

— Da, da, s-ar fi putut, încuviinţă Cipriano. 

Cil de tfiudat era! O spoială de comportament obişnuit, 
lumesc, la suprafaţă, şi dedesubt, un vulcan negru cu cine "ie 
ce adâncimi de lavă. Vorbind abstract, de la nivelul spoielii de 
suprafaţă, cuvintele ţâşneau scurte şi repezi, 

"| şovăia mereu acoperindu-şi îndoielile cu câte, un „Nu?“ iar 
cel care vorbea nu era. El cel adevărat. 

— Ce-ai fi făcut dacă l-ar fi omorât pe Ramon? întrebă Kate ca 
să-3-pună la încercare. 

— Eu?... o privi cu o neagră izbucnire de îngrijorare. Vulcanul 
se stimea. Dacă l-ar fi omorât?... 

Ochii lui, care o priveau, Căpătară o feroce fixitate. 

— Ai fi suferit tare? 

— Eu? Dacă aş fi suferit? repetă el şi' privirea nea- |că, 
bănuitoare, îi încolţi în ochii indieni. 

— Ar fi însemnat foarte mult pentru dumneata? Continua să 
se uite la ea cu ferocitate şi bănuială. 

— Pentru mine! repetă şi îşi apăsă mina pe nasturii tunicii. 
Pentru mine Ramon înseamnă mai rflult decât rtaţa. Miji mult 
decât viaţa. 

Ochii ficşi păreau să-şi fi pierdut văzul când rosti iceste 
tuvinte; ferocitatea se topi într-o stranie stiâlu- nire oarbă, o 
privire ce părea să nu vadă, îndreptată fie ţ» re interiorul 
sufletului său, fie spre vastitatea vidului cosmic, unde nu mai 
%xistă nicio viziune. 

— inseamnă mai mult decât orice? continuă Kate să-l 
tgândăre. 

— Da! replică Cipriano absent, dând. Orbeşte din cap. După 
care se uita brusc la ea şi adăugă:' 

— Dumneata i-ai salvat viaţa. 

Tonul lui lăsa să se subiînţeleagă un „de aceea“, deşi Kate nu-l 
putea pricepe. 

Se duse să se schimbe şi porniră spre Jamiltepec. Cipriano o 
făcu să se simtă stingherită, aşezându-se lângă ea. O determina 
să fie fizic conştientă de prezenţa lui, ae trupul lui mărunt, dar 
viguros şi insistent, străbătut de curenţi şi furtuni de dorinţă. 


Sfera făpturiilui era. M- tr-adevăr, foarte limitată. Partea 
predominantă a naturii sale era cea inertă şi greoaie, 
nereceptivă, limitată aşa cum sunt limitați un şarpe sau o 
şopârlă. Dar în interiorul acestei sfere greoaie, întunecate, zăcea 
o curioasă putere. Kate aproape că putea vedea aburul negru al 
puterii pe care o emitea el. Vibraţia grea, întunecată a sângelui 
său. Care o fascina. 

Aţa cum stăteau în maşină unul lângă celălalt, tăcuţi, 
legănindu-se pe drumul accidentat, Kate îi Simţea căldura 
vibrantă a sângelui, ponderea vointei care zăcea cufundată în 
sftigele lui. Vedea parcă cerurile întunecându-se şi misterul falie 
înălțându-se către zenit, ca o coloană de nori negri, fjihă ce 
străpungea zenitul sumbru, amurgit; anticul, supremul mister 
falie. Şi ea însăşi prinsă în perpetuul amurg, între un cer pe care 
soarele devenea fumuriu, un pământ pe care copacii şi 
creaturile se profilau negre, iar bărbatul păşea înainte, nud, 
întunecat, semivizibil, peijiru ca deodată să se învirtejească într- 
o putere supremă, ridicându-se dominant ca o coloană de 
volbură neagră, o trâmbă gata să străpungă zenitul. 

Misterul lumii primare 1 Îi putea simţi întreaga 'măreţie 
nebuloasă, furibundă. Acum ştia ce îndemna privirea neagră, 
seânteietoare, din ochii lui Cipriano. Şi acum căsătoria cu el îi 
apărea posibilă. In lumea înceţoşată în care bărbaţii sunt lipsiţi 
de viziune, şi vijeliile furiei se stâi'nesc din măruntaiele 
pământului, Cipriano era o forţă. Odată ce-i pătrundeai misterul, 
scara lucrurilor se modifica, iar el devenea forţa masculului viu. 
O forţă indefinită şi infinită. Micimea, limitările încetau să existe. 
În ochii lui negri, seânteietori, puterea era nelimitată, şi s-ar fi 
zis că din el, din trupul lui de singe se înălța acea coloană de 
volbură legănându-se şi răsucindu-şe ca un şarpe ce setidică 
sau un copac ce> creşte până când mătura întreg zenitul, iar 
pământul întreg de dedesubt se întuneca, se răsturna, se 
consuma. Mâinile lui mici, bărbuţa neagră de ţap care-i 
prelungea bărbia, sprâncenele arcuite, ochii cu tăietură piezişă', 
capul indian lunguieţ, cu părul des, negru, toate acestea 
reprezentau pentru ea simboluri ale unui alt mister, misterul 
apus, revolut, al lumii primitive, în care formele mici se 
conturează- dintr-odată uriaşe, gigftntic suprapuse pe umbră, 
iar o faţă ca a lui Cipriano poate fi în acelaşi timp faţa unui zeu 
sau a unui diavol; faţa nemuritorului Pan. Misterul, apus, care 


într-adevăr s-a stins, dar nu a pierit. Şi nu vă pieri niciodată. 

Aşa cum stătea în tăcere, covârşită de antica, apusa putere a 
lui Pan, Kate se simţea supunându-i-se, sucom- btnd. Cipriano 
reînviase pentru ea masculul dominant, misterios, intangibil, 
profilându-se dintr-odată înalt, ob- turând cerul, creând o beznă 
care era el însuşi şi nimic altceva decât el, masculul Pan. Şi ea 
luneca dedesubt, doborâtă, desăvârşită în prăbuşirea ei. 

Era anticul misler falie, anticul zeu-diayol, masculul Pan. 
Cipriano, pe veci implacabil în anticul amurg, învăluit de 
crepusculul antichităţii. Acum îi înţelegea şi puterea pe care o 
exercita asupra ostaşilor. Fusese hărăzit cu ancestralul dar al 
forţei. Demohice. 

Nu avea să-i facă niciodată declaraţii curtenitoare, Kate îşi 
dădea seama de acest lucru. Când tăria sângelui se stirnea în el, 
emana o aură neagră ca un nor încărcat de electricitate, ca un 
tunet, şi se. Inălţa ca un vârtej iscat brusc în amurg, erectându- 
se într-o coloană mobilă, legănându-se şi înclinându-se de alăta 
greutate, conturată net între cer şi pământ. 

Ah! şi această gigantică crecţie, cât mistefr de supunere 
absolută va presupune din partea ei! Supunere absolută, ca 
pământul sub cer. Dedesubtul unei bolți de absolut. 

Ah! Ce căsătorie! Cât de teribilă! Şi cât de totală. Cu 
finalitatea mării, şi totuşi mai mult decât moartea. Braţele 
crepuscularului Pan. Şi oribila, semiinteligibila voce iscată din 
nor. 

Acum putea concepe căsătoria ei cu Cipriano; suprema ei 
pasivitate, că aceea a pământului sub bolta crepusculului, 
consumată într-o vie lipsă de viaţă, în misterul pur al supunerii 
pasive. Şi ce abandonare; ce abandonare! ce abandonare! — a 
atâtor lucruri pe care dorea să le abandoneze. 

+  Cipriaho îşi lăsă pe genunchii ei capul, cu strania-i plăcută 
căldură şi greutate, iar sufletul lui Kate se topi ca metalul în 
furnal. 

— En poco tempo, verdad? o întrebă el, privind-o în. Ochi cu 
antica, neagra scânteiere de putere, gata să se consume. In 
scurt timp, nu-i aşa? 

— - Kate se uită la el, fără să rostească o vorbă. O părăsise 
graiul, se înclina tăcută şi neputincioasă în vastul, tainicul 
amurg al lumii lui Pan. O părăsise până şi eul ei, + zilele i se 
mistuiseră. Işi spuse în sinea ei doar atât: „Amantul meu demon 


Lumea ei se putea încheia în multe chipuri, şi acesta era unul 
dintre ele. Îndărăt către amurgul anticii lumi a lui Pan, în care 
şjifletul femeii e mut, ceva despre care nu se vorbeşte niciodată. 

» Maşina se opri, sosiseră la Jamiltepec. Cipriano o» învălui 
din nou într-o privire, apoi deschise portiera în silă. Şi când 
cobori din maşină, Kate îi văzu din nou uniforma, silueta 
măruntă în uniformă. O imagine pe care o pierduse cu totul. 
Până atunci nu-i văzuse decât faţa, 

. Faţa supremului zeu-demon, cu sprâncenele arcuite, ochii cu 
tăietură uşor piezişă, şi bărbuţa de ţap. Stăpânul. Eternul Pan. 

O fixa din nou cu privirea, dorind să-şi toioseascâ toată 
puterea pentru a o împiedica să-l vadă în uniforma de mic 
general, în aspectul lui lumesc. lar ea îi evită ochii şi nu văzu 
nimic. 

11 găsiră pe Ramon-în hainele lui albe, întins pe un şezlong, 
pe terasă. Faţa îi era de o paloare cafeniu- gălbuie. 

27 - Şarpele cu p”ne îşi dădu pe dată seama de schimbarea 
petrecută ci -ţ Kate. Avea chipul cuiva deşteptat din morţi, 
părea curios de muiată în moarte, dar stăpânită de o duioşie ma 
i” proaspătă şi mai vulnerabilă decât cea a unui copil.. Ramon se 
uită la Cipriano. Faţa lui părea mai întunecată* ca de obicei, 
arborând acea tainică hauteur 1 şi distanţare a sălbaticului. 
Ramon i le cunoştea. 

— Te simţi mai bine? il întrebă Kate. 

— Destul de bine, îi răspunse privind-o cu blândeţo. Şi. 
Dumneata? 

— Da, sunt bine. 

— Într-adevăr? 

— Da, aşa cred. Din ziua aceea, m-am simţit total pierdută. 
Vreau să spun, din punct de vedere spiritual. Altminteri, sunt 
sănătoasă. Vindecarea se produce rapid? 

— Da! întotdeauna mă înzdrăvenesc repede. 

— Pumnalele şi gloanţele sunt lucruri odioase. 

— Da... atunci când nu pătrund unde trebuie. 

Pe măsură ce Ramon îi vorbea şi o privea. Kate avea senzaţia 
că se trezeşte dintr-un leşin. Ochii lui, glasul îi erau pline de 
bunătate. Bunătate? Brusc, cuvântul îi sună străin, trebui să se 
străduiască să-i pătrundă înţelesul. 

în Cipriano nu exista niciun dram de bunătate. Zeul- demon 
Pan prevala asupra bunătăţii. Kate so întrebă dacă dorea într- 


adevăr bunătate. Nu ştia. Totul era atât de confuz. 

— Mă gândeam dacă n-ar fi bine să mă întorc în Anglia, spuse 
ea. 

— larăşi? răspunse Ramon cu un zâmbet vag. Departe de 
pumnale şi de gloanţe, asta e W? 

— Da... să fug. 

Kate suspină adânc. i 

— Nu! spuse Ramon. Nu fugi. N-ai să găseşti nimic In Angua. 

' Arogantă (fr.). 

— Dar pot continua să rămân aici? 

— N-ai încotro. 

— Aş vrea să-mi dalr seama de ce-ar trebui să fac.’ 

— Cine poate şti acest lucru? Ceva se petrece în tine şi, 
deodată, toate hotărârile ţi se prefac în fum. Lasă să se întâmple 
ceea ce se va întimpla. 

— Nu pot să mă târăsc, pur şi simplu, fără un suflet în mine, 
nu-i aşa? 

— Uneori e mai bine. 1 

Urmă un răstimp de tăcere. Cipriano se ţinea departe de 
conversaţie, într-o lume înceţoşată, a lui însuşi, aparte şi tainic 
ostilă. 

— M-am gândit atât de mult la dumneata, îi spuse Kate lui 
Ramon, şi m-am întrebat dacă toate astea merită sacrificiul. 

— Ce anume? 1 

— Tot ce faci, încercarea de a schimba mentalitatea acestor 
oameni. M-am întrebat dacă merită să li te dăruieşti şi să li te 
expui. Ar fi fost cumplit dacă ar fi izbutit să te omoare. Te-am 
văzut arătând ca mort. 

— Şi acum mă vezi arătând din nou viu. 

Urmă o nouă tăcere grea. 

— Cred că Don Cipriano îi cunoaşte pe oamenii ăştia mai bine 
decât îi cunoşti dumneata, urmă Kate. Cred că el îşi dă seama 
mai bine dacă merită sau nu. 

— Şi ce spune Cipriano? 1 

— Eu spun că sunt omul lui Ramon, doar atât, răspunse 
Cipriano, îndărătnic. 

Kate se uită la el şi simţi încolţind în ea neîncrederea. Până la. 
Urmă, Cipriano nu avea să fie omul nimănui. El nu era decât 
vechiul Pan cel fără de stăpân, care nici măcar nu concepea să 
servească pe cineva; mai cu seamă să se pună în scrviciul 


umanităţii. El nu urmărea decât gloria: misterul negru al gloriei 
dobândite. lar el însuşi, răsuflarea gloriei. 

Simt că te vor trăda, continuă Kate, adresându-se lui Ramon. 

— Poate că da! Dar eu nu o să mă trădez. Eu voi continua să 
făuresc lucrul în care cred. Poate că nu am lac ut decât primul 
pas, dincolo de cotitura schimbării. Dar, Ce n'c-st que le premier 
pas qui cotite De ce să nu vii- împreună cu noi dincolo de 
cotitură? Oricum e mai bine decât să stai nemişcată.; 

Kate nu răspunse. Se uita la arborii mango şi la lac; «. 
Amintirea acelei după-amieze o năpădi iar. 

— Cum au reuşit oamenii aceia doi să pătrundă în casă? Cei 
doi bandiți de pe acoperiş? întrebă ea. 

— De astă dată a fost mâna unei femei; o fată pe care Carlota 
a adus-o aici de la Cuna ei din Mexico City, ca să coasă şi să le 
înveţe pe soțiile peonilor să coasă şi să-şi confecţioneze singure 
felurite lucruri. Fata avea o cămăruţă la capătul terasei, acolo... 
Ramon arătă cu degetul spre terasa care se proiecta în direcţia 
lacului, în faţa terasei unde se găsea camera lui şi a balconului 
acoperit. Fata s-a încurcat cu un peon; un supraveghetor 
secund, pe care-l chema Guillermo. Acest- Guillermo avea o 
soţie şi patru copii, dar a venit la mine să-mi spună că-i lasă şi 
că o ia pe Maruca, cusătoreasa. Eu m-am împotrivit şi i-am cerut 
să rămână alături de familie. Şi am trimis-o pe Maruca îndărăt, 
în Mexico City. Dar fata avea O spoială de carte şi se considera 
capabilă să facă orice. Reuşi să-i trimită nişte mesaje lui 
Guillermo, şi acesta din urmă fugi de acasă şi se duse după ea 
în Mexico City, părăsindu-şi soţia şi Qei patru copii. Soţia lui s-a 
combinat cu alt peon - fierarul - a cărui nevastă murise şi care 
era privit ca., o partidă bună „; un om cumsecade.” 

într-o bună zi, însă, Guillermo reapăru şi mă întrebă dacă se 
putea întoarce. l-am pus în Vedere că numai fără de Maruca. Mi- 
a răspuns qă nu o mai vrea pe Maruca şi 

1 Primul pas este cel mai greu (fr.). 

că nu doreşte decât să se întoarcă. Soţia lui acceptase să vină 
îndărăt la el, împreună cu copiii. Fierarul îi dădea drumul să 
plece. l-am răspuns că e foarte bine dar, cum îşi pierduse 
dreptul la slujba lui de supraveghetor, trebuia să redevină peon. 

Părea să fie pe deplin satisfăcut. Dar şi Maruca s-a întors şi s- 
a stabilit la Sayula. In chip de croitoreasă. Acolo s-a încurcat cu 
preotul, dar a pus din nou gheara şi pe Guillermo. 


Se pare că faimoşii Cavaleri ai lui Cortes făgăduiseră o 
răsplată mare celui care avea să le aducă scăfirlia mea; fireşte, 
pe ascuns. Fata l-a înşurubat pe Guillermo; acesta i-a atras în 
conspirație pe cei doi peoni, unul din San Pablo, unul din 
Ahuajijic; şi altcineva a aranjat tot restul. 

Aşa cum ţi-am spus, camera fetei era acolo pe terasă, nu 
departe de capătul scării care urcă pe acoperiş. Camera avea o 
fereastră înaltă, cu grilaj, ce dădea spre copaci. Afară, în faţa 
ferestrei, creşte un gigant laur de India. Se paie că fata, pe când 
locuia aici, s-a urcat pe o masă şi a desfăcut grilajul de la 
fereastră, iar Guillermo, sărind de pe tufişul de laur - un act 
foarte riscant, dar lui îi plăceau riscurile - a izbutit să se agaţe 
de pervaz şi să intre în cameră. 

El şi ceilalţi doi aveau de gând, probabil, să mă ucidă şi să 
prade casa înainte de a fi intrat complicii. Aşadar, primul dintre 
ei, omul pe care l-am ucis eii, s-a urcat în copac şi, cu ajutorul 
unui par lung, a dat jos grilajul demontat, a spart geamul, a 
pătruns în camera fetei şi, de acolo, pe scările terasei. 

Martin, slujitorul meu, care veghea pe cealaltă scară, gata să-i 
înhaţe dacă aveau de gând să spargă uşa de fier, a auzit 
zgomotul geamului spart şi s-a repezit acolo tocmai când cel de- 
al doilea bandit, cel pe care" l-ai împuşcat dumneata, se Căţăra 
pe pervaz şi se introducea în cameră. Fereastra e îngustă şi 
foarte sus plasată. 

Înainte ca Martin să fi putut, da alarma, omul s-a năpustit de 
sus asupra lui şi i-a aplicat două lovituri de pumnal. Apoi a smuls 
cuțitul lui Martin şi s-a repezit pe scări, unde l-ai împuşcat 
dumneata în cap. 

Martin zăcea prăbuşit pe podea când a văzut mâinile unui al 
treilea bandit agăţându-se de pervaz, şi apoi fata lui Guillermo. 
Deşi rănit* Martin s-a ridicat, a izbit mâinile agăţate cu o lovituri 
grea de machete, şi Guillermo s-a prăvălit pe atâncile de sub 
zid. 

Când am coborât eu, l-am găsit pe Martin în agonie, în faţa 
uşii acelei cămăruţe. A mai apucat să-mi spună: Patron, au venit 
pe aici. Guillermo e unul dintre ei.“ Guillermo şi-a sfărimat 
piciorul pe stânci şi ostaşii l-au descoperit. A mărturisit totul, a 
adăugat că-i pare rău şi mi-a implorat iertarea. Acum se află la 
spitalul închisorii. 

— Şi Maruca? 


— Au prins-o şi pe ea. 

— Intotdeauna se va găsi un trădător, adăugă Kate cu 
amărăciune. 

— Să sperăm că se va găsi şi o Caterina. Spuse Ramon. 

— Şi ai de gând să mergi înainte cu... Quetzalcoati al 
dumitale? 

— Cum aş putea să-l abandonez? A devenit mort mătier”. De 
ce nu ni te alături? De ce nu ne ajuţi? 

— Cum? f 

— Ai să vezi. Curând o să auzi din nou tobele. Curârid va sosi 
prima zi a lui Quetzalcoati. Ai să vezi. Şi atunci Cipriano o să-şi 
facă apariţia - intr-un sera pe roşu - şi Huitzilopochtli va împărţi 
Olimpul mexican cu Quetzal- coatl. Şi am nevoie de o zeiţă. 

— Cum, Don Cipriano va fi zeul Huitzilopochtli? întrebă Kate 
uluită. 

— Va fi Primul Om al lui Huitzilopochtli, aşa cum eu sunt 
Primul Om al lui Quetzalcoatl. 

— Asta vei fi?'Sj (jtrebă Kate adresându-se lui Cipriano. 
Oribilitatea aiaae Huitzilopochtli? 

— Da, Senora! răspunse Cipriano cu un subtil suris arogant, 
tainicul barbar din el simțindu-se în mediul lui. 

— Nu vechiul Huitzilopochtli, ci noul, o informă Ramon. După 
aceea trebuie să ne completăm panteonul cu o zeiţă; soţie sau 
fecioară, trebuie să existe şi o zeiţă. De ce nu dumneata, ca 
Prima Femeie a lui, să zicem. ltzpapaloti, (iacă n-ar fi decât de 
dragul numelui? 

— Eu? se miră Kate. Niciodată! Aş muri de ruşine. 

— Ruşine? râse Ramon. Vai, Senora Caterinav de ce ruşine? 
Asta e un lucru care trebuie făcut. Trebuie să existe manifestări 
concrcte ale ideilor. Trebuie să no întoarcem la viziunea 
cosmosului însufleţit. Străvechiul Pan e în noi toţi, el nu poate fi 
negat. Cu sânge rece, dar şi cu sânge fierbinte, trebuie să 
producem schimbarea. Accept acest trebuie din partea 
străvechiului Pan din sufletul meu, şi din partea noului meu eu. 
Din momentul în care un om şi-a concentrat, şi-a. Adunat 
sufletul şi a ajuns la o concluzie, vremea alternativelor s-a 
încheiat. Trebuie. Nimic mai mult. Eu sunt Primul om al lui 
Quetzalcoatl. Sau dacă vrei, sunt Quetzalcoatl însuşi. O 
manifestare concretă, dar şi un om. Mă accept în întregime, şi 


37 Meseria mea (tr.). 


pornesc la făurirea destinelor. Ce altceva pot face? 

Kate păstră tăcerea. Pierderea de sânge părea să-l fi 
împrospătat în mod curios pe Ramon, care se lăsa din nou 
transportat dincolo de sfera tmoţiileţ, umane. Un straniu soi de 
imperativ categoric. Îşi dădea acum seama de puterea pe care o 
exercita Ramon asupra lui Cipriana. Avea rădăcina în acest 
imperativ pe care-l recuno-tca în propriul său suflet. 

Se uită la ei asemenea unui copil care priveşte printre 
zăbrelele unui gard. Cu nostalgie şi eu teamă. 

Ah, sufletul! Sufletul care se lumina şi se întuneca şi prindea 
întruna noi fofme, fiecare dintre ele străină celeilalte. Gândise 
că Râmon şi cu ea priviseră unul în sufletul celuilalt. Şi acum, el 
era omul acesta palid, distant, cu o ciudată strălucire în făptura 
lui. Şi era îndepărtat, îndepărtat de orice femeie. 

' Pe când Cipriano îi deschisese o lume nouă, o lume de luciri 
noptatice, cu chipul întunecat, semivizibil al zeu- lui-demon Pan, 
eel care niciodată nu piere, ci se reîntoarce dintre umbre în 
miezul umanităţii. Lumea umbrelor şi a întunecatei prosternări, 
cu vântul falie iscându-se din tenebre. 

Cipriano trebuia să ptece la Jaramay, oraşul de la capătul 
lacului, lângă statul Colima. Pleca împreună cu câţiva soldaţi 
într-o barcă cu motor. Ar dori Kate să-l însoţească? — îi aştepta 
răspunsul într-o tăcere grea. Kate acceptă. Era disperată. Nu 
voia să fie expediată din nou în casa ei goală, moartă. 

Era una dintre acele perioade când ploaia pare strangulată. 
Aerul încărcat de tunete, tunete înăbuşite, masive, latente în 
atmosferă, suspendate de la o zi la alta prin. Densa strălucire a 
soarelui. În asemenea ziâe, Kate simţea că, între violenţa 
vulcanică subterană şi violenţa electrică a cerului, oamenii se 
mişcau întunecaţi şi imprevizibili, ca demonii dintr-o altă 
planetă. 

Vântul bătea dinspre vest şi înviora lacul, dar* nu era decât o 
masă mobilă de-electricitate, care-i înţepa faţa şi 

e ochii şi rădăcina părului. Cu o noapte înainte, când se trezise 
şi îşi dăduse pătura într-o parte, seântei grele i se 
desprinseseră din vârfurile degetelor. Simţea că nu poate trăi. 

Lacul era fragil ca un lapte de tunet; soldaţii măslinii se 
cuibăreau, nemişcaţi, sub tendă. Păreau negri ca lava şi ca 
sulful, şi încărcaţi de o diabolică electricitate latentă,. Asemenea 
salamandrelor. Barcagiul de la cârmă era frumos, frumos ca 


bărbatul pe care-l ucisese ea. Dar avea ochi de un cenuşiu pal, 
fosforescent, cu punctuleţe de argint. 

Cipriano şedea tăcut în faţa ei. Işi scosese tunica şi ceafa îi 
era aproape neagră peste gulerul alb al cămăşii. Kate îşi dădea 
seama -cât de diferit era sângele lui de al ei: întunecat, 
negricios, ca sângele şopârlelor care se strecoară printre 
stâncile fierbinţi, negre. li percepea parcă fluxul necontenit, iâr 
capul lui uşor, de un negru-albăs- triu, părea suspendat peste o 
fântână. Şi îşi simţea, totodată, propria-i mândrie dizolvindu-se, 
mistuindu-se. 

Ştia că el urmărea ca fluxul sângelui său să-l cotropească pe 
al ei. Ca şi cum asemenea lucru ar fi fost posibil. Era atât de 
liniştit, de rezervat, iar negreala cefei lui se aprppia atât de mult 
de invizibilitate | Şi totuşi aştepta mereu, aştepta, aştepta, 
invizibil şi plin de pondere, aştepta. 

Ea zăcea sub tendâ. In căldura şi lumină, fără să privească în 
jur.. Pânza tendei păcănea în vânt. 

Nu-şi dădea seama dacă durase mult sau pufţin. Dar se 
apropiau de tăcutul capăt al lacului, iar plaja se ar- cuia în faţa 
lor. Totul părea să nu fie decât pură. Singuratică strălucire a 
soarelui. Dar dincolo de pietriş erau sălcii şi o casă de fermă, 
joasă. Canoe ancorate se legănau prinse în odgoane negre, 
rigide. Se desluşeau vag lanuri plate, cu porumbul pe jumătate 
crescut, fâlfiindu-şi steagurile verzi. Dar în lumina incandescentă 
totul părea invizibil. 

Apa caldă; subţiratică, era din ce în ce mai joasă, pierzându- 
se în pietrişul de la mal. Păsări de baltă negre săltau ca nişte 
dopuri de plută. Motorul bărcii se. Opri. Barca se clătină. Sub 
apa străvezie de la mal se bulbucau, bolovani rotunjiţi, acoperiţi 
de părul verde al algelor. Barca nu putea acosta la țărm - 
rămase la o distanţă de vreo douăzeci de metrr. 

Ostaşii îşi scoaseră huaraches, îşi suflecară pantalonii de 
pânză peste picioarele negre şi intrară în apă. Barcagiul înalt 
făcu acelaşi lucru, şi începu să împingă barca „Dar aceasta 
refuza să se urnească. Trebui s-o ancoreze, Proptind-o cu un 
bolovan. Apoi, privind-o cu ochii lui ciudaţi, de un cenuşiu pal, 
pe sub genele negre, o întrebă pe Kate, cu voce scăzută, dacă o 
poate transporta la țărm, şi-i oferi umărul. 

— Nu! Nu! se feri ea O să trec prin apă. Işi scoase în grabă 
pantofii şi ciorapii şi păşi în apa joasă, sumeţindu-şi fusta 


subţire, din mătase în dungi. 

' Omul râse; soldaţii il imitară 

Apa era aproape fierbinte. Kate înaintă orbeşte, eu capul în 
jos. Cipriano o urmări cu răbdarea tăcută, grea, imperturbabilă, 
a rasei sale; apoi, când o văzu ajunsă la pietriş, veni şi el la 
țărm, călare pe umerii barcagiului. 

Străbătură prundişul încins, până în dreptul sălciilor Vecine cu 
lanurile de porumb, şi se aşezară pe bolovani. Lacul se aşternea 
palid şi ireal, departe, departe, în invizibil, cu munţi estompaţi, 
goi şi abstracţi, înălțându-se de fi parte şi de alta. Canoele de la 
țărm se conturau negre şi dure, cu catarge ţepene. Barca albă 
cu motor se legăna în vecinătate. Păsări negre săltau pe apă ca 
nişte dopuri (ie plută. In acest loc de la capătul lacului şi de la 
capătul lumii. 

O femeie singuratică străbătea pietrişul, \inind un urcior ţie 
apă pe umăr. Auzind un zgomot, Kate întoarse eapul şi văzu un 
grup de peseari, adunaţi într-un conclav, Ungă un copac, într-o 
vilcea. O salutară, privind-o cu ochi negri. Salutul era umil, 
totuşi în ochii lor de tăciune strălucea acea antică, distantă 
duritate trufaşă. 

Cipriano îşi trimisese soldaţii după cai. Era prea cald ca să 
facă drumul pe jos. 

Şedeau tăcuţi în invizibilitatea de la capătul lacului; lumina 
intensă le lua ochii. 

— De ce să nu fiu eu Huitzilopochtli? o întrebă el încet, 
măsurând-o cu privirea ochilor negri. 

— Simţi că eşti? il întrebă ea surprinsă. 

— Da. li răspunse pe aceeaşi voce joasă, tainică. Asta sunt. 

Ochii negri o priveau cu o aprigă provocare. Şi vocea joasă, 
întunecată, părea să o stoarcă şi de ultimul strop de voinţă. 
Şedeau în tăcere şi Kate se simţea toropită de un fel de leşin, de 
parcă îşi pierdea cunoştinţa pe vecie. 

Soldaţii se întoarseră cu im cal negru, arăbesc pentru el, un 
animal delicat; iar pentru ea un măgăruş, pe care se putea 
aşeza într-o parte. Cipriano o înălţă în şa: se simţea doar pe 
jumătate conştientă. Un ostaş ducea măgarul de căpăstru şi 
porniră la drum, pe lângă -năvoadele pescăreşti lungi, subţiri, 
care mărgineau drumul ca nişte ghirlande transparente. 

leşiră din nou în plin soare şi în praful negru-cenuşiu, către 
colibele scunde, negre-cenuşii, din Jaramay. Care se înşirau de-a 


lungul drumului larg. Pustiu. 

Jaramay era fierbinte ca un cuptor de lavă. Căsuţele- colibe 
negre, joase, cu acoperişuri de ţiglă, mărgineau strada 
desfundată, lungă, dărăpănată. Case părăginite. Soare arzător. 
Un trotuar de cărămizi, spart peste tot şi pârjolit de soare. Un 
câine conducând un orb, pe trotuarul sfărâmat. Pe lângă pereţii 
negri, scunzi. Câteva capre. O lipsă de viaţă, o pustietate de 
negrăit. 

Ajunseră în piaza ruihată, cu biserica şubrezită'de soare şi 
palmierii zdrenţuiţi. Pustietate, soare, un orăşel descompus de 
soare, devastat de soare. Un bărbat călare pe 

— Un cal arăbesc, grațios, tropăind uşor pe pietre, cu puşca în 
spate şi pălăria mare adumbrjndu-i faţa. In rest, spa. - ţiul vid al 
centrului vieţii. Curios cât de grațios arăta calul, cu călăreţul 
bine înfipt în şa, printre ruinele prăjite de soare. 

Se opriră în faţa unei clădiri mari. La intrare, străjuiau câţiva 
soldaţi. Îl salutară pe Cipriano de parc-ar fi fost ţintuiţ'i locului, 
dar învârtindu-şi ochii în cap. 

Cipriano cobori într-o clipită de pe cal, emițând razele 
întunecate ale puterii lui primejdioase. ÎI găsi pe Jefe foarte 
mieros, un om gras, în haine albe murdare. Cu toţii se lăsau în 
puterea lui. 

Ceru o cameră unde să se poată odihni esposal lui. Kate era 
palidă şi vlăguită, lipsită de orice urmă de voinţă. | Se lăsase şi 
ea în seama voinţei lui. 

Cipriano acceptă o cameră spațioasă, cu podea de cărămizi, 
mobilată cu un pat nou din alamă’ pe care era aruncat*» o 
cuvertură de pânză colorată, şi cu două scaune. 

Goliciunea stranie, uscată, austeră a camerei o făcea ’ 
să pară aproape răcoroasă în toiul arşiţei. 

— Eşti” palidă din pricina soarelui. Întinde-te pe pat şi 
odihneşte-te. Am să închid ferestrele, spuse Cipriano. 

închise obloanele până nu rămase decât întunericul. Şi apoi, 
în întuneric, brusc, o atinse uşor, mângâindu-i şoldul. 

+ — Am spus că eşti soţia mea, şopti el cu vocea moale, blajină, 

a indienilor. E adevărat, nu-i aşa? 

Ea tremură, şi picioarele părură să i se moaie ca metalul topit. 
Se dizolvă într-o subită inconştienţă; voinţa, însuşi eul ei se 
fluidizară, lăsând-o lichefiată, ca un eleşteu de foc molcom, 
inconştientă de orice altceva în afara eternității de foc în care se 


mistuia. Mistuită în focul nepieritor, care nu cunoaşte moarte. 
Focul ne poate doar părăsi, şi noi suntem cei care pot muri. 

Şi Cipriano, stăpânul focului, Huitzilopochtli cel viu, cum se 
numise  singur— Viul stăpân al focului. Zeul în flăcări: 
salamandra. 

Mai târziu, când Kate se duse în camera alăturată, îl găsi 
singur, aşteptând-o. Se ridică în grabă, privind-o cu- ochi negri, 
scânteietori, din care păreau să ţâşnească ful- gere de lumină 
întunecată, li luă mâna, ca s-o poată atinge din nou. 

— Vrei să vii să luăm masa la micul restaurant de aici? 

In strălucirea nefirească a ochilor lui, Kate desluşi o bucurie 
cate o înspăimântă. Şi atingerea lui pe mâna ei era nefiresc de 
gingaşă şi de interiorizată. Vorbele lui Cipriano nu spuneau 
nimic; niciodată nu spuneau nimic. Kate îşi întoarse faţa, uşor 
speriată de acea bucurie scânteietoare, primitivă, care era în 
acelaşi timp atât de impersonală, de dincolo de ea. 

Se înfăşură într-un şal mare, - galben, de mătase, după moda 
spaniolă, ca să se ferească 'de arşiţă şi, luându-şi umbrela de 
soare albă cu dungi verzi, ieşi împreună cu el, trecând pe lângă 
servilul Jefe care se înclină, pe lângă locotenent şi soldaţii oare o 
salutară. Kate dădu mâna cu /efe şi cu locotenentul. Erau cu toţii 
oameni din carne şi din sânge, înțelegeau prezenţa ei acolo, şi 
se înclinară adânc, privind-o cu ochi scântoetori. lar ea simţi ce 
înseamnă să fii o zeiţă ca de pewemuri, salutată de focul din 
ochii bărbaţilor, şi nu de buzele lor. 

Cu pălăria ei mare, -moale, din catifea verde-jad, cu pieptul 
înfăşurat în faldurile şalului de brocart galben, trecu prin piaza 
mâncată de soare, un. Imens deşert făcut de mâna omului, 
păşind încet, alături de Cipriano, molatec ca o pisică, 
ascunzându-şi faţa sub borul verde şi sub umbrela de soare, şi 
ţinându-şi trupul în taină, evaziv. Şi soldaţii, ofiţerii şi 
funcţionarii de la jefatura, fixând-o cu ochi stăruitori, negri, 
văzură în ea nu femeia fizică, ci misterul inaccesibil, voluptuos, 
al consumării actului fizic. 

Mâncară în sala întunecoasă a unei fonda”, ţinută de o 
bătrână bizară cu singe spaniol în vine. Cipriano era foarte strict 
şi poruncitor, iar bătrâna alerga târşâindu-şi picioarele, de-a 
dreptul terorizată. Dar în sufletul ei era incâfitată. 

Kate părea uluită de noul mister al propriei ei evazi- 1 vilăţi. 


3 8 Circiumă (sp.). 


Era evazivă chiar faţă de ea însăşi. Cipriano abia de-i vorbea; 
ceea ee era un lucru bun. Nu dorea să i se vorbească, cuvintele 
care i se adresau direct, fără acea curioasă, tandră învăluire pe 
care oamenii aceştia se pricepeau să şi-o însuşească în voce, 
cuvintele care vorbeau acelei neinteresate, indiferente persoane 
a treia din ea, o supărau ca nişte lovituri. Ah, urâtele lovituri ale 
vorbirii directe, brutale! Cât suferise din pricina lor. Acum nu 
dorea decât această învăluită evaziune din că, dorea să i se 
vorbească la persoana a treia. 

După prânz, se duseră- să se uite la nişte seraped care erau 
tesute pentru Ramon. Doi soldaţi îi escortară câţiva metri pe o 
stradă dărăpănată, pustiită de soare, pe lângă casele scunde, 
negre. Bătură la nişte uşi mari. 

Kate intră în umbra binefăcătoare a unui zaguân. În curtea 
interioară, sau patio, unde soarele strălucea pe nişte btuianieri 
aflaţi în spate, era. Instalat un adevărat atelier de ţesătorie. 
Un^oi rotofei, cu un singur ochi, trimise un băieţel să adiipfnişte 
scaune. Dar Kate continuă să se plimbe, fascinată. 

În zaguân se afla un-morman mare de lină albă, mătăsoasă, 
foarte fină, iar în coridorul întunecat al patio-ului toată lumea 
muncea. Doi băieţi, având în faţă nişte scânduri pătrate, 
ghimpoase, cu numeroşi dinţi mici de sinnă, dărăceau lina albă, 
prefăcând-o într-o scămoşeală străvezie, pe care o luau de pe 
darac în gheme rotunde, ca de ceaţă, şi o aşezau lângă două 
fete aflate la capătul celălalt. 

Fetele stăteau lângă roţi, torcând: invirteau roata cu o mână, 
în timp ce cu cealaltă ţineau un lung. Miraculos fir de tort, care 
dansa în vârful acului rapid al virtelniţei, ghemotoacele străvezii 
de lână dărăcită abia atingind acul, şi răsucindu-se pe loc în fire 
lungi de alb pur, care se înfăşurau pe bobină. Una dintre fete, cu 
o faţă frumoasă, ovală, îi adresă lui Kate un zâmbet sfios; era 
foarte pricepută. Atingea vâvtelniţa într-un chip aproape 
miraculos şi extrăgea un fii’ de lină la fel de subţire ca aţa de 
cusut. 

La alt capăt al coridorului, adăpostite sub utj şopron negru, se 
găseau două’ războaie de ţesut şi doi ţesători. Mişcau pedala 
războiului întâi cu un picior, pe urmă cu celălalt, absorbiți şi 
tăcuţi, în umbra peretelui de chirpici. Unul dintre ei ţesea un 
strălucitor serape roşu, foarte fin, un roşu de nuanţa carminului. 
Era o treabă dificilă. Din centrul de un roşu pur, porneau 


zigzaguri negre şi albe, alcătuind volute, până la marginea 
complet neagră. Era minunat să-l vezi pe ţesător cu bobinele de 
lină roşie, albă şi neagră, ţesând o parte din fond, trecind apoi la 
zigzagul negru, jşi imediat la cel alb. Cu degete îndemânatice, 
smolite, care ajustau cu repeziciune suveica, trasând cu iuţeală 
de fulger desenul, îndesându-l apoi cu spata. Urzeala serape- 
ului era neagră, alcătuită din fire lungi, negre, ca o harpă. ŞI 
între ele se inserau firele de un roşu perfect, dincolo de cuvinte. 

— Pentru cine-i ăsta? îl întrebă Kate pe Cipriano. Pentru tine? 

— Da, pentru mjne. 

Celălalt ţesător lucra la un serape simplu, alb. Cu albastru şi 
cu margini negre. 

în şopronul cu pereţi de chirpici, culorile pure- ale linei 
lucioase aveau un aspect rustic, roşul cardinal, albul imaculat, 
mătăsos, albastrul celest, negrul strălucind în umbra pereţilor 
sumbri. 

Grăsanul cu un singur ochi -aducea serapes pe care cei doi 
băieţi le despătureau, unul câte unul. Printre ele înfăţişă şi unul 
cu un model nou: alb. Cu calicii de flori închise pe lujere albastre 
şi negre, şi cu frunze verzi care / formau bordura, iar la boca, 
gura, adică deschizătura prin care intră, capul, se înghirlandau o 
serie de floricele, în toate culorile curcubeului, înconjurate de un 
Cerc albastru. 

— Ăsta îmi place! exclamă Kate. Pentru cine e? 

— E unul dintre cele ale lui Ramon; are culorile lui 
Quetzalcoati, albastru şi alb şi negru natural. Acesta va fi purtat 
în ziua deschiderii florilor, când o va aduce pe feiţa ce urmează 
să sosească. 

Kate tăcu, înfricoşată. 

Mai erau două serapes stacojii, cu un contur de diamant 
negru în centru şi cu borduri de diamante negre. 

— Astea sunt ale tale? 

— Mă rog, aparţin mesagerilor lui Huitzilopochtli. Astea sunt 
culorile mele: roşu şi negru. Dar mai amestec şi albul, după cum 
Ramon poartă franjuri de nuanţa roşului meu. 

— Şi nu te sperie? 11 întrebă ea, pălind la faţă. 

— Ce să mă sperie? 


— Ceea Ce faci. Faptul de a dori să fii Huitzilopochtli cel viu. 
— Dar sunt Huitzilopochtli cel viu. Dacă Ramon cutează să fie 


Quetzalcoatl cel viu, eu cutez să fiu Huitzilo- pochtili. Eu sunt el. 
Nu sunt? 

Kate se uită la el, la faţa lui tuciurie cu bărbuţa de ţap, la 
sprâncenele arcuite şi ochii negri piezişi. În privirea lui aprigă 
plutea o <5arecare linişte, ceva ca o tandreţe faţă de ea. Dar 
dincolo de aceasta, o inumană siguranţă de sine, tare ţintea 
departe, mult dincolo de ea, în tenebre, îşi ascunse chipul şi 
murmură: 

— Ştiu că eşti. 

— Şi îri ziua'când se deschid florile, vei veni şi tu, într-o rochie 
verde pe care or s-o ţeasă pentru tine. Cu flori albastre la 
margine, iar pe cap* vei purta craiul nou al florilor. 

Kate îşi ascunse din nou faţa, înfricoşată. 

— Vino să te uiţi la linuri, îi spuse el, conducând-o prin patio 
spre locul umbros unde, pe o fnnghie, atârnau firele de tort 
proaspăt vopsite, picurând culoare roşie şi albastră şi galbenă şi 
verde şi cafenie. 

— Vezi! continuă el, vei purta o rochie verde, fără mâneci, cu 
braţele goale, iar dedesubt o cămaşă alba cu flori albastre. 

Lâna verde avea culoarea mărului necopt. Sub şopron, două 
femei stăteau aplecate peste două vase mari de lut, aşezate pe 
un foc domol, care ardea. Intr-o gaură săpată în pământ. 
Urmăreau apa clocotită, care scotea aburi. Una dintre ele luă un 
pumn de flori uscate, galben-cafenii. Şi le aruncă îji cazanul ei, 
de parc-ar fi fost o vrăjitoare care prepara o fiertură fermecată. 
Urmări florile care se ridicară la suprafaţă, apoi se, răsuciră uşor 
în apa clocotită, în momentul acela turnă în vas o pudră albă. 

— În ziua când se deschid florile vei veni şi tu. Ah! Dacă 
Ramon este centrul unei lumi noi, o lume de flori noi va izbucni 
în jurul lui. Te numesc pe. Tine Prima Floare. 

Părăsiră patio. Ostaşii aduseseră din nou calul negru arăbesc 
pentru Cipriano şi pentru ea măgarul pe care se putea instala 
ţinându-şi ambele picioare într-o parte, "în felul ţărăncilor. Şi 
porniră din nou prin liniştea fierbinte, pustie, a orăşelului de 
chirpici, prin praful gros, negru- cenuşiu. Al cărărilor, pe sub 
verdele fraged al copacilor care dădeau în floare; din nou către 
ţărmul tăcut de la capătul lacului, unde atârnau diafanele plase 
pescăreşti, legă- nţndu-se în vânt, deasupra pietrişului, aşa cum 
se legănau şi firele verzi de porumb, şi sălciile pletoase, cu 
frunzele suspendate ca nişte pen” verzi. 


Lacul se întindea palid şi ireal către niciunde; barca cu motor 
se afla la mică distanţă, canoe negre stăteau înfipte lângă țărm. 
Două femei, micuţe ca nişte păsări, ingenuncheaseră la 
mărginea apei, spălând rufe. 

Kate sări de pe spinarea măgarului pe pietriş. 

— De ce nu mergi călare până la barcă? o întrebă Cipriano. 

Kate se uită la barcă şi avu viziunea măgarului îm- pleticindu- 
se şi împroşcând cu stropi. 

— Nu, răspunse ea. Prefer să merg prin apă. 

Cipriano porni până la barcă pe calul lui negru. Animalul sforăi 
şi păşi delicat în apa joasă. Pe urmă, după câţiva păţii, se opri 
brusc locului. Şi începu să lovească cu copita în apă, aşa cum 
râcâie caii în pământ, într-un chip extrem de curios, foarte 
repede, izbind apa cu piciorul din faţă şi stropindu-şi picioarele 
negre şi pântecele. 

Dar îl stropea şi pe Cipriano Acesta ridică frâul şi atinse 
animalul cu pintenii. Calul sări şi porni prin apă pe jumătate 
poticnindu-se, pe jumătate dansâhd elegant şi plescăind. 
Cipriano îl domoli, iar animalul păşi din nou delicat, aplecându-şi 
capul negru, ca"-să privească, să se uite cu un soi de fascinaţie 
la fundul bolovănos al lacului, * legănându-şi coada neagră şi 
unduindu-şi grațios crupa ca Pana corbului. 

Pe urmă se opri din nou şi, deodată, începu iar să bată apa cu 
piciorul din f aţă, nmproşcând de jur împrejur, până ce 
pântecele negru ajunse să-i strălucească ud, ca un şarpe negru, 
iar picioarele să-i sclipească asemenea unor coloane- ude. Şi din 
nou Cipriano îi înălţă capul şi-l atinse cu Pintenii, şi din nou 
animalul se porni să danseze într-(f| volbură de stropi. 

— Vai. Cie frumos e! E atât de frumos eând'Sloveş'-e apa! 
strigă Kate de pe țărm. De ce-o face? 

Cipriano se întoarse în şa şi se uită la ea, cu râsui indian 
spontan, vesel, în priviri. 

— l-o fi plăcind să se simtă ud... cine ştie? 

Un soldat se apropie prin apă şt prinse calul de căpăstru. 
Cipriano descălecă agil şi-sări în barcă, întocmai ca un călăreț 
sălbatic. Soldatul desculţ se săltă iii şa şi întoarse calul spre 
țărm. Dar animalul negrul viril şi plin de voinţă, continua să se 
oprească, lovind apa cu copita şi stropindu-se cu o plăcere 
naivă, îndărătnică: 

— Uită-te la el! Uită-te la el cât e de frumos! strigă. Kate. 


Soldatul cocoţat în şa îşi trăgea însă picioarele în sus, ca o 
maimuţă, şi ocăra calul. Era supărat că îşi uda har- naşamentul. 
x 


Îl-călări, străbătind lacul pieziş, până în locul unde o bătrma, 
aproape invizibilă până atunci, învăluită în propria-i tăcere, se 
ghemuise lăsându-şi la vedere doar umerii goi, cafenii, şi 
turnându-şi cu o tigvă de dovleac apă peste Apărui cenuşiu, 
împislit. Calul stropea şi dansa, bătrâna se ridică în zdreanta-i 
de cămaşă lipită de trup, bombănind şi aplecându-se în faţă cu 
polonicul ei de dovleac; soldatul râse, calul lovi apa vesel, 
împroşcând până sus; soldatul il ocări din nou, ştiind bine că 
numai Cipriano era răspunzător de toată această baie de stropi. 

Kate înainta încet prin lac până la barcă. Apa era caldă dar 
vântul bătea cu putere, încărcat de greutate electrică. După ce 
se caţără în barcă, îşi şterse tălpile şi picioarele cu batista, apoi 
îşi trase ciorapii de mătase de culoarea biscuitului şi îşi încălţă 
pantofii maro. 

Privea îndărăt, către capătul lacului, către deşertul de 
prundiş, către năvoadele pescăreşti învoalte,. Suflate de vânt şi, 
dincolo de ele, către fâşiile de pământ negru ce purtau tulpinile 
de porumb, către verdele miţos al sălciilor şi aleea desfundată 
care se strecura printre şirurile de arbori bătrâni şi pe unde 
ostaşii din Jaramay călăreau acum calul negru al lui Cipriano şi 
măgăruşul ei. În dreapta se afla o fermă: o clădire lunguiaţă, 
joasă, neagră şi un ciorchine de colibe negre cu acoperiş de 
țiglă, grădini goale, mărginite de garduri de trestie, pilcuri de 
bananieri şi de sălcii. Totul îmbăiat în lumina nemişcată, grea, a 
după-amiezei; lacul se pierdea în invizibilitate, printre munţii lui 
ireali. 

— E frumos aici! exclamă Kate. Aproape că aş putea *răi în 
locul ăsta. 

— Ramon spune că va transforma lacul în centrul ynei lumi 
noi. lar' noi vom fi zeii lacului. 

— Mi-e teamă că eu nu sunt decât o simplă femeie. 

Ochii lui negri se întoarseră cu iuţeală spre ea. 

— Ce vrea să însemne că nu eşti decât o simplă femeie? o 
întrebă cu seriozitate. 

Kate Îşi lăsă capul în piept. Da, ce voia să însemne? 

Ce înseamnă de fapt? Doar o femeie! îşi lăsă diri nou sufletul 
să se scufunde în acea evaziune în care totul era posibil, chiar şi 


faptul de a te simţi o fiinţă evazivă prin-_ tre zei. 

Barca spinteca iute apa palid cafenie, stâmind valuri care-i 
plesneau pupa. Ostaşii care se îngrămădiseră în faţă pentru 
echilibrul bărcii, se culcară pe jos, cu acele feţe de măşti 
îngheţate, stupefiate pe care le au oamenii adormiţi. Curând, nu 
erau altceva decât două moviliţe învălmăşite pe fundul bărcii. 

Cipriano şedea în spatele lui Kate, fără haină, cu braţele în 
mâneci albe întinse de o parte şi de alta a spetezei. Cartuşiera îi 
atâma greu pe şold. Privea în gol, cu o faţă total lipsită de 
expresie. Vântul îi sufla părul negru răvăşindu-i-l pe frunte, şi-i 
răsfira barba. Îi întâlni privirea cu un zâmbet îndepărtat, abia 
mijit în ochii lui negri. Şi care era totuşi o minunată 
recunoaştere a prezenţei ei. 

Barcagiul de la cârmă stătea drept şi înalt, privind în” faţă cu 
ochii palizi ai unei conştiinţe superficiale, lipsită de adâncuri. 
Pălăria mare îi adumbrea faţa, panglicile de legat sub bărbie îi 
atârnau pe obraji. Simţind privirea lui Kate, se uită la ea, dar ca 
şi cum nici n-ar fi fost acolo. 

Kate îşi trase pe jos perna de pe banchetă şi se lăsă să lunece 
pe ea. Cipriano se ridică în picioare în barca instabilă, şi-i aduse 
încă o pernă. Zăcea pe jos, cu şalul peste faţă, în timp, ce 
motorul pufăia, pânza tendei tremura în vânt păcănind, valurile 
repezi izbeau pupa, îmbrâncind barca şi împingând-o înainte, 
împroşcând uneori spumă în căldura şi tăcerea lacului. 

Kate se lăsă pradă toropelii, sub şalul ei galben, printre 
bărbaţii tăcuţi care o înconjurau. 

Se trezi la o oprire bruscă a motorului şi se ridică. Se 
apropiaseră de țărm; turnurile albe din San Pablo se ză-. Reau 
printre copaci. Barcagiul îşi abandonase cârma şi stătea aplecat, 
cu ochii mari, peste motor. Valurile săltau de jur împrejurul 
bărcii. 

— Ce s-a intâmplat? întrebă Cipriano. 

— Nu mai e gazolină, Excelenţă! spuse barcagiul. 

Soldaţii se treziră şi se ridicară. Vântul încetase. 

— Vine apa, spuse Cipriano. 

— Adică ploaia? întrebă Kate. 

— Da... şi arătă cu degetul lui fin. Negru, care era alb în 
părţile laterale, spre masele de nori întunecaţi care se 
îngrămădeau îndărătul munţilor şi în alte locuri mai îndepărtate: 
bancuri de nori negri ce se înălţau cu stranie rapiditate. Aerul 


părea să se împletească deasupra capului. Fulgerele scăpărau în 
diferite colţuri, tunete înăbuşite mormăiau în depărtare. 

Barca totuşi continua să plutească. Se simţea miros de 
gazolină. Barcagiul trebăluia la motor, care porni din nou, pentru 
ca după un moment să se oprească iar. 

Omul îşi suflecă pantalonii şi, spre mirarea lui Kate, cobori în 
lac, deşi se găseau la mai bine de un kilometru de coastă. Apa îi 
ajungea numai până la genunchi. Se aflau pe un banc de nisip. 
Barcagiul împinse barca, îna- intând cu greu prin apă. 

— Ce adâncime are lacul mai încolo? întrebă Kate. 

— Senorita, acolo unde înoată păsările alea cu pieptul alb, e 
adânc de vreo opt metri şi jumătate, spuse el arătând cu 
degetul şi continuând să împingă barca pe apă. 

— Trebuie să ne grăbim, îi atrase Cipriano atenţia. 

— Da, Excelenţă! 

Omul sări din nou în barcă, cu gambele lui lungi, frumoase, 
arămii. Motorul icni. Se stârnise din nou un vânf rece, şi barca 
înainta rapid. 

Eăcură o cotitură şi în faţa ochilor li se înfăţişă promontoriul 
plat, cu arborii de mango întunecaţi şi etajul gălbui al casei de 
pe hacienda Jamiitepec, ivindu-se dintre copaci. Palmierii 
stăteau nemişcaţi, bougainvillea atâma în lungi ghirlande 
purpurii. Kate putea desluşi printre copaci colibele peonilor, 
femei îngenuncheate pe stânci, spălând rufe la marginea 
lacului, în locul unde fluxul valurilor e mai puternic, şi o plantație 
de banani ceva mai sus. 

Un Vânt rece cutreiera cerul. Norii negri se îndeseau. Când 
acostară. Ramon veni, păşind agale, spre micul golf. 

— Vine apa, spuse el în spaniolă. * 

— Am sosit la timp, răspunse Cipriano. 

Ramon îi privi pe amândoi în faţă şi înţelese totul. Kate, 
cuprinsă de starea ei evazivă, rise uşor. 

— O floare nouă s-a deschis îo grădina lui Quetzalcoatl. Spuse 
Cipriano în spaniolă. 

— Sub’ canele roşii ale lui Huitzilopochtli, răspunse Ramon., 

— Da, Senor. Pero una florecila tan zarea! Y abrid en mi 
sombra, amigo. 1 

— Seis hombre de la alta fortuna. 2 

— Verdad.: t 

Era după-masă. În jurul orei cinci. Vântul şuiera printre frunze 


şi, deodată, ploaia se porni rapidă şi densă, ca un abur alb de 
energie. Pământul era un abur alb solidificat, lacul pierise. 

— Va trebui să rămâi în noaptea asta aici, îi spuse Cipriano lui 
Kate în spaniolă, pe o voce moale, învăluitoare. Indiană. 

— Dar ploaia o să înceteze. 

— Va trebui să rămâi aici. Repetă el fra”a spaniolă, pe 
aceeaşi voce curioasă, ca o răsuflare de vânt. 

Kate se uită la Ramon şi roşi. El îi aruncă o privire foarte 
îndepărtată, ca şi cum s-ar fi uftat la ea de la mare, mare, 
distanţă. 

1 Dar o. Floricică atât de palidă! Şi s-a deschis în umbra 
mea, prietene. 

2Eşti un om norocos (sp.). 

a Adevăftt ţsp.). - 

m 

— Mireasa lui Huitzilopochtli, rosti el cu un zâmbet vag. 

— Tu, Quetzalcoatl. Tu va trebui să ne căsătoreşti, spuse 
Cipriano. 

— Doreşti? o întrebă Ramon pe Kate. 

— Da! Vreau să ne căsătoreşti dumneata, şi numai dumneata. 

— La apusul soarelui, anunţă Ramon. 

Ploaia rece continua să se reverse, repezindu-se direct din 
cer, însoţită de un abur provocat de viteză. 

Când asfinţitul cobori prin ploaia neîntreruptă, o slujnică îi 
aduse lui Kate o rochie sau o cămaşă fără mâneci, din pânză 
albă de în, ale cărei poale erau festonate şi brodate cu flori 
tepene albastre, răsturnate cu tulpinile negre în sus, şi cu două 
frunze verzi, ţepene. În centrul florilor se găsea minuscula 
pasăre a lui Quetzalcoatl. 

— Patronul vă cere să îmbrăcaţi asta.! zise femeia, aducindu-i 
totodată o lampă şi un bilet. 

Biletul venea de la Ramon şi era scris în spaniolă: 

„la rochia miresei lui- Huitzilopochtli şi îmbrac-o. Nu purta 
nimic altceva. Nu lăsa să te atingă niciun fir, nimic din ce-ţi 
poate aminti de trecut. Trecutul e mort. A sosit noul amurg. “ 

Kate nu prea ştia cum să îmbrace rochia, pentru că nu avea 
nici mineri, nici măcar găuri de vârât mâinile: nu era decât o 
bucată de pânză dreaptă brodată, străbătută de jur împrejur de 
un şiret. Apoi îşi aduse aminte de vechiul mod în care se 
îmbrăcau femeile indiene, şi îşi legă şiretul deasupra umărului 


stâng, lăsându-şi braţele” şi o parte din piept dezvelite: sau, mai 
curând, îşi trecu peste umărul stâng şiretul legat; pânza i se 
adună bogată peste sâni.' Kate oftă. Pentr. U că nu era decâto 
cămaşă cu flori, crestată la poale. 

Ramon, desculţ, în straiele lui albe, veni şi o conduse în tăcere 
jos, în grădină. Zagudn-ul era întunecat, ploaia cădea 
necontenit, scăldând amurgul. Totuşi, se mai rărise Puțin. Întreg 
cuprinsul era învăluit în întuneric. 

Ramon îşi scoase bluza albă şi o aruncă pe scări. Apoi, cu 
pieptul despuiat, o conduse în grădină, prin ploaia torențială. 
Cipriano veni spre ei, desculţ, cu pieptul gol, cu capul 
descoperit, îmbrăcat doar în pantalonii albi fâlfiitori. 

Stăteau toţi trei cu tălpile goale pe pământul care încă mai 
emana un abur umed, alb. Intr-o clipită fură" muiaţi de ploaie. 

— Desculţi pe pământul viu. Cu obrajii în ploaia vie,. Rosti 
Ramon încet, în spaniolă. La ceasul asfinţitului, între noapte şi 
zi; bărbat şi femeie, în faţa nemuritoarei stele întâlniţi-vă şi 
desăvârşiţi-vă unul în celălalt. Inalţă-ţi faţa; Caterina, şi grăieşte: 
„Bărbatul acesta este ploaia mea din ceruri.'1 

Kate îşi înălţă faţa şi Închise ochii în torentul ploii, rostind: ° 
- Bărbatul acesta este ploaia mea ’ din ceruri. 

— Femeia aceasta este perâtru mine pământul... repetă 
aceste cuvinte, Cipriano, îi spuse Ramon, lăsindu-se într-un 
genunchi şi lipindu-şi de pământ palma întinsă. 

Cipriano îngenunche şi îşi lipi palma de pământ. 

— Femeia aceasta este pentru mine pământul, repetă el. 

— Eu, femeie, sărut picioarele şi călcliele acestui bărbat, 
pentru că eu voi fi pentru el puterea, în tot lungul amurg al 
Luceafărului de Dimineaţă, 

Kate îngenunche, sărută picioarele şi câicâiele lui Cipriano şi 
îşi rosti cuvintele. 

— Eu, bărbat, sărut fruntea şi pieptul acestei femei, pentru că 
eu voi fi pacea şi sporul ei, în tot lungul amurg al Luceafărului de 
Dimineaţă. 

Cipriano o sărută şi îşi rosti cuvintele. 

Apoi Ramon aşeză mâna lui Cipriano peste ochii uzi de ploaie 
ai lui Kate, şi mâna acesteia peste ochii uzi de ploaie ai lui 
Cipriano. 

— Eu, femeie, dincolo de întunericul acestei mâini care-mi 
acoperă ochii, aduc rugă acestui bărbat să mă întâlnească în 


inima nopţii, şi niciodată să nu se lepede de mine. Şi între noi să 
fie de-a pururi un adăpost, trebui Kate să rostească. 

— Eu, bărbat, dincolo de întunericul acestei mâini care-mi 
acoperă ochii, aduc rugă acestei femei să mi primească în inima 
nopţii, în adăpostul care va fi între noi de-a pururi, spuse 
Cipriano. 

— Bărbatul trădează o femeie şi femeia trădează m bărbat, şi 
lucrul acesta le este iertat amândurora şi fiecăruia dintre ei, 
rosti Ramon în continuare. Dar dacă s-au intâlnit precum 
pământul întâlneşte ploaia, la ceasul dintre zi şi noapte, în 
ceasul Luceafărului; dacă bărbatul a în- tâlnit” femeia cu tt-upul 
lui, precum steaua speranţei sale; şi dacă femeia a intâlnit 
bărbatul cu trupul ei, precum steaua dorințelor sale, astfel încât 
întâlnirea s-a săvârşit şi amândoi şi-au aflat adăpostul în stea, 
atunci niciunul dintre ei nu va trăda adăpostul în care întâlnirea 
lor trăieşte vie ca o stea. Căci dacă vreunul dintre ei ar feăda 
adăpostul amândurora, nu-i va fi iertat nici de către zi. Nici-de 
către noapte, şi nici de amurgul Luceafărului 

Ploaia era pe cale să stea, noaptea- îi învăluia întunecoasă. 

— Duceţi-vă şi scăldaţi-vă în apa caldă, care ne aduce pace 
tuturor. Şi ungeţi-vă trupurile cu ulei, care e liniştea Luceafărului 
de Dimineaţă. Ungeţi-vă până şi tălpile picioarelor şi rădăcina 
părului. 

Kate urcă în camera ei, unde găsi o cadă mare de ceramică, 
plină cu apă clocotită, şi câteva prosoape moi. De asemenea, 
într-o cupă frumos cizelată, găsi ulei şi un tampon de lână albă. 

îşi îmbâie în apa fierbinte trupul muiat de ploaie, se uscă şi se 
unse cu uleiul transparent, limpede ca apa. Era plăcut şi vag 
parfumat şi-i dezmierda pielea. Se unse toată, îşi unse şi 
rădăcina părului şi tălpile picioarelor, până ajunse să lucească 
Uşor. 

Pe urmă îşi trase pe'ea altă fişie de pânză cu flori albastre 
răsturnate, care fusese aşezată pe pat şi, deasupra acesteia, o 
rochie de lână verde, ţesută de mână, alcătuită din două piese 
care se uneau în părţi, lăsând să se vadă între ele cămaşa albă, 
bogată, şi care se legau pe umărul stâng. Pe poalele rochiei, în 
faţă şi în spate, era brodată câte o floare rigidă, albastră pe o 
tulpină neagră, şi câte două frunze negre. lar cămaşa albă de 
dedesubt se ivea la piept, şi atârna mai lungă decât rochia 
verde, desfăşurându-şi florile albastre. 


Era o îmbrăcăminte stranie şi primitivă, dar frumoasă, îşi vâri 
picioarele în nişte huaraches verzi, împletite. Dar avea nevoie 
de o cingătoare. Îşi legă o panglică în jurul taliei. 

Un mozo bătu la uşă. Anunţind-o că cina era gata. 

Rizând puţin stingherită, intră în sa/on. 

femon şi Cipriano o aşteptau în tăcere, îmbrăcaţi în straiele 
lor albe. Cipriano îşi aruncase pe umeri se- rape-/e. Roşu. 

— lată! rosti Cipriano ieşindu-i în întâmpinare. Mireasa lui 
Huitzilopochtli, ca o dimineaţă verde. Dar Huiţ- zilopochtii o să-ţi 
încingă brâul, iar tu îi vei pune încălţările în picioare, aşa încât el 
să nu te părăsească niciodată, iar tu să fii mereu cuprinsă de 
vraja lui. 

Cipriano îi legă în jurul mijlocului un brâu îngust de lână albă, 
brodat cu nişte turnuri terasate, albe pe un fond roşu şi negru. 
lar ea se aplecă şi-i încălţă picioarele mici, negre, în huaraches 
împletite din curele de piele roşie, cu câte o cruce neagră pe 
degete. 

— Şi încă un mic dar, spuse Ramon. 

„Îi ceru să înconjoare capul lui Cipriano cu o panglică albastră 
purtind micul simbol al lui Quetzalcoatl: şarpele de argint şi 
pasărea dintr-o turcoază. lar Cipriano îi înconjură ei capul cu o 
panglică roşie, purtând acelaşi simbol în aur, şi pasărea dintr-o 
piatră neagră. 

— lată! zise Ramon. Acesta este simbolul lui Quetzalcoatl. 
Luceafărul de Dimineaţă. Ţineţi minte: căsătoria este locul de 
intâlnire, iar locul de întâlnire e Luceafărul. Dacă nu ar fi steaua, 
nu ar mai fi nici loc de întâlnire, nicio împreunare adevărată a 
bărbatului cu femeia într-un singur întreg j nu ar mai fi 
căsătorie. Şi dacă nu e căsătorie, atunci nu e nimic decât 
frămintare. Dacă nu există o întâlnire onorabilă a bărbatului cu 
femeia şi a femeii cu bărbatul, nimic nu se poate consuma. Dar 
dacă întâlnirea ia sfârşit, atunci cel'dintre ei care a trădat 
adăpostul, adică locul de întâlnire, cel care trăieşte asemenea 
stelei între zi şi noapte, între întunericul femeii şi zorii 
bărbatului, între noaptea bărbatului şi dimineaţa femeii, nu va fi 
nicicând iertat, nici aici şi nici dincolo. Căci bărbatul e slab şi 
femeia e slabă, şi niciunul dintre ei nu poate trage linia pe care 
să poată păşi un altul. Dar steaua care se află între doi oameni 
şi este locul lor de întâlftire nu trebuie să fie trădată. 

Şi steaua care se află între toţi bărbaţii şi toate femeile, şi 


între toţi copiii omului, nu trebuie să fie trădată. 

Oricine trădează un alţ”om, trădează un om asemănător cu 
el însuşi, o parte din el. Căci dacă nu există o stea între om şi 
om, sau între bărbat şi femeie,. Atunci nu există nimic. Şi oricine 
trădează steaua dintre el şi alt om trădează totul; iar pentru 
trădător, totul e pierdut. 

Acolo unde nu £ stea şi ad&post, nu există nimic, astfel încât 
nu se poate ţlierde nimic. 

Capitolul XXI 

REDESCHIDEREA BISERICII 

Katd se întoarse la casa ei din Sayula, iar Cipriano la 
comandameritul lui din oraş. 

— Nu vrei să vii cu mine? o întrebase el. Nu vrei să facem o 
cununie civilă şi să locuim împreună, în aceeaşi casă? >. 

— Nu. Sunt măritată cu tine în numele lui Quetzalcoatl, şi nu 
în alt fel. Voi fi soţia ta numai în lumea lui Quetzalcoatl şi nu 
altcum. Şi dacă steaua s-a înălţat între noi, o vom veghea. 

Ochii lui negri oglindiră sentimente conflictuale. Nu suporta să 
fie în niciun fel contrazis. Dar, după câteva momente, îşi 
redobindi privirea distantă. 

— E foarte bine, spuse. E cel mai bine. 

Şi plecă fără să mai arunce vreo privire îndărăt. 

lar Kate se reîntoarse la casa ei, la servitorii ei, la balansoarul 
ei. Era foarte liniştită, aproape golită de gânduri, perfect 
indiferentă la scurgerea timpului. Ceea ce urma să vină va veni. 

Nu se mai temea de nopţile în care era închisă singură în 
beznă. Dar era oarecum înfricoşată de zile. Şi se ferea de orice 
contact uman. 

Intr-'o dimineaţă deschise fereastra dormitorului ca să 
privească spre lac. Soarele răsărise şi pete ciudate de umbră 
împestriţau dealurile de dincolo de apă. Jos, la marginea lacului, 
o femeie turna apă dintr-o tigvă de dovleac peste un porc 
statuar. Se apleca întruna, plină de zel, să ia apă. Micul grup se 
decupa în profil pe suprafaţa palidă, mohorâtă a lacului. 

Dar era cu neputinţă să rămână la fereastra deschisă, privind. 
Un bătrân răsări ca din pământ, oferindu-i o frunză lată plină de 
peştişori minusculi, vhara/es, ca nişte aşchii de sticlă, toţi pentru 
zece centavos; o fetişcană îşi despături un colţ zdrenţăros din 
rebozo şi scoase trei ouă, pe care i le oferi, cu o privire de 
implorare. O bătrână îşi târşli paşii până la fereastră, ca să-i 


istorisească o poveste tristă, -pe care Kate o ştia prea bine. 
Părăsi în grabă fereastra şi intruşii. 

In aceeaşi clipă aerul invizibil fu răscolit de sunetul care-i 
făcea întotdeauna inima să tresară. Bubuitul tobelor, un tam- 
tam bătut repede. Auzise aceleaşi sunete şi prin alte părţi, în 
crepusculul tropical din Ceylon, venind dinspre templele 
cuprinse de înserare. Le mai auzise la marginea codrilor din 
nord, când indienii piele-roşie dansau în jurul focurilor. Sunetul 
care deşteaptă ecouri întunecate, ancestrale, în orice inimă, 
răsunetul surd al lumii primare. 

Două tobe pulsau puternic, în contratimp. Pe urmă încetiniră 
treptat, ajungând la un ritm straniu, inegal, care descrescu până 
la o singură notă lentă, continuă, monotonă, ca un strop de 
beznă căzând cu greutate, necontenit, picurând întuneric în 
dimineaţa luminoasă. 

Trecutul reevocat în scopul de a covârşi şi a întuneca 
prezentul e diavolesc. Bătăile tam-tamului o umplură pe Kate de 
groază. S-ar fi zis că se reverberau direct în plexul ei solar, 
pentru a o îmbolnăvi. 

Se duse din nou la fereastră. Dincolo de alee se înălța un zid 
de chirpici care mărginea grădina, iar deasupra acestuia, 
soarele se aninase în vârfurile portocalilor, muiaţi în aur. 
îndărătul portocalilor se sumeţeau trei palmieri înalţi, frumoşi, 
rufoşi, unul lângă celălalt, pe trunchiuri zvelte. Şi chiar din 
creştetele celor doi palmieri de pe lături ţâşneau turlele gemene 
ale bisericii. Kate remarcase adeseori că cele două cruci 
greceşti, din fier, păreau să se sprijine pe vârfurile palmierilor. 

Acum, dintr-o ochire, văzu scânteierea simbolului lui 
Quetzalcoati în locul unde fuseseră crucile: doi sori, cu pasărea 
întunecată în centru. Auriul sorilor - sau mai bine zis al şerpilor 
încolăciţi - sclipea acum în lumina soarelui, iar pasărea din 
centru îşi ridica aripile sumbre. 

Şi atunci tobele se porniră iar să bată repede, în contratimpi 
în ritmul acela sălbatic, inegal, care la început aici nu'pare a fi 
un ritm, pentru ca apoi să dezvăluie o chemare de o forţa 
aproape sinistră, ce acţionează de-a dreptul asupra sângelui. 
Kate îşi simţi mâinile tremurându-i de spaimă. Aproape că auzea 
bătând inima lui Cipriano: soţul ei întru Quetzalcoatl. 

— Ascultaţi, Nina! Ascultaţi, Nina!, se auzi glasul înfricoşat al 
Juanei, de pe terasă. 


Kate ieşi la rândul ei pe terasă. Ezequiel tocmai îşi făcuse 
salteaua sul şi îşi trăgea pantalonii. Era duminică dimineaţa şi îşi 
îngăduise să doarmă până după răsăritul soarelui. Părul des, 
negru, i se ridicase ca un arici, faţa neagră îi era mahmură, dar 
în atitudinea lui distantă şi în capul uşor înclinat Kate putu 
desluşi tainica satisfacţie pricinuită de sunetul barbar al tobelor. 

— Vine dinspre biserică! observă, în sfârşit, Juana. 

Kate îi prinse pe neaşteptate privirea neagră, repti- liană. De 
obicei, uita că Juana avea pielea neagră, că era altfel decât ea. 
Zile între'gi nici nu-şi dădea seama. Şi-apoi. Dintr-odată, 
îrrtâlnea privirea neagră, goală, aprinsă de un licăr, şi atunci 
tresărea în străfundurile ei, întrebându-se: ţ) Mă urăşte V’. Sau 
să fi fost vorba doar de diferenţa de sânge? 

Acum, în licărul întunecat pe care-l întrezări în ochii Juanei, 
kate citi teamă şi triumf şi o lentă, sălbatică, nonşalantă sfidare. 
Un amestec inuman. 

— Şi ce înseamnă asta? întrebă ea. 

— Înseamnă, Nina, că de acum înainte n-or să mai sune 
clopotele. Au dat jos clopotele, şi acum bat tobele în biserică. 
Ascultaţi! Ascultaţi! 

Tobele vibrau din nou cu repeziciune. 

Kate şi Juana intrară în casă şi se îndreptară spre fereastra 
deschisă. 

— Priviţi, Nina!'Ochiul Celuilalt! Nu mai sunt cruci pe biserică! 
E ochiul Celuilalt! Priviţi! Cum mai străluceşte! Ce frumos! 

— Înseamnă, reluă Ezequiel, cu vocea lui tinerească, 
schimbătoare, care începea să aibă inflexiuni adânci, că acum 
biserica e a lui Quetzalcoati. Acum e templul lui Quetzalcoati, 
zeul nostru. 

Evident. Ezequiel era un înflăcărat Om al lui Quet- zalcoatl. 

— Ce spuneţi de asta! murmură Juana cu venerație în glas. 

Aşa cum stătea alături de Kate, arăta ca un morman de 
întuneric. Îşi ridică ochii şi” privirile celor două femei se întâlniră 
iarăşi. 

— la te uită! Nina are ochi de soare! strigă Juana lăsându-şi 
mâna pe braţul lui Kate. 

Ochii lui Kate erau căprui, cu reflexe cenuşiu-aurii. Şi în clipa 
aceea seânteiau de o uimire amestecată 'cu teamă şi cu panică. 
Glasul Juanei avea o rezonanţă de triumf. 

Un om îmbrăcat într-un serape alb, cu margini albastre şi 


negre, apăru brusc la fereastră, îşi scoase pălăria cu însemnul 
lui Quetzalcoati şi-i împinse lui Kate un bileţel. Kate citi: 

„. Vino la biserică de îndată oe auzi toba mare bătând 

— Pe la orele şapte, “ 

Era semnat cu simbolul lui Quetzalcoati. — 

— Foarte bine, spuse Kate. Voi veni. 

Era şapte fără un sfert. De afară se auzea zgomotul târşâit 
făcut de Juana care mătura terasa. Kate îmbrăcă o rochie albă, 
îşi puse o pălărie galbenă şi urkşirag lung de topaze în culori 
estompate, care sclipeau în reflexe galbene şi violete. 

Pământul era umed de ploaie, copacii dăduseră frunze 
fragede, de grosime tropicală, totuşi pe jos se aştemea încă un 
covor de frunze moarte, căzute. 

— Nina! Cum, vreţi să şi plecaţi? Aşteptaţi! Aşteptaţi! 
Cafeaua! Concha! Repede! 

Se auzi lipăit de picioare desculţe, fetele aduseră ceaşca şi 
farfuria şi cornurile dulci şi zahărul, iar mama şchiopălă grăbită 
cu cafetiera. Ezequiel străbătu cu paşi mari aleea, o salută pe 
Kate scoţându-şi pălăria şi se îndreptă spre locuinţa servitorilor. 

— Ezequiel spune... începu Juana, când deodată, o bufnitură 
surdă, lentă, de tobă, păru să fi spart aerul, lăsând în urmă-i un 
gol. Bum! Bum! Bum!... monoton. Era toba mare, irezistibilă. 

Kate se ridică pe dată, lăsându-şi cafeaua. 

— Mă duc-la biserică, anunţă ea. 

— Da, Nina... Ezequiel spune... Vin şi eu, Niiia! 

Juana şontăcăi în grabă, ca să-şi ia rebozo negru. 

Bărbatul în serape alb cu margini albastre şi negre aştepta în 
faţa porţii. Salută, scoţându-şi pălăria, şi porni în urma lui Kate şi 
a Juanei. 

— Ne urmăreşte! şopti Juana. 

Kate îşi strânse şalul galben în jurul umerilor. 

Era duminică dimineaţa, bărcile cu carcase negre se înşirau la 
malul apei. Dar plaja era pustie. Pe măsură ce toba mare lăsa 
să-i cadă bufniturile lente, răscolitoare, toată lumea se îndrepta 
spre biserică. 

In faţa bisericii se masaseră şuvoaie de băştinaşi, cu tețapes 
întunecate sau cu pături roşii zvârlite pe umăr, deoarece nopţile 
din sezonul ploilor sunt reci; îşi ţineau pălăriile în mână. 
Capetele  lunguieţe, negre, ale indienilor! Printre ei se 
strecuraserâ şi o sumedenie de femei în rebozos albastre. Toba 


mare exploda rar, indiferent, din’ turnul bisericii. Kate îşi simţea 
inima în gât. 

In mijlocul mulţimii se aliniau două şiruri de bărbaţi în serapes 
stacojii, culoarea lui Huitzilopochtli, ca diamantul negru pe 
umăr. Ţineau în mână puşti şi croiseră un drum prin mulţime. 

— Treceţi! îi spuse garda, şi Kate pătrunse în aleea de 
serapes roşii cu negru, păşind încet, orbită, printre privirile 
negre ale bărbâţilor. 

Omul ei de strajă venea în spate. Dar Juana nu fu lăsată să 
treacă. g 

Kate se uită în jos şi se poticni. În clipa aceea ridica ochii. 

In poarta curţii din faţa bisericii stătea o siluetă strălucitoare 
intr-un serape ale cărui volute de zigzaguri roşii, albe şi negre 
unduiau ameţitor către umerii negri; deasupra cărora se înălța 
faţa lui Cipriano, calm, superb, cu bărbuţa lui neagră şi 
sprâncenele arcuite. Işi ridică în faţa ei mina, în chip de salut. 

In spatele lui, întinzându-se de-la poartă şi până la uşa închisă 
a bisericii, se alinia un şir dublu de slujitori ai lui Quetzalcoatl, în 
păturile lor cu margini albastre şi negre. 

— Ce trebuie să fac? întrebă Kate. 

— Stai un moment aici, lângă mine, în poartă. 

Nu-i era uşor să înfrunte toate feţele acelea brune şi ochii 
negri, licăritori. La’ urma urmei ea era o gringuita, şi resimțea 
acest fapt. Un sacrificiu? Să fi fost ea sacrificata? îşi înclină 
capul, pe sub pălăria galbenă, şi privi la şiragul de topaze 
scânteietoare, care-şi tremurau nuanțele delicate, acvatice, pe 
rochia ei albă. Joachim i le dăruise. Comandase şiragul pentru 
ea, în Cornwall. Ge mult era de atunci! în altă lume, în altă viaţă, 
în altă eră! Şi acum era osândită să treacă prin toate aceste 
bizare ordalii, ca o victimă. 

Toba mare de deasupra capetelor încetase să mai bată şi, 
brusc, izbucniră în aer tobele mici, ca o rafală de grindină, 
pentru ca, la fel de brusc, să înceteze. 

' Gărzile lui Quetzalcoatl începură să glăsuiască la unison, cu 
voci profunde, interiorizate: ' 

— Oye! Oye! Oye! Oye! 

29— Şarpele cu pena. Uşa mică, încastrată în porţile grele ale 
bisericii se deschise, şi Don Ramon păşi în soare. Inveşmântat în 
straiele lui albe, cu sferape-le lui Quetzalcoati, rămase în capul * 
celor două şiruri de straji, până când se aşternu dejplină | 


tăcere. Atunci îşi înălţă braţul drfpt, gal. 

— Ce anume înseamnă Dumnezeu, nu vom şti nici-l odată 1 
grăi el pe o voce puternică, adresându-se tuturor 1 celor de faţă. 
%... 

Gărzile lui Quetzalcoati se întoarseră cu faţa spre mul-1 ţime, 
înălţându-şi, fiecare dintre ei, braţul drept: 

— Ce anume înseamnă Dumnezeu, nu vom şti niciodată, 
repetară ei. 

Cuvintele fură preluate şi repetate de gărzile lui 
Huitzilopochtli. 

Se aşternu o tăcere de mormânt, în care Kate era conştientă 
de o pădure de ochi negri ce o ţintuiau. În flăcări. 

„jdar profeţii lui Dumnezeu vin şi pleacă. 

Vin de dincolo de Luceafărul de Dimineaţă: 

Şi tot într-acolo se întorc când părăsesc lumea oamenilor." 

Fusese din nou vocea solemnă, puternică, a lui Ramon. Kate îi 
privi faţa: avea aceeaşi paloare brun-gălbuie, dar cu o expresie 
neschimbată, şi părea să electrizeze mulţimea. Scuturând-o din 
obişnuita-i indolenţă. 

Gărzile lui Quetzalcoati se întoarseră din nou spre mulţime şi 
repetară cuvintele lui Ramon. 

„Maria şi Isus v-au părăsit, s-au dus 

La locul somnului şi al reînviorării. 

lar Quetzalcoati a venit. E aici. 

Şi e Domnul vostru.“ ,„ 

Cu aceste cuvinte, Ramon se dovedi în stare să transmită 
mulţimii forţa viguroasei sale voințe. Masa de oameni păru să 
se topească sub puterea lui. Ram6n privea în toţi acei ochi 
negri cu ochii lui lipsiţi de expresie, dar care scrutau parcă 
inima întunecimii din faţa lui. 

„Cei care mă vor urma vor trebui să străbată munţii cerului. 

Şi să treacă în lăcaşurile stelelor de noapte. 

Mă vor afla doar în Luceafărul de Dimineaţă.’ 

Dar cei ce nu mă vor. Urma nu au îngăduinţa de a trage cu 
ochiul ţ 

Trăgând cu ochiul îşi vor pierde văzul, şi tot zăbovind' 

îşi vor pierde mersul. “ 

Păstră un moment de tăcere, privind, cu fruntea întunecată, 
către mulţime. Pe urmă lăsă braţul să-i cadă în jos şi se întoarse. 
Porţile mari ale bisericii fură date în lături, revelind un interior 


întunecat. Ramon intră singur 5n biserică. Toba începu să bată 
înăuntru. Încetul cu încetul, străjuitorii lui’ Quetzalcoatl umplură 
interiorul îm- pâclit, iar' gărzile roşii ale lui Huitzilopochtli intrară 
în curtea bisericii, luând locul 'gărzilor lui Quetzalcoatl. Cipriano 
rămase în poarta curţii. La un moment dat, vocea lui răsună clar 
şi milităros: 

— Oameni,  ascultaţi-mă! Puteți pătrunde în casa lui 
Quetzalcoatl. Bărbaţii trec în dreapta şi în stingă, îşi sdot 
încălţările şi rămân în picioare. Nimeni nu va îngenunchea în 
faţa noului zeu. 

Femeile vor trece la mijloc şi îşi vor acoperi feţele; Se pot 
aşeza pe jos. 

Dar bărbaţii trebuie. Să rămână în picioare, drepţi. Între, 
acum, cei ce cutează! 

Kate intră. În biserică împreună cu Cipriano. 

Totul arăta schimbat, podeaua era neagră şi lustruită „pereţii 
vopsiți în dungi colorate, dar întregul lăcaş continua să fie 
întunecat. Două şiruri de oameni ai lui Quetzalcoatl, îmbrăcaţi în 
alb, deschideau între ei un coridor lung, în centrul bisericii. 

— Pe aici, îi spuse lui Kate unul dintre oamenii lui 
Quetzalcoatl, pe o voce scăzută, indicându-i coridorul dintre cele 
două şiruri de străji nemişcate. 

Păşi singură şi speriată pe podeaua neagră, lustruită 
„acoperindu-şi faţa cu şalul galben. Stilpii njivei fuseseră vopsiți 
într-un verde închis şi semănau cu nişte copaci care se înălţau 
către un tavan de un albastru profund. Pereţii fuseseră vărgaţi 
vertical în dungi negre şi albe, roşii, galbene şi verzui, iar 
ferestrele aveau geamuri de sticlă albastră, purpurie şi nşagră, 
cu pete mici de iu- mină. Ferestrele formau un labirint ciudat. 

Lumina zilei pătrundea numai prin ferestruicile mici, 

E înalte, de sub tavanul 
albastru, unde dungile de pe pereţi se învălmăşeau într-un 
labirint verde, ca frunzele de banan. În rest, biserica era 
întunecoasă şi scăldată în culori tari.. % 

Kate se duse în faţă, lângă treptele altarului. Sus, dincolo de 
spaţiul rezervat corului, deasupra locului unde fusese înainte 
altarul, ardea o lumină mică” dar intensa, alb-albăstrie, iâr 
dedesubtul luminii se afla o statuie înaltă, - întunecată, un 
straniu bloc masiv, o sculptură îţi lemn. Înfăţişa un bărbat gol, 
dăltuit într-o manieră arhaică, nu prea reliefat, ţinându-şi braţul 


drept deasupra capului; pe braţul ridicat era cocoţat un vultur 
de lemn cu aripile desfăşurate, aurite pe feţele de sus, - de sub 
lumină, şi foarte întunecoase dedesubt. In jurul piciorului stâng 
al bărbatului sculptat se încolăcea un şarpe, de asemenea aurit, 
iar capul de aur al şarpelui se cuibărea în. Mâna omului, în 
dreptul coapsei. Chipul statuii era învăluit în întuneric. 

Masiva sculptură se contura în spaţiul iluminat ca o coloană 
rigidă, înfricoşătoare. 

La piciorul statuii se afla un altar de piatră pe care ăidea un 
mic foc- de ocdte. Şi pe un tron scund de lângă altar era instalat 
Ramon. 

Oamenii începuseră să umple biserica, Kate auzea straniul 
lipăit al tălpilor goale pe podeaua neagră, lustruită; siluetele 
albe se strecurau- spre treptele altarului, feţele negre priveau în 
jur, uluite, bărbaţii îşi făceau, involuntar, semnul crucii. 
Mulțimea bărbaţilor invada navele laterale, femeile veneau 
aproape alergând şi se ghexhuiau pe jos, acoperindu-şi feţele. 
Kate se lăsă şi ea pe vine. 

Un şir de oameni ai lui Quetzalcoati se-postă de-a lungul 
treptelor altarului, formând un gard cu o deschizătură în mijloc. 
Prin deschizătură se vedeau' flacăra de pe altar şi Ramon pe 
tron. 

Ramon se ridică în picioare. Oamenii lui Quetzalcoaâtl se 
întoarseră spre el, înălţându-şi braţul drept, cu gestul statuii. 
Ramon îşi înălţă la rândul lui braţul şi pătura îi lunecă de pe 
umăr, dezvelindu-i parţial pieptul gol şi brâul albastru. 

— Toată lumea îl salută pe Quetzalcoati! rosti o voce limpede 
pe un ton poruncitor. 

Oamenii roşii ai lui Huitzilopochtli se strecurau printre 
membrii congregaţiei, trăgându-i în sus pe cei care, din 
greşeală, îngenuncheaseră, ajustjndu-le braţul drept, înălţat, cu 
palma deschisă spre cer „îndemnându-i să-şi ţină feţele ridicate, 
trupul vertical încordat. După chipul ji asemănarea statuii care 
sprijinea vulturul. 

Aşa încât, în jurul tufişurilor întunecate de femei ghemuite pe 
jos, se înălța o pădure de trunchiuri bărbăteşti, drepte, 
puternice, încordate de o inexplicabilă pasiune. O pădure de 
braţe negre înălțate, cu palma în aer, profilată pe pereţii vărgaţi 
şi, deasupra, pe labirintul verde, care se pierdea în ferestruicile 
zăbi'elite, deschise, lăsând să pătrundă aerul curat. 


— Eu sunt Quetzalcoaţi cel viu, se. Auzi glasul solemn, 

. Impasibil, al lui Ramon ”: 

„Eu sunt fiul Luceafărului de Dimineaţă şi copil 

— Al adâncurilor. 

Nimeni nu-mi cunoaşte tatăl, până şi mie mi-e necunoscut. 
Tatăl meu e adâncul între adincuri, de unde m-a zămislit. 
Vulturul tăcerii mi l-a trimis pe aripi larg desfăşurate Să se 
rezeme de capul, de grumazul, de umerii mei Şi vigoare să-mi 
strecoare din vigoarea aripilor lui. 

Şarpele puterii mi l-a trimis în mădulare şi în şale 

Aşa încât puterea urcă-n mine ca apa în fântânile fierbinţi. | 

Dar în mijloc străluceşte precum Luceafărul pe cer 

Intre noapte şi zori, sufletul meu-stea, 

Care e părintele ce nu l-am cuhoscut. 

Vă spun vouă, feiua n-ar înflori în lumină Şi noaptea nu s-ar 
adinei în beznă 

De Luceafărul de Dimineaţă şi Luceafărul de Seară nu le-ar 
îndemna. 

Intre piept şi pântec vă străluceşte o stea Şi de nu. S-ar afla 
acolo 

Aţi fi goi ca o coajă de dovleac plină de vânt şi praf. Când 
mergeţi merge cu voi şi steaua dintre piept şi pintece. Când 
dormiţi, luceşte blând; 

Când adevărul îl grăiţi sclipeşte pe buzele şi pe dinţii voştri, j 

Când braţul lnălţaţi în vitejie şi curaj, vă străluceşte. 

în palmă 

Când pătrundeţi în nevestele voastre, cum pătrunde bă/- i 
batul în femeia 

Luceafărul de J) imirieaţă şi Luceafărul de Seară seânteie 
laolaltă. 

Pentru că bărbatul e Luceafărul de Dimineaţă Şi femeia e 
Luceafărul de Seară. 

Văzut-aţi vreodată un mort, cam i s-a stins'steaua în el? Aşi 
jderi se va sitinge steaua în voi, precum femeia părăseşte 
bărbatul ce nu-i dă căldură, Dacă veţi spune: Eu nu am stea; Eu 
nu sunt stea, 

Vă va părăsi şi veţi atârna precum un dovleac pe _ cârcelul 
vieţii 

Păstrând doar coaja: 

Aşteptând ca şobolanii beznei să vă ronţăie lăuntruL 


Până veţi fi găunoşi ca rodiile ronţăite de şoareci atârnând 
sterpe de Pomul Vieţii. 

Dar de străluceşte steaua nu pot, şi nu cutează. 

De străluceşte steaua-n voi 

Şobolanii beznei nu se vor apropiar. 

Dar eu sunt Quetzaţcoati, cel al Luceafărului de- 

Dimineaţă. 

Eu sunt Quetzalcoatl cel Viu. 

Şi voi oamenii în <» re steaua trebuie să scânteieze. 

Ca să nu ajungeţi dovleci găunoşi, roşi* de şobolani. 

Eu sunt Quetzalcoatl, al vulturului şi al şarpelui. 

Pământul şi aerul « 

Luceafărul de Dimineaţă. 

Sunt stăpânul celor două căi...“, 

Toba începu să bată şi oamenii lui Quetzalcoatl îşi smulseră 
brusc serapes de pe ei, iar Ramon făcu acelaşi lucru. Cei opt 
băfbaţi din faţa treptelor altarului înconjurară' locul unde 
scânteia flacăra şi, unul câte unul, aprinseră câte o luminare 
înaltă, verde, care ai'dea cu o lumină clară. Se aşezară de o 
parte şi de alta a altarului, ţinând luminările foarte sus, astfel 
încât faţa statuii strălucea ca şi cum ar fi fost vie, iar ochii de 
argint şi de lignit, aruncară seântei ciudate. 

— Un om îşi va stoarce vinul spiritului, sângele inimii, uleiul 
pântecelui şi sămânţa şalelor şi le va oferi Luceafărului de 
Dimineaţă, spuse Ramon, cu glas puternic, întorcându-se spre 
mulţime. 

Patru Oameni veniră în faţa lui. Unul îi încercui fruntea cu o 
cunună albastră purtind însemnul păsării, al doilea îi încercui 
pieptul cu o cingătoare roşie, al treilea îi încercui mijlocul cu o 
cingătoare galbenă, iar ultimul îi legă o cingătoare albă în jurul 
şalelor. Pe urmă cel dintij apăsă de fruntea lui Ramon o cupă de 
sticlă în care se afla un lichid alb, - ca a; pa proaspătă. 
Următorul îi atinse pieptul cu o cupă în c are tremura un lichid 
roşu. Al treilea 1 îi apăsă-de buric o cupă cu un fluid galben, iar 
ultimul îi atinse de coapse o cupă cu un lichid negricios. 

Apoi, unul câte unul, turnară conţinutul cupelor într-un vas de 
argint pi 3 care Ramon îl ţinea în miini. 

— Căci fără de cpl ce răspândeşte spiritul peste creşte-i tul 
meu, şi focul în inima mea, şi toarnă tăria oa o fântână de ulei în 
pântecele meu şi fulgerul ca un izvor fierbinte în şalele' mele, eu 


tiu sunt. Sunt nimic. Sunt un dovleac mort. 

Şi dacă nu iau vinul spiritului şi roşul inimii şi tăria pântecelui 
şi vigoarea şalelor şi nu le amestec laolaltă, şi nu le aprind în 
Lueeafăvu | de Dimineaţă, îmi trădez trupul şi îmi trădez 
spiritul» 

Omul este împătrit. Dar steaua e una. 

Luă vasul de argint şi îl învățti încet între mâini, ca şi cum ar fi 
amestecat cele patr u lichide. 

Pe urmă se întoarse cu spatele la oameni şi ridică vasul 
deasupra capului, ca o ofrandă adusă statuii. 

După aceea, răsturnă brusc conţinutul vasului în foc.. Urmă o 
pufnire ca o uşoară explozie, o flacără albastră se înălţă în aer, 
urmată de o flacără galbenă, apoi de un fum roşiatic. În trei 
clipe succesive, feţele oamenilor din jurul altarului fură 
iluminate în albastru, în auriu şi în roşu întunecat. În acelaşi 
moment Ramon se întoarse spre mulţime şi îşi zvârli braţiele în 
sus. 

— Salutaţi-l pe Quetzalcoati! strigă o voce, şi oamenii în. 
Cepură să-şi înalțe braţele, 'când, deodată, se auzi un alt glas 
gemând straniu: 

— Nu! Ah, hu! Ah, nu! 

Glasul parcurse un crescendo care culmină într-un strigăt 
isteric. 

Pornise din mijlocul femeilor-ghemuite pe jos, care aruncară 
priviri speriate în jur, văzând o femeie în negru, Îngenuncheată,. 
Cu o eşarfă neagră ce-i lunecase de pe faţa înălţată şi cu braţele 
ţjitinse în vechiul gest de implorare a Madonei. 

— Nu! Nu! Nu e îngăduit! strigă vocea. Doamne! Doamne! 
Sfinte Isuse! Sfintă Fecioară! împiedicaţi-l! împiedicaţ i-l! 

Vocea scăzu. Din nou până la un -geamăt, femeia îşi în- 
cleştă- pieptul cu mâiriile-i albe, şi incepu să înainteze în 
genunchi prin puhoiul de femei care se trăgeau lao parte 
pentru a-i lăsa drum liber. Se apropia, târându-se în genunchi 
„de treptele altarului, cu capul proptit în piept şi ingânână, 
printre gemete, rugăciuni de implorare. 

Kate simţi că-i îngheaţă sângele în vine. Aşa cum stătea 
cinchită lângă altar, privi la femeie. Şi ştiu, după forma capului 
înfăşurat în eşarfa neagră, că cea care se tira în genunchi era 
Dona Carlota. 

întreaga congregaţie înlemnise de groază. 


— Mânluitorule!  Mântuitorule! Sfântă Fecioară! gemea 
Carlota, înaintând anevoios în genunchi. 

Părea să se fi scurs ceasuri până ajunse, în sfirşit, lâ treptele 
altarului. Ramon stătea nemişcat sub giganta statuie a lui 
Quet7. Alcoati, cu braţul ridicat. 

Carlota se închirci, un maldăr negru-în faţa treptelor, altarului, 
inălţindu-şi mâinile albe şi faţa albă în vechea atitudine 
frenetică. 

— Dumnezeule! Dumnezeule! striga cu o voce strangulată, de 
extaz, care o făcu pe Kate să simtă că i se răstoarnă 
măruntaiele de greață. Isuse! Isuse! Isuse! 

— Carlota se sufocă în extazul ei. Şi în tot acest timp, 
Ramon, Quetzalcoatl cel viu, stătea neclintit în fața flăcării 
altarului, cu brațul ridicat, privind cu ochi întunecati, 
neschimbători, la femeia de pe jos. 

Spasme şi convulsii torturau trupul Carlotei. Privi în sus, fără 
să vadă. Apoi i se auzi din nou vocea, în mis» terioasa 
psalmodie a rugăciunii: 

— Doamne! Doamne! lartă-l! Dumnezeule al iubirii, iartă-l că 
nu ştie ce face. Doamne, Dumnezeule, Isuse! 

Puneţi Capăt. Puneţi un capăt! Aibi milă-de el, Dumnezeule! 
Fă-ţi milă şi pomană -cu el şi ia-i viaţa acum, aojm cât sufletul 
lui poate fi încă salvat. 

Glasul ei căpătase forţă şi răsuna metalic şi teribil. 

— Dumnezeule atotputernic, ia-i viaţa şi saţvează-i 

e sufletul! 
Şi în tăcerea care se lăsase după acest strigăt, miinile 
+ ei albe păreau să sclipească în aer ca nişte flăcări ale morţii. 

— Atotputernicia, se auzi glasul lul Ramon, vorbind liniştit, ca 
şi cum" i s-ar fi adresat ei, este alături de mine. 

Carlota rămase cu miinile albe încleştate, ridicate deasupra 
capului, braţele şi. Faţa-i albă scânteind mistic, cu luciri de onix, 
din veşmintele-i negre. Era complet rigidă. Şi Ramon, continuind 
să-şi ţină braţul înălţat, se uita la ea cu o privire absentă, şi cu 
sprâncenele-i negre uşor contractate.. 

Urc -spasm puternic zgudui trupul Carlotei. Apoi ră- jnase din 
nou rigidă, scoțând sunete nearticulate. Îşi reveni însă, şi îşi 
zvârli frenetic în sus mâinile încleştate. 

O a treia convulsie îi închirci trupul şi, cu un geamăt sufocat, 
căzu grămadă pe treptele altarului. 


r 


Kate se înălţă în grabă şi alergă la ea, să o ridice. 

O găsi ţeapănă, cu ochii larg deschişi, îngheţaţi, o uşoară 
spumă umezindu-i buzele decolorate. 

Kate se uită consternată la Ramon. Acesta îşi lăsase braţul în* 
jos şi stătea ca o statuie, cu mâinile atirnate de-a lungul 
trupului. Dar ochii negri, dilataţi, absorbiți, continuau să 
privească fără să-şi fi schimbat expresia. În- tilni’ privirea 
îngrozită a lui Kate, şi ochii lui se rotiră cu iuţeala fulgerului, în 
căutarea lui Cipriano. Pe urmă se ttită din nou la Carlota, de la 
aceeaşi imensă distanţă. Niciun muşchi nu i se clintise pe obraz. 
Şi- Kate îşi dădu seama că, în ce-o privea pe Carlota, inima lui 
murise; şi din vidul acesta mortal îşi urmărea soţia. Numai 
sprân- cenele i se încruntau uşor pe fruntea netedă, 
bărbăteascS. Toate vechile- legături se frinseseră. Îl auzea parcă 
&punând: „între mine şi Carlota nu există o stea.,: Şi cât de 
adevărat era acest lucru! 

Cipriano se apropie în grabă, îşi smulse strălucitorul serape 
roşu, înfăşură în el sărmana făptură înţepeniţi şi, ridjcind cu 
uşurinţă povara, îşi făcu drum spre uş& şi apoi afară în soare, 
trecând prin aleea de femei. Kate il urmă. Şi în timp ce-l urma, 
auzi vocea profundă a luj Ramon 

„Eu sunt Quetzalcoati cel viu. 

Din adâncurile-cdfului am venit ca un vultur, 

Din măruntaiele pământului am venit ca un şarpe, 

Tot ce vieţuieşte între pământ şi cer mă cunoaşte. 

Sunt singtir pe pământ şi pământute al meu. 

Rădăcinile sunt ale mele, ' sub cărarea jilavă, întunecoasă a 
şarpelui. 

Şi ramurile sunt ale mele pe cărările cerului şi ale. 

păsării. 

Dar scânteia mea, care sunt eu, e mai mult decât a mea. 

Şi picioarele bărbaţilor şi mâinile femeilor mă cunqje. 

Şi genunchii, şi pulpele şi şalele şi măruntaiele vigoarei şi'ale 
sămânţei sunt aprinse de mine, 

Şarpele din mâna mea stingă îţi sărută piciorul cu gura-i de 
foc mângiios> 

Şi turnându-şi puterea în călcâiele tale şi în gleznele tale. 

flacăra în genunchii tăi şi în picioarele şi în şalele tale, îşi 
închide cercul în pântecele tău. 

Căci eu sunt Quetzalcoati, şarpele cu pene, 


Şi sunt alături de voi numai când şarpele meu îşi închide 
cercul de odihnă în pântecele vostru. 

Şi eu, Quetzalcoati, vulturul văzduhului, vă suflu în feţe văzut 

Vă răcoresc piepturile cu răsuflarea mea. ' 

îmi clădesc cuibul de pace 4n oasele voastre. 

Sint Quetzalcoatl al Celor Două Căi.“ 

Kale zăbovi puţin ca să asculte sfârşitul acestui imn. 

Şi Cipriano întârziase în poartă, ţinând în braţe strania siluetă 
înfăşurată în serape. Ochii lui îi întâlniră pe ai-Jui Kate. In 
privirea neagră i se citea un soi de omagiu faţă de misterul 
Celor Două Căi, un fel de taină. Şi Kate se simţi stingherită. 

Traversară pe sub copaci în direcţia hotelului, care se afla în 
vecinătate „şi. Odată ajunşi acolo, o depuseră pe Carlota intr-un 
pat. Un soldat se dusese să cheme un doctor; trimiseseră şi 
după preot. 

Kate se aşeză lângă pat. Carlota scoatea mici zgomote oribile, 
ca nişte gemete. De pe acoperişul bisericii, tobele porniseră să 
bată, într-un ritm complicat, barbar. Kate _se duse la fereastră şi 
privi în stradă. Oamenii începuseră să - se scurgă, în şuvoi, 
afară din biserică. 

Şi atunci, de pe acoperiş, izbucni cântul puternic al 
impresionantelor voci bărbăteşti, desfăşurându-se ca aripi de 
vultur, în văzduhul luminos; o- psalmodie adâncă, răscolitoare, 
pe un fond de pătimaşă încredere. De la fer reastră, Kate putu 
distinge cântăreții de pe acoperişul bisericii şi furnicarul de 
oameni de jos. 

Rezonanţa cântării răscolitoare, cu. Tonul ei' subteran de 
exaltare a puterii şi a. Vieţii, plana în aer ca o prezenţă 
invizibilă. 

'Cipriano intră din nou în cameră, privind la Carlota fi la Kate. 

— Intonează cântecul de bun venit pentru Quetzal- coatl. 

— Asta este? întrebă Kate. Şi cum sună cuvintele? 

— Am să-ţi aduc fila cu textuL 

Stătea alături de ea, învăluind-o în fascinația prezenţei lui. 
Kate încă mai lupta împotriva acestei fascinaţii, ca un om gata 
să se înece. Şi când nu se îneca, tânjea să se inece. Dar când 
sosea clipa înecului, se zb&tea să-şi regăsească echilibrul. 

Carlota scoaâe un țipăt. Kate se repezi lângă pat. 

— Unde sunt? întrebă femeia cu faţa albă, îngrozitoare, 
purtind semnele morţii. 


— Te odihneşti într-un pat, îi răspunse Kate. Nu te agita. 

— Unde am fost? stărui Carlota. 

— Probabil că pi făcut o insolaţie, din pricina soarelui puternic. 

Carlota închise ochii. 

Brasc, izbucni din nou bătaia tobelor, un bubuit puternic. 
Afară, în soare, viaţa părea să tălăzuiască frenetic. Carlota 
tresări şi deschise ochii. 

— Ce-i zgomotul ăşta? întrebă ea. 

— Eo /testa, îi răspunse Kate. ' 

— Ram6n m-a ucis şi şi-a pierdut sufletul. M-a ucis şi şi-a 
pierdut sufletul. E un ucigaş, unul din cei osândiţi. 

— Bărbatul cu care m-am măritat! Bărbatul cu care m-am 
măritat! Un ucigaş printre osândiţi! 

Evident, nu mai auzea zgomotul d€ afară. 

Cipriano nu suporta să-i audă vocea. Veni repede la marginea 
patului. 

— Dofia Carlota ţ spuse el, uitându-se -în jos la ochii ei' 
căprui, opaci, care priveau în gol fără să vadă. Dona Car- iota, 
nu muri rostind cuvinte nedrepte. Dacă ai fost ucisă, te-ai ucis 
singură. Nu ai fost niciodată căsătorită cu Ramon. Ai fost 
căsătorită doar în felul dumitale. 

' Vorbea cu mânie, răzbunător. 

— Ah! oftă muribunda. Ah! Nu nwarn căsătorit niciodată cu 
Ramon. Nu! Nu m-. Am căsătorit cu el. Cum aş fi putut? El n-a 
fost ceea ce am dorit eu să fie. Cum m-aş fi putut căsători cu el? 
Ah! Credeam că sunt măritată cu el. Ah! Ce bine-mi pare că n- 
am fost... ce bine! 

ţi pare bine! Iţi pare bine! strigă la ea Cipriano cu minie* 
furios până şi pe însăşi fantoma acestei femei, dar adresându-se 
fantomei. lţi pare bine pentru că duin- ^ neata nu ţi-ai” turnat 
nicigdatăvinul trupuleri în cupa amestecului. Şi totuşi.ai sorbit 
cât ai putut virul din trupul lui şi te-ai scăldat în uleiul lui. Îţi 
pare bine că nu ai dăruit vinul şi uleiul dufhitale! Că ţi-ai înfrinat 
vinul trupului şi tainicul ulei al sufletului?, Că nu ai dăruit decât 
apa chioară a mă carităţii. Apa zgomotoasă a carităţii creştine 
lasă un gust amar În gură şi în piept şi în pântece, şi stinge 
focul. Ai stins focul cu apa dumitale, Dona Carlota, şi ar fi trebuit 
să-l aţâţi. Dar nu eşti în stare. Şi r. U vei fi. Ai fost căsătorită, dar 
lipsită de compasiune faţă de omul pe care l-ai numit al 
dumitale. Şi ţi-ai stins propriul ' dumitale foc. 


— Cine vorbeşte? întrebă fantoma Dpnei Carlota. 

— Vorbesc eu, Cipriano Viedma. 

— Uleiul şi vinul! Uleiul- şi vinul şi pâinea! Asta-i sacramentul! 
lânde e preotul? Vreau sacramentul. Unde e preotul? Vreau Bă 
tnă spovedesc şi să primesc sacramentul şi să mă bucur de 
pacea Domnului" şopti fantoma Carlotei. ' 

— . Preotul va veni. Dşj nu poţi. Primi sacramentul atâta timp 
cât nu dai nimic din fine. Uleiul şi vinul şi piinea! Nu preotul ţi le 
poate da. Acestea trebuie turnate în cupa amestecului, pe care 
Ramon o numeşte cupa ste- 

— Lei. Dacă nu torni nici ulei. Nici vin în cupa amestecului, nu 
poţi bea nimic din ea. Aşa încât nu poţi primi sacramentul. — -; 

— Sacramentul! Pâinea! ceru fantoma Carlotei. 


— Nu există pâine! Fără sânge şi fără ulei nu există trup, aşa 
cum a descoperit şi băti inul Shylock. ’ 

— Un ucigaş, pierdut printre osândiţi! murmură Carlota. Tatăl 
copiilor mei! Soţul trupului meu! Ah, nu 1 E mai bine pentru 
mine să mor. 

— Atunci, mori! îi spuse Cipriano. 

— Copiii mei! ' 

— E mai bine să-i părăseşti. În cupa dumitale de caritate 
cerşetorească, - le-ai furat şi uleiul şi vinul. lot’. £ mai bine să 
încetezi a iwa de la ei, fecioară acrită ce eşti, fată bătrânăr, 
văduva înnăscută, -mama plângăreaţă, soţie neprihănită, 
femeie ce eşti! Furi' până şi lumina ioarelui de pe cer şi seva 
pământului. Şi te întreb din nou, ce-ai turnat în amestec? Doar 
apă chioară în bolul vieţii, hoaţo! O, mori, mori, mori... mori! 
Mori şi fit de o mie de ori moartă! Nu fă nimic altceva decât să 
mori! 

Dona Carlota îşi pierduse din nou cunoştinţa; până şi fantoma 
ei refuza să asculte. Cipriano* îşi aruncă pe’ umeri serape-le lui 
sinistru de strălucitor, înălţându-şi-l pe faţă, peste nas, până 
când nu mai rămaseră vizibili decât ochii lui negri, aprigi, şi ieşi 
din cameră. 

Kate rămase lângă fereastră şi râse vag. Eidea femeia 
primitivă din ea, pentru că ştiuse tot timpul cine erau de fapt cei 
doi tâlhari de pe cruce, care-l flancaseră pe Isus: Uranicul, 
prădalnicul tilhar care e băiatul când îşi exercită drepturile lui, şi 
subtilul, recele, vicleanul, caritabilul tilhar care e femeia în 


exerciţiul drepturilor e;, scincind; ca o cerşetoare, cântarea 
despre dragostea de Dumnezeu şi despre Dumnezeul milei. 

Dar şi Kate era o femeie modernii, ba chiar o femeie în 
drepturile ei. Aşadar, râmâse s-o vegheze pe Carlota. Şi când 
sosi doctorul, îi acceptă mieroasa ploconeală ca pe & parte din 
drepturile ei. lar când sosi preotul, acceptă şi mieroasa 
plocoheală a acestuia, tot ca pe o parte a drepturilor ei de 
femeie. Ce altă treabă aveau cei doi oficianţi ari iubirii, dacă nu 
să fie mieroşi? Cât despre ea, nu putea f; numită o hoaţă, o 
prădătoare a virilităţii lumii, din moment ce aceşti doi oameni îi 
impuseseră ploconeala loc mieroasă, gudurindu-se pe lângă ea 
s-o primească şi să-i uşureze de răspunderea, propriei lor 
bărbaţii. Nu.' dacă femeile sunt hoaţe, sunt numai pentru că 
bărbaţii doresc să fie prădaţi. Dacă femeia fură virilitatea 
omenirii o tace numai pentru că bărbaţii vor să fie furaţi, 
întrucât- ultimul lucru pe care îl doreşte un bărbat este 
responsabilitatea propriei lui bărbăţii. 

Aşadar, Kate şedea în odaia muribundei Carlota şi zâmbea 
cinic. De afară se auzea duduitul tam-tamurilor şi cântarea 
oamenilor lui Quetzalcoatl. Mai departe, sub «copaci, în spaţiul 
neted, despădurit, din. Faţa bisericii, văzu bărbaţii pe jumătate 
despuiaţi dansând în cerc, în ritmul tobelor. Mai târaiu, 
executară un dans ritual în onoarea reîntoarcerii lui 
Quetzalcoatl. Era  străvechiul dans  desculţ, absorbit, al 
indienilor, dansul absorbirii lăuntrice, interiorizate. Dar. Ea şi 
dansul acestor oameni, al aztecilor, al zapotecilor, al huicholilor, 
în esenţă acelaşi dans al indigenilor americani; dansul curios, 
tăcut, absorbit, ai tălpilor goale ce lovesc ritmic pământul, 
trupurile lăsându-se incet, dar cu mare greutate, pe genunchi şi 
pe glezne, călcând pământul, aşa cum pasărea mascul calcă 
femela. lar femeile păşind uşor, la unison. 

Kate, ascultind bătaia tobelor şi reverberarea vocilor pline, 
bogate, şi urmărind trupurile netede, frumoase, în dans, îşi 
spuse, în gând, cam sceptic:. „Da! Oamenilor acestora le vine 
uşor. Dar toţi albii, toţi cei din rasa albă, ce fac în momentul 
ăsta?” 

După-masă avu loc un alt dans de „Bun-sosit lui 
Quetzalcoati14. Kate nu-l putu vedea decât parţial, în faţa 
bisericii. 

Tobele bateau viguros tot timpul, dansul şerpuia straniu la 


malul apei. Kate află mai târziu că procesiunea ' femeilor 
purtând în creştet coşuri pline cu pâine şi fructe învelite - în 
frunze, coborâse pe plajă, unde încărcaseră bărcile. Dansatorii 
intrară şi ei în bărci şi în canoe şi vâşliră până la insulă. 

Acolo se organizare un ospăț şi toată lumea învăţă dansul de 
„Bun-sosit lui Quetzalcoatl” pe care aveau să-l danseze, de 
acum încolo, an de an, în această zi a anului. Invăţară şi 
cântecul de,. Bun-sosit lui Quetzalcoatl*, al cărui text Cipriano i-l 
aduse mai târziu lui Kate aceasta stătea în camera cufundată în 
penumbră, lângă femeia inconştientă, care scotea mici zgomote 
mecanice, teribile. 

Doctorul venise în grabă, urmat la scurt timp de preot. Dar 
niciunul, nici altul nu-i putură aduce Vreo alinare. Făcură o nouă 
vizită. In cursul după-amierel, iar Kate profiţă de prezenţa lor ca 
să iasă într-o scurtă plimbare pe plaja aproape pustie, privind la 
cârdul de băi-ci care se îndreptau spre "insulă şi gândind că 
viaţa e o problemă chiar mai complicată decât moartea. Mori şi 
cu asta termini. Dar cu viaţa nu mai termini niciodată, şi 
răspunderea ei nu poate fi pasată altuia. 

Se reîntoarse în camera bolnavei şis cu ajutorul unei femei, o 
dezbrăcă pe Carlota şi-i puse o cămaşă de noapte. Veni şi un alt 
doctor de la oraş. Dar Carlota era pe moarte. Şi Kate din nou 
singură cu ea. 

Bărbaţii, unde erau? 

Marea întreprindere a vieţii? Să fi fost într-adevăr ocupați cu 
marea întreprindere a vieţii, lăsând-o pe ta să se descurce cu 
marea întreprindere a morţii? 

Cobori”e înserarea înainte de a auzi reîntoarcerea tobelor. Şi 
din nou cântarea profundă, bogată, aproape marţială a vocilor 
bărbăteşti, sălbatice şi îndepărtate, acon> paniate de tobe. 
Poate că, până la urmă, viaţa va birui din nou, şi bărbaţii vor fi 
bărbaţi, pentru ca femeile să poată fi femei. Atâta timp cât 
bărbaţii nu sunt bărbaţi, nu există nicio speranţă ca femeile să 
fie femei. Cunoştea această fatalitate. 

Intr-un târziu veni Cipriano. Mirosind a soare şi a sudoare, cu 
faţa strălucindu-i întunecat şi ochii seânteindu-i. Privi spre pat la 
femeia inconştientă, la sticluţele de medicamente. 

— Ce-au spus? 

— Doctorii sunt de părere că s-ar putea să-şi revină, 

— Va muri, declară el. 


Apoi se apropie împreună cu Kate de fereastră. 

*) 

— Uite, ţi-am adus cuvintele cântecului’ de „Bun-so 

Sit hai Quetzalcoati. “ 

„Bun-sosit lui Quetzalcoati. 

Nu suntem părăsiţi. Nu suntem uitaţi. 

Quetzalcoati a venit! 

Asta-i ce am aşteptat. 

Quetzalcoati a venit! 

Quetzalcoati îndrăgeşte-umbra copacilor. 

Daţi-i copaci! Luatţi-vă copacii îndărăt! 

Noi suntem ca nişte copaci, înalţi, fremătători. 

Quetzalcoati-e printre copaci! 

Leagă-mi sandalele să pot juca, 

Şarpele mi-a sărutat călcâiul. 

Ca un vulcan mi se frămintă coapsele 

De flăcări mi-e plin gâtlejui. 

Lumina albastră îmi cade în păr. 

Steaua a pogorit întfe -noi doL 

Minuni sclipesc de pretutindeni, 

Grăind cu glas mut: Da, voi! 

Ah, Quetzalcoati! 

Aşază somn negru şi dulce ia taina pântecului meu. 

Şi unge-mă cu mir de stele. 

Fă-mă bărbat! 

Chiar în timp ce citea, Kate putea auzi oamenii de afară 
cântând strofele, iar fluierele de trestie despleteau melodia iar şi 
iar. Straniul popor mut al Mexicului îşi descătuşase glasul. Ca şi 
cum o lespede grea fusese urnită de pe piepturile oamenilor Le 
auzi parcă pentru prima oară glasul profund, sălbatic, cu o notă 
de exaltare şi de ameninţare. 

„Luaţi-vă copacii îndărăt... 

Quetzalcoatl e printre copaci!“ 

Desluşea limpede rezonanţa de sfidare şi de exaltare din 
glasurile bărbaţilor. Pe urmă se înălţă un glas de femeie* 
cristalin ca o stea: 

Lumina albastră îmi cade în păr, 

Steaua a pogorit între noi doi Minuni... 

— Kate simţea cum încolţeşte spaima în ea. Se întunecase. 
Pierdută, îşi lăsă mâna pe genunchiul lui Cipriano. El se înclină 


şi-i mâiigiie uşor obrazul,. Respirând liniştit.. 

— Astăzi, spuse el încet, am reuşit. 

Kate îi căută mâna. Totul era atât de Întunecat! Dar, vai, atât 
de adânc, atât de adânc şi de dincolo de ea, depă- şind-o; vasta, 
plăcuta căldură vie! Atât de dincolo de ea | 

„Aşază somn negru şi dulce în taina pântecului meu. Şi unge- 
mă cu mir de stele.” 

Aproape că-şi simţea sufletul cerându-i lui Cipriano acest 
sacrament. 

Şedeau unul lângă altul, în întuneric, în timp ce noaptea se 
lăsa peste ei; Cipriano îi strângea uşor mâna. Afară, oamenii 
continuau să cânte. Câţiva dansau în jurul tobei. Pe turnurile 
bisericii, acolo unde fuseseră clopotele, pH- pâiau focuri, 
unduiau siluete albe, băteau tobele şi se înălţau vocile 
bărbăteşti. In curtea din faţa bisericii scânteia un foc mare, iar 
oamenii lui Huitzilopochtli urmăreau pe doi dintre ai lor, goi, cu 
excepţia unei pânze legate 

* în jurul şoldurilor şi a penelor roşii de pe cap, dansând vechiul 
dans al suliţelor şi chiuind provocator în strălucirea flăcărilor. 

Ramon intră în cameră, în hainele lui albe. Îşi scoase pălăria 
mare de pe cap şi rămase drept, uitându-: se la Carlota. 
Muribunda nu mai scotea niciun sunet, - ochii îi erau daţi peste 
cap, oribil, lăsând să se vadă doar albul. ' Rămân îşi închise o 
clipă ochii şi se întoarse, fără să rostească un cuvânt. Se 
apropie'dţ fereastră, unde Cipriano continua să şadă în 
tăcerea lui impenetrabilă dar vie, mai grăitoare decât 
vorbirea, ţinând uşor mâna lui Kate. 

Nu dădu drumul mâinii. 

Ramon cuprinse cu privirea focurile din turnurile bisericii, 
focul din faţa uşii, focurile mici de pe plajă, pe malul lacului; şi 
siluetele bărbaţilor în veşminte albe siluetele femeilor înfăşurate 
în rebozos negre, cu fuste albe, înfoiate” şi pe cei doi dansatori 
despuiaţi, mulţimea care-i urmărea, oamenii liii Huitzilopochtli în 
serapes stacojii, cel ai lui Quetzalcoatl în alb şi albastru, un 
automobil care se îndepărta, băieţii care alergau, oamenii 
îngrămădiţi în jurul tobei, cântând. 

— Viaţa este adevăratul mister, spuse el. Moartea e mult mai 
puţin misterioasă în comparaţie cu viaţa. 

Se auzi o bătaie în uşă. Venise din nou doctorul şi O soră care 
să o îngrijcasgă pe muribundă. Sora străbătu cu paşi muţi 


camera şi se aplecă peste pacienla ei. 

Cipriano şi Kate porniră cu o barcă pe lacul întunecat, departe 
de focuri şi de zgomote, în bezna adâncă a apei|- c; Ure 
Jamiltepec. Kate simţea că doreşte să fie învăluită tiu întunericul 
catifelat şi viu, de adâncurile’ în care o putea conduce Cipriano. 

.. Aşază somn negru şi dulce în taina pântecului meu. 

Şi unge-mă cu mir de stele.” 

Şi Cipriano, stind lângă ea în barcă, simţi răsărind în el şi 
răspândindu-se în sângele lui întunecatul soare lăuntric. Şi simţi 
misterioasa-floare a feminităţii ei deschizindu-se lent pentra- el, 
cum se deschide anemona de mare pe sub ape, cu infinit de 
moale carnalitate. Duritatea voinţei se topise, şi'mdiateca 
anemonă a adâncurilor oi înflorea pentru el, de la sine, în 
profunzimi, pe sub ape. 

Ramon rămase la hotel, în impenetrabilul sanctuar al propriei 
sale neclintiri. Carlota continuă să fie în:. Conştientă. Avu loc un 
consult de medici, dar fără niciun rezultat. Carlota muri în zori, 
înainte ca băieţii ei să fi putut sosi din Mexico City; în timp'ce o 
canoe se îndepărta de coastă, minată de briză, plină de oameni' 
ce intonau „Cintecul de Bun-sosit lui Quetzalcoati44, făcând să 
răsune undele palide. 

Capitolul XXn 

HUITZILOPOCHTL* CEL VIU 

Dona Carlota fu îngropată la Sayula şi Kate, deşi femeie, 
asistă la înmormântare. Don Ramon merse: n urma coşciugului, 
îmbrăcat în veşmintele lui albe şi purtind pe cap pălăria mare cu 
însemnul lui Quetzalcoatl. Băieţii îl însoţiră; veniseră mulţi 
străini, bărbaţi în haine negre. Băieţii arătau ca două mlădiţe 
tinere, cam bizare, în costume negre cu pantaloni scurţi şi 
genunchii goi. Amândoi aveau faţa rotundă şi pielea brun- 
gălbuie. Şi. Amândoi erau drăguţi. Cel mai mare, Pedro, semăna 
cu Don Ramon; dar avea părul mai moale, mai pufos decât tatăl 
lui şi cu reflexe castanii. Era morocănos şi stângari şi îşi ţinea 
bărbia în piept, Mezinul, Cyprian, avea pârul ciufulit, ridicat într- 
o creastă şi ochii miraţi ai mamei lui. 

Veniseră cu maşina din Guadalajara, împreună cu mătuşa lor, 
şi urmau să se înapoieze imediat după ceremonie. În 
testamentul pe care-l lăsase, mama lor numise tutori în locul 
tatălui, declarând că acesta va”consimţi. lar averea ei 
considerabilă fusese lăsată în administrare prin* tutelă până la 


majoratul băieţilor. Dar tatăl era unul dintre administratori. 

Ramon stătea în camera de la hotel care dădea spre lac, iar 
băieţii şedeau pe bancheta de răchită din faţa lui. * 

— Ce aveţi, de gând să faceţi, copiii mei? Să vă întoarceţi cu 
mătuşa  Mărgărită şi să plecaţi din nou la şcoala din 
Statele'Unite? 

Băieţii păstrară o tăcere posomorită. 

Da, spuse în cele* din urmă Cyprian, ciuful mătăsos părând să 
i se ridice de indignare. Asta a dorit mama noastră să facem. 
Aşa, încât, asta vom face. 

— Foarte bine: Dar ţineţi minte că sunt tatăl. Vostru şi uşa 
mea, braţele mele şi inima mea vă vor fi întotdeauna deschise, 
ori de câte ori veţi veni aici. 

Băiatul mai mare îşi foi picioarele -şi mormăi, fără să-şi ridice 
ochii: 

— Nu putem veni, tată. 


— De ce nu, copilule? 

Băiatul îşi înălţă de astă dată ochii căprui, la fel de sfidători ca 
şi ai lui Ramon. 

— Tată, * dumneata ţi-ai dat numele de Quetzalcoatl cel Viu? 

— Da. 

— Dar pe tatăl nostru îl cheamă Ramon Carraseo. 

— Şi ăsta e un lucru adevărat, răspunse Ramon ' zâmbind. 

— Noi, continuă Pedro cu greutate, nu suntem copiii lui 
Quetzalcoatl cel Viu, tată. Noi suntem Carraseo y de Lara. 

— Două hume foarte bune, ambele. 

— Niciodată, izbucni tânărul Cyprian, cu ochi scăpărători, 
niciodată n-o să te putem iubi. Eşti duşmanul nostru. Ai ucis-o 
pe mama noastră. 

— Nu, nu! Nu trebuie să spui aşa ceva. Mama voastră şi-a 
căutat singură moartea. — Mama te-a iubit mult, mult, mult! 
strigă Cyprian cu lacrimi în ochi. Întotdeauna te-a iubit şi s-a 
rugat pentru dumneata. Incepu să plingă. 

— Şi eu, fiule? 

— Dumneata ai urât-o şi ai ucis-o! Oh, mamă! Mamă! 

Oh, o vreau pe mama mea! centinuă el, plângând., 

— Vino- la mine, micuţule! îi spuse Ramon cu blân- dete, 
întinzându-şi braţele. " 


— Nu! strigă Ciprian bătând din picior şi scăpărând din priviri, 
printre lacrimi. Nu! Nu! 

Băiatul mai mare îşi înclinase capul şi înbepuse la + _ rândul 
lui să plângă. Pe fruntea lui Ramon se ivise o uşoară încruntare 
perplexă, dureroasă. Se uita într-o parte şi-n alta, de parcă ar fi 
căutat o ieşire. Pe urmă se readună. 

— Ascultaţi, băieţii mei.’ Şi voi veţi ajunge bărbaţi în toată 
firea; nu peste mult timp. Dar la vârsta voastră, nu sunteţi nici 
bărbaţi, nici femei. Curând va veni însă schimbarea, şi Va trebui 
să fiţi bărbaţi. Şi atunci veţi înţelege că un bărbat trebuie să fie 
bărbat. Şi când sufletul lui îi dere să facă un anumit lucru, 
trebuie să-l facă. Atunci când veţi fi bărbaţi, ascultaţi-vă cu grijă 
propriile suflete, * gi niciodată să nu le trădaţi. Fiţi credincioşi 
sufletelor voastre, asta trebuie să facă un bărbat. 

— Je m'en fiche de ton âme, mon pere”, spuse Cy- prian, într- 
una din izbucnirile lui în limba franceză. 

Era o limbă pe care o vorbise adeseori cu mama lui. 

— Poate că ţie nu-ţi pasă, fiul meu. Dar mie îmi pasă. 

— Tată, interveni băiatul mai mare, sufletul dumitale e foarte 
diferit de al mamei? 

— Cine ştie? Eu înţeleg diferit lucrurile. 

— Pentru că mama se ruga întotdeauna pentru sufletul 
dumitale. 

— Şi eu mă rog, în felul meu, pentru sufletul ei, băiete. Şi 
dacă sufletul ei se va întoarce la mine, o să-l primesc în inima 
mea. _ 

— Sufletul mamei se va duce direct în paradis, spuse 
Cyprian. — Cine ştie, copile? Poate că inimile celor vii 
constituie paradisul pentru sufletul morţilor. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— E posibil ca şi acum uniciil paradis pentru sufletul mamei 
voastre să fie inima mea. 

Băieţii se uitară la el cu ochi larg deschişi.. 

— Asta n-am s-o cred niciodată, spuse Cyprian. 

— Sau poate că inima ta. Ai tu în inima ta un colţişor pentru 
sufletul mamei tale? 

Tânărul Cyprian se zgâi la el cu ochi căprui, uimiţi. 

— 'Sufletul mamei mele se va duce drept în paradis, pentru 


39 Nu-mi pasă nici cît negru sub unghie de sufletul tău, tati 
(fc.)- .. 


că ea a fost o sfântă, afirmă el cu tărie. * 

— În care paradis, fiule? 

— Nu există decât unul. Acolo unde e Dumnezeu. 

— Şi unde vine asta? 

— Urmă o pauză de muţenie. « .*x* 

— În cer, reluă Cyprian cu îndărătnicie. 

— Asta-i un loc foarte îndepărtat şi foarte pustiu. Dar eu cred, 
fiyle, e că inimile oamenilor vii sunt însăşi esenţa cerului. Acolo- 
i paradisul: în inimile bărbaţilor şi ale femeilor vii. Şi acolo vin 
să-şi caute neuitarea sufletele morţilor, acolo, în cpntrul vieţii, 
unde vjjie şi se întoarce sângele. 

Alt răstimp de tăcere. 

— Şi vei continua să afirmi că dumneata eşti Quet- zalcoati 
cel Viu? întrebă Cyprian. 

— Desiguâv Şi când veţi fi mai mari, poate că şi voi veţi 
afirma acest lucru. 

— Niciodată! Ai omorât-o pe mama noastră, te vom uri. Şi 
când vom fi mari, ar trebui să te ucidem. 

— Astea-s cuvinte bombastice, copile! De ce ascultați numai 
la vorbăria slugilor şi a preoţilor şi a oamenilor de teapa asta? 
Nu-ţi sunt inferiori din moment ce tu esti fiul meu şi. Fiul mamei 
tale? De ce iei în gură vorbele slugilor? Nu ai loc pentru 
cuvintele celor bravi? Nu o să mă ucideţi, nici tu, nici fratele tău. 
Pentru că n-am să vă las, chiar dacă aţi dori s-o faceţi. Şi nu o 
doriţi. ' Să nu mai aud la tine vorbăria asta de lacheu, Cyprian! 

(Ai şi ajuns un mic lacheu, sau un preot? Eşti vulgar. Ar fi mai 
bine să vorbim englezeşte; sau franceza ta. Casli- liana e o 
limbă prea nobilă ca să o folosim pentru această vorbărie 
grosolană. 

Ramon se ridică şi se duse la fereastră ca să privească lacul. 
Tobele biserici} băteau miezul zilei, ceasul când fiecare om 
trebuia să se uite la soare şi să rostească iu gând un mic imn: 

„Soarele a urcat pe murrte, ziua începe coborâşul. intre 
dimineaţă şi amiază. Îmi înalt sufletul. 

/ Sufletul plin de soare şi scăldat de putere. 

Razele de soare m-au umplut ca pe un fagure de miere* în 
acest moment de plinătate, în această culme a dimineţii. *1 

Ramon se întoarse şi le repetă copiilor versurile amiezei. Le 
ascultară într-o tăcere confuză. 

— Ei! De ce păreţi fâstăciţi? Dacă v-aş fi vorbit despre ghetele 


voastre noi, sau despre zece pesos, n-aţi fi arătat fâstăciţi. Dar 
dacă vă vorbesc despre soare şi despre sufletele voastre plâne. 
De lumină ca un fagure de miere, vă posomoriţi. E mai bine 
pentru voi să vă întoarceţi la- şcoala din Americsi şi să învăţaţi 
să deveniți oameni de afaceri. Spuneţi o. Ricui vă întreabă: „Nu, 
- noi nu avem tată. Mama noastră a murit, dar niciodată nu am 
avut un tată. Am fost creaţi prin imaculata concepţie, aşadar 
vom ' putea fi nişte excelenți oameni de afaceri.” 

— Eu voi fi pr «: ot, spuse Cyprian. 

— Şi eu medic, adăugă Pedro. 

— Foarte bine., foarte bine! Numai că „voi fi” e foarte departe 
de „sânt44, şi miine e o altă zi. Să veniţi la mine ori de câte ori 
vă dă ghes inima. Sunteţi” băieţaşii mei, orice-aţi spune, şi am 
să vă mingii părui şi o să râd de voi. Haide! Veniţi la mine! 

Se uită la ei, şi băieţii nu îndrăzniră să se împotrivească, atât 
de mare era puterea lui. 

ÎL luă în braţe pe băiatul mai mare şi îl ţnângâie pe păr. 

— "Aşa! spuse Ramon. Tu eşti fiul meu mai mare şi eu sunt 
tatăl tău care îşi spune Quetzalcoati cel Viu. Când cineva o să te 
întrebe: „Tatăl tău e cel care îşi spune Quetzaooatl cel Viu?“ tu 
să răspunzi: „Da, e tatăl meu.“ 

Şi când te vor întreba ce gândeşti despre un asemenea tată, 
tu să răspunzi: „Sunt prea tânăr şi încă nu-l înţeleg. Dar nu-l pot 
judeca pe tatăl meu fără să-l înţeleg.” Vei răspunde aşa, băiatul 
meu, Pedro, fiul meu 2 

Şi Ram6ri mângâie părul băiatului cu o blândeţe şi o tandreţe 
care-i insuflară copilului un soi de adoraţie. 

— Da, tată! Aşa am să răspund, spuse băiatul uşurat. 

Apoi Ramon se întoarse către fiul mai tânăr. 

— Vino şi tu, şi lasă-mă să-ţi mângâi părul vilvoi. 

— Dacă te iubesc pe dumneata, tată, nu o pot iubi pe mama. 

" — Atât de strimtă e inima ta? Nu iubi pe nimeni, dacă te face 
să te simţi mărginit. 

— Dar nu vreau să vin la dumneata, tată. 

— Atunci ţine-te deoparte, fiule, şi vino când vei’ simţi nevoia. 

— Nu cred că mă iubeşti, tată. 

— Nu, când te porţi ca o maimuţică îndărătnică, nu te 
iubesc. JDar când -adevărata bărbăţie va veni asupră-ţi, 
şi când vel fi brav'şi curajos, în loc de nesăbuit şi 
neobrăzat, atunci vei deveni Vrednic de iubire. Cum să te 


iubesc dacă nu eşti vrednic de iubire? 

— Mama m-a iubit întotdeauna. 

— Te numea propriul ei copil. Eu nu tfe consider proprietatea 
mea. Trebuie să fii tu însuţi. Şi când vei deveni vrednic de iubire, 
te voi putea iubi. Atâta timp cât eşti nesăbuit şi neobrăzat, nu te 
pot iubi. Roata morii nu se invârteşte când nu bate vântul. 

Băieţii plecară. Rămân îi urmări cât stătură pe debar- . Cader, 
în hainele lor negre şi cu genunchii goi, şi îşi simţi inima tânjind 
după ei. 

„Ah, sărmanii drăcuşori!“ îşi spuse în sinea lui. Şi apoi: „Dar 
nu pot face altceva pentru ei decât să-mi păstrez sufletul ca o 
cetate, să le îie adăpost sigur când vor avea nevoie, dâcă vor 
avea vreodată nevoie.” 

In acele zile Kate şedea foarte des la malul lacului, în lumina 
proaspătă a dimineţii. Între ploi, vizibilitatea era foarte clară şi 
putea distinge fiecare fisură, fiecare striaţie de pe dealurile din 
faţă şi crestătura, sau trşcătoarea, prin care curgea un râu, spre 
Tuliapan, şi care-i era atât de familiară de parcă ar fi străbătut-o 
cu piciorul. S-ar fi zis că ploaia împrospătase culoarea de mac a 
păsărilor roşii; dimineaţa, orăcăiau broaştele. 

Dar lumea era diferită; total diferită. Nu mai exista dangăt de 
clopote de la biserică, nici bătăi de ceas. Ceasornicul fusese 
demontat. 

În schimb, tobele măsurau timpul, în zori, toba mare îşi 
rostogolea bubuielile în văzduh. Apoi se auzeau Versurile 
Zorilor, intonate din turn de o voce puternică bărbătească: 

„Bezna se împrăştie, soarele se iveşte de după zid. 

Ziua e aproape. 

' Inalţă-ţi mâna, zi «Drum bun», zi «Bun-sosit! « * 

Apoi aşteaptă 

Ca întunericul să-ţi părăsească trupul, lasă lumina să te 
pătrundă 

Om aflat în amurg!“ 

Glasul şi toba încetau. În clipa schimbului dintre noapte şi zi, 
bărbaţii se opreau şi st&teau neclintiţi, cu "braţul înălţat, iar 
femeile îşi Inclinau capul şi îşi aco- ppieau faţa. Totul rămânea 
nemişcat în aşteptarea marii mişcări a naturii. 

Pe urmă, când prima scânteie de soare scăpăra pe creasta 
dealurilor, toba mică bătea cu repeziciune. Ziua începuse. 
Oamenii îşi vedeau de treburile lor. 


Pe la ora nouă, se pornea iar răpăiala tobei mici, iar vocea din 
turn anunţa: 

Jumătate de drum! Jumătate ţie drum din urcuşul dimineţii!“ 

La ceasul prânzului intra în funcţiune toba mare, iar pe la 
orele trei se auzea din nou ropotul, tobei-mici, însoţit de 
strigarea: 

„încetaţi-vă muncă! Incetaţi-vă munca! înălţaţi-vă mâna, 
spuneţi -<DYum-bun»> şi spuneţi <->Bun- sosit» 

Oameni ai amurgului. 

Soarele se îndreaptă către poarta de ieşire, spuneţi-i: 
«Mulţumesc! O, mulţumfesc!» 

Apoi păstraţi tăcerea. 

Călcaţi pragul nopţii. —’ - ’ 

Şi la apusul soarelui, bărbaţii salutau din nou, ridicându-şi 
braţul, iar femeile îşi acopereau chipul şi îşi înclinau capul, şi 
totul era neschimbat în afară de schimbul care se producea în 
natură. 

După aceea bătea toba mică, iar oamenii se pregăteau să 
păşească în noapte. 

Da. Lumea se schimbase, era foarte schimbată. Când tobele 
îşi încetau bătaia, aerul părea să rămâoă vibrant şi vulnerabil, 
de parc-at fi fost viu. Şi, mai presus de orico, în momentele 
schimbării de ceasuri, nu se mai auzea zăngănitul dur al 
metalului pe metal. 

„Metalul pentru rezistenţă. 

Tobele pentru inima. Ce bate, 

lar inima nu conteneşte. “ 

Aceasta era. Una dintre poezioarele lui Ram6n. 

Ciudată această prefacere care se petrecuse în lumea lui 
Kate. Tăcerea aerului era mai blândă, mai catifelată, aproape 
vie. Şi tiu mai existau’ ore. Doar zori, miezul zilei şi asfinţit, 
jumătatea dimineţii sau mijlocul urcuşului, jumătatea după- 
amiezei sau mijlocul coborâşului; din acestea se alcătuia ziua, şi 
din veghile nopţii. După un timp, cele patru momente ale zilei 
câpătară denumirile de “egtţea iepurelui, veghea şoimului, 
veghea condorului şi veghea căprioarei. lar cele patru sferturi 
ale nopţii deve- nirâ veghea broaştei” veghea. Licuriciului, 
veghea peştelui şi veghea veveriţei. 

Cipriano îi scria: „Voi veni să te iau când căprioara face 
ultimul pas spre pădure.“ 


Şi Kate ştia că asta- înseamnă ultimul sfert de oră din veghea 
căprioarei, adică după ora cinci. 

Avea senzaţia că de la Rămân şi Cipriano. Dinspre Jamiltepec 
şi zona lacului se desfăşura, se despăturea o lume nouă, 
gingaşă şi subtilă ca asfinţitul care cade ştergi nd zarva zilei. Era 
c prospeţime delicată, de amurg, care se răspândea lent, 
cuprinzând până şi oraşele. Acum, chiar şi în oraşe puteau fi 
întâlnite serapes albastre ale lui Quetzalcoatl, iar tobele puteau 
fi auzite crăinicind sferturile’ zilei, aruncind parcă o reţea vătuită 
de amurg peste dangătele clopotelor şi peste larma circulaţiei. 
Chiar şi în capitală se rostogoleau duduielile tobei mari şi unii 
bărbaţi, în haine de oraş, rămâneau o clipă nemişcaţi, cu feţele 
înălțate şi braţele j-idicate, ascultind strigarea de amiază, pe 
care o cunoşteau, şi străduindu-se să nu audă zăngănitul 
metalului. 

„Metalul pentru rezistenţă. 

Tobele pentru inima ce bate.“ 

m Şi totuşi, era o lume de metal şi de rezistenţă. Cipriano, cu 
marea, lui influenţă asupra ostaşilor, în ciuda urii pe care o 
stârnea celorlalţi ofiţeri, era un susţinător al, ciocnirii dintre 
metal şi metal. Ar fi -vrut să-l determine pe 

Montes să declare oficial că Quetzalcoati este zeul reîntors al 
Mexicului. 

— Nu! Nu! îl contrazicea Ramon. Lasă ca totul să se 
răspândească de la sine şi aşteaptă până o să-l poţi declara şi 
pe Huitzilopochtli cel Viu, iar oamenii tăi or să îmbrace păturile 
roşii cu negru şi cu spiralele şarpelui. Atunci poate că vom oficia 
şi căsătoria făţişă cu Caterina, care va deverii o mamă printre 
zei. 

Ramon încerca tot timpul să evite, pe cât posibil, împotrivirea 
şi ura. Scria scrisori deschise clerului: 

„Cine sunt eu ca să mă pot numi duşmanul Bisericii Catolice? 
Dimpotrivă, aş dori să existe o biserică unică, a lumii întregi, cu 
Roma drept centru, dacă Roma o doreşte. 

Dar popoarele diferite trebuie să aibă şi sfinţi diferiţi, aşa cum 
au graiuri şi culori diferite. 

Dumnezeu trebuie să vină în Mexic îmbrăcat în serape şi 
huaraches, altminteri mexicanii nu l-ar putea recunoaşte. 

Oamenii sunt fragili, şi fragmentari, şi straniu grupați’ în 
fragmentaritatea lor. Dumnezeu cel invizibil ne-a fâ- cut-o: a 


înnegrit unele feţe, a albit altele, şi ne-a grupat în felurite 
grupuri, după cum şi zopilotul e o pasăre, şi papagalul din 
ţinuturile calde e o pasăre, şi grangurul e o pasăre. Dar îngerul 
zopiloţilor trebuie să fie un zopilot şi cel al papagalilor un 
papagal. Pentru unii coaja e bine mirositoare, pentru alţii fructul. 

Preoţii care vor veni alături, de mine nu trebuie să-şi 
abandoneze credinţa. Trebuie să-şi schimbe doar veşmintele şi 
felul de a vorbi, aşa cum pionul cheamă cu un anumit strigăt 
vaca şi cu alt strigăt măgarul. Fiecare răspunde la strigăt în-felul 
lui...'1» Politicienilor şi agitatorilor demagogi le scria: 

„Ce urmăriţi voi! Să-i transformați pe oameni după chipul şi 
asemănarea voastră? Şi când fiecare peon din- Mexic o să 
poarte haine americane şi pantofi negri-bine lustruiţi şi o să 
caute viaţa în coloanele ziarelor voastre şi bărbăţia în 
maşinaţiile guvernului o să fiţi satisfăcuţi? 

Guvernul v-a dat vouă bărbăţie, încât să o puteţi insufla şi 
altora? 

E timpul să uitaţi. E timpul să lăsaţi deoparte ura şi mila. 
Niciun om nu a devenit vreodată mai bun pentru că i-a inspirat 
altuia milă, şi orice om e mai rău când e înconjurat de ură. 

Cu viaţa nu poţi face nimic altceva decât să o trăieşti. 

Să căutăm viaţa acolo unde poate fi găsită. Şi, din momentul 
în care o vom găsi, ea ne va soluţiona problemele. Dar ori de 
câte ori negăm viaţa adevărată pentru a soluţiona o problemă, 
în loc de una se ridică alte «zece probleme noi 

Viaţa făureşte şi modelează şi schimbă problemele. Problema 
va fi mereu prezentă, dar va căpăta mereu altă înfăţişare. Nimic 
nu poate fi pe deplin soluţionat, nici măcar de viaţă şi de trăire, 
pentru că viaţa rezolvă şi dizolvă şi soluţia e uneori solventul. 

Aşadar, să ne reîntoarcem la viaţă, şi de la ceasornic* la soare 
şi la stele, şi de la metal la membrană. 

In acest fel, problema poate că se va dizolva, din moment ce 
nu a putut fi niciodată rezolvată. Când omul caută în primul rin'd 
viaţa, el nu vinează nici pământuri, nici aur. Şi de s-ar reîntoarce 
străvechiul sistem al comunei primitive, şi satul şi pământul ar fi 
bunul tuturor, ar fi foarte bine. Pentru că nici un om nu poate 
stăpâni pământul 

Când te-ai înfundat în mlaştină, nu are rost să încerci a 
galopa. Nu poţi decât înainta pas cu pas, cu mare strădanie. Şi 
în graba noâstră de a avea un copil, tiu putem smulge fătul din 


pâritece. 

Aşadar, căutaţi viaţa, şi viaţa va aduce schimbarea. 

Căutaţi viaţa adevărată, şi viaţa va reveni în noi şi ne* va 
împinge spre tranziţie._ 

Nu lorţaţi nimic, fiţi numai gata să rezistaţi dacă alţii vă vor 
ameninţa cu forţa. Căci mlădiţele de Viaţă nouă sunt plăpinde şi 
nu trebuie să fie smulse sau călcate în picioare de tiranii lumii. 
Când e vorba să apăraţi mlădiţele de viaţă nouă, luptaţi pentru 
ele cum luptă jaguarul sau ursoaica pentru puii lor. 

Tot ce-i viaţă e vulnerabil, numai metalul e invulnerabil. 
Luptaţi pentru vulnerabila desfăşurare a vieţii. Luptaţi şi nu 
cedaţi!“ 

Şi Cipriano le vorbea ostaşilor săi, întotdeauna pe aceleaşi 
cuvinte: 

„Suntem bărbaţi! Suntem luptători! 

. Dar ce putem face | 

să mergere tu ochii închişi la moarte? 

. Nu! Nu! Să pornim în marşul vieţii! 

Ţara e plină de gringos. Noi i-am lăsat să vină. Trebuie să-i 
lăsăm să stea pentru că nu avem posibilitatea de a-i izgoni. Cu 
puşti şi săbii şi baionete nu-i vom. Putea izgoni, pentru că ei au 
de o mie de ori mai multe decât noi. 

Şi dacă augânduri paşnice, să le lăsăm pacea. 

Dar Mexicul încă nu este pierdut pentru noi. Şi nici. Nu ne-am 
pierdut unii pe alţii. 


Noi suntem sângele Americii.. Noi suntem singele lui 
Montezuma; 

La ce-i jdună mâna mea? Doar ca să învârtească manivela 
maşinii? 


Mâna mi-a fost dată ca să strângă mâna unui om viteaz: Mâna 
mi-a fost dată ca să ţină o puşcă. 

Mâna mi-a fost dată ca să facă griul să crească din pământ. 

La cejs buni genunchii mei? 

Gem&chii nii-au fost daţi ca să mă • ţină drept şi. Mândru. 

Genunchii mi-au fost daţi ca să pot merge pe drumul meu. 

Genunchii mei sunt genunchii unui bărbat. 

Pe noi ne veghează Quetzalcoatl din cerul albastru şi 
Huitzilopochtli de la porţile roşii. 

Zeii noştri nu-i suferă pe oamenii care îngenunchează. 

Le strigă: Sus! Drepți! 


Şi ce putem noi face? 

Să aşteptăm. 

Eu sunt un bărbat, gol înăuntrul hunelor mele, in-, tocmai ca 
şi voi. 

Sunt eu un om voinic? Sunt înalt şi puternic, ca un om din 
Tlascala, de pildă? 

Nu sunt. Sunt mic de stat. Eu sunt din sud. Sunt scund... ŞI 
totuşi, nu sunt generalul vostru? 

De ce? 

De oe sunt eu general şi voi doar simpli ostaşi, ? 

Am să vă spun. 

Pentru că eu am ştiut să găsesc puterea. 

E/dstă două feluri de. Putere: puterea care este a boitor şi a 
măgarilor de povară, şi a fierului, a maşinilor şi a puştilor şi a 
oamenilor care nu pot dobândi cea de-a doua putere. 

Şi apoi există cea de-a doua putere. Cea pe care trebuie să vi- 
o însuşiţi voi. Şi pe care o puteţi dobândi, fie că sunteţi mici sau 
mari. E puterea care vine dindărătul soarelui. Şi o puteţi 
dobândi, o puteţi dobândi aici - îşi lovi pieptul - şi aici - îşi lovi 
pântecele - şi aici - îşi lovi şalele.“ 

Când Cipriano era stârnit, îi scăpărau ochii şi ai fi zis că din el, 
din umerii şi din spatele lui izbucneau pene negrie, ca nişte 
vârfuri de aripi, şi penele acestea negre se scuturau şi scânteiau 
ca un vultur înfoiat. Oamenii lui păreau să-l vadă, printr-un al 
doilea soi de văz, în aceasta demonică fâlfâire şi zvârlire a 
aripilor, asemenea unui vechi zeu. Şi murmurau, cu ochi 
strălucitori: 

„E Cipriano! E el! Şi noi suntem Ciprianişti, suntem copiii lui.“ 

— Suntem bărbaţi! Suntem bărbaţi! striga Cipriano Dar 
ascultați: există două feluri de bărbaţi. Bărbaţi car< au dobândit 
cea de-a doua putere, şi bărbaţi care n-au 60 bândit-o. 

31 - Şarpele cu pene 

Când primii gringos au pus piciorul în ţara noastră, noi ne-am 
pierdut cea de-a doua putere. Şi preoţii ne-au învăţat: 
„Supuneţi-vă! Supuneţi-vă!“ 

Gringos au dobândit cea de-a doua putere. 

Cum? 

Prin _viclenie, au furat-o pe ascuns. S-'au pitit nemişcaţi, ca o 
tarantulă în ungherul ei. Şi apoi, când nici soarele, nici luna, nici 
stelele n-au ştiut că e acolo, hap! tarantula s-a repezit şi a 


muşcat, şi-a lăsat veninul şi a supt secretul. 

Astfel încât gringos au. Răpit tainele aerului şi ale apei, şi au 
pătruns în tainele pământului. Şi aşa s-a făcut că metalele 
noastre au ajuns ale lor şi au făcut tunuri şi maşini şi v. Apoare, 
au făcut trenuri şi telegrafe şi radio. 

De ce? De ce âu făcut toate aceste lucruri? Cum de le-au 
putut face? 

Pentru că, prin viclenie, au furat taina celei de-a doua puteri. 

lar noi le-am fost sclavi, pentru că am rămas doar cu primul 
fel de putere şi l-am pierdut pe al doilea. 

Acum însă o recăpătăm. Am aflat din nou drumul către 
soarele tainic, cel dindărătul soarelui. Acolo sălăşluieşte 
Quetzalcoatl cel pe care Don Ramon l-a redescoperit. Acolo 
sălăşluieşte şi Huitzilopochtli, pe care l-am redescoperit eu. 
Pentru că cu am dobândit cea de-a doua putere. 

Cu timpul, toţi cei care se străduiesc vor dobândi cea de-a 
doua putere. 

Suntem sau nu bărbaţi? Oare nu putem dobândi a doua 
putere? Nu putem? Am pierdut-o pe veci? 

Eu spun că nu! Quetzalcoatl e printre noi. Eu l-am găsit pe 
Huitzilopochtli cel roşu. A doua putere. V 

Ori de câte ori mergeţi sau staţi jos, când munciţi sau vă 
odihniţi, când mâncaţi sau dormiţi, gândiţi-vă la cea de-a doua 
putere pe care trebuie s-o dobândiţi. 

Fiţi foarte liniştiţi. Pentru că puterea e sfioasă ca o pasăre într- 
un copac negru. 

Fiţi foarte curaţi, spălaţi-vă trupurile şi îmbrăcămintea. Pentru 
că e ca o stea, care nu străluceşte în murdărie. 

Fiţi foarte cumpătaţi, nu beţi până când vă îmbătaţi, nu vă 
spurcaţi cu femei desfrânate, nu furaţi! Pentru că beţivul pierde 
cea de-a doua putere şi femeia desfrinată te duce la pierdereaf 
puterii, iar hoţul nu-i decât un păcătos şi Huitzilopochtli cel roşu 
îi urăşte pe păcătoşi. 

Străduiţi-vă! Străduiţi-vă să ajungeţi la cea de-a doua putere. 
Şi când o veţi dobândi voi, o vor pierde ceilalţi.* 

Cipriano trudea din greu cu armata lui. Blestemul unei armate 
este acela de a nu avea nimic de făcut. Cipriano îi obliga pe 
ostaşii lui să gătească, să-şi spele rufele, să facă curăţenie şi să 
zugrăvească pereţii cazărmii, să gră- dinărească şi să cultive 
zarzavaturi, să planteze copaci oriunde era puţină apă. lar el 


personal se interesa cu asiduitate de tot ce făceau. O tunică 
murdară, un picior dureros, un huarache prost confecţionat nu-i 
scăpau niciodată. Se amesteca printre ostaşi chiar când găteau 
mâncarea. 

— Dă-mi ceva să mănânc, le spunea. Dă-mi o en- chilada! 

O gusta şi fie că-l lăuda pe bucătar, fie că îşi exprima 
dezaprobarea. 

Ca tuturor oamenilor semiprimitivi, ostaşilor le plăcea să facă 
lucruri mărunte. Şi, ca toţi mexicanii, din momentul în care 
căpătau oarecare siguranţă în legătură cu ceea ce făceau, le 
plăcea să facă lucrul bine. 

Cipriano era hotărât să le imprime oarecare disciplină. 
Disciplina este. Însuşirea de care are nevoie Mexicul, de altfel ca 
şi întreaga omenire. Şi cea mai importavită este disciplina 
interioară. Căci cea exterioară, disciplina maşi- nală, se 
defectează uşor. 

Le ceru. Indienilor primitivi din nord să-şi bată tobele în curtea 
cazărmii şi repuse în funcţiune vechile dansuri. Dansul este o 
disciplină în sine. Vechii indieni din nord deţin încă secretul 
dansului animist. Dansează ca să do- bindească putere; putere 
asupra tuturor forţelor sau po- tenţelor vii ale pământului. Şi 
dansurile de acest fel presupun o intensă concentrare, o imensă 
rezistenţă. 

Cipriano încuraja dansurile. Ba chiar le învățase şi el, cu o 
ciudată pasiune. Dansul scutului şi al suliţei, dansul pumnalului, 
dansul pândei şi ăl luării prin surprindere, le învățase prin satele 
primitive din nord, şi le dansa în curtea cazărmii, noaptea, în 
faţa focurilor de tabără, după ce se închideau porţile. 

Şi atunci, despuiat, legat doar cu o cârpă neagră peste- şale, 
cu trupul uns cu ulei şi mânjit cu pulbere roşie, înfrunta cu 
scutul şi cu sulița câte un masiv indian gol, în dansul 
războinicilor, ei doi singuri în mijlocul unui cerc compact de 
ostaşi. Şi concentrarea tăcută, ritmică a acestui duel de 
subtilitate şi rapiditate făcea ca tălpile să lovească încet 
pământul în măsurile tobei, trupurile goale să se mlădie suav şi 
delicat,  dându-şi târcoale cu suavă, primitivă viclenie, 
ghemuindu-se pe vine şi sărind apoi felin, ca o panteră, cu sulița 
în mână, ciocnindu-şi platoşele şi despărţindu-se cu un 
triumfător chiot de sfidare şi exultare. 

Şi nimeni, în acest dans, nu era mai suav şi mai spon-) tan 


decât Cipriano. Făcea câte un ocol, pândindu-şi şi în- 
conjurându-şi adversarul, cu spatele gol arcuit, invizibil ca un 
linx, tălpile bătând. Ritmic pământul, trupu-i suav săltând în 
cadenţa tobei; apoi. Ca'o săgeată, sărea în aer, cu vârful suliţei 
îndreptat spre beregata inamicului, lunecind peste umărul 
acestuia, în timp ce adversarul glisa pe sub suliță, iar 
răscolitorul chiot războinic năsuna în văzduh. Soldaţii din cerc 
priveau fascinaţi, scoțând strigăte joase. 

Şi -pe măsură ce dansul se prelungea, Cipriano simţea 
vigoarea ţâşnind şi sporind în el. Când mădularele-i luceau de 
sudoare şi spiritul lui se simţea, în sfârşit, satisfăcut, Cipriano se 
lăsa copleşit de istoveală şi de putere în acelaşi timp. Îşi arunca 
peste umeri serape-le roşu cu negru şi făcea semn altor doi 
dansatori să. Se prindă în luptă; dădea scutul şi sulița sa altui 
ofiţer sau altui ostaş, iar el se aşeza pe jos şi privea, la lumina 
focului. In acele momente îşi simţea membrele şi trupul vibrând 
de putere, simţea misterul negru al puterii propagându-se ca un 
fluid din făptura lui în făpturile tuturor celorlalţi soldaţi. Şedea în 
tăcere, imperturbabil, ţinând sub splendoarea puterii lui toată 
acea mulţime de oameni cu ochi negri. Propria lui conştiinţă 
întunecoasă părea să radieze prin carnea şi sângele celorlalți; s- 
ar fi zis că erau conştienţi nu prin ei înşişi, ci prin el. Şi cum 
primul instinct al unui om este să-şi apere capul, acelaşi instinct 
îi mâna să-l apere pe Cipriano, pentru că el era cea mai 
prețioasă parte din ei înşişi. Prin el se simțeau supremi. Din 
puterea lui îşi extrăgeau splendoarea, iar conştiinţa lor era 
conştiinţa lui răspândită în ei. 

li încuraja să danseze goi, cu o basma în jurul şalelor, să se 
ungă cu ulei şi să-şi întindă pulbere de pământ roşu peste ulei. 

— Acesta e ulei de stele. Frecaţi-l bine peste mădularele 
voastre şi vă veţi simţi puternici precum cerul înstelat. Pulberea 
aceasta e sângele roşu al vulcanilor. Frecaţi-vă cu ea şi veţi 
simţi în voi tăria focului vulcanic ţâşnit din măruntaiele 
pământului. 

îi îndemna să danseze dansurile tăcute, concentrate, în 
cadenţa tobei, să le danseze ceasuri întregi, absorbind putere şi 
tărie. 

— Dacă ştiţi cum să faceţi pasul de dans, puteţi călca mai 
adânc, tot mai adânc, până ce atingeţi cu piciorul miezul 
pământului. Şi când veţi da de miezul pământului, pieptul şi 


pântecele voastre vor fi oţelite de asemenea putere, încât 
nimeni din lume nu va mai fi în stare să vă biruie. Dobândiţi cea 
de-a doua putere! Extrageţi-o din pământ, dindărătul soarelui. 
Dobândiţi cea de-a doua putere. 

Organiza marşuri lungi, rapide, prin ţinuturile mexicane 
sălbatice, prin munţi, marşuri, cu mişcări iuți, uşoare. li plăcea 
să-i facă pe soldaţi să campeze sub cerul liber, fără corturi; 
vegheaţi doar de gardă şi dje stelele de pe cer. li urmărea pe 
bandiți cu mişcări iuți. Pe captivi îi dezbrăca la piele şi-i lega. 
Dar când gândea că are de-a face cu un om ce putea fi 
convertit, îl punea să facă jurâmântul şi îl recruta. lar când avea 
de-a face cu un ticălos, cu o lichea de trădător, îl înjunghia în 
inimă, spunând: 

— Sunt Huitzilopochtli cel roşu, cel al cuţitului! 

De pe acum îşi avea micul lui corp de oameni aleşi, care-şi 
lepădaseră oribilele uniforme gălbinicioase. Imbrăcând straie 
albe cu brâu roşu, şireturi roşii la încheieturi, şi frumosul serape 
roşu cu negru. lar oamenii lui trebuiau să fie curaţi. In. Timpul 
marşurilor, se opreau la câte un riu şi li se ordona soldaţilor să 
se dezbrace, să-şi, spele trupul şi îmbrăcămintea. Oamenii cu 
pielea de un' arămiu întunecat se învirteau goi de colo până 
colo. În timp ce straiele de pânză groasă albă se uscau pe 
pământ. Şi după aceea străbăteau satele Mexicului strălucind în 
albeaţa veşmintelor de pânză. Cu puşca în spate, serape. Roşu 
şi o mică raniţă pe şold. Şi pălăriile mari, cu însemnul roşu. 

— Trebuie să facă mereu mişcare! le spunea Cipriano 
ofiţerilor. Trebuie să înveţe iar să se mişte rapid, neobosiţi, cu 
vechea lor. Putere. Important e să nu zacă. In orele de odihnă să 
se odihnească. Dar în orele de trezie să muncească, sau să 
execute marşuri, să facă instrucţie, ori să danseze. 

îşi divizase regimentul în mici companii de câte o sută de 
oameni, cu câte un centurion şi un sergent în frunte, 

Fiecare dintre companii trebuia să acţioneze la perfect unison, 
dar cu-deplină libertate şi flexibilitate în mişcări. 

— Perfecţionaţi-vă suta voastră, stăruia Cipriano, iar eu voi 
perfecționa miile şi zecile de mii dintre voi. As- cultaţi-mă bine, 
spunea. El. Pentru noi nu trebuie să existe tranşee şi tunuri. 
Oamenii mei nu sunt nici carne de tun, nici îngrăşăminte de 
tranşee. Acolo unde sunt tunuri, nu-i loc pentru noi. Şi când 
atacăm, nu o facem cu tunuri. Tot ce ne trebuie nouă este 


agerimea, tăcerea, eliberarea de poverile pe care alţii vor să ni 
le pună-n circă şi, mai cu seamă, cea de-a doua putere. Asta-i 
tot.. Noi nu avem de gând să ridicăm un front de luptă, ci să 
atacăm la momentul potrivit, dintr-o mie de puncte. 

Şi-i plăcea să repete mereu: 

— Dacă veţi putea absorbi în voi puterea din inima 
pământului şi pe cea dindărătul soarelui; dacă veţi putea 
absorbi în voi puterea lui Huitzilopochtli cel roşu, nimeni nu vă 
va putea cuceri vreodată. Dobândiţi cea de-a doua putere! 

Ramon îl presa pe Cipriano să-şi asume deschis 
personalitatea lui Huitzilopochtli cel viu. 

— Haide, îl îndemna el, e timpul să-l laşi pe generalul Viedma 
să fie înghiţit în Huitzilopochtli cel roşu. Nu crezi? 

Şedeau pe rogojini, în camera lui Ramon, în zăduful ce 
preceda izbucnirea ploii. Căzuse înserarea. 

Ramon închise obloanele şi încăperea deveni noapte. Apoi se 
aşeză difi nou lângă Cipriano. Acesta din urmă adormi. După un 
timp/Ramon. Îl lăsă singur. 

Nu-l revăzu până în zori, când Cipriano se duse spre lac să 
înoate. Ramon îl urmă şi înotară împreună, în lumina răsăritului. 
Ploaia răcise apa lacului. După un timp ssi întoarseră în casă şi 
îşi unseră cu ulei mădularele îngheţate. 

Peste câteva minute, Cipriano se înveli din nou în pătura lui şi 
“adormi buştean. 

Nu se trezi decât la ora prinzului. Mincă, apoi luă o barcă şi 
vâsli pe lac până la Kate. O găsi acasă. Se arătă surprinsă când 
îl văzu apărând în hainele lui albe şi cu serape-le lui 
Huitzilopochtli. 

— Am de gând "să devin Huitzilopochtli cel Viu, o anunţă el. 

— Zău? Şi când anume? Nu-i o senzaţie ciudată? 

Kate era speriată de ochii lui: păreau neumani. 

— Joia. Joia va fi ziua lui Huitzilopochtli. Vrei să stai alături de 
mine şi să-mi fii soţie când voi fi zeu? 

— Dar simţi că eşti zeu? întrebă ea, pe un ton arţăgos. 

Cipriano îi aruncă o privire stranie. 

— Aparţin tăi'âmurilor zeilor. 

— Care se află unde? 

— În locul în care nu mai există un dincolo, acolo, unde 
întunecimea se cufundă în apă şi unde somnul şi veghea sunt 
unul şi acelaşi lucru. 


— Nu, răspunse Kate speriată. Eu n-am înţeles niciodată 
lucrurile mistice. Îmi dau o senzaţie neplăcută. 

— Când pătrund în tine e un lucru mistic? 

— Nu, ăsta e un act absolut fizic. 

— La fel e şi celălalt, numai că-i mai îndepărtat. Nu vrei să fii 
mireasa lui Huitzilopochtli? o întrebă din nou. 

— Nu atât de curând. 

— Nu atât de curând! o îngână Cipriano. 

Urmă o pauză de tăcere. 

— Vrei să vii acum cu mine la Jamiltepec? 

— Nu acum. 

— Şi de ce nu acum? 

— Oh, nu ştiu. Mă tratezi de parcă nu aş avea o viaţă a mea 
proprie. Dar să ştii că am. 

— O viaţă proprie? Şi cine ţi-a dat-o? De unde o ai? 

— Nu ştiu, dar o am. Şi trebuie s-o trăiesc. Nu mă pot lăsa pur 
şi simplu înghițită. 

— De ce, Malintzi? o întrebă, dindu-i un nume. De ce nu poţi? 

— Să mă las înghițită? Pentru că, pur şi simplu, nu pot. 

— Eu-sânt Huitzilopochtli cel Viu. şi eu mă las înghiţit. Drept 
care mi-am spus că şi tu ai putea să te laşi, Malintzi. 

— Nu! Nu cu totul! 

— Nu cu totul! Nu cu totul! Nu acum! Nu atât d<? curând! Cât 
de des il rosteşti astăzi pe NU! Trebuie să mă întorc la Ramon. 

— Da. Intoarce-te la el. Nu te sinchiseşti decât de el şi de 
Quetzalcoati cel Viu, şi de Huitzilopochtli cel Viu - eu nu sunt 
decât o femeie. 

— Nu, Malintzi, eşti mai mult. Tu vezi mai departe decât Kate, 
tu eşti Malintzi. 

— Nu sunt! Sunt numai Kate, şi nu sunt decât o simplă 
femeie. Nu am încredere în nimic altceva. 

— Eu sunt mai mult decât un simplu bărbat, Malintzi Nu-ţi dai 
seama de acest lucru? 

— Nu! Nu-mi dau seama. Şi de ce a; fi mai mult decât un 
simplu bărbat? 

— Pentru că sunt Huitzilopochtli cel Viu. Nu ţi-an spus? Astăzi 
ai praf în gură, Malintzi. 

Cipriano plecă, lăsând-o să-şi legene furia în balansoarul de 
pe terasă; se simţea din nou vechea Kate, şi ostilă tuturor 
acestor lucruri noi. Se gindea la Londra şi la Paris şi la New 


York” şi la. Toţi oamenii aflaţi acolo. 

„ Oh! îşi strigă în sinea ei, simțind că se sufocă. Pentru 
numele lui Dumnezeu, să scap odată din toată grozăvi, astă şi 
să mă reîntorc la oamenii simpli, umani. Urăsc până şi sunetul 
numelor Quetzalcoati şi Huitzilopochtli. Aş prefera să mor decât 
să mai fiu amestecată în toate astea. O: de oribili sunt şi Ramon 
şi Cipriano! Şi vor să mă tirască ^i pe mine. Să mă ameţească, 
să-mi ia minţile cu vorbărij lor goală şi ou Malintzi a lor; Malintzl! 
Eu sunt Kate Forrester. Nu sunt nici Kaffe Leslie, nici Kate Tylor. 
M-am săturat de bărbaţii ăştia care-mi agaţă diverse nume. M- 
am născut, cu numele de Kate Forrester şi voi muri cu numele 
de Kate Forrester. Şi vreau să plec acasă. Respingător să ţi se 
spună Malintzi, M-au tras pe sfoară! 

Capitolul XXni 

NOAPTEA LUI HUITZILOPOCHTLI 

Ceremonia consacrării lui Huitzilopochtli a avut loc noaptea, în 
spaţioasa curte, din faţa bisericii. Gărzile lui Huitzilopochtli, în 
serapes cu dungi negre, roşii şi galbene, vărgaţi ca nişte tigri 
sau nişte vie&ju, străjuiau ţinând în mâini torţele din lemn de 
ocote aprins. Jn milocul curţii fuseseră pregătite lemnele pentru 
un foc de tabără, care încă nu ardea. 

în turnuri, pe locurile unde înainte fuseseră clopotele, 
seânteiau focuri, iar toba grea a lui Huitzilopochtli îşi rostogolea 
sunetele adinei, sinistre. Bătuse tot timpul de la asfinţitul 
soarelui încoace. 

Oamenii se îngrămădiseră pe sub copaci, în afara gardului. 
Uşile bisericii erau închise. 

La un moment dat se auzi-bubuitul a patru tunuri cu brtificii 
care explodară simultan, lansând spre ceruri patru rachete, 
orientate în patru direcţii diferite, care se despletiră în jerbe 
roşii, verzi, albe şi galbene. 

Uşile bisericii se deschiseră larg şi Cipriano îşi făcu apariţia în 
strălucitorul serape al lui Huitzilopochtli, şi cu trei pene verzi de 
papagal înfipte vertical în banda din jurul frunţii. Ţinea în mină o 
torţă. Se aplecă şi aprins» focul mare de tabără, apoi culese 
patru tăciuni încinşi şi-i aruncă în direcţia a patru dintre oamenii 
lui care aşteptau, despuiaţi, legaţi doar cu o cârpă neagră în 
jurul şoldurilor. Oamenii prinseră tăciunii din zbor, alergară în 
cele patru direcţii şi aprinseră cu ei alte patru focuri de tabără, 
pregătite în fiecare dintre cele patru colţuri ale curbii. 


Ostaşii de gardă îşi dezbrăcaseră păturile şi bluzele, şi stăteau 
goi până la briurile roşii. Toba mai mică începu să bată o 
cadență de'dans şi, intr-adevăr, se porni dansul, oamenii pe 
jumătate goi zvârlindu-şi torţele care se învâr- teau în aer şi 
prinzindu-le' apoi din nou, totul în pas dansant. Cipriano, aflat în 
centru, scotea din foc şi arunca tăciune după’ tăciune. 

. Acum că-şi scosese pătura, pieptul lui se înfăţişa pictai în 
bare orizontale, roşii şi negre; de o parte şi de alta a gurii 
pornea câte o linie subţire verde, iar din colţurile ochilor o'fâşie 
galbenă. 

Cele cinci focuri, construite din mici piramide de nuiele de 
ocote, trimiteau un iureş de flăcări pure către cerul întunecat, 
luminând trupurile dansatorilor care jucau şi cân- tău cu voci 
adinei. 

Flăcările ţâşneau voioase. Toba duduia fără încetare. Şi 
oamenii lui Huitzilopochtli dansau ca nişte demoni. lar mulţimea 
zăcea înfăşurată în vechea tăcere indiană, ochii negri scăpărând 
în lumina vâlvătăilor. Treptat, focurile începură să moară, iar 
faţada albă a bisericii, care dansase şi ea în ritmul flăcărilor 
galbene, porni să se albăstreascâ, topindu-se în noapte, 
roşiatică doar la temelie, îndărătul 

? 

Şuetelor negre ce săltau în reflexele rubinii ale jăra- icului. 

Dansul încetă Subit, oamenii îşi traseră serapes p* umeri şi se 
aşezară. lIci-colo, licăreau focuri mici de occle pe trepiede de 
trestie, într-o tăcere care dăinui minute în * şir. Pe urmă răsună 
din nou toba şi un bărbat porni şi cânte cu o voce limpede, 
sfidătoare: „Primul cântec al lui Huitzilopochtli: 

„Eu sunt Huitzilopochtli, 

Roşul Huitzilopochtli, 

Cel roşu ca sângele. 

Eu sunt Huitzilopochtli, 

Galben ca soarele,. 

Cu soare în sânge. 

Eu sunt Huitzilopochtli, 

Alb ca oasele, 

Cu oase în sânge. 

Eu sunt Huitzilopochtli, 

Cu yn fir de iarbă între dinţi. 

Eu sunt Huitzilopochtli, zăcând în întuneric. Pătând cu roşeaţa 


mea trupul întunericului. 

Veghez lângă foc 

Aştept îndărătul oamenilor. 

în tăcerea nopţii mele 

Cactusul îşi ascute ţepii 

larba dibuie cu rădăcina după celălalt soare. 

Mai adânc decât rădăcinile arborelui mango 

Jos în miezul pământului 

Se află strălucirea soarelui meu galben ca şarpele 

O, păziţi-vă de “el! 

O, păziţi-vă de mine! 

Cine aleargă împotriva flăcării mele E muşcat şi trebuie să 
moară. 

Eu sunt somnul şi trezia Mâniei bărbăţiei bărbaţilor, 

Eu sunt saltul şi tremurul Focului din nou îngenuncheat." 

Cântecul se sfârşi. Urmă o pauză: După care, toţi oamenii lui 
Huitzilopochtli îl reluară, strofă cu strofă, schimbându-l doar pe 
„Eu*' în „EI". 

„El este Huitzilopochtli... *1 Focurile mari se mistuiseră. Doar 
flăcăruile de pe trepiede luminau scena în străluciri roşiatice. 
Gărzile se retraseră spre zidul dinspre exterior al curţii, ţinându- 
şi vertical baionetele. Toba mare bătea, rar de una singură. 

Curtea era goală, presărată cu rămăşiţele de rubin ale 
focurilor de tabără şi luminată de pâlpâirea mocnită a flăcărilor 
de ocote. Acum se putea desluşi o plaţformă înălţată în fata 
zidului alb al bisericii. 

Uşile mari se deschiseră în tăcere, şi Cipriano se ivi în sc7- 
tipc-le lui viu colorat, ţinând în mână un mănunchi de frunze sau 
de pene negre; la ceafă i se înălța un smoc de pene roşii, cu 
vârfuri negre. 

în urma lui venea o stranie procesiune: un peon în straie albe. 
lâlfâitoare, prizonier între două gărzi ale lui Huitzilopochtli 
îmbrăcate în serapes vărgate în roşu, negru, galben şi alb; în 
urma lor, un alt peon prizonier; pe urmă un al treilea: cu totul 
cinci prizonieri, cel de-al cincilea fiind un bărbat înalt, 
şchiopătând, şi cu o cruce roşie pictată pe pieptul bluzei albe. La 
urmă apăru şi o femeie prizonieră, tot escortată de două gărzi; 
părul îi flutura desfăcut peste o tunică roşie. 

Urcară cu toţii pe platformă. Peonii prizonieri fură înşiruiţi în 
faţă, iar gărzile se alin iară în spatele lor. Peo- nul şchiop stătea 


ceva mai la o parte, cu două gărzi îndărătul lui, şi femeia la fel. 

Toba mare îşi încetă bătaia; tăcerea fu spartă de un sunet de 
goarnă, prelung, puternic, triumfător, repetat de trei ori. Urmat 
de timpane sau tam-tamuri mici, răpăind ca o grindină. 

Cipriano îşi înălţă o mină şi tăcerea se aşternu din nou. Şi din 
tăcere porni să vorbească, în fraze scurte, marţiale: 

„Omul care e om e mai mult decât un om. 

Niciun om nu e om dacă nu-i mai mult decât Un om. 

Până când îl pătrunde puterea. 

În mine e puterea dindărătul 'soarelui, 

Şi din măruntaiele pământului. 

Eu sunt Huitzilopochtli. 

Sunt negru ca dedesubtul pământului văduvit de soare, 

Şi galben precum focul care mistuie, 

Şi alb ca osul, 

Şi roşu ca sângele. 

Dar am atins mâna lui Quetzalcoatl. 

Şi între degetele noastre a încolţit un fir de iarbă verde, 

Am atins mina lui Quetzalcoatl. 

lată! Sunt domnul veghilor nopţii, 

lar visul nopţii se înalţă din mine ca o pană roşie, 

Eu sunt păzitorul şi stăpânul visului. 

Şi în visul nopţii văd câinii cenușii dând târcoale. 

Dând târcoale ca să înşf ace "visul. 

Noaptea, sufletul laşului se târăşte afară din el Asemenea 
câinelui cenuşiu cu botul putrezit de turbare Ce se târăşte 
printre cei adormiţi şi cei ce visează în poala întunericului meu, 
Şi în care visul ţâşneşte ca un iepure, înălţând urechi lungi, 
vârfuite cu noapte, ŞI ronţăind pp păşunile visului, ca o 
căprioară în amurg. 

Noaptea văd câinii cenușii târându-se afară din cei adormiţi 

Care sunt laşi, care sunt mincinoşi, care sunt trădători, 

“care nu visează, 

Care-şi ciulesc urechile ca iepurele, sau ronţăie în întuneric ca 
o căprioară, Dar ale căror visuri sunt câini, câini cenuşii cu 
boturi galbene. 

) 

Din cei mincinoşi, din hoţi, din oameni cu două feţe şi din 
trădători 

Văd câini cenuşii târându-se afară, pe plaiurile unde căprioara 


mea paşte în întuneric. Şi atunci îmi scot cuțitul şi-l arunc în 
câinele cenuşiu. Dar iată! s-a înfipt între coastele unui om Care-i 
casa câinelui cenuşiu! 

Păziţi-vă! Păziţi-vă 

De bărbaţii şi femeile care sunt adăposturi ale clinilor cenuşii! 

Mulţi bărbaţi ce par nevinovaţi sau femei cu vorbe dulci 

. Nu sunt decât coteţe de câini cenușii." 

1 Cântecul se opri, lăsând loc tăcerii. După un timp, Cipriano 
făcu semn oamenilor săi să-l adyică în faţă pe peo- nul cu 
crucea pictată pe piept şi pe spate. Omul veni şchiopătând. 

Cipriano: Cine-i omul ăsta care şchioapătă? 

Garda: E Guillermo, supraveghetor în slujba lui Don Ramon şi 
care l-a trădat pe stăpânul său. 

Cipriano: De ce şchioapătă? 

Garda: A căzut de pe fereastră pe stânci. 

Cipriano: Ce l-a făcut să vrea să-şi trădeze stăpânul? 

Garda: Inima lui e un ciine cenuşiu, şi o femeie, o căţea 
cenuşie, l-a ademenit. 

Cipriano: Care femeie a ademenit câinele cenuşiu? 

Gărzile o împinseră în faţă pe femeie.» 

Garda: Aceasta e femeia, Maruca, stăpâne, cea cu inimă de 
căţea cenușie.. 

Cipriano: Ea este? 

Garda: Ea este. 

Cipriano: li vom ucide pe câinele cenuşiu şi pe căţeaua 
cenuşie pentru că au gurile galbene de otravă. E drept oameni 
ai lui Huitzilopochtli? 

Garda: E drept, stăpâne. 

Gărzile îl dezbrăcară pe peonul Guillermo de veşmintele lui 
albe, lăsându-l gol, doar cu o basma cenuşie legată în jurul 
şalelor şi cu o cruce alb-cenuşie pictată pe pieptul gol. Şi femeia 
avea o cruce alb-cenuşie pictată pe piept. Era îmbrăcată într-o 
cămăşuţă scurtă de lină cenușie. 

Cipriano: Clinele cenuşiu şi căţeaua cenuşie nu trebuia să mai 
cutreiere prin lume. O să le ardem trupurile cu var nestins, până 
când sufletele şi trupurile le vor fi mâncate şi nimic nu va mai 
rămâne din ele. Căci varul e osul însetat ce înghite până şi un 
suflet şi tot nu se stinge. Leagă-i cu funii cenuşii şi toarnă-le 
cenuşă în cap. 

Gărzile se supuseră pe dată. Prizonierii, presăraţi cu cenuşă, 


se uitară cu ochi negri, strălucitori, dar nu scoaseră un sunet. În 
spatele fiecăruia dintre ei stătea câte o gardă. La un semn al lui 
Cipriano, gărzile se repeziră cu iuţeala fulgerului, înfăşurară câte 
o basma cenuşie în jurul gâtului celor două victime şi, cu o 
smucire puternică, le frinseră grumazurile, ridicându-i dintr-o 
singură mişcare în sus. Apoi lăsară să cadă pe jos trupurile care 
încă maj zvâcneau. 

Cipriano se întoarse spre mulţime: 

„Albastră-i răsuflarea lui Quetzalcoati 

Roşu-i sângele lui Huitzilopochtli. 

Dar câinii aparţin cenuşei lumii. 

Stăpânii vieţii sunt şi stăpânii morţii. 

Câinii cenușii sunt morţi. 

Stăpânii vieţii sunt vii. 

Albastre sunt cerul adânc şi apa adâncă. 

Roşu e sângele şi focul. 

Galbenă e flacăra, 

Osul e alb şi e viu' 

Părul nopţii cade negru peste feţele noastre. 

Dar câinii cenuşii sunt în cenuşă." 

Apoi se întoarse către ceilalţi patru peoni prizonieri. 

Cipriano: Cine sunt aceştia patru? 

Garda: Patru dintre cei ce-au venit să-l omoare pe Don 
Rămân. 

Cipriano: Patru împotrivă unuia singur? 

Garda: Au fost mai mulţi de patru, stăpâne. 

Cipriano: Şi când vin mulţi împotriva unuia singur care e 
numele celor mulţi? 

Garda: Laşi, stăpâne. 

Cipriano: Laşi! Sunt mai puţin decât oameni. Şi oa- menii 
care-s mai puţin decât oameni nu merită lumina soarelui. Pentru 
ca oamenii care-s oameni să poată trăi, oamenii care-s mal 
puţin decât oameni ttebuie înlăturați, altminteri se înmulţesc. 
Oamenii care-s mai mult decât oameni trebuie să-i judece pe 
oamenii care sunt mai puţin decât oameni. Să moară? 

Garda: Să moară, stăpâne. 

’ Cipriano: Dar mâna mea a atins mâna lui Quetzalcoatl şi 
printre frunzele negre a izbucnit un fir verde, de culoarea lui 
Malintzi. 

Un slujitor se apropie şi-i scoase serape-le lui Cipriano 


trăgându-i-l peste cap şi lăsându-l gol până la brâu. Şi gărzile îşi 
scoaseră serapes. 

Cipriano Luă lţă pumnul în care ţinea un mic mănunchi de 
frunze negre, sau de pene. 

Apoi grăi rar: 

„Huitzilopochtli dăruieşte frunza neagră a morţii. 

! Adună-ţi curajul şi ia-o! 

Priveşte curajos moartea în faţă. 

Treci curajos hotarul, recunoscându-ţi greşeala. 

Dar Huitzilopochtli atins-a mâna lui Quetzalcoatl 

Şi-o frunză verde-a răsărit printre cele negre, 

Frunza verde a lui Malintzi, 

Care nu iartă decât o singură dată.“ 

Apoi se întoarse către cei patru peoni şi întinse primului dintre 
ei pumnul cu cele patru feunze negre. Peonul, un bărbat 
mărunt, se uită la ele curios. 

— Dar nu-i niciuna -verde, spuse el sceptic. 

— Bine, răspunse Cipriano. Atunci ia una neagră. 

Şi-i dădu în mână o frunză neagră. 

— Ştiam eu, zise omul, aruncând frunza cu dispreţ. 

Cel de-al doilea peon trase tot o frunză neagră, O privi ca 
fascinat, întorcând-o pe o parte şi pe cealaltă. 

Cel de-al treilea peon trase o'frunză care era verde de la 
jumătate în jos. 

— Vedeţi! exclamă. Cipriano. Frunza verde a lui Malintzi. 

Şi întinse celui de-al patrulea peon ultima frunză neagră. 

— Trebuie să mor? întrebă al patrulea peon. 

— Da. 

— Nu vreau să mor, Patron. 

i — Te-ai jucat cu moartea şi ea s-a întors împotriva ta. 

Cei trei osândiţi la moarte fură legaţi la ochi cu nişte benzi 
negre, după care fură dezbrăcaţi de bluze şi de pantaloni. 
Cipriano luă un pumnal strălucitor, cu lama foarte subţire. 

— Stăpânii vieţii sunt şi stăpânii morţii, rosti el cu o voce 
puternică, limpede. 

Şi, cu iuţeala fulgerului, îi înjunghie drept în inimă pe cei trei 
oameni legaţi la ochi, cu trei lovituri de cuţit repezi şi grele. 
După care, înălţă pumnalul înroşit şi îl zvârli. 

— Stăpânii vieţii sunt şi stăpânii morţii, repetă el. Gărzile 
ridicară trupurile însângerate, unul câte unul, şi le cărară în 


biserică. Rămăsese doar prizonierul cu frunza verde. 

— Prindeţi-i frunza verde a lui Malintzi între sprân- cene! 
Pentru că Malintzi iartă o singură dată şi nu mai mult! 

— Da, stăpâne! răspunseră gărzile. 

Şi îl conduseră pe prizonierul iertat în biserică. Cipriano îi 
urmă, cu ultima dintre gărzi în spatele-lui.” 

După câteva minute tobele începură să bată şi mulţimea 
porni să pătrundă încet în biserică. Femeilor nu le era îngăduit 
să intre. Interiorul era împodobit cu stindarde roşii şi negre. Intr- 
o parte a altarului apăruse un idol nou: silueta greoaie, aşezată, 
a lui Huitzilopochtli, sculptată în piatră de lavă, neagră. În jurul 
lui ardeau douăsprezece luminări roşii. Idolul ţinea în pumn 
mănunchiul de frunze sau de pene negre. La picioarele lui 
zăceau cele cinci cadavre ale osândiţilor. 

Flacăra altarului era înaltă, iluminind statuia întunecată a lui 
Quetzalcoati. Ramon îmbrăcat în alb şi albastru, culorile!l-ui 
Quetzalcoati, şedea pe micul lui tron. Alături Ge tronul lui se 
găsea încă unul, asemănător, dar deocamdată gol. Şase dintre 
gărzile lui Quetzalcoati îl înconjurau po Ramon; dar în partea 
rezervată lui Huitzilopochtli nu se aflau, pentru moment, decât 
cadavrele. 

Tobele puternice ale lui Huitzilopochtli bateau afară, fără 
încetare, cu un zgomot înnebunitor. Înăuntru, doar l'âpâitul lent 
al tobei lui Quetzalcoati. Şi oamenii din curte se revărsau încet 
înăuntru, răspândindu-se printre gărzile lui Quetzalcoati. 

Un fluier sună chemarea- de închidere a uşilor. Tobele Ii 
Quetzalcoati amuţiră, iar din turnuri se auzi din nou goarna 
sălbatică a lui Huitzilopochtli. 

Şi atunci pătrunse în biserică tăcuta procesiune a lui 
Huitzilopochtli, oameni desculți, despuiaţi, în afară de pânzele 
negre din jurul şalelor, a dungilor de vopsea de pe trup şi a 
penelor roşii din cap. Cipriano avea fălcile vopsite în alb, o 
dungă vefde se întindea din colţurile gurii, c dungă neagră peste 
nas, una galbenă din colţurile ochilor şi o bandă roşie peste 
frunte. Din păr îi ieşea o pană verde, iar în spatele capului i se 
înălța un frumos mănunchi de pene roşii. Pieptul îi era încercuit 
de o banda de vopsea roşie, iar mijlocul de una galbenă. In rest, 
era cenuşiu ca scrumul. 

După el veneau gărzile, cu feţele roşii, negre şi albe. Trupurile 
vopsite întocmai ca al lui Cipriano, şi pene roții înălțate în 


spatele capetelor. Toba grea, uscată, a lui Huitzilopochtli bătea 
monoton. 

Când Huitzilopochtli cel Viu se apropie de treptele altarului, 
Quetzalcoatl cel Viu se sculă în picioare şi îi veri! In întâmpinare. 
Cei doi se salutară, fiecare dintre ei acc- perindu-şi pentru o 
clipă ochii cu mina stingă, apoi atingându-şi degetele mâinii 
drepte. 

Cipriano se opri în faţa statuii lui Huitzilopochtli, îşi inmuie 
mâna într-o cupă de piatră, apoi scoțând chiotul sălbatic al lui 
Huitzilopochtli, îşi înălţă mâna fătată de un lichid roşu. Tobele 
dure ale lui Huitzilopochtli duduiri” nebuneşte în biserică, pe 
urmă amuţiră subit. 

Ramon: De ce ţi-e mâna roşie, Huitzilopochtli, fratele meu? 

Cipriano: E sângele trădătorilor, o, Quetzalcoatl! 

Ramon: Ce au trădat? 

Cipriano: Soarele galben şi inima întunericului, inimile 
oamenilor şi mugurii femeilor. Atâta timp cât erau ei în viaţă, 
Luceafărul de Dimineaţă nu putea fi văzut. 

Ramon: Şi sunt cu adevărat morţi? 

Cipriano: Cu adevărat moiţi, stăpâne. 

Ramon: Sângele li s-a vărsat? 

Cipriano: Da, stăpâne, dar câinii cenuşii nu au sânge de 
vărsat. Doi au murit în moartea fără sânge a eâi- _ nilor cenuşii, 
trei au murit în sânge. 

Ramon: Tu care ai luat vieţile celor trei, Huitzilopochtli. 
Fratele meu, ce ai de gând să faci cu sufletele lor? 

Cipriano: Să ţi le dăruiesc, stăpâne  Quetzalcoati al 
Luceafărului de Dimineaţă. 

Ramon: Da, dă-mi-le mie şi am să le învălui în răsuflarea mea, 
şi am să le trimit în cea mai lungă dintre călătorii, către 
îndepărtatul somn şi îndepărtata deşteptare. / 

Cipriano: Stăpânul meu e stăpânul Celor două Căi. 

Gărzile despuiate şi pictate ale lui Huitzilopochtli aduseră 
cadavrele celor trei înjungheaţi, întinse pe trei catafalcuri roşii, 
şi le depuseră la picioarele statuii lui Quetzalcoati. 

Ramon: Aveţi drum* lung de făcut, până dincolo de soare, la 
porţile Luceafărului de Dimineaţă. Şi dacă soarele e mânios, 
loveşte mai iute decât un jaguar, iar huietul vintului e ca un 
vultur furios, şi apele plesnesc înfuriate ca nişte şerpi argintii, 
Ah, trei suflete, faceţi acum pace cu soarele şi / cu vânturile şi 


cu apele, şi plecaţi, pline de curaj, învăluite în suflarea lui 
Quetzalcoati ca. Într-o mantie. Nu vă temeţi, nu daţi îndărăt, nu 
daţi greş; ci îndveptaţi-vă spre capătul celei mai lungi călătorii, 
şi lăsaţi fântână să vă acopere chipurile. În felul acesta, până la 
urmă, se vor reînnoi. 

După ce le vorbi morţilor, Ramon luă tămâie, o zvârli în foc şi 
nori de fum, albastru se înălţară. Pe urmă, cu o cădelniţă, 
împrăştie fum albastru asupra morţilor. După aceea despături 
trei pânze albastre şi îi acoperi. Gărzile lui Quetzalcoatl ridicară 
catafalcurile, iar fluierul lui Quetzalcoatl îşi făcu auzit sunetul. 

— Salut Luceafărul de Dimineaţă, strigă Ramon, întorcându-se 
către lumina din spatele statuii lui Quetzalcoall şi înălţându-şi 
braţul. 

Toţi cei de faţă se întoarseră spre lumină şi îşi înălţării braţele 
cu pasiune. Tăcerea Luceafărului de Dimineaţă se lăsă peste 
biserică. 

Apoi răsună toba lui Quetzalcoatl: gărzii se îndepărtară 
încet, cu cei trei morţi acoperiţi cu pânze albastre. 

Şi atunci se ridică glasul lui Huitzilopochtli cel Viu 

— Faţa lui Quetzalcoatl nu poate privi la câinii ce nuşii morţi. 
Şi deasupra cadavrelor de câini cenuşii Luceafărul de Dimineaţă 
nu poate străluci. Dar focul morţii îi va mistui. 

Răpăitul asurzitor al tobelor lui Huitzilopochtli. Ramon 
rămăsese cu spatele spre biserică şi braţul înălţat către 
Luceafărul de Dimineaţă. Gărzile lui Huitzilopochtli ridicară şi 
cadavrele celor doi oameni strangulaţi, le acoperiră cu pânze 
cenuşii şi le scoaseră afară. 

* Şi din nou răsună goarna lui Huitzilopochtli. 

Cipriano: Morţii au” pornit pe drumul lor. Quetzalcoatl îi ajută 
să facă cea mai lungă dintre călătorii. Dar câinii cenuşii dorm în 
var nestins, în focul încet al morţilor. S-a isprăvit. 

Ramon îşi lăsă braţul în jos şi se întoarse cu faţa spre biserică. 
Toţi cei de faţă îşi plecară capetele. Tobele surds ale lui 
Quetzalcoatl răpăiră, amestecându-şi sunetele înăbuşite cu 
bătăile stridente ale tobelor lui Huitzilopochtli Apoi cele două 
categorii de gărzi începură să cânte laolaltă: 

+ Huitzilopochtli cel roşu Desparte ziua de noapte. 

Huitzilopochtli cel auriu 

Fereşte viaţa de moarte şi moartea de viaţă. 

ici un câine cenuşiu şi nici lin laş nu trece de el. Nici un 


trădător riu se târăşte pe lângă el. 

Prin faţa lui înşelătorii 

Ku pot trece de la unii la'alţii. 

Oamenii curajoşi cunosc pacea înserării, Oamenii sinceri 
privesc la zorii curaţi, Oamenii bărbaţi trec în ziua senină Pe 
lângă Huitzilopochtli. 

Huitzilopochtli cel roşu E purificatorul. 

Huitzilopochtli cel negru E osinditorul. 

Huitzilopochtli auriul E focul eliberator. 

Huitzilopochtli cel alb E osul spălat 

Huitzilopochtli cel verde 

E firul de iarbă al lui Malintzi, 

Când se sfârşi cântecul, bătaia tobelor se stinse treptat, 
asemenea tunetului care se îndepărtează reverberându-şi 
ecourile în inimile oamenilor. 

Goarna şi fluierul  răsunară împreună. Gărzile lui 
Huitzilopochtli stinseră luminările roşii, una cile una, gărzile lui 
Quetzalcoati le stinseră pe cele albastre. Biserica rămase 
învăluită în întuneric; doar mica lumină alb- albăstruie din 
spatele statuii lui Quetzalcoati şi flacăra roşie, mocnită, de pe 
altar, spărgeau bezna. 

Capitolul XXIV 

MALINTZI 

Când femeilor nu li se îngădui să intre în biserică, se întoarse 
şi Kate acasă, mohorâtă şi stingheră. Execuţiile o şocaseră şi o 
deprimaseră. Ştia-că Ramon şi Cipriano făceau deliberat tot ce 
făceau; credeau în actele lor şi acționau pe deplin conştienţi. Ca 
bărbaţi, probabil că or fi având dreptate. 

Dar nu păreau a fi altceva decât nişte simpli bărbaţi. Când 
Cipriano spusese: „Omul care e om e mai mult decât un ojn'\ 
păruse să ridice semnificaţia bărbăţiei pe cele mai înalte culmi, 
chiar cu un soi de simţ demonic. Ei totul i se părea a fi doaro 
teribilă manifestare de voinţă, străduinţa voinţei pure, 
îngrozitoare. 

Şi în adâncurile sufletului încerca o repulsie împotriva acestei 
manifestări de voinţă pură. Pe de altă parte, însă, o fascina. 
Cipriano şi Ramon aveau pentru ea ceva fascinant, misterios, 
magnetic. Puterea neagră, nedomolită, pasiunea voinţei 
bărbăteşti! Frumuseţea stranie, sumbră, misterioasă a acesteia! 
Ştia bine că se află sub vrajă. 


Dar, în acelaşi timp, aşa cum se întâmplă adeseori cu stările 
de vrajă, nu se simţea pe deplin legată. Era vrăjită, dar nu se 
supunea întru totul. Într-un colţ al sufletului ei mocneau repulsia 
şi o vagă greață. 

Desigur, Rămân şi Cipriano aveau dreptate în ce-i privea pe ei 
înşişi, poporul lor şi ţara cotropită de străini. Dar în ce o privea 
pe ea, se simţea aparţinând altor locuri. Nu acestei teribile 
voințe care părea să bată clin aripi în însuşi aerul continentului 
american. Mereu voinţă, voinţă, fără remuşcare, neînduplecată. 
Asta însemna. Pentru ea America: ambele Americi. Voinţă pură! 

în centrul tuturor lucrurilor, o Voinţă întunecată, masivă, care- 
şi trimite în toate direcţiile tentaculele cumplite şi vibraţiile, ca o 
uriaşă caracatiţă. Şi la celălalt capăt, oa-> menii, neclintiţi în 
forţa lor neagră, răspunzând Voinţei cu voinţă. Într-un fel era 
miraculos. Dar unde intră femeia în acest teribil interschimb de 
voințe? Desigur, nu putea fi decât un element subordonat, 
instrumental: piatra de care bărbatul îşi ascute tăişul voinţei 
neostoite: piatra moale menită să-i magnelizeze lama de oţel şi 
să-i ţină toate moleculele vii în fluxul electric. 

Ah, da, era minunat! Era aşa cum spunea Ramon, o 
manifestare concretă. Dar o manifestare concretă a unei 
divinităţi care nu însemna decât îngrozitoare voinţă pură. 

Joachim, cel ce-şi dăduse viaţa pentru un popor a cărui soartă 
nu avea să se îmbunătăţească cu nimic în urma sacrificiului său, 
constituia extrema cealaltă. Magnifica trufie neagră a voinţei 
emanate de pământul vulcanic al Mexicului îi fusese 
necunoscută. El fusese unul dintre zeii albi care se sacrifică. De 
aici provenea toată amărăciunea ei. Şi de aici, fireşte, vraja de 
frumuseţe şi de satisfacţie voluptoasă pe care Cipriano era în 
stare s-o arunce asupra ei. Era îndrăgostită de el numai când se 
afla în preajma ei; în braţele lui, se simţea transportată de vrajă. 
Ea era piatra magnetică adâncă, latentă, care făcea celulele lui 
să scânteieze de energia trufiei neosâtoite. Şi, la rândul ei, în 
îmbrăţişare se îmbiba de plăcere, de simţul unei puteri pasive, 
profunde, în care se afunda. 

Şi totuşi, ea nu putea fi numai asta, numai acest element de 
simplă reciprocitate. De bună seamă* deşi natura ei de femeie 
răspundea cu reciprocitate naturii lui masculine, în realitate ea 
era alta. De bună seamă, el şi ea nu erau două curente 
puternice şi reciproce între care scă- păra Luceafărul de 


Dimineaţă ca o scânteie ivită de niciunde. De bună seamă nu 
era acest lucru. De bună seamă, înăuntrul ei exista un minuscul 
Luceafăr de Dimineaţă, care era ea însăşi, propriul ei suflet, 
propria ei stea. 

Dar el n-ar fi admis niciodată asemenea fapt. N-avea 
niciodată să vadă micuța stea a individualităţii ei. Pentru el, ea 
nu era decât răspunsul la chemarea lui, teaca pentru spada lui, 
norul ce adăpostea fulgerul lui, glia ce absorbea ploaia lui, 
lemnul ce înteţea focul lui. 

Ea, singură, nu însemna nimic. Doar ca pură femelă 
corespunzătoare purului mascul din el putea avea şi ea o 
însemnătate. 

Ca individualitate izolată, era inexistentă. Ca femeie de sine 
stătătoare, era respingătoare, chiar rea pentru el. 

Nu devenea reală decât în momentul reciprocităţii. În bună 
măsură, acest lucru era adevărat şi ea îl ştia. Şi, în bună 
măsură, acelaşi lucru i se aplica şi lui: fără de ea care-i dădea 
puterea, el nu şi-ar fi putut împlini bărbăţia şi semnificaţia. Cu 
ea sau fără ea, ar fi fost oricum mai presus de oamenii obişnuiţi, 
pentru că avea în el putere. Dar fără ea, n-ar fi fost în stare să-şi 
desăvârşească suprema împlinire, n-ar fi fost niciodată întreg. Ar 
fi fost doar un instrument. 

Şi el ştia acest lucru, deşi poate că nu destul de bine. 

Şi avea să lupte ca s-o păstreze, să o aibă pentru propria lui 
împlinire. Nu avea să-i dea drumul să plece. 

Dar steluța aceea firavă a propriei ei individualităţi, o va 
recunoaşte el vreodată? Nu, după cum nu-şi recu- noştea nicio 
stea a individualităţii lui. El se concepea pe sine ca o putere, o 
forţă pe faţa pământului, o voinţă întrupată, ca o rafală de vânt. 
Şi de aici, în mod inevitabil, ea nu putea fi decât piatra pe care 
se odihnea forţa lui, patul în. Care dormea, peştera, vizuina 
voinţei lui de mascul Ce altceva? Pentru el nu exista nimic 
altceva. Steaua! Luceafărul de Dimineaţă al lui Don Ram6n era 
ceva ce ar fi trebuit să răsară între el şi ea, o strălucire 
suspendată, un al treilea element care ţinea de amândoi şi de 
nici. Unul, fiind noaptea lui şi ziua ei. 

Să fi fost adevărat? Oare ea, izolată, nu însemna nimic, nimic? 
lar el fără de ea, ratându-şi bărbăţia, era nimic, sau aproape 
nimic? Asemenea unui smochin care creşte, dar nu dă niciodată 
floare? 


Să fi fost adevărat acest lucru pentru amândoi? Anume că, 
fiecare» dintre ei, luat separat, nu însemna ni- 

mic? Singur, învăluit într-un soi de amurg cenuşiu, ms- cdnic, 
fără de nicio stea? 

Şi împreună, într-o ciudată reciprocitate, scânteiau întunecat, 
până ce Luceafărul de Dimineaţă se înălța între ei? 

Cipriano i-ar fi spus ceea ce spunea Ramon despre Carlota: 
„Suflet! Nu, tu nu ai un suflet propriu. În cel mai bun caz, ai doar 
o jumătate de suflet. Pentru un suflet întreg e nevoie de o 
femeie şi un bărbat, împreună. Sufletul e Luceafărul de 
Dimineaţă ce răsare din ei doi. Unul singur dintre ei nu poate 
avea un suflet. 

Aşa vorbise Ramon. Şi Kate ştia că rostise întocmai ceea ce 
simţea Cipriano. Chiar dacă ar mai fi trăit o mie de ani, Cipriano 
nu ar fi putut-o vedea pe Kate ca o făptură de sine stătătoare. 
Nu o putea vedea decât ca pe o reciprocitate a lui însuşi. 
Contraponderea lui, corespondentul lui de cealaltă parte a 
paradisului. 

„Lasă Luceafărul de Dimineaţă să răsară între noi W!“ îi 
spunea el. Singură nu eşti nimic, iar eu sunt un -man- que 
împreună, însă, suntem aripile dimineţii. 

Să fi fost adevărat? Să fi fost răspunsul uliim la încercarea 
omului de a-şi afirma individualitatea? 

Să fi fost adevărat? Şi era, într-adevăr, de datoria ei Să-i stea 
alături în biserică, îmbrăcată în rochia verda. A lui Malintzi, 
recunoscându-şi înjumătăţirea? Injumătu- ţirea? Oare într- 
adevăr nu exista o stea a sufletelor singure? Să fi fost doar o 
iluzie? 

Individul era o iluzie? Bărbatul, orice bărbat, fiecare bărbat nu 
era decât un fragment, incapabil să cunoască Luceafărul de 
Dimineaţă? Şi acelaşi lucru se întimpla şi cu fiecare femeie? 
Singură „nu era decât fragmentară, lipsită de stea? 

* 


1 ttntsil (fr.). 

Să fi fost adevărat că Luceafărul de Dimineaţă era Poarta, 
pătrunderea către eul tău? Şi Luceafărul de Dimineaţă nu răsare 
decât între doi, sau între cei mulţi, dar niciodată pentru unul 
singur? 

Şi să fi fost bărbatul o voinţă întunecată, gata să săgeteze, iar 
femeia arcul din care e lansată săgeata? Arcul fără săgeată nu 


înseamnă nimic, iar săgeata fără arc nu e decât o armă 
ineficientă. 

Biata Kate, îi venea greu să se gândească la toate acestea. 
Însemna o subordonare pe care nu o acceptase niciodată. 
Însemna moartea individualităţii ei. Însemna o abandonare a 
atâtor lucruri, până şi a propriei ei structuri. Pentru că gândise 
sincer că fiecare bărbat şi fiecare femeie are drept temelie 
individualul. 

Şi acum, trebuia să admită că individul era o iluzie Şi o 
falsificare? Că nu exista asemenea animal? Decât în lumea 
mecanică. În lumea maşinilor poate fi eficientă maşina 
individuală. Dar în lumea vie, individualitatea, ca Şi fiinţa 
perfectă, nu există şi nu pot exista. Cu toţii nu suntem decât 
fragmente. În cel mai bun caz, jumătăţi. Unicul lucru întreg e 
Luceafărul de Dimineaţă, Care nu Poate răsări decât între doi - 
sau între cei mulţi. 

Şi oamenii nu se pot întâlni între ei decât în lumina 
Luceafărului de Dimineaţă. 

Se gândi iar lâ Cipriano, la execuțiile celor cinci peoni, Şi îşi 
acoperi faţa cu mâinile. Acesta era cuțitul a cărui teacă trebuia 
să fie ea? Steaua care urma să răsară între ei era -cea a puterii 
şi a neastâmpărului? El, despuiat, cu trupul vopsit, cu soldaţii în 
jur, dansând şi asudând şi chiuind. Şi ea nevăzută şi aflată 
nicăieri? 

În timp ce şedea legănându-se, copleşită de singurătate Şi de 
îndoieli, auzi tobele bătând în turnuri şi zgomotul rachetelor. Se 
duse la poartă. Pe cerul de noapte, deasupra bisericii, izbucnise 
un nor sclipitor roşu şi albastra, culorile lui Huitzilopochtli şi 
Quetzalcoatl. Probabil că noaptea lui Huitzilopochtli se 
terminase. Cerul îşi reluă întunericul şi în locul paietelor 
sclipitoare ale rachetelor se înscăunară din nou stelele 
îndepărtate. 

Kate reintră în casă. Femeile plecaseră cu toatele să se uite la 
rachete. Ezequiel se afla, probabil, printre bărbaţii din biserică. 

Auzi paşi pe prundişul aleii şi, o clipită mai târziu, Cipriano se 
ivi în uşă, îmbrăcat în straiele lui albe. Işi scoase în grabă 
pălăria. Ochii îi străluceau cu o lumină pe care nu o văzuse” 
niciodată la el. Mai avea încă urme de vopsea pe faţă. Şi, în 
strălucirea ochilor, părea să mijească un zâmbet; un zâmbet 
derutaift, copilăresc. 


— Malintzi, îi spuse el, vorbindu-i în spaniolă, vino! Vino şi 
îmbracă-ţi rochia verde. Nu pot fi Huitzilopochtli cel Viu dacă nu 
am o mireasă. Nu pot fi, Malintzi! 

Stătea în faţa ei, tremurând şi strălucind, ciudat de tânăr, de 
vulnerabil, adolescentin ca o flacără. Kate ştia că, ori de câte ori 
se stârnea focul în el, arăta ca acum, tremurând, strălucind ca 
flacăra tinereţii virgine. În asemenea clipe, nici urmă de voinţă 
în el. Sensibil ca un băiat. Şi chemând-o cu ardoarea lui 
adolescentină. Via, tremurânda, apriga Dorinţă. Aceasta venea 
în primul rând. Voința era auxiliară, instrumentală, era doar 
Dorinţa în armură. 

Se obişnuise în asemenea măsură să lupte pentru sufletul ei 
cu bărbaţi individualişti, încât, o clipă, Kate se simţi bătrână şi 
nesigură. Strania, strălucitoarea lui vulnerabilitate, goliciunea 
Dorinţei vii o descumpăneau. Kate era obişnuită să aibă de-a 
face cu bărbaţi care ştiau să se controleze şi care-şi urmăreau 
scopurile în calitate de indivizi. 

— Unde vrei să vin? îl întrebă ea. 

— La biserică. În noaptea asta e a mea. Eu sunt 
Huitzilopochtli; dar nu pot fi dacă mă laşi singur, adăugă 
cu un surâs îngândurat, atent, fle parcă întreaga lui 
făptură era străbătută de un foc delicat. 

Kate îşi înfăşură umerii într-un şal negru cadrilat, ji se 
duse cu el. Cipriano păşea repede, scurt, după felul 
indian. Noaptea era foarte întunecoasă. Jos, pe plajă, 
sclipeau câteva focuri de artificii şi oamenii le urmăreau. 

Intrară în curtea bisericii prin spate, pe portiţa 
preotului. Soldaţii se şi înveliseră în păturile lor şi se 
culcaseră la marginea zidului. Cipriano deschise uşile 
sacristiei. Kate păşi în întuneric, iar el o urmă, aprinzând 
o luminare. 

— Soldaţii mei ştiu că în noaptea asta stau de veghe în 
biserică, spuse el. lar ei mă vor străjui. 

Interiorul bisericii era cufundat în întuneric, dar 
luminiţa  alb-albăstruie ardea deasupra statuii lui 
Quetzalcoati, fără să împrăştie însă prea multă lumină. 

Cipriano îşi înălţă luminarea în faţa statuii întunecate * 
â lui Huitzilopochtli. După aceea se'Tiită spre Kate, cu 
ochi negri, scânteietorL 

— Malintzi, eu sunt Huitzilopochtli, rosti în spaniola lui 


indiană, pe o vooe adâncă. Dar fără tine nu pot să fiu. 
Rămâi cu mine, Malintzi. Spune că eşti mireasa lui 
Huitzilopochtli cel Viu. ’ 

— Da, răspunse ea. O spun. 

Pe faţa lui Cipriano jucară flăcări de bucurie şi triumf. 
Aprinse două luminări în faţa statuii lui Huitzilopochtli. 

— Vino! o chemă el. Îmbracă-ţi rochia verde! 

O conduse în sacristie, unde se găseau o sumedenie de 
serapes împăturite, cupa de argint şi alte podoabe 
bisericeşti, şi o lăsă acolo cât Îmbrăcă rochia verde a lui Malintzi 
pe care o purtase când Ramon la oficiase căsătoria. 

Când reveni în biserică, îl găsi pe Cipriano gol până la brâu, cu 
trupul şi faţa vopsite, întins pe 0 scoarță din blană de jaguar. 

— Eu sunt Huitzilopochtli oel Viu, îi murmură el cuprins de un 
soi de extaz. Tu eşti Malintzi, mireasa hii Huitzilopochtli 

Exaltarea păru să i se comuiiice şi ei. Cipriano îi luă mâna în 
mâna lui stângă şi amândoi rămaseră în faţa luminiţei albăstrii. 

— Acoperă-ţi faţa, îi şopti el. 

Amândoi îşi acoperiră feţele în chip de salut. 

— Acum salută-l pe Quetzalcoatl! 

Cipriano îşi înălţă braţul, iar ea îşi ridică mâna atingă, În 
salutul femeilor. 

Pe urmă se întoarseră spre statuia lui Huitzilopochtli. 

— Salută-l pe Huitzilopochtli | spuse el, plesnindu-şi palma 
mâinii stângi cu pumnul drept 

Acesta era salutul bărbaţilor. O învăţă şi pe ea şi salute, 
apăsindu-şi ambele palme pe piept, apoi desfăcindu-le în 
direcţia idolului. 

După aceea. Cipriano aşeză o mică lampă de lut între 
picioarele lui Huitzilopotchli. De pe genunchiul drept al Idolului 
luă un mic bol negru cu ulei, şi o învăţă şi pe ea sfiia un bol alb 
de pe genunchiul stâng al zeului. 

— Acum, îi spuse, vom umple lampa. 

Fiecare dintre ei turnă în lampă uleiul din bolid respectiv. 

— Şi acum, o vom aprinde împreună. 

Cipriano luă cele două luminări care ardeau în faţa 
idolului din piatră neagră de lavă şi, îmbinându-le 
flăcările 

33 - Şarptf. E eu pene şi picăturile de ceară topită, 
aprinseră împreună fitilul plutitor al lămpii. Începu să 


ardă întâi ca un mufiur albastru, apoi îşi luă avânt şi îşi 
înălţă flacăra. 

— Stinge-ţi luminarea, îi şopti el. lată, flacăra aceas' a 
e Luccafărul nostru de Dimineaţă. 

Amindoi îşi stinseră luminările. Biserica era cufundată 
într-un întuneric aproape deplin, cu excepţia luminiţa ca 
un fulg de nea, flacăra vieților lor unite, ce ardea între 
picioarele lui Huitzilopochtli, şi a flăcării albăstrii 
perpetue, dindărătul statuii lui Quetzalcoati. 

La piciorul altarului, lângă tronul lui Huitzilopochtli, 
fusese aşezat un al treilea scaun. 

— la loc în tronul lui Malintzi, îi ceru Cipriano. 

Se aşezară unul lângă celălalt, mână în mină, în 
deplină tăcere, cu privirile pierdute în întunericul 
bisericii. Cipriano prinsese deasupra scaunului ei mici 
buchete de flori verzui, ca liliacul, care răspândeau un 
parfum de vis. Puternic, copleşitor de dulce, impregnând 
tenebrele. 

Ciudat cât tk? naiv putea fi Cipriano. El nu era ca 
Ramon, ponderat şi deliberat, când oficia ceremoniile. În 
noaptea asta, a lui. Se purtă cu ea naiv ca un copil. Kate 
aproape că nu-şi putea împiedica o strângere de inimă 
de câte ori se uita la mugurul de lumină despre care el 
spusese că simbolizează vieţile lor împletite. Ardea atât 
de molcom şi de rotund, iar Cipriano încerca o satisfacţie 
atât de copilărească în faţa simbolului. Îl umplea de o 
bucurie sălbatică, puerilă. Uşoare convulsii de ineântare 
şi de recunoştinţă îi străbateau faţa, ca nişte flăcferi. 

.. Dumnezeule! îşi spunea Kate. Există mai multe căi de 
a redeveni copil!; 

— Inflăcărarea şi măreţia începutului: aceasta dorea 
Cipriano să imprime căsătoriei lor. Parfumul ameţitor, 
puternic al invizibilelor floricele verzui, pe care peonii le numesc 
bitena denoche: bune noaptea. 

Ciudat că el aducea în căsătorie ceva arzător şi trufaş, ' etern 
virginal. Nu dorinţa şi scopul de a-şi satisface propriile plăceri, 
întâlnită până atunci la bărbaţii pe care-i cunoscuse. Ci 
încercarea naivă de a îmbina flacăra lui cu flacăra ei. 

Aşa cum stătea în biserica întunecată. Învăluită în parfumul 
intens al florilor, aşezată pe tronul lui Malintzi, între genunchii 


idolului, urmărind mugurcle de văpaie a vieţii ei împletită cu 
viaţa lui şi simțind mâna lui brună ţii moale strângând mâna ei, 
cu adânca, dulcea căldură indiană, Kate avea senzaţia că se 
întoarce la copilărie. Anii păreau să se înfăşoare îndărătul ei, în 
cercuri mari, care se îndepărtau. Lăsând-o să se simtă ca o 
fetişcană la începuturile adolescenţei. Huitzilopochtli cel Viu! Ah 
„ce uşor îi venea lui să fie Huitzilopotchli cel Viu. Mai uşor ca 
orice. Mai uşor decât să fie Cipriano, mai uşor decât să fie un 
mascul adult. lar ea era pentru el zeiţa-pereche, Malintzi cea cu 
rochia verde. 

Da, era copilăresc. Dar, în acelaşi timp, o realitate. Ea avea 
paisprezece ani. Şi el cincisprezece. El era tânărul 
Huitzilopochtli, iar ea. lubita lui, Malintzi, mireasa- fecioară. 
Văzuse acest lucru. De câte ori flacăra se aţâţa în el şi îi lingea 
măruntaiele, devenea tânăr şi vulnerabil ca un băiat de 
cincisprezece ani: şi aşa. Avea să fie mereu, chiar şi la şaptezeci 
de ani. 

Acesta era mirele ei. În acele momente nu mai era voință 
încarnată. Când venea la ea învăluit de propria-i văpaie, nu 
voința era cea care-l învăluia, fu lume, n-avea decât să fie 
general, călău, orice dorea. Dar flacăra vieților lor îmbinate era 
un mugur de văpaie nudă. Căsătoria lor era o flacără 
adolescentină, vulnerabilă. ’, _ _ 

Aşa încât şedea pe tronul lui In tăcere, ţinându-l mâna In 
tăcere, până când ariii se înfâţurau îndărătul ei în cercuri 
volatile, iar ea sta alături de el, ca orice femeie, lari de vârstă, o 
fată tânără, pentru «1 virgină. Îi ţinea mina în tăcere, până ce 
devenea Malintzi, virgină pentru el; şi când se uitau unul la 
celălalt, iar ochii li se întâlneau, cele două flăcări se Îmbinau 
într-una singură. Kate închise ochii şi totul deveni întuneric. 

Mai târziu, când îi redeschise şi văzu mugurul flăcării chiar 
deasupra capului ei şi idolul negru ghemuipdu-se invizibil, auzi 
vocea stranie a lui Cipriano, vocea unui bărbat naiv, şuşotind 
extaziat în spaniolă: 

— Miel / Miel de Malintzi! Mierea lui Malintzi! 

Il strânse convulsiv la pieptul ei. Flacăra lui lăuntrică era 
întotdeauna virginală, pentru el era întotdeauna întlia oară. Şi o 
făcea şi pe ea, de fiecare dată, din nou virgină. Simţea cele 
două flăcări ale lor topindu-se laolaltă. 

„Cum altfel, îşi spunea în sinea ei, poţi reîncepe ceva, decât 


redobândindu-ţi virginitatea? Şi când îţi  redobândeşti 
virginitatea, îţi dai seama că te afli printre zei. El face parte 
dintre zei, şi eu la fel. De ce să-l judec?“ 

Şi astfel, * când se gândea la el şi la ostaşii lui, la poveştile 
crude pe care le auzise despre el, sau când îţi amintea cum îşi 
împlântase cuțitul în cei trei peoni lipsiţi de apărare, îşi spunea: 
„De ce să-l judec 7 El aparţine spiţei zeilor. Şi când vine la mine 
şi îşi alătură flacăra pură flăcării mele, sunt, de fiecare dată, din 
nou o fetişcană, şi de fiecare dată el îmi culege floarea 
virginităţii mele, iar eu pe a lui. Şi mă lasă jnsoudante 4, ca o 
fată tânără. Ce-mi pasă mie dacă ucide alţi oameni? Flacăra lui 
e tânără şi curată. El e Huitzilopochtli şi eu sunt Mal intzi. Ce-mi 
pasă mie de ceea ce face sau nu face generalul Viedma? Sau de 
ceea ce face sau nu face Kate Leslie?“ 

Capitolul XXV 

TERESA 

Ram6n o surprinse puternic pe Kate recăsătorindu-se la 
numai două luni după moartea Donei Carlota. Noua soţie era o 
fată tânără de douăzeci şi opt de ani, care te numea Teresa. 
Avusese loc o cununie civilă, fără mare tărăboi, după care 
Ramon îşi adusese tânăra soţie la Jamiltepec. 

O cunoscuse încă de pe când era copilă, fiind fiica stăpânului 
faimoasei hacienda. Din Las Yemas, situată la vreo 
douăsprezece mile distanţă spre interior de Jamfl- tepec. Don 
Tomas, tatăl fetei, fusese un prieten de nădejde al familiei 
Carrasco. _ 

Dar Don Tomas murise cu un an In urmă, lăsând marea şi 
înfloritoarea hacienda de tequila celor trei copii ai săi, sub 
administraţia Teresei. Teresa era eea mai tânără dintre cei trei 
copii. Fraţii ei se lăsaseră în voia obişnuitului fel de viaţă 
mexican, brutal, risipitor, destructiv. De aceea Don Tomas, ca 
să salveze hacienda. De mâinile lar distrugătoare, o numise pe 
Teresa administrador şi-i determinase pe băieţi să consimtă. In 
fond, cei doi erau nişte neisprăviţi, buni de nimic şi, în timpul 
vieţii tatălui lor, nu vădiseră niciodată cel mai mic interes pentru 
munca grea de a conduce o mare hacienda de tequila. Singura 
care se Interesase de acest lucru fusese Teresa. Şi, în timpul 
bolii tatălui, întreaga răspundere îi revenise ei, în vreme ce fraţii 
îşi iroseau viaţa şi pe ei înşişi în molaticul dezmăţ al celor din 
clasa lor, aflaţi în oraşe. 


Dar de îndată ce tatăl muri şi Teresa intră în drepturile ei, cei 
doi fraţi se întoarseră acasă, fălindu-se cu intenţia de a deveni 
haciendados. Prin simplă forţă brută o exclu- seră pe 
sora lor, începură să dea ordine peste capul ei 'şi să-şi 
bată joc de ea. Pentru prima dată îşi uniră voinţele, în 
scopul de a o distruge pe ea. Doreau s-o pună cu botul 
pe labe, în situaţia ei de femeie, cu alte cuvinte voiau s-o 
reducă la acea stare de prostituție căreia îi aparţine 
femeia în ochii unor asemenea bărbaţi. 

Erau nişte tirani şi, ca toţi tiranii, laşi. Asemenea 
multor mexicani din clasa lor, lipsiţi de tărie şi sinucigaşi 
faţă de ei înşişi. Se plimbau toată ziua în strălucitoare 
echipamente c/harro%”, şi erau vizitaţi de musafiri foarte 
dubioşi care veneau în automobile supraîncărcate. 

Teresa nu putea face nimic împotriva brutalităţii lor 
indolente, carnale, şi ştia că nu există nicio soluţie. Erau 
molatici şi senzuali, sau mai curând senzoriali, frumoşi în 
felul lor, mână-spartă, indiferenți, dar în acelaşi timp 
despotici şi lipsiţi de orice scrupul. 

— Fă-te şi tu atrăgătoare şi găseşte-ţi un soţ, îi 
spuneau. 

In ochii lor, marea ci crimă consta în faptul că nu era 
atrăgătoare pentru bărbaţi de felul lor. Pentru că nu 
avusese niciodată un iubit, şi pentru că era nemăritată, o 
găseau de-a dreptul respingătoare. La ce alta e bună o 
femeie decât pentru prostituţia sexualităţii? 

— Ai vrea să porţi tu pantalonii? o ironizau ei. Nu. 
Senorita! Atâta timp cât în casa asta există doi bărbaţi, 
n-ai să porţi tu pantalonii. Nu, Senorita. Pantalonii. Îi 
poartă bărbaţii. Femeile se ţin în fuste, că astea-s făcute 
pentru ele. 

Teresa se obişnuise cu insultele de genul ăsta. Totuşi îi 
usturau sufletul. 

— Ce, vrei să faci pe femeia americană? îi spuneau. 
Atunci pleacă în America, tunde-ţi părul şi poartă 
nădragi. 

Cumpără-ti acolo o fermă şi ia-ţi un soţ care să-ţi facă 
sluj. Pleacă! 

Teresa. Consultase diverşi avocaţi, care W ridicaseră 


40 De prost gust (sp). 


neputincioşi din umeri. Şi atunci se dusese să-l consulte şi pe 
Ramon, pe care-l cunoştea din copilărie. 

Dacă şi-ar fi dat fraţii în judecată, ar fi fost un proces lipsit de 
speranţe, care ar fi ruinat-o şi care, mai ales, ar fi dus domeniul 
de ripă. În loc să-i dea asemenea sfat, Ramon o ceru pe Teresa 
în căsătorie şi-i fixă un venit, astfel încât să-şi aibă întotdeauna 
banii ei. 

— Asta-i o ţară în care bărbaţii dispreţuiesc sexul, dar trăiesc 
pentru el, spusese Ramon. Ceea ce înseamnă curată sinucidere. 
Ramon veni cu soţia lui în vizită la Kate. Teresa era o femeie 
micuță, palidă, cu o masă de păr negru şi ochi imenşi, negri. Și 
totuşi, din felul ei domol şi din gura mută se degaja un anume 
aer de independenţă şi de autoritate. Suferise umilinţe cumplite 
din partea fraţilor, ochii îi erau încă încercuiți de o oarecare 
paloare, rămăşiţă a lacrimilor de furie şi de indignare 
neputincioasă şi a amărăciunii insultelor aduse sexului ei. Dar 
acum îl iubea pe Ramon cu o loialitate sălbatică, virgină. Şi 
acest fapt era evident. El o salvase de jignirile aduse sexului ei, 
îi redase minaria şi frumuseţea acestuia. In schimb. Teresa îi 
nutrea o reverență aproape barbară. Dar faţă de Kate era timidă 
şi puţin distantă; uşor speriată de femeia albă cu atâta 
experienţă, călătorită, autoritară, femeia aparţinând altei rase. 
Şedea în salonul lui Kate, în rochia ei simplă, albă, cu un rabozo 
de voal negru; îşi ţinea mâinile brune nemişcate în poală, gâtul 
negru foarte drept, faţa îngustă, măslinie, frumos conturată, 
într-o atitudine de alertă. Kate îşi spuse că părea o micuță 
croitoreasă. 

Dar gtndind astfel, nu ţinea seamă de calma putere autoritară 
pe care* Teresa o deţinea în trupul ei plăpind, măsliniu. Şi de 
privirile npgre, scânteietoare, pe care * chii Teresei i le aruncau 
din când în când. Priviri scormonitoare, pline de îndoieli 
arzătoare. Un suflet pătimaş, într-un trup modest, pirpiriu, 
întunecat. Rareori câte un. Cuvânt înăbuşit îi pica din gură sau 
câte un zâmbet silit îi clintea linia buzelor. Dar privirea ochilor 
înfocaţi era neclintită. Nu se uita nici la Ramin. 

— Cât ceri pe un cuvânt, Chical? o întrebă el cu tandreţe. 

Drept răspuns, ochii îi scânteiară în direcţia lui şi buzele ei 
schiţară un zâmbet. Neîndoielnic, era disperat de îndrăgostită, 
plutea într-un fel de transă, de extaz de iubire. Dar în ce o 
privea pe’ Kate, Teresa îşi menținea o rece opacitate. „Mă 


dispreţuieşte, îşi spuse Kate, pentru că eu nu pot fi la fel de 
îndrăgostită ca ea.“ 

Şi, o clipă, Kate simţi că o invidiază pe Teresa. Dar o secundă 
mai târziu o dispreţui: „Tipul femeii de harem...” 

Mă rog, stătea în natura lui Ramon să fie un fel de sultan. 
Arăta foarte frumos în hainele lui albe, foarte senin, plin de o 
siguranţă ca de paşă dar, în acelaşi timp, tandru, plăcut, având 
oeva băieţesc în bună-starea lui fizică. Cu mişcările lui molcome, 
de paşă, amesteca un cbc- tail de gin, vermut şi lămâie. Teresa 
U urmărea cu colţul ochiului în acelaşi timp o urmărea şi pe 
Kate, inamicul potenţial, femeia care vorbea cu bărbaţii de la 
acelaşi nivel. _ 

Kate se ridică să aducă linguriţe. In clipa aceea, Ramon făcu 
un pas îndărăt de la măsuţa unde storcea o lămâie, astfel încât 
se ciocni uşor de ea. Şi Kate observă tncă o dată cât 'de subită 
şi de subtilă era reacţia lui de fereală fizică, repeziciunea 
aproape fluidă a evitării oricărui contact fizic cu ea. Voluptatea 
lui naturală se ferea de ea precum se Indoaie flacăra la curent. 

Kate. Roşi uşor. Şi Teresa îi sesiză valul de roşeaţă pe sub 
pielea albă, caldă, şi năvala de lumină galbenă, aproape ca 
furia, din ochii căprui-cenuşii. Momentul de evitare a două 
diferite curente de sânge. 

Teresa se ridică pe dată şi se duse lângă Ramon. Aplecându- 
se, privind în pahare şi întrebând cu acea curioasă afectată 
alintare a femeilor mexicane: 

— Ce pui înăuntru? 

— Priveşte aici, îi spuse Ramon. 

Şi, cu aceeaşi eurioasă alintare a mexicanilor, începu să-i 
explice formula coctailului şi-i dădu să guste o linguriţă de gin. 

— E o tequila impură, spuse ea cu naivitate. 

— La opt pe sos sticla? râse eL 

— Atât de scump? E mult. 

îl privi o clipă în ochi şi-i văzu faţa încălzindu-i-se, ca şi cum 
carnea lui trăgea să fuzioneze cu a ei. Capul mic 
i se înălţă cu mândrie. Îl recâştigase! 

„Trucuri de harem!“ îşi spuse Kate, care urmărise toată 
scena. O enerva să-l vadă pe marele, puternicul Ramon prins în 
mrejele acestui nimic negricios. Era înciudată de faptul că-i 
resimțea cu atâta acuitate prezenţa fizică, trupul robust, 
bărbătesc, de sub straiele subţiri, albe, umerii puternici, dar 


netezi, coapsele pline; viguroase. S-ar fi zis că ea însăşi, aflată 
în prezenţa acestui sultan, era gata să sucombe şi să se 
integreze în harem. 

Ce curioasă voinţă avea femeiuşcă aceea tuciurie! Câtă 
subtilă forţă feminină în trupul acela slăbănog! 

Avea puterea de a-i conferi lui splendoarea de aur a 
bărbatului. În timp ce ea însăşi trecea aproape neobservată. CU 
excepţia ochilor imenşi, aprinşi de forţa tigrului. 

Kate îi urmărea uimită. Cunoscuse până atunci bărbaţi care o 
făcuseră pe ea să se simtă regină, care o făcuseră să simtă că 
cerul se sprijinea pe pieptul ei, iar capul i se pierdea printre 
stele. Ştia ce înseamnă să te simţi mare, tot mai mare, până ee 
universul întfeg se umplea de feminitatea ta. 

Şi acum asista la fenomenul contrariu. Aşchia asta dt femeie 
cu ochi negri avea puterea aproape nefirească de a-l face pe 
Ramon mare şi minunat, în timp ce ea devenea neobservată, 
aproape invizibilă, în afara ochilor negri. El era ca un sultan, ca 
up fruct de aur, în plin soare, o prezenţă stranie, grandioasă, 
plină de farmec. Şi prin nu se ştie ce putere misterioasă a 
trupului mărunt şi negricios, pirpiria Teresa îl poseda în 
întregime. 

Era întocmai ce-şi dorea Ramon. lar pe Kate o înfuria, o înfuria 
teribil. Masculul masiv, fluid, incandescent îi apărea respingător. 
lar femeiuşcă încordată, cu fata ei palid-măslinie, cu cearcănc 
sub ochii negri, mari, intenşi, care-şi concentra întreaga-i 
feminitate pentru a exalta strălucirea acestui bărbat, o făcea să 
turbeze. Nu putea indura zâmbetul radios din ochii întunecaţi. Ai 
lui Ramon, Măsatisfacţia lui de paşă. Şi nu putea suporta trupul 
drept, Mneordat, al femeii măslinii, care-şi folosea puterea în 
asemenea fel. 

Puterea ascunsă, misterioasă a femelei negre i se sărea lui 
Kate o mentalitate de harem, autoprostitutie. Dar aşa să fi fost? 
Da, desigur, era atitudinea sclavei Desigur că nu voia de la el 
altceva decât sex, ca o prostituată. Misterul ancestral al puterii 
feminine, care constă în glorificarea masculului. 

„Să fi fost drept?” se întrebă Kate. Nu era degradant pentru 
femeie? Şi nu-l făoea pe bărbat fie molatic şi senzual, fie 
despotic? 

Kate se convinsese în sfârşit de un lucru: că la rădăcina 
oricărei existenţe şi a oricărei mişcări înainte în cadrul unei 


existenţe stă relaţia vie, relaţia de sânge dintre bărbat şi 
femeie. Un bărbat şi o femeie prinşi în această împreunare 
alcătuiesc cheia întregii existenţe prezente şi a posibilităţilor 
viitoare. Din această împreunare dintre un bărbat şi o femeie 
încolţeşte noul în existenţă. Constituie miezul întregului. 

Dar împreunarea necesită un echilibru. In mod cert are nevoie 
de echilibru. Or Teresa nu se arunca toată pe talerul bărbatului, 
aşa încât întreaga greutate să cadă le partea lui? 

Ramon nu o voise pe Kate. Ramon căpătase acum ceea ce 
voise: pe această mică creatură neagră, servilă în faţa lui. Și 
atât de trufaşă în ce privea propria>i putere! Ramtin nu o voise 
niciodată pe Kate: decât ca prietenă, o prietenă inteligentă. Dar 
ca femeie, nu! O voise pe vipera asta mică de Teresa! 

Cipriano o voise pe Kate. Micul general, micul ostaş ţanţoş şi 
împăunat o voise pe Kate; dar numai în unele momente. Nu 
dorea să se căsătorească într-adevăr cu ea. Nu voia decât 
momentele, nimic mai mult. Ea îi dăruia momentele, după care 
el pleca din nou, la armata lui, la oamenii lui. Era ceca ce-şi 
dorea. Era ceea oe dorea şi Kate. Să fie stăpână pe viaţa ei. Nu 
rivnea la meseria de a aţâţa sângele unui bărbat, de a-l face 
atotputernic şi plin de splendoare. Voia să fie stăpână pe viaţa 
ei. 

Se ridică şi se duse în dormitor să caute o carte pe care i-o 
promisese lui Ramon. Nu mai putea răbda pri- velişfcea unui 
Rămân îndrăgostit de Teresa. Zbnbetul greu, indiferent faţă de 
ea, care-i ilumina faţa, ciudata strălucire a ochilor, strania 
masivitate de stăpân a trupului lui o înnebuneau. Ar fi vrut să 
fugă. 

„Asta sunt oamenii ăştia! îşi spunea. Nişte sălbatici dominați 
de imposibilul fluid carnal al sălbaticilor, şi cu felul lor sălbatic 
de a se dizolva Intr-o oribilă magmi neagră de dorinţă. Din care 
ies apoi iar la suprafaţă cu ingirnfarea lot masculină, cu orgoliul 
care-i face să se simtă infiniţi. În timp ce în ochi le joacă o 
trufaşi întunecime 1“ 

Necazul era că puterea lumii, pe care până acum « 
cunoscuse numai la bărbaţii cu ochi albaştri care fac regine din 
femeile lor - chiar dacă, până la urmă, le urăsc pentru acest 
lucru - puterea lumii se stingea în ochii albaştri şi începea să 
mijească în oei negri. În ochii lui Ramon strălucea acum un 
reflex străin, ferm, de mindrie, de cutezanţă, de putere, despre 


care ea ştia că înseamnă forţa de a stăpâni. Şi acelaşi hicru 
putea fi regăsit în privirile iuți ale lui Cipriano. Puterea lumii se 
stingea în bărbaţii blonzi, bravura şi supremaţia li părăseau, 
treceau în ochii bărbaţilor cu piele întunecată, care, în sfârşit, 
ridicau capul 

Joachim, geniul fără de astimpăr, inteligent, înfocat, sensibil, 
care se putea uita în sufletul ei, care putea râde, cu ochii lui 
albaştri, în. Sufletul ei, murise. lar copiii ei nici măcar nu erau ai 
lui. 

Dacă i-ar fi putut aţâta sângele aşa cum aţâţa Teresa sângele 
lui Ramon, n-ar fi murit. 

Dar era cu neputinţă. Fiecare lucru îşi are sfârşitul lui. Şi 
fiecare rasă. 

Teresa bătu timid în uşă. 

— Pot să intru? 

— Intră! răspunse Kate, ridicându-se în genunchi şi Usind mici 
teancuri de c&rţi de jur-împrejurul unei lăzi. 

Era * cameră spațioasă, ale cărei uşi dădeau spre patio şi 
spre grădina pârjolită de soare, cu arbori mango ridicându-se 
din pământ ca nişte trompe de elefanţi, cu iarba împrospătată 
de ploi şi cu pui alergând pe sub bananierii zdrenţuiţi. O pasăre 
roşie se bălăcea în bazinul cu apă, împroşcând stropi, 
desfăcându-şi şi strângându-şi aripi «afenii peste pieptul de un 
roşu pur, strident. 

Dar Teresa nu se uita afară, ci în cameră. Simti mirosul de 
ţigară şi văzu mucurile numeroase din scrumiera d «agată de 
lângă pat. Văzu cărţile împrăştiate, bijuteriile risipite, superbele 
scoarţe din New-Mexico, covorul persan atârnat pe peretele din 
spatele patului, cuvertura colorată, strălucitoare, rochiile de 
mătase în culori sumbre şi din catifea în culori vii, aruncate pe 
un cufăr, şalurile împăturite, cu franjuri lungi, pantofii albi, gri, 
bej, maro, negri, rinduiţi pe jos, sfeşnicele inalte chinezeşti. 
Camera unei femei care-şi trăia viaţa ei, pentru ea însăşi. 

Tânăr a femeie se simţi dezgustată, stânjenită, fascinată, 

— Ce frumoasă e! exclamă atingând cuverturi lucioasă. 

— Mi-a lucrat-o o prietenă din Anglia. 

Teresa se uita peste tot cu uimire, mai cu seamă la Incâloeala 
de bijuterii de pe masa de toaletă. 

— Îți plac pietrele acelea roşii? o întrebă Kate îngenunchind 
din nou ca să aranjeze cărţile la loc îi ladă şi uitându-se la gâtul 


măsliniu aplecat peste bijuterii. Umeri înguşti, o piele smeadă, 
netedă, într-o bucăţiti de rochie albă. Şi mase grele de păr 
negru prinse cu ace de bagă. „O fiinţă insignifiantă, umilă”, îşi 
spuse Kat<. 

Dar ştia bine că Teresa nu era nici insignifiantă, nici umilă. 
Sub pielea aceea smeadă şi sub spinarea aceea îndoită colcăia 
puterea ancestrală de a stimi sângele într-un bărbat, de a-l 
glorifica şi. Într-un fel. De a şi-l însuşi. 

Pe masa de cusut se găsea un metraj de muselină indiană, 
fină, pe care Kate o cumpărase din India şi cu care nu ştia ce să 
facă. Era de un galben de piersică, o culoare foarte frumoasă, 
care însă nu-i venea ei bine. Teresa îşi plimba degetele pe 
bordura cusută cu fir de aur. 

— Nu-i organdi? întrebă ca. 

— Nu, e muselină. Ţesută de mână în India. De ce n-ai lua-o? 
Mie nu-mi vine bine. Dumitale ţi s-ar potrivi perfect. 

Se ridică şi lipi materialul de gâtul smead al Teresei, arătând 
spre oglindă. Teresa văzu muselina de un galben cald drapată în 
jurul trupului ei şi ochii îi seânteiară. 

— Nu! spuse ea. Nu pot s-o iau. 

— De oe nu? Mie nu-mi vine bine. Zace aici de mai bine de un 
an şi mă gândeam să fac perdele din ea. la-o! 

Când dăruia ceva, Kate putea fi imperioasă, aproape crudă. 

— Nu pot s-o iau de la dumneavoastră. 

— Ba poţi. 

Ramon apăru în uşă. Privind de jur împrejurul camerei şi la 
cele două femei. 

— Uite, îi spuse Teresa, încurcată. Senora doreşte să-mi 
dăruiască această muselină indiană. 

Se întoarse, sfioasă, spre el, ţinindu-şi materialul la gât. 

— Îţi vine foarte bine, îi spuse Ramon, privind-o lung. 

— Senora nu ar trebui să mi-o dăruiască. 

— Senora nu ţi-ar dărui-o dacă nu ar dori într-adevăr. 

— Atunci, mulţumesc mult, spuse Teresa intoreându-se spre 
Kate. Multe mulţumiri. 

— Pentru nimic, răspunse Kate. 

— Dar Ramon spune că îmi vine bine. 

— Da. Nu-i aşa? se adresă Kate lui Ramon. A fost lucrată în 
India pentru cineva tot atât de negricios ca şi ea. li vine bine. 

— Foarte drăguţ! aprccie Ramon. 


Se uitase prin încăpere la diferitele obiecte frumoase din 
diferite părţi ale lumii şi la mucurile de ţigară din scrumiera de 
agată. Sesizase nota de dezordine luxoasă şi de sterilitate a 
femeii care-şi trăieşte propria-i viaţă. 

Kate nu ştia ce gândeşte. Dar ea, în sinea ei, îşi spunea:., 
Asta-i bărbatul pe care l-am apărat atunci, pe acoperiş, ăsta-i 
bărbatul care a zăcut cu o rană în spate, gol şi inconştient sub 
lampa medicului. Atunci nu arăta ca un sultan." O 

Teresa îi ghicise probabil ceva din gânduri, pentru că 
ii spuse, deodată, uitându-se la Ramon: 

— Senora, dacă n-aţi fi fost dumneavoastră, Ramon ar fi fost 
omorât. Mereu mă gândesc la lucrul ăsta. 

— Nu te mai gândi. Dacă n-aş fi fost eu, tot s-ar fi întâmplat 
ceva care să-l ajute. Şi, oricum, n-am fost eu, a fost destinul. 

— A, dai' destinul aţi fost dumneavoastră. 

— Acum că există o slăpână a casei, n-ai vrea să vii să stai un 
timp la Jamiltepec? o invită Ramon. 

— O, veniţi! Vă rog, veniţi! strigă Teresa. 

— Vrei într-adevăr să vin_? întrebă Kate, incredulă. 

— Da! Da! strigă Teresa. 

— Simte nevoia să aibă o prietenă, întări Ramon cu blândeţe. 

— Da, aşa e! N-am avut niciodată o prietenă adevărată, 
adevărată! Doar când eram la şcoală, nişte copila 

Kate se îndoia foarte mult de capacitatea ei de a fi o prietenă 
adevărată a Teresei. Se întreba ce vedeau cei doi în ea. Şi cum 
o priveau? 

— Da, mi-ar face plăcere să vin pentru câteva zile. 

— Da, veniţi! strigase Teresa. Când vreţi să veniţi? 

Fixară ziua. 

— Şi o să scriem cântecul lui Malintzi, spuse Ramon. 

— Nu, să nu faci asta! se apără Kate. 

O privi în felul lui lent, întrebător. Uneori îi dădea senzaţia să 
ea era un copil şi el o stafie. 

Kate plecă la Jamiltepec şi, din primele momente» - cele două 
femei începură să croiască pentru Teresa o rochie din muselina 
de culoarea piersicii Biata Teresa avea o garderobă foarte 
sărăcăcioasă pentru o tânără căsătorită: nimic altceva decât 
pateticele rochii negre care o făceau să arate amărâtă şi câteva 
rochii vechi albe. Îşi închinase kitreaga viaţă tatălui ei - 
posesorul unei serioase biblioteci de literatură şi artă mexicană, 


un. Om care, de când se ştia, Scria la o istorie a statului Jalisco. 
Lui şi haciendei îşi dedicase Teresa întreaga existenţă. Şi era 
foarte mândră de faptul că Las Yemaa fusese singura hacienda, 
pe o rază de o sută de mile, cruţată de revoluțiile care urmaseră 
fugii lui Porfirio Diaz. 

Teresa avea ceva de călugăriţă. Poate pentru că era profund 
pasionată, şi pasiunea profundă tinde să se ascundă în ea 
însăşi, ferindu-se de contactele vulgare. 

Kate prinse în ace muselina, drapând-o pe umbrii măslinii, 
mirându-se încă o dată de nefireasca netezime a pielii brune şi 
de masivitatea părului negru. Familia Horn ero din care se 
trăgea Teresa se aflase în Mexic încă din vrenfea Cuceririi. 

Teresa dorea o rochie cu mâneci lungi. 

— Braţele mele sunt atât de subţiri! murmură ea, 
ascunzându-şi parcă ruşinată braţele plăpinde, cafenii. Nu sunt 
frumoase ca ale dumneavoastră! 

Kate era o femeie voinică, bine dezvoltată, de patruzeci de 
ani, cu braţe albe rotunde şi puternice, 

— Nu! o contrazise ea, braţele dumitale nu sunt subţiri, sunt 
perfect potrivite cu statura şi sunt drăguţe şi tinere şi brune. 

— Totuşi, vă rog să-mi croiţi mâneci lungi, “până la 
încheietură. 

Şi Kate o ascultă, dându-şi seama că mânecile lungi se 
armonizau mai bine cu natura Teresei, 

— Bărbaţilor nu le plac femeile mici şi slabe, observă Teresa 
cu amărăciune. 

— Nu trebuie să-ţi pese de ce le place sau nu le place 
bărbaților. Cr «zi că Don Raman ar fi preferat să arăţi ca o 
potirniche rotofeie? 

Teresa o privi cu un zâmbet în ochii ei mari, negri, luminoşi, 
foarte ageri, deşi, într-un anumit fel, păreau să nu vadă. 

— Cine ştie? răspunse ea. 

Şi zâmbetul fugitiv, zglobiu, o trăda că, uneori, i-ar fi plăcut şi 
ei să arate ca o potâmiche rotofeie. 

Kate văzu acum mult mai mult din viaţa haciendei. Decât 
cunoscuse, altădată. Când Ramon era acasă, se consulta în 
fiecare dimineaţă cu supraveghetorul sau administratorul său. 
Dar Teresa începuse să preia în mâinile ei toate treburile 
administrative. Ea urma să poarte' grija domeniului, 

Ram6n lipsea foarte des „fiind plecat în Mexico City sau în 


Guadalajara sau chiar la Sonora. Începuse să devină cunoscut şi 
vestit în întreaga ţară, iar numele lui era influent. Dar sub graba 
mexicanilor, gata oricând să aduleze un erou, Kate desluşea un 
resentiment latent. Poate că încercau mai multă satisfacţie în a- 
şi distruge până la urmă eroii decât în vremelnicul proces de 
exaltare a lor. Momentul cu adevărat suprem era acela în care 
eroul se prăbuşea. 

Şi Kate, în scepticismul ei, avea impresia că masele îşi 
ascuţeau machete-le pentru a le împlânta în inima lui Ramon, 
când acesta avea să ajungă prea mare pentru ei. 

Deşi, nu trebuie să uităm că exista şi Cipriano. Or Cipriano era 
un diavol de care toată lumea se temea. lar. Pe de altă parte, o 
dată în viaţa lui era şi Cipriano fidel. El se considera a fi 
Huitzilopochtli, şi credea cu o forţa demonică în acest lucru. Şi 
dacă el era Huitzilopochtli. Ramon era Quetzalcoati. O situaţie 
clară ca bună ziua pentru Cipriano. Şi îşi ţinea armata în 
continuă alerta. Nici măcar preşedintele ţării nu ar fi riscat o 
înfruntare cu Cipriano. Or preşedintele era un om curajos. 

— Într-o bună zi, spunea Cipriano, o să-l instalăm pe 
Quetzalcoati în catedrala Puebla, pe Huitzilopochtli în catedrala 
din Mexico City, iar pe Malintzi în Guadalupe. Ai să vezi, Ramon, 
că va veni şi ziua aceea. 

— Vom avea noi grijă să vină, răspundea Ramon. 

Dar şi Ramon şi preşedintele Montes sufereau de pe urma 
adâncii, demonicei animozităţi pe care le-o nutreau în tăcere 
masele. Animozitatea era aceeaşi, oricine ar ti deţinut puterea: 
mexicanii păreau să fumege de ură mocnită, invizibilă, ura 
demonilor înfrinată în propriile lor suflete, pentru că demonii 
zădărnicesc orice şi pe oricine, în eternul infern al frustrării 
crispate. 

Ramon trebuia să lupte cu acest dragon al Mexicului. ŞI 
preşedintele Montes de asemenea. Ceea ce le zdruncina 
sănătatea. Chiar şi Cipriano îşi ridicase dragonul împotri- vă-i. 
Dar el îi ţinea piept cu mai mult succes. Cu tobele lui, cu 
dansurile în jurul focului, cu ostaşii lui la permanentă pândă, se 
bucura de mai mult sprijin din partea oamenilor. Devenea tot 
mai puternic şi mai strălucitor. 

În propriul său district. Ramon absorbea şi el putere din 
sprijinul maselor. Era şeful lor şi prin eforturile şi forţa sa 
izbutise să le biruie ancestrala, insondabila rezistenţă. Aproape 


că-i împinsese îndărăt spre veneraţia învăluitoarelor mistere ale 
vieţii, le inspirase o venerație care le înmuia tensiunea 
rezistenţei, a voinţelor potrivnice. Acasă, îşi afirma pe deplin 
tăria. _ 

Dar departe de casă, şi mai cu seamă în Mexico City. Işi 
simţea singele supt, supt de subtila, vicleana, ascunsa rea- 
voinţă a mexicanilor, de negația odioasa a străinilor hrăpăreţi, 
mecanici, păsări de pradă care “aterizează întotdeauna în 
capitalele cosmopolite. 

în timpul absenței lui Ramon, Kate rămase cu Teresa. Cele 
două femei aveau un simlământ comun, anume că era 
preferabil să se ţină, cu loialitate, în umbra unui bărbat cu 
adevărat mare, decât să se împingă în primele rânduri ale unor 
femei banale şi băgăcioase. Asemenea simţământ le unea. 
Încrederea adâncă. Finală, din sufletul fiecărei femei în bărbatul 
care are nevoie de loialitatea ci le înrudea pe Kate şi pe Teresa. 

Anotimpul ploios aproape că se sfirşiso, deşi în septembrie şi 
chiar în octombrie continuaseră să cadă, din când în când, rafale 
grele de ploaie. D:. R pământul se reînsufleţise în minunata 
toamnă mexicană, asemănătoare cu o stranie primăvară 
inversă. Plaiurile întinse erau smălţuite de floricele roze şi albe 
de cosmos, copacii sălbatici păreau năluci înveşraântate în 
văluri de flori, păduri de floarea-soa- relui se înălţau în aurul 
solar, cerul era de un albastru pur, valurile de soare scăldau 
tarina încă inundaţi, în parte, de apa ploilor grele. 

Lacul era umflat, straniu, neprietenos, şi spălase unul dintre 
maluri de imensele zambile de apă. Păsările de baltă năvăliseră 
din nord, nori de rațe sălbatice ca un praf negru în înalturi, sau 
împestriţând apa ca. Buruienile. Multe, multe păsări sălbatice, 
cufundări, cocori, pescăruşi albi din mările interioare, astfel 
încât misterul nordului părea să fi invadat sudul. Plutea un miros 
acvatic şi o adiere mângâioasă, proaspătă. Kate credea cu tărie 
că parte din cruzimea mexicanilor se datora uscăciunii 
neîmblân- zite a pământului şi ferocităţii nude a arşiţei solare. 
Dacă aerul ar fi fost înviorat de o briză umedă, dac-ar fi plutit o 
scamă de ceaţă peste copaci, reaua-voinţă negrăită şi de 
negrăit s-ar <i topit din inimile oamenilor. 

Kate se plimba adeseori cu Teresa pe câmp. Trestia de zahăr 
din vâlcea îşi ridica tulpinile zvelte şi înalte, de un verde viu. 
Peonii începuseră să o taie cu machetes asemănătoare cu 


săbiile, umplând carele trase de boi ce transportau trestia la 
fabrica din Sayula. Pe povârnişu- rile uscate ale dealurilor 
înflorise ţepoasa, metalica plantă tequila, un soi de agavă. 
Cactuşi pitici, sălbatici, înălţau flori verticale, de forma 
trandafirilor, foarte frumoase pentru asemenea plante sinistre. 
Din grădinile de zarzavat se culegeau păstăile de fasole; câţiva 
bostani şi dovlecei îşi mai târau pe jos greutatea pântecoasă. 
Ardei roşii atârnau pe’ tulpini veştede, pătlăgelele roşii se lăsau 
grele până la pământ. Porumbul îşi flutura încă stindardele, iar 
'pe ştiuleţi mai găseai boabe lăptoase, bune de spart în dinţi. 
Recolta de banane era săracă; puştii ofereau micile mere 
tejocote, galbene şi sălbatice, bune de compot. Teresa prepara 
compoturi. Chiar şi din smochinele târzii. Pe masivii arbori 
mango mai atipiau câteva fructe pârguite, galben-portocalii, dar 
majoritatea picaseră, verzi şi grele ca testiculele de taur. 

Era toamnă în Mexic, cu rațe sălbatice pe apă, vânători cu 
puşca pe umăr şi porumbei sălbatici în copaci. Toamnă în Mexic, 
cu făgăduinţa apropierii sezonului uscat, toamnă cu cerul din ce 
în ce mai înalt, de un albastru palid, pur, şi o ciudată lumină 
galbenă, cristalină, la asfinţit. Cu boabele de cafea rumenite pe 
arbuştii de sub copaci, cu florile de bougamvillea trimițând în 
lumina orbitoare o strălucire de un purpuriu atât de adânc, încât 
îţi puteai vH braţul în el. Toamnă cu păsări colibri în plin soare, 
cti peşti cuprinşi de amoc în ape, cu muşte negre apărute o dată 
cu primele ploi şi dispărând acum din nou. 

Teresa avea grijă de toate treburile haciende; şi Kate o ajuta. 
Fie că era vorba de un peon bolnav într-unul dia bordeie, sau de 
roiurile de albine din stupii de sub arborii mango, saij de ceara 
galbenă de albine ce trebuia făcută ghemotoace, sau de 
conserve, sau de grădină, de viței, de calupurile de unt şi de 
turtele de brânză proaspătă preparată din lapte închegat, sau 
de îngrijirea curcanilor, pretutindeni era alături de Teresa. Şi se 
minuna de voinţa fermă, urgentă, eficientă de care trebuia făcut 
uz în orice moment. Numai prin voinţă putea fi pus totul în 
mişcare. Dacă un singur moment voinţa stăpânului ar fi slăbit, 
totul s-ar fi năruit şi pe dată s-ar fi înstăpânit ruina. Nu putea 
exista niciun moment de relaxare. Permanent era necesară 
voinţa sumbră, stăruitoare. 

Într-o seară de noiembrie se întoarse şi Ram6n acasă dintr-o 
lungă călătorie la Sonora. Venise pe uscat de la Te- pic şi fusese 


de două ori surprins de inundaţii. Ploile atât de târzii constituiau 
un fenomen neobişnuit. Ramon arăta obosit şi îndepărtat. Kate 
îşi simţi inima oprindu-i-se în loc când îşi spuse: „Pare atât de 
îndepărtat, încât ar putea să se mistuie cu totul în moarte.* 

Era o seară înnorată, cu fulgere care spintecau orizontul. Totul 
zăcea încremenit în tăcere. Kate se retrase devreme, spunându- 
le „noapte bună“ şi porni să se plimbi agale pe partea ei de 
terasă, cu priveliştea spre lac. Întuneric peste tot, în afară de 
intermitenta palidă scăpărare a fulgerelor. 

La un moment dat, fu surprinsă să vadă, în lumina unui fulger, 
pe Teresa şezând pe jos, rezemată de zidul terasei, trecându-şi 
încet degetele prin părul des, negru, al lui Ramon, care-şi ţinea 
capul în poala ei. Amândoi tăcuţi ca noaptea. 

Kate tresări şi bâigui: 

— Scuzaţi-mă! N-am ştiut că sintevi aici. 

— Voiam să stau sub cerul liber, spuse Ramon, dând să se 
ridicc. 

— O, nu te ridica, îi ceru Kate. A fost o prostie din partea mea 
să vin până aici. Eşti obosit. ’ 

— Da, spuse el, întinzându-se din nou pe jos. Sâni obosit. 
Oamenii ăştia mă fac să mă simt de parc-aş avea * : gaură în 
inimă. Aşa încât m-am întors la Teresa. 

— Da! răspunse Kate. Nu-i treabă uşoară să fii Quc'- zalcoatl. 
Sigur că te ciuruiesc. Şi crezi, intr-adevăr, cii merită? Merită să 
te laşi mâncat de viu? 

— Aşa trebuie să fie. Era strict necesar să survinâ <e 
schimbare în mentalitatea oamenilor. Şi trebuia să se găsească 
cineva care să o realizeze. Uneori doresc să nu fi fost eu acela. 

— Şi eu doresc, spuse Kate. Şi Teresa. Mă întrec dacă nu ar fi 
mai bine să fii doar un simplu om. 

Dar Teresa nu rosti niciun cuvânt prin care să-i întărească 
spusele. 

Vocea lui se desprinse din tenebre ca o stafie: 

— Fiecare dintre noi îşi face datoria. Şi, la urma urmelor, nu 
suntem decât nişte simpli oameni. lar dacă sân- iem răniţi, d la 
guerre comme ă la gnerre.*! 

— Ah! oftă Kate. Mă întreb ce înseamnă un simplu <>m. Şi 
dacă c necesar să se expună ororilor tuturor celorlalţi oameni. 

Urmă un moment de tăcere. 


41 La război ca la război (fr.) 


— Omul e o coloană de sânge cu un glas în ea. Răspunse 
Rămân. Şi când glasul amuţeşte şi rămâne doar coloana d< 
sânge. O mai bine. 

Kate se retrase în camera ei, întristată de nota de infinită 
epuizare din vocea lui. De parcă într-adevăr ar fi avut o gaură, o 
rană în inimă. Şi aproape că o simţea şi ea. In măruntaie. 

Şi dacă o să moară de atâta efort? Atunci, îşi răspunse 
singură, o să se dezagrege şi Cipriano şi totul o să ia sfirşit. 

Se gândi la Teresa care îl alina, îl alina pe Ramon fără să 
rostească un cuvânt. lar el, o fiinţă neajutorată, rănită! Era 
oribil. Ea, în locul Tere. Sei, l-ar fi dojenit, ar fi încercat su-l 
împiedice. De ce să se irosească oamenii în strădanii şi în bătălii 
zadarnice, şi apoi să vină acasă la fe- meile lor ca să-i 
tămăduiască! 

Pentru Kate, faptul în sine nu merita lupta. Ea gândea că omul 
trebuie să-şi trăiască viaţa lui prețioasă, care nu-i *'ste dăruită 
decât o singură dată, iar restul, ducă-se dracului! Să fi fost ea în 
locul Teresei. L-ar fi împiedicat pe Ramon să se distrugă în 
asemenea hal. Din partea ei, n-avea decât să fie de zece ori 
Quetzalcoati cel Viu. Dar să nu se expună rea-voinţei diabolice a 
oamenilor. 

Şi totuşi, ştia că nu l-ar fi putut împicdica. Aşa cum nu-l 
putuse împiedica pe Joachim. lar Teresa, cu tăcerea* ei şi cu 
dulcile ei leacuri, avea să-l tămăduiască mult mai bine decât ar 
fi făcut-o Kate cu mustrările şi cu opoziţia ' ei. „Ah, îşi spuse din 
nou, sunt bucuroasă că Cipriano e ostaş şi nu poate fi rănit în 
suflet.” 

Totodată ştia că, fără Ramon, Cipriano nu ar fi fost decât un 
simplu instrument, destul de neinteresant pentru ea. 

Dimineața, Teresa coborî singură la micul dejun. Părea foarte 
calmă, ascunzându-şi emoţiile In felul ei ciudat, mândru, 
întunecat. 

— Ce face Rămân? întrebă Kate. 

— Doarme., 

— Foarte bine. Arăta cam doborât aseară. 

— Da. 

Ochii negri o priviră pe Kate, mari, plini de lacrimi reținute, de 
curaj, de o lumină frumoasă, adâncă, distantă. 

— Eu nu cred că un bărbat trebuie să se sacrifice în felul ăsta, 
spuse Kate. Nu cred. 


Teresa o privi drept în ochi. 

— Ah, făcu ea. Dar Ramon nu se sacrifică. El simte că trebuie 
să facă ceea ce face. Şi dacă trebuie, e de datoria mea să-l ajut. 

— Atunci înseamnă că te sacrifici dumneata pentru el. Nici în 
aşa ceva nu cred. 

— Nu, nu, răspunse Teresa cu iuţeală, în timp ce un val de 
roşeaţă îi coloră obrajii şi o scânteie îi aprinse ochii. Eu nu mă 
sacrific pentru Ramon. Dacă îi pot dărui... somnul... când are 
nevoie de el... asta nu înseamnă un sacrificiu. Asta înseamnă... 
îşi curmă vorba, dar ochii îi scânteiară şi mai puternic, iar 
roşeaţa din obraji i se adânci. | 

— Asta înseamnă dragoste, ştiu, completă Kate. Dar nu te 
consumă mai puţin. 

— Nu e pur şi simplu dragoste, continuă Teresa cu mândrie. 
De iubit aş fi putut iubi şi alt bărbat: mulţi bărbaţi sunt vrednici 
de iubire. Dar Ramon... Ramdn e sufletul meu. Ochii i se 
umplură de lacrimi. Nu vreau- să vorbesc despre lucrul ăsta, 
continuă ea, ridicându-se. Dar Wu trebuie să mă atingeţi la 
această coardă şi nu trebuie s& mă judecaţi; 

leşi în grabă din încăpere, lăsând-o pe Kate oarecum 
iagrozită. Oftă. Şi îşi spuse că ar fi timpul să se întoarcă la ea 
acasă. 

O oră mai târziu, Teresa apăru însă din nou şi îşi puse mâna 
mică, moale, răcoroasă ca un şarpe, pe braţul lui Kate. 

— Scuzaţi-mă dacă am fost cam dură. 

— Nu, răspunse Kate, după toate aparențele eu sunt cea care 
nu are dreptate. 

— Da, bănuiesc că aşa e. Dumneavoastră credeţi că e vorba 
doar de iubire. Or iubirea nu e decât o parte neînsemnată. 

— Şi ce e restul? 

— Cum v-aş putea explica dacă nu ştiţi? Dar dumneavoastră 
credeţi că Ramon înseamnă pentru mine doar un amant? 

— Un soţ, preciză Kate. 

— Ah! Teresa îşi lăsă capul pe un umăr, cu un gesl de 
enervare. Cuvintele astea mărunte! Măruntele cuvinte! Nici 
măcar un soţ. E viaţa mea. 

— Cred că ar fi mai bine să-ţi trăieşti propria dumitale viaţă. 

— Nu! Viaţa e ca sămânţa. Nu e bună până când nu ţ sădită. 
Ştiu. Eu mi-am păstrat viaţa mea destul de mulţii vreme. Dacă o 
păstrezi intactă prea multă vreme, moare. Am încercat să i-o 


dăruiesc Domnului. Dar n-am putui Pe urmă mi s-a spus că dacă 
mă mărit cu Ramon şi iai parte la erezia lui Quetzalcoati, îmi 
pierd sufletul. Da: 

ceva mă făcea să cred că nu-i adevărat. Ba mai mult, ştiam 
chiar că Ramon are nevoie de sufletul meu. Ah; Senora - un 
zâmbet uşor înflori pe faţa Teresei. Mi-am pierdut sufletul pentru 
Ramon. Ce altceva pot să spun? 

— Şi ce-i cu sufletul lui? 

— Vine îndărăt la mine - aici! 

îşi puse mâna pe pântece. Kate tăcu o bucată de vreme. 

— Şi dacă te-ar trăda? întrebă în cele din urmă. 

— Ah, Senora! Ramon nu-i pentru mine doar un simplu 
amant... Şi apoi e un om brav, care nu-şi trădează propriul 
sânge. Sufletul lui este acela care vine îndărăt la mine... Mă voi 
strădui până la ultima suflare să-i dăruiesc somnul, atunci când 
vine cu sufletul acasă la mine şi are nevoie de somn. Roşi, apoi 
adăugă, murmurând ca pentru ea însăşi: Nu, slavă Domnului, eu 
nu am o viaţă proprie. Am fost în stare să o dăruiesc unui om 
care e mai mult decât un om. Cum se spune în limbajul lui 
Quetzalcoatl. Şi acum, nu trebuie să moară înăuntrul meu, ca o 
pasăre în colivie. Da, Senora! Dacă Ramon pleacă la Sinaloa sau 
pe coasta de vest, sufletul meu pleacă odată cu el şi ia parte la 
tot ee face el. Nu-l lasă nicio clipă singur. lar el nu uită că 
sufletul meu il însoţeşte. Ştiu asta. Nu, Senora! Nu trebuie să mă 
criticaţi sau să mă compătimiţi. 

— Şi totuşi, spuse Kate, totuşi cred că e mai bine când fiecare 
îşi păstrează propriul suflet şi răspunde de el 

+ — Dac-ar fi posibil! Dar nu-ţi poţi păstra sufletul înăuntrul 
tău, pentru tine, fără să-l faci să moară, după cum nu-ţi poţi 
păstra sămânţa în pântece. Atâta timp cât un bărbat nu 
sădeşte în tine sămânţa lui, sămânţa pântecelui tău e sterilă. 
După cum şi sămânţa bărbatului e sterilă dacă şi-o păstrează 
pentru el. Şi dacă nu-ți dăruieşti sufletul tău unui bărbat care 
să ţi-l primească, sufletul e sterp. Şi când un bărbat ţi-a luat 
sufletul în întregime... ah, nu-mi vorbiţi despre trădare. Un 
bărbat trădează numai atunci când i s-a dat o parte, şi nu 
întregul. Şi. Femeia trădează când i s-a luat numai o parte şi nu 
întregul. Asta-i trădarea, ştiu. Dar când s-a dat şi s-a luat 
întregul, nu poate exista trădare. Eu sunt pentru Ramon ceea 
ce sunt. lar el e pentru mine ceea ce este. Nu-mi pasă atâta 


timp cât ştiu că va păstra întotdeauna cu grijă eoea oe sunt eu 
pentru el. 

Lui Kate nu-i făcea plăoerc să primească lecţii de la copila 
asta oropsită. Ea era o femeie de lume, frumoasă, cu 
experienţă. Era obişnuită să primească omagii. În general, 
femeile se cam temeau de ea pentru că, în felul ei, era 
puternică şi necruțătoare. 

Şi Teresa se temea oarecum de femeia de lume din Kate. Dar 
de femeia propriu-zisă. Deloc. Fortificată în propriul ei suflet 
vajnic şi mândru, Teresa vedea în Kate una din femeile de salon, 
care oferă o privelişte foarte plăcută, dar care nu şi-au făcut din 
taina feminităţii lor o forţă lăuntrică. Frumoasa şi necruţătoarea 
putere feminină a lui Kate era lipsită de valoare pentru Teresa în 
comparaţie cu profunda, calma ei forţă de comunicare cu 
Ramon. 

Da, Kate era obişnuită să le privească pe celelalte femei cu 
superioritate. Dar, deodată, zarurile fuseseră răsturnate. Aşa 
cum în sufletul ei ştia că Ramon e un <>m mai valoros decât 
Cipriano, se vedea brusc nevoită să se întrebe dacă Teresa nu 
era o femeie mai valoroasă decât ea. 

Teresa! O femeie mai valoroasă decât Kate? Ce lovitură! De 
bună seamă, era cu neputinţă. 

Şi totuşi aşa era. Ramon voise să o ia de soţie pe Teresa şi nu 
pe Kate. Şi flacăra acestei împreunări putea fi văzută În ochi! 
amândurora. O flacără ce nu ardea ochii lui Kate. 

Uniunea lui Kate cu Cipriano era ciudată şi sporadică. Atunci 
când Cipriano era departe, Kate era ea însăşi, îşi trăia propria 
individualitate. Numai când Cipriano era prezent şi, chiar şi 
atunci, numai în anumite momente, K simţea copleşiţi de 
uniunea lor. 

Când Teresa îşi aţinti asupra ei privirile iluminate de acea 
anume flacără în care tremura acum o undă de indignare, Kate 
se simţi străbătută de un fior. Poate că pentru prima dată în 
viaţa ei era jenată, cuprixuft de c&lnţă. 

Ştia chiar că Teresa încearcă oarecare repulsie faţă de ea: 
faţă de străina albă care vorbea de la nivelat de inteligenţă al 
unui bărbat şi care nu-şi dăruia niciodată sufletul; care nu 
credea în aşa ceva. Toate femeile astea firumoaa€ şi bine 
îmbrăcate din America, sau Anglia, sau Europa, toate îşi păstrau 
sufletele pentru ele însele, ca Intr-un fel de pungi. 


Teresa era hotărâtă să nu se lase tratată de Kate eu nici cea 
mai vagă urmă de superioritate. Aşa cum le tratau străinele pe 
femeile mexicane. Pentru că străinele erau propriile lor stăpâne. 
Ba chiar şi pe Rămân îl tratau cu oarecare condescendenţă. 

Dar şi Rămân! Doar cu o privire le putea faoe să se simtă 
mici, să se simtă nule, în ciuda banilor şi a experienţei loc şi al 
aerului de membre ale claselor dominante! Clasele dominante! 
Aşteptaţi voi! Ramon era 9 ameninţare pentru acestea. Să 
domine cine merită! 

— N-aţi dormit noaptea asta 7 o întrebă Teresa pe Sate. 

— N-am dormit prea bine. 

— Da, se vede. Sub ochi. 

Kate îşi netezi, cu un aer de protest, pielea de sub ochi. 

— Până la urmă, aşa ajungi să arăţi în Mexic. Nu-i 
«țară propice pentru menţinerea tinereţii. Dumneata, în 
schimb, arăţi foarte bine. 

— Mă simt foarte bine. _ 

Pielea smeadă a Teresei părea să fi Inflorit, emana 
e căldură tandră, fragilă, pe care nu ţinea să o ferească de ochii 
celeilalte femei. 

— Acum că s-a Întors Rămân, cred că voi pleca acasă, spuse 
Kate. 

— O, de ce? Doriţi Într-adevăr 7 

— Cred că e mai bine. 

— Atunci o să vă însoțesc până la Sayula. Cu barca, nu? 

Kate îşi adună cele câteva lucruri pe care le adusese cu ea. 
Dormise prost. Fusese o noapte neagră, neagră, cu 
+ atingere de groază în ea. Ca atunci când bandiții îl atacaseră 
pe Ramon. Li revedea mereu cicatricea din spate. lar zgomotul 
metalic al apei care curgea prin burlane, ameninţător şi oribil, 
părea să se fi întins pe ceasuri tntregi. 

Kate simţea disprețul Teresei pentru felul ei de a-şi privi 
căsătoria. 

— Şi eu am fost măritată, îi spuse la un moment dat. Cu un 
bărbat excepţional pe care l-am iubit 

— Ah, da! Şi a murit. 

— A vrut să moară. 

— - Ah, da! A vrut să moară. 

— Am făcut tot ce-am putut ca să-l împiedic s8 se distrugă. 


— Da. Ca să-l împiedicaţi! 

— Ce altceva puteam face? întrebă Kate cuprită brusc de 
furie. 

— Dacă aţi fi putut să-i dăruiţi viaţa dumneavoassă, n-ar fi 
vrut să moară. 

— l-am dăruit viaţa mea. L-am iubit - ah. N-ai să lii niciodată! 
Dar nu a dorit sufletul meu. El credea eie necesar să-mi păstrez 
propi'iul suflet. 

— Da, aşa cred bărbaţii când nu sunt decât siniiii bărbaţi. 
Când un bărbat e fierbinte şi curajos, atuei doreşte ca femeia 
să-i dăruiască sufletul, pe care îl pis- trează în pântecele lui, aşa 
încât încetează de a mai fi m simplu bărbat, un bărbat singur. 
Eu ştiu unde e sufleul meu. E în pântecele lui Ramon, în 
pântecele unui bărttt, aşa cum sămânţa lui e în pântecele meu, 
în pânlecse unei femei. El e un bărbat, o coloană de sânge. Eu 
snt o femeie, o vale a sângelui. Eu n-am să-l contrazic n> 
r>dată. Cum aş putea? Sufletul meu e în el. Şi cum aş pusa să-l 
contrazic când el se străduie, din toate puterile, să facă ceva ce 
socoteşte că-i bun. Nu o să moară, şi ei ni-l vor ucide. Nu! în el 
curge fluxul din inima lumi; ji din mine. Vă spun dumneavoastră, 
pentru că i-iţi salvat viaţa şi, deci, aparţinem aceleiaşi cauze, 
dumna- voastră şi eu şi el... şi Cipriano. Dai- nu trebuie să lă 
judecaţi greşit. Celălalt fel de a Îi al femeilor, al femebr care-şi 
menţin propriul suflet... ah, asta nu-i ddt oroare! 

— Şi bărbaţii? 

— Ah! Când sunt bărbaţi cu suflete fierbinţi şi bra?, cum îţi 
mai alină pântecele, Caterina! 

Kate îşi lăsă capul în piept, cu îndărătnicie. Furio;; ă: ă se 
simţea coborită din supremaţia ei. „Morală le sclavă! îşi spuse în 
sinea ei. Vechiul truc al unei femei care trăieşte numai de dragul 
unui bărbat. Care trăieşte doar ca să-şi expedieze sufletul. In el, 
în trupul lui preţios Şi ca să poarte în pântecele ei preţioasa lui 
sămânță ! lar ea însăşi, în afara împreunării cu el, nimic!” 

Kate ţinea să-şi întărite indignarea, dar nu prea reuşea. Pe 
undeva, în chip secret şi iritant, o invidia pe Teresa pentru 
flacăra din ochii ei negri şi pentru sălbatica lor siguranţa O 
invidia şi pentru degetele ei delicate, ca nişte şerpi. Şi, mai 
presus de orice, o invidia cu indignare pentru bucuria de a simţi 
în pânteee permanenţa unui bărbat viu. li invidia şi tainica, 
neîmblânzita mândrie a  feminităţii care decurgea din 


certitudinea ei. 

în dimineaţa caldă, după ploaie, broaştele orăcăiau frenetic. 
Dincolo de lac, munţii se conturau albastru- inchis şi pufuri albe, 
vaporoase, de abur pluteau la mieă înălţime, printre copaci. 
Crestele munţilor erau încununate de nori, alcătuind un orizont 
albicios, nivelat, de-a lungul întregului lanţ. Pe apa singuratică, 
gălbuie, tremura o singură pânză. 

— Azi e un peisaj european, ca în Tirol, exclamă Kate, 
nostalgică. 

— Caterina, iubeşti mult Europa? 

— Da, cred că o iubesc. 

— Şi trebuie să te întorci la ea? 

— Cred că da. Curând! La mama şi la copiii mei. 

— Îţi simt foarte mult lipsa? 

— Da, răspunse Kate cu ezitare în glas. Apoi adăugă: Nu chiar 
foarte mult. Dar eu îi doresc pe ei. 

— De ce? Vreau să spun, îţi lipsesc? 

— Uneori, răspunse Kate şi ochii i se umplură de ' lacrimi. 

Barca înainta îr“tăcere. 

— Şi Cipriano? întrebă Teresa cu timiditate. 

— Ah! făcu Kate scurt. Mi-e atât de străin. 

Teresa nu răspunse nimic. 

— Cred că bărbatul e întotdeauna un străin pentru femeie, 
spuse tot ea în oele din urmă. De ce n-ar fi aşa î 

— Dar dumneata nu ai copii, îi spuse Kate. 

— Ramon are. Şi Ramon spune: „Sunt şi copiii mei. Şi dacă, 
peste un timp, se vor întoarce la* mine, voi fi fericit.” Nu simţi la 
fel? 

— Nu, răspunse Kate. Şi apoi eu sunt femeie, nu bărbat. 

— Dacă voi avea vreodată copii, continuă Teresa, sper să nu 
încerc să-i pescuiesc din viaţă cu plasa pentru a-i şti ai mei. Mi-e 
foarte teamă de dragoste. E atât de exclusivistă. Eu sunt de 
părere să laşi fiecare pasăre să zboare cu aripile ei şi fiecare 
peşte să înoate în apa lui. Dimineaţa înseamnă mai mult decât 
dragostea. Şi ea vreau să fiu credincioasă dimineţii. 

Capitolul XXVI 

KATE DEVINE SOŢIE 

Kate fu bucuroasă să se întoarcă la ea şi să fie mai mult sau 
mai puţin singură. Simţea că în făptura ei avea loc o mare 
schimbare, şi dacă aceasta s-ar fi operat prea violent, ar fi ucis- 


o. Era sfârşitul a ceva, şi începutul a altceva foarte îndepărtat, 
ceva îndepărtat şi adânc din ea însăţi: din suftetul şi din trupul 
ei. Bărbaţii, Rămân şi Cipriano. Pricinuiseră această prefacere, ei 
doi şi Mexicul. Pentru că sosise momentul unei schimbări. 
Totuşi, dacă ceea ce se petrecea cu ea s-ar fi petrecut prea 
repede sau prea violent, ar fi murit, ştia bine. Aşadar, din când 
în când, simţea nevoia de a se retrage din contactul direct cu ei 
şi de a fi cu ea însăşi. 

Şedea singură ceasuri întregi pe mal, sub o salcie care-şi 
alărna pe plajă perdelele de frunze palid-verzui. Lacul era plin, 
umflat până la nivelul malului; arăta mai tandru, mai misterios. 
Plutea un miros dinspre mormanele de zambile de apă putrezite 
lângă țărm. Distanţele păreau să se fi îndepărtat mai mult. 
Dealurile conice din vecinătate erau punctate ru desişuri verzi, 
ca un desen japonez. Care cu boi, rulind pe roţi solide „veneau 
spre saţ. Incărcate cu trestie de zahăr: erau trase de câte opt 
boi, cu capete grele, mişcându-şi încet coarnele. Câte un peon 
mergea în faţă, cu nuiaua agăţată de crucea jugului. Atât de 
lent, atât de masiv, totuşi atât de stăpânit! 

Mexicul îi dădea lui Kate un. Simţământ straniu, senzaţia 
umanităţii preistorice, a umanităţii cu ochi negri din zilele, 
poate, dinainte de epoca glaciară. Când aerul era mai rece, 
mările mai goale şi formațiunile geologice diferite. Când apele 
lumii erau concentrate în ghețari uriaşi, cocoţaţi pe locuri 
extrem de înalte, Când câmpuri imense se aşterneau peste 
oceane, ca Atlantida sau continentele pierdute ale Polinesiei, 
astfel încât mările nu erau decât nişte mari lacuri, iar oamenii 
blajini, cu ochi negri, din + acea lume, puteau să meargă pe jos 
de jur împrejurul globului. Acea misterioasă, arzătoare, domoală 
umanitate cu o stranie civilizaţie proprie! 

Apoi ghețarii s-au topit şi oamenii s-au retras în locurile înalte 
ca, de pildă, ridicatele podişuri ale Mexicului, şi s-au separat în 
naţiuni izolate unele de altele. 

Uneori, în America, umbra acestei lumi antediluviene era atât 
de puternică, încât zilele umanităţii istorice se ştergeau din 
conştiinţa lui Kâto, care le confunda, aproape, cu modul de 
conştiinţă ancestrală, cu vechea, întunecata voinţă, nepăsarea 
faţă de moarte, subtila, tenebroasa conştiinţă noncerebrală, dar 
vertebrată. Când mintea şi puterea bărbatului erau sădite în 
sângele lui şi în şira spinării, când exista acea bizară, subterană 


comunicare între om şi om, şi om şi fiară, comunicare pornind 
din coloana vertebrală. 

Mexicanii erau încă aceşti oameni. Ceea oe este aborigen în 
America aparţine încă modului de viaţă de înainte de potop, 
dinainte ca* lumea mental-spirituală să fi prins fiinţă. De aceea 
în America viaţa mental-spirituală a populaţiei albe a înflorit 
subit, ca o buruiană lăsată liberă într-un sol virgin. Şi, probabil, 
se va veşteji la fel de repede. Va veni o moarte mare. Şi, după 
aceea, rezultatul viu va fi un germene nou, o nouă concepţie 
asupra vieţii umane, generată de fuziunea dintre vechea 
conştiinţă a rfngelui şi vertebrelor cu actuala conştiinţă mental- 
spirituală a omului alb. Contopirea oelor două fiinţe într-o fiinţă 
nouă. 

Kate era irlandeză până-n măduva oaselor şi în fundul 
sufletului ei erau sedimentate toate crezurile popoarelor 
aborigene celtice şi iberiene. Erau ca nişte reziduuri de 
memorie, ceva ce supravieţuia din lumea dinainte de potop, şi 
care nu putea.fi distrus. Ceva mai vechi şi cu mai mare putere 
de dăinuire decât aşa-zisa noastră lume îngrijită şi pusă la punct 

Inţelegea, oarecum, ce năzuia Ramon să înfăptuiască: o 
asemenea fuziune. Ştia ce anume făcea ca Cipriano să i se 
parft mai însemnat decât întregul ei trecut, decât soţii ei şi 
copiii el Acest salt al ancestralului, al antediluvianului sânge de 
mascul la unison cu ea. Şi, fără să-şi fi'dat seama, după acest 
lucru tânjise sângele ei oel mai lăuntric. 

Irlanda nu voia şi nu putea să uite cealaltă viaţă veche, 
tenebroasă, grandioasă. Anticele mituri nu pot fi amuţite. Mereu 
ies la suprafaţă în noi relaţii. Şi ştiinţifica, dichisita şi îngrijită 
Europă trebuie să facă din nou faţă vechilor giganţi. 

Kate simţea însă că prefacerea ei nu trebuia să aibă loc prea 
curând şi prea brusc, pentru că ar fi sfâşiat-o şi ar fi murit. 
Modurile ancestrale de viaţă îşi au grovăzia lor. Spiritul greoi, d 
terre, al Mexicului aborigen putea să-i apară uneori atât de 
oribil, încât îi stârnea mânia. Acel mod lent, neînduplecat de a 
exista şi de a persista, fără speranţă sau elan, care e propriu 
aborigenilor americani, o făcea câteodată să simtă că-şi ' pierde 
minţile. Voința mohorâtă ce stăruia deasupra veacurilor lente, 
întunecoase, considerând existenţa individuală un nimic! O 
tenacitate’ demonică, ' subumană! Şi o neaşteptată ferocitate, o 
neaşteptată voluptate a morţii, imprevizibilă şi teribilă. / 


Oameni care, de fapt, au rămas neschimbaţi. Oameni infideli 
vieţii, actualităţii vii. Fideli doar unei întunecate necesităţi din 
trecut. Prezentul prăbuşindu-se subit în sufletele bărbaţilor şi ale 
femeilor, iar vechea, neagra lavă vulcanică izbucnind violent, 
urmată de o indiferenţă de rocă de lavă.) 

Speranţa! Speranţa! Va fi vreodată posibil ca speranţa - să 
reînvie în sufletele acestea negre, să împlinească acea cununie 
cu sufletul, unicul pas către lumea nouă a omului? 

Uneori, tot gindindu-se la aceste lucruri, Kate era copleşită de 
un val de greață şi simţea că e neapărat necesar să plece, ca să 
se poată cruța. Strania, reptiliasa insistenţă a propriilor ei 
servitori | SSrufele nu-i deci! 

umil şi acelaşi. In noi toţi curge acelaşi sânge. Ceva 
aborigen şi tribal, aproape mai rău dfecât moartea pentru 
individul alb. Din ochii negri şi din spinările puternice ale acestor 
oameni ţâşnea continuu aceeaşi aserţiune: Sângele nu-i decât 
unul şi acelaşi. O stăruinţă stranie, copleşitoare, o pretenţie la 
unitatea de sânge. 

Kate se *trâgea dintr-o veche familie foarte trufaşă. Fusese 
educată în ideea anglo-germanică a superiorității intrinsece a 
aristocraților ereditari. Şângele ei, i se spusese. Era diferit de oel 
al vulgului, lin fluid mai fin. 

Dar în Mexic nu putea fi vorba de aşa ceva. Criada ei, Juana, 
aquador-ul care-i aducea apa. Barcagiul care o plimba pe lac, 
în ochii tuturor citea acelaşi lucru: Sângele nu-i decât unul şi 
acelaşi. |n ce priveşte sângele, nu există nicio deosebire 
între mine şi tine. Citea acest lucru în ochii lor, îl auzea în 
vorbele lor, îl simţea în deferenta şi în ironia lor. Şi uneori îi 
dădea o senzaţie de rău fizic: familiaritatea de sânge o 
covârşea. 

Alteori, când încerca să se izoleze în vechea orgolioasă 
aserţiune: „Sângele meu este al meu. Noii me tangere +“ vedea 
în ochii lor teribila ură antică, ura care-i împinge la atrocități. 

li respectau spiritul, cunoaşterea, puterea de înţelegere. li 
arătau deferenţă şi chiar un soi de înciudată reverență. Ea 
aparţinea claselor dominante, celor deştepţi. Dar, în schimb, îi 
cereau acceptarea aserţiunii primare: Sângele nu-i decât 
unul şi acelaşi. In noi toţi curge acelaşi sânge.” Aserţiune 
care-i eradica orice urmă de individualitate şi o lăsa cufundată, 


42 Cuvintele biblice : „Nu mă atinge" (lat.) 


înecată în marea sângelui viu, în contact nemijlocit cu toţi 
bărbaţii aceia şi femeile acelea. 

Şi trebuia să se supună. Altminteri ei ar fi persistat în lenta lor 
răzbunare. 

Dar nu putea să se supună pe nepregătite. Urma să aibă loc 
un lung proces organic. Orice mişcare bruscă sau violentă ar fi 
distrus-o. 

— Acum înţelegea afirmaţia lui Ramon: „Bărbatul e o coloană 
de sânge; femeia e o vale a sângelui.” Aceasta reprezenta 
unitatea primară a umanităţii, optţşă unităţii spiritului. 

Dar pentru Kate sângele ei era numai al ei, individual. Spiritul 
i se integra în spiritul comun. Dar sângele era baza 
individualităţii ei. 

Şi acum era confruntată cu marea aserţiune: Sângele nu-i 
decât unul şi acelaşi. Ceea ce însemna o stranie, nelimitată 
moarte a individualismului ei. 

Acum înţelegea de ce Ramon şi Cipriano purtau straiele albe 
şi sandalele peonilor şi umblau pe jumătate goi, ca nişte zei vii. 
Era acceptarea aserţiunii primare. Era reînnoirea vechii, teribilei 
legături a comuniunii de sânge. 

Acum înţelegea care era rădăcina ciudatei comuniuni dintre 
Ramon şi oamenii lui, şi dintre Cipriano şi ostaşii lui. Domoala, 
tulburătoarea, profunda comuniune a unităţii de sânge. Uneori 
gândul o îmbolnăvea.' Alteori o făcea să se revolte. Dar era o 
forţă de care se ciocnea întruna 

Căci, deşi recunoştea unitatea sângelui, Ramon aven. În 
acelaşi timp, pretenţia la o supremație, ba chiar la un soi de 
îndumnezeire. Or nu era decât un om, ca ultimul dintre peonii 
lui. Şi totuşi, deşi plămădit din acelaşi sânge şi ridicat din 
aceleaşi rădăcini omeneşti ca şi peonii. Cu alte cuvinte fiind un 
om din carne şi din sânge, era ceva mai mult. Nu în calitatea 
sângelui şi nici în oea a spiritului constau individualitatea şi 
supremaţia lui. Ci într-o lumină lăuntrică, o stea inexplicabili 
care se înălța din marea întunecoasă şi strălucea între apă şi 
cer. Steaua misterioasă care uneşte sângele universal cu 
răsuflarea universală a spiritului şi care străluceşte între acestea 
două. 

Nu era miraculosul călăreț pe un cal alb, ţi nici călăreţul pe un 
cal roib. Ci avea acel ceva care se află dincolo- de călăreţi şi de 
eai, misterul stelei la care" niciun călăreț nu poate ajunge. 


Steaua care -stabileşte echilibrul între puterea sângelui şi cea a 
spiritului. 

De aceea, singurul luau din omreare e mai presus decât 
puterea constituie totuşi o putere; care transcen- dează 
cunoaşterea; strania stea dintre cer şi primele ape ale 
cosmosului: aceasta este divinitatea omului. 

Unii oameni nu au în ei nicio seânteie de divinitate. Deţin 
numai facultăţi 

În millţi alţii seânteia e stinsă, suflată de vântur”e forţei sau 
strivită de maşinism. 

' $x când sângele şi spiritul omului o iau care-ncotro, în 
direcţii opuse, survine marea moarte şi stelele se sting în el. 

Numai un om eu o mare lumină lăuntrică poate reuni cele 
două contrarii, readucându-le la unison. 

Şi acest om era Ramon; marea lui strădanie năzuia făt 
restabilească contactul dintre cele două. Elemente opuse W> ţi 
unisqnul lor. Aceasta este puterea divină a'uirai om. 

Rămân era la fel de uman -ca şi Kate, însufleţit de acelaşi jind 
al spiritului după cunoaşterea pură şi după comuniune, după 
grandoarea înţelegerii. 

Dar numai el deţinea puterea astrală de a aduee cele două 
impulsuri umane până la pu netul de fuzionare, tiind ca o pasăre 
între vastele aripi ale puterii duale la care omul are acces şi 
din care e zămislit.. Luceafărul de Dimineaţă, dintre 
răsuflarea zorilor şi adincurile beznei Oamenii voiseră să- 
i ucidă carnea cu pumnalele. Car-. lota voise să-l ucidă cu 
spiritul ei. Fiecare dintre cele două jumătăţi încercase 
să-l ucidă. Dar el se afla dincolo de ei. Lumina stelară se. 
Răspândise în- el şi se înfiripa în oamenii lui, în femeia 
lui. 

Steaua dintre cele două aripi de putere - aceasta era 
adevărata bărbăţie. 

Kate primi tsi mesaj din partea lui Cipriano, care e 
anunţa + că vine să se stabilească la Vila Aragon. Vila 
Aragon era cea mai arătoasă casă “le pe malul lacului, 
aşezată în mijlocul unei grădini frumoase, cu pilcuri de 
palmieri, garduri vii de iasomie, plante menținute verzi 
prin stropire continuă. Casa fusese clădită În stilul unui 
castel, cam absurd, dar cu terase spaţioase care se 
deschideau spre pantele sau movilele acoperite cu 


copaci ale grădinii, sau spre lac. 

+ Cipriano sosi foarte mulţumit de sine; în ochii negri îi 
scânteia o expresie adolescentină. Voia să o convingă pe 
Kate să treacă prin ceremonia unei cu reunii civile 
mexicane şi să se instaleze împreună cu «1 la Vila 
Aragon, Kate şov&ia. Ştia că trebuie să plece In Europa, 
în Anglia şi Irlanda, ba diiar foarte curând. Era o 
necesitat? imperioasă. Senzaţia de ameninţare pe care i- 
o insufla Mexicul şi cea. De greață lăuntrică deveniseră 
aproape insuportabile. Simţea că daci na pleacă pentru o 
bucată de timp ca s& se relaxeze, nu va -mai putea 
rezista. 

Îi spuse acest lucru lui Cipriano, a cărui faţă se lungi 
de un cot. 

— Nu are importanţă pentru mine dacă mă mărit sau 
nu înainte de plec, adăugă ea. Lan portant este că 
trebuie să plec cţirând. 

— Câl de curând? 

— În ianuarie. 

Faţa lui Cipriano se lumină din nou. 

— Atunci mărită-te cu mine înainte de pleci. Săptă- mina 
viitoare. 

Kate acceptă cu o curioasă indiferenţă, iar el, fecăpătindu-şi 
scânteierea băieţească din ochi, se grăbi să plece pentru a face 
preparativele legale. 

Lui Kate nu-i păsa dacă se mărită sau nu. Intr-un anumit sens 
esenţial, se măritase de mult cu el. Tn primul şi în cel mai 
important rând, Cipriano era un ostaş, gata oricând să vină la 
ea, gata oricând să plece de la ea. Avea W> să se poată bucura 
întotdeauna de singurătate. 

Pe el, ca bărbat şi ca ostaş, îl putea lua de soţ cu mare 
uşurinţă. Mexicul era cel care o înspăimântă cu un Bimţământ 
de blestem. 

Mişcarea lui Quetzalcoatl se răspândise în ţară, îiţsă cu urmări 
sinistre. Arhiepiscopul se declarase categoric impo- triva ei. 
Ramon, Cipriano şi adepţii lor fuseseră excomunicați. Avusese 
loc şi un atentat la viaţa lui Montes. 

Adepții lui Quetzalcoatl din capitală luaseră în stăpânire 
biserica San Juan Bautisto şi o transformaseră în Casa 
Metropolitană a lui Quetzalcoatl. Arhiepiscopul, un individ 


coleric, organizase o procesiune religioasă care să ia cu asalt 
Casa lui Quetzalcoatl şi să o retransforme în biserică a 
catolicismului. Guvernul, ştiind că mai devreme sau mai târziu 
tot se va lăsa cu luptă, opri procesiunea şi-l arestă pe 
arhiepiscop, după oarecare vărsare de sânge. 

începu un război religios. Cavalerii lui Cortes scoaseră la 
iveală faimoasele lor depozite de arme - de fapt nu prea 
impresionante - şi o grupare clericală, condusă de un preot 
fanatic, intră în Zocalo. Montes îi ameninţă cu armele. Pe străzi 
puteau fi văzute serapes albe şi albastre ale lui Quetzalcoatl şi 
cele roşii şi negre ale lui Huitzllo- pochtli adunate în bande, 
mărşăluind în sunetele tam-ta- murilor şi purlând ciudate 
stindarde rotunde, confecţionate din peâie, cele ale lui 
Quetzalcoatl, iar cele ale lui Huitzilopochtli, alcătuite din bețe 
lungi cu o măciulie, moale din pene roşii cu vârfuri negre, în 
creştet.'In biserici preoţii îi îndemnau pe credincioşi să 
pornească un război sfânt. În stradă, preoţii care trecuseră de 
partea lui Quetzalcoatl hărţuiau mulţimea. 

Era un moment haotic. În Zacatecas, generalul Naiciso Beltran 
se declarase împotriva lui Montes şi de partea bisericii. Dar 
Cipriano. Şi oamenii lui Huitzilopochtli îl atacară subit, cu 
ferocitate. Beltran fu prins şi împuşcat, iar armata lui risipită. 

Ramon trudea fără încetare. Cipriano îşi făcea neaşteptate 
apariţii fulgerătoare, în locuri tot atât de neaşteptate. Reuşi să 
aţâţe răzmeriţe în statele cele mai nemulţumite: Vera Cruz, 
Tamaulipas, Yucatan. 

întreaga ţară trepida într-o dezlănţuire de energii noi. 

Arhiepiscopul fu deportat, preoţilor nu li se mai îngădui să se 
arate în stradă. Pretutindeni nu se vedeau decât serapes albe cu 
albastru şi roşii cu negru. Se. Simţea o atmosferă dp eliberare, 
aproape de exuberanţă. 

Din această pricină venise Cipriano la Kate cu acea scânteiere 
băieţească în ochi. Trăia o ciudată stare dş triumf. Kate se simţi 
speriată şi curios de pustie pe dinăuntru. Nici triumful 
strălucitor, nici senzaţia de noutate pe faţa pământului nu o 
puteau salva. Aparţinea în prea mare măsură vechii lumi 
europene, nu se putea adapta atât de repede. Dar simţea că 
dacă ar pleca în Irlanda şi ar oferi vieţii şi trupului ei o pauză, 
pentru câtăva vreme, atunci s-ar putea întoarce şi ar putea lua 
în primire partea ei. 


Căd prefacerea nu se opera numai în spiritul ei, d în însăşi 
structura sângelui. Simţea teribila schimbare a întregului 
catabolism şi metabolism al sângelui, transformând-o într-o 
nouă fiinţă. 

Şi dacă transformarea s-ar fi petrecut prea rapid, ar fi omorât- 
O. 
Aşadar, se mărită legal cu Cipriano şi se mută împreună cu el, 
pentru o lună, în Vila Aragon. La sfârşitul lunii avea să pleoe, 
singură, în Irlanda. Cipriano se declarase de acord. 

Era straniu să-i fie soţie. O făcea să se simtă vagă şi calmă, 
de parcă s-ar fi cufundat în ceva greu şi nemişcat, departe de 
suprafaţa vieţii, şi ar fi zăcut, adine, în subviaţă. 

Strania, greaua, absoluta* pasivitate. Pentru prima dală în 
viaţa ei simţea repausul absolut. Până şi vorbirea şi gândirea 
deveniseră pentru ea neimportante, superficiale; aşa cum 
undele de la suprafaţa lacului nu înseamnă nimic pentru 
creaturile care trăiesc în adâncurile neclintite. 

In sufletul ei, era liniştită şi mândră. Ah, dacă trupul n-ar fi 
suferit insuportabila greață a schimbării. Se cufundase într-un 
repaus definitiv, plasat într-un imens cosmos deschis. Universul 
se deschisese nou şi vast în faţa ei, iar ea se cufundase în 
culcuşul adânc al odihnei pure. Căpătase o siguranţă 
asemănătoare aproape cu cea a Teresei. 

Şi totuşi, procesul de schimbare care se petrecea la sângele 
ei era cumplit. 

Cipriand era fericit în felul lui curios, indian. Ochii lui păstrau 
privirea strălucitoare, neagră, dilatată a unui băiat care vede 
pentru prima oară. O minune stranie, aproape nefirească, a 
vieţii. Nu se uita direct la Kate şi nu părea să o ia mult în seamă. 
Nu-i plăcea să aibă vreo discuţie serioasă împreună. Ori de 
câte ori ea voia şi vorbească serios, îi arunca o privire 
neagră, precaută şi se îndepărta. 

Era conştient de lucruri pe care ea abia de le percepe?. 
Mai cu seamă de calitatea iritantă a vorbirii. Şi din 
această pricină o evita. Oricât ar părea de curios, el o 
făcuse 6 devină conştientă de vechea ei predilecție 
pentru senzaţii iritante, fricţionale. Acum îşi dădfea 
seama cât de agitai fusese vechea ei dragoste, încărcată 
de focul iritării ţi de spasmele voluptăţii agitate. 

In mod ciudat, Cipriano, refuzând Să împărtăşeaslă eu 


ea asemenea manifestări, o determinase să le considere 
absolut exterioare. Strania şi clocotitoarea ei voinţă 
ferri- nină se potoli, se volatiliză, lăsând-o domoală şi 
puternici, asemenea izvoarelor de apă fierbinte care 
ţâşnesc făă zgomot, atât de liniştit, şi totuşi cu atâta 
tărie, ca un ai de forţă tainică. 

îşi dădu seama, aproape cu uimire, că Afrodita din 
spuma mării murise în ea: Afrodita cea clocotitoa: e. 
Fricţională, extatică. Prmtr-un ager instinct întunecit, 
Cipriano o smulşeşe din ea. Când, în momentele lor 'aita- 
roase, recădea în acel extaz feminin clocotitor, electiic, 
care cunoaşte spasme de delir, Cipriano se îndepărta de 
ea. Era ceea ce Kate numise pe vremuri „satisfacţa” ei. Il 
iubise pe Joachim pentru că se pricepuse să-i o fee, iar şi 
iar şi iar, această „satisfacţie” orgiapă, în spasne care o 
făceau să scoată ţipete de plăcere. 

„ Dar Cipriano nu o voia aşa. Printr-un instinct 
întunetat şi puternic, se îndepărta de îndată ce simţea 
înf iripânduse în ea extazul alb al satisfacţiei agitate, 
convulsiile Alo- ditei din spuma mării. Kate îşi dădea 
seama că hi! îi repugna. Se îndepărta. intunecat şi 
imuabil. 

lar ea devenise conştientă de zădărnicia aoestei efervescenţe 
înspumate, de măsura în care îi era extranee. Părea să-i vină din 
afară, nu dinăuntru. Şi după primul moment de decepţie, când 
asemenea  „satisfacţie” îi fusese negată, veni înţelegerea 
adâncă a faptului că, în realitate, nu o dorea, că o îngreţoşa. 

lar el, în tăcerea lui întunecată, fierbinte, o readucea la- fluxul 
nou, greu, cald, în care se simţea ca o fântână oe ţâşnea fără 
zgomot, domol, din adâncuri vulcanice. Şi atunci i se deschidea, 
calmă şi caldă, erupând cu o nouă forţă tăcută. Nu mai exista o 
„satisfacţie” conştientă. Ceea ce se întâmpla era tenebros şi 
inefabil. Atât de diferit de agitația Afroditei din spuma mării, de 
volutele extazului fosforescent, de acel ultim spasm în care 
izbucnea ţipătul involuntar, ca un țipăt de moarte, ţipătul final al 
iubirii, îi fusese luat tot ce cunoscuse cu Joachim. Ceea ce Îi 
dăruia Cipriano era mult dincolo de cunoaşterea ei, ceva atât de 
adânc, de fierbinte, de fluid, de subteran. 

Şi oe se întâmpla cu actul iubirii se aplica şi la el. Nu-l putea 
cunoaşte. Când încerca să-l cunoască, ceva se poticnea în ea şi 


trebuia să renunţe. Să lase lucrurile aşa cum erau. Trebuia să-l 
lase întunecat şi fierbinte şi puternic, la fel ca lucrurile care 
există dar sunt necunoscute. Prezenţa. Şi străinul. Asta era el 
pentru ea. 

Nu prea avea ce să-i spună. Şi nu exista nicio intimitate între 
ei. Cipriano îşi păstra intimitatea lui înfăşurată în juru-i ca o 
mantie şi o lăsa pe ea imună în intimitatea ei. El era un străin 
pentru ea, ea o străină pentru el. Cipriano accepta în întregime 
acest fapt, ca şi cum n-ar fi existat vreo altă posibilitate. Ei, 
uneori, i se părea straniu. Jinduise după intimitate, stăruise 
asupra intimităţii. 

Acum, însă, se pomenise âcceptându-l pentru totdeauna 

— Ca pe străinul în prezenţa căruia îşi ducea viaţa. Prezenţa 
lui impersonală o învăluia. Trăia în aura lui, iar el, ştia bine, trăia 
în aura ci: fără să-şi spună nimic unul altuia, fără niciun fel de 
intimitate personală sau spirituală între ei. O comuniune oarbă a 
sângelui. De aceea, când Cipriano trebuia să plece, faptul nu 
avea prea mare însemnătate pentru Kate. Işi lăsa pi”ezenţa 
alături de ea. Şi lua cu el prezenţa ei. Şi, oricum, nu simțeau 
nevoie de emoţii. 

Intr-o dimineaţă trebui să plece devreme la Mexico City. Zorii 
erau limpezi, perfecţi. Soarele nu se arătase încă pe lac, dar 
prinsese munţii de dincolo de Tuliapan care se conturau cu o 
claritate magică, de parcă o lumină vrăjită fusese proiectată 
asupră-le. Şanţurile verzi de pe clinele munţilor apăreau 
distincte ca liniile din palma mâinii. Doi pescăruşi albi în zbor 
captară brusc lumina şi scânteiară. Dar lacul plin, calm, tăcut 
era palid, neaprins. 

Kate se gândi la mare. Pacificul nu era prea departe. Marea 
părea să se fi retras cu totul din conştiinţa ei. Dar ştia bine că 
avea nevoie de răsuflarea mării. 

Cipriano ieşi să se scalde. 11 văzu păşind pe marginea de 
piatră a bazinului pătrat care era golfuleţul lor particular. Işi 
zvârli halatul şi rămase gol, o siluetă neagră profilată pe apa 
palidă, neaprinsă. Cât de negru era! Intunecat ca un malaiez. 
Ciudat că trupul îi era aproape la fel de tuciuriu ca şi faţa. Şi cu 
acea arhaică împlinire a fizicului: pieptul plin şi fesele pline, 
frumoase, ale bărbaţilor de pe vechile monezi greceşti. 

Păşi de pe piatră în apa tulbure, nefirească, în acea clipă 
lumina trecu peste crestele munţilor şi împrăştie aur pe 


suprafaţa lacului. Intr-o secundă, Cipriano deveni roşu ca para 
focului. Soarele nu era roşu, se găsea încă mult prea sus, poleit 
în aurul dimineţii. Dar scăpărând pe faţa lacului, prinsese trupul 
lui Cipriano care se înroşise ca focul. 

Fiii Dimineţii! Coloana de sânge! Un indian roşu. Kate îl 
privi cu uimire, urmărindu-l cum înainta în lac, roşu şi 
luminos, inconştient de roşeaţa lui. Cuprins parcă de 
văpăi. 

Fiii Dimineţii! Kate se scutură de efortul cunoaştem şi 
rămase, fără efort, cufundată în comuniune. 

Era vorba de o caracteristică a rasei lui. Observase ţi 
altădată cât de roşii şi strălucitori deveneau aborigenii. 
Când se revărsa asupră-le lumina dimineţii sau a sera. 
Păreau focuri în apă. Indienii roşii. 

Cipriano plecă, împreună cu omul lui, călare. Şi Kate îl 
urmări călărind pe sprinceana drumului, stând întunecat 
şi drept pe calul lut roib. Îi plăceau caii roibi. Când 
călărea, avea o ciudată neclintire, o ancestrală mrndrie 
de mascul şi, în acelaşi timp, fantomatica, neagra 
invizibilitate a indianului contopit-cu calul, de parcă 
fuseseră zămisliţi laolaltă. 

Cipriano plecase şi, câtva timp, Kate resimţi vechiul 
jind după prezenţa lui. Nu dorul de eL Nici nevoia de a-l 
vedea, de a-l atinge, de a-i vorbi. Doar aoeea de a-l simţi 
în preajmă. 

îşi reveni însă repede. Se ajustă la prezenţa pe care o 
lăsa în urma lui, cu ea. De îndată oe pleca într-adevăr, de 
îndată ce actul plecării se consumase, prezenţa hii 
revenea la ea. 

Se plimbă un timp pe plajă, dincoace de dig. Li plăcea 
să fie singură, cu grădina, cu lacul, cu dimineaţa. 

„Am ajuns ca Teresa“, îşi spuse. 

Deodată văzu în faţa ei o frânghie lungă, întunecată, 
moale, zărind pe un bolovan. Dar mirttea ti dădu pe loc 
alarma. Era un şarpe, cu un desen fin pe spatele moale, 
întunecat, care zăcea pe un pietroi, cu capul atâmat în 
jos, spre pământ. 

* - Şi şarpele îi simţise prezenţa pentru că, brusc, cu o 
incredibilă repeziciune, se contractase pe piatră, după care îl 
văzu intrând într-o gaură de la baza zidului. 


Era o gaură mică. Şi, după ce-şi introduse trupul, îşi lăsă afară 
capul mic, ascuţit, rău, privind la ea şi şfichiuind cu o limbă 
neagră. După un moment, dispăru cu totul, comasându-şi 
întreaga lungime în gaură. 

Dar chiar şi după aceea Kate îi mai zări ultimul fald, pe care 
se rezema capul mic, tiirtit, asemenea diavolului care-şi sprijină 
bărbia pe braţe, privind printr-o crăpătură. Scânteile veninoase 
ale ochilor o priveau din tainiţă Pândea din propria-i 
invizibilitate. 

Se minună şi lăsă şarpele în ascunzătoarea lui. St gândi la 
toate lucrurile nevăzute, din toate locurile ascunse ale 
pământului. 'Se întrebă dacă şarpele o fi fost decepţio- nat de 
faptul că nu era în stare sa urce mai sus pe scara creaţiei, că nu 
avea posibilitatea să alerge pe patru picioarţ fără să-şi târască 
burta pe pământ. 

Poate că nu. Poate că îşi avea pacea lui. Kate se simţej 
reconciliată cu şarpele. 

Capitolul XXVn 

AICI! 

Kate şi Teresa se'vizitau una pe cealaltă, traversârd lacul. Se 
stabilise o apropiere şi un soi de blândă tolerant Intre ele, mai 
ales acum când Kate se pregătea să pițr€ pentru un timp. 

Lacul degaja acalmie şi puritate autumnală. 

— Umezeala dăinuia, tufişurile de pe dealurile sălbatice erau 
încă verzi. Lumina soarelui se lăsa pe munţi, bogată, umbrele 
erau adinei şi catifelate. Verdeaţa acoperea aproape stâncile şi 
pământul roşiatic. Tulpini de trestie de zahăr de un verde 
strălucitor, pământ arat roşu, arbori de un verde întunecat, 
stropit ici-colo de petele albe ale satelor. Şi peste locurile 
sălbatice, o risipă de hăţişuri, printre care se iveau petece de 
stâncă pleşuvă, cenuşie. 

Cerul era foarte înalt şi foarte pur. Dimineaţa părea spartă de 
bătaia tobelor, iar aerul nemişcat, cristalin, era deşirat de 
strigătul ce crăinicea pauzele zilei. Şi ziua părea să rămână în 
loc şi să se despăturească în faţa unui mister mai adânc. 
Universul se deschisese vast şi blând şi delicat, vibrând de viaţă. 

Apa lacului plină, palidă, de culoarea turturelei, avea în ea 
ceva nespus de liniştitor. Se apropia o barcă, cu pânza bombată 
de vânt ca o scoică, albă ca perla, şi carena neagră, ascuţită, 
spintecind apa. Semăna cu barca lui Dyonisos venind cu un 


mesaj şi cu vlăstarele de viţă. 

Kate abia de-şi mai amintea acum de paloarea uscată, rigidă, 
a arşiţei, când pământul părea să trosnească înciudat de atâta 
uscăciune ostilă: o amintire veştedă, sterilă, drăcească. 

Ramon şi Teresa visliră, orienlind barca spre micul golf al vilei. 
Era o dimineaţă în care umbrele de pe munţi se albăstriseră ca 
florile de nu-mă-uita. 

— Şi totuşi trebuie să pleci? o întrebă Ramon. 

— Pentru un timp. Doar nu crezi că sunt soţia lui Lot, nu-i aşa? 

— Nu. Râse Ramon. Cred că eşti soţia lui Cipriano. 

— Asta şi sunt. Dar vreau să-plec pentru un timp. 

— Ah, da! Mai bine pleacă, şi pe urmă întoarce-te. Spune-le în 
Irlanda dumitale să iacă şi ei ce-am făcut noi aici. 

— Dar cum? 

— Să se regăsească pe ei înşiji şi propriul lor univers, şi 
propriii lor eroi. Să dea substanţă, să încarneze propriile lor 
mistere. Irlandezii fac mare zarvă în legătură cu* eroii lor de 
demult şi cu vremurile legendare. Spune-le să le dea substanţă 
concretă, aşa cum i-am substanţializat noi pe Quetzalcoatl şi pe 
Huitzilopochtli. 

— Am să le spun. Dacă va fi cineva care să mă asculte. 

— Da, răspunse el. 

Ramon privi la pânza albă care flutura în apropiere. 

— Dar de oe pleci? o întrebă după un răştimp de tăcere. ”, 

— Nu-ţi pasă nu-i aşa? îl întrebă ea. 

O pauză împietrită. 

— Ba îmi pasă, spuse el în cele din urmă. 

— D< ce? 

Trecu din nou câtva timp până să răspundă: 

— Eşti una de-a noastră; avem nevoie de dumneata. 

— Chiar dacă nu fac nimic? Chiar dacă m-am cam -plictisit de 
Quetzalcoatl cel Viu şi de tot, restul, şi aş dori un simplu Don 
Ramon? 

— Ce Înseamnă un simplu Don Ramon? răspunse el izbucnind 
în râs. Un simplu Don Ramon are un Quetzalcoatl viu în el. Şi 
totuşi ne eşti de ajutor. 

— Realizezi totul cu o asemenea anvergură încât s-ar spune 
că nu ai nevoie de ajutor; mai ales de la o simplă femeie care... 
care, până la urmă, nu-i decât soția prietenului dumitale. 

Şedeau pe o bancă sub o poinsettia cu flori roşii ale căror 


petale stacojii, se întindeau ca nişte pene ascuţite. 

gg - Şarpele cu pene 

— Soţia prietenului meu, repetă el. Ce altceva mai ' bun ai fi 
putut fi? 

— Desigur, răspunse ea echivoc. 

Ramon îşi rezemase coatele de genunchi şi privea spr<* lac, 
distrat şi distant. Faţa lui avea o expresie obosită şi acea 
vulnerabilitate care lui Kate îi provoca întotdeauna o strângere 
de inimă. Îşi dădu seama din nou de marea lui izolare, de efortul 
mortal pe care i-l cerea lupta lui. Şi totuşi, se înverşuna s-o ducă 
la capăt. 

Şi acest lucru îi dădea ei un sentiment de neputinţă; neputinţa 
unei femei în faţa unui bărbat care depăşeşte sfera posibilului. 
Şi trebuia să-şi înăbuşe resentimentele şi repulsia faţă de 
eforturile lui „abstracte”. 

— Te simţi foarte, sigur de dumneata însuţi? il întrebă. 

— Sigur de mine? repetă el. Nu! în orice zi s-ar putea să mor 
şi să dispar de pe faţa pământului. Nu nurna» că ştiu acest 
lucru, dar îl şi simt. Aşa “încât de ce aş fi sigur de mine însumi? 

— Şi pentru ce să mori? 

— 1- Pentru ce moare cinevji? Chiar şi Carlota? 

— Ah... ei îi sunase ceasul. 

— Poţi să-ţi fixezi ceasul aşa cum îţi aranjezi deşte ptătorul? 

Kate tăcu câteva momente, apoi reluă: 

— Şi dacă nu eşti sigur de dumneata însuţi, atu;.ci fie ce ejti 
sigur? 

O privi cu ochi negri pe care nu-i putea înţelege. 

— Sunt sigur... sigur... 

„Vocea i se pierdu în vag, faţa *păru sări fi devenit cenuşie şi- 
ascuţită ca un chip de mort, numai ochii o priveau negri, ca 
nişte orbite de stafie. Era din nou con- 

e fruntată cu fantoma unui om care sufere cumplit Şi pa era o 
femeie neputincioasă în faţa acestei fantome îndurerate, 
încarnate. 

— Nu cctmva crezi că greşeşti? il întrebă cu mâhnire «e $e 
ce. 

— Nu! Nu greşesc! Numai că, poate, "nu izbutesc să fac faţă. 

— Şi atunci? continuă ea cu răceală. 

— Am să merg mai departe, singur, pe drumul mt-u. 

Părea să nu mai fi rămas din el decât ochii negri, fantomatici, 


care se uitau la ea. Începu să vorbească în spaniolă: 

— Mă doare sufletul, de parcă aş muri. 

— Dar de ce? strigă ea. Nu eşti bolnav? 

— Am senzaţia că mi se destramă sufletul. 

— Atunci nu te lăsa ruinat! exclamă ea cu spaimă şi repulsie. 

Dar el continua să privească cu ochi ficşi, îngheţaţi. Kate se 
simţi cuprinsă de o neaşteptată linişte; simţul unei puteri 
lăuntrice. 

— Ar trebui să uiţi de toate, o bucată de vreme, îi spuse ea cu 
blindeţe, lăsându-şi mâna, cu compasiune, pe mâna lui. 

Ce rost avea sa încerce a-l înţelege, 'sau ce sens ar fi avut să 
lupte cu el? Ea era o femeie. El era un bărbat şi... şi, deci, nu 
foarte real. Nenatural. 

Don Ramon se ridică brusc, desprinzindu-se de atingerea 
mâinii ei de parcă se deşteptase din somn, şi o privi cu ochi 
ageri, mândri. Atingerea ei maternă 0 deşteptase, ca o 
înţepătură de ac. 

— Da, spusq el. E adevărat! 

— Bineînţeles că e. Dară ţii să fii atât... atât de abstract şi de 
quetzalcoatlian, atunci îngroapă-ţi din când în când capul în 
nisip, ca un struţ, şi uită de toate. 

547 

* 

— Aşa ţ zise el zâmbind. Eşti din nou furioasă. 

— Cu mine nu-i atât de simplu. Trăiesc o stare con» lictuală. 
Şi voi nu vreţi să mă lăsaţi să plec pentru o jreme. —. 

— Noi nu te putem împiedica. 

— Da, dar dumneata eşti împotriva plecării mele - nu mă laşi 


să plec liniştită... — De ce trebuie să pleci? 
Trebuie. Trebuie să-mi văd copiii şi mama. 
«+ — E o necesitate? 
— Da. 


În clipa în care admisese necesitatea, Kate îşi dădu seama că 
exista o anumită dualitate în ea. De parc-ar fi fost împărţită în 
două persoane: una nouă, care aparţinea lui Cipriano şi lui 
Ramon, şi care. Era eul ei sensibil, dornic; şi alta, dură şi 
realizată, pe deplin formată care aparţinea mamei ei, copiilor, 
Angliei, întregului ei trecut. Acest vechi eu al ei, gata format, era 
curios de invulnerabil şi de nesimţitor, curios de dur şi de 
„liber”. În sfera lui, îşi păstra individualitatea şi era propria ei 


stă- până. Celălalt eu era vulnerabil şi organic legat de Cipriano, 
chiar şi de Ramon şi de Teresa şi, deci, deloc „liber”. 

Era conştienţă de această dualitate şi suferea de pe urma ei. 
Nu se putea angaja definitiv nici îp vechiul ei mod de viaţă, 'nici 
în cel nou. Reacţiona faţă de amândouă. Cel vechi era o 
închisoare şi îl detesta. lar în cel nou nu putea fi propria ei 
stăpână, şi voinţa egoistă protesta. 

— Asta e, repetă. E o necesitate pentru mine şi dumneata vrei 
să mă împiedici. 

— Nu, nu! se apără Ramon. Sper că nu e aşa. 

— Ba da! Pui o greutate pe inima mea şi mă paralizezi, ca să 
mă împiedici să plec. 

— Nu trebuie să facem aşa ceva. Trebuie să te lăsăm, să nu 
avem niciun fel de contact cu. Dumneata o bucată de vreme, 
dacă asta e ceea ce doreşti. 

— De ce? Nu poţi fi, pur şi simplu, prietepos? De ce nu poţi fi 
alături de mine şi să mă sprijini în hotărârea mea de a pleca? De 
ce nu-mi doreşti să plec, din moment ce simt nevoia, ? 

Ramon o privi cu răceală. 

— Asta nu pot face, rosti el. 

— Eu nu cred în plecarea dumitale. E o întoarcere la trecut, im 
soi de renegare. Dar oamenii sunt complecşi. Şi dacă simţi că 
trebuie să te întorci pentru o bucată de vreme, întoarce-te! 
Alegerea ai făcut-o. Eu nu mă tem că n-ai să revii, nu mă tem, 
pentru dumneata. 

Era o mare uşurare pentru Kate să audă acest lucru, pentru 
că ea personal se. Temea de reacţiile ei. Niciodată nu putea fi 
sigură, niciodată nu se dăruia în întregime în relaţiile ei cu 
Cipriano şi Ram6n. Totuşi, ' răspunse uşor ironic: 

— De oe te-ai teme pentru mine? 

— Uneori nu te temi singură de felul în care vei reacţiona? 

— Niciodată, răspunse Kate. Sunt perfect sigură de mine 
însămi. 

Şedeau în grădina Vilei Aragon, sub arborele poin- settia cu 
uriaşele-i frunze-petale roşii, ca nişte pene lungi, stacoijii. 
Dimineaţa era fierbinte. Vântul se potolise şi lacul arăta 
neclinti't. Totul părea încremenit, în afară de petalele lungi, 
roşii, de poinsettia. 

Venea Crăciunul! Poinsettia îi- aducea aminte lui Kate' de 
Crăciun. 


Crăciunul! Boabele de ilioe! Ari glia! Darurile de sărbăto-l ’ 
Osoeţele! 

— Dacă se grăb? a, putea ajunge în Anglia de Crăciun. Cât de 
tihnit, de familiar, de normal era gândul de a-şi petrece 
Crăciunul acasă, în Anglia, cu mama ei. Şi ce lucruri 
senzaţionale le-ar putea povesti celor de acasă! Şi ce de-a bârfe 
noi ar mai afla! De la depărtare, părea foarte atractiv. Totuşi 
încerca o nelinişte legată de felul cum va decurge în realitate 
întoarcerea ei acasă. 

— Uneori te saturi şi de bine, îi spuse lui Ramon. 

— De care bine anume? o întrebă el. 

— 0...! de Quetzalcoatl şi de toate astea. Ce-i prea mult e 
obositor. 

— Se poate, zise Ramoi) ridicindu-se şi indepărtându-so în 
tăcere. 

Atât de tăcut, încât dispăru înainte ca ea să-şi fi dat scama că 
plecase. Şi când observă, roşi de furie. Dar continuă să şadă sub 
arborele poinsettia, sub soarele fierbinte de noiembrie, privind 
furioasă la gardurile vii de “iasomie, cu florile lor pure, albe, 
răsărind printre flori veştede, şi cu bobocii rozalii printre 
frunzele întunecate. Unde auzise ceva despre: „Şi florile de 
iasomie între hoi“? 

Oh, cât de sătulă era de toate!, 

Teresa venea pe o alee. 

— Eşti încă aici? se miră ea. 

— Dar unde-ai vrea să fiu? răspunse Kate. 

— Nu ştia... Ramon s-a dus la Sayula să-l vadă po Jefe. N-a 
vrut să ne aştepte să plecăm împreună cu barca. 

— Presupun că era grăbit. 

— Ce frumoase sunt aceste noche bucnas! exclamă Teresa 
privind la bogăţia de flori de poinsettia de un re^u strălucitor. 

+ — Asta-i floarea voastră de Crăciun, nu-i; isa 0 întrebă Kate. 

— Da... florile de noche bucnas... 

— Ce oribil, un Crăciun cu hibiscus şi flori de poin- settia! îmi 
trezeşte dorul de vâsc printre portocale, în vitrina unui fructar 
din Hampstead. 

— Şi de ce? râse Teresa. 

— Oh, oftă Kate, iritată. Mi-e dor să mă întorc la viaţa simplă. 
Să văd autobuze plescăind prin noroiul diâî Piccadilly în ajun de 
Crăciun, şi trotuarele ude, înţesate de oameni, alergând de-a 


lungul vitrinelor scânteietoare. 

— Şi asta înseamnă viaţă pentru tine? 

— Da. Viaţă lipsită de toate abstracţiunile astea şi de imensa 
demonstraţie de voință. Pentru mine viaţa c destul de bună 
dacă mi se îngăduie să trăiesc şi să fiu eu însămi. 

— E timpul ca Cipriano să se întoarcă, spuse Teresa. 

Cuvintele ei o făcură pe Kate să sară de pe bancă, enervată. 
Nu accepta să fie hrănită cu chestii de genul ăsta. O să se 
elibereze, o să le arate ea! 

Se duse cu Teresa în sat. Aerul era misterios de*viu, traversat 
parcă de o nouă răsuflare. Dar Kate refuza să o simtă. Se 
aşezară sub un copac pe plaja din Sayula, vorbindu-şi rar şi 
privind la întinderea de apă de culoarea guşei de porumbel. 

O barcă neagră cu o tendă roşie şi un catarg înalt era 
ancorată lângă digul care. Se ridica, înalt de vreun metru, din 
apa joasă de lâ mal. Pe zidul digului stătea o ceată de oameni în 
straie albe, privind în pântecele negru al ambarcaţiunii. Pe țărm, 
profilaţi ca nişte siluete imobile pe suprafaţa lacului, se aflau o 
vacă neagră bălţată cu alb, şi un taur uriaş, monolitic, negru cu 
alb. Cele două siluete erau atât de nemişcate, incit păreau să 
alcătuiască o friză pe oglinda apei de culoarea guşci de 
porumbel. 

Grupul se afla în imediată apropiere, totuşi apărea siraniu şi 
îndepărta” Doi peoni fixară o pasarelă de scânduri pe marginea 
bărcii. Pe urmă începură să împingă vaca spre pasarelă. 
Animalul făcu un pas de încercare pe acândurile late, apoi se 
opri locului, cu acea lentă indiferenţă mexicană. Peonii o 
flancară, împingând-o până la capăt. In cele din urmă, intră 
direct în cală. 

Acum era rândul taurului bălţat. Un mexican bătrân, înalt, 
îmbrăcat în pantaloni strimţi cafenii, o jachetă scurtă de piele şi 
o pălărie de fetru uriaşă,. Brodată cu argint, apucă uşor inelul 
din nasul taurului şi îi săltă greutatea capului, aşa încât 
grumazul gros şi catifelat se înălţă: Un peon din spate îşi lăsă 
capul în piept şi se opinti cu toată puterea în coastele 
animalului. Mexicanul bătrân cu picioare subţiri şi pălăria înaltă 
trăgea de zor de inelul din nas. Taurul păşi calm, delicat şi 
impasibil, peste zidul jos al digului, până la pasarela de 
scânduri. Acolo se opri. 

Peonii se regrupară. Cel din spate, cu brâul roşu bine încins 


peste şoldurile albe, încetă să mai împingă, iar mexicanul cu 
picioare subţiri dădu drumul inelului. 

Alţi doi peoni trecură o funie în jurul pulpelor taurului. 
Mexicanul cu pălărie înaltă urcă pe pasarelă şi începu iar să 
tragă uşor de inel. Trăgea cu blândeţe. Taurul îşi înălţă capul, 
dar opuse rezistenţă. Lovi pasarela cu un picior care se 
împotrivea să calce. Apoi se înţepeni locului, cu spinarea lui albă 
smălțuită cu negru, imobilă, ca o bucată de cer. 

Fermierul smuci din nou inelul. Cei doi peoni trăgeau de funie, 
împingând totodată în coastele monstrului bălţat, imobil, 
impasibil. Alţi doi peoni cu capetele în piept şi şoldurile flexibile, 
încinse cu brâuri roşii, împingeau cu toată puterea crupa 
formidabilei creaturi. 

Şi totul se petrecea fără zgomot şi aproape fără vreo 
schimbare, un grup monumental profilat pe plinătatea lacului 
palid. * 

În cele din urmă, taurul păşi încet, imperturbabil, dar fără 
chef, pe sefnduri, şi fu flancat şi împină lent spre marginea 
bărcii. Aici se opri din nou. 

Stătea, uriaş şi argintiu, smălţuit ca cerul, cu şerpii negri ai 
funiilor în jurul coapselor, conturându-se masiv pe tenda roşie a 
canoei. Avea oare să păşească sub tendă, cufundându-se în 
întunecimea bărcii? 

Îşi lăsă capul în jos şi privi în cală. Oamenii din spate se 
opintiră şi-i împinseră crupa vie. Impingeau cu ţoate puterile, în 
tăcerea densă, mexicană. Încet, precaut, taurul se ghemui, se 
făcu mic şi, cu o mişcare, iute, masivă, păşi cu picioarele din 
f”ţă în barcă, lăsându-şi crupa imensă, cabrată, pe pasarelă. 
Urmă o foială, o bălăbăneală, şi apoi bufnitura surdă când şi 
picioarele din spate săriră în barcă. Intrase. 

Scândurile pasarelei fură date la o parte. Un peon alergă şi 
desfăcu odgonul legat de stâlpii de piatră de pe țărm. Din 
pântecele canoei se auziră bufnituri surde de picioare. Oamenii 
aflaţi în apa de la țărm împingeau pupa neagră a bărcii, pentru 
a o pune în mişcare. Dar era foarte grea. Aplecându-se încet, 
începură să scoată, la întâmplare, pietroaiele de sub fundul plat 
al ambarcaţiunii şi să le arunce deoparte. In sfârşit canoea se 
urni, se legănă puţin şi se puse pe linia de plutire. 

Oamenii din apă săriră în barcă. Doi peoni cu prăjini continuau 
să despotmolească barca, înfigâpdu-şi prăjinile şi păşind greoi 


până la pupă, appi ridicând prăjinile şi alergând din nou la proră. 
Barca alunecă încet pe suprafaţa apei. După-aceea înălţară 
pânza mare, albă, care se arcui In vânt. Canoea spinteca apa, 
purtându-şi invizibila povară vie, masivă, smălțuită ca cerul. 

Totul atât de tăcut, de calm, de îndepărtat. 

— Şi Ramon doreşte să stai alături de el în biserică, în calitate 
de mireasă a lui Quetzalcoatl - purtind un nume străin şi ciudat? 
o întrebă Kate pe Teresa. 

— Nu ştiu. Spune că mai târziu, când va sosi timpul să aibă o 
zeiţă. 

— Şi ai ceva împotrivă? 

— Personal, mi-e teamă. Dar înţeleg că Ramon o doreşte. El 
spune că asta înseamnă a accepta în maijnare măsură 
răspunderea existenţei tale. Şi cred că e adevărat. Dacă există 
vreo fărâmă sacră în mine, atunci trebuie să accept şi această 
parte a mea, să îmbrac rochia verde şi să fiu, pentru moment, 
femeia-zeiţă. Ramon spune că trebuie să dăm o manifestare 
concretă tradiţiei. Şi când 'mă gândesc la fraţii mei, ştiu că 
acest lucru e adevărat. Aşadar, când va trebui să îmbrac rochia 
verde şi să mă arăt în faţa lumii la biserică, mă voi gândi la 
inima întregii omeniri, care bate invizibil, şi voi încerca să pun 
pe primul plan partea sacră din mine, pentru că aşa e necesar şi 
bine. Aşa e drept. N-aş face-o dacă n-aş gândi că e drept. 

— Credeam că rochia verde e pentru mireasa lui 
Huitzilopochtli. 

— Ah, da, se corectă Teresa. A mea e neagră cu margini albe 
şi nori roşii. 

— Ai prefera rochia verde? N-ai decât s-o iei. Eu tot plec. 

Teresa îi aruncă o privire scurtă. 

— Rochia verde e pentru soţia lui Huitzilopochtli, spuse ea, 
parcă năucită. 

— Nu văd ce importanţă are, stărui Kate. 

' ~ Teresa o privi din nou scurt, cu ochii ei negri. 

— Oamenii diferiţi trebuie să aibă soţii diferite. Cipriano n-ar fi 
dorit niciodată o soţie ca mine. 

— Şi- femeile diferite trebuie să aibă soţi diferiţi, răspunse 
Kate. Pentru gustul meu, Ramon e mult prea abstract şi 
dominator. 

Teresa roşi şi îşi cobori privirile în pământ. 

— Ramon cere mult prea multă supunere din pârlea unei 


femei pentra a fi pe placul meu, adăugă Kate. Îşi asumă prea 
multe răspunderi. 

Teresa îşi ridică în grabă privirile şi îşi înălţă capul cu mândrie, 
arătându-şi gâtul brun, ca un şarpe cu creastă. 

— De unde ştii că Ramon cere supunere din partea unei 
femei? Cum poţi şti asemenea lucru? Dumitale nu ţi-a cerut 
nicio supunere. Nu ai dreptate. Nu-mi cere nicio supunere. 
Doreşte să mă dăruiesc lui de bună-voie. Cu blindeţe. lar el mi 
se dăruieşte cu mult mai multă blândeţe decât mă dăruiesc eu 
lui. Pentru că un bărbat ca el e mult mai bun decât o femeie. El 
nu-i ca Cipriano. Cipriano e ostaş. Dar Ramon e blând. Greşeşti 
în ceea ce spui. 

Kate risio uşor. 

— Şi dumneata eşti un ostaş-femeie, continuă Teresa. Tot 
timpul lupţi. Eu nu sunt aşa. Dar unele femei trebuie sa aibă un 
spirit militant, şi atunci au nevoie de bărbați- ostaşi. De asta 
dumneata-eşti Malintzi şi rochia dumitale e verde. Vei fi 
întotdeauna o luptătoare. Dacă ai fi singură pq lume, ai lupta cu 
dumneata însăţi. 

Lacul era foarte liniştit. Cele 3ouă femei îl aşteptau pe Ramon. 

Un om în straie albe. Ghemuit în tăcere sub un copac. 
Ţinându-, ; i capul npkcat în- faţă, cojea trunchiuri de palmier. 
După un timp. So duse să moaie în lac fişiile lungi de coajă şi se 
întoarse cu ele, bălăbănindu-le. Pe urmă se aşeză din nou şi îşi 
reluă munca în tăcere, cu iscusinţă şi cu acea întunecată, 
copilăroasă concentrare. 

proprie poporului. Repara fundul unui scaun. Când simţi J 
privirea lui Kate, se uită şi el la ea cu o sclipire în ochii negri, şi o 
salută. Scânteia de vie recunoaştere şi de deferenţă din ochii lui 
o făcu să simtă un fluid de stranie putere care i se propagă prin 
mădulare. De parcă defe- renţa lui ar fi fost o flacără de viaţă, 
care ţâşnise, bogată, de îndată ce o văzuse. 

Un cal rdib pătat cu alb se zbenguia pe țărm, nechezând 
frenetic. Coama îi flutura în vânt, picioarele-i împroşcau 
prundişul; îşi deschise din nou botul lung şi necheză îngrijorat. 
Apoi alergă de-a lungul malului. Oare ce pierduse? 

Un peon mânase departe în lac-un car cu. Roti înalte, tras de 
patru catâri; apa depăşise axa roţilor, at în gând aproape fundul 
carului. Părea o barcă pătrată, trasă de patru cai de mare 
întunecaţi, ce-şi mi, cau urechile lungi, negre, ca nişte frunze, în 


timp ce peonul îmbrăcat în alb. Cu pălăria mare în echilibru pe 
capul mândru, stătea drept ca bradul. Catării păşeau încet prin 
apă, făcând o curbă ca să se întoarcă la maL 

Era iarnă pe lac, o'iarnă aidoma primăverii. Viţei albi şi gălbui, 
fragezi şi mătăsoşi, zburdau cabrându-şi fundurile * şi ridicându- 
şi cozile, îndreptându-se laolaltă spre apă, pe care o adulmecau 
cu boturi şovăielnice. 

în umbra unui copac mare era priponită o’ măgăriţă- mamă, 
iar fătul, ceva mic şi negru ca cerneala, se ghemuia lângă ea, 
ţinându-şi în sus căpşorul pufos, cu două urechi mari, negre, 
proiectate Vertical; părea un iepure fermecat, negru ca smoala. 

— Câte zile are? îl întrebă Kate pe peonul care ieşise afară din 
bordeiul de paie. _".. 

Omul o săgetă cu ochii lui negri, scânteietori, plini de bucurie 
şi deferenţă. lar Kate îşi simţi pieptul înăl- ţându-j-se de 
mândrie. 

— S-a născut azi-noapte, Patrona! îi răspunse e] zimbind. 

— Atât de mic! Atât. De mic | Nu. Se poate ridica în picioare, 
nu-i aşa? 

Peonul se apropie, îşi trecu un braţ pe sub pui şi îl ridică în 
picioare. Rămase aşa, uimit, clătinându-se pe picioarele negre, 
ca nişte ace de păr îndoite. 

— Ce drăguţ e! strigă Kate încântată, iar peonul râse cu caldă 
recunoştinţă, amestecată cu reverență. 

Măgăruşul negru ca. Smoala nu se pricepea să stea drept. Se 
bălăbănea pe picioarele-i crăcănate şi se mira Fe urmă încercă 
vreo doi paşi şanticăiţi, ca să miroase nişte porumb verde. 
Mirosi şi mirosi şi mirosi, de parei toţi eonii nţgri se deşteptaseră 
în nările lui. 

Pe urmă se întoarse şi se" uită cu mutrişoara păroasă şi 
catifelată drept la Kate, scoțând o limbă roză. Kate izbucni în 
râs. Măgăruşul se uita la ea, uluit. Şi îi scoase din nou limba. 
Kate râse iar. Măgăruşul încercă o mici săritură- stângace, care 
îl surprinse enorm în primul rând pe el. După care se aventură 
din nou să facă un pas şi, cu totul pe neaşteptate chiar pentru el 
însuşi, schiţă o nout săritură. 

— A şi învăţat să danseze! strigă Kate. Şi abia azi-noapte a 
venit pe lume. 

— Da, a şi învăţat să danjbze, îi repetă peojiui cuvintele. 


După ce stătu un timp la gânduri, fătul se îndrepţi, 
împleticindu-se, spre mamă. Era o măgăriţă frumoasi cenuşiu- 
cafenie, cu păr lucios, sigură de sine. Fătul fi descoperi ugerul şi 
începu să sugă. _ 

Ridicându-şi privirea, Kate întâlni ochii peonului cu flacăra lor 
vie, grea de cunoaştere şi de o curioasă recon. 

forţare. Puiul negru, mama, actul suptului, mugurul de viaţă 
nouă, misterul obscurului câmp al creaţiei; şi adoraţia faţă de 
femeia strălucitoare, cu sinii plini, din faţa lui: toate acestca 
apăreau în primitiva privire neagră a. Omului. 

— Adids! îi spuse Kate, tărăgănat. 

— Adios, Patron a! răspunse el, ridicându-şi mâna cu salutul 
lui Quetzalcoati. 

Kate străbătu plaja, îridreptându-se spre debarcader şi 
simțind cum năvălea în ea un val de viaţă însufleţită, puternică. 
„E sexualitate, îşi spuse în sinea ei. Dar ce minunată poate fi 
sexualitatea când bărbaţii o păstrează sacră, puternică. Umple 
lumea, ca lumina soarelui care te pătrunde. Dar eu n-am de 
gând să mă supun, nici măcar acest lucru. De ce să te supui 4a 
orice-ar fi!“ Ramon venea spre barcă; purta pălăriasimbolul lui 
Quetzalcoati. In clipa aceea tobele începură să bată anunțând 
ora prânzului, după care urmă chemarea crainicului, venind 
clară şi distinctă din turn. Toţi bărbaţii de pe plajă se ridicară în 
picioare şi îşi înălţară braţul drept spre cer. Femeile îşi desfăcură 
palmele spre lumină. Totul era nemişcat, cu excepţia 
animalelor. 

„ Ramon se duse la barcă şi bărbaţii pe lângă care trecea îi 
adresară salutul lui Quetzalcoati. 

— A fost într-adevăr minunat, exclamă Kate, în timp ce” sleau 
pe lac. Cât de bine... cât de bine te poţi simţi la ţară! De parc-ai 
înţelege care e adevărata nobleţe. 

Kate hotărî, cu mai multă fermitate ca oricând, să plece. 

Scrise la Mexico City şi reţinu o cabină de la Vera Cruz la 
Southampton. Vaporul pleca în ultima zi a lunii noiembrie. 
Cipriano sosi acasă în şaptesprezece, iar ea îi povesti ce măsuri 
luase. O privi cu o ciudată îngândurare copilărească, ţinându-şi 
capul înclinat pe un umăr, dar Kate n-ar fi putut spune ce anume 
simţea. 

— Deci te-ai şi hotărât să pleci? o întrebă în spaniolă. 

Abia atunci ştiu Kate, In sfârşit, că se simţea ofensat. 


Ori de câte ori se simţea ofensat, înceta să mai vorbească 
engleza; se exprima în spaniolă, de parcă s-ar fi adresai altui 
mexican. 

— Da, răspunse ea. Pe ziua de treizeci. 

— Şi când te întorci? 

— Quien sabe? Cine ştie? 

Privirea ochilor lui negri zăbovi câteva minute pe chipul ei, 
neclintită şi incomprehensibilă. Aparent, îşi spunea că, dacă ar fi 
vrut, ar fi putut face uz de lege împiedi- când-o să părăsească 
tara - împiedicând-o să părăsească până şi Sayula - din moment 
ce erau căsătoriţi legal În adâncurile Ochilor lui scânteia vechea 
fixitate a mâniet indiene, licărind imobilă şi neînduplecată. Şi 
apoi pe faţa lui surveni o schimbare infinitezimală, aproape invi- 
“ziţjilă. Ca şi cum emoția ascunsă se topise şi stoica indiferenţă. 
Împietrirea ancestrală şi toleranța stoică îi luaseră locul. Kate 
putea aproape simţi valurile succesive de umbră şi de răceală 
care se propagau prin sângele lui, şi de care mintea hu-i era 
conştientă. Şi din nou teama de a pierde contactul cu el îi 
înmuie inima. 

Îi plăcea, oarecum, să simtă cum se succedau în el umbre şi 
sclipiri reci, şi o duritate de piatră, apoi strania inerție a miezului 
de zi tropicală şi amorţeala provocată de âoare, aşa cum stătea 
acolo imobil, urmărind-o. Până la urmă tot avea să se instaureze 
sinistra, sufocanta apatic tropicală a ceasurilor de zăpuşeală, un 
leşin de indiferenţă. M - Como quieres tu, îi spuse. Cum doreşti 
tu. 

Şi Kate ştiu că în întunecata, sufocanta apatie a sângelui său, 
el o şi eliberase. Nu avea să mai depună vreun efort de ao 
reţine. Şi acest lucru făcea parte din blestemul rasei lui. 

Cipriano luă o barcă şi se duse la Jamiltepec, la Ramon, aşa 
cum ştiuse Kate că va proceda. 

lar ea rămase singură, ca de obicei. O săgetă gândul că prin 
voinţa ei determinase această singurătate. Când era alături de 
oamenii aceştia nu se putea relaxa. De fapt, alături de nimeni 
nu se-putea relaxa. Simţea întotdeauna nevoia de a se retrage 
în propria ei individualitate, înco- vrigându-se ca o pisică. 

Sexul, potrivirea sexuală să fi fost chiar atât de importante 
pentru ea? Poate că mai importante ar fi fost dacă nu le-ar fi 
cunoscut. Le gustase însă din plin - şi eu Cipriano în mod 
definitiv, desăvârşit. Deci ştia totul în legătură cu ele. Se simţea 


de parc-ar fi cucerit un nou teritoriu, un alt domeniu al vieţii. 
Cuceritoarea! Şi acum avea să se retragă, cu prada, în vizuina 
individualităţii ei. 

Brusc, se văzu aşa cum o vedeau de multe ori bărbaţii: pisica 
mare, cu spasmele ei de voluptate şi cu eternul apeţit pentru 
individualitatea ei izolată, pentru propria ei izolare. Oricârid gata 
să guste cu voluptate un contact. Apoi, cu felină satisfacţie, să 
rupă contactul, pentru a toarce, singură cu simţul propriei ei 
puteri. De fiecare dată îşi extrăgea din contact puterea, şi apoi o 
rumega în individualitatea ei izolată. 

Cunoştea multe femei la fel cu ea. Se jucau cu dragostea şi cu 
intimitatea ca o pisică cu un şoarece. Şi, până la urmă, înghiţeau 
cu nesat şoarecele-dragoste şi se retrăgeau cu burta plină şi cu 
un voluptuos simţ al puterii. 

Numai că, uneori, şoarecele-dragoste refuza să se. Lase 
digerat şi le provoca o indigestie pe viaţă. Sau, asemenea ! lui 
Cipriano, se prefăcea într-un soi de şarpe capfe îşi înălța capul şi 
se uita la ea cu, ochi scânteietori, apoi dispărea în vid, lăsând-o 
pustiită, secătuită de simţul pro. Priei puteri. 

— Şi mai observase un lucru, ceva care o îngrozea. Una după 
alta, femeile de structura ei, puternicele femei-ale- amorului, la 
vârsta de patruzeci, patruzeci şi cinci, cincizeci de ani, îşi 
pierdeau tot farmecul şi atractivitatea şi se prefăceau în băbătii 
cenuşii, avide, respingătoare, ca ' nişte cotoi care dădeau 
târcoale pândind prada, din ce în ce mai săracă. Ca făpturi 
omeneşti se dezagregau total. 

— Şi rămâneau nişte'babe cenuşii, îmbrăcate în rochii 
luxoase, iar urletul cotoiului hămesit răzbea în însăşi vorbirea lor 
elegantă. * _ 

Kate era o femeie-înţeleaptă, destul de înţeleaptă încât să 
poată accepta o lecţie. 

E plăcut pentru o femeie să-şi cultive ego-ul, indivi- 
Dualitatea. E foarte bine pentru ea fie să dispreţuiască iubirea, 
fie să iubească iubirea aşa cum o, pisică iubeşte şoarecele cu - 
care se joacă, înainte de a-l devora pentru. A-şi tonifia propria 
individualitate şi pentru a-şi umple voluptuos burta propriului 
ego. 
„Femeile suferă mai mult de pe urma înăbuşirii ego-ului, 
decât de pe urma înăbuşirii vieţii sexuale”, spune p 'scriitoare, 
şi s-ar putea să fie adevărat. Dar priviţi la femeile moderne de 


cincizeci sau cincizeci şi cinci de ani, la cele care şi-au cultivat 
ego-ul din plin. De obicei devin nişte băbătii lihnite” care-ţi 
stâmesc fie mila, fie dezgustul. 

Kate cunoştea toate acestea. Şi în timp ce şedea singură îri 
vilă şi le reaminti. Ea îşi avusese partea ei de plăcere, chiar şi 
aici, în Mexic. Şi bărbaţii ăştia o lăsau liberă să plece. Nu era 
prizonieră. Putea să plece şi să-şi ia toată prada capturată. 

Şi pe urmă? Să zacă la Londra într-un salon şi să sporească 
numărul băbătiilor hămesite? Să lase ca grimasa proprie 
băbătiilor să i fee instaleze pe chip şi sinistra fârnâială a 
băbătiilor să-i pătrundă în glas? Oribil! Dinuv toate ororile, poate 
că  băbătiile-cotoi,  contemporanele ei. Erau cele mai 
respingătoare. Nici măcar dezgustătorii nio- tani-bărbaţi de pe 
acoperişuri n-o îngreţoşau până-n- _ tr-atât. „Nu! îşi spuse în 
sinea ei. Ego-ul şi individualitatea mea nu merită un preţ atât de 
îngrozitor. Mai bine renunţ la o parte din ego şi-mi înec o parte 
din individualitate, decât să ajung în halul ăsta!“ 

în fond, când Cipriano o atingea mângâios, tot trupul. Oi 
înflorea. Aceasta era mart? a sexualitate, care putea du 
strălucire vieţii, dar la care nu îndrăznea să se gândească 
pentru eu avea o forţă mult mai mare decât voinţa ei. Dar, pe 
de altă parte, şi când era singură şi îşi desfăşura aripile 
propriului ego, emiţind propriul ei spirit, viaţa putea fi minunată 
pentru ea. După un timp însă, minunea pălea şi se instala în 
locu-i o pustietate geloasă. „Eu am nevoie de amândouă, 
continuă să-şi spună. Nu trebuie să fug de Cipriano şi de Ramon, 
pentru că ei fac să-mi înflorească sângele în trup. Eu îi consider 
limitativi. D; -r trebuie să fim limitați. Dacă încerci să fii 
nelimitat, devii oribil. Fără Cipriano care prin atingerea lui mă 
limitează şi îmi supune voinţa, aş deveni o femeie vârstnică. 
Îngrozitoare. Ar trebui să doresc să fiu limitată. Ar trebui să fiu 
bucuroasă că un bărbat mă limitează prin voinţa lui puternică şi 
prin calda lui atingere. Pentru că, ce-ea ce numesc cu 
grandoarea mea şi vastitatea de dincolo d «> mine, m-ar lăsa să 
mă prăbuşesc prin podeaua spartă a nimicului, dacă n-ar exista 
mâna unui bărbat care să mă încălzească şi să nă limiteze. Da’. 
Mai curând mă supun decât să devin bătrinicloaeă şi neplăcută: 
mă supun, atât cât e nevoie, şi nu mai mult.” 

Chemă un servitor care să vâslească, şi porni cu ba: va pe lac. 
Era o dimineaţă frumoasă de noiembrie; uscăeiu- nea încă nu-şi 


lăsase gheara peste împrejurimi. În cane- lurile adinei ale 
munţilor cu povârnişuri repezi dinspre nord-est, umbrele erau de 
un albastru pur. La poale se aşternea verdele delicat, dând spre 
uscăciune. Lacul era încă plin, dar mai aplatizat, şi zambilele de 
apă pieriseră. Păsările zburau liniştit, la mică înălţime. Plinătate 
şi calm în lumina puternică, fierbinte. Câteva câmpuri de 
porumb, ofereau la vedere mirişti uscate, - dar florile de palo- 
blanco $e deschiseseră, tufişurile erau de un verde diafan şi în 
aer pluteau pale de parfum de la mingile florale galbene, de 
mesquite. 

„De ce să plec? continuă Kate să discute cu ea însăşi. De ce 
să văd autobuzele inotând prin noroaiele din Picca- dilly în 
ajunul Crăciunului, şi mulțimile de pieţoni înghe- suindu-se pe 
trotuarele ude, pe lângă marile magazine ca nişte uriaşe peşteri 
de lumină? Mai bine să rămân aici, unde sufletul mi-e mai puţin 
posomorit. Va trebui să-i cer lui Ramon scuze pentru tot ce i-am 
spus. N-am să-i mai critic. La urma urmei, aici e un alt soi de 
vastitate,. Cu sunetul tobelor şi strigătul lui Quetzalcoatl. 

Se şi zărea etajul de sus, ca un turn roşu-gălbui, al casei din 
Jamiltepec, şi ghirlandele bogate de boug&in- villea purpurie, 
căzând în valuri de pe zidul înalt, împroşcate cu flori palide de 
plombagină şi cu trandafiraşi răzleţi, smântânii. 

— Eston toca/ido *, spuse liniştit barcagiul, privind-o cu ochi 
întunecaţi, grei. 

Se şi făcuse auzită bătaia tobei mici din Jamiltepec. 

. Barca se apropia domol; un glas care cânta în splendoarea 
dimineţii răzbi până la ea. 

Barcagiul înălţă o vâslă în chip de semnal pentru cei din casă. 
Şi când barca pătrunse în golfuleţ, un servitor în straie albe veni 
alergând spre micul debarcader. In lumina solară neclintită 
plutea o mireasmă, poate că de trandafiri, şi eterna tăcere 
mexicană, pe care bătaia tobelor şi glasul care cânta nu o 
tulburai!. 

— Don Cipriano e aici? întrebă Kate. 

— Estă! murmură omul, făcând un-semn uşor către balconul 
lui Rămân, de unde venea şi cântecul. Să-l anunţ că aţi sosit? 

Vocea lui nu se înălţase nicio clipă peste murmur. 

— Nu, răspunse Kate. Vreau să stau puţin în grădină înainte 
de a urca. 

— Atunci ani să las uşa deschisă, sguse orouL şi veţi putea 


urca oricând veţi dori. 

Kate se aşeză sub un copac stufos, pe care se împletea o 
plantă agăţătoare cu cârcei groşi ca nişte şerpi şi cu flori mari ca 
nişte trompete galbene-maronii. Rămase ascultind cântecul. Era 
glasul lui Ramon, învăţându-l pe unul dintre cântăreţi. 

Ramon nu avea o voce prea puternică. Cânta încet, ca pentru 
aerul din jurul lui, dar expresiv. Kate nu putea prinde cuvintele. 

— Ya? spuse Ramon când tfermină. 

— Ya, -Patron! răspunse cântăreţul. 

Şi începu să cânte cântecul cu glasul lui puternic, pur, care te 
atingea la viscere. 

„Drumul meu nu e al tău, și al tău nu e al meu. 

Dar vino, înainte de ne despărţim 

Să ne-ndreptăm, fiecare, spre Luceafărul de Dimineaţă 

Şi în el să ne-ntâlnim. 

Nu-ţi cer să vii pe drumul meu, 1 Nu-ţi strig: O, fii 
înţelegătoare, 

Dar steaua e aceeaşi pentru amândoi, Biruitoare. 

Spiritul meu se pierde-n depărtare Şi nu vreau să-l ascult. 

O, tu, flacăra mea despicată, 

Tu, care-mi placi cel mai mult. 

Fiecare ne vedem de drumul nostru. 

Dar între noi, plutitorul tăcut, 

Ce-^i deschide lumina -îmbietoare, 

Şi alunecăm în nevăzut. 

Bărbatul nu păşeşte precum o femeie Şi nici femeia precum 
un bărbat. 

e Fantomele lor printre umbre. 

lată s-au strecurat. 

Dar Luceafărul de Dimineaţă şi Luceafărul» de Seară 

Ne cheamă cu flăcări în al lor adăpost, 

Să ne adunăm noi, nomazii, fără să ştim. Cine suntem, cine 
am fost. E 

Nu cer decât să pot aluneca In adăpostul lui cel sfânt. 

Şi-acolo în văpaia despicată,. 

Să ştiu că oaspete îi -sânt. 

Vino alături de mine, femeie, 

Adu-ţi aco’. O trupul tău, 

Şi flacăra să ne-nfăşoare, * 

să ne afundăm în hău. 


Veniţi alături de mine, bărbaţi | Să ne găsim cămin Să râdem 
din inima toată Cât femeia se odihneşte senin. 

Omul cântă cântecul de câteva ori, oprindu-se, uitând câte un 
vers, reluând, vocea lui pură, arzătoare, împleticindu-se din 
când în când. Şi atunci intervenea vocea joasă, uşor răguşită, a 
lui Ram6n, -cu o subtilă intensitate, răzbind parcă din căuşul 
unei scoici; şi pe urmă din nou sunetul picurat al vocii de tenor, 
străbătându-ţi sângele ca o flacără. 

Mor o, adică servitorul ei, o urmase în grădină şi şedea la 
oarecarc depărtare, cinchit pe vine, sub Un copac, rezemându-şi 
spinarea de -trunchi, ca o umbră ghemuită, in- veşmintată în 
alb. Degetele de la picioare i se răşchirau, negre şi bătătorite, 
prin huaraches despicaţi, iar cureaua de la pălărie î.i-atirna pe 
obrajii tuciurii. Îţi rest, era îmbrăcat în alb, pânza albă 
întinzându-i-se strins pe pulpe. 

Când cântecul se încheie şi toba tăcu, iar glasurile care 
vorbiseră în şoaptă amuţiră, mozo îşi înălţă pi'ivirea spi e Kate, 
cureaua neagră a pălăriei bălăngănindu-i-se sub bărbie, ochii 
negri strâlucindu-i şi un zimbet timid iiu- minâridu-i faţa. 

— Eslă muy bien. Patrona? întrebă el cu sfială E fuaitc frumos, 
nu-i aşa. Stăpână? 

— E foarto frumos, răspunse Kate, cu infailibilul ituu al 
mexicanilor. 

Dar în pieptul ci se ciocneau sentimente conflictuirle, şi 
omul ştia. 

Arăta atât de tânăr când zâmbea cu surâsul acela vesel, 
sfios, ineântat. Avea în el ceva din eternul copil. Insa un 
copil care, în orice clipă, s-ar fi putut preface într-un om sălbatic, 
răzbunător, violent. Şi un bărbat întotdeauna viu din punct de 
vedere sexual, pentru moment inocent în plenitudinea-i sexuală, 
şi nu în absenţa ei. Kate gândi în sinea ei, aşa cura mai gândise 
şi altă dată, că există mai multe căi de a. Redeveni copil. 

Dar omul avea o privire ascuţită, pânditoare, în colţul ochiului: 
urmărea dacă ea nutreşte vreo ostilitate ascunsă. Ar fi vrut s-o 
vadă acceptând din toată inima cântecul, toba, întreaga 
atmosferă. Dorea, ca un copil, să o vadă acceptând totul. Dar 
dacă era cumva ostilă, atunci el avea s-o depăşească în 
ostilitate. Judecata ei ostilă l-ar fi transformat într-un duşman 
înverşunat. 

Ah, toţi bărbaţii sânt’ la fel! 


În clipa aceea omul se ridică brusc şi Kate auzi vocea lui 
Cipriano, peste parapetul balconului: 

— Lupe, ce este? 

— R- Estă la Patrona, răspunse servitorul. 

Kate se ridică d (? pe bancă şi privi în sus. Văzu capul şi 
umerii goi ai lui Cipriano, aplecaţi peste balustrada balconului. 

— Vin îndată sus, îi spuse ea. 

Intră încet pe poarta de fier, în coridor, Lupe urmând-o, 
zăvorind porţile în urma ei. 

Pe terasa de sus îi găsi pe e Ramon şi pe Cipriano, amândoi 
despuiaţi până la brâu, aşteptând-o în tăcere. Se simţi încurcată. 

— Am aşteptat ca să aud noul cântec, se scuză ea. 

— Şi cum ţi s-a părut? întrebă Ramon în spanioli, 

— Îmi place. 

— Să ne aşezăm, continuă Ramon, tot în spaniolă. 

Ea şi Ramon se aşezară în balansoarele de răchiti, Cipriano 
rămase în picioare, rezemat de zidul terasei. 

Venise ca să-şi declare, oarecum, supunerea, să le spună că 
nu mai voia să plece. Dar găsindu-i pe amândoi cufundaţi în 
atmosfera lor de Quetzalcoatl, cu piepturile despuiate, nu se 
grăbea să înceapă. O făceau să se simtă inoportună. Nu pierdu 
niciun minut ca să-şi dea seama că într-adevăr era inoportună. * 

— Nu ne prea întâlnim în Luceafărul vostru de Di-, mine aţă, 
nu-i aşa? întrebă ea ironic, dar cu un uşor tremur în glas. 

O tăcere şi mai compactă păru să-i învăluie pe cei doi 
bărbaţi. 

— Şi, continuă ea, presupun că o femeie e Sntr-ade- Yăr de 
tropl, chiar şi aici, când doi bărbaţi sunt împreună. 

Dar vocea i se cam stinse când rosti, aceste cuvinte. Ştia că 
Cipriano era încurcat şi iritat ori de câte ori încerca să-l ia peste 
picior. * 

"Ramon îi răspunse cu o blândeţe Care părea să-i ţâş- nească 
de-a dreptul din inimă, dar continuând să vorbească tot în 
spaniolă: 

— Ce este, verişoară, ce s-a întâmplat? 

Buzele lui Kate tremurară când răspunse prompt: 

— Nu vreau să plec de la voi. 

Ramon îi aruncă o privire fugitivă lui Cipriano, apoi spuse: 

— Ştiu că nu vrei. 

Dar tonul blând, protector, al vocii lui nu făcu decât a-o 


r 


întărite pe Kate. Explodă, cu lacrimi în ochi, strigând: 

— Adevărul este că voi nu mă vreţi! 

— Ba da, te vreau! Verdad! Verdad! exclamă Cipriano cu 
glasul lui jos, tainic, aproape şoptit. 

Şi chiar printre lacrimi, Kate îşi spuse: 

„Ce lichea. Sunt! Ştiu foarte bine că eu sunt cea care 
nu-i doreşte întru totul pe ei. Eu nu mă. Vreau decât pe 
mine, pentru mine. Dar suit în stare să-i îmbrobodesc fi 
să-i fac să nu descopere acest lucru.” 

Pentru că sesizase pasiunea fierbinte, falică, din glasul lui 
Cipriano. 

Şi atunci veni glasul lui Ramon, ca o ploaie rece: 

— Dumneata nu ne vrei, spuse el, în engleză de asta dată. Nu 
e necesar să te angajezi alături de noi, să ni te dedici. Ascultă-ţi 
chemarea mai bună. 

— Şi dacă aceasta îmi spune să plec? întrebă ea sfidător, 
printre lacrimile care i se uscau. 

— Atunci pleacă! Pleacă negreşit! 

Lacrimi noi îi umplură ochii. 

— Ştiam eu că nu mă vreţi, spuse plângând. 

Cipriano interveni cu o fierbinte, furişă persuasiune îp glas: 

— Nu eşti a. Lui. Nu el trebuie să-ţi spupă. 

— Asta-i foarte adevărat, rosti Ramon. Nu mie trebuie să-mi 
dai ascultare. 

Vorbea iar în spaniolă. Şi Kate privi cu intensitate, printre 
lacrimi, doar ca să-l vadă pe Ramon îndepărtându-se în tăcere, 
dar foarte repede. 

lşijşterse faţa, calmată subit. Se uită la Cipriano eu ochi 
umezi. Stătea foarte drept şi alert, ca un luptător, iar ochii i se 
aprinseră într-o nefirească sclipire când întil- niră privirea ei 
umedă şi limpede. 

Da, şi de el era puţin speriată, de ochii lui negri, inumani. 

— Tu nu vrei să plec, nu-i aşa? pledă ea. 

Un zâmbet lent, aproape nebunesc, se aşternu pe faţa lui, iar 
trupul îi zvâcni într-o uşoară convulsie. Pe“unnă 

i se auzi vocea de indian, molatecă de parcă întreaga gură 

1 se muiase, rostind în spaniolă, dar cu sunetul „r“ pierdut. 

— Yo / Yo! — sprâncenele i se înălţară cu o ciudată 
surprindere şi un spasm uşor îi scutură din nou trupul. Te quiero 
muc ho! Mucho te quiero J Mucho! Mucho! Te iubesc mult. 


Foarte mult! 

Suna atât de dulce, atât de molatec, venind parcă din sângele 
lui molatec, umed, cald, încât Kate se simţi străbătută de un 
fior. 

— Tu n-ai să mă laşi să plec! îi spuse. 

1 

V 

Cuvânt înainte: /îîî' Capitolul I începuturile unei lupte 
cu tauri: î Capitolul II Un ceai la Tlacolula. 7.7 7 7 
Capitolul IlI 

— Kate împlineşte patruzeci de ani 7 Capitolul IV 

A rămâne sau a nu râmânc 7 7: Capitolul V 

Lacul 

Capitolul VI Deplasarea în partea de jos a lacului 
Capitolul VII Piaza.. 7 T; *. 7 

Capitolul VIII Noaptea- în casă 7 î tî 7 Capitolul IX Casa 
de las Cuentas.:: Capitolul X Don Ramon, şi Dona Carlota 
7 

Capitolul Xr Stăpânii zilei şi ai nopţii::: 220 Capitolul XII 
Primele ape - .:: î. 235 Capitolul XIII Prima ploaie: î f 247 

Capitolul XIV Acasă la Sayula.: î:: 266 Capitolul XV Legendele 
scrise ale lui Quetzalcoatl 284 Capitolul XVI Cipriano. Şi Ițate. 
295 

Capitolul XVII Cea de-a patra legendă şi episcopul 318 
Capitolul XVIII Autodafe: 344 

Capitolul XIX Atacul. De la Jamiltepec: ^ 371. Capitolul "XX * 

Căsătorie în numele lui Quetzalcoatl 393 ' Capitolul XXI 
Redeschiderea bisericii.:.. 428 Capitolul XXII Huitzilopochtli cel 
Viu:: 453 Capitolul XXIII ^ Noaptea lui Huitzilopochtli.: 474 
Capitolul XXIV Malintzi... = *:: 489 

Capitolul XXV Teresa:.: S Capitolul XXVI * Kate devine soţie. J 
Capitolul XXVII Aici | _:: ;;; 

1 Muzica plătită sună prost (sp.).1 

1 Mithras - zeul luminii şi adeyăcului la vechii persani. 

2 Să moară '. (sp). 

1 Noutăţi (sp.). 

1 Scorpionul (sp. >. 

Mâncare din came de porc şi şorici, foarte condimentate, 
fierte în pănuţe de porumb. 

11 - Şarpele cu pene 


2 În cazul ăsta! în cazul ăsta (sp.). 

, 1 Uzina (sp.). 

1 Sălbatic (fr.). 

1 Prăbuşire (tr.). 

1 Frumos, da! Da... drăguţ! (sp.) 

' Pale (sp.). 

1 în Sayula, lumina 'electrică era la fel. De inconstantă ca şi 
toate celelalte lucruri. 

— De regulă, se aprindea la şase şi jumătate seara şi, uneori, 
ardea cu bravură până la ora zece, când, cu un păcănit surd, 
întregul sat se 

1 Tainiţă, celula subterană unde osândiţii erau uitaţi 
de lume 

(fr.). 

1 Lipsită de crice grijă (fr).