Universul literar|BCUCLUJ_FP_486684_1929_045_0020

Anul XLV Nr, 20 


=" iatleraar 


(OCR 


DUILIU ZAMFIRESGU 














REGELE FERDINAND 


Rămâne ca o datorie a generaţiei, 
care a făcut răsboiul să reconstruiască 
pentru posteritate personalitatea de- 
functului Rege, la lumina tuturor ca- 
lităţilor Sale de om și monarh. In treacăt 
fie zis, o asemenea carte de pătrun- 
zătoare analiză ar fi fost mult mai 
binevenită acum, decât proiectatul al- 
bum al Unirei, în care se va plasa 
cugetarea de circumstanță a multor 
luptători postumi pentru întregirea 
neamului. 


Biografia Regelui Ferdinand va avea 
să lămurească un proces psihologic de 
mare interes: adaptarea L.ui la sufletul 
Ţărei, care I-a primit și contopirea de- 
săvârşită cu sbucimul vremei. Cine va 
descifra pas cu pas lumea de simţire 
a răposatului Domnitor, va înţelege 
degrabă, că hotărîrea, ce-a luat în pra- 
gul răsboiului, n'a fost numai un act 
de rațiune, ci și reflexul spontan al! 
unei înrudiri cu ambianța, care-i im- 
primase frământările ei. 

Cei treizeci de ani, cari s'au scurs 
până la desiănţuirea cataciismului ge- 
nerai, au fost epoca de preparaţie mo- 
rală a societăţei noastre sub preceptele 
ideii naţionale. In aceste trei decenii, 
cari au dat o formulă definitivă de 
gândire unui popor, sa asimilat sufle- 
tește tânărul Principe, venit la noi. Im- 
pulsurile inițiale, instinctele originei, dispoziţiile 
native s'au topit aici în clocotul de fiecare 
clipă al unei ideologii curente, care se înstă- 
pânise în toate fibrele vieţei noastre. 

De-aceea, în ziua suirii Sale pe Tron noul 
Rege, cucerit fiind de Ţară, s'a atașat la pul- 
sațiile ei în mod organic și fără ezitare. 

Astfel se explică tot rostul Lui în mijlocul 
epopeei. 

in zilele dela lași, mai târziu în Ardeal și 





consecvent în cursul domniei post-belice, Fer: 
dinand a trăit și sa frământat ca un produs 
al psihologiei românești. 


In această înrudire trebue căutată cheia, 
care lămurește linia unei vieţi. 


(Tei au 
10 Mai, 1929. . 


UN AUTOGRAF AL D-LUI BRĂTESCU-VOINEȘTI 


Fenita da cei ce 2 tr Wwmabla au vol 
ra he vea Ab Aaa Co 


4029 Mae. 


Ape ate Cu FE 208, 








UNIVERSUL LITERAR. — 30% 





C tfitorii 








DUILIU ZAMFIRESCU 


Daci peniru înţelegerea şi prețuirea 
actă a unor scriitori, se cere o depăr- 
ut de ei în timp, pentru alţii, ca Dui- 
u Zamfirescu, se ccre mai curând o 
popiere de ei; scrierile lor se înţeleg 
ui bine în lumina cunoștinței sufletu- 
ki lor. 

„Duiliu Zamfirescu a fost stăpânit în 
hă de două pasiuni: dragostea de a 
wie şi preocuparea de a se distinge 
a om. Pasiunea de a scrie se simţea 
el din ceasurile-i de izolare zilnică 
j din mărturisirea ce repeta adesea ori 
Miinerețe că s'ar da cu totul celui care 
he înlesni timpul să poată scrie. Preo- 
marea de a se distinge ca om, îl urmă- 
mîn toate actele lui, dela cele mai 
mmnificative, oa alegerea camierei diplo- 
galice sau preferința unor scriitori a- 
prinând lumii mari, ca Lamartine și 
ittave Peuillet, — unul reprezentant 
d Franţei în străimătate, celălalt roman- 
dr al Curţii lui Napoleon III, — și 
Mnă în cele mai mici lucruri, ca felul 
şi de a se îmbrăca, de a umbia, de a 
“sorbi, 

“aceste douii pasiuni au fost neapărat 
îsținute de însuşirile sale fireşti : omul 
strat cu o inteligenţă superioară, cu 
aniere de bună creştere, cun fizic se- 
aeător : scriitorul, cu un talent subtil), 
m o închipuire romantică, c'o obser- 
wie fină, surprinzând elemente ascun- 
ie de viaţă. 

! Pasiunije acestea la el sau înrâurit 
la pe alta până sau contopit între ete, 
iind o fizionomie particulară omului 
4 și scriitorului, 

Poetul a poetizat viaţa omului făcân- 
| să-si trăiască anii cei mai frumoși 
h lialia, iarna la Roma, în poezia de 
vă ori măreaţă a trecutului ei, vara 
colțuri încântătoare, la Tivoli, Fras- 
ți, Torta d'Anzio, Sorento, şi tomnile 
ui și frumoase, la viile sale din țară, 
aerul blând si calm al  podgoriilor 
pâstre. ; 
Deprinderile şi felul său de a fi chiar, 
tiața afectuoasă de familie în înte- 
mul său întim şi artistic, pururea în- 
mat, din Palazzo Caffarelli ; cercetă- 
i sale frecvente printre ruinele Ro- 
i — cu paginele istoriei în mână, 
incindu-se în faptele de acum două 
de ani, pe care i se părea că le vede; 
h și vizitele sale în muzeele de acolo, 
care trecea, mişcat, dela contempla- 
a statuelor lui Traian la acelea ale 
Apolon de Belvedere sau Hercule 
mese. și altele de felul lor erau ele 
şi o pcezie în acţiune. 

Tot poetul din el făcea ca relaţiile lui 
ide și amicale să fie încântătoare. 
mestecate pururea cu idei și impresii 
Bare, cu amintiri şi recitări din poe- 
i iisieni, Dante, Leopardi, Carduci, cu 
iwrvații ce plecau dintr'un fond este- 
K, cu sentimente ce înălţau. 
Anistocmatu! din el, — luaţt 'ouvâniul 
înțelesul clasic, cum l-a explicat el 
dntă, — şi-a inobilat poezia, cu subiecte 
pmantice, cu idealuri cavalerești, cu 
îminiscenţe antice, puse în o formă 

























(1858—1922) 


atică de nuanţe, înlăturând banalul și 
comunul ca şi apăsările de contur sau 
violențele de culoare. 

In acelaş timp, omul mândru din el 
sa ferit de influenţe străine, mărgi- 
nindu-se să admire, spre pildă, pe Emi- 
nescu, fără a-i primi influenţa, ca atâtţi 
alții. Pentru el, a fi original era o ches- 
lie de amor propriu, de demnitate per- 
sonală. 

Tot aşa, omul cu respectul tradiţiilor 
nobiliare l-a făcut să combată -exage- 
rările poporanismului, care se pretindea 
a fi unicul isvor de inspiraţie al unei 
literaturi. Fi admitea că poporanismul 
trebue să fie la baza talentelor literare, 
dar talentele trebue să fie, înainte de 
toate, ele, adică expresii individuale de 
gândire şi simţire, ridicate la ideile ge- 
nerale ale lumii. Poporanismul era ră- 
Jdăcina arborelui, trunchiul, personali- 
tatea scriitorului, frunzele și florile, 
ideile culese din lume, 

Această ţinută a lui cu privirea de 
sua și aceste idei literare personale, au 
iritat pe unii şi îi i-au tăcut inamicii 
săi literar, combătându-l instinctiv și 
subliniindu-i și mai mult personailtatea: 
spune-mi pe cei ce te urăsc, cu să-ţi spun 
cine ești. El a răspuns cu vioiciune și 
cu succes polemicilor — uneori grosola- 
ne, păstrând formele bunei cresteri, fi- 
ind varba, zicea dânsul, de literaiură, 
adică de arta cuvintelor, 


Din lumea visului politic, — unde se 
retrăgea el zilnic câteva ceasuri, dimi- 
neaţa şi seara, și-și gândea, și-și fixa, 
ca un pictor, viziunile, colorându-le şi 
armonizându-le, Duiliu Zamfirescu se 
cobora — şi s'a coborit toată viaţa —cu 
peisage şi tablouri, unele mai delicate 
decât altele, originale și uşoare pu- 
nere de penel, scânteetoare de lumini 
siderale, şi aşezate în cadrele de aur ale 
versurilor lui. 

Astăzi, venea spre pildă, cu  tabioul 
„die genre” Harpista, unde ne dă, în cu- 
lori sombre, chipul îndurerat al unei 
tinere fete din Miramar, nevoită de mi- 
zerie să-şi proifaneze tinereţea, ducân- 
du-şi harpa prin taverne şi plecându-şi 
fruntea pe orice pernă. Mâine, ne zugră- 
veşte chipul tragic al Ofeliei, nenorocită, 
din dragoste, Pe cap cu veșteda cunună. 
Sintinde braţele pe apă, Cu fața către 
cer senin şi... moare. In altă zi, drama- 
ticui tablou al Bicndului Doge Urseolo. 
înehunind de durere în faţa catafalcu- 
lui frumoasei Dona Bionca Morosini. 
Aită dată, portretul în plin aer al ca- 
valerului spaniol Miralaia, trecând că- 
lare, fluerând încet prin buze, cu frâul 
prins în stânga şi cu dreapta prinsăn 
şold, căruia o fată dintro turlă, arun- 
câdnu-i un buchet de flori, îi sperie ca- 
lul care-şi aruncă stăpânul, iar el cu- 
iegând buchetul şi nevăzând pe nimeni 
la ferestrele turlei, zice în graiu-i înflo- 
vit de meridionalt: A căzut poate din 
sborul câldloarei luni de Mail... Uneori 
ne înfățizează peisaje cu subiecte cla- 
eice ca Vila Tusculana, a lui Cicerone, 


de N. PIETRAȘCU 

. 

unde se aude un glas Plin de un dur 
lără sațiu de lumea rremilor duse; sau 
Villa Aldabrandini, dela  Frascati. cu 
Păuni staţi şi fauni şi bacante; sau 
Castelul Pusano, de pe Tibru la vale, 
vo:de Trecutul a pus dureri ideale; sau 
portretul pnticutui Cleobul, înțeleptul 
şi frumosul Cteobul, cel „fericit de nic, 
ca să bă pe Platon dascăl, pe Aristo- 
tele Amie, şi amică pe Mnesila; să se 
nască într'o cetate ca Atena înţeleapii; 
şi să-şi lrcucă tinerețea intro lume în- 
cântătoar>, cu Ceramicul la dreapta, cu 
Acropole la stânga şi cu marea la pi- 
cioure ; sau melancolicul peisaj La lună, 
în care imaginea Astrei plutitoare prin 
vă,duhuri line, Desprinsăi din  hausul 
unei lungi simfonii de durere, rezumă 
durerea întire;ei lumi. 


line "'ndurerată nu e alta 'n 
univers, 

Stea, ce fără de speranţă, chemi trecutul 
fără vers! 

Tu răsuri de peste ape, galbenă şi gân- 
ditoare, 

Parcă soarta pământească te străbate 
și te doare, 

S:, plutind, te urci în ncapte, ca în pro- 
priul tău vis... 


“Dar ca 


Si imaginea tristă a lunci îi aduce în 
minte a dragoste tristă a sa Jin tine- 
rete, — o femee gingaşă moartă la Cor- 
fu, — care trecuse pe dinaintea lui cu 
faţa ei palidă, cum trecea acum luna: 


Fost-a fost un timp odată câna de mar- 
ginea pădurei, 

Nui şedearn, cătând în față-ţi ochii ga- 
leşi, urma gurii 

Şi-am simţit-o cum se cewne blânda ta 
cerească rază, | 

Și din ochii tăi de astru în ai ei se fu- 
E rişează, 

Aprinzând misterioase doruri de necu- 
noscut, 


Fa s'a dus. De-atunci trecut-au ani şi 
ani. Aderărat : 


Am uiiat atâtea lucruri şi atâtea mau 
uitat !... 

Totuşi, când te uiţi la mine cu privirea 
ae ta cuminte, 

Și te "ntrebi, nedumerită, în ce timp sa 
petrecut ?.,. 


Intr'o zi încă ne dă un triptie antic, 
amintind timpurile pcetice ale păgâni- 
tăţii: Nîufa Tânără Leuco, ale cărei sâ- 
vuri ni le descrie astfel, privite de ochii 
săi fermecaţi de frumuseţea lor: 


Albe, ca o vale ninsă, și cu vine străvezii, 
Sânurile mitilele i se umilă ca doi mu- 
guri, 

semne 
viorii, 

Două glume, două benghiuri, două boabe 
ca de struguri... 


Iar de dinsele 


sanină două 


Apoi, Aşa înfiorată de tinereţe, ne-o 
arată în cadrul întâi al tripticului ju- 
cându-se cu craiul de zeu Bachus: 





808. -. UNIVERSUL LIPIRAP 


Ninfa tânără si zeul pe nisip îşi spuu 
poveşti, 

stuuvnă, se sărută, ea la sânul ei 
îl strânge 

Si răzându-i, îl întreabă: „Puiule «le 
unde eşti?” 

HI, cuminte, îi văspundo: „Sunt de unde 
nu se plânge”, 





tu caciuli al douilea: 


ua 


Dar văzând urmă de struguri, zeul tât 
de Dumnezeu 

Isi întinso lacom guru ca săi soarbă 
dulcea. rouă 4 

Ninfa. "nchisese ochii, lremura, vorba 
mereu, 

Si-mprajurul lui, întreagă, se 'nctoia ca 
luna Nouă, 


In fine, al treilea cadru al tripticului : 


lav la urnă când fu vorba pe întoarcere 
'mapoi, 

"ace so mai prindă valul, ca pe vechea 
lui stăpână 

Zeul îzi luase drumul, si de unde erau 
doi 

Acum păânee numai dânsa La Ocon- 
nul o încână, 


Și altele si altele inulte, aniniate ade- 
seu ori de nuduri fermecăloare de n 
frumuseţe clasică, ca: 


Plecaiă cu capul pe albe genunehe, pr 
cure o rusi diu soare pe furis se coboară 
şi lung o sărută pe git, iar vântul cre- 
zdnd că-i soarele prea arzător, EL părul 
ei moule eu vinete unde uşor i des- 
prinde de sus, şi intrenqu-i ființă în păr 
«iu ascunde şi trece tăcul spre apus, 


Cu alte cuvinte, mai mult peisaje, por- 
tiete, tablouri, nuduri din vărstele ln 
nur ale lumii, viziuni antice de bacanta, 
ce tauni, de trireme:; domniţe mezine 
românce. cruciuţi, dogi venețieni, cava- 
leri, castele, vile, pureuri, ființe și zile 
de sărbătoar», iată în rezumat cuprinsul 
poeziitor lui din Fără titi», Alte Orizon- 
turi, Pe Marea Neagră, Pretutindeni 
înălțină de viaţă, regiuni cterate de sen- 
timente alese, raze de lumini curate re 
pe vârfuri de munte, idealuri de altă 
dată, sublinieri triste din zilele prozaice 
de astăzi, — căci sufletul lui e pe cul- 
mea acelor idealuri de cdinioară, cu 
gândul la eroii și lucrurile frumoase 
din timpuri apuse. Acolo sus pe înălţi- 
mile idealului, el se simie atât de singur 
că portretele străvechi de pe pereţii ca- 
merii lui îl cheamă la ele, în lumea lor, 
unul cu giru mică şi cu ochii adânci 
cub gene, - îi sşopteste blând și cu milă: 


Iutre cer pământ și 0pă, 
Eşi mui singur deridit nui, 
Ia-ţi un cadru să tencupă 
Si pin colea, rom fi doi lu. 


Si nu numai singur. dar si pălrună 
de zădărvicia vieţii: 


Sasesr rocourele, sosesc 

De după deal de țialirin, 
lay unii Lrec, copiii crese 

Sr sehimbi tot ce-i omenese 
Și noi îmbătrânim. 


Mi-uduce aminte ca acum, 
Cânr alergam cu capul gol 
Prin prăftiua de pe drum 
Şi când ardeam cărțile scrum 
Și şevalei dan ocol. 


Si mui tărziu când am plecat, 
(e veselie în trăsură! 
Cum nici nam. plâns, nici mam mirat, 


pe cind plingea un biet arpul 
C'un deget dus ln gură, 


Si rrome rugă mei târziu, 
Cind mare întors cu dor de biur, 
Nehotărit [ără să ştiu 
"Ce not să Ţae şi ce-am să [iu 
În lupta mea cu mine. 


Si în fine ustăzi, când gândese 
La, ce ne este dut să fin, 
Cum anii trec, copiii crese, 
Bătrimi rum se odihnesc 
In deal la țintirim, 


Mad simt nepriceput şi mic 
In gloata de zădărnăcit, 
Şi nu mui pot zice nimic, 
Ci numai ochii îi ridie 
Și caut spre copii. 


Aceleuzi idei nobil, aceleasi scene 
sentimentala, aceleaşi peisaje şi portrete 
jrumoase de modele de alti, dată, în 
vomanele lui: Piaţa la Țară, Lănase 
Scatiu, în Răsvoiu şi Iudreptări, 

in ec] propriu zis Viaţa la fară 8 
desenisă frumusețea din trecut a boe- 
pilor stăpânitori de meşșii, care trăiau 
la jură, în conucurile lor, o viaţă paci- 
nică şi spornică sub brazda pământului, 
iubind natuva şi orizonturile largi cei 
inconjurau : suflete de boeri, ca ule Co- 
mănestenilor, Sazei, ai ui Mibari, pline 
te sentimvonte umanitare, iubitori de ţă- 
rani şi de pământul ţării. Apoi, ca un 
contrast ivanic al lar şi pentru a le pune 
mai mult în evidenţă pe ele, ue treco 
pe dinainte, cu relief şi culoare apăsată, 
-ufletul josnic si lacom al lui Tănase 
Seatiu, câre uzurpă locul  hoerilor de 
olinivară, 


In. „In Ră:Poiu", ne zugrăvește războiul 
nostru de independenţă şi ne arată ca: 
ităţile ostăseşti ale românilor şi jert- 
fele de viaţă ale unor viteji ca Muiorul 
sonţu, Vulter Mărăcineanu, Maiorul Li- 
PAD. use : 


In fudreptări, ne dă ideea unei rege- 
nerăti a vieţii noastre de astăzi, prin 
pilda. suferințelor românilor de peste 
munţi și a nobilelor suflete de preoţi lin 
Transilvania, cei care au intreţinut fo- 
eul sacru al românismnului. 


lată pe scurt omul şi poetul. Ideile 
lui înutte, simţirile alese și forma es- 
letică în care le îmbracă sunt si răunân 
ale unui clasie. 

Dar omul şi poetul din el, care sau 
completat si armonizat utăt de fericit 
în tinereţe si chiar în anii de bărbiăţin, 
după vârâta de 5 de ani, au intrat în- 
tvun fel de desbinare, la început as- 
cunsă si mai în urmă pe faţă, Câţiva 
ani de zile poetul tăcu supus onului. 
Amhiţiile care vin cu anii aceia mai 
veci, acversifăţile vieţii care nu lipsesc 
atunci când uu mar înteresezi lumea, 
pe laturea sentimentală, au trezit în el 
omul de acţiune, l-au făcut om politic. 
Se alipi de Generalul Averescu, pe care 
Îl Stima mult ca militar şi caracter. fu 
ules senator, presedinte de Cameră, un- 
de se distinse ca pretutindeni, îu Mi 
nistru de Exieine. Poetul de cdininară, 
ivubadurul elegant ca un Castelan, cel 
iutoră rai mult cu privirea spre trecut, 
cedă. pasul omului de actuulitate. Cu 
toate aAcesteu, şi cu tot regretul tainic 
al omului legănat de onorurile momen- 
tului, noi credem că Duiliu Zamfirescu, 
dacă nu dispărea aşa de curând, ar fi 
revenit la prima lui dragoste de poezin, 
care era nui udâncă în el si care fu 
«adevărata uureolă, ce îi înconjură nu- 


mele cu strălucire, 
i N. PETRASCU 





































NOTE BIOGRAFICE 


Duilin  Zamiitacu sa născut în 
Uctombrie IS5R la Focsani, A lut 
«enţa in drept în Bucureşti, A fosti 
mit substitut de procuror la Târgori 
A părăsit magistrutura, venind ca 
dactor lo România Liberă, unde să 
inai mulți ani articole politice şi 
icanele literare, intitulate Las Pal 
semnate cu pseudonimul! Don Pad. 
Julie 1885 e numit atşat de legaţe 
Aprilie 158%, secretar de legaţie d 
lu Roma. După patru ani, în lunie 
e transferat câteva luni la legația 
mână din Atena si apoi detaşat ha 
paţia din Bruxelles, do unde, în i 
tvece din nou ca secretar cl, 1 la Ru 
In 1905 e numit secretar general al 
isterului da Iixtorne si în 1909 del 
al Comisiei Europene a Dunărei. 
vistru pleninotenţiar cl. 1, în Noenb 
1911, demisionează din postul de del 
al Nominiei în Comisiunea Dunării 
Aprilie 1915, FE Ministru de Externe 
1920 în Guvernul Generalului Averă 
și apoi, după câteva luni, ales președ 
aj Camerei Deputaţilor. În 1922, Du 
Zamfirescu încetează din viaţă, în 
axcursiune la. Mânăstirea Agapia, 


cs che vesreste 


piesa cea mal consul 


Inti”o zi, Duiliu Zamiirescu, fu ini 
lu dejun de Stefan Mihăilescu, col 
său de redacţie. dela Romania Li 
După ce dejunară înipreună şi trecuț 
în bibliotecă, Stefan Mihăilescu vin 
să-i deie un cogneac pentru dig 
dejunului, scoase dela spatele cărți 
din bibliotecă, sticla cu cogneuc, în 
vu mai eva decăt puţin. Atunci D 
fatmtirescu zâmbind îi zise: „Desi 
stefana, că e piesa cea mai consul 
din bibliotecă“! Aceste râzănd Înda 
completă idaca : „Consultată şi asină 
lată 1 

* 






cu pictorul A 


Altă dată, la un veslaurant, tind 
masă împreună cu pictorul Alpar, ] 
liu se loveste pe sub musă da câtevaa 
de picioarele lui. Bino, amice, îid 
Duiliu, dar cate picioare ai? Văd 
unde mă întore. dau de câte un pid 
de al d-tale? 

+ 


„Papa, nare 


La Ministevul de externe, unde 
atasat de lezaţie în direcţia consul 
el da arlreselor şi notelor verbale sei 
după calupoade vechi, — o importa 
powivită, mai serioase  părăndui 
cetirea unor cărti noui sau „piept 
vea unor cuplete din o „poazea“ în 
rată dimineaţa stând în pat cu ochi 
platon. 

Directorul sin ÎI, Paypiniu, om 
al datoriei trata literatura aceea d 
Minister drept „fleacuri“, lucru 
supăra pe Duiliu şi se năsbuna bot 
nind singur printre dinţi: 

— Vitsratura, acest, domn, 0 stobp 
la fleacuri, în vreme ce d-lui, [iu 
popă. se cocoață le Papiniu. Ava, 
ți-niu, parcă noi am fi catolici, și 

sapa e călugăr, pare copii!) 

') Din volumul Duiliu Zamfira 
N, Petrașcu. 











po e 





Un faun mic s'a strecurat în vie 

Să fure cojile de pâine ce-au rămas 
Din pâinea lucrătorilor de peste zi 

Și eu l-am prins de lungile-i urechi, 
L-am scuturat puțin, apoi l-am sărutat 
Pe fruntea lui păroasă, 

Între cornițele de drac 

Și ne-am făcut prieteni. 


— Cum de-ai întârziat in veacul nostru, 
Copilul meu cu ochii înțejepţi și buni ? 
Ce te-a făcut să laşi driadele, silvanii, 

Pe zeul Pan și toate bucuriile silvestre 

Ca să cobori în lumea noastră ? Au nu știi 
Cât a făcut-o de urâtă omul — și de rea? 
De ce-ai lăsat pădunea legendară 

Și zeul cel mai fericit ? 


— 0, Pan e mort de muit, de mult ! 
Muri de foame într'o zi şi de mândrie... 


acapte, mersui nostru trezeşte pe cărare 
dacii-primăverii şi florile-aţipite... 

cade gându'n noapte va stelele grăbite, 
la ne e toată vărsată pe spinare, 


mâinile de sticlă şi paşii : clopoței. 

îmii-şi trec mireazma prin noi ca o lumină, 
m știm ducă 'ncepe în irup sau în grădină 
date-un cor de îngeri şi sufletul cu ei. 


PASTEL PROVINCIAL 


Amurgul trece calm şi visător | 
Pe strada mea tăcută și retrasă; 
Sabate, blând, la fiecare casă 

Și bate în terestre zâmbitor. 


E linişte de templu părăsit, 

O linişte senină, muzicală ; 

Şi strada mea, umilă şi banală, 
Adoarme 'n sânul serii ec-a venit. 


Saprind lumini în geamuri, rând pe rând: 
Trec muncitori cu feţe abătute, 

lar casele se 'mbracă "n umbre mute, 
Perdelele coboară fluturând, 


Şi cum se lasă mistice din tării 
A nopții sfântă pace, monahală, 
Tăcerea e acum materială 

De pare că-ai putea-o pipăi.... 


DEM. BASSARABEANU 


UNIVERSUL UTERAR. - 0 


Z Hi e 





VICTOR EFTIMIU 


FA UNUL 





Un tânăr zeu barbar și trist era slăvit acum 
Şi oamenii doar lui îi mai duceau prinoase... 
Eu sinsur am rămas din toată ceata noastră 
Şi-am să trăiesc cât vei trăi și tu, 

De nu vei vrea să mă ucizi, la rându-ţi, 
Așa cum au ucis pe frații mei ! 

O, nu mă omorâ, căci am să-ţi spun poveşti 
Și dacă-mi dai un nai, eu am să cânt din nai 
Tot ce cântau Silvanii, tot ce driadele dansau 
Și-am să imit pe zeul Pan când se 'mbăta 
Și țipetele nimfelor când le goneau satirii.,. 


Eu am văzut Olimpul și zeii toți și ştiu 

Că toate trec : şi omul și gârlele şi zeii ; 

Că tot ce mai rămâne e cântecul de nai 

In care-a pus trecutul coloanele-i de aur 
Pădurea, toată hora de zâne legendare 

lar marea, legănatul sinenelor extaz. 

In cântecul de flaut, perpetuat prin veacuri — 
Un cântec lin in noaptea subt stelele eterne 
E toată armonia din sufletul păgân 

Și de mai cântă naiul — Olimpul ma murit !“ 


DETRUPARE, IN NOAPTE 


O, pietrele-ascuţite şi spinii "nveninaţi 

cu noaptea toți pieriră de pe poteca noastră. 
Tăcerea vinen urmă ca o panteră-albastră 
şi îi simțim răsuflul şi paşii furişați. 


Şi, deodată, trupul ne cale la picioare 
ca un vestmânt de spumă, aşa de diafan, — 
şi sufletele sboară ca două pasări rare 
să vină cu luceleri în ciocuri de mărgean ! 


RADU GYR 


TOAMNA 


de CATARINA ANDRIEVNA BEKETOVA 


O, scumpă tinerețe, flori pline de viaţă ! 

Ce crud sașterne moartea pe strălucirea ivoastră !.. 
Şi totuşi, primăvara plutind suh zare-albastră, 
Vă re 'nflareşte iarăşi, când tinereţea "nghiață... 


De-apururi... Nu-i zădarnic, dar florile-au căzut. 
Niei lacrimi, nici mâbnire n'aprinde viața lor, 

In parcul mort, de-acuma cu singură cobor, 

Privesc frunzișul veşted cum doarme-adânr şi mut. 


Nădejdi şi flori, staţi moarte în jurul meu... Odată 
De voi mi-a fost legată viaţa... De-ar putea 
Nădejdeu să-mi zâmbească din nou. înlăcrimată !... 


Un vis frumos să lreacă o clipă calea mea, 

Să "nchid în noapte ochii şi pentru itoideauna 

Sadorm în somnul firii. să nu 'mai simt furtuna... 
Tuul. da AL, IACOBEBSCU 





310. — UNIVERSUL LITERAR 


TĂEREA NUCETENCEI 


(NOTE SCRISE IN VREMEA CEIA) 


3-4 Februarie 1917 


Armatele duşmane de ocupaţie, au po- 
runcit să se taie din pădurile Statului. 

Domnul Iancu, primarul Titului, a îri- 
mis poruncă pederând, să iasă lumea la 
corvoadă şi să taie lemne din Nuceteanca, 
pentru armate şi pentru ei, să le tar adi- 
că în parte, 

Pentru că nici eu n'aveam lemne, am 
plecat cu Martac să tăiem şi noi. De câte- 
va zila tăia lumea lemne şi căra acasă, 

Am plecat prin sat mai întâi să caut 
sanie sau căruţă, ca să aduc partea mea. 
Câna am întrat în tocmeală pentru chi- 
rie m'am speriat. 

— Treizeci lei, de aduci sfert, treizaci 
și cinci, de aduci crăci... 

— De ce aşa scump, că sunt doar trei 
kilometri până la pădure?... 

— N'ai văzut cum dau Nemţii la bani?... 
Numai ei ştiu să preţuiască muncai.. 
Hoţii de boeri ne dădeau câte un leu de 
chila de bucate dusă ta gară!... Neamţul 
dă cincisprezece lei p'o găină!.. 

Ce era să mai fac? N'am vrut să dau, 
şi-am plecat cu Mărtăcel la pădure să l? 
tai şi a doua 7i oi găsi şi căruţă să le 
aduc. 

Dedeparte auzii pocnetul topoarelor. 

Dela capul Tomşanilor auziam înşă şi 
copacii când cădeau jos. Stejari bătrâni 
de optzeci şi de-o sută de ani, frasini şi 
ulmi, lemne numai de lucru, erau pră- 
vălite, sparte, puse în şirul de căruțe, 
care plecau spre toate satele, 

Lume mai multă ca la bâlci. Cât e pă- 
durea de mare, trei-patru sute de pogoa.- 
ne, ori mai mult, furnică de oameni, 
vari tăiă lemne, încărcă, plecă mereu şi 
venea mereu... 

Cei din Udobaşti: cărau, 

Cei din Titu: cărau cât puteau. 

Cei din Mărunţiş: cărau şi puneau şi 
pe copii să care cu târliile! 

Cei dela noi din Costeşti: cărară pe ca- 
pete cu sănii trase de vite şi unele trase 
și de ei; iar femeile ce n'aveau vite, că- 
rau cu crosniile. 

Cei din Crav: cărau fără întrerupere. 

Cei din Drarişte: nu se lăsau mai pe 
jos, 

intrai şi eu în pădurea, în care n'am 
mai intrat din 1902 sau 1903, când se fă- 
cuse în ea o vânătoare regală, 

-— Cum e regula aici? întrebai n om 
din mulţimea de ţărani ce tăiau lemne 
cu capetele goale, 

— Te-apuci şi tai. Faci sfert; chemi pe 
domnu lancu sau pe pădurarul lui şi ta 
xează ; plătești, încarci căruţa şi apoi 
pleci acasă. 

Câţiva soldaţi unguri, cu puștile la spi- 
nare, se. plimbau printre căruţe. 

— Da ăştia ce rost au? 

— Nu ştii că colonelul Peja e în gazdă 
la domnu lancu? I-a dat soldaţi de aju- 
tor... Tompa dela Găeşti a strigat să se 
tae pădurea... Si Tompa e destul de pu- 
ternic. 

— Banii cine-i ia? 

— Domnu Iancu!,.. Și i-o fi împărțind 
cu Tompa,.. 

M'am uitat prin pădurea în care nu nai 
puteai înainta de căruţe şi de buşteni 
trântiţi. 

lacă şi domnu Iancu, gras, vesel şi cu 
ochii de uliu. prădalnic. 

— Bună ziua, bună ziua! îmi strigă al, 


obicei ce-l luase din naintea războiului, 
cină aflase că scriu la „gazeturi“. 

— Bună ziua, domnule Iancu. 

— Ai oameni în pădure, tizule? 

— Nam, domnule iancu... 

— Păi ce mai stai, domnule?... Nu vezi 
cum merge acuşi ?... Crezi c'o să mai vezi 
Nuceteanca Plopului peste două săptă- 
mâni?... O dau la ţărani, să zică şi ei bo- 
daproste, când şi-or încălzi copii... 

Nu e aşa mă? Sunt eu om rău, că vă 
dau lemne mai mult de pomană, din pă- 
durea ce eră odată a Statului ? 

— Nu eşti, domnule Iancu... 

— Adică de ce să stea pădurea pădure 
şi voi să muriţi de frig? De erau No- 
mânii la putere. degeraţi; dar acuşi Nem- 
ţii, aţi văzut ?,.. Nemţii, săracii, vă vând 
pădurile mai pe nimic... Că ce sunt două 
zeci de lei sfertul acuşi, când dai o găină 
cu atât? 

— Aşa e... 

Prin urmare, un sfert de lemne po 
găină, ca să ziceţi şi Ppodaproste! 

— Aşa e, domnule Iancu, bodaproste!,, 

— Si numai mie să-mi mulţumiţi, că 
mie mi-a venit ideia. 

Am spus colonelului: „Domnule colonel, 
populaţia suteră de frig... să le dăm pă- 
durea de colo... Ce-or putea, ori da şi-or 
lua; cine nu o avea ce să dea, 9 mai 
trece şi dela noi!...“* 

N'am zis bine? 

— Bine, domnule Iancu, bine... 

— Si colonelul a vrut... Colonelul e re- 
gili judeţului. Dâmboviţa, şi capitala a- 
cuşi e la noi la Titu, iar nu la Târgo-- 
vişte,.. 

— Aţi făcut bine, domnule Iancu! 

— Aşa, domnule Iancu, tizule, du-te, ia 
oamenii cu plată, tae şi cară acasă cât 
vrei!,.. De ce ar căra lemne toți, iar dum- 
neata, nu? 

Incepui să tai şi eu lemne, Toporul 
însă nu-mi prea tăia. Mâinile îmi înghe- 
țau pe coada rece a lui. 

O femeie tânără, care jucase cu mine 
ia horă, ea fiind fată mare, eu flăcău, mă 
privia cum mă nevoiam cu tăiatul, ră 
Siţa lui Fănică, ce venise şi ea să tae 
lemne, căci bărbată-său eră dus la răsboi. 
Veni şi începu să taie lemne şi să-mi a- 
jute mie. 

— Ce faci Siţo? 

— Am venit să-ţi ajut. : 

Privind-o cum aducea toporul voini- 
cește şi cum isbia cu el în tulpima aninu- 
lui, de răbuînea jos arborul cel mai gros; 
cum îl tăia apoi în lemne de sfert şi-l 
căra puindu-l în sfertul meu, mi sa pă- 
rut că altă dată, nu ştiu când, ma mai 
ajutat ea astfel. ti luai seama şi icoanele 
mişcărilor ei de acum, erau identice cu 
mişcările dintr'alte icoane, de altă dată. 
Mă gândi, unde şi când sa mai petrecut 
aşa ceva... Mi-adusei aminte de un vis 
al meu şi hotărâi să-l caut acasă, în no- 
tele mele de vise. 

Sița mi-ajuta mereu, cu o tragere de 
inimă şi cu o duioșie nespusă. 

Mi-am adus aminte ca 'D visul acala, 
pricepând marea ei dragoste de mine şi 
ma ei de nenorocul meu datunci, i-am 
<ărutat şi mâna şi n'am dus şi acum, am 
pi: ivit-o mult şi când s'a oprit niţel ză ră- 
sufle, am apucat-o de mâini 

— Ce faci?! Astâmpără-:e că e lurmne 


de 1. C. VISSARION 
































paci... și când o veni bărbată-meu 
răsboi, mă spune şi mă pmonrăl, 
fa 1ău!,,. 

— Siţo, de ce vrei tu să tai lemne 
tru mine? am întrebat->. 

— Pentrucă tu nu poţi să tai. 4 
prea muncit ca noi şi acum ai ajunsși 
la mare nsvoe! Mi-e milă!... Dar dă 
drumul de mâini!.,, 

— Siţo, mâinile tale muncesc pei 
mine! Lasă-mă să le sărut! 

Și repede îi sărutai mâna stângă, 
se brodise mai aproape de gură-ni 

— Ce faci?! Ce faci?!... ce sunt priot 
să-mi săruţi mâna? Vai de mine, Ian 
mă faci să plâng! 

Căzu moale pe un buştean trântit, 
pe el, cu amândouă mâinile puse la 

— Siţo! şi încercai să-i iau mâinii 
la ochi şi de pe obruji. Văzui că-i șir 
lacrimile în jos. 

— De ce plângi ?... Siţo.. de ce?şi 
zui şi eu lângă ea. 

— Să-mi săruţi tu mâna... tu?! Ce 
dela mine, Jancule, sufietul?,.. 

— Tu care te osteneşti pentru 
Siţo, meriţi și mai mult!,.. Cine, pe 
mea asta, mai are milă de altul?.. Ti 
îemee, vii să-mi ajuţi... 

— Copilăria, tinereţea noastră și, 
se opri din spuse... 

— Dragostea?! complectuai eu, 

— Ea, ea!... Ne eram dragi Iancu 
odată... 

—— Mie mi-eşti şi acum, Siţo!,, 

[a nu răspunse, . 

Lixândrina lui Beu, mă luă dou 
pe la spate şi ne spuse: 

— V'aţi mai adus aminte d'odati! 

— Şi ce zor ai tu? îi zise Siţa, şte 
du-se la ochi. 

— De ce plângi surioară? o întrebă 
xândrina, 

— Ma lovit o smicea 'n ochi, 

— Inţeleg, şi eu proasta, credean 
tele... 

Ne scularăm în sus şi ne apucarini 
de tăiat lemne. 

Am gândit că, numai cei ce trăiea 
raci în căsățorie, numai cei care îşi 
nuiese trupul ca să muncească unul 
tru altul, ar putea să rămâie uniţi în 
devăr şi pentru o căsnicie mai lungă, 
iungită prin vr'o altă planetă a Ce 
Lacrămile pământului, vărsate de ăi, 
pentru altul, 1e vor rămâne ca daruri 
pietre scumpe, ce şi le-ar face atund 
douri de dragoste... 

„Am suferit amândoi: tu pentru ni 
cu pentru tine!“.,, 

Până seara am făcut cu Siţa doub 
turi mari de anin! 

Seara am venit acasă si-am căoli 
sul. lată-l: 


UN VIS 
Miercuri spre Joi 20—21 August 


O oştire streină, cu căşti engleză 
cap, ca acelea ce le poartă englezi 
Africa, dar de fier şi de culoaret 
poruncise să se taie pădurile. In 
apus dela mine se tăia o păduri 
lume rmultă și soldaţi streini cu 
la spinare. Vorhiam cu cineva divs 
dar ce, am uitat. 

'Tot p'acolo eră și Siţa lui Fănică 















































Mai era mult pân la ziuă când, prin 
arie și prin odăi, porni un şoşot tut 
mai aspru, mai aprins, 

De afară, se auzea limpede : 

„duciso a ucise şi el sa spânzurat!“ 
(iile se luminară şi glasurile se în- 
miră, 

Goana haluca trase un chibrit şi a- 
'pinse lumânarea, 

— Ce-o fi! la! 

Conu Costache deschise un ochiu şi, 
smnoros, mmârâi: 

— Umm... Cei? 

— Auzi că s'a spânzurat. Ia vezi, 

— Dacă'i noapte, cum să văd? Stinge 
bmânarea. Si Conu Costache Ene, mă- 
a că pe moşia lui se ntâmplase ce 
fi întâmplat: își suci trupul pe o 
parte, iar Coana Raluca, ca soție us- 
mitătoare ce era, stinse lumânarea şi 
și suci și Dummneaci trupsorul pe altă 
parte, Dummnealui porni iar, pe nări, 
srăitiul curmat o clipă şi Dumneaei, 
mai simțitoare își făcu o cruce pe sub 
Mapumă și rămase cu ochii deschişi și 
W urechea la şoşotul de atară. 

Slugile însă şi, de prin sat, oamenii, 
ki traseră, îinfriguraţi, hainele pe ei şi 
pin întunerecul ce domnea adânc, şi 
Natura furiousă a câinilor întărâtaţi 
de larma asta neobişnuită,  aloreară. 
fin toata părţile, spre casa Mitrofanei. 
[n dosul casei, sub un nuc. bătrân, 
ăcea fata Mitrofanei, întinsă pe spate 
și cu tăiuşul unei barde, înfipt adânc. 
drept între sprincene, iar sus, spânzurat 
e atac hălăbănea corpul unui băr- 

i, 


memea când eră fată mare. Şi parcă 
eră mai frumoasă si mai cu minte. 

i cântam, îi spuneam co iubesc, ba 
4 și sărutam mâna! 

Fa sta tot în preajma mea şi-mi ajuta 
ui mie la tăiat lemne— spunea că mă 
iuşte!,,. 

Oşiirea streină căra lemnele în trenuri 
ş nouă ne vindea crăcile şi strâmbătu- 
re, 

Nu stiu cum sa sfârşit visul. 


. Cum se vede. ceiace visasem în 19it se 
plinea în Februarie 1917, numai că 
Niceteanca vine dela mine spre miazăzi- 
dsărit, iar nu ca în vis: miazănoapte 
spus. Imaginele au fost în cruci, dar 
jentice, 


Dimineaţa am plecat cu Mihai Ion 
Sare, chirigiu, să-nui aducă lemnele, pe 
douăzeci de lei chirie 

Acolo însă, tocmai sferturiie 
lpeeau: ni le furase! 

Am început să întreb pe oameni. Se 
[eau mulți că nu. ştiu. 

' Unul însă îmi şopti: 

"— Notarul Năstăsescu a venit astă 
sapte cu Dumitru Vasile, cu Ioniţă 
Gheorehe lie şi cu băiatul lui Vasile 
Mangeac şi le-a încărcat în îrei căruțe 
de le-a dus Gichi,.. Da. să. nu mă spui! 
M5 întâlnii cu notarul, care strâhzea 
şi si bani, dela oamenii din Costeşti, căci 
e soptea că are zeciuială dela domnu 
kneu... 

— Domnule notar, mi Sau furat ster- 
tarile mele... 


noastra 


SONIA 


UNIVERSUL LITERAR. — 313 


de AL. VĂITOIANU 


La lumina ofticoasă a unui felinar cu 
v lumânare de seu, doi vătăjei, cu cite 
un băţ lung de corn în vârfurile că- 
vora, stau înțepenite baionetele în trei 
muchi, singurul arsenal al autorităţii 
cormnunale, păzeau să nu satingă nimeni 
de cele două cadavre, până n'o veni ju- 
decătorul dela Voineşti, după care pri- 
marul trimesese, în goană, 0 brişcă cu 
doi cai. 

Chipul fetei era par'că lăţit şi de stră- 
fuțaerarea morţii, ochii îi încremeni- 
seră holbaţi, Dăxhia şi cu ea buza de 
jos, îi atârnau, desvelindu-i, spre un 
colţ al gurei, dinţii, într'un rânjet bios 
iar din frunte, ca un nas năprasnic, 
spânzura coada securei, până 'n jos de 
berevată. Cu ochii săi, cătând cruciș 
moarta. semăna căişi măsură, lungul 
nasului, 

Omului i se desluşeau numai picioa- 
vele, dintre care unul se sgârcise din 
aenunchiu, cum sar fi ferit de ceva. 
Cealaltă parte a trupului, se pierdea în 
întunerec, 

Deoparte, Mitrofuna. 
două femai, cre căutau, 
liniștească, bocea cât o lua gura, 


în brațele a 


EI 


lelea Mitrofana era. vădană. Ii mu- 
rise bărbatul curând după ce sa fost 
măritat și pentrucă, Ja început, i-a fost 
a silă să si muncească ogorul, a plecat 
la lași, ca multe alte femei rămase sin- 
pure, chip să-si câștize o pâine. Acolo 
a intrat slugă "n casă la Consulul ru- 


— Ți sau furat sferturile?! se miră cl. 

— Da. 

— Păi dacă sau furat pentru d-ta ce 
mai vrei?.,, 

— Le-a furat hoțul pentru el, nu pen- 
tru mine ; dar erau ale mele. 

— Si acum probabil că sunt ale hoţu- 
lui!? : 

— Sunt. 

— Apoi ce mai vrei dacă sunt ale iui? 

Tncepui şi eu să râz. 

— Cum domnule, adică. muncii cu to- 
putul, eu, cogeamite scriitorul, să fae 
lemne pentru foc și hoțul să le ture? 

— Adică, dacă a vrut să le facă ale lui 
și dumneata nai fost în stare să împie- 
dici, ce vrei să-i fac eu? 

— Să-i zici: domnule Năstăsescu, te 
somez în calitate de notar, să dai lom- 
nele lui Vissarion!.,, 

— Iu-ha-ha î., Crezi adică 
eu să fiu hoţul? 

-— Tocmai! 

-- Du-te şi dumneata şi încarcă de 
cola, unul, două si gata... 

— Păi ăl cure le-a făcut? 

— Fură şi e! dela altul!.. Așa e acuni: 
hoţ de la hoţ! 

Mihai găsi soluţiu bună si 
sfertul arătat. 

Il puse sus şi... 

— Banii cine-i primeşte? întrebai su. 

—- Eu, dacă mai vrei să şi dai... 

li dădui polul si plecai acasă cu sfer- 
tul tăiat de altul. 

Așa rnergea acum: hoţ de la hoţi... 


1, C. YISSANION 


că tocmai 


trase la 


si 


zadarnic so - 


sesc uude u slujit un an de zile înche- 
iat. Atunci u cunoscut-o un mustal, 
vre-un funcţionar mai de seamă delu 
consulat şa îndrăgit-o numai decât, că 
era frumoasă Mitrofana, dar şi mulsca- 
lul, pe partiva ei, chipeş, bine legat şi, 
mai ales subţire la vorbă, semn să se 
[i tras din neam mare, 

Au trăit ei o vreme, de nu se mai 
deslipeau. Tera dragă rusului so piardă 
din ochi şo purta șo înprija parcă nici 
mar fi fost o ţărancă delu ţară şi 'nvă- 
țase şi ca să se poarte pe pilda lui, de, 
când se gătea, nici n'o mai cunoşteai. 

Atâta supărare avea Mitrofana nu- 
nai, că muscalul, pe obiceiul muscălasc 
venea, des, Dăut acasă satunci făcea 
urât tare, de-o speria pe fernee. Nu 
car fi pătiait ea ceva. Mâna pe dânsa 
nu punea, dar, pe semne de arsura 
spintului, că numai spirt bea el, da 
ochii pesta cap şi făcea spume la gură, 
Saşa, sa întâmplat odată, că la găsit 
Consulul beat și stropşindu-se pe obi- 
coiul lui şi numaidecât a chemat un 
doftor din târg şi ce-or fi sfătuit ei în- 
tre ci că, la o săptămână după aceea, 
l-a trimes po muscal la urma lui, în 
ţara rusească, 

Mitrofana a rămas grea şi Consulul 
nu sa îndurat so lase pe drumuri. A 
ținut-o aculo, pâna născut, a 'ngrijit'o, 
iu botezat copilul, o fetiţă, leită tată- 
său, cu un popă rusesc, acolo la eance- 
laria împărătească, i-a dat o sută de 
carboave şi i-a spus: du-te femee unde- 
oi şti. 

Si ea sa 'ntors în satul ei, la Bu- 
deşti, 

Sonia, aşa o chema pe fată, a crescut 
laolaltă cu semenele ei din sat, dar o 
alinta tare wmăsa, unde-i fusese draa 
muscalul. kra tudulă că fata ei nu'i din 
prostime, Tată-seu a fost slujitor împă- 
vătesc. Ta zile mari purta chivără'n cap 
şi mundir de ştotă verde şi paftale de 
aur la gât și la umeri şi stele de argint 
la naftale. Aşa spunea ea şi oamenii 
se minunau, ; 

Dar și cu fata avea Mitrofana supă- 
rare. Era cu toane Sonia. Uneori nu era 
chip so stăpânească, Ca o iadă ce-a dat 
strechea "n ea. O aduna ba de pe un 
pard, ba dintrun vârf de pom, ba depe 
streaşina casei... tot cu inima sărită, 
Aleori sc făcea covrig pe prispă și sta 
îmbufnată toată ziulica. O vorbă nu 
suferea să'i spui, Din nimic, Şi deodată, 
când nu te sândeai, sărea din loc ca de-o 
arsură șo pornea la goană pe poartă 
«i pe drum. drept la marginea pădurii. 
Acalo senfunda în ccdru, de nui mai 
da măsa de urmă. Sta ascunsă până 
asfinţea soarele la o rădăcină de co- 
pac. lățită la pământ cu faţa n sus, 
cu brațele destăcute si ochii ţintă la 
cer ; privirile înfipte în adâncurile al- 
hastre, Y'e urmă se întorcea acasă, po- 
iolită, moale, se gudura pe lingă măsa 
și i se culca în poală, ca un copil li- 
niştit şi cumiulo so ruga săi spue po- 
vestea cca cu balaurul, de nu-i !mai 
răbda initia tmăsii săi zică o vorbă de 
ocară. Odată a vrut so certe mai ns- 
prru si aşa Sau făcut ochii fetei, că Mi- 
trofana sa. speriat. Drept ochii lui, ai 
musecalulni, când venea beat acasă. Si 
n'a mai îndrăznit, 

Când sa ridicat Sonia fată mare, a 
cşit și ea la horă. 

Se făcuse. pe adevăr, frumoasă, dar 
nu-i puteai pricepe frumuseţea. tra albă 




















312. — UNIVERSUL LITERAR 

la față, cu părul ruginiu şi ochii ca oţa- 
lu] călit. De-a minunea însă: cât îi spu- 
neai o vorbă, ori făceai o şaRă, ori te 
miri ce-i părea ei, că ochii i se 'ntunecau 
ca negrul corbilui şi porneau să scape- 
re fulpere ae lumină vânătă ca urma de 
chibrit când îl freci ncaptea între dege- 
te. Si atunci ţi-era a spaimă să te uiţi 
ia ea. De trup era înaltă „puţină la piept 
si soldurile teşite de nu-i osebiai curmă- 
tura mijlocului, mai ales când, pe ohi- 
ceiul dânșii, își strângea fotele tare pe 
trup, cașa-i plăcea ei, să se 'nfeşe par'că, 
de părea şi nui înaltă și mai subtire. 
Un fus, de jurul căruia o babă hâtră 
ar fi depănat un fir de mătasă, De aşa 
părere şi da usoară ce semăna, cătâni 
la dânsa, asteptai parcă, pe minut, să 
prinda se 'mvârii, numai ce i-ai tace 
vânt cu dovă degete. Cum «de firul tors 
din caer, faci vânt fusului să se răsu- 
cească. 


Flăcăii se băteau dela dânsa și ea. 
dreaptă si neclintită, aştepia, cum, pri- 
măvara, ușteaptă. mioarele de se bat câr- 
lanii, să vadă care a răzhi. Numai pu- 
tin, buzele i se desfăceau, par'car fi gân- 
«dit să zâmbească dar de 'mpietrit ce-i 
era clipul, nu osebiai dacă zâmbește ori 
îsi frământă diuatii albi, mărunți și as- 
cuţiti. între fălcile-i încleștate. 

Odată erau să se 'ntâmple moarte ie 
om. A plesuit unul cun ciomag pe altul. 
de Pau dus în cârcă acasă si Sonia niri 
n'a. întrebat. I/a apucat pe cel de-a do- 
vedit, cu nrâincle de umeri, flăcăul a 'n- 
clestat-o da miiloe și, în zumzetul cob- 
ziarului si scârțâitul scripearului usoară 
ca un fulg si mlădioasă ca o trestie, a 
prins a isbi pământul cu picioarele, în 
săltătura sprintenă a unui cărășel săl- 
hatec, 

Satunei, împotriva firei, i sc trăgea. 
sânzele din faţă şi ochii i se întunecau 
sclipind, pe obiceiul ei, lumini vinete, și 
căta ţintă întrai flăcăului cum ar fi 
vercal, să-i scurine gândul, şi pe umerile 
lui, decetele-i lungi şi subţiri se cocoşeau 
tare, 'parcar fi vrut să i le 'nfigă ?n 
carne, Buzele le ţinea strânse şi îndoite 
înăuntru și 'și lo tot mesteca de ascu- 
ţișul dinţilor, că, de tare ce se 'nroşeau, 
pe chinul ei alb, gura-i răsărea ca o 
pată de sânge proaspăt. 

De țirea ei nedesluşită se cam sfiau 
flăcăii. dar li-era drag să joace cu ea, că 
nu era fată! în sat, mai usoară, mai 
sprintenă, mai jucăreaţă ca. Sonia, nici 
mijlocel să se lipească în palma flăcău- 
lui, mai moale și mai fierbinte ca al So- 
piei. 

Atâta însă se puteau apropia de dânsa, 
cât dura, jocul. Pe urmă Sonia sta dqo- 
parte, mândră ca o domniţă. Ducă-i spu- 
nea unul o vurbă, ea se sucea, deo mijloc. 
într'o parte și căta peste umăr la dânsul 
şi privirea-i cădea ca un tăiuş, Do răs- 
puns, rar, și numai cât s'o curme scurt. 
Unul a întins odată mâna, să-i ernulgeă 
batista cu horbotă dela cingătoare de-a 
hârjoana, pe obiceiul flăcăilor. Sonia s'a 
ferit iute ca o pisică, i-a prins mâna şi 
i-a repezit-o cât co, satâta i-a spus: 
„pi sămni nu ti-o stuchit nimeni az!" 
Cum îi cătarea şi vorba, Ca briciul. Si 
altul na mai îndrăznit, 

Cu tetela, mai stătea ea ile vorbă, dar 
no prea sufereau de mândră și înfiptă 
ce era si aveau ciudă unde se pierdeau 
îăcăii după ea măcar că Sonia nu li 'n- 
găduia, să supropie de dânsa. nici până 
colo. 

— Ce eşti aşa fudulă, Sonio, de nu 
știi de şasii ? Is de seama noastră doar, 
spuneau fetele. 

— De-a voastră, răspundea Sonia şi ie 


măsura cu privirea, parcă le-ar fi zis: 

„Niste ţărănovaice !* 

— Săr face el Neculai pe-aici, să te 
păunești aşa cu el! 

Soniei i se umflară o clipă nările, cum 
ar fi tras un iz aspru de codru, pe nas 
si măcar că cu ochii la fetele de'i vorbeau, 
gândul îi lunecă pe urma unei închi- 
puiri nedeslușite. Pe ele nu le vedea, le 
auzea NUMAI. 

— Neculai? l-aţi văzut voi? 

—. Ba, ferita sfântul! L'a văzut ci-că, 
Tudora lui Crăciun dela Voinești, când 
sa «tus după bureţi în pădure, dar zica 
că nu-i nui trebue, Dacă ţi-i voia, du-te 
Și tu. 

Și fetele chicotiriă înfundat, cum sar fi 
sfiit el» sinzure de vorba lor. 

Neculai 'Tuluc, de care vorbeau fetele, 
era un flăcău ma'e si zdravăn din Mân- 
iești pe linia satelor ce se ţineau lanţ 
«proape ncînirerupt, la poulele dealului 
inalt al Mososeztilor, două ceasuri cu 
irăsura, din jos de laşi: Mogeseştii Fru- 


moasei,  Mogoșestii  Galatei, Budeştii, 
Mânjeştii şi, mai departe ceva, Voco- 
teştii. 


Din chiar mavzinea acestor sale por 
nenu codrii nestărsiţi, codrii bătrâni, cv- 
perind, necurmat, trei județe, deoțarte 
pâănăn apa Sirebhlui. spre răsărit, si de 
alta, în jos, până dincolo de apa DBărla- 
dului „Prin pânza asta de păduri stră- 
vechi erau tăiate drumurile lutouse, 
sleaurile Tari, ce legau Țura de Jos cu 
țibutul domnesc ul lasului, iar la crea- 
sta deulurilor înalte ce stipâneau ve- 
mMerile până departe tare, tocmai peste 
Prut. îşi aşezuse 'Tuluc, flăcăul tornna- 
tec şi voinic din Mânjesti, certat cu lu- 
meu şi cu Dumnezeu, pândele sale, care 
nu dau niciornată greș. 

Acuma fetele prinseră, a povesti ce au- 
ziseră ele de Tuluc: 

— Zice că-i marc, soro cât sarampoiu 
dela poartă şi voinic de luptă cu gierii 
când vin, la asfinţit, să bea apă la is- 
voru lui. 

— Da-i frumos? 

— Dacă-i voinic! 

-— Sa călcat pe mulţi? 

— Nu scapă nimeni de el. Cât ar cerca 
vreun chiabur să treacă și numaidecât 
îl simte, Stie si cine-i şi pe unde trece 
și ce are în chimir. Parcă dăn bobi. 
Dar, spun, că nu-i om rău. Să nu-i stai 
numai deapotriva. Te curăţă bine şi pe 
urmă îţi losă. de cheltuială, dela dânsul 
adică, un zalben ori o carboavă. Pe cât 
a lat st el, Spune asa că el numai pe 
mprumut cere şi plăteste camătă îna- 
inte dar capetele să vie la dânsul să. le 
plătească cine-i voia. Si dacă să 'ntâm- 
plă vreo cucoană mai bătrână, îi zice 
sărut mâna şi să iertaţi şi-i  pofteste 
drum bun. Să verse el sânge, Doamne fe- 
recete, nici măcar un ciomag la spate, ca 
alţii. 

— Dar cu Tudora! 

Sonia sameastecă şi ea: 

— O proastă! 

— Poi ce er să facă? 

— Să-i scoată ochii. 


* 
In zeura zilei când i-au vorbit fetele 
Me Neculai Tulue, a stat Scnia, până 


târzin noaptea, pe prispă afară pironită 
de închipuirea zălharului fioros, 

De 'Tulue, nu atunci auzise dânsa în- 
tăia oară, însă împerecherea celor două 
vedenii, a omului vajnic, stăpânitor al 
codrului sălbatec, cu cea plăpândă, ît- 
vavă slăbănoagi a Tudolei, fata ce sa 
“hus după bureţi, îi răscolea cugetul. Ce-i 
chema uândul, nu-şi desluşea singură, 
Pe el nu-l văzuse niciodată, dar nu de 





























































făptura Ii se frămânia ea. De credin 
asta numai, si firea ei răzvrătită, ser 
corda ca un sarpe ca lai strâns de sal, 
Care-i omul să-şi aplece Sonia cătam 
asupra lui! Şi de-ar fi, nu Sonia lu 
cerceta, nici cu gândul. Acuma înă, 
peste voia ci, dorul să-l cunoască, i 
mâna tot mai tare şi pe măsură ce se 
potrivea, Să-l vadă, ochi în ochi. apro 
pe. Nu pe si, pe Tuluc, ci pe tâlharh 
codrul lui, 

Şi în minteai înfierbântatţă prinse d 
răcâie, îndărătnică, întrebarea : 

Cum o fi! 

In sat la ca şi prin cele megieșe, pre 
tutindeni, de sub Bordea, dela Santa, şi 
până "n Voineşti și peste deal, la Hi. 
dâmbu_ nu sa găsit bărbat s'o înfrunk, 
Cât îndrăzuea unul şi de cătarea od 
lor ei numai, îngheţa. Işi ştia putere, 
dar în ceasul acela, pricepu că, în m 
prinsul zărilor călcate, nu toată luna 
încăpea şi ca să şi-o încerce, putea 
ei nu tvecuse mai departe. O înfruntag 
el? Cu mintea se muta colo, în codni 
des şi-l vedea pe dânsul pe potriva le 
chi-uirii, mare, spătos, încruntat și p 
ea măsurându-şi puterile cu el, ca Sin 
zenile din povestile Mitrofanei, când, e 
pilă, adormea cu capul în poala măsii 
Se vedea îngenunchindu-l şi pe el ca pi 
ceilalţi, colo, în inima codrulu, în îm 
părăţia lui, hoţul cel vestit în trei ţin 


tuvi, Si întrebarea care-i  învolburan 
gândurile, începu so scurme iar, ch 
nultoura : 


Curn o fi! O 'nfrunta-o el! 1,0 răzbi eu! 

Când, târziu, de cobora luna la & 
finţii, a intrat, în casă şi sa desbrăaal 
la lumina candelei sa privit în oglik 
gioara din vărete și chipului din osti 
dă i-a zâmbit ca unei prietene ce-a îm 
țeles-o. Stăpân el pe codru. dar ea sk 
până pe el. Pe urmă sa culcat şi îndal, 
ca nn jar ficrhinte, a prins a-i arde car 
nea pe aa, iar prin dogoarea închipuiri 
afară din fire, visând trează, în lumi 
galbenă a festilei din căţuie, se cresk 
parcă, tâlbharul îndrăzneţ, îmbiind-o coh; 
sus, în pădurea bătrână, la umbra de 
să, pe muşchiul verde și moale. în cote 
nul lui de nimeni stiut. Și de-atâta fim 
hinţeală a trupului, se 'ndemna spre qu- 
cuşul umed şi răcoros, cu toată puteri 
cuzetului ei răscolit. 

Acuma însă, fiinţei ei, se 'ngemân 
fiinţa. alteia. A Tudorei, Trupul acestei 
cu simţirea ei, a Soniei. Uchii Tudori 
cu vraja ochilor săi, ai Soniei. EI a, fân 
un pus nrunai și, la fel cu ceilalţi, a 
rnas pircnit locului. Doar să-i vorbeasă 
u putut. So "'ntrebe cine-i, ce caută, 
putere a "'nvârtoșat-a să calce ascuns 
vile codeului adânc. Daca venit să-l i 
frunte, cearcă. cumpănă grea. S'apoi int 
repezit, par'car fi vrut să dea grămaă 
în ea. « făcut iar un pas şi ea şi-a mi 
ţat. mândră, mijlocul și. mai adâne, șh 
înfipt privirile 'ntrale lui cum iar f 
zis : vine de te 'ncumeţi! 

Ca țintuit, sa oprit el a doua oară, tb 
tând nedumerit la ea, iar ea, cu brivirk 
tot pironindu-, sa apropiat do el. 

Omul. pe năsură ce dânsa s'apropi 
se fiicea mai mic capul îi intra între 
meri și se strivea, parcă, la părnâni, 

S'apoi vedenia se turbura ca pe fa 
unei ape răâscolită de vânt si, odată m 
iața apei, st liniştea și ea, 

— Mamă! 

De unde dormea, Mitrofana ridică n 
pul : 

— Ce-i Sonia? 
- Mamă, tu-l cunoşti pe Tulue? 
-— Ce, Doamne iartă-mă "ţi veni! 
— Cum îi Tuluc mamă? 
—- Ja culcă-te! Ce te-a apucat? 
Braţul go? a) Soniei se 'ndoi din 



























































prindu-i fruntea. ce ardea, iar ochii 
i de nesomn, îi închise silnic, să nu 
vadă, par'că, Din afară însă, vede- 
i infrigurate, răzbiră înlăuntrul frun- 
mai rhinuitoare mai vii. In aiureala 
prinsă, când şi când, răsăreau clipe 
lumină limpede. Se treze::. deodată, 
mintea liniştită, cum i sar îi rupt ur: 
lanic arus dinaintea ochilor şi. stă- 
W pe ua îşi pricepea aiureala. Su- 
js 'nciuda singură, ori ce-a apu- 


i jar pornind din crestetul capului, 
bmicătură aspră i se "nipriăştia prin 
corpul şi huruind, ca o râşniţă ce nu 
i couteneşte, gândul îndărătnic prin- 
to shaedaleascii si mai ascuţit prin 


Hm > îi! Cum o fi! Cum o fi! 

Hi o vreme, pe carnea ei  truidită, 
ul puse stăpânire si Sonia  aţipi. 
nrhipuirile-i turhuri, îi se inchiega. 
spede, în cuprinsul unui vis greu. 
b îomu, nuterea ei stipânitoare, se 
Picioarsle i se înfigeau în  pă- 
i, Draiile “i atărnuu ca de pluiuih 
ja ochilor săi pierea. Se simţea pe 
dr în trupul alteia, lira alta. Cea. 


litavă, plăpândă, 'Tucdoru. 
luc o încleşta în bratele iui vânjoa- 
po stringea si-i cure sufletul, jar 
wpotincioasă  amurțilă, se sfârseu 
ărântoarea lui puternică, mânele lui 
si ospase îi pipăiau trupul, frân- 
wil pe mușchiul umed ul poenii 
oase si n toată firea ci picura siru- 
dlnică a unri ape stătute. nesufn- 
„fre, dar, peste voe dorite, ca de 
Mu] unei sete, miai presus de puterile 
uituare. 
groaza închipuirii ce » strivea, ţipă, 
4 așa de tare, că Mitrofana sări 
lu picioare, 
Sonic, ce ai? 
kțipitul ei, Sonia se deșteptă si ve- 
ie pieriră. 
ditrofuna cătă so Jiniştească. Stoarse 
derpar muiat în apă rece și i-l puse 
mtalete capului, iar capul i-l culcă, 
pe pernă, Se aşeză. apoi, pe mar- 
patului cu dreapta legănând-o, u- 
& nijloc,.ca pe un copil. 
rea să mijească de ziuă, când So- 
adora, 

E] 


to Duninică, cu un cârd de fete 
ni, a plecat Sonia peste deal, la Ia- 
bu unde era horă mare. Un ceas și 
e cu piciorul. Sleau bătut. Până 
din ce curgea, de ceea parte a dea- 
numai pădure. Dar când a ajuns 
mata dealului, ce i-a venit Soniei, 
pie fetele ca sto ia deadreputl prin 
că ne drum era. mai deaocolul. 

îri vrei să ne iasă Neculai înainte? 
i fetele serioase. 

Muulai, rosti Sonia? Cine-i ştie co- 
+ 


Unde nici gândeşti îţi iese în cale. 
i nu te tame. 

Şi dacă! Na ne-a mâncu, 

dai rău, chicotivă iar fetele, şiret, 

i rămase stană în mijlocul dru- 
iși privirilei se pironiră asupra 
iai tăcut, Parc'ar fi vrut să deslu- 
xi în cuprinsul lui. Unde-o fi! 
pinte i se năzărea jar gândul dit 
m chinuită: cum a fi! Că i-a slăbi 
min ochi, nu'i era teamă, Acura 
wmea, Dar altă putera o cheruu 
ude vraja tainică ce-o trăgea, în- 
» nu se putu stăpâni: 

E 0 iau pe-aici, vorbi ea hotărit. 
Ţi sa urit, pe semne, fată mare, 


Ochii Sonisi sentunecară, pr “biceiul 
ei, când ur gând ascuţit î. trământa 
mintea.  Săgetă, peste umăr. privirea 
mândră la tuvarăsele i fricuase și dveap- 
1ă, Tără să mai caie napui. păși îu e- 
drul adânc. 

O vreme fetele o mui zii, răsărinl 
ici. pierind colo, pe cărarea şerpuinul 
printre copacii grosi si deși, supoi Sania 
se toții în desis. 

I.a horă. în ziua aceca, fata Mitrofanei 
na mil venit. 

Dintre fete, una mai îndrăzueaţă. un- 
twebat'n la vre-o două zile: 

— Ori ţi-a tăiat cărarea Neculai, So- 
nio ? 

Si Sonia, neclintită si cu ruâna ua sokl, 
civându-i dropt în ochi, i-a zis: 

-— Dute şi tu să vezi. 

si ma nai supărat-o nimeni. Unuiu, 
caro a mai îucercat Sonia i-a sucrat o 
vorbă, te sa'niiorat cela: 

„[u spune el Neculai”, 

laca ata nu. Mut bine pacubă, 

De-atunei îusă, fata NMitrofanei purti 
barez de bovunnie galbân cui flori rosi 
si futi bătutăn trei rânduri de îiluturi 
pe la ponle si pe tiunga cusuturei, Că- 
mași de pânză scumpă, cu Imâncei larui 
si lunai, de-si săltu mereu braţele sus 
să si le desvelească, pe semne unde-o 
imcălzea tare pe lu subțiori, ori numai 
de drag să şi le arăte zisa, de albe si 
rotunde ce erau. Si purta salbă de ica- 
sari de aur. prei cât i se făcea cdunpă 
pe grumaz, Să faci zestre lu toate fetala 
din sat! 

Si veneau rar la horă de juca si eu 
un râml, Sapoi se aseza uenparte, de 
unde, subţire si dreaptă ca o nalbă, pri- 
vea asupra elvatoi si i se lungea huzu 
de jos, adecă cum ar fi gândit a silă: 

„la nişte calici 


Intro seară, au poposit la turie, niste 
nesustori de grâne. Asa spuneau ei, Evuu 
patru la număr. 

Xezgustori, negustori, dar niște vlăj- 
gani cât soba. și cu nişte vutuni ca ghiau- 
»cle, Au intrat cu boevul în canțiterin si 
sau închis cu el acolo. Numai cât i-uu 
spus, se vale, de ce au venit, Când a in- 
trat înăuntru, Conu Costache se cam 
sfiia de dânşii sii măsura cu coada 0- 
chiului, adecă ce neam de nezustori asa 
hrăniţi! Dar când a esit. se nseninuse 
si zimbea cu de cine stie ce toemeali 
bună şi a dat poruncă femeci din casă, 
săsânt, pe obiceiul lui. si cu glas tare. 
diu ceardie, să-l audă, parcă, conacul 
tot şi mai departe: 

„Dumnsalor îs telali. Or să mâie uoan- 
tea Ja Curte si mâni dimineaţă mere la 
arruan Să vadă grâul. Să li pitesti la 
canțilerie si lezaţi cânele:, 

Dimineaţa, zarvă mare : ustnoapte lau 

prins pe Tuluc la Sonia sii lezat În cnu- 
ţilerie del păzese telalii, 
„Sașa uu pus mâna pe Tniuc, de Tuu 
judecat și a făcut cinei ani osănrdă la 
temniţă la lasi, Pe Sonia şi pe măsa 
le-au chamat la judecată. că sțuneau 
vă's gaze de heţi, dar lor le-au dat dru- 
mul, pe hatârul, vra să zică, că, de Fri, 
vă. face femeca si ce nu vrea 

Numai că. după ce a. intrat Fulue Ja 
gras, totele si horangicu au prins a sen- 
vechi, iar icosarii si alte podoabe de 
nreţ, de se riunca Sonia cu ele, le-au 
oprit la judecată. Erau, pe semne lucru 
de fnrut, De aste. fetele din sat au prius 
a râde şi flicăii u se ohrăznici, Nu mai 
era chip acuma să le zici: ţia spune e) 
Neculai. 

+ 


Mii eta uri ut pănii să seduplineuscă 
osântda hui Fulus, când la conacul din 


UNIVERSUL I.IEERAR. -. 313 


Buctesti. sa pripășit un nuilitar tinerel, 
cu ochii mari si micari, cu Duistaţa ahia. 
mijind și alb si rumăn la faţi ca o fată 
mare. Savea o alintătură "n vorbă $o 
dulceați'u cătare, de se roteau cucoa- 
nele si rudlmile îrnprejurul lui, cura se 
votesce găzele seara la flacăra lumâniă- 
rii. Un ofiţer de cei dela RBucureşii, de 
viubla pe ciănip şi prin coclauri cu ochia- 
nul, Spun că măsură țara. Tot căta pe 
ochian si însenima, el ştia ce, pe o masă. 
cu trai picioar» si cu surupuri multe, 
multe. 

Și Ta văzut si Sonia, 

Viu înt'o scară. Sonia venea de lu 
câmp si el de ta măsurat, A oprito n 
drum şi i-a spus atâta: frumoasă, eşti 
fato ! Sonia, de care nundrăznea nimeni 
măcar să saptrapie, când j-a vorbit oti- 
erul, a simțit ca un moleşag în coșul 
liețtului, sapoi la gât ca un nod si pe 
urnă'n obraji, de sa 'mbujorat cum ni- 
ciorlată obrajii ei nu pomeniseră. să le 
vie sângele, asa, la faţă, iar de căldura 
lar, ochii i sau umezit să. lăcrămeze mai. 
EI a cuprinso de mijloc și ea în nes- 
tire, Sa lipit moale ce dânsul ca o ederă 
si câud rotunjiaru-si brațul, cu rnâna,u 
prins el a-1 frămâuta usur sânul a n- 
chis ca ochii si “si-a umflat tare pieptul, 
paveă i sar fi curmat răsuflarea, 

Cu coulaliă mână, i-a împins el bare- 
zul în jas pe ceafă si i-a dat canul pe 
spate si vepeda, îndemânatoc, “si-a lipit, 
buzele do ale fetei. Un fior o răscoli, 
pe Sonia, toată și de îndemnul unei sim- 
iri, până clipa ceea, neștiută. ei, îxi 
îuțleti braţele, strâns, de gâtul lui şi. 
alt de lacom, atât de pătinias răspunse 
<ărutării, că omul, măcar că stiutor al 
firelor învăpăiate, rămase uimit. 

Când sau despărţit, fata Mitrofanei 
ceru altu. Din fiinţa ei treculă ceva se 
topize paveă. In iurul ci, altă lumină, 
it aviros «de iarhă cosită, altă zare de 
usfimit, alt duh uwiftândi pieptul, Prin 
minte, i se lămurea acum, ca deslegare 
a unei întrehări vesnice, simţirea ce o 
sandliise din taate îuncheeturila cum sar 
fi destertat dintirun somu adânc, chi- 
nuit de visuri nepricepute. Po el îl as- 
inta ea. De inehipuirea lui nedesluşită, 
dar vie, înfintă în carhea ei, se trământa 
eu și nnterea ei. puterile ochilor să: vră- 
jiţi. din răzvrătbea dorului neizbăvit, a 
apromerilor  silnice,  izvorăseră, Fără, 
voi» ei. cumpenea ca cu gândul pe cei 
doi. Atunci, nu tâlharului sa dat ea, ci 
corului, mars, nesfârşit, închipuirii a- 
dâneurilar tainice», nepătrunse în cu- 
priusnl ezrora, el, tilharul, era un vreasc 
Mdozur. Acum, nemărginirile aceste, fără 
chiv să le misure cu mintea, încăneau 
toate în cesialalt în omul care a săru. 
tat-a cura a înviat-o, Și de vraiu săvru- 
tului dătător de viață, puterile ei se to- 
neau ca ceva ce si-a. implinit chemarea. 

A fost a lui. Si nici nu se mai ferea. 
Doar aşu, să uu sară'n ochii lumii, Ade. 
vărul că nici u'o supăra cineva, că ofi- 
terul. nici el, nu suguia, Dar nici fote 
hăâtuteu finturi nici barez de borangie. 
iar despre icosari de aur. asta, fireşte, 
lu ofițer, nu se pemenea, Sonia însă, nu 
sp nai pândea la podoabe, Parcă fă- 
cuse cinava cu ulcica, Ochii mereu în- 
tunecosi, cum arătau ci de arsura unui 
pini ascuns. faţa suntă şi când mergea 
se boăna ca im spie întrun vări de 
paiu, del clatină încet vântul uşor. Ziua 
sta pe prispă, cu pabmeie 'ntinse și prin- 
se între cenunchii strânși si cu ochii 
cătânud în desert, Ceasori lungi, Aşa 
Yncromenită, Cu o stană de clipea nu- 
mii. cărul si cănd, ori 1 se umfla, a- 
dâne. vieptul la un ceas 0 dată, cuni 
ur îi uitat să visufle, 

De pironit sei ern gândul semăna să 


314, — UNIVERSUL LITERAR 


fie aiurea, şi de-o chema ori îi vorbea 
cineva, nu te Aumireai să fi auzit ori 
nu. Măsa o scutura, uneori. de umeri, 
cum ar scula pe cineva din somn: 

„Sanio, ori eşti pe ceea lume!” 

Şi ea atunci, se ridica dreaptă, par'car 
fi săltato de subţiori o mână nevăzută, 
dat faţa tot împietrită şi privirea, tot 
moartă, ca o stafie,  Păşea încet, de 
parcă nici natingea pământul, pânla 
poartă ş'acolo îşi rezema obrazul de lea- 
ui porţii şi iur rămânea  nemişcată. 
Doar privirea” fugea dealungul drumu- 
lui. Din cotro stiiu, ea că avea să vie el. 
cu brişca, de la câmp, de la măsurat. 

Şi, dintr'odată, ca de fiorul unei vra- 
je, tresărea Sonia din creştet pânăn 
tălpi, sângele i se trăgea din faţă. ca la 
o moartă, pieptul începea să-i salte sil- 
nic şi ochii'i înviiau, cătând lacom pe 
drum, departe. Dintr'acolo, se zărea el, 
venind în goană. Trecea repede prin 
faţa Soniei şii simhea, închizând un o0- 
chiu şi făcându-i un semn din cup. Iar 
seara târziu tare când liniştea cobora 
asupra, satului, albind în negrul nopţii, 
Sonia, desculţă şi numai în cămaşă, îl 
aștepta la poartă. Şi când venea el, dân- 
sa, îl prindea de după gât împletindu-și 
strâns rațele, să-i taie răsuflarea şi, 
încleştaţi amândoi întrun trup, pe lăi- 
cerul depe prispă, în dogoarea caldă a 
nopţilor de vură, se prăbușeau dânșii, 
aprinşi de setea unei zile lungi de aştep- 
iare, 

Şi a ținut asta o vară întreagă. După 
aceea el a plecat la urma lui și na mai 
venit. Sonia a rimas cu moartean su- 
flet. De plâns. nu plâns, Firea ei împie- 
irită, nu lăsa drum lacrămilor să curgă, 
dar de dorul iubitului re nu mai venea, 
s'a făcut de se vedea, prin ea. O scoabă ! 

+ 


Sa trecut toamna, şa venit iarna, şa- 


poi primăvara si Sonia u aşteptat za- 
darnic. 

re când da, însă, grâul în copt. a ve- 
nit Neculai, Pe înserate. Fără să se fe- 
rească. Acuma nu-l mai pândea nimeni. 
Fra slobod, 

Imbătrânise tare. Păru-i cărunţise şi 
faţa i se puhăvise, iar, din drept ca 
bradul ce eru el 'nainte vreme acuma 
spinarea i se încovoiase ca de apăsarea 
unei sarcini grele. 

Sonia la privit lung, cum atunci lar 
fi văzut întâia oară şi el sa aşezat lâr- 
gă ea pe prispă şi-a prins a-i vorbi, 
parcă nar fi fost cinci ani la mijloc. 
Ea nu zicea o vorbă şi buzele le ţinea 
strânse ca dao ciudă mare. 

Neculai începu: 

„Sonio, de ce rai venit tu. o dată mă- 
car, la mine, colo, să mă vezi? A fost 
ereu tare! 'Nainte vreme aveam codrul 
din mwarcine în margine, dar acolo era 
strâmtoare mare, can bârlocul ursului, 
Şi de greutatea zidurilor, mi se turtea, 
par'că spinarea şi mi se făcea să-l strânge 
pe unul de gât si, pe urmă, să-mi face 
seumă sinsur, Dar mă ţinea. gândul de 
line, să nu mor acolo, să te mai văd ce 
dată, că mi era dor de mă. uscam. Cinci 
ani de zile, așa m'am chinuit. Și Du- 
minicile îmi sticleau ochii la poartă, 
ori s'a deschida odată, să te văd intrând, 
cum li veneau la ceilalţi nearaurile. Dar 
tu, nu! De ce n'ai venit?" 

Sonia ştiia, din ajun, că Neculai sa 
întors. li spusese o femee din Mânjeşti, 
ce venise lu Curte cu nişte treburi, dar 
gândurile ei nau lăsat-o să cugete ce-o 
să fie când n 'ntreba-o el. S'acuma. tăcea 
şi el vorbea. "nainte, molcom, o apă, ca 
mortului la priveghiu: frământarea do- 
rului neizbăvit, chinul așteptărilor pre- 
lungi, junghiul închipuirilor nebune, ca- 


nonul lui de cinci ani de zile. acuma 
credința în traiul ce va să vie, că nui 
mai arde de hoţit. O să stea cu ea, Să 
trăiască amândoi. So ia cu dânsul la 
Mânjeşti. Să-i facă iar fotă bătută în 
îlnturi și barez de borangic și salbă 
scumpă. S'o ţie ca pe-o Domniţă şi ei să 
muncească, că măcar că a tânjit cinci 
ani de zile din greu, are putere și is 
pumnii tari ca piatra, 

„loitii !* 

Si'şi întinse braţele uscate, dar legate, 
par'că în corzi de oţel, cu pumnii, la ca- 
pătul lor, ca două măciuci, , . 

Fără voia ei, Sonia privi pumnii ceia 
de-ar fi trânt, în strânsura lor, un gru- 
maz de om voinic, ca gâtul unui puiu de 
găină şi se 'ntioră ducându-şi mânele 
la gâtul ei subţire şi moale, ca de un 
gând aspru. 

Omul se sgrămădi mai tare de ca şi 
vorha'i curse caldă. Amintiri din trecut, 
de colo, le sus, din codrul des, Cum i-a 
răsărit ca atunci pe cărarea neumbiată, 
cum el, tâlharul fără frică, a'ncremenit 
când a văzut-o, cum clipa dintâi a dra- 
gostei i-a rămas sşacum în carne, cum 
din ceasul cela i s'a robit ei. Cum a pur 
tut trăi cinci ani de zile între zăbrelele 
de fier, de amintirea acelei clipe, cum 
acum ca văzut-o iar, tot la minutul ace- 
la se gândeşte. 

Si de fiorul gândului răscoiit, a vrut 
so prindă 'n brate, dar Sonia, “şi-a prop- 
tit paimele în pieptul lui, sa 'ncordat 
odată tare şa sărit, ca o svârlugă, cât 
colo, 

Omu! a rămas lemn. A holhat ochii 
şa căscat gura nedumerit, 

-— Ce'i asta Sonio? 

— Ce să fin? Nu-mi mai este mie de 
borangicu și de podoabele tale. Nici de 
tine. Cinci ani de zile îi o viaţă de om. 

Neculai slete o clipă, să se desmati- 
ceasră par'că, apoi se ridică greoiu şi 
prinse a-şi îndrepta șalele încovoiate, de 
se lungi cum îl ştiia ea "nainte, iar 
pumnii i se stâlciră ca de strânsura unui 
pând năprasnic. Sonia se făcu mărunţi- 
că, gata să piară în întuneric, dar omul 
se muie repede. 

— Bine! Las! Om mai vorbi, 

Şi ca frânt de încordarea unei clipe, 
încovoiat iar și cu mânele bălăbhănind 
de păreau și mai lungi, plecă pe poartă 
şi se mistui în noapte. 

A doua zi dimineaţa şi celelalte zile, 
oamenii îl văzură pe Tuluc, la ogorul 
lui, ogorul părinţesc, în Valea iui Ga- 
bură, răsturnând, de zor, brazde lungi 
de iarbă. Fra liniştit, numai că, între 
sprincene, i se crestase un şanţ adânc, 
de i se aprepiau ochi ca de o încruntare. 

Intr'o zi, Vasile Miton, care-și avea bu- 
cata lângă a lui Tuluc, se dete'n vorbă 
cu ei şi, din unan alta, pomeni şi de 
Sonia. 

—- Ia o fudulă de nu-i ajunge nimeni 
cu prăjina lu nas, dar i-o venit ofiţăru 
de hac şo lăsat.o cu lăcrimele pe obraz, 

Tăetura dintra sprincenele lui Tuluc, 
se făcu și mai adâncă şi ochii i se a- 
proniară şi mai tare, 

— Ofiţăru ? Care ofiţăr ? 

— Potigrafu, cel de măsură ţara, 0 
măsurat'o el şi pe Sonia, hă, hă! Ast: 
vară unde-o mas? Intreab'o pe ea, 

Vuluc înfipse coada coasei în pământ, 
păşi, încet, spre Miton şi-l propti cu piep- 
tul. Se lungise iar, can seara de la So- 
nia şi cellalt, ca să se uite 'n ochii lui, 
trebui să dea capul pe spate. Il apucă de 
cneutorile cămăşii, suci strâns şi, săl- 
tându-l în sus, îl smuci c dată tare, 

— Spui tu drept, mă? 

— Intreabă satu. Iaca, 

Şi se sprijini cu palmele de pumnul 
lui Tuluc, căutându-și răsuflarea. 








































Tuluc dete drumul şi cătă gână 
spre 7ările depărtate ale codrului 1 
lcţise el ultădată „apoi scoase pungi 
intun, îşi umplu luleaua scăpăn 
aprindă şi pufăiind des şi îndesat, pi 
a răsturna iar brazde rotunde de in 
verde, 

* 


In ziua ce veni, tot pe'nserate, Ned 
merse la Sonia, lira sinzură acas, 
inăsa plecase la un privezhiu, 

— Hai dimdos, sub nuc, Sonio, d 
ne mai supere, vra's'zică, cineva, 

Sonia il urmă, doriioure so curm 
searu aceea, cu dânsul. 

— Hai, 

Sub nuc, omul grăi: 

—— "Te-ai pândit Sonio? 

—- Gândit, Să-ţi cauţi de drum 
să-mi dai bună wuce, 

Neculai. clătină încet din cap: 

— Nu asta Sanio, Când te-ai du; 
ofiţăru. 

O clipă răspunsul întârzie, Ochi 
'Tulue cătau ţintă şi crestătura d 
sprincene, se vesea neagră în umbn 
rei. De strânsuru unui minut, Soni 
scutură hotărită şi ca o mfruntară 
trebă ea: 

—. Stii ? 

—. Ştiu. 

— Apoi ducă şiii, ce să-ţi mai spui 

Acuma tăceran se lungi şi mai! 
In noaptea ce cobora repede, Son 
mai deosebia bine faţa lui Neculki, 
îi desluşi glasui tremurând, cum i 
clănţănit dinţii în gură, rând alo 
trebă iar: 

—- Dar eu cum rămân Sonio? 

In potriva fricei, fata Mitrofan 
cordă cu putere, simțind, parcă ca 
ţumire să'i vâre celuia un cuţit în în 
să sucească în loc, de o sută 4 
fierul. 

— Cum ai mai rămas. Ce? La gu 
fost cu mie? Şi nai murit, 

--- De ce ai făcut asta Sonio? 

Ca de arsura unei răzbunări, mp 
toare de primejdie, înflăcărându-e 
gură de gândul la cellalt Sonia 
punse : 

— Pentrucă mi-a fost drag. Aui 
Atâta bărbat mi-a fost mie drag, d 
tine nici capul nu m'a duruf, 

— Atunui de e aii venit la 
Col» sus. 

—- Că li-n fost frică celorlaile şi 
nu. Mi Sa făcut să te caut în 
la tine. Aşa mi sa năzărit mie, d 
vă îngenuchiat, ivi, "naintea mată 
un câne ln lanţ. Că erai tu Necull 
luc de tremurau trei. ţinuturi da 
dar ţi-am pus eu cârlizu de nas & 
aului în bârloz, cu. o fată, Şi nu 
team suferi lângă mine. Te măsuri bn 
cela ? Era baer mă și-i mirosea fi 
pe el ca busuiocul, nu ca a ta d 
a sudoare, şi zurn lui era ca flo 
când săruta muşca, dar nu dur, 
ma muşcat ici, de sân că nui 
să-ți arăt serinul dinţilor, del o 
oglindă şi-l simt pe el, pară 
mine, 

Dar Sonia simţi acuma și Sul 
fierhinto a lui fFuiuc, că venise eld 
hrazul lângă al ci, aproape, la nd 
si li se striveun lunrinile ochilor; şi 
zicea nimic, numai fălcile îi 8 
cum trosnesc. Nepăsătoare, feme 

S'acuma să mă'mntore la tine, du 
„va strâns e! în braţele lui boia 
uul şi calde ca vatra! Să-ni dul 
ce i lam dat lui, trupul ţie, dal 
mam lipit de dânsul să mă pt 
ciolanele tale! Ce să-ți dau? (e 
ca mai rămas? I-am dat lui toti 


UNIVERSUL LITERAR. -— 315 





ceahacen isicpesr'ca 


AL. T. STAMATIAD: 


„Cetatea cu porţile închise“ 
(Parabole) 
Ediţia l-a. — Ed. «Cultura Românească» 


Samatiad este un poet al atitudinilor. 
irimas tânăr şi opera sa. de acum două 
d de ani are aceiaşi frăgezime cu cea 
atăzi. Paladin al frumosului, credin- 
ls idolilor săi, Baudelaire, Macedonski, 
sa desminţit nici un moment din 

su! său, nici n'a palinodiat pe nimeni, 
bi caracter al unui poet de fină sen- 
uitate: 


Citeşte-o, recitește-o: 
Ea îți va spune veşnic, 
Că viața mea palpită 
Și astăzi pentru tine, 
lar gândul meu se 'nalță 
In fiecare clipă, 
Ca fumul unei jertfe 
Spre Dumnezeu; 
Spre tine 
In semn de adorare. 


(elatza cu porţile închise conţine o 
ie de parabola (Grădinarul, Cele trei 
Smniţe, Castelul alh, Păsărarul, Ferici- 
i, Fantoma albă, Zidarul), simboluri 
i unei concepţii frumoase şi triste asu- 
a vieţii, în forma lor curgătoare, cu ca- 
ter lapidar, dacă nu au profund u- 
anul și arhiteciura. divină a modelelor 
ke evanghelice, aceste parabole sunt în- 
&leinicirea şi realizarea unui suflet ales. 


E. 


VIRGIL HUZUM: 


„Bolta bizantină“ 
(Poezii) 
Editura Socec & Co., Bucureşti 


Pe aceste vremuri de proză, d. Virgil 
lor a scos un elegant volum de ver- 
i E o îndrăsneală şi un merit. D-sa 


| și gândul şi sufletul, tat, tot, tot. De 
mi-e scârbă şi nu te po! suferi, 
)'neca duhoarea caldă a omului, cu 
ul lângă obrazul ei şi potrivind-o 
lirii limpezi a celuilalt, simţi că “și 
din fire, Socoti să-i spue ceva care 
H strivească, să i semnfieă în urechi 
un cuiu înrosit în foc. Işși răscoli, 
ini, mintea căutând parcă, şi, nepri- 
pindu-și singură încă, înţelesul vorbe- 
„printre dinţii strânşi, îi suerâ în o- 


HTeoi aşeza eu să-ţi pilească iar colții, 
nu mai muști, 

Qhii lui Tuluc scăpărară cu o cre- 
bre : 

— Cum ai zi3 ? 

Ara zis aşa, că nu mi-i frică și fac 
să scap de tine. 

—Faci tu? Cum? 

deuma găsise : 

aCum am mai făcut. 

-Tu? 

—Eu, da lu. Să ştii, 


Și cu gândul la cel plecat, de sete 


furcă să-i ardă cestuia rana, cum şi-o 


nu are un volum, care să semene a as- 
cedenţă sau o colecţie, ci numai o cule- 
gere de bucăţi disparate şi de o valvare 
inegală. 

Aci îl vedem de o delicateţă femenină 
(Cântec blajin): 


Pui de căprioară mie 

Ce te-alinii supus de mine, 
Sterge-ți lacrimile bine: 

Ţi-a rămas de geană-un pic. 


Lasă-măâ-te colea jos, 

Butul rece mi-l întinde 

Că pe urmă cin'te prinde 

— Cinemn cale mi te-a scos? 


Care vânător hain 

Ar toi să te ucidă, 

Să-ţi atârne 'ntr'o firidă 
Cornul svelt, crescut din plin 


Tarba care-a răsărit 

Mâna mea ţi-o 'ntinde caldă 
Șin privirea-mi ce te scaldă 
Tot mai strâns te vrei lipit. 


Puful de sub piept uşor 
Parcă=ţi este de zăpadă 
Și-l piteşti să nu se vadă, 
Il acoperi sub picior, 


Ci te văd cum iar dispari 
Să-ţi ascunzi din nou sub creste 
Sprinteneala din poveste, 
Fugi în codrii legendari, 


Iți păstrez plăpândul chip 
Ager şi tot mai cuminte 
Și te-alint mereu în minte, 
Şi-ți cat urma pe nisip. 


Poezie de o gingăşie feciorelnică, de o 
plasticitate remarcabilă, de o perfecţiune 
formală surprinzătoare la un debutant. 

Această delicateţă de sentimente, se 
preschimbă într'o puternică viziune de 
aquarelă, cu o adâncă penetraţiune con- 
comitentă de interior sufletesc : 


Işi risipesc mereu pribegii nori 
Bucăți din lâna lor de aur 


simțea pe a ei co arde, îşi grămădi, în 
glas, tot dorul, icată suferinţa, toată ura: 

Eu le-am trimes vorbă celora de te-au 
prins. tu le-am tras zăvorul de la ușă. 
lu te-am dut legat pe mâna lor. Eu 
te-am băgat ciuci ani la gros... 

Glasul i se curmă întrun horcăit de 
vită zugrumată. Cu stânga, Tuluc îşi în- 
cleştă degetele-i de oţel pe gâtul ei sub- 
țire, iar cu dreapta, trase de la spate, 
din cingătoarea de bete, barda şi-o pocni 
drept în frunte, Fierul se înfipse în os, 
până ntre sprincene si rămase acolo îni- 
ţepenit. Cu o mişcare repede, femeea vru 
ză-şi acopere faţa, dar lovitura groazni- 
că, îi reteză trei degete, ce săriră cât 
colo, iar al patrulea îi rămase spânzurat 
întrun fir de carne, 


Cleştela de aţel se desfăcu şi fata Mi- 
trofanei se prăvăli pe spate, cu barda 
înfiptă în ţeasta crăpală, 

Și 'Tuluc prinse a-și .descinpe betele 
lungi ce-i împresura mijlocul... 


AL. VĂITOIANU 


Și vin domol din şterse zări cocori 
— Din țări de vis — plutind pe sus uşori 
Ca mlădioase crăngi de laur. 


li văd şi porc aştept pe cineva 
Plecat şi plâng că nu mai tine. 
Fulgi albi... Sbor alb... mi-e dor 

de cei c2 va 
Veni ca sti împart şi lui cevu 
Din bucuria ce străbate n mine, 


Pe sus alături de cocori plutesc, 
In drumul lor spre nordul rece, 
Venind — din țări de tis—să fulguese 
Pe cer sclipiri... Sclipiri... Cum îi privesc 
Si altă primăvară trece. 

(Cântec pentru sburător) 


D. Huzum esteun poet cu frumoase re- 
surse sufleteşti și de o inspiraţie clară. 
Ixemplele date de noi sunt cea mai bună 
recomandaţie pentru poezia sa. 

Desigur unele asonanţe,  împerecheri 
zgronțuroase, unele întunecimi în cou- 
cepţie şi: unele lungimi, vor dispare cu 
timpul, cari este magistrul adevăraţilor 
poeţi. 

Ca şi orice tinăr, a. Huzum, cu o no- 
bilă 'ambiţie, vrea să cuceriască dintr'o- 
dată Parnasul, Talentul d-sale evident îi 
dă speranţe înir'o reuşită grabnică Poa- 
zia, însă, pentru a-şi face drum în spi- 
rite, are. nevoie de variaţie, claritate şi 
simetrie. Poemele lungi cer o mare pre- 
gătire şi o insprație puternică şi susţi- 
nută. Micile teme ale poeziei lirice nu 
intră în cadrul vast al unei poeme. Ver- 
suri de optsprezece picioare sunt proză, 
ori cât le-am ritma şi le-am rima, (Ca- 
lea Robilor), iar unele poezii (Pasăre Mă- 
iastră, Imaginea, etc.) au aspect de proză. 
fără cadență și fără cezură. Regulile pro- 
zodice au o valoare considerabilă în teh- 
nica poeziei — şi de aceea se cultivă cu 
atâta sârguinţă de cei vechi. Mai mult 
ca oricare alt gen literar, poezia. este pur- 
fecțiune formală : 


Sans la langue, en un mot, Lauteur le 
[plus divin, 
Est tonjours, quoi qu'il fasse, un mechant 
, [Ecrivain 


Ne-am permis să remarcăm aceasta, cu 
atât mai mult, cu cât d. Huzum este un 
poet din cei chemaţi, ION FOTIL 


DD E E NI EI 
NOTE BIBLIOGRAFICE 


Au apărut, interesantele vulume ale 
d-lui N, PETRAŞCU 3 

1). Ion Mincu, 

2). Duiliu Zamfirescu, 

3). Dimitrie C. Olănescu-Ascaniu, toate 
trei în editura „Culture Naţionali”. 

Se află de vinzare la toate librăriile 
din ţară, 


Poetul Zuharia Stancu va scoale, în 
colecția „Giândirii” unu volum de ver- 
suri. 


Domnul Radu Dragnea. 
ut volum 


Scriitorul atât de cunoscut și pustat 


d. Al. Cazabun va scoate încă un volum 
de schiţe unioristice, 


lucrează la 
le studii literare, 








316. = UNIVERSUL LITERAR 





GeaZ Ohenraei 





literară” — 
căroia anu 
Mai pal- 


SUPĂRARE. -- „.Viuţu 
pri zeul să strădania 
avut totdeauna cuvinte bune, 

"im Însă pontru cunostinte  ornati- 
cata ale ura «intre cobori — e 
totusi feere supărată pol Gina 
amtorii acestei pugini. Dovazi ? Două: 


incercarea de a e. demasca și LITE! 
alea vnăsuva  cărnapatloruseă ȘI C- 


vilimată da a... nu Ti se nai trinie ga 
7, 

Tără să încareăm o podcmică de pp 
suta căreia cetitorul na peiile rocă să 
piardă, von nota urmă ore i 

Cent ru diăcție în modesta, Tatmeterii iuc- 
licita  Ptarară centrate rm va 
ăsi : 


fără să 















piratoniia ubserală ue 
a fi aohbitrii literaturii -— preferă Să 
vena Dnăm tăucăred, decât să Ne INiN- 
țitn zi să uriuţitn pe coice ne vor îi ur- 
mănni —— imveniând cu tot innrhirieaul 
calități cler ci De tărmăiză Sau Lut 
mai ne. ONnOrează eu pridonia dau 
ni op ș 

m'am făcut, nu faceam si nu vor tace 
parte di Dc UD CONACUL pai ct 
na îndeamnă să alegem din birule Pre 
mai” cesuce e hum; 

avem convingerea tebsulă,  dosiguur, 
că pentru coieo nu cunosc bine taimole 


AvOTI 





imi serise - trabuase imediat codi- 
Fici întewditețiunaa litiă și dosca- 





tificauraa publică ş 

no oeupăm numai cu catia 
istoria Mterară (și în viua publică si 
în cea privată) şi aveam cuvei ea NU- 
strănnintaiă că toată crmica făcmtă de 
poeți sau de prinşi poati, nu ruerită 


si cu 


osteneala cotitului —- e sambictivă si 
interesată. Dacă fcilausi 2 cina care ur 
sani nesoia unor lăimuniai În atost 


sens îl ostantăna Spa  Maioneseu, 
Aşa înțeolezcern uoi să ne facem diulo- 


via. p. 


ELEVII DE LICEU uu ujuus la pai: 
ultima nădejde a edăteiloa văsaaitaie 
si a rovisinler în căutare de catirovi, 

in calitate de cunoscător a scolii 
no grăhim să-i preveni : elevii de li- 
ceu stil mai pricepuţi dacă carteți, 
domnilor  pescuitori in apă  turbure, 
Clare dacă-i Voi iron aza, pubiileăn- 
du-le, din când în cănml, căte 0 ccmipno- 
iti - nu voţi ujunge la Nine: două 
cxernpliure din guzată o vor aducp la 
cunoştinya lulurora. ALA Cât despre 
„dormuii profesori de limba şi Huznaftu- 
"a română” la cara upebnți magându-i 
„Să solecționeova cole mai bune COIIpo- 
ziţii” -— vă truditi în zeta, Proloscrii 
suni în primul loc unea ori și 
aducatorul nu poate pierde din value 
îimtaresula supape cutremur, 
vuvi — pe terenul scrisului - - sunt ser 
vita de litonauluva sănătoasă, ine nu de 
bazarconiite, simple exoreiţii de stil și 
com pozitiile pe rana le cn aţi 
înerezuți ai conăviulai. 

Domiţi să serviţi intorasele scoale”? 
Invepeţi prin a creia în publica iu- 





ile co cu onoare conduceti o atmmos- 
oră sonimă, clasică, acmdemiră, publi- 
când numai cecimee mimită să poală ve- 
dea lumina tiparului — mingi coace, 
fără pericol, poale fi cetil de oricine. 

Căci alfa] -- ar apaăla la suflotale 
curate spre a sădi în ete simiinţale dos- 
pmării și lipsei de cuviinţă, a iosălor 
poetica si a necunenalarii  limgavistilee, 
4 cultului nogațiunii şi a văstaunării 
vulcrilur -iată ceiace ni se pure uu ade- 
văvat atentat la viaţa sufletească. a ue- 
ueratiitor de mâine, 


CUM SE SCRIE? Spicuim dim cola 
cica 3U de rânduri originale ale unei 
[ec zii : 

„Vonmurite  hormabiea.. presupun 
enenoinenul uutorului, un straniu pseu- 
donim... 

„POZĂ DAL este Drumul poulmtuabilă, 
dar de o ceanmnitale... două decenii... 
Nem cade focundează  inispin atu... 


. 


„Sina gi ne vrobelă... i gospoilăria,  pou- 

tică.. 3 abia autantică a porii? 

Niaural că. în ABM CICA, Poe 
comit asttei de îmsnnilăti 


CULe 
stilistice — trac rapi seniitoii, Maio- 








rasei por ci scrisese „Bolia de tu 
vinte”. Tnipuciu no privaste, Ra Malu - 


Mâini Să-i trimitem la... gitameriică, siil 
și compozițitne si Să-i compătimem. 


„CÂMPINA“ cosi: numele unui „ziaa- 
revistă care agrare, da aproape 2 ani, în 
cunosenia localitate potroifară cu are- 
las nume, 

Pentru ema cunoaște oarnanii si bu- 
ruvile e an son îmbugurătee, Și va- 
toarea  pubticațiunii creste dacă ținem 
socâlea'ă de două înuprejurări : de ca- 
Vităţila de ziar şi de revistă pe dare le 
dotime cu egală pricepere ; de atmog- 
feva pur regionalistă pe care 0 nibnoţă- 
ps. Adăogaţi la aceslaa oxizi 
tehnică, nai Tmai îrepmosa bilă, dar 
chin pralemnicnsă, la ete a ajuns abia 
cu NO. 1. An. DID si veţi conveni să 
>isţineţi cu wine nu numai oportunita- 
te, car marele rol social pe care astfel 
de publivraţiuni Îl joacă în anumite cen- 
tre si că de cresterea numărului lor — a- 
tăvnă, în bună parte — prograzul sau 
Potaurlui nemânse. 

O singură vină : de ce totani „Câmpi- 
ma al cănui număr pa Tun.-Fobr. a 
osii abia în Aprilie iine cu omnia 
preţ să fie „lunară. Ba încă: dice ne 
mai promite şi un Supliment când 
veste că lucrurile merg atâz da anovoc? 

p. 





CONTROVERSA  „CÂNTĂRII ROQ- 
MÂNIEI“ este veluată si rezolvată pim- 
tru taldinuna de d. Î. Foti. 

„Propilea literare”, An. IV. 1, Hapro- 
ducoi câteva pasagii cuueluzive : 

„Na există nici e îndoială că poama 
este a lui Bălcescu. Argumentul psiholo- 
pic este dacisiv în acestă prinimță. Asa 
după cum unu putem atribui Luceaţă- 
rul lui Eminescu unui poat miner aa- 
varăpe... toi. aşa nu Pun considema ca 
iuloe al 0 Re pe A. Bulsso 

Apoi : 

imSehoma psie areias vu agumeniul 





















































intnoducesii din Istoria lui Mihai € 
teazul... limba, dela un capăt lac 
lait al poemei aste a lui Bălhcegeu.. 

„Inspirația este toi u lui B. și con 
pumde vieţii marelui său suflat, ară 
tai spre cele mai înalte idealuri & 
voal... 


IN LEGATURA cu cdiţiamile ded 
sici, cu halul ortografic al unora din 
dle voiu reproduce, în czla co urma 
erori de pe o singură pagimă id 
edițiunii : „l. Groangă. Opava coripk 
Ibrăvia Ostasul român. Ceamăuţi”, 

Tatăac : 

lor (= or); putea (putea): ani 
tâna 1—. siăntăna), de pe 4— dop 
usa [ aşa): avea (=zavoă) ; săi 
să-mi) de ? ori: găsoum (— păsa 
vedea (_= vedei) de 2 ori; şimi 
si-mi); trăgea (— trăgea); dă (= 
pe la (= pela); Duane); oră 
(=: sobrăsnteiile);  sucâloanmm  i= si 
lia:m); avzezun (auzim). Și jar 
simi, vedea, zicea, pe ta. - In to 
25 grasali pa o singură pagină, 

Mă mir «de un singure leu: adiţi 
nea poaută si numele ui „profet 
universitar” care-i va fi dan o „prefi 
Nu se va fi mita d-sa mici fin treaă 
paste fextul propus ca ni museris? 

Si atunci ? De ame toate aceste 
roi ? Dela ziar? Dam, pont aulă 
ui Dumnezeu, tipografia  „Ostasul 





mân” trebue să-şi angajeze nun ca 
tor priceput în ale gramaticii ro 
nasti, . 


ŞI = spotute indernnul poulru ae 
vii pr=foţeloyr și înegnijitorii unor 
de edițiuni — de a. nu-si mai da 
nă:timra pănă nu se conving de p 
tilbilitatola, măcar, ontografică a un 
rilor sub autoritatea lo. “3 


PENTRU ŞCOLARII cursului pri 
a început şi la noi să se scria Mitegs 
ră potrivită : Io prije case ne on 
ză, cu aât mai nuit, cu cât presuga 
-— ldin Pantea editapului - -- interesul 
dmeativ, iar --. din a scriitorului — 
terca de transpunere în sufletul qi 


mai  imieresante și mai otănitaţ 
vânste : aceia în care sunt cultivat 
oniemnittule  posibitităţila de marfa 


a sufletului eopilărsc. Tată de e 
putem salută decât cu toată Ducu 
phţinele manifestări de acoastă ma 
pe care le întâlnim în publicistica 
mânoască, 

O astfel de îmroreare este acaia al 
noseutei seniitoare — dara Laurenţă 
Bacalbasa : Steaua mea — piesă şi 
lavă în 3 părţi —- în cane interesul 
dagogir. se înfrăteşte de minune «04 
pedagogie.  Potrivțită pentau serbi 
de Crăciun -— ca poate contribui 
bună măsură la păstrarea, și intăa 
sentimentului moligioea. ) 


Durmunul Gh.  Cardus pregăteste 
Istorie a literaturii voroânești. cp 


zind toate publicaţiile  amărute gi 
CUI, 
Voctul Petre  Sfriban, va ScOM 


curând un volum (e versuri, ind 
„Penumbre:, 


InHencarea 





0secantaci cle 
CvU'vasatie 


Un preot stătea de vorbă cu Tristan 
hrmord, despre minunile săvârșite de 
fus Christos, 


Veni vorba desme „Inrierea lui  Lu- 
Li 

- Ei, maestre, spuse preotul, unde 
hui vezi astăzi morții înviind din 
popă ? 

— Sigur, astăzi asemenea încruri nu 
ai sunt cu putință, răspunse Tristan 
brad, Medicina a făcut, preu mari 
ogrese ! 

+ 


|n foarte gras scriitor parizian cu 
lenți de spirit, celebru mai mult prin 
imea, Îni, decât prin vuloarea operei 

e, întreabă într'o zi pe subtila artistă 
rpreritte Moreno: 

- E adevărul, doamnă, că oamenii 

edi au spirit? 

- Da grasule! răspunse eu Inconic. 


* 


Henry Becque era un critic foarte us- 
val operei sale şi a confraților săi. 
ad, pe că discuta cu Jules Clarelie 
"puse: 

jumătate din ceeuce scrim noi, e 
ii! 

— Bine, să zicem cd e uşa?... Dar ju- 
Matea cealaltă > întrebă Claretie, 
= dumâtaiea centaltă, e pur şi simplu 
itvbeasă ! 
e 


h seara premierei comediei „La Car- 
te" ia Comedia franceză, mareșalul 
kk veni pe scenă şi ceru să fie pre- 
t priacipalea interprete. Aceasta îl 
ini surdzind, dar mareșalul remarcă 
area ei. 
- Dar ce ai domnişoară, de ești asa 
plidă, de ce tremuri? 
Ce să nm? spuse artista... Doamne! 
trac ! 
- Troc? întreavă viteazul 
t aia trac? 
Trace... adică frică. 
— Cum 2. Frică 2. 
4. pricep! udăogă artista. Nu ştiţi 
mei nu puteți şti ce e frica? 
poi adresându-se sorritorului dela 


mareșal. 


E Du-te jos la bibliotecă și  adu-mi 
oara! Lurousse ca să cante în el 
mii mareșal Yoch şi să afle ca este 


a! 
e 


dare! Arnac, trimise într'o zi manus- 
i unei piese u lui Sacha Guitryy, pe 
aresta era directorul teatrului Vu 
le 


fini că Guitryj na obicinueşte să ri- 
ki manuscrisele ce i se trimet, Arnae 
Mesa odată cu manuscrisul şi ur- 
horea scrisoure : „Pariez 100 de franri 
tiu, că mai să citeşti manuscrisul 
heat”, 

doue zi Guitry îi trimise înapoi — 
el și un plic cu 100 franri, 


CRTVERSUIT 





Ho caz ca» 


UN TENOR FEMENIN 


Cântăreaţa Sofia Tucker, cure a ajuns 
vrentmită prin plăcile de gramolou ca 
tenor femenin. a început să fie concu- 
rată. Astfel la Praga, la societatea ma. 
dicilor germanii, un tenor cu 0 tore 
Splendidă a cântat în dosul unei cor- 
tine aria „Siciliapa” din „Cavaleria 
Rusticană". 

Mare fu însăi surpriuuderea celor ce 
înţă. când, după ridicarea cortinei, vă- 
ră în fata lore o tânără fată, 

Dornnişonra-tenor avusese înainte o 
voce splendiilă de soprano, dar în urina 
unei operaţii în gât vocea ci căpălă un 
timbru tenoral. Ea stin să-și speruleze 
însă, această, particuinritato. _cântănut 
prin cabaretuni. 


VACIITUI. FUTURIST AI. IL LUI 
PUI FCRD 


In şatlierul Lowleş din  Neponset. 
Mosachuseite se construezie un vas în 
sil futurist pentru ldsel Ford, fiul fa- 
bricantului Poru, Construcţie  ucaetui 
vapor de lux pruluce enormă sensaţie 
în cercurile specialiștilor, 

Prora si pupa nu es ohbie din apă ci 
vertical. Câsma, vergile catarzelnr și 
alte instulații se regulează cu ajutorul 
electricităţii. Două motoare  Diecel «de 
câte 300 cai puteve dau vasului o iuţeali 
de 99—20 km. pe oră. 

In caruta de Navigaţie  chisnuitela 
pârghii sunt înlucuite printi”o seric de 
vuteni. 

Cu toata că şachtu! are d rază de an- 
țiune de 50U0—60900 km., si esto lune 
de 40 m. nu vor fi întrehuiuţaţi decât 
12 oamoeui pentiu deservirea lui, 

In afară, de lemnul întrebuințat la 
pardoseala punţii si ameonniarea iuteri- 
vară a cubinelor, vuchtu: este construit 
în întregime din oțel. Sufraseria, eame- 
sa de observaţie. precum si sase cabine 
de Vux sc vor ennstrui pe punte. 


0 PASARI, ALE CARUI LINE SE 
DECOLOREAZĂ 


in explurulor african a făcut de cu- 
rânu senzaţional constatare, că sunt 
păsări ale căruv pene se  decolorează. 
Ținând în ntână un tuvako, explovatorui 
a observat cu surprindere că n:âinile 
sule se culoruzeră în rosu. 

Vurako este un fel de cuc afnican, de 
enloare violet închis, deasupra capului 
rUsu-Durpuriu. iar nieptul roşu-inchis, 

[xarninâncu-se mai de aproape penele 
voşii ale păsării, cart se lacolorau, su 
constatat că în compoziția culorii n- 
costora rra şi cupru, Sa mai constatat. 
apoi, că upa pură mu decolora. penele 
păsării, ci când apa conţinea urme de 
umoniac. 


caricatura zilei 


SUB PAPUU.., 





—- Ce face mama ta? 
= Muma? Face Lot ce vrea. 
Ni tuăl tău. 
Tata? Face şi el, ce vrea mama. 


SOȚIE CREDINCIOASĂ 





— De când factorul nostru sa însurat, 
nevasta lui nu-l părăseşte o clipă, 

— Da ce te miri, nu i-a spus oare preo- 
iul dz cununie. că trebue să-si urmeze 
pretutindeni bărbatul ? 


LIPERAR. = 7 


a E n 





318. —. UNIVERSUL LITER..R 


ASALTUL DELA GRIVITA” 


Nu se pidicase încă zomii vilei de 30 
August, când batalioanele diviziei a 
3-a se puseră în mars, către vâlceaua 
ce se afla la aripa dreaptă a diviziei 
4-a. Vemea în frunte. bataliomul IL ial re- 
gimentaruri al 10-lea de dorobanţi... 

Ploaia încstasc aproape de toi. 

Tumul desfundat, șerpuia pe valea 
Bucovei. Nu se vedea nici îndlinte, mici 
înapoi. Soldaţii aluneca, dar rnemwgelani 
liniștiți. 

Yiancul drept al coloamei No. 1 ema 
aşezat în ordine de bătae, Oamenii as- 
teptau. 

Ce gâmâduii îi munceau în momenie- 
le fkelea de lungă asteptare, nimeni 
nai fi puimt spune. Ideea măreaţă a 
Ţării șerpuia prin suflete sub forma 
umor fiori, ce se aninau de mimicurile 
trecătoare ale ceasului de acum. So- 
sean ofiţeni călăzi pe dai învălulţi în 
abur, aducând cele din urmă ordine; 
câte o secţie de artilerie venea în goa- 
nă, cu moatele sărind prin văgăuni; 
tunurile huiau cu o năpraznică înver- 
şunave, ca şi Gum, în adevăr, se apro- 
pia sfâmşitul lumii. 

Liniile se formau repede, trupurile, 
ostemite de așteptare şi niesomm, se ri- 
dicau ca de paradă. O vonbă trecea din 
gură în gură: „Vodă, Vodă“, 

Ce adânc răsuna acum vorba asta în 
toate gândurile! De când intrase în 
campanie, oștirea română simţise, dela 
col mai ager ofițer până la cel mai de 
jas soldat, că în fruntea ei stă un Duce, 
um stăpânitor, născut spre a fi ascultat 
şi spre a împlini fapte mami Ca toţi 
aamemnii adânci şi prevăzătoni, Domhni- 
tomul îşi câştigalse renumele de nioro- 
Cos... 

Iată Vodă, ajuns înaintea Mailoruiui 
Șomţu. 

Unu! căiare, rece, solemn, înfipt pe 
muawgul său ca în poveste, vorbind cau 
glas răsunător de argint ; altul pe jos, 
drept ca o făclie, uitându-se îm ochii ai- 
baştri ai Domnitorului, cu respectul și 
iubirea ce le qă libertatea lămunirică a 
marilor hotărfiri. : 

Vodă duse două degete la chipiu și 
întoarse calul. 

Totul se urmă în linişte, aproape ca 
în vis, 

Domnitomul se ducea să primeagcă pe 
împărat la Te-Deumul ce avea să se 
slujească înaintea liniei a doua a tru- 
pelor pemtru Sfâmtul Alexandru. 

Și oamenii așteptau, 

Linia întreagă a atacului se complec- 
ta au moui trupe. Pe la o vreme se au- 
zivă salve de puşti în spre partea Ru- 
şilor. Ce era? unde? Nu se putea şti. 

Veni şi vremea memindei. Um furgon 


cu 'căldări acoperite aduse câte puţină - 


zeamă caldă, 

La vederea acestor muceniki, ce din 
zori staiu pe piaioare, nedormiţi, plouaii 
aişteptând ceasul de a păşi către moanr- 
te şi hrămniţi în asa fel, Milescu şi Co- 
mănesteanu şi toţi cei ce aveau înimă, 
se simţiră  strâmbaţi în gândurile lor 
despre glorie, 

Dar lucrul trecu repede. 

Deodată tunurile tăaură. O ciudată 


PAGINI UITATE 


mMişcane fin toată lumea; se depninse: 
seră cu bubuitul lor, cum te-ai deprin- 
de cu un ceasornic de porete. 

Va să zică eva 1 Mai, aveau două ore. 

O nouă împușcătură de pantea Riuşi- 
lor. De astădată soldaţii  întoaaseră 
ochii întm'acolo. Ce mai era ? lar nu se 
putea şti. 

O ușoară enervawe începea să ciupniin. 
dă trupa de atâta lungă aşteptare. 

Un răsunet de comandă veni de h- 
parte. Șefii de batalioane nu priicepeau 
ce putea fi.  „Drepţi“, se auzea spre 
stânga cbloanei, Oamenii îşi luau deja 
locul. Valter Mărăcineanu alerga îna- 
intea frontului : „Drepţi“!  Somţu ca- 
mandă și el „drepţi“, fără să ştie pentru 
ce... 

— Ce este. frate? Nu sunt încă trei... 

Im sfârşit putură aîla că Turcii fă- 
cuseră o ieșire spre poziiţiunile ruseşti 
ale gencrahuilui Skobelef şi că generalul 
Krylof atacase într'aiurea reduta dela 
Radişevo şi fusese respins. 

Ploaea. începuse din nou. Buraiţa din 
negură, da dintriun burete, o pacoste 
de apă brobonată, ce se lipea de haine, 
de puști, de obrazuri, cu o adevărată 
încăpățânare. Soldaţii acopereau pa- 
trontaşele eu mâneca dela manta, ca 
să nu le ude cartușele.. 

Um bubuit de tun dim bateriile româ- 
ne părea a da seinnalul unei năpraz- 
nice bombardări. Gâlgâ'a focul de pe 
toate movilele dimprejur ; huiau văile; 
se amesteca fumul cu nor;'. Nu se mai 
vedea nici în cer, nici în pimânt. 

Comamdamiii se nitau la, ceas unic. 
"ra 9 şi jumătate, 

Din fundul liniilor se văzu colonelul 
Ipăteseu venind călare, Sa apropiă 
până în capul coloanei şi zise în fugă: 

— Mă duc si schimb calul. 

Apoi porni înapoi şi dispăru 

Maiorul Şontu scoase din nou cea- 
sormicul și se uită qin nou la el lung, 
ca și cum ar fi numărat secunele. După 
aceea îl ştarse de ploaie. îi puse bini- 
şor în buzunar şi se întoarse cu faţa 
către front. Făcu câţiva paşi înapol şi 
se opri. Căută cu ochii pe şefii de com- 
panii şi le făcu un semn din cap. Puse 
mâma pe garda sabiei. Rămase un m:- 
ment astfel uitându-se la oameni, 

— Marș!... 

Soldaţii pomiră după el, la deal. 

Brau ceasurile 3. 

Suișul cam alunecos, se urmă în 
bună regulă. Oamenii mergeau întins 
la, deal, fără șovăire, aproape bucuroşi 
că se sfârşise buda așteptării pe lac. 
Unii se încurcau cu scările, de tutișuri, 
alţii acoleau câte o groapă ; toţi tăceau. 
Când se apropiară de creasta dealului 
se repeziră cu toţii înainte, fără ordin, 
ca şi cum un sentiment comun i-as fi 
îndemnat să se arunce asupra apără- 
rilor tiunceşită. 

Amândouă batalioanele din flamcul 
drepi. ajunseră aproape în acelaş timp 
pe muchie, Soldaţii lui: Şonţu vedeau 
cu bucunie cum se iveau de după mo- 
vilele din stânga, infanteriștii lui Val- 
ter : Comăneşteanu zări de departe sia- 
tura lui Milescu ce despica ceața cu 





































i | 
de DUILIU ZAMFIRESC 


sabia în mână, întors spre Coma 
lui îndemmâmd-o din grai și din ră 
cări. 

Când ajunse pe deal, gata sie 
vârle pe întăririle inamicului, o d 
roasă sunprindere aştepta pe sdhk 
români, între ei şi tabia Abdul-ke 
pe cane trebuia sto ia, se întindă 
nouă vale adâncă şi alunercoasă 
dincolo nm nou deal, pe care seri 
masivul redutei, cu tranșee înainte 
cu şanţuri. Pentrm batalionul lui 
ter, surpminderea fu îndoit de tra 
cări în loc de o singură redută, 
era notat pe hărţile ruseşti, români 
găsiră în faţa a două rexlute, aug 
una după alta. 

Fu un moment de groaznică Deh 
rire, 

Tunurile se opriseră ca să nu In 
scă în proprii lor soldaţi, Dela 
nici un semn. 

Maiorul Şonţu ridică sabia, cât 
el de sus și strigă ; „Inainte!“ 

Colonedul Ipătesau, ieşi din chipa 
hotărâre, comandă și el: „Inainte, 
căi !* , 

Batalioamele se aruncară pe 
sul alunecos. Avântul lor se măr 
justa de repeziciunea văii. Ajunsă 
fund, se nepeziră la deal, încălzi 
tot. Muşchii se destinseseră, voing 
incordase. Comăneșteanu simţi. gi 
urechi o vâjâitură aa de nebuni 4 
ga în suiş după Şonţu, întorcână 
spre trupă. Oamenii dau măvală, 
jinimdu-se de o tufă, de baionete pa 

Atunci din tranşee şi din part 
turceşti, porni o grindină de ga 
Salve de infanterie trăgeau în 0 
vie. Deodată se umplu dealul deh 
pumi răstumnate. „Inainte, băaţi * s 
Sonţu, iar dipă el Comăneștean, 
ieșit din mlimyi, răonea cât fi lua gi 
„Inainte, companie, înainte !“* 

Intraseră în retransamentul din | 
redutei, gonind pe Turci. Un capi 
de lângă Comămeşteamu îmtoarse p 
cu Patul spre duşman şi urla n 
nebum : „Inainte don” Lorotenenih 

Dar năpmiasnicele  Peapody și 
chester din redută  secerau rând 
năvălitorilor. Sculaţi în picioare pf 
napete, Turcii văvsau valuri de în 
de plumb peste dorobanţi. 

Deodată maiorul Sonţu cade, 
neșteamu, care nu-şi lua ochii da 
sări spre dânsul: 

—  Imlainte, Comăneştene !... Nu 
oamenii !... 

— Mă rog, domnule Maior!, 





—- Dainte! du-te! Nu... 
Pe partea “ealultă, Valter mim 


dasunan în fruntea batalimului, 
dramul acoperit ce lega reduia 
băra turcească dela Bucov. „Dupia 
copii !, striga el: şi oameni, mă 
spre şanţuri, sărind peste găuri, 
tipurile tovarăşi.lor. , 
Naltor cade, străbătut de glont 





*) Din Romanul In Răsboi, 





UNIVERSUL LITERAR. — 319 





cenusa seclesie în exirase | 





VIATA DUCESEI DE BERRI 
REGENTĂ A FRANTEI 


Armand Praviel 


Ducesa de Berri a fost una din ultimele femei cari au dispus de soarta Franței. 
Soţie a ducelui de Berri — moştenitor presumptiv al tronului în timpul lui Ludovic 
al XVIII, — această principesă italiană a reunit sub diadema sa, inteligența, frumusețea 
şi voința. Soarta regatului francez schimbându-se, principesa e nevoită să ia drumul 
exilului împreună cu fiul său, dar nu dezarmează. „Complotână pe ascuns ajunge la un 
moment dat regentă a Franței. Dar pentru puţin timp. Abilitatea miniștrilor lui Filip 
o silesc să renunțe pentru totdeauna la planurile ei de mărire. 


PROLOG 


0 oduie mure și aproape goală. Pe ici, 
o doar cdteva mobile. Pe perete, 7i- 
ițele unei glorii apuse, portrete, îni- 
wi săbii încrucişate... În mijlocul 
iei un birou care aparținuse ceindru 
muei de Xainteron. Pe consule şi în 
brine de sticlă se mai păstrează încă 
icre și obiecte istorice. i 

lingă jercustră, (intuită de reumatism 
run fil stă o doamnă bătrână, E Al- 
Sa egală Curolina-Fernanda-Lea- 
jina- Luiza - Francisca-Paula - Mariu- 
narda-Melchiora-Baltazara-Sebastian- 
pa.Daplista de Newole văduva duce- 
de -Perri. ai 

in decursul anilor starea sa civilă se 
piicase. In actul de căsătorie era 
mută doar cu bei nume:  Carolinu- 
bmanda-Latiza, Mai apoi deveni Mariu- 
glina, lur acum scrisorile pe cari le 
imelea ultimilor ei credincioşi purtau 
iumnătură simplă: Carolina. Vecchia, 
iii în castelul din Rrunsec, gol şi 
ma. — şi singura ei ocupaţie era de 
rii prin fereastra înaltă, pădurea şi 


































n anul acesta —- 1970 — Italia nu era 
e javorabilă Burbonilor. _ Lucrurile 
hgtau din rău în mat rău. Pe vremuri 
jur ln Veneţia în palatul Vendnam. 
mau grădini şi flori... Inchise ochii 
mintirile începură să-i năvălească în 


pi. 


Munti Milescu ridică braţul sus: 
inte! No vă lăsaţi, băați!“ 

iilescu se rostogolește în şanţ. 

He glasuri în locul lui: „Inainte! 
Î și acestea se sting pentru toticau- 
Colonelul Fpătescu' are culu! omorit 
d el. Locotenenţii-colaneii Măddăre- 
şi Poenaru bagă în foc şi sclolalte 
lame ale coloanei No. Î. In zadur, 
N unii după alţii. 

Hioul Lipan, tovarășul Imi Şonţu, 
fi; sunt scoşi din lupti mulţime 
soldaţi, omioriți ori răniți. 

doara diviziei a 4-a: nu fusese rnaâi 
msi. Fa, își începuse asaltul pe 
ea pusă şi întâlnise reduta Grivi- 
N, 2. Așa că nu ştia nimic “e se 
ricee cu divizia 3-a, pe cave în 7a- 
o aștepta. 

[ţi ai, acelaş eroism supia-omenase,. 
wenentul-colonel Voinescu, “Maiorul 








FEERIA 


Marsilia... Răsărit de soare, fanfare 
chiote, strigăte, urale, iirapele albe... Por- 
tul e înţezat de lume. Din larg vine spre 
țărrn o barcă sculptată condusă de 24 
văslaşi înmbrăcaţi în mătase albă. La 
pupă. tolănită pe perne de catifea, în- 
coniurată de  îlori, stă o principesă 
micuță, strălucitoare de diamante şi mă- 
tăsuri, E Carolina de Neapole care tre- 
buie să devie regina Franţei. Franţa ov 
așteaptă. Vechea monarchie are nevoe 
de dânsa. ca să întincrească. itegele e 
bolnav de gută, ducele de Polastron e 
hleg şi neputincios. Poporul o așteaptă 
pe dânsa ca să-l întinerească, 

Barca sa apropiat de țărm. Poporul 
o înconjoară. Ea le zâmbeşte tuturor, 
ruulțumeşte celor ce-o aclamă. se înclină, 
și... şi începe să povestească o poveste 
extraordinară, cu zâne: 

tra odată la Neapole o principesă mi- 
cuţă ce trebuia să devină Cenuşereasa 
luropei. Se născuse la 5 Noembrie 1798 
dintr'un reze hiârţuit de revoluții și răs- 
coale şi urât de un popor de lazzaroni. 
N'avea nici două luni când într'o noap- 
te trebuiră să fugă pe ascuns în Sicilia. 
Se întoarse îndărăt după doui ani, iar 
la opt ani fu trimisă din nou. Mamă-sa 
murise. Tatăl său se cisătorise din nou 
cu Infanta Isabela care-i dărui 12 copii. 


In acest timp Carolina visa la Mon- 
real, Palermo şi Bocca di Falco. Era 


Candiano Popescu,  căpianul Groza, 
luptă cu înverșunare. Vânători, doro- 
bamți, infanteviști de linie alergau în 
pas gimmastic spre întărituri. Cad, se 
scoală, iar cad, iar se ridilcă ; trec peste 
cadavru sinigână ura; merg înlainte, 
până ce ajung la zidul drept al redutei, 
de care voinicia lor se sfammă ca de o 
stâncă. Si atunci cad ca să nu se mai 
scoalo. 

Atacul era respins. 

Tiupele se adunară pe după o ridi- 
cătură de teren. 

Comăneşteamu, înlemnit, se oprise pe 
loc, cu pumnul stâng ridicat, în vânt, 
Ce era de făcut ? 

-. Păzea, don' Locotenent ! strigă un 
sevgent, aruncându-se la pământ. 

O bombă, se spause deasupra lor... 


DUILIU ZAMFIRESCU 


„dlovie al XVIII, vărului său 


nervoasă. impulsivă şi fugea de guver- 
nântele cari se ţineau după dânsa. In- 
wo zi auzi că ruda ei, arhiducesa Maria 
l.uiza se căsătorise cu Napoleon. Nu-si 
închipuia că foarte curând avea să poar. 
te și dânsa cunună, 

La sfârşitul lui 1815 veni la Neapole 
ducele de Blacas, un bărbat plictisitor, 





şi rigid. „Venea — spunea dânsul ca 
să aducă felicitări din partea lui Lu- 


restabilit 
în sfârgit pe tronul pe care-l uzurpase 
atâta vrerne un mizerabil numit Murat. 
„In realitate, altul îi era scopul. Intr'a- 
Jevăr după câteva luni ceru mâna Ma- 
riei Carolina pentru ducele de  Berri. 
moştenitorul prezumtiv al tronului Fran- 
ței. La 24 Aprilie avu loc nunta în ca- 
tedrala dia Neapole. Ducele de Berri dă- 
duse procură contelui de Siracuza să-l 
reprezinte. Şi după câteva zile de nerăb- 
dare pentru Maria-Carolina, plecară. Că- 
lătoriră timp de şapte zile ; în dimineaţa 
celei de-a opta zi începu să se zărească 
Marsilia, Regatul Franţei se apropia de 
dânsa, Fa contemplă din depărtare pă- 
mântul făsăduinței: un oraş îmbrăcat 
în albul florilor, cu stindarde, ghirlănzi, 
balcoane pavoazate, un oraş întreg care 
o aclama ţipa și striga... Auzi prin îu- 
vălmăşeală cuvinele de bun sositale du- 
celui de Havre reprezentantul regelui, a 
baronului de Damas, etc. Salută în 
dreapta şin stânga, 

Scoboră în mijlocul unui entuziasm 
de nedescris, Ponorul se îmbulzea să 
vază pe ducesa înaltă de un metru ju- 
mătate, urmată de principele de San Ni- 
candro, de Ruffo Scilla şi de contele de 
Vatour. Tamburinele băteau tactul: fe- 
meile strigau și fluturau batistele, ora- 
şul întreg uitase de răul de mare. Cor- 
tegiul ajunsese la Primărie. Pe scări 
aştepta d. de Lewis. El desfăcu un per- 
gament şi începu să citească ceva în ita- 
lieneşte, 

— Tartă-mă, domnule duce, îl întrerupe 
& voce subţire puţin emoţionată. Iartă- 
înă, dar te rog, în frunţuzeşte. De azi 
încolo eu nu mai cunosc altă limbă. 

Intrară apoi în sala Primăriei. Acolo 
o așteptau prezentările de rigoare şi alte 
formalități ; după aceia se apropie de ea 
San-Nicandra, care o luă de mână şi o 
conduse spre ducele de Havre, în timp 
ce 36 de lovituri de tun  cutremurară 
văzduhul. 

Vizitară apoi oraşul ; se opriră la ca- 
tedrala Saint-Martin unde avu loc un 
Te-Deum, se întearseră apoi îndărăt la 
Prefectură unde o așteptau 30 de fete 
tinere cu jerbe de flori, şi seara la 








120, UNIVERSUL TITERĂT 

“catrul cel Mare... Si peste tat mulţime 
si popor ovaţionând delirant. 

A doua zi dimineaţa plecură spre 'Tou- 
ln, Aici a aștepta aceiaşi ceremonie, Și 
tot asa la Alix, la Orange la Montelli- 
inar, Valence, Apoi veni Lyon-ul. lu- 
eria o urmărea. În timp ce asista la o 
veprezentaţie de gală, plaionul se des- 
chise si începu o ploaie ce crini; un 
porumbel cu o coroană. în cioc veni spre 
dânsa și î-0o Duse pe capul blond. 

Veni apoi Moulins şi Nemrous, Se a- 
propia. lrucele de Berri tvimetea soţiei 
sale epistole lungi şi înflăcăvate. Fa îi 
răspundea pe acelaş ton. lucrurile mer- 
geau de minune, 

In acest tuwnp la fontambleau se fă- 
ceuu pregătirile de primire. Cameru a- 
probă 104.090 tranci pentru serbările 
nupţiale si un milion pentru toaletele 
ducezei. la 15 lunig, întro splendidă 
după anază cortegiul se apropie. unrda 
prezentă onorurile. Muzica întonă melo- 
uii naţionale. Dintro  irisură coboră o 
fetiţă ce părea să aibă 15 ani, care fără 
să ţină seamă de protocol alergă spre 
rege şi-l îtnbrăţisă. Ludovic surăse amit- 
za, In acest timp ambasodorul remitea 
ceremonios scrisorile celor 2 Sicilii. 

A doua zi dimineaţa intrară în Paris 
trecând pe sub 20 arcuri de triumf, iar 
u treia zi avu Joc căsătoria la Notre-Dame 
ki defilară printre şiruri de reprezen- 
tanţi ai elitei şi cficialităţoi în ritm de 
uplauze frenetice și de urale, Poporul 
astepta afară şi cânt eşiră din biserică 
shurară de pretutindeni petale de flori. 
Douăsprezece orfane înzestrate de rege 
in cinstea acelei zile îi oferiră jerhe do 
Mori. Sărbătoarea continuă până noap- 
tea târziu, Pegele primi felicitările am- 
husadorilor, iar Palatu! întreg vibra de 
cantate şi cântece, 

In timpul acesta tinerii căsătoriți a- 
junseră la tlysse-Rourbon, unde aveau 
ză locuiască, Apartamentul era în între- 
ginie împodobit cu flori. In sfârşit vor fi 
sinzuri. Dar aşi! Principii au datorii 
faţă de stat, Căsătoriile nau decât o la- 
ture oficială. Regii trebue să se nască, 
să se câsiitorească și să moară în mod 
public. Maria-Carolina stia lucrul uce- 
sta. Dar nu si-ar fi putut închipui că va 
fi trecută rândva în istorie ca un exem- 
plu celebru al acestui principiu ! 

Iat-o culcată alături de Carol, Damele 
«de onoare şi cavalerii sau retras. Atunci 
însă se deschise usa și în prag apăru 
ducele şi luceza de Aneoulăeme, apoi du- 
vii de Orleans. de Bourbon, de Const. 
si cu toţii se perindară prin faţa patului 
prezentând felicitări, Ducele le mulţu- 
mea zâmbind cu suhințelesuri.., 

Cu toate că nu-şi părăsise amanie!e, 

rol avea să. fie un soţ bun. Avea în- 


zar însul ceva burghez, care-i plăcea ita- 


" liancei. EL o lăsă să poarte rochii scurte 
ca să-si arate piciorul frumos ; îi dădu 
voie să danseze şi să se ducii peste tut. 
Incântat de tinereţea pe care ea o răs.- 
nândea peste tot. ducele începu să se ţie 
de dânsa. Și asa trecură câţiva ani. 

Curtea însă era nemultumiti ; mai a- 
les din cauza faptului ci nu aveau Mos- 
“enitori. Ei uu întârziară însă să vie. La 
13 lulie 1St? se născu un copil, dar muri 
imediat ; mai târziu cu un an tot într'o 
zi de 13, veni pe lume un altul care nu 
trăi nici el mult: si abaa la “1 Septem- 
pwie 1819 veni unul care trăi: o fati care 
se numea L.uiza-Maria-Tereza şi care tre- 
puiu să devină ducesa de Parma, 


DRAMA 


—- Li, doctore? 
— Monseuiure, nu mâi poate îi nici 





TIP. ZIARULUI 


0 îndoială ; pesie câteva luni rloamna vă 
dărui lranţei aut delfin, 

-- Sunteţi sigur ? 

Da, monseniore. Dar cu 0 Singură 
condiţie : doutunu trebue să su păzească. 
Chizr cu începere ile astăzi 13 Februa- 
vie 1520, Alteța, Sa nu mui trebue să 
meargă cu trăzura, să danseze, să sară... 

.- Vai. e arozav, Dar insfârsit... 

— să renunţe la cecopţii la specta- 
cole si dacă se poate, să nu urce scări. 

Ducesa auzi convorhirea. fa rămase 
pe gânduri si stătu așa, mult timp după 
plecarea doctorului. la care aștepta cu 
atâta, nerăbdare carnuvalul. Dar dacă 
trebue... 

Rămaseră amâărudloi tăcuţi. O chsedau 
vorbele doctorului care îi aduceau a- 
minte că era în 13; gândurile alunecară 
apoi treptat în altă parte. Afară plour, 
De ce nu sar duce puţin la Operă? Se 
uită spre saţul stu, Isi ghiciră gându- 
vila. Si în cinci nrinute erău acol). 

Era un spectacol de balet. Iși  scoa- 
seră în grabă hainele și se îndreptară 
spre loia lor. Spectacolul începuse. Vrând 
să între, contesa își prinse degetul de 
ușă, Nimic. O întâmplare fără impot- 
tanţă, Doamnei de Berti i se făcu însă 
rău. inca tetus să rărmuâie. 

In pauză venită în loja lor. ducii de 
Orleans, apoi alţii. Spectacolul continuă, 
Ducesei însă nu-i era hine. Ducele ov sfă- 
tui să se întoarcă la llys6e. ba nu 
acceptă. Pe scenă apăru un dansator 
care execută câteva figuri admirabile, 
apoi o dansatoare. 

Ducele insă insistă ca scția sa si se 
reîntoaveă la palat. El o va conduce 
până la trăsură. Și după puţin timp se 
va reîntoarce si dânsul. Voia să sărbă- 
torească evenimentul pe care-l anunţa- 
se doctorul. Și odată rămas Sinsut va 
chema în loja sa pe Virginia  dansu- 
ioarea,... 

— Hai! Gândeşte-te lu copilul nostru. 
Nu trehue să mai rămâi, Gânteste-te la 
Vraaţa, Vozi că ţi-e rău... 

Unsprezece senra. Contesi părăsi loca- 
lu! perii, condusă de soţul său până la 
ivăsură, Dar Caroleracu capul descope- 
vit și în haină.Nu putea rămâne multă 
vreme afură. Asa că se întoarse repede 
îndărăt, Si atuuci se petrecu drama. Da 
după un colţ apăru un bărbat care se 
juriză pe lingă zid şi când ducele ajun- 
se deaşuns deaproape, îi îufipse pumna- 
nl în piept. Apui dispăru. Contele căzu 
ja pământ. Sângele începu să curgă cu 
puicre. Intr'o secundă vestea se răspân- 
di în întrez localul. Spectacolul se sus- 
pendă, Rănitul fu luat pe brațe şi dus 
înt“o sală a Operii. O mulţime de cu- 
riosi năvălră. Alţii se luară după asa- 
sin, In curând veni şi un medic. Apoi 












“duse doi copii naturali. Ce au să 


*» otensat poate fără si vreau? 


- văzut niciodată şi nu i-ai făcut ş 


Tenul strălucitor al 
petalelor trandafirilor 


îl veţi dobândi întrebuințând Crema, Pudra și 
Săpunul Simon care îndeplinesc întreitul scop: 
purifică pielea, o fac suplă şi o hrănesc. Ță 


CREME SIMO 


„PARIS 


„UNIVERSUL, STR. BREZOIANU Nr. 11 



















































aul 
| se 


și după puţin timp un alt 
dădură primele ajutoare, Fi 
ciile erau însă închise si pansag 
aveau. Servetele dela hufet fură 
siate. Dar se umplură imediat cu 
si în curind fu nevoie de alte p 
mente. Doamnele își dădură, atu 
vetierele si volanele rochiilor,  Sâg 
ţâsnea cu putere însă. 
Veştea ajunse până la urechile d 
nei de Perri care abea pătrunsee 
palat. Intr'o secundă fu îndărăt ş 
aruncă la picioarele ducelui. Acest 
ehise ochii și recunoscând-e murmi 
— Vina, soţia mea, vreau să mi 
bvajţele tale? 
Și sângele curgaa şiroala pe cani 
pe covoare, peste tot,  Maria-Can 
dându-și seama de pravitatea sit 
trimise so aducă pe fetiţa lor, Da 
soara. care navea decât cinci an 
sculată din soma și adusă pe sus, 
— Sărmană fetiţă, murmură A 
Dea Domnul ca tu cel puțin să fij 
1ă de asernenea lucruri! 
(După treizeci si patru dle ani 
să-şi vază şi ea soțul asasinat!) 
După miezul nopţii se făcu deodali 
cere, Venea celebrul Dupuytren, 
se uită cu atenţie, desfăcu rana şi 
apoi permisiunea ducelui să 0 son 
E dureros, dar trebue! 
— Primesc, răspunse Berri. Dat 
ţi-o pe soţia mea de aici! 
- Maria-Carolina să se depărteze bn 
moment atât de tragic? Ei no 
ka e fiică de rage. Refuză deci să 
Operația fu foarte dureroasă. Di 
folosi la nimic. Medicul încercă gi 
alte mijlouce: i se aplicară lipito 
tuze ude i se făcu o baie ue picioi 
astfel trecu pe încetul noapteaă 
ziuă fu chemat un preot. Ducel 
începu să se spovedească în fi 
ror. Fl îi spuse că Auny Bro 


dânşii? Ar fi vrut măcar să-i ÎN 
șeze, Şi ducesa răspunse cu sinţăă 
— Să vie la mine! Voi şti să 
mama lor ! k 
Ducele de (.mgeny alergă până li 
da Neunve-rles-Mothurins și îi adi 
Charlotte și Loulou. Apoi începu În 
tăşania, i 
— Ce i-am făcut omului acela? 
— Fiul meu răspunse abatele, fi 
vău. N avea nimic cu dunrineata,. 
— Atunci e run inconștient! A 


iertat, vreau! 
â 


(Coutinuă în Norul 


ps 


- -. 


i 


o, 


Lă 
t 


Ș