Puncte Cardinale anul XIV, nr. 3 (159), martie 2004

credinţa 
iubire 
speranţa 





E “Ascultaţi-mă ce vă spun: orice s-ar întâmpla, lliescu va muri jurând că a fost Revoluție; ăsta-i 

paravanul, asta-i «legitimitatea» lui! Că dacă a fost Revoluție, el rămâne în istorie ca primul președinte 
„al României eliberate de comunism; dar dacă n-a fost Revolutie, el nu poate rămâne în istorie decât ca 
„un kaghebist urcatla putere pe cadavrele a o mie de tineri...” 


PUNC 
CA1D:NALE 















Petre Tuţea (1990) , 


a lau 








NR. 3/159 





Martie 2004 


16 PAG.- 15000 lei 





PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara Romaniei: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEŢIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


Nu este totuna să fii emanat sau să fii 
uzurpator. lată motivul pentru care preşedintele 
Ion Iliescu ține morțiş ca evenimentele din 
decembrie *89 să fie considerate revoluție. 
Atât de mult ține la acest “adevăr” că, dacă ar 
fi posibil, l-ar impune prin decret prezidențial. 
Cum însă nu o poate face, tună şi fulgeră 
impotriva acelora care neagă presupusa 
“evidență”, acuzându-i de lipsă de patriotism, 
de interese obscure, de manipulare şi de câte 
cele. “Toate fatulaţiile politicianiste cu care 
ne reintâlnim şi care se repetă an de an, din 
1990 încoace, nu numai că nu au suport, ci 
explică lipsa de cultură politică, în cazul 
unora, precum şi interese obscure, în cazul 
altora” — a afirmat dumnealui nu demult, la 
şedinţa solemnă a celor două Camere reunite, 
dedicată aniversării “revoluţiei” din decembrie 
1989. Şi, în continuare, a respins orice asemă- 
nare a ceea ce consideră a fi fost revoluție cu 
perestroika sovietică, deoarece aceasta din 
urmă nu a vizat “o schimbare de sistem” (cum 
ar Îi vizat, chipurile, “revoluția” noastră, se 
subințelege). Mai mult decât atât, pentru a-și 
fundamenta argumentaţia pe date istorice, 
dumnealui nu pregetă să rescrie, întocmai ca 
la Orwell, istona, falsificând, cu bună ştiinţă, 
chiar trecutul cel mai apropiat. Uitând — sau 
prefăcându-se că uită — ce a fost şi ce a spus 
dumnealui în acele zile de cumpănă (“Ceaușes- 
cu a întinat idealurile nokile ale socialismu- 
lui”) şi uitând, de asemenea, că pe 22 decem- 
brie seara, atunci când “grupul disidenţlor” 
(subliniez: a/ disidenților, nu al revoluţio- 
narilor!), în frunte cu dumnealui, a venit în 
clădirea Comitetului Central şi, “confiscând” 
proclamația pe care, cu două ore înainte, 
profesorul Dumitru Mazilu o citise în fața 
miilor de oameni din Piaţa Palatului, au 
modificat-o pe ici, pe colo, prin părțile esenţiale, scoțând din ea tot ce era 
incriminare la adresa comunismului, pentru a o putea prezenta, în aceeași seară, 
la televiziune, ca proclamaţie către țară a CFSN - ei bine, uitând toate acestea, 
vine acum și spune, din balconul Operei de la Timișoara, fără să clipească măcar, 
în fața vechilor protestatari dezabuzaţi și scârbiți, unele ca acestea: “Am semnalat 
coincidența obiectivelor programatice, proclamate aici, la Timişoara, în 20 
decemtrie, de Frontul Democratic Român, şi în noaptea de 22, la Bucureşti, din 
partea CFSN. Nu era o întâmplare. Aceasta vorbeşte despre fondul popular şi de 
caracterul radical al revoluţiei române, care proclamase prătuşirea unui sistem, 
eliminarea tuturor structurilor totalitare şi promovarea obiectivelor revoluţiei, 
exprimate în 10 puncte”. Prin această declarație de un tupeu deconcertant, 
comunistul de o viață Ion Iliescu revendică, nici mai mult, nici mai puțin decât 
radicalismul revoluționar “antitotalitar” (a avut şi are multă grijă să nu spună 
anticomunist) al timișorenilor! 

Este adevărat că şi la Bucureşti, aşa cum s-au desfăşurat evenimentele pe 
21 şi pe 22 decembrie, până spre seară, existau premizele ca acestea să evolueze 
spre o revoluție (mai ales în intervalul de după plecarea precipitată a dictatorului 
şi până pe la orele 18, când în clădirea Comitetului Central a descins grupul 
disidenților). Întâmplător am fost martor ocular la tot ce s-a petrecut acolo în 
această perioadă de timp. Mai întâi s-a încropit o stație de amplificare, aducându- 
se, în fața intrării Comitetului Central, exact sub balcon, o dubiță TV prevăzută 
cu difuzoare, care fusese abandonată în apropierea Bibliotecii Centrale Universitare, 
După punerea acestei staţii în funcţiune, au început să se perinde la microfon 
diverși vorbitori. Nu cunoșteam pe nimeni personal. Am remarcat totuși câțiva 
actori (pe lon Caramitru, pe Mircea Diaconu, pe Ernest Maltei) și cam atât, Era 
o hărmalaie de nedescris, Nimeni nu reușea să se impună și să capteze atenția 
mulțimii din piață. Spiritele s-au încins în momentul când Ilie Verdeț a avut nefericita 
inspirație să se adreseze mulțimii, anunțând demisia guvernului Dăscălescu și 


CE TOI CÂNTĂ 
CUCUVEAUA 


. d > 2 
pă . ! 
pai 7 RI 


d * să în a > ” 
re PA Po i 





formarea, sub președinția sa, a unui nou guvern 
ad-hoc! În acel moment mulțimea s-a dezlăn- 
țuit. Au început să huiduiască și să strige lozinci 
radicale. Pentru prima dată s-a auzit, în acea 
după-amiază, strigându-se răspicat “Jos comu- 
nismul!” şi “Moarte comuniştilor!”. Pe măsură 
ce trecea timpul, atmosfera din stradă devenea 
tot mai tensionată. În intenorul clădirii, se luase 
deja contact cu generalul Iulian Vlad, care se 
oferise să colaboreze cu revoluționarii. In jurul 
orei 17 a apărut, venind, după cum spunea 
dumnealui, direct din arest, controversatul 
Dumitru Mazilu, care avea deja pregătită o 
proclamație către țară pe care voia să o citească 
în fața mulțimii ce umplea până la refuz Piaţa 
Palatului. In drum spre balcon, s-a întâlnit cu 
un grup de “revoluționari” în frunte cu lon 
Caramitru, care striga că trebuie să se meargă 
la televiziune. Invitat să se alăture acestui grup, 
profesorul Mazilu a refuzat, considerând, pe 
bună dreptate, că, în acel moment, puterea era 
în stradă, de unde trebuia recuperată de un nou 
organism de conducere, ale cărui principii se 
cereau urgent creionate, În consecință, a mers 
în balcon şi a dat citire unei proclamaţii structu- 
rate în 10 puncte, pe care a prezentat-o ca 
“Platforma-Program a Revoluției”. Încurajat de 
aplauzele furtunoase ale mulțimii, profesorul 
Mazilu a propus atunci ca noul organism al 
puteni să fie FORUMUL CIVIC înființat ad-hoc. 

In marea sală de şedinţe a fostului Comitet 
Central au început imediat discuțiile privind 
crearea structunlor noii “Puteri Revolu-ționare”, 
la care au participat peste 200 de persoane, atât 
din partea mulțimii din Piaţă, cât şi din partea 
celor aflați deja înăuntru. După cum mergeau 
lucrurile, se contura crearea unui centru de 
putere care urma să fie adus cât mai repede la 
cunoştinţa întregii țări. Curând, însă, aceste 
speranțe s-au spulberat aproape cu totul. 

In jurul orei 18 şi-a făcut apariția în clădire, aşa cum am amintit deja, 
grupul “disidenților”, format din lon Iliescu, Silviu Brucan. Alexandru Bârlădeanu, 
Dan Marțian, generalul Nicolae Militaru, Dumitru Apostoiu, Petre Roman Şi alți 
câțiva (pe care nu i-am putut identifica), iar evenimentele au luat... un cu totul 
alt curs (desigur, cel dinainte programat). Imediat a început diversiunea. Aproape 
concomitent cu sosirea lor s-a declanșat un “devastator atac” împotriva mulțimii 
din Piaţă şi a clădirii Comitetului Central. Se “trăgea” din Palatul Regal şi din 
clădinle învecinate, dar, după cum s-a stabilit mai târziu, acest atac a fost unul 
simulat, pentru a crea panică şi pentru a dispersa mulțimea. Şi, într-adevăr, 
această diversiune şi-a atins scopul. Mulțimea înspăimântată a fugit care încotro 
ȘI, în doar câteva minute, Piaţa s-a golit. Panică s-a produs şi în rândurile celor 
din interior. Numai grupul “disidenților”, instalați într-o încăpere izolată, lucra 
liniştit la elaborarea principiilor de bază ale Frontului Salvării Naţionale, conceput 
inițial ca organ de partid şi de stat, formulă considerată de unii inacceptabilă, 
motiv pentru care a și fost schimbată. Luând cunoştinţă că, între timp, fusese 
deja prezentată mulțimii o proclamaţie, l-au contactat pe profesorul Dumitru 
Mazilu şi i-au cerut indispuşi textul acesteia, “pentru a-i aduce”, vezi Doamne, 
“îmbunătăţiri”. 

După efectuarea modificărilor menţionate, în sala în care se afla acest 
grup (şi în care reuşisem și eu să intru) s-a aşternut o atmosferă apăsătoare. Se 
aștepta parcă ceva. Unii în jurul meu şopteau că s-ar aştepta instrucțiuni de la 
Moscova sau de la Ambasada Sovietică. Nu mai ştiu dacă aceste instrucțiuni au 
venit sau nu, căci, între timp, eu şi alți câţiva care, probabil, păream suspecți, 
am fost discret invitaţi, de către un ofiţer, să 
ieşim afară. După aproximativ 10 minute a 
părăsit şi grupul respectiv sala, plecând (am 
înțeles mai târziu) la Televizune. Ar fi fost normal 


(continuare în pag. $) 


Demostene ANDRONESCU 


Pa i i e a_n Da ——— O OOO-.-—_———..——._ — ——— __—.—— — O 5 











PAG. 2 NR. 3/159 Martie 2004 





PUNCTE CARDINALE 


PE FLUVIUL CARE PLEACĂ DIN GOLGOTA 


Părintele Zosim Oancea şi închisorile prin care a trecut 


La Editura Christiana din Bucureşti, sub îngrijirea lui Răzvan 
Codrescu (care a aşezat, la finele volumului, şi un util dicționar de 
persoane menționate în text), a apărut de curând ediţia definitivă a 
memoriilor penitenciare ale Părintelui Zosim Oancea, Închisorile unui 
preot ortodox, poate cea mai bine scrisă şi mai esenţializată mărturie a 
unui fost deținut politic cu rang preoţesc din vremea terorii comu- 
niste. Am grupat în pagina de față câteva extrase din proaspăta ediţie, 
în care cititorului nu-i va fi greu să recunoască un eveniment editorial 
demn de toată atenţia. 


DIN CUVÂNTUL ÎNAINTE AL EDITORULUI 


«+ Deşi om paşnic şi cumpătat, părintele Zosim Oancea (născut la Alma, 
jud. Sibiu, pe 21 iulie 1911), prin cinstea sa sufletească şi prin zelul său mărturisitor, 
nu avea cum să scape din gheara bestiei comuniste: în 1948 este arestat şi 
condamnat pentru “crima” de a fi colectat ajutoare în spnjinul familiilor celor ce 
fuseseră deja închişi — sau chiar ucişi — în pngoană. Nu va reveni acasă, la soție 
Şi cei 4 copii (ultimul — astăzi preot — născut după arestarea sa), decât în toamna 
anului 1963, după 15 ani şi 8 zile de detenţie politică sau domiciliu obligatoriu 
(Sibiu, Aiud, Bărăgan, Noua Culme, Periprava). 

Memoriile sale de deținut politic au o importanță aparte în ansamblul 
literaturii închisorilor comuniste, atât pentru faptul că sunt scrise de un preot cu 
o profundă percepție creștină a lucrurilor, cât şi pentru că pana părintelui pare să 
se muiat în cerneala marilor prozatori ai Ardealului. Faptele şi figurile umane (ca 
portret antologic se poate cita, de pildă, cel al lui Nichifor Crainic, păstos de 
complexitatea derutantă a personajului, dar totuşi transfigurat de o compătimitoare 
înțelegere creștină) sunt zugrăvite din câteva linii sigure, cu toată tensiunea 
dramatică a împrejurărilor de atunci, dar şi cu o notă de abstragere înțeleaptă ŞI 
chiar hazlie („hazul de necaz”), atât de specifică spiritului românesc și răsăritean 
în genere. Ceea ce, în lipsa credinţei, n-ar putea fi perceput decât ca o tragedie 
absurdă, devine, în prezenţa acesteia, o mare încercare existențială și o lecţie de 
valorificare morală a suferinței, de răscumpărare interioară şi de transcendere 


mistică a ceea ce Mircea Eliade numea „teroarea istoriei”. 

Rămâne de neuitat, între altele, acea pilduitoare alegorie vizionară a 
„fluviului suferinţei” izvorât de pe Golgota, „care străbate istoria şi înglobează în 
el, ca pe nişte afluenți, mai întâi de toate Sfintele Liturghii care s-au slujit şi care 
se vor sluji până la cea din urmă clipă a istoriei, şi, în al doilea rând, suferințele 
personale ale fiecărui credincios”, purtându-le, ca pe o lamură a umanului, spre 
lumina neînserată a veacului ce va să vie. 

Cea mai întinsă şi mai densă parte a cărții se referă desigur la Aiud, unde 
părintele a stat din 1949 până în 1957 şi care reprezintă, alături de Piteşti, cea 
mai cumplită gură de iad a muceniciei creştine româneşti, „0 cruce pregătită de 
ocupaţia străină pentru a-i chinui pe români, devenită acum cruce de chinuire a 
românilor de către români!”. „Sumbra cetate”, prevestită sinistru de strigătul 
repetat al unui gardian: „Aicea-i Aiudul!”, aduce parcă aminte de poarta infernului 
dantesc și de inscripţia săpată pe ea: Lasciate ogni speranza, voi ch 'entrate! 
Părintele, însă, nu numai că nu-și pierde speranță: îşi simte, mai puternică decât 
oricând, răspunderea misionară de a-i îmbărbăta pe ceilalți pătimitori: ,„... rezistența 
noastră stă, în primul rând, în noi, în puterile noastre sufletești, pe care ni le 
întăreşte o singură Putere - cea a lui Dumnezeu”. E soluţia lui Steinhardt și a 
tuturor celor ce au biruit moral teroarea, însă mai mult trăită și mai puțin dis- 
cursivizată. 

Se simte permanent, în însemnările părintelui, evitarea parțialității, dar 
şi fermitatea grilei morale, iar un pasaj precum acesta chintesenţiază în conştiinţa 
posterităţii întreaga axiologie-limită a umanității prigonite: 

“N-am ținut niciodată seama din ce categorie politică suntem unii şi 
alții, și asta în toate închisorile țării. Se făcea deosebirea doar între două categorii: 
Om şi Neom. Pe cei dintâi îi unea conștiința că suferă pentru un ideal de români 
şi de creștini, și că luptă împotriva unei ideologii şi unei politici străine şi inumane. 
A doua categorie era a celor de seama maiorului Hârdău (care i-a pus mâna în 
gât generalului Iacobici), a tuturor vânzătorilor și degradaților, al căror țel era 
unul singur: polonicul. A devenit definitoriu, pentru cea de-a doua categorie, un 
dialog cu Mâna fără general [răsturnare semnificativă a poreclei Generalul fără 
mână], care se lansa peste toți, când era vorba de un supliment de ciorbă sau de 
terci. 

— Domnule general, nu vă gândiţi și la ziua de mâine? Ce se va spune 
despre dumneavoastră? 

— Nu mă interesează ce va fi mâine! Mă interesează să trăiesc azi! — a 
răspuns generalul Creţoiu, purtătorul grâitoarei porecle”. 

Astăzi, cu vocea sa în același timp fermă şi domoală, părintele Zosim 
[ctitor, în urmă, al faimosului Muzeu de icoane pe sticlă de la Sibiel] ne vorbește 
fără emfază de răscumpărarea vremurilor şi de cuminecarea prin icoană: “Eu şi 





Li 
d 7 ă [| 








i i: Ni ia 





PT Pre TE 
«Simon Chirineanul, cel ce 
a purtat Crucea Domnului 
pe drumul Golgotei, a apă- 
rut nu pe firul neputinței lui 
Hristos, ci pe firul dragostei | 


inchisorile 
unui preot 
9) aiola (9) 


. TI; pa 

Z: e | i ai dit: p 
= Zosim 
'Y Oancea 


e ca un fluviu care a izvorât 
din Dealul Căpățânii şi ca- 
: » 4 ta % e hu sape Aia 
re străbate istoria, înglobând 
insebacă pe dia ajuta, 


pr i 
ee) 


e Arie et 
eg A Ta 
care evo 
Rr SAE ed 

i tea 


LN 
A, 
rs 
Pet Sa 
. 
= 


ÎN LOC DE PREFAŢĂ 


Ca să răsfoiesc aceste file şi să dau la lumina tiparului câteva dintre 
ele, trebuie să mărturisesc că am purtat o tulburătoare luptă interioară, ca nu 
cumva Să-mi trădez anumite comandamente de conştiinţă. 

Mai întâi hotărârea şi voința de a-mi menţine calitatea de jertfă a 
celor 15 ani şi 8 zile de suferință in temnițele comuniste din Sibiu, Aiud, 
Bărăgan, Noua Culme şi Periprava. Înţeleg prin „calitatea de jertfă” poziţia 
sufletească de a nu avea, nici în suflet şi nici în inimă, vreun gând ori vreun 
sentiment de nemulțumire, de învinuire față de Dumnezeu — „Dumnezeul meu, 
Dumnezeul meu, de ce m-ai lăsat...” — sau de dușmănie şi răzbunare faţă de 
oamenii care mi-au cauzat şi mi-au administrat suferinţa. 

Apoi starea sufletească de a nu aştepta şi de a nu pretinde de la 
nimeni nici o recompensă, nici un avantaj şi nici o laudă, socotind că toate 
acestea ar fi o profanare şi o cădere din poziția de jertfă a suferinţei. 

In fața acestor obstacole interioare s-a ridicat însă cu tot atâta putere 
conştiinţa datoriei de a vorbi în locul celor mulți care „au rămas sub zidurile 
Troiei” (Radu Gyr), în locul celor „care nu mai sunt”, dar a căror suferinţă 
s-a împletit, ani de-a rândul, cu a mea şi cu a tuturor. 

A intervenit apoi, pe măsura unui imperativ categoric, obligația de a 
divulga, de a descoperi, în faţa prezentului şi a istoriei, concretizarea în viața 
omului a ideologiei şi a sistemului politic sub care am trăit şi am suferit. 

În această lumină, tăcerea a începul să-mi apară ca o dezertare, ca o 
laşitate, ca un inconştient egoism, ca o sustragere de la o datorie ce se impune 
futuror celor care am cunoscut tenebrele închisorilor comuniste şi care avem, 
fie cât de puțin, darul de a scrie. 

Buna primire a mărturiei mele (apărute iniţial la Editura Harisma, în 
1995) m-a încurajat să încredințez Editurii Christiana, la solicitarea d-lui 
Răzvan Codrescu, această a doua ediție îmbunătățită ”. 

Autorul 


* Printre altele, cititorul mai puțin familiarizat cu viaţa politică şi culturală din 
prima jumătate a secolului XX beneficiază, prin grija editorilor, de o listă 
alfabetică plasată la sfărșitul volumului (p. 229 şi urm), în care sunt înregistrate 
şi prezentate pe scurt principalele personalități publice la care se face referire în 
(ext. 
generația mea am dus o viaţă de suferință şi Jerttă, dar nu ne-am pierdut încrederea 
în valorile noastre eterne. Ceea ce am reușit să fac, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al 
atâtor oameni de bună-credinţă, este într-un fel o revanșă asupra călăilor generaţiei 
mele, Am învăţat mărturisirea, dar și iertarea, iar icoana mi s-a părut dintotdeauna 
o împărtăşire a ochilor şi a sufletelor din bunătatea şi frumuseţea care ne leagă şi 
ne poartă pe toţi spre Cel ce a biruit lumea”. 

Răzvan Codrescu 


LD AD O 


4 
 


mi i n ct d RI ni i RI n a i ii 3 










SAH 
LA 








aa 
e mai 


be 
te 


Perioada de la sfârşitul anului 1917, când, în urma 
bolşevizării armatei ruse, România a fost nevoită să 
încheie armistițiul de la Focşani (9 decembrie) şi apoi 
să semneze Tratatul de Pace de la Bucureşti (7 mai 
1918), până la terminarea primului război mondial prin 
wctona Aliaților asupra Puterilor Centrale (11 noiembrie 
1918), a fost un răstimp de apăsătoare tristețe pentru 
toată suflarea românească, dar mai ales pentru Casa 
Regală, care-şi asumase responsabilitatea intrării 
României în război. O excepție de la sumbra stare de 
spint care îi afecta în primul rând pe Regele Ferdinand 
şi pe Regina Mania, dar şi pe tinerele vlăstare ale familiei 
domnitoare, o constituia prințul Carol, moştenitorul 
tronului României. 

Atât memonialiştii contemporani cu evenimentele 
din perioada menţionată mai sus, cât şi istoricii care 
s-au aplecat ulterior asupra documentelor privind acea 
penoadă ajung la aceeași concluzie defavorabilă cu privire 
la caracterul și comportamentul prințului Carol. 

“Lumea ar fi preferat, ce e drept, — scne Constan- 
tin Argetoianu în memoriile sale — să ştie pe prințul Carol, 
care împlinise 22 de ani, în mijlocul soldaților în tranșee, 
iar nu vânător de muşte printre fustele cucoanelor, la 
partea sedentară. Dar alteța sa era foarte ocupată, tocmai 
în acele vremuri, să-şi creeze o familie, şi războiul căzuse 
într-un ceas rău, fără ca prințul să fi fost întrebat dacă 
îi convenea sau nu”. 

În capitolul “Prima criză dinastică” din volumul 2 
al lucrării sale /sroria loviturilor de stat în România, 
Alex. Mihai Stoenescu, bazându-se pe informaţiile 
furnizate de Neagu Cosma, fost șef al Arhivelor 
Secuntăţii, în cartea intitulată Culisele Palatului Regal. 
Un aventurier pe Tron — Carol al II-lea (1930-1940), 
carte pe care o consideră “cea mai bună cronică a 
«cazului Carol» apărută până acum în România”, îi face 
acestui “aventurier” următorul portret: 

“Ca bărbat şi prinț moştenitor, Carol nu a ezitat să 
se implice în relații sentimentale cu diferite femei din 
protipendada românească, dar și din lumea prostituatelor. 
Se pare că prima legătură mai serioasă a fost cu Ella 
Filitti, pe care, spre deosebire de alte aventuri, după 
versiunea prințului Nicolae, ar fi iubit-o sincer... 
Îndepărtarea ei brutală chiar în timpul războiului, pe 
motiv că îi afectează preocupările de comandă în cadrul 
Regimentului de Cavalerie Regina Elisabeta, l-a convins 
că viața personală va fi mereu controlată de Curtea 
Regală. Imaginea rămasă despre Carol pentru perioada 
războiului în memoriile unor generali care au lucrat cu 
el sau l-au avut în subordine atestă indolenţa şi 
incompetența, Într-o mărturie intermediată de Alexandru 
Marghiloman, mareșalul Averescu va consemna un fapt, 
probabil real, legat de atitudinea lui Carol: „prințul 
n-are nici o calitate pentru domnie... La 29 octombrie 
1916 primisem ordin să mă retrag din Valea Prahovei; 
foți eram abătuţi şi trişti; trebuia să se dea bătălia de la 
Bucureşti; sondele erau incendiate, În această atmosferă 
groaznică a trebuit, la ora nouă, să ordon şefilor de 
corp să se retragă de la masa cu prințul, ca să execule 
ordinele, dar prințul a stat la masă până la două 
dimineața. Patrulele inamice erau la 20 de km. Era 
dezgustălor.” 

Din volumul de “Documente, amintiri şi comen- 
tarii”, de fapt memoriile prințului Nicolae de Hohen- 
zollem, cel de al doilea fiu al cuplului regal, publicat de 
Gh. Buzatu sub titlul În umbra Coroanei României, 


REGE ... (2) 


4 de Gabriel CONSTANTINESCU E - age 


PUNCTE CARDINALE 





Martie 2004 NR. 3/159 PAG. 3 





“monarhi buni, „foarte ati slabi sau răi.” 






aflăm “că în acea perioadă Carol s-a îndrăgostit de Ella 
Filitti, o tânără manierată și frumoasă”. Legătura a luat 
sfârşit, ne lămureşte Constantin Argentoianu în memoriile 
sale, când “întreaga familie Filitti şi-a luat zborul spre 
Stockholm sau Copenhaga”. Se pare că decizia, oarecum 
brutală, de a-l despărţi pe prințul moştenitor de odrasla 
uneia dintre cunoscutele familii boiereşti, aparține Casei 
Regale. Comentând această decizie, prințul Nicolae scne: 
“Cred că a fost o mare greşeală trimiterea ei dincolo de 
hotarele țării, în speranța că va putea să-l potolească pe 
Carol. Dar s-a liniştit aşa de bine încât Zizi a putut să-i 
intre sub piele”. Şi în acest moment ajungem la noua 
aventură amoroasă a prințului Carol, legătura cu loana 
Valentina (Zizi) Lambrino. 

Dacă e să dăm crezare personajului care se auto/ 
intitulează Paul al României, acesta relatează, în cartea sa 
Carol al II-lea, Rege al României, că bunicul lui şi-ar fi 
informat părinții încă din iunie 1918 despre intenția sa de 
a se căsători cu Zizi Lambrino. În perioada ce a urmat 
acestui anunț, prințul Carol şi-a pus la punct planul, 
găsindu-şi spnjinitoni în rândul ofițerilor din Regimentul 
de Vânători de Munte de la Târgul Neamţ, pe care-l 
comanda. În același timp şi-a asigurat o substanţială 
susținere financiară şi consultanța unor avocați, care 
l-au asigurat că proiectata sa căsătorie era perfect valabilă 
dacă va fi oficiată într-o țară de nt ortodox. Despre felul 
cum a fost pus în practică acest adevărat complot 
antidinastic relatează Alex. Mihai Stoenescu în lucrarea 
citată, bazându-se pe informaţiile furnizate de Paul al 
României, interesat ca opinia publică românească să 
cunoască toate detaliile căsătoriei bunicilor săi: 

“Cum ţara aleasă era Rusia, iar oraşul Odessa se 
afla sub ocupaţie germană, Carol trebuia să facă trei lucruri 
riscante: să-şi părăsească unitatea în care era ofițer, să 
treacă clandestin granița țării și să oficieze un act pe 
teritonul inamicului, Pentru punerea în aplicare a planului 
a fost găsit un complice în persoana ofițerului Henri 
Serdici de Golobardo (sic!). În preajma lui se aflau câțiva 
ofițeri-aghiotanți,între care şi colonelul Nicolae M. Con- 
diescu... Ca ofițer de contrainformaţii și apropiat al prin- 
țului, Condiescu ne furnizează informaţii de prima mână. 
EI arată că germanii au fost informaţi tot timpul de intenţia 
prințului și de mişcările sale. Carol și-a petrecut noaptea 
de 26 spre 27 august acasă la Zizi, apoi au plecat împreună 
cu Serdici şi un șofer spre graniță. Carol s-a deghizat 
într-o uniformă de ofițer rus. De la stația Pîrlita, fugarii 
au călătorit cu automobilul regal până la postul de frontieră 
Bender, apoi au trecut frontiera cu un alt automobil. Aici, 
Carol a fost imediat recunoscut de un ofițer german. 
Acesta |-a condus la Cartierul general al trupelor germane, 
unde au fost întâmpinați cu curtoazie de generalul Zeidler. 
Comandantul regiunii «nu numai căle-a dat voie să-şi 
continue drumul spre Odessa, dar le-a și reținut camere 
la hotelul Bristol». Totodată comandamentul german 
n-a anunțat familia regală la lași, ci guvernul Marghiloman 
la București, subliniind astfel calitatea de ofiţer român 
care a trecut la inamic, iar nu pe cea de prinţ, ke ziua de 
13 septembrie 1918, Carol și loana Valentina (Zizi) 
Lambrino au fost căsătoriţi de către preotul Şaravski în 
biserica Pokrovskaia din Odessa, în prezența unor martori 
avizaţi și a reprezentantului consula-tului român. A doua 
zi după căsătorie, Carol a telegrafiat tatălui său: Te/egramă. 
laşi. Regelui Ferdinand. Eu am luat în căsătorie pe Zizi 
Lambrino. Răspundeţi dacă eu pot să mă întorc cu ea 
sau trebuie să continui drumul spre Franţa”. 


- 


_ [5 PI 
«d 
- 
a. > ” 


N d - m dă € 
a, 5 


În scrierile lor memorialistice, “cazul” căsătoriei 
morganatice a prințului Carol cu Zizi Lambrino este 
condamnat atât de Constantin Argetoianu, cât şi de |. 
G. Duca, oameni politici importanţi, contemporani cu 
evenimentul. “Amănuntele — scrie primul din cei doi 
memorialişti — care s-au aflat zilele următoare, 
informațiile care s-au publicat în ziarele nemţești nu 
mai lăsau nici o îndoială asupra acestor două fapte: 
dezertarea Prințului şi căsătoria sa clandestină. Din 
aceste două fapte, cel dintâi părea mai grav, căci 
căsătoria, fiind săvârşită în condiţiile în care fusese, 
era uşor anulabilă”, pe când dezertarea, mai ales în 
timp de război, era de o gravitate maximă. 

Mult mai severă este relatarea lui |. G. Duca 
referitoare la căsătona prințului. Deşi nu mai făcea parte 
din guvernul liberal, care condusese țara în timpul 
războiului, guvernarea fiind încredințată conservatonlor 
conduși de Al, Marghiloman, Il. G. Duca exprimă 
punctul de vedere al “brătienilor”, şi nu în ultimul rând 
al țării: “În sfârșit, în toamna anului 1918 s-a întâmplat 
un eveniment dureros, nu atât pentru guvernul pe atunci 
răspunzător de destinele României, cât pentru noi toţi 
ŞI pentru principiul monarhic în sine. Spre surprinderea 
generală, am aflat într-o bună zi că Principele Carol, 
Moştenitorul Tronului, a dispărut de la Târgul-Neamţ, 
unde comanda o unitate de vânători de munte. După 
câteva zile, misterul a fost desluşit asupra cazului nu 
numai penibil, dar grav. Principele fugise cu Dra. Zizi 
Lambrino şi, ca să treacă Nistrul, se pusese sub 
protecția ofițerilor austrieci, luase chiar masa cu ei, iar 
la Odessa se cununase ziua în amiaza mare, în ţinută 
de gală, cu colanul Ordinului Carol de gât, sub ochii 
binevoitori şi ironici ai autorităților inamice, încântate 
că dinastia care le-a declarat război primeşte o atare 
lovitură. Părinților le scrisese că pleacă să lupte pe 
frontul apusean, fiindcă nu poate să mai rabde starea 
de apăsare şi de umilință în care se zbate poporul, 
refugiat în Moldova de pe urma păcii ruşinoase de la 
București. Simple justificări epistolare, fiindcă, în 
realitate, Principele nu se gândea nici la frontul Aliaților, 
nici la țară, ci la ceea ce considera fericirea sa personală. 
Când a aflat ştirea, Regele a venit imediat la laşi, să 
confere cu miniştrii săi. Marghiloman se rosti pe dată 
pentru înlăturarea definitivă a Principelui, care, prin 
purtarea sa, se dovedise nedemn de a purta Coroana 
României”. 

Confruntat cu obligația morală de a da curs 
propunerii făcute de Marghiloman, fiind vorba de un 
caz de dezertare la inamic în timp de război, Regele 
Ferdinand acceptă propunerea lui Știrbey de a convoca 
un consiliu alcătuit din șefii de partide şi din generalii 
comandanți de armate, pentru a găsi o soluţie la criza 
dinastică provocată de nesăbuința prințului Carol. 
“Averescu — scrie în continuare |. G. Duca -— împărtăşi 
în totul punctul de vedere al lui Marghiloman şi ceru 
ştergerea Principelui Carol din rândunle famihei regale 
şi proclamarea Principelui Nicolae ca Moştenitor al 
Tronului”. O luare de poziţire fermă, venită din partea 
unui general integru, care-l avusese pe prinţ sub 
comandă şi care, îl socotea incapabil să poarte pe umeri 
responsabilitatea de “cap al Oştirii”. Generalii Coandă, 
Grigorescu şi Văitoianu s-au raliat acestui punct de 
vedere. Surprinzător, cu totul o altă poziţie a avut lon 


(continuare în pag. 4) 














PAG. 4 NR. 3/159 Martie 2004 


(urmare din pag. 3) 


I. C. Brătianu, care din rațiuni de stabilitate dinastică a 
pledat pentru menţinerea prințului Carol ca moştenitor 
al Tronului. Probabil că demersul său în spnjinul odraslei 
regale a avut drept temei vastele sale cunoştinţe istorice, 
care i-au permis să găsească în trecut, tot într-o dinastie 
domnitoare germană, un caz asemănător. (În volumul 
Portrete şi Amintiri, |. G. Duca face următoarea 
menţiune cu privire la pasiunea şi cultura istorică a 
fruntaşului liberal: “Acest om, inginer prin studii, bărbat 
politic prin activitate, era convins că, dacă ar fi fost 
liber să urmeze imboldul sufletului său, ar fi ales, fără o 
clipă de îndoială, cariera de istoric”.) 

In anul 1730, tânărul Kronprinz Friederich, în 
vârstă de 18 ani, fiul Regelui Prusiei Fnedenich Wilhelm 
|, nemaiputând suporta rigonle “disciplinei prusace” la 
care era supus de tatăl său, într-un acces de răzvrătire 
juvenilă, se hotărăşte, împreună cu prietenul său, 
sublocotenentul Hans Hermann von Katte, să fugă în 
lume. Planul celor doi tineri este însă descopent. Funios, 
regele intenționează să-şi excludă fiul de la succesiunea 
la tron, dar la insistențele corpului ofițeresc renunță la 
această drastică măsură. Cât priveşte pe “complicele” 
prințului, acesta este condamnat de un tribunal militar 
la detenție pe viață pentru tentativa de “dezertare de sub 
drapel”, sentință pe care însă regele o transformă în 
pedeapsă capitală. Friederich fu obligat să asiste la 
execuţia prietenului său, care a avut loc în incinta 
fortăreței Kustrin, şi, puternic impresionat de deznodă- 
mântul tragic al unui vis de libertate, leşină. 

Probabil că în reveriile sale instorice, dar şi în 
calculele sale politice, lon I. C. Brătianu, care şi-a iubit 
țara mai presus de orice, a văzut în zburdălnicia prințului 
Carol o replică a întâmplării petrecute la curtea Prusiei 
şi a sperat că așa cum tânărul Kronprinz aventurier 
devenise Regele Friederich al II-lea — cel Mare - al 
Prusiei, tot astfel fugarul de la Odessa ar putea deveni 
Regele Carol al II-lea al României. Din păcate, la noi 
lucrurile nu au evoluat ca în Prusia şi, după numai 7 
ani, lon |. C. Brătianu își va da seama că a greşit şi va 
impune îndepărtarea prințului Carol de la succesiunea 
la Tronul Românien. 

Până să se producă însă acest deznodământ, 
agitația produsă de faptele iresponsabile ale acestui 
aventurier a continuat să tulbure liniștea familiei regale, 
viața politică din țară și opinia publică, care în urmă cu 
trei sferturi de veac trăia pe dimensiunile unui concept 
de moralitate mult mai sobru decât cel din zilele noastre. 
“Mărturisesc că documentarea sa istorică — scrie |. G. 
Duca în Amintiri politice — era impresionantă şi că 
Brătianu și-a pledat cauza cu atâta convingere ŞI cu 
atâta foc, încât ne-a câştigat pe toţi”. La pledoaria 
conducătorului liberalilor s-a adăugat presiunea exercitată 
de Regină, care “nu ca o mamă care îşi apără copilul, ci 
ca o leoaică care își apără puit”, a insistat pentru o soluție 
cât mai blândă cu putință a incidentului. In acest scop a 
fost trimis la Odessa colonelul Baliff, care “după difente 
pertractări şi amenințări, reuşi să aducă înapoi pe 
principe”, 

O dată adus în țară, prinţului Carol 1 s-a aplicat o 
pedeapsă disciplinară de 75 de zile de arest, care urma 
să fie executată la Mânăstirea Horaița din județul Neamţ. 
“Generalii convocați — ne informează Neagu Cosma în 
cartea menţionată — au împărtășit punctul de vedere al 
regelui ca principele să fie pedepsit disciplinar, iar măsura 
să fie adusă la cunoştinţă din înalt, ordin până la 
comandanții de brigadă inclusiv”, Sancţiunca a fost 
nesperat de blândă. În fapt, era vorba de un act de 
dezertare pe teritoriul inamic, care în mod normal intra 
sub incidența Curţilor Marţiale. 

Războiul se apropia de sfârșit. La 27 martie 1918, 
Basarabia se unește pentru totdeauna “cu mama sa 
România”. În octombrie 1918, Monarhia austro-ungară 
se prăbușește şi, la 28 noiembrie 1918, Congresul general 
al Bucovinei, hotărăște “Unirea necondiționată și pentru 
vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, 
Colaciu şi Nistru, cu Regatul României”, La 6 noiembrie 
1918, suveranul cere demisia guvernului Marghiloman, 
care încheiase pacea de la București, și încredințează 
formarea unui nou cabinet generalului Coandă. La 10 
noiembrie, regele ordonă mobilizarea armatei. lar la | 








PUNCTE CARDINALE 


decembrie, în timp ce Bucureştii eliberați îi primeau 
sărbătoreşte pe Regele şi Regina României, la Alba lulia 
se înfăptuia cel mai măreț act istoric al neamului românesc: 
România Mare. 

Proclamarea României Mari la | Decembrie 1918 
nu a însemnat automat şi apariția unei noi realități geo- 
politice pe harta Europei. Pe de o parte, Conferinţa de 
Pace de la Paris, înaltul for care urma să definitiveze 
configurația geografiei politice postbelice, era abia la 
începutul lucrărilor sale, iar pe de altă parte, prin izbucnirea 
revoluției bolşevice în Ungaria şi crearea Republici 
Sovietice Ungare, România se afla în primejdia de a fi 


atacată din est de armata roşie şi din vest de bolşevicii f 
maghiari. O dublă agresiune, care ţintea să facă joncțiunea | 


pe teritoriul românesc, împingând comunismul până în 
inima Europei. Dacă diplomaţii occidentali, aflați în 
pertractări la Paris, nu au înțeles pericolul care amenința 
lumea civilizată, noi românii l-am înţeles. În Răsărit, pe 





Nistru, armata română, atâta câtă era, a reuşit să facă | 
față incursiunilor bandelor bolşevice, care încercau să i E 


ocupe Basarabia, iar în Ardeal, împotriva armatei organi- 
zate a lui Bela Kun, s-a purtat un război adevărat, la care 
a participat întreaga oştire română. S-au desfăşurat 


operațiuni militare de mare amploare, soldate cu eliberarea | 


întregului teritoriu românesc din Transilvania, izgonirea 
armatei bolşevice peste Tisa, ocuparea Budapestei la 4 
august 1919 şi, în final, lichidarea regimului comunist 
din Ungana. 

Am evocat sumar aceste evenimente de importanță 
națională, cu caracter preponderent militar, care au avut 
loc după dezertarea prințului Carol la Odessa, unde s-a 
căsătorit cu Zizi Lambrino, pentru a sublinia faptul că cel 
care ar fi urmat să devină “capul Oştirii” a refuzat cu 
obstinaţie să-şi facă datoria sub arme! Nu în zadar scna 
fratele său, prințul Nicolae, în memoriile sale: “N-am putut 
să înțeleg şi nu cred că voi înțelege vreodată motivele 
pentru care a fost decorat de către regele Ferdinand cu 
Ordinul Mihai Viteazul clasa I”. 

Încercările Casei Regale de a soluţiona grava criză 
în care comportamentul prințului Carol azvârlise atât 
Tronul, cât şi țara, s-au desfăşurat pe mai multe planuri. 
În primul rând, s-a încercat anularea căsătoriei oficiate la 


Odessa. În acest scop, s-a făcut apel la instanțele juridice 
românești. La 21 ianuanie 1919, Tribunalul Ilfov a anulat 
căsătoria printr-o sentință judecătorească, O decizie care 
fnzează absurdul. Cum poate o instanță civilă să anuleze 
ceea ce s-a săvârşit într-o taină a Bisericii, prin lucrarea 
Sfântului Duh? De altfel, un articol din Codul Civil nu 
lăsa nici un dubiu asupra filiației lui Carol Mircea Lambrino 
(fiul rezultat din căsătoria cu Zizi Lambrino): “Căsătoria 
care s-a declarat nulă totuşi produce efectele sale civile, 
atât în privirea soților, cât şi în privirea copiilor, dacă ea 
s-a contractat cu bună credinţă”. Or, în luna mai 1919, 
Zizi Lambrino îl anunţa pe Carol că a rămas însărcinată, 
anunţ la care acesta răspunde printr-o scrisoare, liniştind- 
o în sensul că nu are nici un dubiu asupra paternității: 
“N-aş putea admite niciodată ca acest copil să fie nelegitim 
şi, orice s-ar întâmpla, am să-l recunosc totdeauna”. 

Casa Regală, dar şi țara l-ar fi vrut pe moștenitorul 
tronului pe front. Când însă, în mai 1919, i s-a cerut să 
plece pe front, Carol a simulat un accident de călărie, 
care-l făcea indisponibil. Dar cel mai Josnic subterfugiu 
pentru a se sustrage datonei de ostaş este relatat de prinţul 
Nicolae: “Campania din Ungaria era în plină desfășurare 
şi lui Carol i s-a cerut să se alăture trupelor noastre. El 
însă a făcut tot ce putea — a recurs chiar la auto-mutilare 
[s-a împuşcat în coapsă-n.n.] — numai să nu plece pe 
front”. 

Ceea ce îl preocupa pe prințul Carol în momentele 
în care țara nu înfrunta numai armata bolşevică a lui Bela 
Kun, dar şi incapacitatea diplomaților de la Paris de a 
înțelege importanţa acțiunii României pentru viitorul 
Europei, era să ajungă cât mai grabnic în străinătate, pentru 
a reface actul de căsătorie cu Zizi Lambrino, anulat de 
justiția română, și a face publică o declaraţie de renunțare 
la succesiune, pentru a-și putea duce viața după pofta 
inimii, să mai simtă povara responsabilităţii domniei peste 
un popor faţă de care nu se simţea legat prin nimic. Fiind 
împiedicat să iasă din țară, întocmește cu ajutorul lui 
Alexandru Marghiloman documentul reprodus mai jos, 
fapt confirmat de omul politic conservator în memoriile 
sale (publicate cu titlul Nore politice). 


Una dintre rarzie 
fologral icu 
principele Carol 

si priteigesd Elena 





“Sire, pe temeiul unui drept firesc implicitamente 
recunoscut şi prin art. 83, par. 2 din Constituţie, declar 
că renunţ la calitatea mea de Principe Moştenitor al 
Coroanei României, atât pentru mine personal, cât şi 
pentru descendenții mei, și la toate avantagiile ce-mi 
sunt recunoscute de Constituţie în această însuşire de 
Moştenitor al Tronului. Rămân slujitor credincios al Ţăni 
Şi, punând spada mea în serviciul e1, rog pe Majestatea 
Voastră să-mi desemneze un loc în luptă printre ostaşii 


care se găsesc azi pe front. CAROL, Principe al 
României — Bucureşti, | August 1919”. 

Un monument de ipocrizie, care arată adevăratul 
chip al “Pnincipelui României”! Aşadar, cu doar trei zile 
înainte de intrarea armatei române în Budapesta, prințul 
Carol “își punea spada în slujba Ţări”! 

“Pentru a fi sigur că scrisoarea de renunțare va fi 
făcută publică — ne completează informaţia Alex. Mihai 
Stoenescu —, Carol trimite un exemplar liderului socialist 
Toma Dragu, care se grăbeşte să o multiplice şi să o 
difuzeze pe străzi. Textul este publicat şi la Paris, în 
ziarul Excelsior”. Intr-o scrisoare citată de Paul al 
României, regina însăși îşi varsă năduful: “Ţi-ai renegat 
țara, suronle şi fratele, tradițiile şi datoria într-o vreme 
când, mai mult ca oricând în istorie, România avea 
nevoie de conducători (...) Când ţi-a venit mai bine, ai 
lăsat totul baltă, nesinchisindu-te de răul pe care-l făceai 
Şi, sub înrâurirea altora, ai uneltit cu socialiştii, în speranța 
că astfel îi slăbeşti tatălui tău poziția”. 

Din păcate, pentru țară şi pentru români, criza 
dinastică provocată de prințul Carol nu a evoluat spre 
deznodământul ferm promis de protagonişti ei. Apetitul 
erotic al prințului Carol s-a dovedit mai puternic decât 
jurămintele de credință făcute contestatei sale soții. 
Cunoscând alte femei, sentimentele sale pentru Zizi 
Lambrino s-au diluat. La o lună după naşterea lui Carol 
Mircea Lambrino (8 ianuarie 1920), prințul Carol pleacă, 
însoțit de generalul Condiescu, într-o călătorie în jurul 
lumii. Cât priveşte pe Zizi Lambrino, se pare că a fost 
consolată de Casa Regală și de guvern cu o substanțială 
pensie viageră, acceptând să se stabilească la Paris şi 
să nu facă agitație în legătură cu fiul ei de viță regală. 

După 7 luni de reculegere pe mările calde, prințul 
Carol revine în țară și, pentru ca trecutul să fie uitat, 
acceptă propunerea familiei regale de a se căsători cu o 
prințesă de sânge. În februarie 1921 se căsătoreşte cu 
Principesa Elena a Greciei, iar 8 luni mai târziu, la 25 
octombrie, se va naște Mihai, viitorul Rege al României. 


(va urma) 















| Aceste cuvinte ale Domnului au fost pentru prima oară presărate peste 
să mormântul tatălui meu de către un sobor alcătuit din 21 de preoţi, în fruntea 
căruia s-a aflat Înalt Prea Sfinţitul Andrei, actualul Arhiepiscop de Alba Iulia, în 
ziua de 10 martie 1989, la cimitirul din Deda, unde a avut loc înmormântarea. 
Respectarea sfintelor tradiții şi credința în Dumnezeu au fost mai puternice decât 
obrocul întunecat sub care ne ținea sufletele nemernicia călcătoare de Evanghelii 
| a “anilor-lumină”... Atunci, ca întotdeauna de-a lungul a două mii de ani de istorie, 
preoțimea română şi-a cinstit dreptcredincioşii printr-o cucernică închinare adusă unui om care şi-a dedicat 
intreaga viaţă istoriei și religiei poporului român. 

“Din pământ venim şi în pământ ne tragem, deşertăciune a deşertăciunilor, căci totul e deşertăciune, 
ŞI când omul crede că a cucerit pământul, atunci tocmai se îndreaptă spre mormânt”, zice Biblia. 

Vasile Netea nu a cucerit pământul. Dar, îndreptându-se cu paşi biblici spre viaţa cea veşnică, şi-a 
cucerit un loc binementat în pantheonul istoricilor români, lăsând în urma sa o operă de 40 de volume. O 
brazdă de conştiinţă trasă adânc în pământul şi pentru pământul Transilvaniei, care a fost marea sa 
dragoste. “Munţii Apuseni sunt inima Transilvaniei, iar Transilvania este inima României”: titlu între titlurile 
sale. În crezul acesta a bătut inima lui vreme de 77 de ani. 

Prin scrisul său, s-a dorit a fi un continuator al lui Petru Maior şi August Treboniu Laurian, al lui 
Horea şi Avram lancu. Şi a fost, atât cât a putut. “Căci nu sunt vremile subt om, ci bietul om subt 
vremuri”, după vorba cronicarului. 

Mureş, Mureş mergător, / De te-ai face vorbitor, / Eu, Mureş, te-aş întreba / De mai am bine or 
ba. / De-aș şti că mi-a fi tot rău, / M-aş zvârli în fundul tău. / Rămâneţi cu bine acasă, / Nu fiţi cu inima 
arsă, / Că eu aşa m-am născut, / Să tot sufăr pe pămâni... 

Versuri, strigăte, şoapte de întâlnire şi rămas bun cuprinse în cartea Murăş, Murăş apă lină..., 
publicată în anul 1936, cu o prefață de Ion Agârbiceanu. A fost prima sa carte importantă, anunţându-le pe 
celelalte — şi mai importante — ce au urmat. Avea 24 de ani şi sufletul plin de vise. 

ȘI cui a închinat-o? lubitei lui, fata preotului George Cazan din comuna Filea — peste un an, viitoarea 
sa soție, Lucreția Netea, mama mea. 

Ce i-a scris în dedicaţia de pe prima pagină? “Ţic, Lu, întâiul exemplar din acest «Murăş cu apa 
lină», în amintirea ceasurilor când privirile noastre se oglindeau în undele Mureşului, urmărind visuri şi 
iluzii dintr-o viață pe care o vrem luminoasă şi fericită — şi care poate va fi aşa. Tg. Mureş, la 23 martie 
1936. Vasile Netea”. 

N-a fost însă aşa. A fost, după nici 10 ani, blestemul comunist, care pe tata l-a aruncat 8 ani în 
închisoare, iar pe mama a îmbolnăvit-o de tuberculoză. 

Ce i-a răspuns mama, după o jumătate de secol? “In aceeaşi lună martie, în zoni zilei de 6, viața 
fericită a luat sfârşit şi soțul meu a plecat pe drumul fără întoarcere”. Aşa i-au fost cuvintele scrise sub 
înscrisul dedicației... i 

Nu-i aşa, mamă. “Ne vom întoarce într-o zi...” — aşa m-a învăţat tata, cu versurile lui Radu Gyr 
memorate în închisoare. “Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, loane!”... Nu se poate alege praful şi pulberea 
din ceca ce este piatră şi granit. Căderile sunt momentane. Ridicările perpetue. De nenumărate ori, Vasile 
Netea a căzut şi s-a ridicat pe anpile frânte şi totuşi veşnic zburătoare ale lui poeziei lui Radu Gyr. 

“Dacă ar fi putut, comuniştii i-ar fi omorât şi pe morţi” — mi-a spus tata, vorbindu-mi despre bătăile 
şi foamea pe care le-a suferit la Jilava. 

Pe mulți dintre morți au reuşit să-i mai omoare o dată comuniştii, omorându-le memona prin zecile 
de ani de propagandă comunistă și ateistă, antinațională şi anticreştină. Dar n-au reuşit să-i omoare pe toți 
viii. Suntem, iată, printre cei rămași pentru a ridica din cădere generația prezentă. 

“Nu voi şti niciodată precis dacă tata a fost căsătorit cu mama sau cu Transilvania”, spuneam în 
interviul acordat istoricului Toader Buculei şi publicat în cartea acestuia C/io iîncarcerată, apărută în anul 
2000. Acum ştiu. Dragostea pentru Dumnezeu şi pentru țară sunt superioare oricărei alte forme de dragoste. 
Sfinte față de orice alt sentiment pe care, din slăbiciune, îl considerăm la un moment dat sfânt. 

“Nu există compatibilitate între a fi român şi a fi comunist. A fi comunist înseamnă a fi fără 
Dumnezeu, a fi român înseamnă a fi creştin”. Tata mi-a lăsat această filă de testament pe care i-o respect 
cu sfințenie, aşa cum, asemeni lui, cu sfințenie respect Cele Zece Porunci. | | 

“Recunoştinţa e o floare rară, Gelu. Prezentul nu te recunoaşte, iar postentatea te uită”. 

Nu-i așa, tată. Prezentul nu te-a uitat. lar posteritatea te va recunoaşte. În aceste zile, la biserica din 
Deda, preotul Dumitru Fărcaş înalță slujbe de pomenire către Dumnezeu, rostindu-ți îngenuncheat numele. 
În aceste zile, la Liceul “Vasile Netea”, profesorul Gheorghe Daraban scoate o ediție specială a revistei 
Vanet. În aceste zile, la Tg. Mureş, Fundația Culturală “Vasile Netea”, prin neobositul întru credință 
Dumitru Poptămaș, organizează o amplă sesiune comemorativă. | | jpg 

Este mult? Este puţin? Este tot ce pot face nişte oameni, mai mulți sau mai puțini, pentru care 
sufletul şi opera ta sunt prezente spre un viitor nemuritor. | | 

Câteva lumânări care, în pofida umbrelor stingătoare, continuă să-ți ardă la căpătâi: 

Dumitru Almaş: “Un neastâmpărat, un neliniștit, un entuziast, un exploziv. Avea o mie de idei şi de 
planuri. L-am admirat și invidiat pentru spontaneitatea şi îndrăznelile lui. O memorie prodigioasă, o expunere 
vibrantă, caldă, entuziastă, cuceritoare, incandescentă. Mi-a fost greu să-l întreb. Intotdeauna, însă, mi- 
a fost drag să-l am partener”... | 

Romulus Guga: “Prin opera sa, Vasile Netea a adus la ospățul cel mare al popoarelor identitatea de 
neconfundat a poporului român. A ştiut mereu să scurteze noaptea şi să arate calea de unde speranța se 
ridică în ochii înlăcrimaț”. 

Ovidiu Papadima: “Aş fi tentat să spun că Vasile Netea este un fenomen al natuni, dacă nu s-ar fi 
spus cam la fel și despre Nicolae Iorga. EI reprezintă însă, sigur, o concretizare a energiei fizice și 
spirituale a transilvănenilor căliți de secolele în care au trebuit nu numai să dăinuiască, ci să şi acționeze 
până la încleştarea luptei pentru a-și păstra fiinţa naţională”. ză 

Dumitru Poptămaș: “Şi-a făcut din cuvânt, asemenea precursorilor săi din ținutul Mureşului, o 
tribună de luptă pentru ridicarea culturală a vieții satului. A avut o activitate fără egal în presa mureşană. O 
avalanșă de articole evocând personalități și momente din istoria patriei. A cultivat, prin expunerile şi 
cărțile sale, tot ce a dat mai valoros Transilvania”, 

losif Sava: “Vasile Netea? Iorga al Transilvaniei!”, 

De unde propria mea aprindere - Gelu Netea: “Toată viața tatălui meu a fost un amestec confuz de 
fericire și durere, speranță și amărăciune, pisc și prăpastie. De-a valma, primăveri și ierni împotmolindu- 
se nedrept între zvon abia mijit de ghiocei şi șuierat prematur de crivăț, L-au ținut întotdeauna în picioare 
credința în Dumnezeu și în sine însuși, l-au doborât de fiecare dată realitatea potrivnică și lipsa de noroc”, 
Gelu NETEA 





Martie 2004 NR. 3/159 PAG. 5 


CE TOT CÂNTĂ 
CUCUVEAUA 


(urmare din pag. 1) 


ca această proclamație, în noua ei formă, să fie prezentată 
mulțimii — care între timp se regrupase tot din balconul 
Comitetului Central. lon Iliescu nu a făcut-o însă, de 
teamă să nu fie contestat, aşa cum fusese contestat, cu 
câteva ore mai înainte, [lie Verdeț. A preferat să se ducă 
la Televiziune, căci în fața camerelor de luat vederi se 
simțea net avantajat. ii) 

Ce a urmat — se cam ştie: diversiune, terorişti, 
mineriade, victime şi, până la urmă, instaurarea, ca organ 
al noii puteri, a Frontului Salvării Naţionale, în frunte cu 
lon Ihescu. 

De ce tocmai Ion Iliescu? Pentru că Ion Iliescu 
fusese pregătit cu mulți ani înainte pentru acest moment. 
Cu mulți ani înainte, în rândurile celor căzuți în dizgrația 
dictatorului, circula, discret, zvonul că cel care-l va 
înlocui pe Ceauşescu, a cărui debarcare se pregătea în 
umbră, va fi tovarăşul lon Iliescu. Mărturisesc, nu fără 
un profund sentiment de jenă, că în ziua de 22 decembrie 
1989, în jurul orei 12, când am intrat în sediul Comitetului 
Central (din care tocmai plecaseră precipitat cei doi 
Ceauşeşti), dându-mi seama că se instalase deja un “vid 
de putere” şi temându-mă că, în curând, va începe 
“măcelul”, m-am pomenit, aşa dintr-o dată, strigând: 
“Să vină lon Iliescu”! De unde ştiam eu de Ion Iliescu? 
Aceasta e o poveste mai lungă. 

In primăvara anului 1985, lucram la un Oficiu de 
Informare şi Documentare care era ceea ce mai rămăsese 
din fostul Centru de Informare şi Documentare în 
Ştunţele Sociale şi Politice creat, în anii '60, de Miron 
Constantinescu şi desființat din ordinul Biroului 2, în 
1973 sau 1974, la începutul mini-revoluției culturale. 

Şeful acestui Oficiu era Mircea Ioanid, fostul 
director al Centrului de Informare desființat în 1974, 
căzut şi el acum în dizgrație pentru că era evreu. În 
biroul acestuia se adunau periodic unii dintre “foşti”, 
acum marginalizați, şi puneau țara la cale. Participau la 
aceste colocvii destul de frecvente Mihai Botez, generalul 
Bantea, istoric militar, naufragiat pe la Bibilioteca 
Muzeului Militar, sociologul N. S. Dumitru, profesorul 
Mircea Malița şi alți câțiva de care nu-mi mai amintesc. 
Se discutau acolo de toate: se colportau ştiri, se bârfea, 
se abordau şi probleme ma: elevate (filosofie, sociologie 
etc.) şi, bineînţeles, se discuta şi multă politică. Cum 
unii dintre aceștia, datontă relaţiilor lor, aveau încă acces 
şi la alte surse de informaţie decât cele oficiale, veneau 
uneori cu noutăți în premieră. Eu nu participam la aceste 
conclavuri, dar fiind în relații excelente cu Mircea Ioanid, 
acesta, ori de câte ori avea vreo informație mai ieşită 
din comun, mi-o comunica şi mie. Astfel, într-o zi de 
mai a anului 1985, în timp ce ieşisem împreună la o 
bere, mi-a spus oarecum confidenţial: “Ştii?... Se 
pregătește debarcarea lui Ceauşescu şi în locul lui va 
veni Ion Iliescu”. Era pentru prima dată când auzeam 
acest nume. Și pentru că mi-am manifestat ignoranța 
întrebând cine este acest “pretendent la tron”, mi l-a 
prezentat, făcându-i o scurtă biografie. Astfel am aflat 
că Ion Iliescu îşi făcuse studiile la Moscova, că a fost 
Secretar al Comitetului Unional al Studenţilor şi 
Aspiranţilor Români aflați la studii în U.R.S.S. şi că, 
întors în țară în 1955, a ajuns Prim Secretar al Comite- 
tului Central al Uniunii Tineretului Muncitoresc, apoi 
Secretar cu propaganda, Prim Secretar la Timiş, Prim 
Secretar la Iaşi şi, în sfârşit, după ce Ceauşescu a dat- 
o pe național-comunism, a fost din ce în ce mai 
marginalizat, desigur, printre altele, şi pentru zvonurile 
care circulau în legătură cu el, ajungând, în cele din 
urmă, un simplu director de editură, post din care 
evenimentele din '89 l-au propulsat în vârful piramidei. 

Am considerat atunci că era doar un simplu zvon, 
ca atâtea altele care circulau în acea perioadă, astfel că 
l-am dat uitării. Nu ştiu dacă, în cei aproape 5 ani care 
au trecut până să se împlinească “profeția”, mi-am mai 
adus vreodată aminte de ea. Şi deodată, pe 22 decembrie, 
în Jurul orei 13, într-un moment de extremă tensiune, 
această amintire a țâşnit din străfundul memoriei şi m- 
am pomenit strigând: “Să vină Ilescu!”. Şi Iliescu a venit. 
Nu pentru că am strigat eu (vai mie!), ci pentru că aşa 
fusese scris scenariul. 

Dar argumentul cel mai convingător că în 
decembrie '89 n-a fost revoluție, ci lovitură de stat îl 
constituie însăşi cariera postdecembristă a lui Ion Iliescu. 
Căci dacă ar fi fost revoluţie, nu mai era azi dumnealui, 
ex-nomenklaturistul şi marxistul incorigibil, în “fruntea 
trebii”, ci la lada de gunoi a istoriei, ca şi ceilalți dinozauri 
din anturajul actualei puteri. Revoluţia i-ar fi măturat pe 
toți și tocmai prin aceasta şi-ar Îi binemenitat numele de 
revoluţie. 











PAG. 6 NR. 3/159 Martie 2004 


DACA NOI I-AM UITAT, 
EI NE ADUC AMINTE... 


“Mânia morților poate fi blestem 
şi pieire tuturor faptelor celor vii” 


(Vasile Pârvan, Memoriale) 


La Țiganca şi pe multe alte câmpuri de bătălie de dincolo de Prut, unde, la începutul 
celui de-al doilea război mondial, au căzut la datorie mii de ostaşi români, scheletele 
acestora ies la suprafață (nu din morminte, căci ei nu au morminte, ci din pământul reavăn), 
pentru a ne mustra ȘI pentru a ne aduce aminte de netrebnicia noastră. Și nu sunt puțini 
aceşti morți. Sunt mi sau chiar zeci de mii. Potrivit datelor Ambasadei României în Republica 
Moldova, în stânga Prutului, în Basarabia istorică, sunt aproape două sute de aşa-zise 
cimitare ale militanilor români căzuţi în luptele care s-au dat aici în timpul celui de-al doilea 
război mondial. Şi toate, sau marea lor majoritate, sunt în paragină. Numai la Țiganca, de 
exemplu, au pierit în luptă, în primele zile ale războiului, în jur de 10 mii de ostaşi, care au 
fost înmormântați în grabă, în câteva gropi comune. Înainte de înhumare, o parte dintre ei au 
fost identificați, printre aceștia numărându-se şi colonelul Gheorghe Niculescu, comandantul 
regimentului “6 Mihai Viteazul”. Cei mai mulți au fost însă înmormântați la grămadă. 
Imițial, locul respectiv a fost împrejmuit şi, în cimitirul astfel amenajat, s-a ridicat chiar şi un 
monument în memona lor. Până în 1944, ei au fost cinstiți cum se cuvine, de ziua eroilor sau 
cu ocazia altor praznice creştineşti, făcându-se aici pelerinaje şi ținându-se slujbe de 
pomenire. Insă, după terminarea războiului și instalarea în regiune a puterii sovietice, ruşii, 
“ca să şteargă orice urmă despre români şi despre românism”, au trecut cu buldozerele 
peste morminte și peste monument iar pe locul astfel nivelat a apărut o fermă de porcine. 
După 1990, când Uniunea Sovietică s-a dezmembrat şi în regiune a apărut statul 
“independent” Republica Moldova, situația acestui cimitir, ca şi a multor altora de altfel, nu 
s-a schimbat prea mult. Atâta doar că, în locul fermei de porci, a apărut o stână de oi, iar în 
mijlocul terenului rudimentar amenajat-o mult prea modestă cruce de lemn, care străjuieşte 
umil un câmp plin de oseminte scoase la suprafață de intemperii şi poate de revolta sufletelor 
care au sălășluit cândva în ele. Și ne mai întrebăm nedumeriți de ce, atât nouă, cât şi celor 
de peste Prut, toate cele ne merg anapoda! Mânia morţilor noştri uitaţi şi neglijaţi ne este 
“blestem şi pieire”... 

Este revoltător şi de neînțeles cum un popor, altădată cu un atât de pios cult al morților, 
să asiste nepăsător, cu nesimţire chiar, la pângărirea osemintelor celor care s-au jertfit 
pentru o cauză sfântă lui. Căci cei care și-au dat viața pe aceste meleaguri nu au fost nici 
mercenari. nici prinși cu arcanul și trimişi să lupte şi să moară impotriva voinţei lor. Ei au 
fost fiu acestui popor, care au mers la război cu entuziasm şi au munt conștienți că se 
jertfesc pentru o cauză dreaptă, așa cum reiese din scrisoarea unuia dintre aceşti eroi (ŞI 
sunt multe astfel de scrisori) trimisă celor dragi lui, cu câteva zile înainte de a cădea 
vitejeşte în luptă, scrisoare gravată pe crucea mormântului simbolic amenajat de familie în 
cimitirul din satul său natal: “De-o fi să mor... mor pentru Patria unde m-am născul şi unde 
ştiu că are să trăiască în pace şi fericire copiiii, părinţii şi familia mea... Moartea pentru [ară 
este o mare cinste fiindcă pecetluim imn de veci României cu moartea noastră”. Și nu 
spunea acestea doar aşa, ca să spună vorbe mari, căci, peste câteva zile, a dovedit cu 
prisosință, prin jertfa sa, că nu făcea doar paradă de cuvinte , ci credea sincer în ceea ce 
spunea. Și la fel ca el gândeau și toți cei peste ale căror oseminte trec astăzi nepăsători 
localnicii, fără să-și amintească o clipă că oasele pe care le calcă în picioare sunt ale 
fraților lor care au murit și pentru ei. Această impietate, deşi poate inconștientă, este totuşi 
vinovată, pentru că, măcar cu ocazia marilor praznice creştineşti, românii, care aici sunt 
majoritari şi, mai cu seamă preotul lor ar trebui să-şi aducă aminte și să facă ceva pentru 
odihna sufletelor celor ce s-au jertfit. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât au şi exemplu. În 
centrul satului Țiganca, ostașilor sovietici morți în luptele de aici li s-a ridicat un monument 
pe care scrie că patria nu-şi uită eroii şi la care, în momentele festive de peste an, se depun 
flori şi se păstrează momente de reculegere. Foarte frumos. Sunt morții lor şi au tot dreptul 
şi datoria să-i cinstească așa cum cred de cuviinţă. De ce nu ar face şi românii la fel, căci 
acum nimeni nu-i mai opreşte să facă acest lucru? Anul trecut, pe 14 septembrie, de 
“Înălțarea Sfintei Cruci” la biserica din Țiganca a fost mare praznic. A fost adusă aici 
icoana făcătoare de minuni de la Mănăstirea Hârbovăţ, dar nimeni nu s-a gândit să 
pomenească, cu această ocazie, și pe morții din cimitirul eroilor români care se află doar la 
câteva sute de metri de sat. 

Dar pentru starea deplorabilă în care se găsesc cimitirele eroilor români de dincolo de 
Prut, de vină nu sunt doar localnicu. Vina mare este a statului român, căci, în definitiv, 
marea majoritate a celor care îşi dorm somnul de veci în aceste așa-zise cimitire nu sunt 
localnici, ci sunt fii ai poporului român veniţi, la chemarea lui, din toate colțurile țării, să 
lupte şi să moară aici. | 

În timp ce statul german, de exemplu, a luat măsuri ca osemintele tuturor ostașilor săi 
căzuți în Basarabia să fie strânse şi reînhumate într-un cmitir special amenajat în preajma 
satului Grătieşti, autorităţile de la Bucureşti nu fac ninic în acest sens. De asemenea, la 
Chişinău sunt, nu departe unul de altul, două cimitire, unul german şi celălalt românesc. În 
timp ce cimitirul german este, prin grijă statului german, frumos amenajat, cu cruci mereu 
proaspăt vopsite, cu morminte bine delimitate și alei îngrijite, cimitirul românesc este lăsat 
de izbeliște, Deși, şi la noi, cultul eroilor este reglementat prin lege, şi această lege, ca 
majoritatea legilor din România, se dovedește a fi literă moartă. Guvernanţii nu își aduc 
aminte de ca decât rareori — și atunci doar din interes sau din raţiuni electorale, 


(continuare în pag. 7) 


PUNCTE CARDINALE 


- 
Ş 





De ta Pista pân ta Tisa) 


olda 


„ Reproducem în contin 
carea Şi a munt 


Ls 
A 


pi Și p (4 ar ) 
„este gravată pe crucea care străjuiește m 
"amenajat de familie în cimitirul satului său nat 


* 


| 


A E A, j > 
TA DAP RI 7, 
„ATE [ICE Da Jerâtetite tv, 
[> TI 


4 
+ 


fost naiv cenzurată | 3) 
- Atoa Di E) VOI > € g na Ad dj 
E VER. “ Aro A ) ) E md 


o pori trimisă c 


Olt. Menţionăm faptul că, probabil din “grija” vreunui cenzor local zelos, sau. 


oate chiar din iniţiativa familiei, după instaurarea regimului coi unist, scrisoarea 
palate Jail, oă ina age BE gt zip 


Cât despre min 
contra. si bd 


lui Hristos. Mor pentru Patrie 


re A 


Jront este sa ma rog ia bunu "Hczcu ca pe Nol sa 
; și Pop 

9», |, [A 
Lui. Moartea 


G . . PE ge za > pe ZT NACL II pă pe . , 
ne ducă la bi (d, iar pe voi cel de acasa Să vă « 


e ai ia i 99 PE Dodo but SI iv Pa i Pi pipi Tei Pe 7 Ra pia i ai e og Sage Pee e 
pentru țară este o mare cinste, fiindcă pecetiuim imn de veci României cu 


ştie familia noastră că am murit pentru ei şi pentru frații Subji 


> i a > AI, Ix, Ea ai i pipi Ri TR, ete ia 7 pence ae 
moarte noastră. N aSa ŞI vom muri până [fi unul de-o ] nevoie; 'ren 


Pe a N e pad 4 pa Tu ay fă sĂ pei % N L Ea Xa: e 

Să nu ne intoarcem ICaSU decal Cu iba. dă. Nu e 0 ono re mai mare decăt ra! 

. 5 a - îi $ nic y d i mi la md . m md Anseme 

Vale “> pat ) a <Ț -p - e m es nm i, i Teme m 933) 

pentru totdeauna. Dumnezeu ne-a avul sub aripă Şi poale ne va. wea până ia 
A * 


sfârşit. Dumnezeu ne-a chemat pe noi, tot tineretul României, ca să ne jertfim. 


D tru Hristo: si peniru țara. Vu fiţi trişti ni Ci un Dic, omu n trebuie să trâtasca 


prea mult fără ca să aducă vreun folos [ării şi lui Dumnezeu. 





Sa a 3 
FĂ E? e: 4 robi Lă | 


e 


L3i 


. at egiiaiiatiialaai maronii ai 20 ea 8 bre ue 





La Editura Museum din Chişinău a apărut anul trecut o 
tulburătoare carte a lui Paul Goma: Săptămâna Roşie (28 iunie-3 
iulie 1940) sau Basarabia şi evreii. Total lipsită de inhibiții şi 
prejudecăți, abordarea problemei este una metodică şi temeinic 
argumentată: nimic nu rămâne doar afirmat, ci totul se dovedeşte; 
NICI O acuzație nu este formulată fără probe, nici o concluzie nu 
apare ca întâmplătoare sau doar ipotetică. Cele 12 capitole poartă 
titluri foarte sugestive: 1. Întrebăn; 2. Scurtă istorie a „Basarabiei”, 
Un rapt, o diversiune lingvistică, realități statistice; 3. La început 
a fost antiromânismul. O istorie „antisemită-antirusească” a 
Basarabiei scnisă de un evreu bolşevic; 4. O istone de tip sovietic 
a „antisemitismului” românesc; 5. Falsificarea istoriei se poate 
face şi punând în scenă cearta dintre doi goi [neevrei] cărora le 
acorzi dreptatea-rabinului; 6. Un an (26 iunie 1940-22 iume 1941) 
ocultat. Să fie el cauză? Sau efect?; 7. Un martor de necontestat: 
Gr. Vindeleanu; 8. Când ai crescut în cultul etemei victime 
inocente, îţi vine greu să accepți că ai fost şi tu un bun călău; 9. 
Martiniul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord între 28 iunie 1940 şi 
22 iunie 1941; 10. Martinuul... — după martie 1944. Infometarea 
(1946-1947); 11. lon Antonescu: înger sau demon”; 12. „Cine să 
ne judece pe noi? Pe noi, să ne judece? Unde: la... Nimbergul II, 
fascist?”. Cartea se încheie cu o consistentă listă bibliografică, 
în care autorul consemnează doar „o parte din cărțile care 
informează, nu cele care dezinformează la ordin”. 

Rostind adevărul crud şi incomod, Paul Goma întreabă şi se 
întreabă repetat, caută și găseşte răspunsuri, veştejește necruţător 
minciuna şi impostura, în orice chip s-ar arăta și oricât de dibaci 
s-ar alcătui. Apanţie de excepție, eseul pune în lumină, pe mai 
puțin de 140 de pagini, date și fapte cutremurătoare, pornind de la 
intrebănle puse concis şi abrupt, dar cu țintă foarte precisă: 

„Care să fi fost motivul, pretextul, temeiul — sau/şi cauza — 
pentru care, din prima zi a Campaniei antisovietice a celui de-al 
Doilea Război: Mondial (22 iunie 1941), «cu nebănuită cruzime, 
românii i-au masacrat pe evrei, atât pe solul național — Abatorul 
de la Bucureşti, Progromul de la Iași, Trenul Morţii, Basarabia şi 
Bucovina — cât mai ales în Transnistria» (teza evreilor), cnmă 


care ar fi «devansat în timp și egalat în cruzime Auschwitzuly, 
cum scrie Matatias Carp? Care să fi fost resortul criminal care, 
dintr-o comunitate ca a noastră, dacă nu legendar de tolerantă, 
atunci sigur îndelung răbdătoare, a făcut-o să devină, în interval 
de doar un an: 28 iumie 1940-22 iunie 1941 — şi dacă numai într- 
o săptămână? - «una majoritar, fățiș, feroce antisemită, 
încuviințând măsunle guvemamentale de persecutare, apoi de 
lichidare a evreilon», cum susțin, de jumătate de veac, evreii?”. 

ȘI apoi cifrele — suspect de rotunde: „Numărul victimelor 
inscns pe monumentul comemorativ de la (Templul) Coral din 
Bucureşti: 400.000. Nu mai mult, nu mai puțin: 400.000”! Şi 
mistificarea, ignorarea sau lipsa documentelor (în mare parte 
sustrase interesat): sovieticii — aşa cum „au confiscat arhivele 
germane cuprinzând documente ale «soluției finale» şi îi 
şantajează pe evrei amenințându-i cu publicarea «adevăratului 
bilanț al holocaustului»” — tot aceştia „au furat din arhivele 
româneşti cca 200.000 de dosare tratând [despre] Basarabia şi 
evreii”, astfel că „lipsesc datele pnvitoare la numărul exact al 
evreilor ce părăsiseră România pentru Patnia Socialismului Biruitor 
până la 22 iunie 1941, precum şi al evreilor victime ale românilor 
— după 22 iunie 1941”. Din păcate, „absenţa documentelor, 
departe de a-i deranja pe Dinu C. Giurescu, Răzvan Theodorescu, 
Andrei Pippidi, Stelian Tănase, români curat-imparțialişti, altfel 
linguşişti emeriți care, din dezgustătoare slugărnicie, legitimează 
orbește cele mai neruşinate neadevărun”, este pentru ei — ca şi 
pentru evrei — o adevărată „mană cerească”. 

De la aceste date de fond ale problemei, autorul își începe 
lupta cu „experții” în falsificarea cifrelor şi în manipularea lor 
propagandistică, în răstălmăcirea şi exploatarea trecutului în 
folosul lor propriu şi exclusiv. Nu-i cruță nici pe cei ce mint cu 
nerușinare la adăpostul confent de prestigiul Premiului Nobel, 
cum e cazul cu Elie Wiesel. Intemeindu-se în parte şi pe 
observațiile lui Norman G. Finkelstein (/ndustria Holocaustului. 
Reflecţii asupra exploatării suferinței evreieşti), Goma îl defineşte 
pe Wiesel ca pe un „celebru mitoman”, şantajist în numele lui 
World Jewish Restitution Organizaton (WJRO), „escroc de istone 
ŞI de morală”, citând punctual câteva dintre mârşăviile de-acum 
notonii ale acestuia (cf. mai ales pp. 43 şi 45). 

Recentele inițiative pornite de la Palatul Victona şi de la 
Palatul Cotroceni arată că românii, pnn clasa politică actuală, 
sunt complici direcți ai minciunilor evreieşti. Astfel, „cercetarea” 
privitoare la „contnbuția României la Holocaust”, decisă oficial 
şi aşezată sub cele mai înalte patronaje, a fost încredințată 
aceloraşi „neprihăniți” Ele Wiesel, Radu Ioanid, Teşu 
Solomovici, Lya Benjamin etc., dându-se pentru aceasta și o 
ndicolă Ordonanţă de Urgenţă guvemamentală! (Care „fascism” 
actual? Și de ce „urgenţă”? Şi de când lupii păston la stână?) 

Spre a înţelege cum s-a ajuns la toate tragediile din 
Basarabia, trebuie rememorată istoria acestei greu încercate 
provincii, din momentul raptului rusesc (1812) şi până în prezent. 









(urmare din pag.6) 


DACA NOI I-AM UITAT, EI NE ADUC AMINIE... 


“Este adevărat, în ultimul timp există câteva inițiative private, sau ale unor Asociații și Fundaţii, care îşi propun să facă 






PUNCTE CARDINALE 





ceva pentru a schimba această stare de lucruri, De exemplu, în anul 2001, Asociația Oamenilor de Ştunţă, Cultură şi Artă 
din Republica Moldova a luat sub patronajul său cimitinile ostașilor români din localitățile Tabăra, judeţul Orhei, şi 
Țiganca, județul Cahul. Dar, această inițiativă, lipsită de sprijin financiar, nu a putut face mare lucru. De asemenea, la 
Cania, nu departe de Țiganca, unde este o imensă groapă comună, lungă de vreo sută de metri şi lată de Vreo 40, în care 
au fost aruncați, de-a valma, câteva mii de ostaşi români, Mitropolia Basarabiei, bazându-se şi pe sprijinul Patnarhiei 
Române, a luat iniţiativa de a ridica o catedrală a cărei piatră de temelie a fost pusă în anul 2000. A fost oficiată, cu această 
ocazie, o slujbă solemnă și s-au rostit atunci discursuri înflăcărate., Dar atât. Negăsindu-se sponsori care să susțină 
financiar această întreprindere, lucrările au fost sistate. Probabil că această catedrală, care urma să se numească “Catedrala 
Oaselor”, va rămâne doar un vis frumos. Şi s-ar putea ca într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, pe locul unde urma 
să fie amplasată, să apară fie vreo stână de oi, fie mai știu cu ce altă exploataţie agricolă... 

Aşa stând lucrurile, nu m-aş mira ca, în curând, să vină tot străinii să ne “ajute” să ne salvăm trecutul, obligându-ne 
să avem grijă de eroii noştri, așa cum, de o bună bucată de vreme, ne “ajută” să ne salvăm viitorul, obligându-ne să ne 
îngrijim de soarta propriilor noştri copii. Nu i-a crăpat nici unuia dintre guvernanți obrazul de rușine când Occidentul 
ne-a arătat cu degetul și, realmente, ne-a forțat să rezolvăm problema copiilor instituționalizaţi, care erau tratați mai rău 
decât animalele, sau problema copiilor străzii, care nu beneficiau de mai multă atenție decât câinii comunitari. Ba din 
contra, li s-a părut foarte normal ca de aceste probleme să se ocupe străinii, permițând unor Fundaţii sau Societăţi de 
binefacere (mai mult sau mai puțin dezinteresate) să vină și să se ocupe ele de aceste probleme. Am ajuns de râsul lumii. 
România a devenit astfel paradisul pedofililor și a tot felul de escroci care, profitând de criminala lege a adopțiilor 
internaționale, cumpără efectiv, cu câteva sute de dolari, copii care de cele mai multe ori nu se ştie unde ajung. Și aceasta 
în condiţiile în care sporul demografic al țării este negativ! Dar aceasta este o altă problemă, care merită a fi abordată mai 


pe larg cu altă ocazie. „i A 
Să ne întoarcem acum la morții noștri, ale căror oseminte ies “rebele” la suprafaţă din glia reavână a Basarabiei, 


pentru a ne mustra și pentru a ne aduce aminte... | 

Spuneam mai sus că nu m-aş mira ca într-o zi să vină tot străinii să ne “ajute” să ne recuperăm trecutul, obligându- 
ne ca, în cadrul mai știu eu cărui program, să avem grijă cum se cuvine de trecutul și de eroii noștri. Ar fi încă o pată și încă 
un afront adus imaginii și așa destul de șifonate a “fascinantei și eternei” Românii, 




























Demostene ANDRONESCU 











Martie 2004 NR. 3/159 PAG. 7 


Este ceea ce autorul face într-un capitol special, subliniind relația 
cauzală dintre procesul de deznaționalizare la care a fost supusă 
aici populația românească şi invazia masivă a neromânilor, cu 
precădere a evreilor, în rândul cărora s-a născut și a circulat 
chiar ideea unei patrii evreieşti (ererz) în... Basarabia. Există o 
dublă explicație a „iubini de Basarabia” a acestora („„Basarabia, 
tzara mia!”), pe care însă evreii de azi refuză cu obstinape s-o 
accepte public: pe de o parte, „una dintre utopule sioniste aşeza 
patria (eretz), statul, țara evreilor pe un teritoriu cuprinzând sudul 
Galiției, Maramureşul, Bucovina întreagă, nordul actualei 
Moldove (deşi, incepând din 28 iume 1940, evreii cereau: «Vrem 
Moldova până la Seret!»), Basarabia şi Transnistna (Ucraina 
dintre Nistru şi Bug)”; pe de altă parte, „începând din 23 august 
1939 — pactul Stalin-Hitler! — printre evrei a prins a circula zvonul 
că în curând Tovarășul lor Stalin va preface Basarabia 
românească în Republică Socialistă Sovietică Evreiască”! 

De ce atâta ură împotriva românilor în acea cumplită 
săptămână a crimelor şi a urgiei dintre 28 iunie şi 3 iulie 1940? 
Tocmai fiindcă românii contraniaseră în 1918 proiectul sionist al 
unei țări a evreilor în Basarabia, iar în 1940 Stalin le promisese 
acestora din unmă, în Basarabia încă neocupată, o Republică 
Socialistă Sovietică Evreiască, pe care sigur că românii n-o puteau 
agrea (Diktatul de la 26 iunie 1940 şi începutul evacuăni fuseseră 
pentru evrei pnilej de bucurie, dar și de răzbunare pe cei ce le 
întârziaseră planurile cu peste 20 de ani). O martoră a 
evenimentelor îmi spunea că evreii le ziceau de la obraz românilor 
locali, în vara lui 1940: „V-am băgat în sac. Rămâne numai să-l 
legăm la gură”. 

Uri nemărginite împotriva românilor, manifestate în 
cruzimile, batjocunle şi chiar cnmele barbare declanşate o dată 
cu revoluția bolșevică şi culminând în „Săptămâna Roşie”, i-a 
răspuns răzbunarea românească de după 22 iunie 1940 (care n- 
a avut nici pe departe proporțiile progromiste care i s-au imputat 
ulterior). Fapt este că „românii acuzați de masacrarea evreilor 
au fost condamnați (mulți au şi fost executați) într-un interval de 
trei ani (1944-1947), după cum arată şi numeroasele documente 
produse de M. Carp”, pe când „evreii vinovați de persecutarea, 
de masacrarea ncevreilor, a românilor, înainte, în timp, în numele 
apărării sovietismului”, dacă nu au căzut sub incidența 
răzbunănilor conjuncturale sau legilor marțiale de după 22 iunie 
1940, n-au dat niciodată seamă legal de abuzunile şi crimele lor, 
făcute pe cont propriu sau în cârdășie directă cu forțele de 
represiune sovietice. Cine, când şi în fața cui va răspunde vreodată 
de tot ce a pățit românimea basarabeană sau armata română 
înainte și după 1944 

Paul Goma scrie, spre sfârşitul cărții. „Mai sper că vor fi 
destui care să discute calm, cumpănit, ne-isteric despre Basarabia 
ca cheie a răzbunării sângeroase a românilor pe evrei... Despre 
Basarabia care, dacă a ajuns ce a ajuns astăzi, o ruină a ruinelor, 
un rezervor de sclavi ai celui de-al treilea mileniu, un şeptel de 
came albă, aceasta se datorește în mare măsură muncii neobosite, 
permanente a bolşevicilor evrei care, începând din 27 martie 
1918, şi-au sacrificat tinereţea, libertatea, viața pentru cauza 
bolşevizăni Basarabiei şi «întoarceni ei la sânul Patriei Sovietice», 
pentru «antrarea în componența URSS»”. 

Paul Goma este, totuși, mai degrabă lucid decât încrezător, 
ca unul ce ştie prea bine că „dacă ai nemaipomenita îndrăzneală 
(mai degrabă: tendința sinucigașă) să spui/scrii adevărul interzis 
vreme de o jumătate de secol, despre Basarabia şi evreii, 
păcătuieşti grav: eşti «antisemiby”. 

Să fie pur şi simplu „antisemitism” în rândurile acestea: „... 
pe lumea asta, în secolul care a trecut, nu doar evreii au avut de 
sufent, nu doar ei au murit nevinovaţi, ci — de mirare, nu? — şi ne- 
evreii. Atât că supraviețuitorii evrei ai holocaustului au devenit, 
după încheierea războiului, în țările ocupate de sovietici, apoi şi 
în Israel, călăi emenți ai goilor care le-au căzut în mâini. Şi încă 
nu au fost convocați în faţa Tribunalului Niimberg II: veghează 
protectorii şi complicii lor, americanii şi ruşii”? Sau 
„antisemitism” să fie în această declarație de principiu: „... a-l 
vorbi de bine (cu argumente) pe Antonescu nu înseamnă deloc a 

fi de acord cu zor ce a făcut Mareșalul. Nu accept însă diktatul 
privitor la ce-este-bine-să-conţină şi la ce-nu-este-bine-să-conţină 
istoria României trăită și de mine. [...] Câtă vreme ne-au ocupat 
rușii, istona ne-a fost schilodită (cu ajutorul neprecupețit al 
istoricilor evrei), acum, că, dragă Doamne, suntem liben, să ne- 
o mutilăm singuri, din slugărnicie, faţă de ucrainieni, față de 
unguri, faţă de americani și faţă de evrei?!”? 

lată doar câteva dintre tulburătoarele adevărun pe care le 
rostește — on asupra cărora îndeamnă la reflecţie — Paul Goma. 
Mărturisesc că rareori am citit o carte câre să spună atât de mult 
în așa de puţine pagini. Rămâne de văzut dacă pertinența și 
curajul mărtunisitor mai au vreo șansă, pe fondul terorismului 
ideologic contemporan, să fie nu doar nu doar „antisemite”, ci și 


onest lămuntoare... 
Nicolae POP 





DE i 





PAG. 8 NR. 3/159 Martie 2004 


Athosul se află in partea nordică a Greciei, nu 
departe de Salonic, în Peninsula Calcidică (scăldată 
de apele Mărin Egee). Peninsula are 3 promontorii: 
Kasandra, Longos şi Hagion Oros, iar la capătul 
acestuia din urmă se află Muntele Athos, înalt de 
2060 metri şi acoperit de păduri de stejari, castani şi 
pini. El îşi trage numele de la cel al gigantului mitic 
despre care legendele precreştine spun că l-ar fi 
înfruntat prin partea locului pe zeul Poseidon, asupra 
căruia ar fi prăvălit muntele de piatră. (O altă versiune, 
însă, acreditează victoria zeului maritim, care l-ar 
popii pe Athos sub imensa stâncărie.) 

n tradiția creştină, Athosul, Muntele Sfânt 
(hagion oros; sfetagora) al Ortodoxiei, este supra- 
numit „Grădina Maicii Domnului”. Legenda spune 
că Născătoarea de Dumnezeu, însoțită de Sf. Apostol 
şi Evanghelist loan, ar fi plecat spre insula Cipru, 
pentru a-l vizita pe Sf. Lazăr. Surprinsă de o furtună, 
corabia ar fost împinsă pe țărmurile Athosului, în 
dreptul locului unde astăzi străjuiește lavra Ivironului. 
Încântată de frumuseţea sălbatică a locului, Maica 
Domnului s-ar fi rugat de Fiul ei să-i dăruiască acest 
munte, iar un glas din ceruri i-ar fi răspuns pe dată: 
„Fie aceasta grădina ta şi loc de nevoire pentru cei 
ce caută mântuirea!”. Fecioara a rămas ocrotitoarea 
locului, pe care-l păzeşte până azi cu dragostea ei de 
Maică. (Denumirea de „Grădina Maicii Domnului” 
atribuită spațiului românesc — și evocată curtenitor 
de Papa loan Paul II în vizita sa la București — repre- 
zintă o tradiție îndoielnică și absurd uzurpatoare, 
dovedind cel mult că lumea românească a stat mereu 
în conul de lumină al spiritualităţii athonite.) 

Probabil că sihaștri sau chiar mici obşti monahale 


mm e r—-„_—— — 


E Ce Ia ATI E CRIZA 4 VS N TU ARENTRU GEL GE VOR SĂ VIZITEZE SFÂNTUL MUNTE anu Lua a Ta N CI IRT 


Permisul de intrare se obține de pe o zi pe alta, în baza pașaportului confirmare telefonică a rezervării dumneavoastră. Reze 
cereri depuse personal la Biroul Executiv al Sfântului Munte face prin fa 


4 


Î 
17 - 


PUNCTE CARDINALE 


— — — 


au fost pe coastele Athosului și mai înainte, dar prima 
mare mănăstire a cărei construcție poate fi datată s-a 
ridicat în secolul al X-lea (963): Marea Lavră, avându- 
| ca ctitor pe Sf. Athanasie din lrapezunt şi beneficiind, 
ca şi lăcaşurile de mai târziu, de sprijinul basileului de 
la Constantinopol (pe atunci Nikifor Focas). După 
aproape un veac (1046), Constantin Monomahul 
pomeneşte deja de „Sfântul Munte”, devenit inima 
duhovnicească a Ortodoxiei. 


ape ri 


Cu vremea, s-a constituit aici o adevărată 
„republică monahală”, bucurându-se și astăzi de regim 
administrativ autonom în cadrul statului grec şi avându- 
şi capitala la Careia (Karyes). Cu o constituție ratificată 
prin tratate internaţionale, statul athonit este condus 
de un protos (cel dintâi) ales anual şi de delegaţii celor 
20 de mari centre mănăstirești tradiționale (cele mai 
multe ctitorite în secolele XIII-XVI), care sunt (în 
ordinea aproximativă a vechimii sau importanței lor): 
Marea Lavră, Vatopedu, Iviron, Hilandaru, Dionisiu, 
Cutlumuș, Pantocrator,  Xiropotamu, Zografu, 
Dochiariu, Caracalu, Filoteu, Simonos Petra, Sf. Pavel, 
Stavronikita, Xenofont, Grigoriu, Esfigmenu, Sf. 
Pantelimon, Costamonitu — acestea având sub asculta- 
rea lor numeroase alte schituri şi chilii. Athosul 
găzduia, inițial, numai călugări greci, dar cu vremea 
el a devenit un aşezământ panortodox (unde, mai ales 
în ultimele secole, au viețuit și occidentali convertiți 
la dreapta credință), de altfel, dintre marile mănăstiri, 
una este rusească (Sf. Pantelimon), alta bulgărească 
(Zografu) și alta sârbească (Hilandaru), 

Românii au aici două schituri importante: 
Prodromu (prezentat mai pe larg în pagina alăturată), 


a Sc Dr 
: Ey i a 

. A 
Fi A 

RA, h 
fai Vii. 4 


aflat sub ascultarea Marii Lavre, şi Lacu, aflat sub 
ascultarea Mănăstirii Vatopedu, primul datând din 
secolul al XIX-lea, iar al doilea închegat în secolul 
XX. Voievozii români au făcut numeroase danii 
mănăstirilor din Sf. Munte (în care s-au aflat con- 
Stant şi mulți ostenitori de origine română), iar pe 
unele le-au rectitorit. Contribuția aparte a românilor 
(atestată de câteva mii de documente) este subliniată 
de toți istoricii avizaţi ai Athosului. Istorici aghioriți 
precum Gherasim Smirnakis, Kosma Vlahos, Hristo- 
for Ktena sau Kiril Lavriotul sunt unanimi în a 
recunoaşte că „fără ajutorul dat de voievozii munteni 
şi moldoveni în decursul veacurilor, unele mănăstiri 
athonite ar fi încetat demult să mai existe sau să-I 
continue viaţa lor de obşte”. 

Pe de altă parte, Athosul şi-a trimis nu o dată în 
țările noastre luminătorii duhovniceşti, ajunşi aici 
ctitori sau ierarhi de seamă, cu o contribuţie însem- 
nată la istoria spiritualității şi culturii noastre vechi 
(Sf. Nicodim de la Tismana, Sf. Nifon, Sf. Antim 
Ivireanul, Cuv. Paisie Velicikovski etc.). 

Accesul vizitatorilor la Muntele Athos — problemă 
în jurul căreia s-a discutat aprins în ultima vreme, 
desigur şi din neînțelegerea de către anumite foruri 
laice a tradiţiei şi esenței vieții monahale — se face 
după reguli stabilite încă din secolul al XI-lea, fiind 
interzis femeilor (ce ar aduce tulburare celor ce-au 
ales calea celibatului monahal), Altminteri, pelerinii 
sunt bine primiţi, ospitalitatea fiind o trăsătură tradițio- 
nală a vieții călugărești. Se înțelege însă că vizitatorii, 
fie ei pelerini sau simpli turişti, trebuie să respecte 
rânduielile locului (ținută decentă, participare la slujbe, 
austeritate culinară etc.) și să evite orice fel de 
tulburare a liniștii viețuitorilor. 


V. A.M. 


varea Dute 


la numărul 02310-222424, precizând perioada dorită (ma: 


(Holy Executive of the Holy Mount Athos) situat în Salonic, B-dul zile), numele și prenumele, seria pașaportului, ocupația şi apartenența 
109, Programul biroulu este de luni până vineri într orele 9.00- religioasă 


să abăta Î (ri or le 10.00 12.00 P! ntru informații. uplimentar i? 


puteţi adresa la telefon 02310-252575 sau 
vând în vedere fl xul mar de turişti 
"este bine ca, înainte de. 


PA 


Y 


mai ales în perioada verii, studenții plăt 
„vă planifica o excursie 


Permisul de intrare se ridică a doua zi din portul Ouranopolis (locul 
Ş, de imbarcare spre SI. Munte), în schimbul une taxe de 18 curo (elevi Şi 
unmai B curo). Cei de alte confesiuni decât cea ortodoxă 


| 


| 


în Sf. Munte, să aveţi o „achită 35 curo. Vaporul pleacă zilnic, la ora 9,45, 


- i + Ț j PI 5-3) - 
(| TUTUN [i 2l0; IUL A, | ludare nu 
i > d 0) az Ci a | f 


"O | i d Ju mizal informațiile la 1) 





PP SI SP O DCR 





| O 
Icoana făcătoare de.niinuni a” 
Maicii Domyhilui“PRODROMIȚA” 


-- 


În Istoria Mănăstirilor Athonite, alcătuită în 
10 tomun de Irinarh schimonahul (1845-1920) şi 
păstrată cu evlavie printre cele 200 de manuscrise 
şi 5000 de volume tipărite din biblioteca Schitului 
românesc Prodromu din Sf. Munte Athos, citim și 
această minunată istorisire: “Pe la anul 1337, cuviosul 
Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, avându- 
şi locuința deasupra Mănăstirii Lavra, pe dealul ce 
se numeşte Palama, iată că într-o noapte, ieşind din 
chihe şi stând la rugăciune, văzu în partea dinspre 
răsănt, la locul ce se numeşte Vigla, o doamnă şezând 
pe un tron precum cele împărăteşti, înconjurată de 
îngeri şi sfinți care tămâiau împrejur, cântând și 
închinându-se Împărătesei a toate. Şi întrebând 
cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie, starețul său, ce 
va fi însemnând oare aceasta, 1 s-a tâlcuit că Maica 
Domnului voieşte ca în rimpurile mai de pe urmă să 
se ndice în acele părți un locaş dumnezeiesc, spre 
slava Sfinţiei sale” (subl, n.). Este tocmai locul pe 
care avea să se ridice mai târziu Schitul românesc 
Prodromu, în a cărui parte dinspre apus, lângă clo- 
potnița de 23 de metri, se află paraclisul închinat 
Adormirii Maicii Domnului, ce veghează astfel 
intrarea principală în schitul sfințeniei româneşti 

Dacă nu un paradox, este în orice caz 0 cu- 
riozitate a istoriei faptul că tocmai românii — ale căror 
generoase danii către Sf. Munte sunt atestate de mu 
de documente, începând de la primii Basarabi şi 
urmând până la ulumii voievozi din secolul al 9-lea 
- nu au avut în Sf, Munte nici un lăcaş propriu până 
acum un veac şi jumătate. Din cele 20 de mari mă- 
năstiri (lavre) athonite, 17 sunt greceşti, una ruseas- 
că, una sârbească şi una bulgărească... 

De data aceasta nu de 
nevrednicie poate fi vorba, căci 
românii, dincolo de daniile făcute 
de-a lungul timpului tuturor celor 
20 de mănăstiri (pe unele chiar 
rezidindu-le în întregime), au 
fost o prezență constantă şi Se it 
adeseori exemplară în “Grădina 
Maicii Domnului”. Este atesta! 
încă din secolul al 9-lea că vlahii 
ajungeau cu turmele lor până pe 
coastele Athosului, iar Mânăsti- 
rea Cutlumuș, rectitorită de voie- 
vodul Nicolae Alexandru Basarab 
câtre 1360 şi numărând nu puțini 
monahi de origine română, a fost 
supranumită multă vreme “Ma- 
rea Lavră a Ţării Româneşti” 
Trebuie să fie vorba, mai degra- 
bă, sau de vitregia istoriei (care 
i-a împiedicat atâtea veacuri pe 
români să se unească într-un 
singur Stat puternic şi într-o sin- 


SF. MUN! 





N rea e ADR Se 9 
= coaie tetiere st POP ie to 


SCHITUL R 


“SCHIIUL 
VREMURILOR 


gură Biserică autonomă), sau de o anume măsură 
(discreție) a manifestărilor noastre în lume (care, de 
pildă, pe plan religios, ne-a făcut să nu avem în calen- 
dar, până în secolul XX, sfinți canonizați de noi în- 
şine, deşi toată istoria noastră este presărată cu mari 
trăitori şi martiri învederați ai dreptei credințe). O 
explicație plauzibilă este şi cea dată de Părintele 
leromonah Petroniu Tănase, actualul stareț de la Pro- 
dromu: “Sihaştrii din Carpaţi mergeau la Athos, fiindcă 
găseau acolo condiții de viață sihăstrească mai deplină 
De aceea nu şi-au întemeiat o mănăsire a lor, ci, când 
s-a întâmplat să se stabilească în chinovii [mănăstiri 
de obşte], au trăit împreună cu ceilalți frați; la Cutlu- 
muş, la Zografu, la Esfigmenu, dar, în general, au trăit 
viață sihăstrească, în chilii răspândite pe tot cuprinsul 
Athosului. Abia în secolul al XIX-lea, când apar statele 
naționale. s-au gândit şi monahii români agmonț să 
aibă un lăcaş al lor, şi au întemeiat Schitul Prodromu”. 
(Este de altfel grăitor, pentru chemarea sihăstrească a 
înduhovniciților români, că primii 3 stareți de la 
Prodromu - Nifon, Damian şi Ghedeon = s-au retras 
din stăreție şi şi-au încheiat zilele ca sihaştri, în peşten 
sau chilii din apropiere, iar cel dintâi a refuzat cinstea 
de arhimandrit, rămânând până la capăt simplu 
ieroschimonah.) 


At 


Dinaintea altarului bisericii man de la Prodromu 
(ridicată între 1857 şi 1866, cu hramul Botezului Dom- 
nului) arde necontenit o candelă ce aduce aminte că 
acolo odihnesc osemintele cuviosului Nifon (m. 1899), 
întemeietorul și cel dintâi stareț al Schitului Prodromu, 
„acest sfânt locaş românesc... cu viață chinovitică... 
fondat ca azil al tuturor româmilor, fără deosebirea lor” 


NESCPRODROMU 
$- 63086 KAREIA - GRECIA 


IS 
23788 


OMÂNES( 
ATH( 





oii 
Pi val i je 
a Vâza I) 
în 





(cum citim în pisania de deasupra intrăni în bisencă, 
neostentativ încadrată de tricolorul românesc). 

Înainte de actualul schit, pe locul respectiv se 
înălța doar paraclisul Sfântului loan Botezătorul (care 
dăinuieşte şi azi, de mai multe ori refăcut), atestat 
abia la 1754, când „a fost reînnoit de monahul losif 
Hiotul” (cum aflăm dintr-o inscripție de pe peretele 
sudic), dar probabil datând încă din secolul antenor 
De aici se trage şi numele schitului (în grecește: 
prodromos, „înaintemergător”), iar icoana făcătoare 
de minuni: a Botezătorului, care cu privirea sa încrun- 
tată 1-a 1zgonit pe turci la 1821, este cea mai veche 
dintre icoanele ocrotitoare ale obştii.: Pe la începutul 
secolului 19 se osteneau pe lângă acest paraclis 3 
sihaştri români (duhovnicul Iustin, cu ucenicii săi 
Patapie şi Gnigone), care cei dintâi au pus de gând să 
ridice acolo un schit, „ca să aibă şi Românii sfânt 
locaş în Grădina Maicu Domnului, în care să slujească 
în frumoasa limbă românească”, cerând pentru 
aceasta binecuvântarea Mari Lavre, care n-a întârziat 
să vină (1820). Din păcate, proiectul nu s-a putut 
implini atunci, ci numai câteva decenii mai târziu, 
când inițiativa a fost reluată de monahii moldoveni 
Nifon şi Nectarie, cărora Marea Lavră le-a reînnoit 
aprobarea (1851) şi care în 1856 au căpătat şi înalta 
binecuvântare a Patriarhiei de la Constantinopol (Pa- 
tnarhul Kiril). Domnitorul Moldovei, Grigore Al. Ghi- 
ca, a sprijinit începerea lucrănlor cu 3000 de galbeni 
şi a dat încuviințare să se strângă ajutoare de la 
norodul binecredincios. 

Aşa s-a întemeiat, supus Marii Lavre, schitul 
care astăzi, restaurat în întregime, cu bisenca mare, 
cu cele trei paraclise (al Adormirii, al Bunăvestinii şi 
al Botezătorului), cu moaştele şi icoanele sale făcătoa- 
re de minuni (dintre care cea mai 
vestită este Maica Domnului „Pro- 
dromița”), cu impunătoarea clopot- 
niță, cu sinodiconul (sala de reuniu- 
ni), cu biblioteca, cu arhondaricul 
(casa de oaspeți), cu bolnița (spita- 
lul), cu atelierele, cu chiliile şi trapeza 
(sala de mese), cu marea cisternă 
subterană şi cu celelalte acareturi, 
alcătuieşte o lume în sine, după sfânta 
rânduială athonită, mărturisind exem- 
plar „prezența monahismului şi spiri- 
tualității româneşti în Centrul Ortodo- 
iei” (după cuvântul starețului Petro- 
mu). 

Dacă trăim de-acum „în 
timpurile mai de pe urmă”, atunci 
Prodromu esle, în marea oştire 
athonită, o căpitănie românească 
de toată nădejdea, pregătită în 
hecare clipă pentru Armaghedon 
şi pentru Judecata din urmă a nea- 
murilor 

Răzvan CODRESCU 


ud 





PAG. 10 NR. 3/159 Martie 2004 


Cizaua ; aselesou 


CUVÂNT. 


EDITURA „MITROPOLIA OLTENIEI 
004 





O POETĂ CAESTINĂ 


Am semnalat în numărul trecut apariția 
delicatului volum de versuri al poetei creştine 
Dania Vasilescu, Cuvinte despre Cuvânt (Editura 
„Mitropolia Olteniei”, Craiova, 2004), din care 
— în acest prag de martie şi pe decindea timpului 
pascal — avem bucuria de a publica un mic florile- 
giu în numărul de față. Părintele Sever Negrea- 
nu, redactorul cărții, luându-se la întrecere cu 
poeta, o prezintă (p. 5) într-o scurtă șarjă de lirică 
teologală: „Dania Vasilescu nădăjduieşte a găsi 
prin cuvinte zborul albinei către Lumină. 
Lumina Cuvântului. Celui Unu. Celui dintru 
început. La început a fost Cuvântul. Şi Cuvântul 
era la Dumnezeu. Şi Dumnezeu era Cuvântul. 
Către Acesta se îndreaptă cuvintele Daniei Va- 
silescu. Uneori nevinovate ca pruncii, alteori 
înțelepte ca șerpii, ele sunt mai importante de- 
cât poezia, devenind aproape rugăciune. Autoarea 
își reproşează; Dacă aş fi privit din veşnicie / în 
locul umbrei / aş fi zărit Lumina. Prin aceste 
cuvinte putem privi din lumină spre veşnicie. Și 
zărim ceva: Cuvântul”. 


BUCURIE 


Bucurie, bucurie, bucurie 
Când inima ca şi cum 

Ar fi un altul 

Se umple de Tine. 

Și se revarsă, incendiindu-se 
La adierea Cuvântului. 

Ca un fir de borangic 

Este trăirea dintre noi. 


RECUNOŞTINŢĂ 


Am pus o coroană 

la tâmpla eroilor tineri. 

Era senin sub pleoapa cerului 
și-n subțirile desprinderi. 


Am pus o coroană 

lângă inima privirilor jertfite. 
Era înalt sub soare 

şi-n tăceri rotite, 


Am pus o coroană 

pentru cei ce-au ars în trăiri 
ca să exite pe lume 

măcar o certitudine. 


Apoi am intrat în copac 
cu umilința sevei 
care hrăneşte coroana. 


CLEPSIDRA 


Zborul albinei îşi proiecta umbra 
pe covorul persan. 

Dacă aş fi fost fără aripi 

mi-aş fi putut imagina 

că umbra se plimbă pe covor. 

Dacă aş fi fost fără zbor 

aş fi putut gândi 

că-n locul umbrei lumina 

a alunecat printre fire 

în ascunsele întunecimi ale podelei. 


Dacă aş fi privit din veşnicie 
în locul umbrei 
aş fi zărit Lumina. 


ÎMPĂRTĂŞANIA 


Visam că sunt o pasăre 
şi cerul se curba albastru sub aripi. 


Visam că sunt un punct 

la confluenţa dintre spaţu 

și timpul mă-nghițea repede, 
ca să nu-i perturb simetria. 


Visam că sunt idee 

aşteptându-şi forma, 

ca să am cu ce mă înveli 

în călătoria spre miezul lucrurilor. 


Visam că sunt un suflet 

ce se curba albastru sub aripi 
împrejmuind trupul 

ŞI ceream de mâncare... 


lar Fiul spunea: 
„Luaţi, mâncaţi...” 


“STĂTU-T-A ÎMPĂRĂTEASA...” 


Ceea ce în chip minunat 

în har te-ai plinit 

ca pe-o ninsoare lină 

focul mistuitor al Duhului Sfânt 
în pântece ai primit, 

tu, prima odihnă dintre oameni 
a primului din univers Cuvânt. 


Când albul crinului: de-arhanghel dărui 
în palma ta, Curată, smerit, 

mai negru decât negrul s-a simţit, 

tu, roaba Domnului, 

întru puterea Celui Prea Înalt — 

ca un cer în lumină dimineaţa — 

te-ai acoperit. 





Pendulând, cu un fel de inepuizabilă tinerețe, 
între țara de refugiu (America) şi țara de baştină 
(România), iar ca scriitor alternând ispita versului 
liric cu cea a reflecţiei aforistice, când înfiorat mistic 
de taina dumnezeini, când răzvrătit — la modul ro- 
mantic — de “absenţa“ sau “tăcerea“ lui Dumnezeu, 
sincer până la terbilism cu sine şi cu ceilalți, certat 
cu lumea şi în acelaşi timp îndrăgositit aproape cu 
neînțelepciune de ea, Ovidiu Vasilescu, ajuns la al 
şaselea volum de versuri [1], se vădește egal pe 
linia vocației sale de cruciat și templier al rosturilor 
şi rostirilor, reasumându-şi, într-un amurg necumin- 
țit (mă iau şi cu bezna şi frigul la trântă... — 
“Crepuscul”), unica-i identitate fără umbră de îndoia- 
lă: cea de binecredincios și dreptmăritor al limbii 
române. 

În pofida unei anume precipitări [2] (care-l 
face uneori să nu-şi strunjească expresia până capăt, 
sacrificând când măsura, când mima, când acuratețea 
unor sensuri), poezia sa are forță lexicală şi metafori- 
că, precum şi o bună îndărătnicire în formele tradițio- 
nale, ca mai toți poeţii trecuți prin închisori şi stră- 
luminați catalizator de modelul hanismatic al lu: Radu 
Gyr (şi, în mai mică măsură, de cel al lui Nichifor 
Crainic). 

Cele trei ipostaze majore ale eu-lui său liric, 
subtil întrețesute şi greu măsurabile la “cumpăna 
sufletului”, sunt Indrăgostitul, Intemnițatul și 
Instrăinatul. Tinereţea tâlhărită de o istorie vitregă 
[3] se răscumpără parcă printr-o îndârjire perpetuă, 
răstignită între cer şi pământ; dragostea se decan- 
tează în nostalgie meditativă şi obsesie trans- 
figuratoare, singurătatea devine condiție tragică, dar 
şi măsură donquijotească a rezistenței şi a persis- 
tenței în idealitate. Far Rockaway, loc de coastă 
priponit pe imensitatea oceanului, se preface în reper 
metaforic al tuturor distanțelor fizice şi metafizice. 
EI are însă şi conotația tainică a “pustiei“, care este 
retragere întru lămurire. Existența devine pariu 
dureros și fascinant cu înțelegerea şi asumarea Desti- 
nului [4], iar în aventura interioară a Poetului se 
reface parcă unitatea adamică a umanului, în care 
cu toții ne regăsim măcar în parte, cu mărețiile şi cu 
micimile noastre deopotrivă, iscodindu-L neîncetat, 
într-o “transcendență“ care nu se împacă să rămână 
“goală“, pe Cel ce singur ştie rosturile şi soroacele... 

Aparent arghezian în ambiguitatea trăini reli- 
gioase (ca şi în opțiunile sale prozodice), Ovidiu 
Vasilescu — basileu ovidian al cuvintelor — este, până 
la urmă, un mărturisitor al Vieţii şi al Învierii, al 
necesității absolute a Dumnezeului cel viu, pe Care, 
dacă n-ar exista, ar fi primul care să-L inventeze. 

Răzvan Codrescu 
(Prefaţă la volumul Cumpăna sufletului) 


[1] Fructe din pomul serii (New York, 1981), Sirigăt către dragoste şi 
către moarte (New York, 1986), Cânturi pentru somnul Tău (Hamilton- 
Canada, 1989), Pasărea abisului (Sibiu, 1993), Scrisori către Îngerul 
meu (Cluj-Napoca, 1999), iar acum Cumpăna sufletului (Bucureşti, 2004). 
La acestea se adaugă un volum de “reflecții politice“ (Trepte spre omul 
legionar, New York, 1985) şi două de afonsme: Templul unui păgân (Sibiu, 
1994) şi Maxime și reflecţii (Bucureşti, 2003). A scos în exul ziarul Libertatea 
şi a colaborat la revista Chasântul românesc, iar actualmente este membru al 
Uniunii Scnitorilor din România. 

[2] Mă iartă, Doamne, că-s neliniştiv/ şi câteodată fără de zăbavă. / în 
fugă-aş vrea să-I fac câte-o ispravă, și poate de-aia să mai fi greşit. 
Că numai Tu-n ascuns eşti deslușit. (“În ruga mea“) 

(3) La 17 ani, Ovidiu Vasilescu era deja în închisoare, ca dușman al regimului, 
fiind unul dintre cei mai tinen deținuți politici ai “obsedantului deceniu“ 
[4] Destinele noastre le-am pus temelie / metanii bătute la ceasuri târzii, / 
şi-am pus legământul că alte frății/ mai bune, mai brave, mai drepte-or să 
fie/ născute să treacă din veac În vecii. (“Am zidit“) 








ş 








azi F 





(urmare din numărul trecut) 


Anual, duhul iubirii de țară şi de oamenii ei, 
de mănăstiri şi de trăitorii din ele. de prietenii şi de 
neamurile mele mă mână spre locurile copilăriei şi 
ale tinereţii, ale bucuriilor şi ale suferințelor trăite 
acolo — comoara cea de preț a viețuirii mele în 
România vreme de 6 decenii, până la timpul 
înstrăinării de acum 18 ani. Parcă o prăpastie fără 
fund mi-a despărțit viaţa în 1985, mai adâncă şi 
mai lată decât prăpastia închisorilor. Poate pentru 
că, fie şi în închisoare, viața mea se petrecea pe 
pământul țării; şi poate că de aceea trăiesc mereu în 
perspectiva următoarei vizite pe care o voi face 
acasă, trecând peste un ocean de apă şi de amintiri... 


“A. 


În munte, la părintele Adrian 





L-am rugat pe stareț să-mi spună dacă 
părintele Adrian Făgeţeanu, de la Sf. Mănăstire Antim, 
este cumva la Lainici. Citisem pe internet că părintele 
Făgeţeanu ar fi fost răpit de un fel de comando şi 
dus nu se ştie unde, nici de ce. Acum aflam că este 
acolo, la schitul din munte numit Locurele. Am plecat 
cu două maşini, a noastră şi a mănăstirii, căci 
“părintele stareț voia şi el să-l viziteze pe părintele 
Adrian. Drum de munte, nepietruit, prăpăstios. 
Înaintam încet și, la un moment dat, s-a deschis o 
poiană largă de câteva hectare, cu iarbă frumoasă. 
pe care d a câteva vaci cu lapte ŞI altele mai 
tinere. Din loc în loc, pomi roditori, mai mult meri, 
alcătuiau o livadă rară, parcă nelumească. Pe coastă, 
o biserică mică-mică, un fel de bijuterie, în care încap 
abia câteva persoane, și o casă pe măsură, din lemn, 

ridicată pe butuci, în care intrai pe o scară din 
scânduri cu câteva trepte. Ușa scării dădea într-un 
fel de pridvor închis. N 

L-am găsit pe părintele Adrian sănătos și încă 
destul de agil pentru un nonagenar. A fost închis pe 
vremuri pentru Rugul Aprins, întemeiat de Sandu Tu- 
dor, acel ieroschimonah Daniil mort mai târziu la Aiud, 
grup din care au făcut parte o serie de mari 


- 


PUNCTE CARDINALE 
CALATORIE PAR DUHYL ROMANIEI 


de Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa 


personalități ale culturii și teologiei române: părintele 
Benedict Ghiuş, părintele Sofian Boghiu, părintele 
Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Papacioc, 
părintele Petroniu Tănase, părintele Andrei Scrima, 
monahul (pe atunci) Antonie (Leonida) Plămădeală, 
V. Voiculescu, Alexandru “Codin” Mironescu etc. etc. 
Părintele Făgețeanu arăta destul de bine; doi fraţi tineri 
— unul chiar foarte tânăr — aveau grijă de el. Casa era 
simplă, călugărească, mirosind a foc de lemne, a mere 
şi a tămâie. Scaunele de lemn care ne fuseseră aduse 
scârțâiau uşor când ne mişcam. Se instalase o atmosfe- 
ră de taină monahală. 

Într-o astfel de atmosferă, nu poți trece direct 
la lucrurile lumeşti, ca de pildă la întrebarea asupra 
plecării oarecum intempestive a părintelui Adrian de 
la Antim la Lainici.. 

Ne-am amintit de închisoare, de adânca viaţă 
duhovnicească pe care o aveam acolo; cu durere, dar 
ŞI cu pioşenie, ne-am adus aminte de cei adormiţi în 
Domnul, prin torturi, prin foame, prin boli netratate, 
Ne-am amintit, mai ales, de Gherla și de Aiud, unde 
cei morți nu au avut parte de un mormânt cunoscut, 
dar au rămas adânc îngropați în sufletele noastre (şi, 
aşa cum spunea părintele Larion, ucenicul părintelui 
Sandu Tudor, mort martiric în închisoarea Aiudului, 
să nu ne mirăm dacă vreodată se vor descoperi în 
cimitirul închisorii de acolo moaşte în gropi fără nume 
Şi fără cruce), 

În cele din urmă, părintele Adrian Făgeţeanu a 
început singur să ne povestească de ce a plecat de la 
Sf. Mănăstire Antim. Atunci am aflat că, de fapt, 
Mânăsurea Lainici a fost primul lui loc de monahism 
şi că el totdeauna a considerat-o mănăstirea lui de 
metanie, astfel că acum, la vârsta bătrâneţii înaintate, 
s-a întors la locul unde se va odihni veşnic. Părintele 
ne-a spus că a mai avut şi un motiv personal, dar care 
nu are nici 0 legătură cu ceva din afara lui. Am 
respectat această discreție şi ne-am despărțit cerându- 
i binecuvântarea. M-a urmărit o vreme figura lui 
senină, încadrată de barba albă și de ochii cereşte de 
strălucitori. 


Acasă, pe urmele Şi | 
Sfântului (ohegrpue.di 


De la Tg. Jiu am sia spre Bucureşti în grata 
mare, fără a ne mai opri pe altundeva, fiindcă trebuia 
să ajung în satul meu natal, Mahmudia, aşezat pe malul 
braţului sudic al Dunării, ce poartă numele Sfântului 
Gheorghe. Este pentru mine cel mai frumos sat din 
lume, pentru că este primul pe care ochii mei de copil 
l-au văzut şi pentru că niciodată nu-l voi putea vedea 
decât cu ochii mei de atunci: liman misterios şi 
fermecător, din care repede ajungi în bălțile Deltei 
Dunării, cu o vegetaţie copleșitoare şi o floră atât de 
bogată încât nici măcar legendele locale nu se mai pot 
descurca în ea, și cu păsări, animale și pești care se 
amestecau ameţitor în imaginaţia noastră, tineri şi 
bătrâni deopotrivă. 

Cel mai important lucru era că acest braţ al 


Dunării se cheamă Sfântul Gheorghe, fiindcă marele! 


mucenic urmărise scorpia care căuta să scape 
ascunzându-se în Marca Neagră, spre care fugea exact 
pe acest curs, unde s-a instalat brațul Dunării după 
aceca, Balaurul era grav rănit și alerga spre mare 
mişcându-și coada uriașă într-o continuă zvârcolire, 


Martie 2004 NR. 3/159 PAG. 11 





ceea ce explică de ce brațul acesta al Dunării face 
tot felul de meandre şi cotituri. Când a ajuns la malul 
Mării Negre şi era gata să se ascundă în apele ei 
adânci, unde nici sfântul nu i-ar mai fi putut face 
nimic, s-a înălțat calul alb al mucenicului pe două 
picioare şi a sărit pe balaur, în aşa fel încât sulița 
sfântului a putut să străpungă fiara prin inimă. 
Scorpia s-a tot zbătut până la apusul soarelui — şerpii 
răniți, chiar şi cu capul tăiat, nu mor până la apusul 
soarelui — şi, tot mişcându-şi coada, a lărgit șanțul 
uriaş pe care îl făcuse, şi de aceea Dunărea are gura 
de vărsare aşa de largă. Mama ştia exact şi câte 
lovituri de suliță primise balaurul, și de câte ori şi-a 
mișcat coada pe malul mării până ce soarele a asfințit 
şi a putut muri. Nu mai țin minte toate acestea din 
cauza uşurătății mele, dar nu m-am îndoit nici o clipă 
că bătrânii ştiau exact numărul şi nu se înşelau nici 
măcar cu 0 iotă.. 

Familia mea era într-o mare «dardora», cum 
se spune la noi, adică agitaţie, frământare: una din 
fetele (are trei) unuia dintre nepoții mei de frate (am 
mai mulți) urma să se mărite înainte de î începerea 
postului Crăciunului, şi un măritiş sau o însurătoare 
nu este o chestiune de joacă în satul meu. Noroc că 
mirele era de la oraş şi acolo lumea este mai nă- 
roadă, aşa că numai vreo jumătate de sat era în 
dardora, pe când oraşul dormea nepăsător, atât de 
străin şi ațât de departe... M-am nimerit deci în toiul 
frământărilor, aşa că venirea mea nu a făcut prea 


(continuare în pag. 11) 


LA a 
za CTE a masi 

m Ati EI ai 
în, = E se Ba 
-“ u Pb Rae nd e A 


ipiiei 
Za a 


ac 


id 

















PAG. 12 NR. 3/159 Martie 2004 





CALATORIE. PRIN DUHUL 
RODIANIEI (2) 


(urmare din pag. 11) 


mare vâlvă, ca în alți ani. Sigur, au venit neamurile să 
mă vadă, au venit și supraviețuitorii generației mele — 
tare puțini au mai rămas! 

După câteva zile am plecat la Galaţi, unde 
trebuia să mă aştepte domnul preşedinte de sedință 
judecătorească impreună cu Marcel, ca să plecăm spre 
mănăstirile din Moldova. M-au dus mireasa și sora ei, 
cu maşina lor. 

Mă uitam la pământul Dobrogei, de care parcă 
mă mai rupeam 0 dată: aspru şi neîmblânzit, opunând- 
se oncărei civilizări, a înghițit în scurtă vreme «Canalul 
Morţii», a digerat cu nemilostivire toate canalele de 
irigație făcute de tehnica socialistă, a mistuit ţevile ŞI 
s-a umplut de spini și de ciurlani, proclamându-şi cu 
ariditate independența şi libera sălbăticie. Bravo, 
pământ natal! 


Reverie între două maluri 


La Galaţi, un fel de uriaş pod plutitor, căruia i se 
spune «bac», ne-a trecut Dunărea din Dobrogea pe 
țărmul celălalt al oraşului. Era plin cu mașini, cu căruțe 
şi camioane, dar şi cu oameni care umblau răzbit pe 
picioarele lor. Dunărea era sură şi ursuză, la fel cu 
pământul Dobrogei. Bătea un vânt subțire şi tăios, iar 
bacul sălta pe valuri, urmându-şi drumul cu încăpă- 
țânare. Îmi era frig (nu eram pregătit pentru o ase- 
menea vreme), dar am rămas pe punte, ca să privesc 
pământul frământat al Dobrogei mele, dealurile ei 
sterpe, fără copaci, numai cu tufişuri mici şi îndărăt- 
nice, dealuri pe care aleargă noaptea strigoii neadormiți 
ai crimelor din perioada comunistă și din care străbătea 
trufia unui pământ vechi şi dârz, care nu s-a lăsat înfrânt 
de năvala agresivă a Carpaţilor, când aceştia s-au 
născut, ci, cu mânie, i-a obligat să facă un cot spre 
apus, dând astfel naştere Carpaţilor Meridionali. În 
realitate, dealurile Dobrogei sunt munți, munți autentici, 
care au creat acest scut dobrogean neclintit din 
vechime, dintotdeauna, fiind prelungirea lanțului de 
munți Hercinici. 

Când s-au născut munţii Carpaţi, venind 
năvalnic spre Sud, ca să cucerească Dobrogea, dealurile 
acestea de piatră, munţii aceştia bătrâni, nobili şi 
adevăraţi, care astăzi nici peste umăr nu se mai uită la 
neastampârații Carpaţi (sau, dacă se uită, o fac cu un 
dispreț suveran), s-au uitat la ei cu încruntare, şi 
Carpaţii, cuprinşi de o frică pe care, în tinereţea lor 
nepricepută, nu și-o puteau explica, au cotit 
înspăimântați şi au făcut și ci pe acolo ce au putut: un 
lanţ de munți, vârfuri, pasuri și chei, izvoare şi ape... 
mă rog, nu puteau ei să aibă mândria sălbatică a 
munților Dobrogei. .. 

Nici nu mi-am dat seama când a ajuns bacul pe 
malul celălalt. Acolo mă aşteptau Marcel şi domnul 
preşedinte - care a venit repede la bac şi m-a rugat cu 
cerul și cu pământul să cobor printre ultimii, fiindcă 
voia să înregistreze pe hârtia fotografică acest moment 
teribil şi neînțeles, când un fel de mohican dobrogean 
(termenul mohican se asociază necesar cu epitetul 
“ultimul”) invada paşnic (termen cu multe conotaţii 
politice) pământul molcom al Moldovei. 

Am acceptat fără șovăială. Din (ne)fericire, n- 
am văzut niciodată această fotografie «istorică», deci 
nu 0 pot reproduce şi nici descrie în însemnările mele. 
S-ar putea ca hârtia fotografică să nu fi putut suporta 
acest extraordinar moment; sau, pur și simplu, munţii 
Dobrogei s-au încruntat o clipă și biata hârtie s-a pârjolit 
ca de un foc,,, (Va urma) 





PUNCTE CARDINALE 


FALSELE SACRALIZĂRI (111) 


Jupuiți de grăsime pentru a supraviețui 


Experienţa altora, trecuți prin furcile caudine ale publicității înşelătoare, ne poate ajuta să înțelegem 
mai clar pericolul și astfel să-l prevenim. . 

Victimile acestor vânători teleghidate de cumpărători naivi, înşelați de tehnologia folosită nu în slujba 
omului, ci împotriva lui, ajung, după ani de sugestii nevăzute, la situații de neconceput încă la noi, dar 
frecvente în America. Unii bieţi oameni, conduşi de mesajele subliminale, încep să cumpere produsele 
lăudate de reclame, indiferent dacă le sunt sau nu necesare. Mulți dintre ei devin ceea ce se cheamă peste 
ocean couch potato („cartof de canapea”), persoane care îşi petrec mai tot timpul mâncând ŞI privind 
programele de televiziune, din care cauză se umflă și se lățesc asemenea unui cartof. Ei sunt închinătorii 
celor două “altare” ale multor familii americane: frigiderul şi televizorul. Lor li se adresează reclamele 
gastronomice: lor, celor mai activi cumpărători, unii deveniți, după ani de îngurgitare aproape continuă a 
orice este comestibil, fiinţe diforme, de multe sute de kilograme, incapabile să se mai mişte din pat pe 
picioarele lor, ajungându-se la situaţii incredibile, când doar pompierii care sparg pereții casei şi o macara 
îi mai pot deplasa, cu pat cu tot, la vreun spital, unde, pentru a supravieţui, sunt operați de straturile de 
grăsime subcutanate! Într-atât de puternice pot fi mesajele audio-vizuale asupra celor care, din lipsă de 
educaţie, de preocupări serioase şi de maturitate, se lasă subjugați şi manipulați de răul publicităţii înșelătoare, 
de care, iată, suntem tot mai asaltați, cu sau fără voia noastră. 


Atacuri subversive la moralitate 


Panourile stradale se înmulțesc pretutindeni. Vrem sau nu vrem, acestea ne obligă, prin dimensiunile 
lor, să le privim de câte ori le trecem prin preajmă. Drumurile noastre cotidiene, prin forța lucrurilor, se 
repetă; mergând spre casă, serviciu, şcoală, le vedem de zeci şi sute de ori, până ajungem să le ignorăm. 
Oare se poate ignora, însă, şi efectul lor potențial sau chiar real asupra noastră, şi mai cu seamă asupra 
copiilor noştri? 

lată, spre exemplu, cum o mare companie de Fast Food („Mâncare la minut”, am zice pe româneşte) 
îşi atrage cumpărătorii: nu-i îmbie cu gustul savuros sau cu un preț scăzut, ci cu un mesaj egoist — «Să nu 
împarți cu nimeni!» (referindu-se la o pungă cu cartofi prăjiți, bine protejați de o mână hotărâtă). Acest tip 
pervers de mesaj nu se adresează direct papilelor gustative, ci doreşte mai întâi stabilirea unei stări imorale 
egocentrice, exclusiv personale, a unui soi de modificare a relațiilor fireşti de armonie cu ceilalți (rude, 
prieteni şi colegi). Altfel spus, o invitaţie agresivă spre un individualism de tip occidental, golit de substanța 
relațiilor interumane normale, atât de proprii bunelor tradiții româneşti de dărnicie şi de ospitalitate. 

O altă reclamă afişată pe panourile stradale (bi//boards) afirmă hotărât (competitiv, dar şi cu o nuanță 
vădit egoistă): «Îmi place să înving». După chipurile din reclamă, mesajul este adresat cu precădere tinerilor 
şi chiar adolescenților (a căror naivitate este mai uşor de exploatat) şi se referă la anumite țigări, al căror 
consum, evident nociv, ar conduce, vezi Doamne, la un fel de câştig indefinit, de ordinul vanității personale. 
Aberanţa absurdă a anunţului este ironic subliniată de chiar singura sa informaţie pertinentă: «Tutunul 
dăunează grav sănătății». 


In loc de încheiere 


Noua ordine a lumii se clădeşte nu numai de către cei care au plănuit-o pentru bunul lor plac şi al 
stăpânului lor luciferic, prin revoluții, războaie mondiale, măceluri, închisori şi lagăre, ci şi cu sprijinul 
inconștient sau interesat al victimelor globalizării, al celor care intuiesc gravitatea evenimentelor finale ale 
istoriei omenirii, fără a le pătrunde însă adâncimea și ramificațiile acaparatoare, ca un păienjeniş imens, 
căruia nimeni nu-i scapă. 

De altfel, simbolul Internetului este WWW, inițialele pentru World Wide Web (ce se traduce prin 
“Pânza de Păianjen a Intregii Lumi”). Sigla aceasta are însă şi o semnificație ascunsă... 

La o privire atentă, se pot număra 6 unghiuri în litera W: sunt 4 unghiuri unde brațele celor două litere 
V se întretaie şi câte unul în cele două vârfuri descendente ale fiecărui V. Aşadar, în cazul acesta, inițiala W 
are, pe lângă semnificația alfabetică, şi una unmerică, ocultată: cifra 6. Se deduce lesne că WWW = 666, 
numărul fatidic din Apocalipsă, pe care-l poartă „urâciunea pustiirii”, „fiara”, „monstrul” ce se doreşte 
„sacru”, 

Ecuația, destul de transparentă, este folosită cu succes de apostolii globalizării: 

a) Sărăcirea artificială a țării (România, cândva grânar al Europei, produce azi, dar nu vinde) forțează 
acceptarea unor împrumuturi de la F.M.I. şi de la Banca Mondială (ca şi pe vremea comunismului), 
Împrumuturile sunt condiționate de legiferarea ascunsă a vasalizării României, care de-acum este condusă 
din afară, de Comunitatea Europeană şi de NATO, pe calea globalizării. 

b) Sărăcirea culturală şi spirituală a românilor prin infuzia masivă de filme transatlantice (promotoare 
ale violenţei şi distrugerii), de muzică rock și pop (cu mesaje ce îndeamnă deschis la consumul de droguri, 
desfrânare, violență, anarhie, ură şi sinucidere). 
Impunerea în şcoli a manualelor alternative, în care 
istoria României a fost profund mistificată și chiar 
batjocorită, arată limpede că educaţia tendenţioasă a 
tineretului este ținta urmărită cu predilecție de factorii 
mutilanu ai Noii Ordinii Mondiale, pentru o mai lesni- 
cioasă manipulare a tinerei generații. 

c) Deplasarea credinței ortodoxe spre zone 
marginale, derizorii şi vetuste, la care se adaugă, con- 
form “libertăților religioase”, noi forme de erezie sau 
idolatrie, inclusiv satanismul. 

Durerea mare este aceea că ecuaţia de mai sus 
este aplicată foarte eficient chiar de către mulți români, 
din mimetism naiv, din supunere ignorantă sau din 
trădare oportunistă, 

Rămâne întrebarea: ce se pierde când se câștigă 
ceva ilicit, necurat? 

Răspunsul clar ne este dat, o dată pentru 
totdeauna, de câștigul întinat a lui luda Iscarioteanul, 
vânzătorul de Dumnezeu... 

Alexandru Mihail Niţă 





. —.————— Pro IT ET Dr WU 


DP Cr 33 7 


——— 


— FL ..7. 












RUSIA 


ue stie 


Sai 


_ 
Nei ră 
Pa 

E E PI Pt 5 
ma e „în Vă) i: 


PARTEA ÎNTÂI: 
MESIANISMUL ÎN ISTORIE 
CAPITOLUL 1 


1) Cultură şi mesianism. Milenule de istorie rămase în 
urma noastră ne obligă să ținem seama de fenomenul cul- 
tural în sine. Pentru aceasta noi, ca judecători ai trecutului, 
trebuie să ne asumăm acest trecut ca și cum ar fi al nostru. 
Aceasta ne face contemporani cu toate momentele esențiale 
ale istoriei, cu destinul acesteia. Moştenind conştiinţa isto- 
rică a popoarelor care s-au succedat în istorie, moştenim 
prin aceasta şi destinul lor, ideea călăuzitoare care le 
caracterizează. 

Once popor şi-a avut destinul său. Ceea ce separă un 
popor de altul — şi implicit o cultură majoră de una minoră -— 
este modul cum își potențează acest destin, felul cum îşi 


“| Supradimensionează şi sublimează conştiinţa istorică. lar 


aceasta se identifică, în cele din urmă, cu conștiința unei 
culturi, Aceasta nu poate fi ruptă de manifestările creatoare, 
de stilul, de matncea care îi dictează direcția şi dinamica. O 
cultură mare este o cultură care se defineşte printr-o idee 
care-i reprezintă în același timp şi esența. De la profeții 
evrei şi până la Dostoievski, ştim că fiecare neam ce-şi 
deschide cale în istorie luptă pentru o idee a lui şi pentru o 
formulă de salvare, pe care o crede universală şi definitivă 
(1). Aşa este posibilă naşterea mesianismului în stone. Din 
momentul în care un popor taie verticala timpului, adică îşi 
asumă destinul în mod plenar, el devine mesianic. Așa s-a 
întâmplat cu poporul german, cu cel rus şi cu cel evreu, 
popoare care şi-au făcut loc în istorie pentru a-şi afirma 
ideile universale din sânul lor. Aşa cum amintea şi Emil 
Cioran, mesianismul se naşte dintr-o forță lăuntrică a unui 
popor, dar în dezvoltarea lui, el nu întăreşte mai puţin forțele 
acelui popor, aşa încât exercită o acțiune vitalizantă (2). 
Mesianismul impune astfel sensul unei culturi. 
Existența acestei cultun depinde de întreținerea constantă 
a flăcărilor unei misiuni (3). Pentru un popor situat în cadrul 
unei culturi majore, misiunea sa este mântuitoare. Ideea 
călăuzitoare — şi mântuitoare totodată — îl scoate pe poporul 
care o poartă în sine din istorie. Acest popor devine poporul 
ales prin excelență, în sensul că ideca mesianică reprezintă 
în acelaşi timp Adevărul unui popor, dar şi Adevărul univer- 
sal. În acest sens, un popor mesianic este chemat — sau se 
consideră dator — să mărturisească Cuvântul nou întregii 
omeniri. Mesianismul cultural este în acelaşi timp și un 
mesianism religios, căci presupune un popor ales, o 
providenţă divină, o eshatologie, profeți şi sfinți. Un popor 
ales nu poate avea un destin asemănător celorlalte popoare, 
care se înscriu în cadrul culturilor minore. Istoria poporului 
ales reprezintă o istorie exemplară, căci poporul respectiv 
este situat în centrul lumii, loc ce i se cuvine ca deţinător al 
Adevărului. ! 
Destinul mesianic al unei culturi majore este în acelaşi 
timp şi un destin profetic, care leagă trecutul poporului ales 
de viitorul umanității. De aceea, trebuie să existe şi vocile 
destinului istoric profeții. Prin profetism, o cultură mesianică 
sfârşeşte în viziune eshatologică. ra 
Ca fenomen uman şi ca destin istoric, mesianismul 
este în acelaşi timp religios şi ideologic; religios în măsura 
în care pretinde o mântuire în limitele unei culturi, şi ideo- 
logic fiindcă o cultură mesianică este în primul rând o cultură 
națională. a di af 
Spuneam deci că doar trei culturi au fost mesianice 
prin excelență: cultura iudaică (care reprezintă forma pură 
a mesianismului), cultura germană — adică mesianismul în 
forma sa ideologică, şi cultura rusă — legată de mesianismul 
ecumenic, prin ideea celei de-a Treia Rome. Ceca ce au în 
comun toate aceste culturi este reprezenta! de ideca 
mitologică a poporului ales — titlu luat de fiecare din aceste 
trei popoare în parte, Mesianismul poporului ales este 
exclusivist, în sensul că fiecare popor mesianic crede că 


1. E. M. Cioran, Schimbarea la faţă a României, Ed. Humanitas, 
Bucureşti, 1990, p. 12. 

2. Ibidem, p. 23. 

3, Ibidem, p. 36. 





Ă E $ A DA 
. , i .. 3 35 4 A 
a e a 
„mai dec i ai 
sai i PR Pi 








Adevărul este de partea sa. Celelalte popoare, pentru a se 
putea mântui, trebuie să asculte şi să primească în sânul lor 
cuvântul nou mărturisit şi propovăduit de poporul ales 

O cultură mesianică majoră nu poate fi înțeleasă de 
culturile mediocre, care nu au conștiință istorică. De aceea, a 
studia mesianismul unui popor care trăieşte cu conştiinţa 
propnei sale monumentahtăți este o misiune grea, care nu 
trebuie să aibă pretenția de adevăr absolut. Cel mai indicat 
este să lăsăm profeții să vorbească ei înşişi despre destin. Tot 
ceea ce putem face este să-i ascultăm şi să armonizăm toate 
vocile ce transcend istoria, într-o încercare de unificare a lor, 

2) Originile: mesianismul la evrei. Mesianismul, în cadrul 
diferitelor culturi, îmbracă mai multe forme. Mitul poporului 
ales ia naştere în sânul primului popor creator de istorie, adică 
primul popor care și-a asumat istoria, resemnificând-o. 
Mesianismul cunoaşte astfel forma sa pură la evrei. Mitul 
constă în credința conform căreia monoteismul s-ar fi născut 
o dată cu Vechiul Testament (4). 

Sigur, această afirmație poate fi contestată pe baze 
istorice; se ştie că rolul jucat de divinitățile caldeene (sau ale 
altor popoare cu care Israelul a intrat în contact în diverse 
momente istorice) a fost destul de semnificativ. Însă, chiar şi 
așa, poporul lui Israel este primul și singurul popor care a 
încheiat un legământ cu Dumnezeu. Din acest moment vorbim 
de o istorie sacră a unui popor sfânt. Evreii sunt cei care au 
lansat mitul poporului ales — ca bază a mesianismului cul- 
tural. Poporul evreu şi-a asumat acest mit până într-acolo 
încât şi-a construit istoria în jurul acestuia. Istoria poporului 
ales se afirmă în primul rând ca o stone națională. Poporul 
evreu este cel care primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu; 
lahve îi promite lui Avraam că va fi fatăl umui popor mare 
şi-i dă binecuvântare: Binecuvânta-voi pe cei care te vor 
binecuvânta, iar pe cei care te vor blestema îi voi blestema. 
Și se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului 
(Facerea 12, 1-3) (5). Prin această promisiune, evrei se 
înscriu într-un plan general de mântuire a întregii lumi. 

Trebuie să precizăm totuşi, aşa cum afirma şi Mircea 
Eliade, că revelația privind planul mântuirii cunoaşte mai 
multe trepte. Iniţial, ea priveşte numai pe poporul lui Israel. El 
este poporul ales dintre toate neamurile şi lui i se cuvine 
partea cea mai bună, el domină istoria tuturor popoarelor cu 
care intră în contact. Dumnezeu poartă de grijă poporului său 
- îi oferă Țara Făgăduită, îl apără de duşmani. Suntem, astfel, 
în perimetrul primei istorii naționale. O dată cu conștiința 
mesianică se naşte și conştiinţa națională. In lumitele acestei 
conştiinţe, un singur popor are acces la mântuire — poporul pe 
care |-a ales Dumnezeu şi care, în acelaşi timp, a ales pe 
Dumnezeu în mod liber. Istoria poporului ales capătă sens 
prin această dublă alegere. Acceptindu-L pe Dumnezeu, 
recunoscându-l Glasul, Israelul îşi transcende destinul istoric, 
metamorfozându-şi istoria într-o metaistorie providențială. Prin 
accesul la metaistorie, însăşi istoria națională capătă sens 
universal. Ierusalimul devine centru al lumii în urma împlinirii 
legământului. 

A fost această împlinire benefică pentru destinul întregii 
lumi? Cu siguranță putem spune că nu! Istona națională şi-a 
arătat limitele. Evreii nu au reuşit să depăşească aceste limite 
ale propriei lor istorii și să se înscrie în Istoria sfințită de 
Dumnezeu prin Întruparea lui Hristos. Hristos era 
Răscumpărătorul întregii lumi, a tuturor popoarelor. Istoria 
națională i-a plasat într-un iudeo-centrism intolerant. Această 
istorie nu a fost reabilitată prin naşterea lui Hristos, după cum 
au susținut evreii. Pentru Israel, legământul lui Dumnezeu 
făcut cu poporul ales era împlinit prin naşterea unui Masiah 
(literal; “Uns”], care putea să le rezolve evreilor (şi numai 
lor), prin miracol dumnezeiesc, promisiunea salvării. Aceasta 
urma să fie a doua treaptă a revelaţiei, când istoria naţională 
a poporului ales devine o istorie eshatologică. Toate celelalte 

opoare erau chemate la mântuire împreună cu Israelul, 
pik istorie revelată de Iahve, de la Noe şi până la ultimii 
profeţi, își găsea astfel împlinirea, 

Mesianismul evreiesc a devenit exclusivist din momentul 





4. Roger Garaudy, Miturile fondatoare ale politicii israeliene, 
Ed. Alma Tip, Bucureşti, 1998, p 28. 

5, Mircea Eliade, /storia credințelor şi ideilor religioase, vol. | 
(cap. 14, mai ales p. 372) și vol, 2 (cap. 5), Ed. Universitas, 
Chişinău, 1994 








Martie 2004 NR. 3/159 PAG. 13 


A 4 
22990 ai dai tal 
N aa 


relisie şi ideolozie 


în care Hristos s-a jertfit pe cruce. Istoria evreilor nu s-a 
transfigurat în nici un fel. Evreii aşteptau mântuirea pe planul 
istoriei, dar Dumnezeu le oferea această mântuire trans- 
istoric, prin acceptarea crucii, care însemna nu ruperea 
legăturii cu Dumnezeu, ci împlinirea Legii. Evreii îl aşteptau 
încă pe Mesia, nu pentru promisiunea salvăni universale, ci 
pentru victoria iudaității. Suferința exterioară, transformată 
apoi într-o adevărată teroare a istoriei, îi îndreptățea pe 
evrei să creadă în adevărul istoric (care era, din păcate, 
unul convențional). Împărăția lui Dumnezeu, promisă și 
propovăduită de profeți, urma să se împlinească din afară, 
iar acest lucru trebuia să se producă fără sufennţă, printr-un 
miracol exterior. Aşa cum afirma și VI. Soloviov (6), evreii 
n-au vrut să înțeleagă şi să accepte crucea lui Hristos [care 
înseamnă, în fond, suferința interioară împlinită prin credință 
şi iubire — n. n.] — deși şi-au purtat în permanenţă crucea 

Acesta este paradoxul poporului ales. Pnn aceasta, însă, 
acest popor, binecuvântat dintru început, şi-a alungat de la 
sine binecuvântarea, harul, şi a devenit un popor blestemat 
să-şi poarte crucea până la mântuirea finală. Mesianismul 
cunoaşte astfel un eşec în chiar solul care l-a format. ludeii 
nu au reuşit să depășească pateticul mesianism naţional — 
în aceasta constă eşecul. Drama poporului ales este în ace- 
laşi timp şi drama libertății umane. Poporul care L-a ales 
liber pe Dumnezeu, tot el L-a respins prin aceeași libertate 
de credință. Mesia s-a născut, însă nu şi pentru poporul ales. 
Drama egoismului național Continuă, numai că aceasta se 
transformă mai mult în ceea ce Alain Besancon numea 
culpabilizare istorică. 

3) Mitul “poporului ales”: de la religie la ideologie. 
Ideologia este o creație relativ recentă, datând poate de la 
sfârşitul secolului XIX. Ea face ca diferența între un popor 
ales şi un popor care se crede ales să fie foarte mică, 
nesemnificativă. Problema Israelului nu stă în faptul că el 
nu ar fi poporul ales, ci în faptul că, pentru el, a fi a/es şi a fi 
unicul popor care are de partea sa Adevărul reprezintă un 
lucru subințeles. De acum suntem pe tărâmul unu: 
naționalism exclusivist. Mitul poporului ales ia astfel forma 
ideologiei naționaliste. 

Ideologia — după expresia lui Alain Besanţon — 
reprezintă o doctrină care promite, prin intermediul 
convertirii, o mântuire temporală, care se consideră 
conformă cu o ordine cosmică descifrată ştiinţific în evoluția 
sa, care impune o practică politică vizând transformarea 
radicală a societăţii (7). În această viziune, Besancon acceptă 
doar două ideologii, deci două doctrine politice care se înscriu 
în această denumire de ideologie: comunismul şi nazismul. 
Credem însă că această viziune este oarecum reducționistă. 
In măsura în care orice doctrină naționalistă se pretinde a fi 
mesianică, ca înseamnă ideologie. Observăm astfel că mitul 
poporului ales cunoaște o reactualizare prin orice tip de 
naționalism care-l afirmă. Naţionalismele pretind că de 
partea unui singur popor se află mântuirea. Sigur, nu orice 
naționalism duce la o ideologie. Un naționalism care rămâne 
în propriile granițe şi nu se pretinde a fi universal nu duce 
spre ideologie. Dar, obligatoriu, ideologiile de acest tip se 
nasc pe tărâmul naționalismelor. Ceea ce uneşte crezul națio- 
nalist de ideologie este mesianismul reactualizat, credința 
în poporul ales, Naziştii şi bolşevicii cred că sunt aleși ca 
orice sionist. In acest sens, nu există nici o diferență. Fără 
această credinţă într-o mântuire pământească, ideologia nu 
putea să aibă nici un chip. 

In acest sens putem afirma că, deşi mesianismul a 
eşuat în sânul poporului evreu, se păstrează totuşi, ca 
moştenire arhetipală, conştiinţa mesianică, Orice cultură 
mare preia această conştiinţă şi-şi proclamă sensul univer- 
sal. Mesianismul sfârşeşte în ideologie, trecând prin 
naționalism = această plagă a epocii moderne. 

(Va urma) 


Bogdan SILION 





6. Vladimir Soloviov, “Evreitatea şi problema creştină”, în 
Creştinism şi antisemitism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992 
(vezi și prefața lui lon Ianoși). 

7, Alain Besanţon, Nenorocirea secolului, Ed. Humanitas, 
Bucureşti, 1999 















PAG. 14 NR. 3/159 Martie 2004 





O altă distincție propusă de Blaga pentru 
deosebirea metaforelor are, cum am văzut deja, puncte 
neclare: în cazul ml, dizanalogia dintre termeni e trecută 
cu vederea, căci numai asemănarea dintre cei doi generează 
metafora (op, cit., p. 85), căci, în fond, termeni sunt 
eterogen (cum am remarcat deja în exemplul omului- 
vulpe), pe când în cazul m2 dizanalogia are o funcție 
decisivă în constituirea metaforei prin juxtapunerea dizana- 
logie/analogie. Insă, ne întrebăm, de ce “e trecută cu 
vederea”, de ce nu e receptată dizanalogia la ml, cu toate 
că Blaga sesizează (p. 85) “eterogenitatea” termeni-lor? 
In plus, de ce nu este receptată şi aici, ca şi la m2, 
asemănarea din spatele neasemănăni? Căci la ml, atributul 
luat ca reper de apropiere a termenilor (printr-o operație 
facilă a rațiunii şi nu dintr-un imbold poetic ori mistic), se 
află la suprafață, la vedere. Deosebirea dintre cei doi 
termeni este tot de suprafață, este tot “fanică”, dar e 
“trecută cu vederea”. Exemplu: “cicoarea ochilor”. 
Numitorul comun este culoarea albastră. Dizanalogia 
constă în faptul că floarea e floare şi ochiul e ochi. Lui 
Blaga i-au fost suficiente analogia de suprafață şi diz- 
analogia, trecând cu vederea structura comună, “izvodală” 
[1], floarea având ceva din înfăţişarea unui ochi, chiar în 
mai multe privințe decât ne dăm seama la prima vedere. 
Un poet ar putea spune, utilizând fenomenul de mimicry 
din natură, că aşa cum pietrele prețioase sunt ochii 
deschişi ai regnului: mineral, florile sunt ochii deschişi ai 
regnului vegetal. 

Aşadar, dacă în ml dizanalogia este neglijată, 
aceasta se datorează faptului că între cei doi termeni există 
o analogie de profunzime, chiar dacă că ea nu mai este 
receptată, Este ca o pierdere a planului în care cei doi 
termeni îşi re-cunosc “rudenia”, De aceea, vom încerca să 
revelăm analogiile de profunzime şi din alte exemple de 
metafore plasticizante selectate de Blaga, în lucrarea citată. 

1) “In joc cu piatra câte-un val / şi-arată solzii de 
pe pântec” (p. 39, exemplu cules din poezia Plajă, 1929). 
Tot o structură izvodală, ideea că “solzii” undelor mării şi 
solzii peştilor (dar un alt poet poate inversa metafora, 
vorbind de vălurelele de pe tegumentul peștilor) din mediul 
ei marin, provin din aceeaşi matrice a formelor, cu toată 
deosebirea dintre apa marină şi vietățile care trăiesc în ea. 

2) “Prin ceasul verde-al pădurii / otrăvuri uitate 
adie”. Luna Septembrie (titlul poeziei, 1929) este anunțată 
de “otrăvunile uitate” ce se strecoară în pădurea aflată 
încă într-un “ceas verde”. Miasmele putreziciunii, sau 
numai aerul uscat al sfârşitului de vară, puse în contrast 
cu verdele frunzelor (dizanalogia), anunţă, totuşi, existenţa 
unu! ciclu vegetal (fenomen neexplicitat în text, fapt 
“ascuns”, propriu m2). Analogia de profunzime constă în 
ideea de ciclu vegetal, în cadrul căruia coexistă atât un 
“ceas verde” (dar ceas, nu eternitate!), cât şi unul al 
extincției vegetației. 

3) “Licuncii cu lămpaşe / semne verzi dau spre 
orașe / pentr-un tren care va trece...” (Irenul morţilor, 
1932). Deosebirea: Licuricii sunt licurici, semnalele 
luminoase feroviare şi ferestrele luminate ale trenurilor în 
noapte sunt altceva. Analogia de suprafață — luminile 
lhcăntoare; analogia de profunzime — efementatea: gâzele 
se trec (pier), trenul trece. 

4) “Pe uliți, subțire și înaltă, ploaia umblă pe 
cataligi” (Oraş vechi, 1927). Deosebirea: ploaia e ploaie, 
cataligile, cataligi. Elementul de legătură: cataligile, care 
sunt făcute pentru a susține picioarele cuiva. Deci şi una 
și alta susțin niște “picioare” subințelese. În cazul ploii, e 
vorba de “picioarele” unei zeități a fenomenelor 
atmosferice. E drept, versul nu spune că nori umblă pe 
cataligi, dar ploaia e “înaltă”, vine de sus, dintr-o zonă 
superioară celestă. Aluzie involuntară la înălțimea de la 
care se coboară zeul celest sub forma epifanică a ploii. 

Aici trebuie să intervenim cu o precizare. Dacă 
Blaga a ales exemple de metafore din poezia lui, deşi avea 
la îndemână atâția alți poeți sau filosofi lirici, a făcut-o 
știind foarte bine că ele nu pot fi suspectate de 
artificialitate, făcute pentru a servi ulterior studiile lui 
filosofice. Un poet la lucru, scriind sub puterea inspirației 
de moment o serie de poezii, este un poet şi nu un filosof, 
iar producțiile lui nu riscă să capete un carecter 


1. Termen folosit pentru a desemna “anumite motive structurale și formale de- 
ale indivizilor”, de exemplu: ghimpe, com, aripă — structuri anatomice comune 
mai multor specii. Pielița dintre degete a broaștelor, tritonilor, a unor păsăn 
sau mamifere înotătoare, constituie de asemenea un “izvod” (cf. studiul 
Diferenţialele divine, în Trilogia cosmologică, Editura Humanitas, Bucureşti, 
1997, pp. 60 şi 61). Blaga sesizează că izvodul “instituie anumite analogii 
Între «tipuri» foarte deosebite”; deci specii diferite (dizanalogice) pot avea 
izvoade analogice. “În general, «tipuri» asemănătoare şi înrudite pot avea 
izvoade disanalogice, iar tipuri radical diferite pot să aibă izvoade 
asemănătoare. Tipurile și izvoadele sunt deci variabile independente” (ibi- 
dem, p. 62, subl. aut.) Utilizarea acelorași noțiuni ca și în analiza metaforelor 
se justifică tocmai prin faptul că lumea în ansamblu, cu toate făpturile ci, este, 
Într-un anumit sens, o metaforă. Revenind la punctul de plecare, putem spune 
că floarea și ochiul sunt construite pe aceeași structură “izvodală”, având ca 
idee arhitectonică deschiderea spre lumină. 








PUNCTE CARDINALE 


programatic — cel puțin câtă vreme lirismul, inspirația, sunt 
autentice (ceea ce la Blaga nu poate fi pus în discuție). De 
altfel exemplele sunt luate din poezii mult anterioare 
studiilor, de aceea nici consideraţiile pe marginea acestor 
exemple nu sunt pândite de gratuitate speculativă. 
Termenul “involuntară”, folosit mai sus, are astfel o deplină 
acoperire 


5) “Zăboveşte prin rostul / grădinilor pajul, / Un 


zbor de lăstun / iscăleşte peisajul” (Peisaj trecur, 1926). 


Zborul, ideea de zbor este cea care “iscăleşte” peisajul, îi ; 


pune o pecete cerească. Deci peisajul grădinilor nu e 
complet (nu e integral rostuit) fără cerul vizibil, şi mai ales 
invizibil. El necesită o cheie de boltă, iscălitura cerului, 
care încheie peisajul aşa cum semnătura artistului încheie 


(Şi înnobilează) tabloul. Dacă ne amintim că rost înseamnă | 


şi “deschizătură”, deschiderea spre înalturi a grădinii e 
cea care o transformă cu adevărat într-o gură de rai. 

Exemplele de mai sus ne îngăduie câteva 
concluzii: metaforele plasticizante utilizează doi termeni 
diferiți, cărora li se găseşte un element comun, analogic, 
dar de suprafață, în timp ce analogia de profunzime nu 
este percepută. Faptul că, în alegerea termenilor ml se 
recurge inconştient tocmai la cei care au o asemănare de 
profunzime, arată fie că, odată, ml se baza conștient pe 
aceşti termeni, care s-au încetățenit în lexicul poetic, 
ghicitori, proverbe, fie că tehnica construcției acestor 
metafore selectează spontan, printr-o insuficient 
cunoscută însuşire a minții, numai acei termeni care au 
valenţele respective. 

Altă distincție blagiană se referă la deosebirea 
dintre metafora poetică sau mitică şi metafora ştiinţifică. 
Aceasta din urmă *... e alimentată de speranța secretă că 
în fond însăşi realitatea are o structură care iese întru 
întâmpinarea metaforei.” (ibidem, p. 87). “Există totuşi o 
deosebire foarte mare... între metafora cum o găsim în 
mituni Şi în artă, şi metafora ca nucleu al plăsmuirii teoretice 
(în metafizică şi în ştiinţă)” (p. 88). La o privire mai 
pătrunzătoare, liberă de prejudecăţi, constatăm însă, că şi 
metafora poetică are această pretenție, fără a lua în 
considerare poetul care se ascunde în fiecare savant. 
Majoritatea experimentelor ştiinţifice confirmă intuiții 
anterioare, prin nimic anunțate în afara unei sensibilități 
specifice linsmului poetic. Dar mai întâi să ne familiarizăm 
cu algebra prin care Blaga formalizează cele două tipuni de 
metafore: 

-  laml,a=b. În expresia “cicoarea ochilor”, 
concretul unui fapt “a” (culoarea ochilor) 
este exprimat prin imaginea “b” (cicoarea), 

-  lam2,a+x=b. Fie versul “Soarele, lacrima 
Domnului, cade în mările somnului” (p. 40). 

“Faptul concret «a» (soarele) e de astă dată pnvit 
numai ca un semn vizibil al unui «x», prin ceea ce el e 
prefăcut într-un «mister deschis», care cheamă şi provoacă 
un act revelator [,..] Revelarea se încearcă prin 
suprapunerea şi altoirea integrantă peste faptul «a» 
(soarele) a imaginei «b» (lacrima Domnului). Conținuturile 
efectiv palpabile, apropiate, sunt între «a» şi «b», dar 
ecuația ce se va declara nu are loc între «a» şi «by, ci între 
«a + x» şi «b» (a + x = b). Într-o metaforă revelatorie nu 
interesează aşadar numai analogia dintre «a» şi «b», ci și 
dizanalogia, care e tocmai destinată să completeze debor- 
dant pe «a» ” (p. 85). Acum să urmărim argumentele privind 
discriminarea metaforelor artistice de metaforele teoretic- 
ştiinţifice. 3 erei gat 

“1. Metafora mitică şi poetică se produce prin 
amalgamizarea conținuturilor analogic-dizanalogice (a şi 
b) pe bază de paritate de drepturi. Acesta e un aspect. Al 
doilea aspect: amalgamizarea celor două conținuturi 
eterogene (cu aspecte analogice) se face de-a dreptul, 
adică fără elemente intermediare între ele. În metafora 
«Soarele, lacrima Domnului, cade...» imaginea «a» 
(soarele) dobândeşte prin amalgamizarea directă cu 
imaginea «b» (lacrima Domnului) o semnificaţie nouă, care 
însemnează revelarea unui x, dar imaginea «a» nu pierde 
nimic ca existență şi conținut, ea nu îndură nici o degradare, 
ea continuă să fie un tot, şi ca atare este doar absorbită de 
alt tot mai vast, din partea căruia primeşte un reflex de 
nouă semnificație. 

2. În metaforele intercalate în procesele teoretice 
(în metafizică și ştiinţă) amalgamizarea conținuturilor 
analogic-dizanalogice (a şi b) nu se face pe bază de paritate 
de drepturi şi nici direct, ci prin intermediul unor factori 
accesorii. Când teoria afirmă: «sunetul» este «vibrație» — 
imaginea «a» (sunetul) e amalgamizată cu ideea-imagine 
«b» (vibraţie), dar imaginea «a» (sunetul) îşi pierde 
accentul existenţial şi se dizolvă în derivat iluzoriu. 
Imaginea «a» (sunetul) iese din procesul metaforic complet 
degradată” (p. 88). 

Rezumând, Blaga afirmă că în metaforele 
revelatorii (m2) poetice, imaginea “a”, prin conjugare cu 
imaginea “b”, nu suferă nici o degradare, spre deosebire 
de metaforele ştiinţifice. Dacă ar fi mers cu interpretarea 
până la capăt, Blaga ar fi fost surprins să-şi vadă teoria 





contrazisă. Fiindcă el nu a revelat până la capăt 
semnificația “x”-ului din propriile lui poezii aduse ca 
exemple. Încercând noi să o facem, vom vedea cum, odată 
ce devenim conştienţi de ea, “a” decade, totuşi, din rang. 
Îndată ce devenim conştienţi de ce broasca țestoasă, în 
mitologia vedică, reprezintă Cosmosul [2], imaginea 
metaforică, “naturalistă”, a broaştei țestoase lasă loc unei 
scheme ideatice (geometria secretă — pentru că e implicită 
— a viziunii cosmice hinduse: cerc pentru cer, pătrat 
pentru pământ etc.). Tot astfel, în exemplul lui Blaga, 
“soarele” nu mai este echivalentul “lacrimii Domnului”, 
deoarece “x”-ul comunică ceva despre statutul Soarelui, 
obiect cosmic creat. Creat de către cine? De către 
“Domnul”. Când “Domnul” plânge, ia naştere Soarele, 
care nu e decât o lacrimă a Fiinţei Supreme, şi nu Ființa 
Supremă în integralitatea şi profunzimea ei. La fel în 
următorul exemplu de m2 (p. 39): “Cenușa îngenlor arşi 
în ceruri / ne cade fulguind pe umeri, şi pe case” (Anno 
Domini, 1937). Aici, ninsoarea, din care rezultă albul 
zăpezii ce le pare oamenilor atât de pur, nu e decât cenuşa 
unor entităţi supranaturale, care se cerne pe pământ. E 
drept că degradarea sufentă de imaginile mitice şi poetice 
“a” ale m2, nu e nici așa de evidentă, şi nici imediată, 
consecutivă folosirii ei. Pentru că trăirea poetică sau 
mistică ce le-a generat e incă proaspătă, păstrând evidența 
înțelesului, a analogiei dintre termeni, spre deosebire de 
metafora ştiinţifică, ce are mai puțină substanță lirică 
încorporată. Să ne gândim la imaginea “vibrației” pentru 
explicarea naturii sunetului, sau la “corpuscul” pentru 
lumină. Asemănarea dintre termenii m2 sare în ochi, 
fascinează din prim-plan, în pofida deosebirii dintre 
termeni. (Asta, repet, în cazul unei metafore reuşite, 
angajând trăirea la o înaltă temperatură existenţială.) Aşa 
se face că asemănarea de profunzime (structura îngerilor 
e diafană, asemenea fulgilor de nea) rămâne întunecată, 
obscură, voalată în primă instanță tocmai de focul de 
artificii al scăpărătoarelor metafore produse prin ciocmrea 
a două imagini diferite. Al treilea exemplu (poezia Din 
adânc, 1933): “Mamă — tu ai fost odat' mormântul meu — 
/ De ce îmi e aşa de teamă, mamă, / să părăsesc iar lu- 
mina?” (p. 40). Analogia de suprafață matricea feminină, 
întunecată şi închisă, este ca un mormânt pentru făt, “ia 
fața” unei analogii simbolice mult mai profunde, aceea a 
Pământului-Mamă, Terra Mater a unor vechi credințe. 
Ceea ce înseamnă că cele două apelative de “mamă” au 
valori diferite; în primul vers, se referă la mama concretă, 
iar în al doilea, la o mamă simbolică — mama reprezentată 
de elementul pământ. Dar acest înțeles s-a degradat, nu 
mai € evident la o primă lectură. El a fost încifrat şi într-o 
ghicitoare culeasă de Anton Pann: “«Cine, după moartea 
lui, a intrat în pântecele maică-sii» [...], la care se răspunde 
că, după moartea lui, Adam a intrat în pântecele maică-sa 
[sic!], adecă în pământul din care a fost alcătuit” [3]. 


(Va urma) 


Florea TIBERIAN 





2. “Structura lumii o va repeta pe aceea a ființei cosmogonice: cerul deasupra, 
pământul dedesubt și spaţiul la mijloc; binecunoscuta schemă din 
cosmogoniile arhaice se regăseșrte în cele două carapace, cea de deasupra boltită 
şi rotundă ca cerul, cea de dedesubt netedă și pătrată ca pământul, delimitând 
un spațiu în care se află trupul său viu, acest spațiu cu trup viu este analog cu 
cel al spaţiului cosmic...” (Sergiu-Al-George, Arhaic şi universal. India în 
conştiinţa culturală românească, Editura Herald, Bucureşti, f. a. p. 87). 
Omologiile continuă cu asimilarea capului, cozii şi picioarelor țestoase: cu 
cele 6 direcții ale spațiului. 

3, Apud Artur Gorovei, Cimilitunile românilor, Editura Eminescu, Bucureşti, 
1972,p.XV 















PUNCT “ CARDINALE Martie 2004 NR. 3/159 PAG. 15 


ORGANIZAȚIA INTERNAȚIONALĂ A VETERANILOR 
ȘI VICTIMELOR DE RĂZBOI 
DIN STATELE UNITE ALE AMERICII 







Arhir 


md 


“în cs rile 
unui preot SECŢIA SUD-EST EUROPEANĂ DIN ROMÂNIA 


Str. Colentina 1, Bl. 34, Ap. 285, Bucureşti 
Ortodox 


Tel.: 638.23.64 


Z 


(CAZ) = 





20! 





se d” 






LANE: 
Ea 


ele sale lacâtoare de minuni 
ri. 


9 Pai br die ec tu e Fag i ceara aie sn rai el air n 


a 


SCRISOARE DESCHISĂ 
CĂTRE PREŞEDINŢIA 
ŞI GUVERNUL ROMANIEI 


DD 


3 Şi ioan 


pe a i A 
E con meu lia ee inut nice e pita da. | 4 







$ - 


ARS IS 








Supunem atenției Dvs. următoarele: 





/ I. În anul 1994 s-a tipărit, sub egida Fundaţiei Culturale Române, volumul 
Schitul românesc din Sf. Munte Athos > | a a A ză ȘI Situaţia evreilor din România între anii 1939-1941 realizat de un colectiv de 
și icoanele sale făcătoare de minuni Pee + A a ha autori specialişti în istorie contemporană. Cartea a fost dată la topit în aceeaşi zi 

= A ie a sri. în care a ieşit de sub tipar, deoarece cuprindea adevăruri documentare în legătură 
cu situația evreilor din România, din perioada 1939-1941, care nu conveneau 
comunităţii evreieşti. În anul 2003, acest volum a fost retipărit, inclusiv cu 
contribuția Uniunii Veteranilor de Război, deoarece constituie o probă de 
necontestat în ceea ce priveşte tratamentul rezonabil de care s-au bucurat evreii 
din România în perioada respectivă. 



















II. O situație deosebită şi foarte controversată a fost creată de apanția 
cărții D-lui Teşu Solomovici intitulată România ludaica, sponsorizată de 
Ministerul Culturi, respectiv de D-l ministru Răzvan Theodorescu. În această 
carte — apărută pe banii contribuabililor români — autorul contestă formarea 
poporului român pe teritoriul Daciei şi încearcă să demonstreze, prin argumente 
forțate sau puerile, că primii locuitori ai Daciei ar fost... evreii, peste care au 
venit apoi unguri, iar abia mult mai târziu au apărut şi român! 


















CRONIUI DE ISTORIE 
ROMANEASCA 







Vă rugăm a dispune să ni se comunice oficial dacă autontățile române 
sunt la curent cu aceste denaturări care mistifică onginile poporului român şi 















jienesc profund demnitatea lui istorică. 










Reprezentantul O.1.V. din SUA, 


| | Ethnos | | Pr 0 ea (da, 

| | ef dna 3, Secția S.E.Europeană din România, 
Sail scordaere 
TRAIAN BRAILEANU | [E Seaca 


Ş e 23 aia e Tu p ai 
3 AR i 5 cae an COMER pie > 
ae si a = CEZ N = a Si PDA | DE pt 23 > sa - 
i Xp PA 4 Al de cardinăle n nu ) mediatizează ide rezulă e exe Ii A ea 
Li “decât cărțil e primite la Redacţie. Autorii Sau editorii care nu au e eleganța elementară. 
„dea ane expedia Solitugie piucal (ŞI cu atât mai) im ult cei care, comit nceleganța de: a 


DE tu 


i ee: ni dea x de pe copertele acestora!) u trebuie să re că vor fi 
recer era iale pci cei saci La sâae 


















IA Sit x Ș Ă 


















MIRCEA DIMITRIU (1913-2004) 


Mircea Dimitriu nu ne-a iubit. Aceasta nu înseamnă că n-am primit cu 
indurerare vestea morții sale, sau că am fi putut-o trece cu vederea în paginile 
revistei noastre. Cu virtuțile şi cu limitele lui (oameni suntem cu toții), Mircea 
Dimitriu a fost, timp de o viaţă, luptătorul Jertfelnic al unei cauze. Îndârjit şi 
înăcrit la vârsta senectuţii, nu i-a iubit pe tinerii aspiranţi la viața legionară, dar 
le poate rămâne în multe privințe un model. Căci ce poate fi mai nobil şi mai 
sublim decât să mori nonagenar în crezul tinereții tale, chiar dacă vremurile ți- 
au luat-o razna înainte? 

Originar din Panciu (fostul judeţ Putna), licenţiat în 1938 al Politehnicii 
din Timișoara, a fost în primele rânduri ale luptei legionare (comandant-ajutor 
din 1935), s-a refugiat în Germania pe vremea marii prigoane, a stat în lagărele 
naziste până în 1944, apoi s-a numărat printre membni guvernului românesc de 
la Viena, prezidat în exil de Hona Sima (căruia i-a rămas credincios până a 
închis ochii), iar după moartea Comandantului (1993) a făcut parte din 
conducerea interimară a Lepiunii în exil (Horribile dictu: ramura „Ssimistă”), 
semnând, alături de Dumitru Creţu şi Filon Verca, o serie de circulare şi dând, 
în această calitate; un lung și controversat interviu despre istoria Mişcării 
Legionare (publicat şi în volum de Liviu Vălenaș). 

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească întru Adevărul ce ne întrece pe 
toți şi ne uneşte cu „dragostea care nu se trece”. 


Ceasti  contribu AI 73 îi p 


he 


DEP Ea ap — e o 
= va . 


FAPT pe Te PI 
> au = eu RA 




























PAG. 16 NR. 3/159 Martie 2004 





















America. Unii o adoră, alții o hulesc, dar nimănui 
nu-i este indiferentă. 

Aş vrea să spun, în primul rând, că în călătoria mea 
acolo nu mi s-au confirmat majoritatea clişeelor despre 
această țară. De exemplu, dacă în filmele americane 
vedem multă violență, acolo n-am văzut un om să tipe 
sau măcar să se încrunte la altul. Claxonul vreunei maşini 
pot să număr pe degete de câte ori l-am auzit. lar în 
orăşelul de lângă Chicago unde am stat eu, am simțit o 
pace cum numai în mănăstirile din România am mai 
întâlnit. 

Un fapt contrar a ceea ce auzim noi despre America 
este că acolo sunt foarte multe biserici. Aşa cum în 
România vezi la tot pasul o biserică ortodoxă, aşa vezi 
acolo bisericile lor. Nu este una la fel cu cealaltă, fiind 
de cele mai felurite confesiuni, dar mi s-a părut un lucru 
extraordinar că sunt multe. Fiecare dintre aceste biserici 
avea un nume mai răsunător decât cealaltă: una se numea 
“Prima Biserică a Nazarineanului”, alta “Prima Biserică 
a lui Dumnezeu”, iar alta, chiar în centrul orașului Chi- 
cago, “A șaptesprezecea Biserică a lui Hristos scientistul”! 
Important este, totuşi, că Domnul lisus Hristos nu dispare 
din viața americanilor. Într-o formă sau alta, El tot ajunge 
la urechile — și poate şi la inimile — oamenilor. 

Tot în legătură cu viaţa religioasă a americanilor, 
care m-a preocupat în mod deosebit, am descopent cu 
uimire și bucurie că în fiecare cameră de hotel, într- 
unul din sertare, se afla câte o Biblie. Apoi, pe stradă, pe 
lângă oamenii grăbiţi, cerşetori (numai în oraşele mari) 
sau nebuni, erau şi fel de fel de predicatori. Unul, de 
culoare, stătea de vorbă cu un prieten şi, din când în 
când, mai lua portavocea şi spunea: Jesus loves you! 
(“lisus vă iubeşte!”), după care îşi continua discuţia cu 
amicul. 

O altă deosebire față de România este faptul că n- 
am văzut nici un fel de reclamă vulgară pe stradă; ba din 
contră, am descoperit destule panouri publicitare care 
aveau mesaje creştine. Unul dintre acestea, care m-a 
marcat în mod deosebit, avea următorul mesaj: Abor- 
tion stops a beating heart! (“Avortul opreşte o inimă 
care bate!”). 

Tot despre o problemă asemănătoare vorbeau şi 
inscripțiile de pe maşina unui om din Indiana care se 
opunea pedepsei cu moartea: Execution is not the solu- 
fion! (“Nu execuția este soluția!”) — scria pe una dintre 
ele. 


Am primit această scrisoare de la o cunoştinţă 
din țară, al cărei nume, din discreție, îl trec sub tăcere. 
Mi se pare cea mai succintă şi reală prezentare a «Va- 
lentinului» nostru electoral. Constat cu îngrijorare că 
intelectualitatea politică şi mediatică a României preia 
olova de la americani (dar probabil şi de la europeni) 
toate manifestănile stupide şi demonice (Halloween-ul, 
Valentine-ul etc.). Ar trebui ca B. O. R. să-şi spună des- 
Chis şi ferm cuvântul împotriva demonismului halloweenic 
şi a păgânismului valentinic. În America auzi tot mai 
des: «Suntem creştini, nu primim halloween-i!»; şi 
«Suntem creştini, nu sărbătorim Valentine-ul!». În 


România, din păcate, se pare că responsabilitatea creştină este în tot mai grea suferință... 


(Pr. Gh.C.) 


De Sf. Valentin, mare Praznic Mare la Parlament, vizibil pe toate canalele TV : 
parlamentarii şi-au scris scrisorele de amor și epigrame, şi-au făcut daruri de inimioare, au 
servit caviar şi şampanie, au dansat şi «nebuneşte au râs» (cum zice rugăciunea). 

Don Juan-ul cu nume sonor-aristocratic, Don' Cosmâncă, a primit chiar o scrisoare 
de amor de la o «doamnă mai tânără» pe care o persecutase, dar ea l-a iertat, fiind creştină. 
EI se fandosea şi nu-i venea să creadă că este atât de admirat şi de iubit, că asta scria în 
scrisorică (în paranteză fie spus, nici de glumă nu e bună, dacă îl ştiţi ce telegenic este, 


chiar îmbrăcat la 4 ace, în costume după ultimul jurnal). 


Făcătorii de legi uitaseră de ordonanțe, ba chiar de ostilitățile preelectorale, şi 
erau euforici pe baze solide... (vedeți că aţi ghicit?) în conturi, vile şi mașini de miliarde. 

Mimând permanent pioşenia, au făcut totuși pauză de practica religioasă, căci nu 
aveau cum să ştie ce zi era de (ap! aceea pentru creştinul de rând. Nu ştiau că Sf. Valentin 
de anul acesta s-a suprapus peste Moșii noştri de iarnă, adică pomenirea morţilor, ŞI ce 


www,punctecardinale,ro 
e-mail: redactia/a punctecardinale.ro 
PUNCTE CARDINALE S. A. L. 


cont: DB. R. D. Sibiu 
RA AIPARI VIRAL, 

























Alt moment în care am simțit multă pace, a fost când 
mă plimbam printr-un parc şi acolo, într-un loc special 
amenajat cu o băncuţă şi un copac, se afla o piatră mare 
în care era lipită o placă pe care, cu litere aurite, stătea 
scrisă o poezie ce-i ruga pe oameni să dea la o parte ura 
şi mândria şi să lase dragostea să se nască din nou. lată 
cuvintele pe care mi le-am însemnat chiar la fața locului: 
“Robeson Park. Am ieşit cu bicicleta şi stau pe o bancă, 
într-un parc foarte curat și liniştit. Curăţenie desăvârşită. 
Acum sunt nori, dar se simte umezeala în aer. Sunt câțiva 
copii pe la leagăne şi păsăni care cântă frumos. Slavă lui 
Dumnezeu pentru toate! E bine să stai în linişte, dar totuşi 
în lume se întâmplă atâtea necazuri... Aici oamenii sunt 
mult mai desprinşi de treburile lumii. Probabil că noi, ca 
țară mică, suntem cu ochii pe cei mari, dar ei n-au treabă 
cu alții sau cu suferinţa lor...” 

Aş mai avea ceva de spus despre această pace. Ea 
este o pace “materială”; în America oamenii nu au nici o 
problemă financiară vitală, ca la noi în România, şi de 


Tisa 
pă > 34, 

RX 
E i 
Lă 


VA LE 


"Tes n 
“SE 


PUNCTE CARDINALE 










aceea pe acest plan ei sunt foarte fericiţi. Stând eu şi 
frământându-mă să înţeleg ce e în neregulă cu această 
pace, mi-am adus aminte de acel cuvânt din Evanghelie 
care zice: “Şi precum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va 
fi și în zilele Fiului Omului: Mâncau, beau, se însurau, 
cumpărau, vindeau, sădeau şi zideau până în ziua când 
a intrat Noe în corabie şi potopul i-a nimicit pe toți” 
(Luca 17, 27). Având asigurat strictul necesar, putem 
spune că nimic nu-i obligă să se apropie de Dumnezeu. 
Deci tare mi-e fncă de faptul că oamenii se mulțumesc 
cu pacea adusă de bunăstarea materială şi nu se mai 
gândesc şi la pacea cu Dumnezeu. Și spun aceasta 
bazându-mă nu doar pe bănuiala mea, ci având în vedere 
un simplu fapt confirmat de mulți oameni: în America 
sunt cozi la psihiatri cum erau la noi pe vremea 
comunismului la Alimentara! Nu sunt săraci şi bătrâni 
părăsiți, ca la noi, nu e atâta suferință din pricina lipsei 
celor matenale, dar totuşi vidul spiritual îi duce pe mulți 
americani la o profundă deprimare. 

Am mai observat că în această țară poți găsi loji 
masonice, dar poți găsi şi mănăstiri ortodoxe, la fel de 
pline de trăire ca şi cele din România (cum e cea de 
maici din Michigan, unde se află Părintele Roman Braga, 
prietenul de o viață al Pănntelui Sofian de la Antim, şi 
câteva maici ce au ucenicit la mari Pănnți ai Moldovei). 
De asemenea, în America poți cumpăra cărți de 
spiritualitate ortodoxă pe care nu le poți găsi nici în 
România, nici în alte țări din Est. 

Un alt aspect foarte interesant este că în America 
poți combina într-un mod foarte fencit viața la țară cu 
cea de oraş. Adică poţi sta într-un orăşel mic, în care ai 
liniştea unei vieți de la țară, dar în acelaşi timp poți 
beneficia acolo şi de toate facilitățile unui oraş: energie 
electrică, gaze, apă curentă, internet şi toate celelalte. 

Concluzia acestei călătorii este că, dacă vrei să fu 
aproape de Dumnezeu, poți fi şi acolo, la fel ca şi aici. 
Cel mai bine pentru cei care pleacă sau vor să rămână 
acolo e să se formeze spiritual cât de cât aici, ca să 
poată rezista ispitelor materiale ale consumismului. Şi, 
o dată înarmaţi cu această pregătire, pot merge liniştiți 
şi-şi pot face un viitor frumos acolo, cu care să poată 















































apoi ajuta și pe cei ce au nevoie aici, în România. 

Deci şi acolo, ca şi aici, sunt două căi: una o 
reprezintă zgârie-nori-ul şi cealaltă pescăruşul. Fiecare 
alege... 











Victor Popescu-Sandu 





dacă? Tot sunt ei majoritari de culoare în Parlament, din 
aceia care în loc de jurământ spun proverbiala expresie 
«Să moară mama!»... 

Petre Roman a profitat şi el de această sărbătoare 
(Valentinul, nu Moşii) şi le-a făcut cadou un nou partid: 
Forța Democrată. Cu demisia sa din PD, acest partid a 
rămas fără grup parlamentar la Senat (lipsă care, desigur, 
nu se va simți...). 

Tot de Sf. Valentin a fost cadorisită şi curtată cu 
mare zel Baroneasa Emma Nicholson, până ce-a ajuns, 
vai de capul ei, să uite şi de sine, şi de suspectele adopții 
intemaţionale!... 


lar noua catindată la preşedinţie, nebaroneasa Lia Roberts, nu mai pridideşte, cât 


e iarna de lungă, să dea curs invitaţilor la valsul preelectoral. Despre ea ar trebui să ştiţi 
mai multe, Părinte; noi doar deducem şi intuim, căci a fost prietenă cu Gelu Voican, cu 


Măgureanu, cu Vadim, cu Năstase... şi lista poate continua. Ce femeie fatală, cu soți mai în 
vârstă cu 45 şi cu 35 de ani decât ea — pentru că, zice, numai cu cei de vârsta senectuții îşi 
potriveşte dotarea intelectuală (ŞI, se înțelege, profitul material)! 

Dacă tot e vorba şi de Moşi, se epurează acum morţii de pe listele electorale, care 
au candidat în legislatura anterioară, fapt pentru care PSD e disperat, căci îşi punea mari 
speranțe, ca întotdeauna, în votul bunilor răposați. 

Ca la noi la nimenea, dar trebuie să recunoaşteți că e pitoresc şi creativ românaşul nostru! 


Dar vă mai povestesc eu şi altădată, după ce-o trece «iarna asta» care, vorba lui Băsescu, 


«nu-i ca vara»... 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor șef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 
Marcel PETRIȘOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 

Claudio MUTTI (corespondent Italia) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 





Acum e mai cuminte să mă retrag, ca n-am primit nici o scrisorică de Sf Valentin, 
deci «nu-s în cărți», cum se spune. N-am nici gresie, nici termopane, deci nu exist. Gata cu 
mine! Şi-i mai şi necăjesc pe cei pe care îi doresc să-mi îngăduie apropierea! Doamne, 
iartă-ne, că s-a făcut primăvară şi ne bate la uşă 8 martie comunist... 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE e cUABINrie