Permanente anul XXIII, nr. 2, februarie 2020

Ţara este întâi a lui Dumnezeu şi numai apoi a noastră 



ANUL xxm- NR. 2 
FEBRUARIE 2020 


CULTURAL - POLITIC - SOCIAL 


# 16 PAGINI 

8 LEI 


Nicolae Densuşianu 

despre revoluţia lui Horia din 1784 


BOGDAN MUNTEANU 



Vasfle Ursit Nleola (Horea) 


ton OargA(Cloşca) 


Marcu Giurgiu (Crişan) 


Pe 28 februarie 1785 era martirizat la Alba Iulia, 
prin tragere pe roată, conducătorul ridicării 
românilor din Apuseni, Horia, alături de unul din 
adjuncţii săi, Cloşca. Fuseseră prinşi în luna decem¬ 
brie a anului precedent, în urma unei vânzări: o 
coadă de topor plătită trădase autorităţilor ascunz¬ 
işul lor din inima munţilor. Pe acest loc, în 
apropierea satului numit azi Poiana Horea, e ridicat 
un obelisc în memoria acestor eroi ai neamului. Cel 
de-al treilea conducător al ţăranilor, Crişan, prins 
între timp şi el, şi-a luat singur viaţa în temniţă, pen¬ 
tru a evita soarta unei execuţii publice. 

Când citim despre această ridicare cu caracter 
naţional, considerată chiar ca fiind o revoluţie, 
reuşim să o înţelegem mai profund doar dacă 
apelăm la autori care vibrează pe aceeaşi lungime 
de undă cu idealul de libertate care zvâcnea viu în 
sufletul unui neam asuprit, ca o constantă a aspiraţi¬ 
ilor sale colective. Unul din cei mai importanţi în 
această privinţă este Nicolae Densuşianu, care la 
centenarul revoluţiei, adică în anul 1884, a publicat 
sub titlul „Revoluţiunea lui Horia în Transilvania şi 
Ungaria ” o monografie excelent documentată, car¬ 
acterizată de o remarcabilă putere de sinteză şi de 
înţelegere a resorturilor care i-au animat pe românii 
transilvăneni din urmă cu un secol. 

Starea lor la acea dată era una de marginalizare 
socială totală. Erau complet lipsiţi de drepturi şi 
deposedaţi de pământuri, deveniţi iobagi la nobilii 
unguri sau la stat. în multe zone situaţia era de aşa 
natură, încât populaţia era practic în întregime 
românească, dar aflată sub stăpânirea unei familii 
nobile ungureşti. Adesea avem de-a face cu familii 
ale căror rădăcini fuseseră cândva româneşti, dar 
supuse de-a lungul timpului unui proces de dez¬ 
naţionalizare, care a început în urmă cu câteva sec¬ 
ole prin obligarea nobilimii române să treacă la 
catolicism pentru a-şi putea păstra privilegiile. Din 
secolul XV cunoaştem o serie de exemple celebre 
care ilustrează acest fenomen, precum Iancu de 
Hunedoara sau Matei Corvin. Odată cu trecerea 
secolelor, catolicizării i-a urmat treptat şi 
maghiarizarea acestei nobilimi, astfel încât în sec¬ 
olul al XVIII-lea românii din Transilvania erau în 


marea lor majoritate reduşi la pătura ţărănească a 
iobagilor. 

Din vechea societate tradiţională românească nu 
mai rămăsese decât amintirea şi simbolurile ei, încă 
vii în conştiinţa neamului. Nicolae Densuşianu ne 
spune că aceasta avea o organizare militară bazată 
pe consuetudine (tradiţie, obicei, n.n.), nu pe rapor¬ 
turi de vasalitate faţă de rege. 

,Astfel poporul român în evul de mijloc atât din¬ 
coace, cât şi dincolo de Dunăre ni se prezintă ca un 
popor adevărat legionar, viaţa sa publică este în 
arme, în expediţiuni. (...) Nu este locul aici să 
cercetăm mai departe originea acestei consuetudini 
militare, faptul rămâne însă pozitiv, că această viaţă 
era comună întreg elementului român, deşi îl aflăm 
răzleţit prin diferite ţări şi trăind sub diferite 
guverne. întocmai cum era caracterul, aşa erau şi 
elementele societăţii române. în fruntea provinciilor 
române, atât dincoace cât şi dincolo de Carpaţi, se 
afla câte un Voievod, Ban sau Căpitan (militum 
Duces, Exercitus ductores) investiţi totodată şi cu 
funcţiii administrative şi cu unele atribuţii ale put¬ 
erii judecătoreşti. Iar societatea, sau poporul, se afla 
divizată în trei clase, în boieri sau militari de prima 
ordine, chinezi sau căpitani de districte, şi în ţărani 
obligaţi la apărarea castelelor şi a frontierelor, şi la 
război în timp de necesitate.” (p.39-40) 

„Voievodatele române, cele mai multe, dispărură 
încă pe la finele secolului al XlV-lea, iar nobilimea 
română, clasa cea mai puternică a societăţii 
legionare, fu transformată încetul cu încetul în nobi- 
ime ungurească, silită apoi să treacă la catolicism 
pentru conservarea privilegiilor şi a posesiunilor 
sale, se rupse una câte una din legăturile naţionale 
ce existau între dânsa şi ţărani, se contopi cu ele¬ 
mentul dominant, încât pe la finele secolului al XV- 
lea procesul de dizolvare al nobilimii române era 
terminat.” (p. 57-58) 

De la Densuşianu aflăm astfel şi un fapt interesant: 
nu doar denumirea de „Căpitan”, ci şi cea de 
„legionar” ca cetăţean liber, purtător de arme, mem- 

continuare în pag. 2 


Horia 


de jos 

te-ai ridicat, pietros, viforos, 
pentru moţi, 

pentru cei săraci şi goi, pentru toţi... 
şi-ai despicat în două istoria, 
ţăran de cremene, 
cum n-a fost altul să-ţi semene, 

Horia! 

te-ai desprins aspru din gloată, 

cu-obraji supţi, 

cu ochi crunţi, 

să lupţi, 

să-nfrunţi 

din sălbatecii-ţi munţi: 
oştile craiului, temniţa, roata... 

vrut-ai să spinteci pe munţi, pe văi, 
largi, netede, slobode căi, 
pentru ai tăi, 

cei mâncaţi de străini, despuiaţi 
de biruri, de zbiri, 
de rele-orânduiri... 
şi uitaţi 

de regi şi-mpăraţi... 

pân'la Bălgrad pe roată, 

uimind călăi, nemeşi, gloată, 

ţi-a bătut neschimbat, sub ţundra săracă, 

aceeaşi mare, neînfricată inimă romano-dacă. 

duhul tău trăieşte încă treaz în munţi 
şi va trăi dârz cât vor domni peste moţi 
zbiri crunţi 
şi mişelnici despoţi... 

uriaş domn, 

pe-al adâncurilor noastre sfâşiat somn, 
pe-al răzmeriţelor roşu praznic, - 
mai roşi-vei oare vreodat', năpraznic, 
acestui neam, viaţa şi istoria -, 
tu, 

munte, 

al vrerilor noastre celor mai crunte, 

Horia?!... 


ARON COTRUŞ 






















2 


PERMANENTE 


ANUL XXIII, NR. 2, FEBRUARIE 2020 


NICOLAE DENSUŞIANU DESPRE 
REVOLUŢIA LUI HORIA DIN 1784 

bru al unei elite militare şi apărător al neamului, e 
aşadar profund ancorată în tradiţia istorică a 
românilor. Descoperim astfel o amintire sedimentată 
în conştiinţa colectivă a înaintaşilor noştri, care a 
produs reverberaţii până în secolul 20... 

Cine era conducătorul acestei izbucniri româneşti? 

„Primul căpitan al revoluţiei era ţăranul Ursu Nicola 
sau Horia din Albac, iobag al statului, în etate de 54 
de ani pe timpul revoluţiei. El se trăgea din familia 
Nicola sau a Niculescilor din Albac, şi adevăratul 
său nume era Vasile Nicola, după cum singur ne 
declară în testamentul său. Iar numele Ursu era 
numai o numire secundară, ce o primise în familie, 
în locul numelui de botez Vasile. O datină particulară 
există la ţăranii din munţii Abrudului, că adeseori 
părintele de familie, în locul numelui de botez, dă 
fiului său numele de «Ursu», şi cu numele acesta 
figurează ţăranul în toată viaţa sa în familie şi în 
societate. Asa se întâmplase şi cu Vasile Nicola, 
căpitanul revoluţiei din 1784. Iar numele Horia era 
un simplu epitet popular, ce i-1 dase muntenii pentru 
deosebita pasiune, ce o avea dânsul să horească, pen¬ 
tru farmecul şi puterea cântărilor sale. (...) Dotat de 
la natură cu multe calităţi eminente, o inteligenţă fru¬ 
moasă, elocvenţă vie, înfăţişare simpatică, constant 
şi rezolut cu inamicii ţăranilor, înavuţit totodată cu 
mai multe cunoştinţe practice, câştigată în viaţa sa 
agitată şi în călătoriile sale la Viena, Horia stăpânea 
pe iobagii din comunele Râu-Mare, Vidra, Câmpeni 
şi Bistra, şi popularitatea lui încă de pe la 1782 se 
părea periculoasă funcţionarilor domeniului.” 
(p. 137-139) 

Motivele ridicării românilor de la 1784 au fost mul¬ 
tiple. Pe de-o parte erau revendicări de ordin social, 
Horia însuşi a mers de patru ori pe jos la Viena în 
anii anteriori, cu plângeri adresate împăratului Iosif, 
care trecea drept unul „liberal” şi apropiat de ţărani, 
în cele din urmă ele au rămas fără efect, datorită 
opoziţiei nobilimii maghiare din Transilvania. Dar în 
sufletul ţăranilor români se poate distinge cu limpez¬ 
ime şi o aspiraţie de ordin naţional, un vis de liber¬ 
tate care nu se stinsese niciodată. 

„«Ţara asta-i ţara noastră» era singura amintire ce 
mai rămăsese ţăranilor români din tot trecutul lor 
politic. Oricât de apăsaţi şi umiliţi, dar în inima lor 
însă trăise totdeauna credinţa că Ardealul e ţara 
românilor. Şi această obscură reminiscenţă se stre¬ 
curase cu ţăranul român prin toate secolele, fiindcă 
exprima epoca sa cea fericită, bunăstarea materială 
de odată, timpul cât el fusese proprietar de pământ.” 
(P- 129) 

Iată cum caracterizează Densuşianu mişcarea din 
Transilvania anului 1784: 

„Revoluţia română de la 1784 reprezintă unul din 
cele mai memorabile evenimente în analele Transil¬ 
vaniei din secolul trecut, ea este începutul unei epoci 
cu noi idei, cu noi principii şi noi tendinţe politice. 

Revoluţia se născuse, ce e drept, sub asprimea 
regimului feudal şi politic din Transilvania şi ea ţin¬ 
tea între altele la distrugerea privilegiilor nobilitare. 
Dar adevărata tendinţă a revoluţiei nu era schim¬ 
barea ordinii sociale. Ideea dominantă nu era şterg¬ 
erea sarcinilor feudale. Nu era lupta iobagului în 
contra claselor libere, sau a proletariatului în contra 
omului avut, ci era lupta supusului în contra cuceri¬ 
torului, lupta pentru recucerirea libertăţii naţionale, 
lupta pentm revendicarea patriei. 

Poporul român se ridicase la 1784 în contra servituţii 
feudale, nu pentru că ar fi voit să obţină numai o 
simplă uşurare a sarcinilor iobăgeşti, dar fiindcă 
simţea în inima sa că e născut pentm o soartă mai 
bună. El dorea pământul ocupat de nobili, fiindcă 
avea conştiinţa că a fost odată proprietatea sa, dorea 
domnia Transilvaniei fiindcă se credea singurul 
moştenitor legitim al acestei patrii, dorea în fine 
expulzarea elementului dominant, fiindcă numai sin¬ 
gură se considera naţiune legală în Transilvania. 

Pe lângă liberarea din servitutea feudală, revoluţia de 
la 1784 tindea în linia primă la liberarea poporului 
român din servitutea politică, la liberarea Transil¬ 
vaniei de domnia altei rase. în scurt, revoluţia de la 
1784 voia să distrugă sistemul politic al celor trei 
naţiuni privilegiate din Transilvania, şi pe minele 


sale să întemeieze un sistem politic român. (...) 
Vechile Dacii romane se minaseră ce e drept de 
mult, oraşele, cetăţile şi nobilele lor monumente dis¬ 
păruseră, dar rămăsese popoml român, şi în popor 
peste tot locul o credinţă nezdruncinată în forţele şi 
vitalitatea sa. Istoria trăia instinctiv în sufletul său.” 
(P-3-6) 

„Cum rămâne însă cu domnia casei Habsburgo- 
lotharinge, după ideile ţăranilor? în această privinţă 
să amintim aici explicaţiile ce ni le-au dat la anul 
1879 cei mai bătrâni ţărani din comuna Cărpeniş: 
«Popoml, ziceau dânşii, a pus pe Horia Crai, şi 
după cum e vorba din bătrâni, adunarea l-a pus Crai, 
şi închipuirea a fost aceea, că Horia să fie crai peste 
toţi românii din Ardeal, românii să fie domni în 
Ardeal şi în Banat, Horia să numească tisturi 
(funcţionari), şi el să fie supus împăratului din 
Viena.» Aşadar totul se reducea la o schimbare de 
hegemonie naţională în Transilvania, şi o reîn¬ 
toarcere la epoca voievozilor şi a principilor transil¬ 
vani, vasali acum la regii Ungariei, acum la Poarta 
otomană.” (p.468) 

Nu e aici suficient spaţiu pentm a intra în detaliile 
desfăşurării revoluţiei. Izbucnirea disperată a 
ţăranilor s-a manifestat cu o violenţă extremă, la fel 
ca represiunea la adresa ei. Odată cu venirea iernii, 
suflul vijeliei se mai stinsese, iar Horia şi Cloşca 
erau ascunşi intr-un loc secret în munţi, plănuind 
campania de primăvară. După cum am spus, au fost 
prinşi în urma unei trădări, închişi, judecaţi şi con¬ 
damnaţi la moarte. Sentinţa a fost executată pe 28 
febmarie 1785. 

„O mulţime mare de popor, peste 6000 de oameni, - 
şi între aceştia 2515 ţărani din 419 comune, aduşi la 
Alba Iulia sub pretextul ca să le publice o patentă în 
chestiunea robotelor, - trebuiră să asiste la acest 
înfiorător spectacol. 

Mai întâi frânseră cu roata pe Cloşca, începând de la 
picioare către cap, şi după cum ne spune un martor 
ocular, îi deteră cel puţin 20 de lovituri până-şi dete 
sufletul. în timpul acesta Horia, primul căpitan, tre¬ 
bui să privească cu ochii săi oribiîa moarte a devotat¬ 
ului său amic, care până în ultimul moment îi rămase 
în toate credincios. 

După Cloşca fu aşezat Horia pe eşafod. 

Horia, ne spune un alt martor, merse fără nicio 
schimbare, cu inima îndrăzneaţă, la locul destinat 
pentm ora cea amară a vieţii sale... Dar cu dânsul 
tratară cu mai multă graţie, după o lovitură, care îi 
frânse fluierul drept, îi deteră numaidecât o lovitură 
de graţie asupra pieptului. 

Aşa se sfârşi viaţa acestui ţăran extraordinar, a tri¬ 
bunului de îa 1779-1784, care-şi propusese să scu¬ 
ture mizeria de patru secole a iobagilor din Transil¬ 
vania, şi s-o rupă cu trecutul nefericit, care inspirat 
de amintirea drepturilor pierdute începuse gigantica 
operă să expulzeze ginta ungurească din Transilva¬ 
nia, să facă din iobagii sclavi şi torturaţi un popor 
liber, popor de legionari, din Transilvania o ţară 
română, el, care fu destinat de istorie să fie Nemeşa 
nobilimii, răzbunătorul iobagilor din Transilvania. 
Asupra lui erau aţintiţi la 1784 ochii tuturor ţăranilor. 
Căzut în planurile sale, părăsit de împăratul Iosif, 
stima lui publică nu încetă; în lanţuri, în nefericire, el 
fu iubit de popor. Cu o fermitate antică, el nu cern 
graţia împăratului, nu tremură dinainte ororilor 
supliciului, din contra cu acelaşi nobil devotament 
precum luptase în viaţă, cu aceeaşi convingere put¬ 
ernică de sfinţenia cauzei, el merse pe Golgota 
despotismului, şi făcu, ca şi în ultimele sale 
momente să fie admirat de adversari. 

(...) Toţi trei [Horia, Cloşca şi Crişan, 
n.n.] fură victimele sentimentului naţion¬ 
al, toţi trei îşi sacrificară viaţa pentru feri¬ 
cirea poporului. Crima lor fu crima lib¬ 
ertăţii la care tindea popoml român. Dar 
pedeapsa cu moartea asupra căpitanilor 
era o nedreptate. Era nedrept a arunca 
responsabilitatea revoluţiei asupra lui 
Horia, când nu era dânsul responsabil 
pentru această stare de lucruri. Când 
însuşi monarhul recunoaşte că nici dânsul, 
nici împărăteasa, predecesoarea sa, n-au 
putut pune vreodată capăt abuzurilor din 
Transilvania, când ţăranii aceştia de 5 ani 
de zile se plânseseră încontinuu la guvern, 
la cancelarie şi la monarh, şi în loc să 
câştige dreptate, asupririle şi maltratările 


creşteau. Cine era oare de vină, dacă monarhul pre¬ 
venit despre toate acestea, nu făcuse să înceteze 
această insuportabilă stare de lucruri? 

Peste tot ordinele date din Viena, de a îndrepta tunul 
împotriva ţăranului, care era în drept, de a suprima 
revoluţia cu forţa şi vărsări de sânge, când ea putea 
fi suprimată făcând dreptate acestor oameni, de a 
frânge cu roata pe căpitanii revoluţiei care ceruseră 
încontinuu dreptate, este un contrast cu totul singu¬ 
lar cu politica ţăranofilă a împăratului Iosif şi cu 
ideile sale umanitare. Pedeapsa cu moartea asupra 
căpitanilor era în tot cazul o greşeală, mai mult, o 
adevărată cruzime.” (p.453-457) 

Un fapt semnificativ e faptul că Horia era privit de 
popor drept „rege” sau „împărat” al său. 

„Un ţăran cu titlu de rege şi împărat, iată chestiunea 
istorică cu care trebuie să ne ocupăm aici. 

în 3 decembrie comitatul Hunedoarei scrie vice-can- 
celarului din Viena: «Românii doritori de tulburări 
în grad suprem, îndrăznesc să numească pe Horia 
regele lor şi aleargă cu mulţimea la dânsul, ca să 
primească ordine.» 

Contele Ludovic Kalnoky, corniţele Turzii, scrie 
cancelarului Eszterhazy în 12 decembrie: «Horia, 
căpitanul oamenilor de nimic, după cum se aude, nu 
se teme ca să se publice de rege al Daciei în ascun¬ 
zişurile munţilor şi în pădurile comitatului 
Zărand.» 

Consilierul Mihai Hermann scrie la anul 1802, pe 
baza documentelor oficiale: « El (Horia) merse cu 
îndrăzneala aşa departe, încât făcu pe popor să 
creadă că Transilvania e dată românilor încă de 
regele cel vechi roman al Daciei cu cuvintele 
«Dau-io-ţie», adică ţara dăruită, şi că prin urmare 
conjuraţia aceasta în contra nobilimii este o 
chestiune care interesează pe toţi românii din ţară.» 

Aceleaşi afirmaţii, că Horia s-a numit rege, le întâl¬ 
nim aproape în toate scrierile ce au apărut despre 
revoluţiunea aceasta în secolul trecut, cât şi la 
începutul secolului prezent. Unele din scrierile aces¬ 
tea mai susţin că Horia s-a numit întâi căpitan, apoi 
căpitan mai mare, după aceea rege al Daciei şi în 
fine împărat al Daciei.” (p.459-461) 

„Un şir de poezii sau cântece populare din epoca 
aceasta numesc pe Horia încontinu crai şi împărat şi 
vorbesc de împărăţirea sau de domnia lui. Nu suferă 
aşadar îndoială, poporul ţăran de la 1784, în diferite 
locuri şi la diferite ocazii numea pe Horia Domn. 
Crai şi împărat. 

Pân’a fost Horia împărat/ Domnii nu s-au desculţat, 
Nici în pat nu s-au culcat/ Prânz la masă n-au mân¬ 
cat. ... Craiu finu Niculescu/ Pe car’ Horia îl numes- 
cu... 

Că acum dintre toate/ Sunt cu voi până la moarte/ Să 
stricăm toată domnia/ Că-i a noastră împărăţia. ... Şi 
la pruncii voştri în lume/ Să rămâie a Horii nume ... 
Că voi pune tisturi mari/ Căpitani şi cu căprari. ... 
Staţi acum toţi dimpreună/ Să căpătăm şi cunună/ 
Aşa cum n-au mai fost ’nainte/ Să mă încoronaţi pe 
mine.” (p.464-465) 

Deşi revoluţia sa a fost înăbuşită iar el executat al㬠
turi de ajutoarele sale, mitul lui Horia a rămas viu în 
conştiinţa poporului român. Versul popular de mai 
sus a devenit realitate: de atunci încoace numele său 
e purtat de mulţi români, pentru a nu uita niciodată 
însemnătatea pe care o are acest erou care şi-a dăruit 
viaţa pentru libertatea neamului nostru. 

BOGDAN MUNTEANU 






ANUL XXIII, NR. 2, FEBRUARIE 2020 


PERMANENTE 


3 




Comemorare Valeriu Gafencu 


Târgu Ocna, 18 februarie 2020 


CAMARAZII 


„Fundaţia Profesor George Mânu” s-a aflat şi anul 
acesta la comemorarea deţinuţilor politici care au 
cunoscut veşnicia, călcând întâi prin iadul tem¬ 
niţelor comuniste şi găsindu-şi sfârşitul în peniten¬ 
ciarul sanatoriu din Târgu Ocna, judeţul Bacău. 
Printre cei ajunşi la Domnul, via Târgu Ocna, se 
numără şi mărturisitorul şi martirul basarabean 
Valeriu Gafencu. Marţi, 18 februarie, s-au împlinit 
68 de ani de la trecerea în rândul celor drepţi al celui 
supranumit Sfântul închisorilor, Valeriu Gafencu. 
Comemorarea a fost organizată de Arhiepiscopia 
Ortodoxă a Romanului şi Bacăului, în colaborare cu 
„Fundaţia Profesor George Mânu.” 

La această comemorare au participat, intr-un număr 
bun, oameni veniţi din toată ţara. Au fost prezenţi 
bătrâni, bărbaţi, femei, tineri şi chiar elevi cu 
portretele martirilor în mână, strânşi cu toţii întru 
veşnica pomenire a lui Valeriu Gafencu. La 
pomenirea lui Gafencu şi a camarazilor lui de sufer¬ 
inţă de la Târgu Ocna au vorbit Părintele arhiman¬ 
drit Flariton Negrea, stareţul de la mănăstirea Petru 
Vodă, Părintele Amfilohie Brânză, fostul duhovnic 
de la Diaconeşti, de asemenea şi Părintele Ioan 
Bârgăoanu, Protopopul de Oneşti. 

De la comemorare n-au lipsit nici Camarazii, tiner¬ 
ii din grupul nostru, veniţi din toată ţara, au afişat o 
coregrafie din pânză cu chipul Sfântului închiso¬ 
rilor, chemându-1 să insufle curajul şi credinţa sa de 
martir anticomunist asupra celor prezenţi. 

Valeriu Gafencu se afla de pe vremea Statului 
Legionar, 6 septembrie 1940, la conducerea Frăţiilor 
de Cruce din judeţul Iaşi. După aşa zisa „rebeliune 
legionară”, care a fost de fapt o lovitură de stat din 
partea generalului Ion Antonescu, în ianuarie 1941, 
Valeriu Gafencu îşi continuă activitatea legionară 
încercând să-şi mobilizeze tinerii fraţi de cruce prin 
discursuri şi manifestaţii paşnice. Este însă arestat în 
martie 1941 şi condamnat iniţial la 3 luni de detenţie 
de către regimul antonescian, tocmai pentru că nu i 
s-a putut găsi niciun delict real. Mai târziu, în 1942, 
pe când se afla la închisoarea din Aiud, primeşte o 
sentinţă definitivă de 25 de ani. 
în timpul războiului Valeriu a refuzat să meargă pe 
front în schimbul unei pretinse reabilitări şi even¬ 
tuale eliberări, a preferat să devină un ostaş al cred¬ 
inţei şi Bisericii lui Hristos, rămânând în suferinţa 
închisorii. Valeriu Gafencu ar fi putut alege o moarte 
sigură, uşoară şi demnă pe front, deoarece ofiţerii 
aveau ordin să îi trimită pe legionari în misiuni eşu¬ 
ate deja de la debutul acestora. Erau înştiinţaţi că 
legionarii nu trebuie să se mai întoarcă de pe front, 
însă Gafencu a preferat calea mai grea spre eliber¬ 
are, presărată cu chin, boală şi suferinţă. Era parcă 
conştient că în celulă avea să se afle Iisus mai apoi 
şi a preferat să-i rămână alături. 

Momentul 23 august 1944 îl găseşte pe tânărul mar¬ 
tir basarabean tot întemniţat. Alături de mulţi alţi 
legionari este uitat în închisoare şi lăsat pradă comu¬ 
niştilor. Valeriu Gafencu va cunoaşte din nou liber¬ 
tatea odată cu mutarea la Domnul, în 18 februarie 
1952, la vârsta de doar 31 de ani. Câte am mai fi 
putut învăţa şi moşteni de la el, dacă fiara comunistă 
nu l-ar fi răpus pe cel despre care părintele Gh. Cal¬ 
ciu spunea: „Nu avem alt sfânt mai mare decât 
Valeriu Gafencu.” 

A trecut pe la închisorile Galata, Aiud, colonia de 
muncă de la Galda de Jos, a fost şi la Piteşti, dar, 
binecuvântat fiind de Dumnezeu, nu a fost şi el 
obiectul diabolicului experiment. într-un final, după 
o scurtă escală la Văcăreşti, ajunge la destinaţia 
finală, penitenciarul sanatoriu de la Târgu Ocna. La 
Târgu Ocna avea să-şi dea unul dintre marile exam¬ 
ene creştine. Deşi era într-o stare atât de gravă, fiind 
bolnav de TBC şi având probleme cardiace, încât 
fiecare zi din ultimii lui ani de viaţă putea fi consid¬ 
erată o minune, îl cunoaşte aici pe evreul Richard 
Wurmbrand, devenit pastor luteran, căruia reuşeşte 


să îi salveze viaţa. Valeriu îi oferă lui Wurmbrand 
propria doză de streptomicină, de care aveau ambii 
atât de mare nevoie. Wurmbrand avea să fie eliber¬ 
at mai târziu şi, reuşind să ajungă în Statele Unite, 
va povesti despre infernul temniţelor comuniste. 
Prin actul său de dezinteres cu care îi salvează viaţa 
lui Wurmbrand, Valeriu demonstrează încă o dată că 
legionarii nu au fost antisemiţi şi că lupta pe care au 
dus-o ei nu a fost împotriva evreilor, ci împotriva 
fiarei comuniste, împotriva răului absolut. A fost o 
luptă pentru neamul românesc, pentru România 
Mare şi de partea lui Dumnezeu. Viaţa pilduitoare a 
lui Gafencu şi a celor care au suferit în iadul adus de 
comunişti pe pământ românesc, ne arată cum comu¬ 
nismul nu va învinge niciodată pe pământ. Comu¬ 
nismul dorea un Experiment Piteşti la scară largă, 
pretutindeni, dar prin credinţa nemărginită a lui 
Gafencu şi a camarazilor lui, penitenciarul Târgu 
Ocna a devenit opusul închisorii de la Piteşti. 

Aura de sfânt nu i-a fost conferită doar de suferinţa 
pe care a îndurat-o în închisoare, ci şi de faptul că a 
fost foarte iubit. Valeriu a trecut prin chinuri imense, 
greu de conceput, chinuri pe care un om fără de 
Dumnezeu nu le-ar putea îndura niciodată. Pe când 
se afla la Târgu Ocna, Valeriu a necesitat o inter¬ 
venţie chirurgicală, iar pentru că anestezicul a fost 
fie expirat, fie nu a fost administrat corespunzător, a 
fost operat pe viu mai bine de jumătate de oră, fără 
sa scoată un cuvânt. Pe lângă asta, Valeriu avea 
numeroase escare, acestea erau îngrijite de ceilalţi 
deţinuţi. Procesul de curăţare al acestora era foarte 
dureros, dar Valeriu nu se plângea niciodată, cei care 
îl îngrijeau îşi dădeau seama de suferinţa lui abia 
când observau stropii de transpiraţie care picurau de 
pe fruntea lui. Dragostea lui Gafencu faţă de Dum¬ 
nezeu a fost răsplătită prin iubirea de care s-a bucu¬ 
rat el din partea camarazilor în zeghe. Toţi deţinuţii 
care l-au cunoscut l-au iubit enorm, l-au îngrijit şi s- 
au bucurat că pot fi alături de cel care se va 
desăvârşi, devenind Sfântul închisorilor. Valeriu a 
fost un izvor de credinţă pentru toţi cei care l-au 
cunoscut, i-a urcat pe toţi o treaptă mai sus în dru¬ 
mul spre împărăţia Cerească. 

Martirul Valeriu Gafencu a trăit pe cele mai înalte 
culmi ale spiritualităţii creştine şi a fost un munte al 
rezistenţei spirituale româneşti în timpul celei mai 
dificile perioade prin care a trecut România şi nea¬ 
mul românesc. în 2009 el a primit titlul de cetăţean 
de onoare al oraşului Târgu Ocna, numire contestată 
insistent de către Institutul Elie Wiesel, dar devenită 
irevocabilă. La troiţa ridicată, în anul 1991, în 
memoria lui, vin anual sute de creştini ortodocşi (şi 
nu numai) să i se închine celui care, prin exemplul 
său de iubire şi sacrificiu, devine un stâlp al orto¬ 
doxiei în România. 


robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care- 
mi robeşte sufletul” drept ultime cuvinte, lăsând în 
urma sa cea mai frumoasă şi pură mărturie de cred¬ 
inţă creştină. Lui Valeriu, comuniştii, i-au întemniţat 
şi schingiuit trupul, însă nicicând, niciun chin sufle- 
tu-i de crin n-au putut ucide. A murit fericit pentru 
că i s-a oferit moartea pentru El. Crezul pentru care 
s-a jertfit cerea o viaţă grea şi o moarte de martir. 

Veşnică pomenire! 


Valeriu Gafencu îşi încheie viaţa pe pământ în cel 
mai sublim mod posibil, rostind „Doamne, dă-mi 






PERMANENTE 


ANUL XXIII, NR. 2, FEBRUARIE 2020 


Lt. Nae Dumitrescu 


Aruncătoarele de flăcări şi explozia din strada Căpitan Oarcă 

O singură acţiune, doi martiri cu acelaşi nume: Nicolae Dumitrescu 


Nicu Dumitrescu 


Familia preotului Enache Dumitrescu. (Nicu Dumitrescu, în mijloc, sus) 




CEZARINA CONDURACHE 


Cu un an în urmă publicam în „Permanenţe” 
povestea locotenentului Nicolae (Nae) Dumitrescu, 
inventatorul celebrelor aruncătoare de flăcări, dis¬ 
pozitive care urmau a fi folosite de Mişcarea 
Legionară pentru revoluţia prin care se dorea 
pedepsirea şi înlăturarea lui Carol al II-lea şi 
Armând Călinescu - marii vinovaţi în asasinarea 
Căpitanului, a Nicadorilor şi Decemvirilor. 

Povestea s-a dovedit a fi însă cu mult mai complexă 
decât părea iniţial. Din frânturi de informaţii am 
înţeles acum câteva luni că în această acţiune au 
murit eroic doi legionari cu numele de Nicolae 
Dumitrescu, fapt ce s-a confirmat de curând. Astăzi 
reluăm firul evenimentelor din ianuarie 1939 pentru 
ca după 81 de ani, al doilea Nicolae Dumitrescu, să 
intre în memoria legionară care l-a uitat din cauza 
prigoanei permanente căreia a trebuit să-i 
supravieţuiască. 

După asasinarea Căpitanului, Comandamentul 
Legionar condus de Prof. Vasile Christescu şi de 
Horia Sima acţionează pentru pedepsirea vino¬ 
vaţilor. Una din acţiunile cele mai sofisticate orga¬ 
nizate în acest sens a fost crearea aruncătoarelor de 
flăcări (proiectul a apărut încă din iunie 1938 pe 
când Ion Belgea se afla la conducerea Comanda¬ 
mentului). întrucât legionarii nu deţineau armament 
şi muniţii, în vederea declanşării revoluţiei 
legionare, Lt. Nicolae Dumitrescu (inginer chimist) 
promite crearea unei arme care să facă posibilă 
pătrunderea legionarilor în Palatul Regal pentru a 
sili abdicarea Regelui şi pedepsirea lui Armând 
Călinescu. 

Era vorba despre aruncătoarele de flăcări cu rază de 
acţiune de 100 metri (uriaşă pentru anul 1939) sub 
presiunea de 20 de atmosfere. Acestea erau umplute 
cu un amestec de benzină, petrol şi păcură şi erau 
prevăzute cu nişte curele de piele care permiteau 
purtarea lor în spate. Locotenentul Dumitrescu 
începe să lucreze împreună cu mai mulţi legionari, 
între care şi filosoful Nicolae (Nicu) Dumitrescu. 
Laboratorul în care se produc aruncătoarele se afla 
în Bucureşti pe strada Căpitan Oarcă, nr 23. Odată 
terminate, acestea erau transportare de locotenent 
cu automobilul în mai multe locaţii considerate a fi 
sigure şi depozitate acolo. S-au produs în total 22 de 
aruncătoare funcţionale şi peste 1500 de petarde cu 
granit şi fontă. 

Planul pare să meargă bine până la data de 7 ian¬ 
uarie 1939 când are loc o explozie în interiorul lab¬ 
oratorului. în urma exploziei casa se dărâmă parţial, 
filosoful Nicolae Dumitrescu este strivit sub 
dărâmături, fiind rănit grav. Poliţia îl găseşte 
aproape mort şi îl duce la spital în speranţa că va trăi 
şi că îl vor putea ancheta. în acelaşi timp Hanu Tra- 
ian şi Alexandru Stroiescu, răniţi şi ei în explozie, 
reuşesc să fugă. Locotenentul Nicolae Dumitrescu 


nu se afla în laborator la momentul exploziei. 
Ajuns la spital în stare gravă, Nicu refuză să vor¬ 
bească cu agenţii. Se adresează medicului care îl 
luase în primire „ doctore, dă-mi ceva să mor mai 
repede”. Nu ştim cât şi dacă a fost schingiuit 
înainte de a-şi da sufletul 

Cine era Nicu Dumitrescu? Născut la 4 decembrie 
1908 în Comeşti, Dâmboviţa era cel mai mare 
copil al familiei preotului Enache Dumitrescu şi a 
presbiterei Rada. Avea 3 fraţi mai mici şi câteva 
surori. A urmat liceul în Ploieşti, apoi s-a înscris la 
Facultatea de Filosofie din Bucureşti, fiind fascinat 
de profesorul Nae Ionescu. în timpul studenţiei 
locuieşte timp de un an împreună cu Mişu Tase şi 
Miti Dumitrescu. Miti şi Nicu se leagă sufleteşte 
unul de altul până la moarte şi mai ales dincolo de 
ea. Ofiţer de geniu în rezervă, Nicu Dumitrescu va 
termina Facultatea de Filosofie licenţiat „magna 
cum laude”. Se înscrie ulterior şi la Facultatea de 
Matematică, fiind îndrumat astfel de Nae Ionescu. 
A fost asistent universitar la catedra de psihologie 
a profesorului Gheorghe Zapan. 

Ia primele contacte cu Mişcarea în anii 33-34, dar 
nu se va înrola decât în anul 1938, după arestarea 
Căpitanului. în aprilie 1938 Mişu Tase îl reîntâl¬ 
neşte activând alături de Toma Simion (legionar 
vechi, cu detenţie sub Carol, Antonescu şi comu¬ 
nişti, mort în la Aiud în 1951). în luna mai Nicu era 
deja pornit pe drumul cu arhangheli: „Mi-am găsit 
un sens de existenţă, un echilibru în viaţă: 
Legiunea”. Se va ataşa Corpului Moţa-Marin, va 
activa în bătălia colportajului de manifeste. Dar tot 
lui Mişu Tase îi mărturiseşte că: „vreau activitate 
serioasă, nu ziaristică!”. Finalul anului 1938 îl 
găseşte implicat în acţiunea aruncătoarelor de 
flăcări, alături de cei 3 fraţi ai săi mai mici. Din 
cauza periculoasei lor misiuni şi activităţi, fraţii 
Dumitrescu nu vor merge acasă de Crăciunul anu¬ 
lui 1938. Joi 22 decembrie 1938 Nicu va trimite 
acasă ultima scrisoare: 

„Iubiţipărinţi şi dragi surioare, 

Cei patru fii ai voştri sunt sănătoşi - mereu cu 
fruntea spre cer. în sufletele lor arde dorul de 
voi. 

Primiţi cu seninătate creştinească toate încer¬ 
cările soartei şi, ca Iov, rămâneţi necliniţi în 
nădejdea în Cel de Sus care-I Stăpânul a toate. 
De Sfintele Sărbători nu putem veni acasă. 
Sufleteşte însă noi vom fi întotdeauna prezenţi 
între voi. 

îngrijiţi-vă de sănătate. Noi ne rugăm pentru 
sănătatea şi liniştea voastră. 

Al vostru iubitor fiu, 

Nicu 

PS: Multă sănătate celor buni. ” 


Moartea lui Nicu Dumitrescu îndoliază Comeştiul 
Dâmboviţei. Bătrânul preot Enache Dumitrescu se 
va sfârşi la scurtă vreme după moartea copilului său, 
iar unul dintre fraţii mai mici va ajunge în sanatoriu 
din acelaşi motiv. 

Despre viaţa, lupta şi moartea eroică a lui Nicu va 
vorbi Miti Dumitrescu legionarilor de la Berlin în 
perioada martie/ iunie 1939. Papanace scria în volu¬ 
mul „Fără Căpitan. Conducerea în a doua 
prigoană”: „despre viaţa neprihănită şi modestă a 
acestui intelectual distins, după cum şi despre 
moartea lui măreaţă, îmi vorbea adesea prietenul 
său bun Miti Dumitrescu. îmi spunea în refugiul de 
la Berlin că erau atât de mult legaţi sufleteşte în tim¬ 
pul studenţiei şi îl admira atât de mult, încât dorea 
să fie învrednicit de o moarte ca a lui”. Din păcate, 
atât Papanace, cât şi alţi legionari cărora le-a vorbit 
Miti Dumitrescu au înţeles în mod greşit că era 
vorba despre locotenentul Nae Dumitrescu. Şi 
autorităţile au căzut în capcana asta. în unele docu¬ 
mente se susţine că locotenentul a murit în 7 ianuar¬ 
ie în explozie. Fiind vorba de nume identice, de 
prigoana sub care se acţiona şi mai ales de zecile de 
ani de prigoană care au urmat, confuzia pare 
firească. 

Un alt prieten al lui Nicu Dumitrescu, profesorul 
Mişu Tase l-a salvat din uitare, menţionându-1 
explicit intr-un text publicat în ziarul „Cuvântul” în 
1940. Textul purta titlul ,JVicu Dumitrescu, un 
legionar uitat”. Din păcate, Tase a murit timpuriu - 
luptând pe front cu Armata Română de la Viena, în 
1944 şi odată cu el s-a pierdut un tezaur de infor¬ 
maţie legionară - inclusiv cea legată de filosoful 
Nicu Dumitrescu. Dar cum toate sunt în puterea lui 
Dumnezeu, frânturi de informaţii şi apoi textul pro¬ 
fesorului Tase însoţit de o fotografie tip buletin a lui 
Nicu au ajuns până la noi. 

Astăzi în satul lui Nicu Dumitrescu nu se păstrează 
prea mult din amintirea fa mi liei sale. Mormântul 
familiei nu se mai ştie unde a fost (momentan cel 
puţin), despre părintele Enache se ştie doar că a păs¬ 
torit satul şi că a avut probleme cu autorităţile pen¬ 
tru că avea băieţi legionari. în cimitir există mor¬ 
mântul unuia dintre fraţi - Marin Dumitrescu. Un 
alt frate, Dumitru, a făcut detenţie îndelungată şi pe 
vremea comuniştilor. Cu toate astea, în mod uimi¬ 
tor s-au păstrat în arhiva actualului preot din 
Comeşti câteva fotografii ale Părintelui Enache 
înconjurat de familie. între fii şi fiice am recunoscut 
uşor pe Nicu, care de-acum a ieşit din uitare. 

Uitaţi, neştiuţi, nebănuiţi... martirii legionari ne stau 
alături, păşesc în rând cu noi şi ni se descoperă. De- 
acum între martirii Prigoanei celei Mari va fi 
pomenit la loc de cinste şi filosoful Nicolae (Nicu) 
Dumitrescu pentru care şi alături de care rostim 
după 80 de ani: PREZENT! 




ANUL XXIII, NR. 2, FEBRUARIE 2020 


PERMANENTE 


5 


Zilele Majadahondei -2020 


Aşa cum vă promiteam în numărul ante¬ 
rior, vom continua seria discursurilor cu 
intervenţia Dlui. JOSE LUIS JEREZ 
RIESCO din cadrul conferinţei comemo¬ 
rative ce a avut loc la Majadahonda, în 
data de 11 ianuarie 



Dragi prieteni şi camarazi români şi spanioli, 


Doresc să adresez din primele mele cuvinte recu¬ 
noştinţa şi admiraţia pentru devotaţii legionarii 
români care participă la această întâlnire anuală în 
Majadahonda, punct de convergenţă şi mărturisire, 
de esenţă, prezenţă şi rezistenţă pentru că toţi sim¬ 
ţim până în adâncul sufletelor noastre forţa şi com¬ 
pania, mângâierea şi imboldul date de aceia care 
ne-au precedat în luptă şi s-au jertfit în bătălie, care 
au căzut pentru idealul suprem, cei care, fără a ne 
abandona vreodată, în mod constant, dincolo de 
absenţa lor fizică, printr-un simplu „Prezent!” ne 
ghidează şi ne însoţesc pe drumul nostru de înfl㬠
cărare şi dor, în unitate de mărturisire şi angaja¬ 
ment alături de căzuţii noştri pentru credinţa creşti¬ 
nă şi pentru valorile superioare ale omenirii. 

Voi, românii care peregrinaţi acest pământ spaniol 
botezat cu sângele eroilor noştri comuni, sunteţi 
demnii descendenţi ai autenticei Legiuni pămân¬ 
teşti a Arhanghelului Mihail şi ai Gărzii de Fier, 
fiind încadraţi în formaţia disciplinată, vigilentă şi 
dispusă la sacrificiu întemeiată de eroicul Căpitan 
Comeliu Zelea Codreanu, care în fiecare an, intr- 
un exemplu constant de fidelitate şi de jurmământ 
actualizat, traversaţi Europa întreagă, dintr-un 
capăt în altul al continentului, pentru a le păstra vie 
memoria şi a onora pe cei doi martiri ai revoluţiei 
noastre spirituale, Ion Moţa şi Vasile Marin, căzuţi 
în acest loc, pe aceste câmpuri de bătălie transfor¬ 
mate odată în tranşee, situate în epicentrul platou¬ 
lui misticii castiliene, unde au oferit, în floarea 
tinereţii, vieţile lor în bătălie în timpul ultimei şi 
glorioasei cruciade a creştinătăţii împotriva mate¬ 
rialismului comunist şi ateu. 

în acest an, 2020, se împlineşte a 50-a aniversare, 
jumătate de secol - îmi amintesc ca şi cum ar fi 
fost ieri! - de la data de 13 septembrie 1970 când 
se inaugura arcul de triumf, monumentul ridicat 
pe locul unde şi-au dat viaţa Moţa şi Marin, în 
onoarea lor şi a tuturor celor căzuţi în cadrul epo- 
peei de eliberare, oriunde s-ar afla, reprezentaţi 
simbolic în piatră de granit de cele două litere, 
iniţialele numelor lor de familie care împreună 
formează un arc care ne aduce aminte instantaneu 
de gestul celor doi distinşi voluntari ai credinţei şi 
ai idealului care erau Moţa şi Marin. 

Timpul care s-a scurs nu a şters nici sentimentul, 
nici amintirea şi nici semnificaţia acelei prime 
cruci de granit care marca locul exact unde germi¬ 
na sângele celor doi martiri şi eroi ai noştri din 
Garda de Fier, loc pe care s-a ridicat şi arcul pe 
care-1 vedem astăzi şi care a fortificat spiritul 


Majadahondei şi ceea ce atunci era o simplă spe¬ 
ranţă, azi, prin fidelitatea voastră pemianentă, a 
devenit o certitudine fermă şi de nezdrunciat. 

în acel an, 1970, am putut asculta plin de emoţie, 
la dezvelirea monumentului, discursul magnific al 
comandantului Mişcării Legionare şi succesorul 
Căpitanului Comeliu Zelea Codreanu, neuitatul 
nostru Horia Sima, şi caldele cuvinte ale celui ce a 
fost primul ambasador în Spania al Gărzii de Fier 
din România, nobilul, cultul şi neobositul Radu 
Ghenea, camarad fidel şi exemplar în toate gându¬ 
rile şi aspectele vieţii lui. 

Oratorii, intr-o ocazie atât de solemnă, au fost 
numeroşi şi magnifici; ajunge să amintesc, pentru a 
fi corect, pe tenacele editor Traian Popescu; preşe¬ 
dintele comunităţii române din Spania, George 
Demetrescu; preşedintele Uniunii Românilor 
Deportaţi în Rusia, Nicolae Cârjă; preşedintele 
Comitetului Naţional Româno-American, Chirilă 
Ciuntu; reprezentantul românilor liberi, Ion Simi- 
cin; reprezentantul comunităţii române din Brazi¬ 
lia, Faust Brădescu; reprezentantul legionarilor din 
Germania, Demetrius Leontieş; reprezentantul 
românilor subjugaţi sub ocupaţia străină, Pavel 
Onciu; reprezentantul Vechii Gărzi a Mişcării 
Legionare în Spania, un om de neclintită loialitate, 
Gheorghe Costea; pe avocatul Saverio Castaldo 
sau pe principele Mihail Sturdza, unul din cei mai 
importanţi legionari care au urmat până la moarte 
linia trasată de Codreanu. 

Dintre spanioli, au luat cuvântul, în acea istorică 
şi însorită zi, doi iluştri concitadini ai mei, doi 
toledani de excepţie, doi cavaleri prin excelenţă: 
generalul Ricardo Villalba Rubio, erou al Alcaza¬ 
rului din Toledo şi primul preşedinte al Asociaţiei 
Prietenii Majadahondei, organizaţie hispano- 
română creată pentru a contribui la „întărirea fr㬠
ţietăţii dintre români şi spanioli şi menţinerea spi¬ 
ritului de camaraderie care a făcut posibil ca spa- 
nilolii şi românii să îşi dea viaţa în nobilul holo¬ 
caust de pe pământul Majadahondei pentru a 
salva Spania de comunismul internaţional” şi dra¬ 
gul şi admirabilul nostru conducător, Blas Pinar 
Lopez, care cu oratoria sa briliantă şi elocventă, 
prin cuvinte exacte şi fraze inspirate, ne-a vorbit 
tuturor celor care am fost prezenţi şi l-am ascultat 
plini de emoţie când ne amintea că „spaniolii au o 
datorie de onoare şi de sânge” faţă de Moţa şi 
Marin şi de toţi cei care „deşi născuţi în ţări dife¬ 
rite, au venit aici ca să-şi dea viaţa ca pe o dova¬ 
dă de dragoste” şi Blas Pinar îşi termina interven¬ 
ţia prin cuvinte curajoase şi hotărâte pe care eu 
îmi permit aici şi acum să le repet în faţa voastră, 
fiind de o absolută actualitate astăzi când Spania 
se află din nou între „iubire şi ură, libertate şi tira¬ 
nie, înger şi 
demon”, terminând 
discursul genial cu 
următoarele cuvinte 
vibrante: 

„Dacă sacrificiul 
lui Moţa şi Marin pe 
care acest monu¬ 
ment ni-l aminteşte 
ne este de folos pen¬ 
tru a ne menţine în 
stare de vigilenţă, 
pentru a ne ţine 
încordată şi electri¬ 
zată sensibilitea şi 
armele noastre pre¬ 
gătite, atunci bine¬ 
cuvântat să fie acest 
monument! Pentru 
că într-adevăr 
atunci când prospe¬ 
ră mijloacele de 
trai, prosper㠺i tr㬠
dătorii şi duşmanii, 


de aceea Monumentul Moţa Marin reprezintă o 
sabie de foc ale cărei străluciri ne îndeamnă pe 
noi spaniolii să ne scuturăm din vieţile noastre 
comode şi banale 

Moţa şi Marin au murit pentru o cauză morală şi 
pentru adevăr şi au făcut-o participând la luptă, 
pentru revoluţia sufletelor, aşa cum ne aducea 
aminte Horia Sima: „Doar printr-un proces de 
creştinare interioară se dezvoltă calităţile eroului” 
şi eu întăresc că doar sacrificul pe care suntem 
dispuşi să ni-l asumăm va da măsura angajamen¬ 
tului nostru real şi va fi contrastul care autentifică 
adevărul din acţiunile noastre. Toate celălalte sunt 
elemente de conjunctură. 

Spiritul Majadahondei pe care au ştiut să îl cree¬ 
ze cu exemplul lor Moţa şi Marin este evident 
departe de obiective şi banalităţi pentru că e - şi 
trebuie spus şi reamintit pentru a evita iluzii inuti¬ 
le - poziţionarea în cadrul duelului contradictoriu 
dintre dualitatea antagonică între milă şi nelinişte, 
între erou şi dezertor, între nobil şi mizerabil, 
între cei ce preferă să fie martiri şi cei lipsiţi de 
coloană vertebrală, care îşi pleacă capul în faţa 
infamiei, între altruism şi egoism şi, în definitiv, 
între a fi şi a nu fi. 

Şi pentru a ne atinge obiectivele ne ajung două 
instrumente esenţiale: crucea - care conţine şi 
simbolizează învăţăturile valorilor evanghelice şi 
sabia - care, de la mâner la vârf poartă semnul 
onoarei şi al cruciadei. Aceste două instrumente 
vor trebui să se impună atunci când Dumnezeu 
sau ţara vor fi în pericol sau ameninţate de eternii 
şi puternicii lor duşmani care pândesc în penum¬ 
bră, cu pretenţia de a domina lumea cu minciuni¬ 
le lor fariseice, impostori şi complotişti, toxici şi 
dezbinători, maeştrii ai perfidiei şi manipulatori, 
urmărind să anihileze şi să distrugă din fiinţa 
umană măreţia sentimentelor şi puritatea suflea- 
tească. 

Şi acum să reînnoim jurământul cu hotărâre, rea¬ 
ducând între noi pe cei care, cu exemplul vieţii, 
gândului şi morţii lor au fost făuritorii spiritului 
Majadahondei, cei care ne încarcă sufletele cu 
demnitate şi ale căror nume le invocăm cu recu¬ 
noştinţă şi mulţumire, rostind pentru ei: Prezent! 

Camarazii Ion Moţa şi Vasile Marin! Prezent! 
Trăiască România Legionară! 

Trăiască Spania, una, mare şi liberă! 

JOSE LUIS JEREZ RIESCO, 

avocat, preşedinte de onoare al Asociaţiei pentru 
Custodiere a Monumentului Moţa-Marin 



Domnul Jose Luis Jerez Riesco, împreună cu părintele Marius Vişovan, 
pe platoul din faţa monumentului 





6 


PERMANENTE 


ANUL XXIII, NR. 2, FEBRUARIE 2020 


Despre pretinsele „mesaje secrete 66 
ascunse în pictura părintelui Arsenie Boca 

BOGDAN MUNTEANU 



La sporirea celebrităţii picturii din biserica Drăgă- 
nescu, realizată între anii 1968-1983 de părintele 
Arsenie Boca, au contribuit cu siguranţă inclusiv 
controversele iscate pe marginea ei. Dacă unele 
observaţii sunt pertinente, altele sunt pur şi simplu 
fabulaţii ieftine, iar altele, pe baza unei argumentaţii 
aparent coerente, încearcă să atribuie unor scene 
anumite sensuri şi intenţii care se dovedesc a ţine 
mai degrabă de imaginaţia acestor interpreţi decât de 
mesajul lor real. 

Din categoria fabulaţiilor pe seama acestor picturi 
care circulă pe internet ar face parte aşa-zisele „pro- 
feţii“ privind atentatele de la 11 septembrie 2001. De 
fapt e vorba o scenă apocaliptică plasată în dreapta- 
sus raportat la icoana învierii, în care se vede un oraş 
cu blocuri-tum învăluit în flăcări şi fum, însă numai 
o imaginaţie prea înflăcărată ar putea distinge aici 
turnurile gemene din New York. 

O altă aşa-zisă „profeţie 44 atribuită părintelui Arsenie 
ar fi telefonul mobil aflat în mâna unui personaj care 
îl reprezintă pe omul modem, adept al confortului 
material, dar insensibil la lumea spirituală. Numai că 
telefonul acela nu e deloc unul mobil, ci cu ... fir. 
Acesta porneşte de la receptorul ţinut în mână înspre 
masa din spate, pe care se află o cutie ciudată, un soi 
de combinaţie între televizor şi telefon. Pentru noţi¬ 
unile de azi, ale omului familiarizat cu flatscreen şi 
smartphone, instalaţia cu pricina emană mai degrabă 
un aer ciudat şi vetust, nicidecum unul futurist sau 
„profetic 44 ... în fine, o altă pretinsă „profeţie 44 ar fi 
reprezentarea în cadrul aceleiaşi scene şi a navetei 
spaţiale care, după cum ştim, a zburat pentru prima 
dată în 1981, în vreme ce pictura de la Drăgănescu a 
fost finalizată în ... 1983. Cred că şi aici orice alte 
comentarii sunt de prisos. 

Pictura de la Drăgănescu în ansamblul ei 
Fără îndoială, pictura de la Drăgănescu conţine o 
serie de elemente care se abat în mod deliberat de la 
canoanele iconografice ortodoxe, tocmai pentru că 
intenţia din spatele ei este aceea de a transmite un 
mesaj adresat omului contemporan. Asupra oportu¬ 
nităţii plasării acestui mesaj tocmai în pictura unei 
biserici e bine să se pronunţe specialiştii în domeniu. 


Deşi, pe de altă parte, nu cred că 
părintele Arsenie a pictat 
gândindu-se la ce vor spune 
aceştia, ci mai degrabă la ce 
poate el să comunice omului 
obişnuit, prin limbajul imag¬ 
inilor şi al culorilor transformat 
cu curaj în vector de misionar¬ 
ism într-o epocă atee, în care 
Biserica şi credinţa erau 
marginalizate. Astăzi, în ciuda 
defectelor lumii în care trăim, 
nu există oprelişti politice sau 
administrative în calea 
propovăduirii evanghelice, deci 
o asemenea abordare ar fi lipsită 
de temei. 

Aşadar, pentru o exegeză corec¬ 
tă a picturii arseniene, trebuie 
ţinut seama şi de contextul 
istoric în care a fost realizată, ea 
neputând fi judecată doar sub 
aspectul atemporal al erminiei 
artei eclesiale bizantine. Ea 
repezintă în acelaşi timp o 
predică în imagini, o operă care 
dincolo de artă vrea să transmită 
şi un mesaj creştin unei lumi 
atee. însă vom vedea dacă el 
corespunde cu ceea ce vor să 
sugereze unii, care pretind că ar 
fi descifrat o serie de „secrete” 
ascunse în spatele picturii părin¬ 
telui Arsenie. Sper ca cititorul 
acestor rânduri se va convinge la final de faptul că, 
dacă e vorba intr-adevăr de un mesaj „încifrat 44 , 
atunci acesta e atât de bine ascuns, încât ... nu l-a 
decriptat încă nimeni până acum. 

Poate cu o singură excepţie remarcabilă, care însă şi- 
a dezvăluit singură secretul: părintele Arsenie Boca 
a trecut la Do mn ul pe 28 noiembrie 1989, zi în care 
Biserica îl prăznuieşte pe Sfântul Ştefan cel Nou, al 
cărui martiriu e zugrăvit şi pe peretele din altarul bis¬ 
ericii din Drăgănescu. Aceasta e intr-adevăr o pro¬ 
feţie autentică, căci numai Dumnezeu cunoaşte cea¬ 
sul sfârşitului fiecăruia dintre noi, o putere pe care 
demonii nu o au. La acest punct esenţial, expîicaţiile 
detractorilor părintelui Arsenie, care nu pot să con¬ 
ceapă aşa ceva, sunt cât se poate de confuze şi de 
neconvingătoare. 

E adevărat, în pictura de la Drăgănescu există şi o 
serie de aspecte controversate. Odată ar fi 
reprezentarea cu aureolă de sfinţi a episcopului got 
UÎfila, considerat de mulţi că ar fi fost eretic arian 
(deşi există studii care susţin că de fapt era perfect 
ortodox, dar nu e locul pentru a intra aici în detalii) 
sau a lui Francisc de Assisi. Chiar considerând că 
UÎfila a fost de fapt ortodox, sau că Francisc a dus o 
viaţă exemplară închinată lui Hristos, revenind la 
simplitatea evanghelică şi neintrând în polemicile 
dogmatice dintre Apus şi Răsărit (această concepţie 
fiind apreciată şi de Nichifor Crainic în cursul său de 
mistică drept „ un reflex al geniului ortodox asupra 
catolicismului, de aceea nimic din formele în care s- 
a realizat creştinismul occidental nu ne atât de 
familiar nouă, ortodocşilor, ca franciscanismul ”) 
totuşi ei nu sunt sfinţi canonizaţi de Biserica Orto¬ 
doxă. Ca atare, reprezentarea lor cu aureolă e intr- 
adevăr mai degrabă o licenţă artistică, menită să 
arate aprecierea pictorului pentru cele două person¬ 
aje. E poate o expresie a nădejdii că, de vreme ce 
„Duhuî suflă unde voieşte”, există şi oameni drepţi 
care se pot apropia foarte mult de sfinţenia pe care 
însă doar Biserica poate să o declare „canonică”, iar 
nu un simplu artist, indiferent cine ar fi el, şi indifer¬ 
ent dacă la un moment dat chiar el însuşi ar fi can¬ 
onizat. 


lisus în zeghe 

Tot în categoria icoanelor celebre realizate de părin¬ 
tele Arsenie Boca se înscrie şi reprezentarea de la 
Biserica Sf. Elefterie din Bucureşti a Maicii Dom¬ 
nului cu Pruncul înveşmântat în „zeghe”. într-ade- 
văr, faldurile de pe veşmântul Mântuitorului, care 
are culoarea gri, ar putea sugera printr-o iluzie optică 
(atunci când distanţa, unghiul şi iluminarea sunt cele 
potrivite) dungile de pe o zeghe de deţinut. Icoana a 
fost pictată în 1959, an în care părintele Arsenie a 
fost silit să plece de la Prislop şi să intre în viaţa 
civilă, iar puşcăriile comuniste gemeau de deţinuţi 
politici. Este această reprezentare neobişnuită o pură 
întâmplare, un efect minor, amplificat în imaginile 
de pe internet de programe gen photoshop sau totuşi 
avem de-a face cu un simbol camuflat în mod delib¬ 
erat? Ar putea fi oricare dintre variante, dar o certi¬ 
tudine nu vom avea niciodată. 

Acest fapt a aprins probabil fantezia altor interpreţi, 
care s-au străduit să găsească astfel de „mesaje” 
secrete într-o serie de picturi de la Biserica Drăg㬠
nescu. Nu intenţionez să contest buna credinţă şi 
râvna autentică a acestor autori, dar îmi permit în 
schimb să ridic o serie de se mn e de întrebare privind 
logica de tip „parafactual” a interpretării lor, adică 
tendinţa de a pune pe seama intenţiilor reale ale pic¬ 
torului ceea ce de fapt nu este decât rodul propriei 
imaginaţii fecunde. 

Bisericile din icoana Cincizecimii 
Primul exemplu se referă la Icoana Pogorârii Sfân¬ 
tului Duh (a Cincizecimii) de la Biserica Drăgănes¬ 
cu şi la interpretarea din cartea lui Radu Ioan 
Comşuţa, „Descoperirea unei taine 44 (ed. a 2-a, Edi¬ 
tura Arsenie Boca, 2018). în această reprezentare, 
mai jos de soborul apostolilor peste care se pogoară 
limbile de foc ale Duhului Sfânt şi sub fragmentul 
din crez care se referă la unicitatea şi sobornicitatea 
Bisericii, sunt pictate şapte biserici aparţinând unor 
stiluri şi epoci diferite. Ele apar zidite pe o stâncă 
înconjurată de valuri, inscripţionată cu un citat din 
„Dogmatica” lui Dumitru Stăniloae, care începe cu 
citatul evanghelic „Pe această piatră voi zidi Biser¬ 
ica Mea... ” . Autorul remarcă în mod corect că în 
acest caz avem de-a face cu o perspectivă cultural- 
antropologică şi nu cu una ţinând de relativismul 
dogmatic specific ecumenismului, promotor al aşa- 
zisei „teorii a ramurilor”, după care Biserica ar fi 
deplină doar dacă o privim drept uniune orizontală a 
feluritelor ramuri apărute în urma schismelor petre¬ 
cute de-a lungul istoriei. 

Teza principală a cărţii este însă aceea că cele şapte 
biserici reprezentate în icoana Cincizecimii ar core¬ 
spunde celor şapte biserici din cartea Apocalipsei. 
Din păcate se trece cu prea mare uşurinţă peste fap¬ 
tul că, atunci când sunt subordonate şablonului unei 
idei preconcepute, asocierile alese devin adesea dis¬ 
cutabile. 

Prima biserică din cele şapte reprezentate la Drăg㬠
nescu ar semăna mai degrabă cu o biserică cu turlă 
alungită, foarte răspândită în România. E vorba de 
un stil de construcţie utilizat frecvent în zona rurală, 
asociere pe care autorul o respinge, pentru că ea nu 
prea s-ar potrivi cu uşurinţă la caracteristicile Bis¬ 
ericii din Efes, prima din şirul celor din Apocalipsă. 
E nevoit astfel să forţeze o altă interpretare, anume 
că am avea de-a face de fapt cu o biserică catolică, 
găsind unele asemănări cu nişte biserici destul de 
puţin cunoscute din Italia sau Franţa, situate mai 
degrabă în zone provinciale. Să fi fost chiar asta 
alegerea părintelui Arsenie pentru o clădire menită 
să ilustreze în mod reprezentativ occidentul catolic? 
De ce nu cea de-a cincea din şir, care e în mod evi- 

continuare în pag. 7 





PERMANENTE 


ANUL XXIII, NR. 2, FEBRUARIE 2020 


DESPRE PRETINSELE „MESAJE SECRETE“ ASCUNSE ÎN PICTURA PĂRINTELUI ARSENIE BOCA 


dent o catedrală gotică cu două turnuri gemene, 
semănând foarte mult cu celebra Notre Dame? Sau 
cea de-a şasea, care e în mod limpede o reprezentare 
a catedralei Sf. Petru din Roma? Răspunsul pe care- 
1 primim vine din convingerea cu caracter „dogmat¬ 
ic” după care simbolurile respective nu s-ar mai 
potrivi atunci cu bisericile corespunzătoare din 
Apocalipsă, deşi concluzia de bun simţ ar fi mai 
degrabă aceea că probabil nu există niciun mesaj 
„secret” în spatele celor şapte biserici de la Drăgă- 
nescu şi nicio intenţie de asociere cu Apocalipsa. 
Varianta cea mai plauzibilă pare totuşi aceea că în 
prima reprezentare de la Drăgănescu avem de-a face 
cu o biserică în stilul celor zidite de Ştefan Cel Mare. 
Asemănarea ei cu bisericile Sf. Nicolae din Dorohoi 
sau din Iaşi, sau cu Sf. Gheorghe din Hârlău este 
mult mai mare decât cu acele biserici occidentale, 
mai ales dacă privim acoperişul turlei, care iese 
peste nivelul zidului acesteia şi care indică un profil 
rotund, iar nu pătrat. în plus, poziţionarea turlei se 
apropie mai mult de stilul bisericilor ştefaniene, 
fiind situată mult mai în lateral decât în cazul acelor 
biserici apusene. 

A doua biserică din şirul de la Drăgănescu pare a fi 
o vedere din faţă a celebrei biserici de la Curtea de 
Argeş. Ar putea semăna şi cu una în stil rusesc, după 
cum sugerează autorul, pentru a rămâne fidel 
paradigmei sale, deşi acoperişurile turlelor ar indica 
parcă mai degrabă prima variantă. Chiar admiţând 
că părintele Arsenie s-ar putea să fi pictat aici o bis¬ 
erică rusească, să mergem mai departe. 

A treia biserică ţine de un stil mai eclectic, având trei 
turle înalte, dar cu înălţimi diferite, unele rotunde, 
alta ascuţită. în carte aceasta e asociată protes¬ 
tantismului, fiind identificată la modul concret cu o 
mare biserică evanghelică din Stuttgart (ni se spune 
că seamănă dacă e privită dintr-un anumit unghi) 
deşi proporţiile celor trei turle nu corespund, deci e 
limpede că nu avem de-a face cu o reprezentare per¬ 
fectă a ei. Aşadar, până când nu identificăm cu cer¬ 
titudine „originaluî”, modelul din care s-a inspirat 
părintele Arsenie Boca, orice dezvoltare pe baza 
acestei supoziţii e pură speculaţie. Nu ar putea fi 
oare vorba şi aici de o biserică ortodoxă, similară de 
pildă cu Biserica lipovenească din Iaşi? De ce nu? în 
orice caz, corespondenţe cu imaginea pictată de 
părintele Arsenie ar trebui căutate mai degrabă în 
zona stilistică rusă decât protestantă, caz în care bis¬ 
erica anterioară ar fi în mod evident cea de la Curtea 
de Argeş. 

A patra e o basilică în stil bizantin, cu o cupolă 
rotundă. Autorul propune două variante de inter¬ 
pretare. Una ar fi Sfânta Sofia din Constantinopol, 
pe care însă o respinge imediat, probabil pentru că 
nu găseşte „potriveli” suficiente cu Apocalipsa, 
susţinând că reprezentarea de la Drăgănescu e asi¬ 
metrică, deşi ar putea fi Sf. Sofia privită dintr-un 
anumit unghi. Varianta aleasă e Biserica Sf. Mor¬ 
mânt din Ierusalim (deşi aceasta are două cupole, 
cea de la Drăgănescu numai una, iar dacă admitem 
că e privită dintr-o perspectivă aparte, ne putem 
întoarce iarăşi la interpretarea cu Sf. Sofia). Biserica 
din Tiatira despre care se vorbeşte în Apocalipsă ar 
fi aşadar asociată cu ... iudaismul mai precis cu acea 
rămăşiţă evanghelică care ar contrasta cu sionismul 
de natură politică. în tot cazul, dacă ne uităm de 
unde am pornit şi unde am ajuns, pare greu de crezut 
că o biserică în stil bizantin să fi fost aleasă de părin¬ 
tele Arsenie drept simbol pentru ... iudaism. 

A cincea biserică reprezentată la Drăgănescu e în 
mod evident o catedrală gotică, probabil Notre 
Dame. O aluzie potrivită la civilizaţia occidentală, 
iar mustrările aduse în Apocalipsă Bisericii din 
Sardes s-ar putea aplica şi fenomenului de secu¬ 
larizare al creştinismului occidental din ultimele 
veacuri. Deşi, în treacăt fie spus, stilul gotic nu e 
specific perioadei iluministe, deci nu e un simbol 
tocmai potrivit pentru aceasta. 

A şasea biserică e în mod evident catedrala Sf. Petru 
din Roma. Numai că până acum în interpretările din 
carte a fost vorba în repetate rânduri de felurite 
ipostaze ale bisericilor apusene. Cea răsăriteană ar fi 
reprezentată deocamdată doar prin varianta rusă, 
căci arhitectura bizantină a fost asociată în mod stra¬ 
niu cu altceva, pentru o mai bună sincronizare cu 



Apocalipsa. Rigiditatea paradigmei autoimpuse se 
face simţită din ce în ce mai stringent, iar inter¬ 
pretările devin tot mai forţate. Catedrala Sf. Petru ar 
simboliza prin urmare nu în mod logic „Roma”, nici 
măcar „a doua Romă” care a fost Constantinopolul, 
ci „a treia Romă” care ar fi, atenţie, nu Moscova, 
cum s-ar gândi poate unii, ci ... România! Inter¬ 
pretarea e îndrăzneaţă, pentru că se bazează pe orto¬ 
doxia latină a Ţărilor Române, care ar reprezenta 
„Bizanţul după Bizanţ” şi protectoare vreme de sec¬ 
ole a inimii Ortodoxiei care este Athosul. 

Dar să ne uităm de unde am pornit şi unde am ajuns 
şi să ne întrebăm dacă părintele Arsenie, care nu 
poate fi bănuit de cripto-catolicism, a dorit să 
plaseze în această pictură un mesaj atât de „secret” 
încât să asocieze, după cum sugerează autorul, o bis¬ 
erică profund ortodoxă cu „putere mică”, care e cea 
mai iubită de Dumnezeu dintre toate cele şapte din 
Apocalipsă, tocmai cu ceea ce reprezintă prin exce¬ 
lenţă simbolul papalităţii şi al bisericii occidentale? 
Dacă ar fi dorit intr-adevăr să sugereze o corespon¬ 
denţă între Biserica din Filadelfia şi cea de-a şasea 
biserică pictată la Drăgănescu ca simbol pentru creş¬ 
tinismul românesc, atunci alegerea mai sugestivă ar 
fi fost Voroneţul sau Curtea de Argeş, adică ceva 
similar cu primele două din şirul celor şapte pictate, 
în fine, a şaptea şi ultima biserică din cele pictate la 
Drăgănescu, datorită „mini-turlelor” amplasate pe 
acoperişul turlei mari, e identificată cu anumite bis¬ 
erici gotice din Cehia. Totuşi, acestea nu au doar o 
singură turlă precum cea de la Drăgănescu, care ar 
putea fi de fapt o biserică de le mn maramureşeană, 
precum cele de la Şurdeşti sau de la Plopiş (ambele 
sunt greco-catolice). 

Indiferent care ar fi varianta corectă, paradigma prin 
care e interpretată icoana de la Drăgănescu 
şchioapătă aici tare de tot. Autorul identifică a şaptea 
Biserică din Apocalipsă, cea din Laodiceea, care nu 
e „nici rece, nici fierbinte”, cu ... „Biserica Orto¬ 
doxă de rit bizantin”, care se manifestă adesea cu 
auto-suficienţă şi formalism. Faptul că e certată mai 
aspru decât celelalte e explicat printr-o comparaţie 
cu un elev eminent, care e judecat mai sever tocmai 
pentru ca să nu se blazeze. Nu e cazul să discutăm 
aici această asociere, care îşi are probabil îndrep¬ 
tăţirea ei. Numai că în acest caz am avea de-a face 
fie cu o pană de inspiraţie a părintelui Arsenie, care 
nu a găsit alt simbol pentru ortodoxia formalistă 
decât o biserică în stil apusean sau una greco- 
catolică maramureşeană, fie cu o lipsă esenţială, care 
pune în discuţie întreaga paradigmă privind par¬ 
alelismul dintre cele şapte biserici de la Drăgănescu 
cu cele din Apocalipsă. 

în lumina analizei de mai sus, varianta cea mai 
plauzibilă este aceea că primele patru biserici din 
şirul celor şapte de la Drăgănescu sunt ortodoxe, 


1 _ 

aparţinând spaţiilor culturale românesc, rusesc şi 
bizantin, iar următoarele trei sunt catolice, corespun¬ 
zând de asemenea feluritelor epoci istorice şi spaţii 
etno-culturale: goticul francez, stilul renascentist 
italian şi cel tradiţional maramureşean. în acest caz 
însă, nu prea mai rămâne loc pentru acele „mesaje 
secrete” deduse mai mult printr-o interpretare 
„parafactuală”, adică despre ce anume ar putea 
transmite Pr. Arsenie Boca prin pictura sa, dar con- 
ferindu-i sensuri bazate mai degrabă pe propria 
imaginaţie şi pe speculaţii nefondate decât pe ceea 
ce s-ar impune în mod firesc luând în considerare 
evidenţele empirice. 

Adormirea Maicii Domnului 
O altă reprezentare de la Drăgănescu pe seama 
căreia sunt puse alte „mesaje secrete” este 
Adormirea Maicii Domnului. Pe lângă clipul de pe 
youtube, interpretarea aparţinând lui Călin Kasper e 
inclusă şi în romanul „De la inimă spre cer” (Editu¬ 
ra Virtuală, 2014). 

Ceea ce frapează la această icoană e prezenţa unei 
stranii dungi portocalii vizibilă pe pe gâtul Maicii 
Domnului întinsă pe catafalc, precum şi cutele de tip 
„zeghe” de pe mânecile care ies de sub veşmânt 
(tehnică similară cu cea folosită la icoana Pruncului 
din biserica Sf. Elefterie). Mai mult, manşetele de 
culoare portocalie, care contrastează cu culoarea 
veşmântului, şi mâinile încrucişate pe piept pot crea 
la o privire superficială impresia unor cătuşe, 
datorită tivului de aceeaşi culoare portocalie al 
veşmântului vişiniu care trece pe sub manşete. Dacă 
acordăm credit interpretării icoanei cu pruncul în 
zeghe de la biserica Sf. Elefterie ca fiind un simbol 
pentru poporul român oprimat de comunism, atunci 
în acest caz s-ar deduce cel mult faptul că şi această 
pictură a lui Arsenie Boca ar putea ascunde un mesaj 
similar. 

Deşi interpretările ar trebui să se oprească aici, 
autorul brodează în continuare ţesătura unui întreg 
scenariu halucinant. Astfel, datorită acelei cute de pe 
gât, imaginea ar sugera de fapt un deţinut ucis prin 
strangulare şi l-ar reprezenta astfel nici mai mult nici 
mai puţin decât pe ... Comeliu Codreanu „camuflat” 
sub chipul Maicii Domnului. Odată fixată din capul 
locului această paradigmă, la fel ca în cazul icoanei 
Cincizecimii, nu e greu să fie găsite o mulţime de 
alte pretinse „potriveli”, deşi acestea au mai întot¬ 
deauna o explicaţie simplă, de bun-simţ. 

Să luăm detaliile pe rând. Mai întâi cuta aceea por¬ 
tocalie de pe gât nu apare atât de pronunţată în alte 
fotografii ale aceleiaşi icoane, unde se vede limpede 
că de fapt reprezintă marginea unei alte piese de 
îmbrăcăminte, aflată dedesubt. Culoarea e gri cu un 
tiv portocaliu-palid, iar cutele de pe mânecile 
cămăşii Maicii Domnului ţin de o anumită tehnică 
folosită şi în cazul altor personaje reprezentate la 
Drăgănescu, ca Sf. Gheorghe sau Sf. Dimitrie, unde 
asocierea cu o zeghe nu are niciun sens. Chiar pre¬ 
supunând că în cazul Maicii Domnului am avea de- 
a face în mod voit cu o cămaşă de tip zeghe cu 
manşete portocalii, pentru ca jocul culorilor similare 
cu ale tivului veşmântului să creeze iluzia unor 
cătuşe, atunci e logic ca tivul de la gât al acestei 
cămăşi gri să fie tot gri sau portocaliu - altă posibil¬ 
itate nu există. Prezenţa acelei „dungi” de îa gât e 
practic obligatorie, ca parte din acea cămaşă, prin 
urmare nu e cazul să ne hazardăm să vedem peste tot 
apariţii „verzi” pe pereţi. 

Căci, pentru a sugera că icoana ar avea o legătură cu 
legionarii, autorul interpretează acei luceferi decora¬ 
tivi care înconjoară ovalul în care e pictată drept 
nişte ... urme de gloanţe! Deşi nu e clar cine ar putea 
să fie trăgătorii. Legionarii? Posibil ca Pr. Arsenie să 
fi simpatizat cu ei, dar în niciun caz cu ... gloanţele 
lor, ale căror urme să le mai şi picteze. Atunci poate 
ucigaşii carlişti, care în septembrie 1939 au secerat 
sute de legionari? Numai că icoana de faţă parcă se 
referea totuşi la un alt episod. Dar, dacă ne aruncăm 
puţin privirea şi în alt colţ al Bisericii Drăgănescu, 
vom vedea că avem de-a face cu un simplu element 
decorativ şi nimic mai mult. Căci e imposibil de 
susţinut că cerul de deasupra Maicii Domnului cu 
Pruncul să fie de asemenea ciuruit de ... gloanţe, 
adică rod al unui puseu de imaginaţie artistică mor¬ 
bidă. 

continuare în pag. 8 







8 


PERMANENTE 

"5T 


ANUL XXIII, NR. 2, FEBRUARIE 2020 


Aspecte ale detenţiei comuniste în 
memoriile lui Aurel Vişovan (VIII) 

TIMPUL 


Recenta reeditare, la editura Evdokimos, a cunos¬ 
cutei lucrări memorialistice a lui Aurel Vişovan - 
„Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu pentru ce m- 
ai părăsit?” ne dă ocazia unor abordări tematice 
care - sperăm - vor fi de folos atât cercetării istorice 
asupra represiunii comuniste, cât şi publicului larg. 

Viaţa deţinutului politic din închisorile comu¬ 
niste este marcată puternic de lipsa totală a con¬ 
tactului cu familia, cu exteriorul, cu viaţa soci¬ 
etăţii, de lipsa informaţiilor, a reperelor care 
organizează, ritmează o viaţă normală. In 
închisoare TIMPUL nu mai are aceeaşi semnifi¬ 
caţie. Foamea, frigul, torturile, aşteptarea teror- 
izantă, lipsa de perspective deformează per¬ 
cepţia asupra timpului, care uneori trece extrem 
de chinuitor, alteori dispare complet. Pentru 
Aurel Vişovan, timpul părea că s-a oprit la vârs¬ 
ta de 22 de ani... următorii 16 ani se numără pe 
o altă dimensiune... (M. V.) 

Piteşti, 1949... Oscilaţia aceasta zănatică între 
tortură şi frig, preferând întotdeauna una 
celeilalte... timpul se deformase. Zilele nu mai 
aveau nume. Sărbătorile dispăruseră într-un hău de 
parcă n-ar fi existat niciodată. Când a fost Crăciunul 
(1950) n-am ştiut... După cum n-am ştiut că ar fi 
putut să existe aşa ceva. Dacă cu un an înainte, în 
ajunul Crăciunului când s-a dezlănţuit urgia... Dacă 
cu un an mai înainte - repet - auzeam clinchetul 
clopoţeilor şi glasul copiilor ce vesteau naşterea lui 
Isus, Crăciunul din 1950 - în acest şoc al groazei - 
nici n-a existat. Aceleaşi chinuri de clipă de clipă... 
Acelaşi frig ce ne îngheţa până şi respiraţia. Nici nu 
gândeam că putea exista undeva prin lumea largă 
un Crăciun al bucuriei. Pur şi simplu, Crăciunul - 
pentru noi cei din închisoarea Piteşti - nu a existat, 
(pag. 49) 

Piteşti, 1950... Aceste torturi se arată a fi veşnice 
dar... (şi aici e raza de speranţă decare vorbeam)... 


eu nu sunt veşnic. Pe undeva în acest timp eu am o 
limită. O limită după care acest dar de la Dumnezeu 
ca omul să aibă o viaţă limitată va opera şi pentru 
mine... Deci, chiar dacă ar mai ţine aceste chinuri 
ani la rând, chiar dacă aş ajunge să trăiesc vârsta de 
100 de ani (au mai fost oameni care au depăşit vârs¬ 
ta de 100 de ani), dar să fi trăit cineva vârsta de 200 
de ani n-am auzit. Ei bine, până la 200 de ani voi 
scăpa. Aşa am ajuns la singura mea rază de speranţă 
cu care reuşeam din când în când să mă consolez. 
Pe cât de absurd, pe atât de real pentru mine. I-am 
mulţumit lui Dumnezeu că n-a făcut omul veşnic. 
Acest gând a fost sprijinul meu atunci... şi de atun¬ 
ci de-a lungul anilor mei trişti, (pag. 52) 

Piteşti, 1951... Timpul trecea greu, nelăsând să 
treacă nici o ştire din exterior. îmi amintesc de 
amurgurile deosebit de frumoase care se conturau 
dinspre Trivale. Erau nişte amurguri dureros de fru¬ 
moase. Le priveam cu toţii din cameră într-o 
tăcere totală până se stingeau, într-un târziu, 
sângerânde. Căutam să ne împletim gândurile noas¬ 
tre cu ale celor de acasă despre care nu ştiam nimic 
şi care - desigur - nici dânşii nu ştiau nimic de noi. 
(pag. 57) 

Gherla, 1951... Pluteam ca pe un ocean de smoală 
în care negura groazei acoperise totul. Nu ştiam 
nici unde-i răsăritul, apusul, nici miazănoapte sau 
miazazi. Timpul trecea, dar nu ştiam că trece. Doar 
umbre ale groazei se perindau pe dinaintea mea, 
fioruri demonice îmi fulgerau prin şira spinării, 
de la stânga la dreapta, numai coşmare... în felul 
acesta s-au furişat pe lângă mine fără să sesizez 
sărbătorile Crăciunului anului 195Îşi sărbătoarea 
Anului Nou 1952. Când mă gândesc retroactiv, am 
impresia că nici nu a fost Crăciun în anul 1951, cum 
nici An Nou în anul 1952. (pag.76) 

Aiud, 1954... Acolo am petrecut sărbătorile cu o 
supă servită la trei zile şi o bucăţică de pâine. Era un 
frig teribil. Trebuia să ţopăi tot timpul ca să nu 


DESPRE PRETINSELE „MESAJE SECRETE“ ASCUNSE ÎN PICTURA PĂRINTELUI ARSENIE BOCA 


Reprezentarea Adormirii Maicii Domnului pictată 
de părintele Arsenie conţine în mod firesc şi o serie 
de elemente tipice în iconografia ortodoxă, care ţin 
practic de canonul acesteia, dar cărora autorul nos¬ 
tru le conferă o interpretare complet deturnată. 
Zidurile din fundal sunt ale cetăţii Ierusalimului şi 
nu seamănă deloc cu închisoarea Jilava, cum ni se 
sugerează. Cele trei stele de pe umerii şi fruntea 
Maicii Domnului nu semnifică „grade militare” (în 
cel mai bun caz am avea atunci un „locotenent 
major”, căci gradul de „căpitan” presupune patra 
steîe), ci simbolizează întreita feciorie a Născătoarei 
de Dumnezeu. în fine, iudeul ale cărui mâini întinse 
spre catafalc sunt retezate cu sabia de un arhanghel 
e de asemenea un element care apare frecvent în 
reprezentarea iconografică a acestui praznic orto¬ 
dox. Nimic special prin urmare, cu atât mai puţin se 
poate identifica în acest personaj, sub motto-ul sug¬ 
estiv „jos mâinile de pe Căpitan!”, figura lui ... 
Nicolae Iorga, doar pentru că are chelie şi barbă roş¬ 
covană. Cu atât mai mult cu cât Iorga era tuns scurt 
şi nu purta plete precum personajul din icoană. 

Dacă recapitulăm cele spuse până acum, vom con¬ 
stata prin urmare că nu avem niciun element decisiv 
care să permită asocierea acestei icoane cu persoana 
lui Comeliu Codreanu. Totuşi, pentru a-şi întări 
teza, autorul nostru merge mai departe şi identifică 
o serie de alte personaje din această icoană. Despre 


această tentativă suntem însă avertizaţi: “Nu uitaţi 
că asemănarea personajelor pictate nu putea fii prea 
apropiată de fizionomiile reale, fiindcă altfel Secu¬ 
ritatea ar fi descoperit simbolistica ascunsă şi 
desigur că ar fi acoperit cu var toate frescele bis¬ 
ericii Drăgănescu. Asemănarea este doar suger¬ 
ată!” Da, numai că în acest caz oricine poate inter¬ 
preta orice, trebuind numai să lase frâu liber imagi¬ 
naţiei! 

Despre Nicolae Iorga am vorbit deja şi am văzut că 
asocierea nu poate fi luată în serios. Mai departe, 
Apostolul Petru, cel care ţine cădelniţa la capul 
Maicii Domnului, doar pentru că are chelie şi barbă 
albă (la fizionomie am văzut deja că nu aduce), e 
identificat cu... generalul Cantacuzino. Asta deşi 
reprezentarea Sf. Apostol Petra e una obişnuită, pic¬ 
tată la fel de părintele Arsenie şi în alte scene din 
Drăgănescu, unde o asemenea asociere nu-şi are 
sensul. Femeia din dreapta, ale cărei trăsături 
aproape că nu pot fi distinse, poate fi identificată cu 
orice altă femeie, deci şi cu soţia Căpitanului, iar 
asemănarea celor doi de lângă ea cu Moţa şi Marin 
e mai mult decât vagă. Nasul personajului identifi¬ 
cat cu Vasile Marin e tipic pentru multe personaje 
pictate de Arsenie Boca, iar cel considerat a fi Ion 
Moţa e de fapt Sf. Apostol Ioan, pictat la fel şi în alte 
icoane de la Drăgănescu (Cincizecimea, Schim¬ 
barea la Faţă, Cina cea de Taină). 



îngheţ. Acolo am stat vreo şapte sau zece zile... 
Timpul trecea foarte greu datorită foamei şi frigului, 
în schimb mă puteam ruga. Gândindu-mă la ce am 
suportat la Piteşti, pedeapsa mi se părea -totuşi - 
uşoară, (pag. 102) 

Aiud, 1956... Şi timpul trecea, când mai greu, când 
mai uşor. Mă reconforta prezenta lui Gigi Dragon, 
Tase Berzescu, Vasile Alupei, Tăvi Rădulescu, 
Mihai Timarn... care de-a lungul timpului mi-au 
fost ca adevăraţi fraţi şi care m-au ajutat să mă pun 
pe picioare, (pag. 114) 

Baia Mare, 1959... într-o maşină-dubă, de data 
asta fără lanţuri la picioare, ajung la Baia-Mare, dus 
direct la Securitate şi tot singur în celulă. Deşi eram 
îngrozit de ce avea să urmeze, cel puţin voi afla ce 
vor de la mine. Dar n-a fost să fie aşa. Mult experi¬ 
mentata Securitate mai avea o metodă rafinată de 
distragere a omului: metoda de a te ţine în tensiune 
crescândă prin aşteptare îndelungată. Au trecut zile 
şi săptămâni şi nu m-a întrebat nimeni nimic. Am 
ajuns eu să doresc să fiu scos la anchetă. Aşteptarea 
era un coşmar ce creştea, luând proporţii apocalip¬ 
tice. „Ce vor de la mine?” era întrebarea ce mi-o 
puneam obsesiv, (pag. 176) 

Aiud, 1963... Nu prea aveam noţiunea timpului, 
dar ştiam că sărbătorile Crăciunului se apropie şi, 
odată cu ele, şi sfârşitul anului 1963. Fredonam col¬ 
inde mai mult în gând. Depănam amintiri şi prin 
antiteză, vedeam strălucind luminile pomului de 
acasă, în timp ce la Zarea bâjbâiam în semiîntuner¬ 
ic şi îngheţ, (pag. 203) 


Ţinând însă cont de faptul că scrierea lui Călin 
Kasper e considerată de autorul ei ca fiind un 
roman, ea trebuie privită ca atare, cititorul trebuind 
doar să poată distinge între ficţiune şi realitate. 

Concluzie 

Chiar dacă pictura de la Drăgănescu a părintelui 
Arsenie Boca conţine o mulţime de mesaje, ele sunt 
evidente şi ţin în majoritatea lor de o mărturisire 
creştină sub un regim politic ateu. Interpretările care 
susţin prezenţa unor aşa-zise „mesaje secrete” tre¬ 
buie însă privite cu reticenţă. Majoritatea detaliilor 
pe care se bazează acestea au de fapt o explicaţie cât 
se poate de simplă, care nu le confirmă. Dacă aces¬ 
te picturi conţin intr-adevăr un mesaj ascuns, atunci 
acest lucra este atât de bine realizat, încât până acum 
nimeni nu i-a aflat cu adevărat „cheia”. 

Părintele Arsenie probabil că s-ar amuza copios 
dacă ar şti câtă cerneală „virtuală” a curs pentru 
pretinse explicaţii sofisticate ale unor elemente cât 
se poate de simple şi cel mai probabil lipsite de orice 
substraturi ascunse. 

BOGDAN MUNTEANU 

Notă: O versiune extinsă a acestui text, care pentru 
o mai bună ilustrare include mai multe imagini sau 
legături către acestea, poatefi citită în pagina noas¬ 
tră de internet. 






ANUL XXIII, NR. 2, FEBRUARIE 2020 


PERMANENTE 


9 


LUMEA IDEILOR 

Virtutea naţionalismului (i) 

BOGDAN MUNTEANU 



Pe 3-4 februarie 2020 a avut loc la Roma confer¬ 
inţa „National Conservatism” care a reunit o serie 
de personalităţi de referinţă pe plan politic sau 
doctrinar. Figura ei tutelară a fost Yoram Hazony, 
un filosof contemporan de orientare conserva¬ 
toare, teoretician al resurecţiei şi importanţei 
naţionalismului, critic al progresismului, al glob- 
alismului utopic şi al corectitudinii politice, autor 
al cărţii „The Virtue of Naţionalism” („Virtutea 
naţionalismului”) publicată în 2018 la Basic 
Books şi distinsă cu premiul de „cartea conserva¬ 
toare a anului 2019”. E considerat unul din cei 
mai influenţi gânditori conservatori contempo¬ 
rani, fiind printre altele şi preşedinte al „The 
Edmund Burke Foundation”, organizatoarea 
seriei de conferinţe din ciclul „National Conser¬ 
vatism”. 

Introducerea cărţii amintite începe cu o con¬ 
statare: în ultimii ani politica Statelor Unite şi a 
Marii Britanii s-a întors spre naţionalism (prin 
principiul „America first” al preşedintelui Trump 
şi prin Brexit) şi că în urmă cu câteva decenii 
naţionalismul nu era privit atât de negativ precum 
îl reflectă discursul public majoritar de azi. Ciclul 
istoric prin care trecem actualmente ar fi aşadar 
unul în care ideea naţionalistă tinde să revină în 
vogă, după o perioadă mai lungă de eclipsă. 

Autorul ne dă şi detalii despre propria biografie. 
A fost toată viaţa un naţionalist evreu, un sionist, 
descendent al unei familii care s-a stabilit în 
Palestina în anii 20-30 ai secolului trecut, cu visul 
-devenit în cele din urmă realitate- de a înfiinţa 
acolo un stat naţional evreu. Spre deosebire de alţi 
conaţionali ai săi, urmaşi ai celor veniţi pe tan¬ 
curile sovietice ca să „fericească” popoarele 
cotropite cu utopia bolşevismului internaţionalist, 
şi care se manifestă azi drept adversari ai naţion- 
alismelor, linia pe care s-a format Yoram Hazony 
e una onestă, care se pretinde limitată la un 
proiect politic de natură locală, specific tradiţiilor 
culturale şi religioase ale neamului său. 

Fireşte, universalitatea unor principii îşi pune 
pecetea şi pe structura gândirii sale, care e bazată 


pe opoziţia polară dintre naţionalism şi imperial¬ 
ism. Primul termen e înţeles în sensul că lumea în 
care trăim devine una mai bună atunci când e 
alcătuită din naţiuni libere şi suverane, care îşi 
cultivă propriile tradiţii şi îşi urmăresc propriile 
interese, fără ingerinţe externe. Imperialismul 
doreşte în schimb aducerea de pace şi prosperitate 
pentru întreaga omenire, forţând în acest scop o 
unificare cu caracter politic. Forma sa actuală este 
„globalismul”, care la limită vizează un „guvern 
mondial”, dar, după cum vom vedea, aici se 
încadrează şi proiecte unificatoare la scară conti¬ 
nentală, precum Uniunea Europeană. 

Distingerea celor două concepţii are un caracter 
dihotomic: ori aderi la una, ori la cealaltă. Tensi¬ 
unea dintre ele este ireductibilă. Autorul se poz¬ 
iţionează tranşant, atribuind atitudinii naţionaliste 
chiar caracterul unei „virtuţi”, pe care o declamă 
încă de pe frontispiciul cărţii sale. După cum vom 
vedea din analiza ei (întinsă pe parcursul mai 
multor episoade), tendinţele de agresiune şi de 
cotropire a altor neamuri nu sunt atribuite naţion¬ 
alismului autentic, ci... termenului opus, care este 
imperialismul, fie şi când acesta e deghizat în 
haine naţionaliste, cum a fost de pildă în cazul 
celor două Războaie Mondiale din secolul trecut. 

Paradigma lui Hazony, adică antinomia dintre 
naţionalism şi imperialism, se deosebeşte radical 
de dogma stângii actuale, care polarizează între 
liberalismul globalist şi iliberalismul populist. 
Pentru el liberalismul nu este decât un simplu 
veşmânt ideologic al imperialismului globalist, 
care agresează firescul identităţilor naţionale. 
Noţiunii de „naţionalism” îi este restaurat astfel 
sensul său genuin, necontaminat de conotaţiile 
negative conferite în mod artificial de adversarii 
ideologici, Hazony refuzând substituirea lui cu 
eufemisme de genul „patriotism” sau „populism”. 

Mediul din care provine Hazony şi sinceritatea 
convingerilor sale are importanţă mai ales pentru 
cei care au o aşezare similară în tradiţia neamului 
lor, pe care l-ar dori de asemenea independent şi 
apt să se dezvolte conform acesteia, eliberat din 


chingile în care îl ţine legat globalismul. Impera¬ 
tivul ca acest principiu să fie urmat cu stricteţe de 
toate curentele naţionaliste, care să se respecte 
reciproc, formând o alianţă mai mult sau mai 
puţin strânsă împotriva globalismului, nu poate fi 
decât salutat. 

Totuşi, aici trebuie remarcată şi situaţia oarecum 
stranie, după care atât promotorii principali ai 
cosmopolitismului şi globalismului (exemplu 
paradigmatic: Soros), cât şi cei care vin acum cu 
„leacul” împotriva lui (precum Hazony), aparţin 
de fapt aceluiaşi popor. In sânul lui pot exista ten¬ 
siuni şi divergenţe fundamentale pe plan politic, 
dar de-a lungul mileniilor el a manifestat o remar¬ 
cabilă vitalitate tocmai datorită unităţii sale de 
natură transcendentă, a idealului mesianic care 1- 
a caracterizat dintotdeauna. 

Prin urmare, cât de strânsă ar urma să fie o even¬ 
tuală alianţă între feluritele curente de dreapta, 
aşa cum am văzut că s-a încercat la conferinţa de 
la Roma,... depinde de la caz la caz. Trebuie ţinut 
seama şi de faptul că actualele naţionalisme vest- 
europene au mai mult un substrat cultural decât 
unul religios. în acest moment ele şi sionismul 
văd în Islam un adversar comun, deşi motivele 
opoziţiei ţin de planuri complet diferite: pe de-o 
parte cel secular, pe de alta cel religios. Numai că 
secularismul european se consideră mult mai 
compatibil cu iudaismul, faţă de care nu vede 
nicio opoziţie (folosind adesea sintagma 
„moştenirii iudeo-creştine” a civilizaţiei 
europene), spre deosebire de Islam, pe care îl per¬ 
cepe ca pe o entitate ostilă doar la nivel cultural, 
căci cel spiritual îi este practic atrofiat. 

Nu e deci de mirare că actuala dreaptă vest-euro- 
peană care ia tot mai mult avânt pe plan politic 
are, spre deosebire de stânga, o atitudine filo- 
israeliană şi combate explicit antisemitismul 
islamic din societatea occidentală, fenomen pe 
care stânga preferă să îl ignore sau să îl pună pe 
seama ... dreptei (e drept, mai există grupări neo¬ 
naziste, dar mai mult pe post de „ţap ispăşitor”, 
căci ele nu au nimic de-a face cu dreapta de tip 
nou de care vorbim aici). 

E bine aşadar să nu ignorăm faptul că substratul 
gândirii lui Yoram Hazony e de fapt unul emina¬ 
mente religios (a se vedea cartea sa „The Philos- 
ophy of Hebrew Scripture”). Chiar dacă acesta nu 
răzbate în mod asumat în „Virtutea naţionalismu¬ 
lui”, care rămâne la un nivel mai general, acest 
factor rămâne mereu prezent la modul implicit şi 
îi influenţează toate atitudinile practice. E vorba 
inclusiv de alianţele pe care le urmăreşte şi pe 
care le consideră că sunt bazate pe un interes 
reciproc, care am văzut că nu este unul tocmai 
simetric, aflat integral pe acelaşi plan. 

într-o formulare extrem de brută, în linii mari 
acesta ar suna cumva în genul: „Voi europenii 
aveţi tot interesul să stopaţi islamizarea societăţii 
voastre laice, în vreme ce noi avem interesul de a 
rezolva mai întâi pe plan politic problema con¬ 
flictului iudeo-arab, ca preludiu la un demers cu 
ţel transcendent, rezidirea Templului din Ierusal¬ 
im. Ne putem deci sprijini reciproc în acţiunile 
noastre concrete, iar dacă vom învinge împreună, 
fiecare îşi va fi atins scopul dorit.” 

E de reţinut deci că doar cartea de care ne ocupăm 
aici nu reflectă toate faţetele lui Hazony, ca atare 
am considerat necesare unele observaţii cu un 
caracter mai mult preventiv. în ce măsură ele sunt 
întemeiate sau nu, va decide cititorul cărţii „The 
Virtue of Naţionalism” sau al acestui serial, la 
finalul său. 

în orice caz însă, tocmai datorită valabilităţii lor 
universale şi a planului în mod voit teoretic pe 
care se mişcă autorul, ideile din cartea amintită 
merită să fie cunoscute şi de publicul românesc, 
în numerele următoare ale revistei vom face 
aşadar o prezentare detaliată a lor. 

(Va urma) 






10 


PERMANENTE 


ANUL XXIII, NR. 2, FEBRUARIE 2020 


ALIANŢA ÎNTRE DEMOCRAŢIE ŞI NAŢIONALISM 

9 9 9 


Ofensiva accelerată a „Mondialismului”, 
patronată de Capitalismul internaţional şi sălbat¬ 
ic (cum l-a caracterizat un înalt prelat al Bisericii), 
va provoca o replică neaşteptată în lumea 
popoarelor: alianţa între democraţie şi naţional¬ 
ism. 

Ar părea imposibil ca acest pronostic să se real¬ 
izeze într-o zi şi chiar pare insolit sau fantastic. în 
general se afirmă că există un antagonism iremedi¬ 
abil între Naţionalism şi Democraţie. Pentru că - se 
spune - Naţionalismul exaltează orgoliul unei 
voinţe de a guverna o Naţiune, ceea ce ar putea 
da naştere unei forme de guvernământ autoritar sau 
chiar unei dictaturi. Şi, în nici un caz, Naţionalis¬ 
mul nu s-ar putea acomoda cu esenţa Democraţiei. 

Naţionalismul a împins câteodată la formarea de 
State imperialiste, aşa cum ne arată cu prisosinţă 
Fascismul şi Naţional-socialismul german, în 
epoca noastră. 



„Şi totuşi se învârteşte”, cum ar spune Gabiei. Şi 
nu pentru că noi dorim sau detestăm ca această 
apropiere între Naţionalism şi Democraţie să se 
întâmple. Dar, pentru că acest act intră în natura 
lucrurilor de a se produce. Această alianţă tre¬ 
buie să se cimenteze volens-nolens. 

Există probleme mult mai necesare şi inevitabile, 
care trebuie acceptate imperativ, pentru a scăpa de 
un pericol mai iminent decât altul. Este ceea ce se 
întâmplă sub ochii noştri. Există situaţii care cer 
acţiuni ce nu se puteau accepta cu decenii în urmă. 

Aşa este şi cu Alianţa Naţionalism-Democraţie. 

Ea a devenit astăzi o necesitate politică, chiar dacă 
anumitor oameni li s-ar părea că este o apropiere 
contra legilor naturii. 

în adevăr, aşa-zisele Guverne Mondiale, în for¬ 
mare astăzi în unele continente şi mâine putând 
acoperi toată planeta, ameninţă deja - în egală 
măsură - atât existenţa Naţiunilor, cât şi sistemele 
democratice de guvernare. 

Un Guvern Mondial se va suprapune dominant 
deasupra vieţii popoarelor, reducându-le la simple 
conglomerate etnice. Energiile lor creatoare nu vor 
mai servi pentru dezvoltarea culturii naţionale. 
Totul se deviază spre finalităţi strict materiale, spre 
profit şi acumulare de bogăţii. 

Dar, în acelaşi timp, Mondialismul dă lovitura de 
graţie şi Democraţiilor, căci anulează voinţa 
naţională, care se exprimă prin partide şi Parla¬ 
ment, înlocuindu-le cu o Administraţie Centrală, 
în locul guvernelor ratificate prin alegeri, apar cer¬ 
curi anonime de funcţionari, care înlocuiesc atât 
legislativul, cât şi executivul din orice ţară. 

Noi „comisii,,, care nu sunt obligate de nicio 
răspundere faţă de naţiune, fac legi valabile pentru 
mai multe State. Şi tot ele, aceste „comisii”, veg¬ 
hează la aplicarea lor. Prin acest procedeu, proce¬ 
sul democratic este dărâmat din temelii, căci dispar 
adevăratele instituţii prin care se exprimă voinţa 
popoarelor. 

în faţa unui Guvern Mondial atotputernic - care va 
dispune şi de mijloace coercitive - Naţiunea nu va 


mai avea niciun drept de acces în Stat şi, bineînţe¬ 
les, nicio posibilitate de a face apel la democraţie. 

Dintr-o singură lovitură se vor suprima cele două 
centre ale Statului: Naţiunea şi Democraţia. 
Oamenii se vor trezi conduşi de o altă forţă care nu 
emană deloc din voinţa lor. Astfel, va dispărea şi 
atât de trâmbiţata Naţiune Suverană, ca şi 
Democraţia drepturilor omului. Va rămâne numai o 
masă de indivizi, fără identitate naţională şi spiri¬ 
tuală, care va accepta, în indiferenţa generală, 
deciziile impuse de această instanţă supremă şi 
anonimă, a cărei origine şi compoziţie nu va fi 
cunoscută de nimeni. 

Pentru a împiedica acest dezastru al civilizaţiei 
noastre - de a-şi termina zilele intr-un amestec hib¬ 
rid de popoare şi rase guvernate de un Centru 
Anonim şi Puternic - nu există decât un singur 
leac: alianţa între cele două columne de 
susţinere a lumii moderne, Naţionalismul şi 
Democraţia. Căci amândouă sunt ameninţate în 
aceeaşi măsură şi trebuie, prin urmare, să formeze 
un bloc de voinţe indestructibile, ca să se opună 
cu putere inamicilor lor din umbră. 

Nu trebuie permis ca Materialismul, învins în 
Estul european, să revină sub forma Capitalismu¬ 
lui sălbatic al mondialiştilor, căci, în acest caz, 
naţiunile vor redeveni sclavele altor „Polit- 
birouri”, dezvoltate sub o altă etichetă, şi care ar 
decide destinul lumii. 

Vom rămâne mereu captivi, sclavi! 

Poate vom fi mai bine îmbrăcaţi şi mai bine hrăniţi. 
Vom trăi în amăgirea unei bunăstări, a unei 
îndestulări decorative, dar, în forul lor interior, 
oamenii ar rămâne sclavi! Ei ar merge fără să gân¬ 
dească spre propria lor degradare. 

Pentru a nu ajunge victime ale acestui final 
întunecat, salvarea nu poate fi decât crearea acestui 

Front comun între Democraţie şi Naţionalism. 

HORIA SIMA 

fragment din „Ordinea naturală a lumii”, 1992 


România şi sfârşitul Europei (3 3 ) 


Mihail Sturdza (1886-1980) a fost un diplo¬ 
mat de prestigiu, ministru de externe al 
României în perioada Statului Naţional- 
Legionar (1940-1941) şi a Guvernului 
Naţional de la Viena (1944-1945). Lucrarea 
sa „România şi sfârşitul Europei” consti¬ 
tuie un izvor documentar de excepţie. 

Camarazii mei din Guvernul Naţional 
Legionar, mai tineri şi deci mai generoşi 
decât mine, au avut multă vreme încredere 
în sinceritatea intenţiilor arătate de Gene¬ 
ral faţă de Mişcare, în primele săptămâni 
ale colaborării noastre. Eu, aproape din 
capul locului, am fost convins că Generalul 
Antonescu nu avea decât o singură sinceri¬ 
tate, cea faţă de iraţionalele sale ambiţii, 
(pag. 209) 

In ianuarie 1941 nu a existat nicio „rebe¬ 
liune”, niciun „putsch legionar”, ci o lovi¬ 
tură de stat, un putsch al Generalului 
Antonescu pentru a smulge prin forţă 
Mişcării Legionare partea de autoritate şi 
putere ce-i fusese recunoscută prin înţele¬ 
gerea formal încheiată între Generalul 
Antonescu şi Horia Sima la constituirea 
Guvernului Naţional Legionar, la 14 sep¬ 
tembrie 1940. (pag. 213) 


Demis de Antonescu încă din decembrie 1940 
din funcţia de Ministru de Externe (schimba¬ 
re acceptată cu greu de Horia Sima şi doar 
după promisiunea fermă că în locul lui va fi 
numit tot un legionar), Mihail Sturdza este 
prima victimă a războiului declanşat de Anto¬ 
nescu împotriva partenerilor săi de guvernare. 
Mintea sa lucida şi experienţa sa diplomatică 
îl făceau prea incomod în contextul în care 
Antonescu făcea mari eforturi să câştige susţi¬ 
nerea exclusivă a Berlinului contra legionari¬ 
lor. 

Apoi, în ianuarie 1941, evenimentele s-au 
precipitat, Antonescu executându-şi pas cu 
pas planul de eliminare a legionarilor de la 
guvernare şi din viaţa politică a ţării, cu preţul 
unei vărsări de sânge iresponsabile şi slăbirii 
grave a suveranităţii României. Aşa cum 
corect evaluează Sturdza, a fost o lovitură de 
stat a lui Antonescu contra legionarilor şi nu o 
„rebeliune legionară”, cum în mod mincinos a 
numit-o propaganda antonesciană, sintagmă 
preluată apoi interesat de istoriografia comu¬ 
nistă, dar şi (în mod ciudat) de propaganda 
evreiască, care deşi îl acuză pe Antonescu de 
imense crime împotriva evreilor (şi de plani¬ 
ficarea exterminării lor totale), în privinţa 
interpretării momentului din ianuarie 1941, îi 
acordă acestuia o totală credibilitate. 

Preot prof. MARIUS VIŞOVAN 


^^EDrnr hi'v.cvala 2 LEI - 

Cuvântul 


Vmr ni WwnHI Uflonrt 


mi cil TOII LEGIONARI 

Pentru împiedicarea vărsării do sânge pe care 
noi nu am vrut-o li care n a servit decât duşmanilor 
comuni ai României Si Axei. cunoscând câ politica 
Germaniei si italiei cer conditiuni speciale pe c 
Mişcarea Legionarâ Io recunoaşte Si având »n ve¬ 
dere câ intre conducerea Statului şi Mişcar 
gionara au început tratative pentru limpi 
situaţiei ca sâ uSurâm mersul acestor tratat 

ORDON 

Ca sa se înceteze imediat orice lupta. 

Legionarii vor paraşi de îndată ii 
i ibbce ocupate si vor reintra in viata 

Cer ca acest ordin sâ se execute fara 
si cu cea mai mare stricteţe. Vreau 
scurt timp Ţara sâ-Si reia 







ANUL XXIII, NR. 2, FEBRUARIE 2020 


PERMANENTE 


11 


Vocea raţiunii la USR fată cu Green Deal 

9 9 

BOGDAN MUNTEANU 


Ajunşi în Parlamentul European, până şi 
reprezentanţii progresismului de la noi se 
minunează în numele raţiunii faţă de bigotismul 
care domină actualmente mentalitatea vest- 
europenilor atunci când vine vorba de utopia aşa- 
zisei „protecţii a climei”. Pe scurt, programul pe 
termen mediu şi lung al UE, numit „Green Deal”, 
prevede renunţarea programatică la toate sursele de 
energie fosilă şi trecerea la energiile „verzi”, deşi 
tehnologiile în cauză nu sunt încă suficient de 
avansate pentru a fi o soluţie viabilă pe scară largă. 
Acest program impus în numele ideologiei „verzi” 
presupune costuri astronomice. Dacă rezultatele în 
privinţa evoluţiei climatice sunt cât se poate de 
incerte, impactul social va fi unul major şi cât se 
poate de cert. 

Realitatea experiată la faţa locului l-a fâcut pe 
europarlamentarul USR Cristian Ghinea să publice 
în „Dilema Veche” din 27 februarie - 4 martie 2020 
textul intitulat „Green Deal va aduce un val de 
euroscepticism în estul Europei ” în care analizează 
cu luciditate posibilele consecinţe ale acestui 
program de un gigantism utopic. Reproducem mai 
jos câteva fragmente din articolul amintit. 

* 

„Ludovic Orban a zis recent la o conferinţă în 
Bucureşti: „La ora actuală, la Bruxelles, cel puţin 
la nivelul Comisiei Europene, dar nu numai, este o 
adevărată religie cu Green Deal şi aproape orice 
argument încerci să pui în discuţie este respins ab 
initio Are dreptate. De multe ori, discuţia asta cu 
Green Deal are în esenţă un pattern religios. Te 


lepezi de fosili? Crezi în Green? Eram aproape 
sigur că amendamentul cu interzicerea în 2020 e 
genul de jucărie a grupului Verde. Amendamentul 
a trecut însă la votul în plen. Mă întîlnesc apoi cu 
o colegă dintr-o ţară nordică, europarlamentar 
PPE. Ii zic: „Asta e un amendament care nu are 
nici un efect, doar ne facem de rîs ”. Ea răspunde 
nervoasă: „Eu votez contra la tot ce e cu fosil, din 
principiu, urăsc combustibilii fosili”. Acest gen de 
dialog e destul de frecvent în discuţiile informale. 
Acesta e momentul cînd discuţia se desprinde de 
logică, de politici, de schimbare reală şi trece în 
tărîmul lui „eu cred”/„eu mă lepăd”/ trebuie să 
semnalez că sînt o persoană virtuoasă. 

(...) Politicile verzi au în practică un defect care 
schimbă destul de mult liniile politice tradiţionale: 
cu cît eşti mai sărac, cu atît te afectează mai mult. 
Se creează astfel o nouă lume a resentimentelor. Pe 
de o parte, elitele urbane, mobile, educate, pentru 
care a fi verde e un mod de viaţă, înseamnă a crede 
în ceva şi a te lepăda de altceva şi sînt dispuse să 
plătească taxe pe subiect. De cealaltă parte, cei 
care se simt dispreţuiţi pentru că nu cred destul, nu 
li se pare o prioritate să se lepede de un mod de 
viaţă la care au aspirat şi care acum le este furat. 

(...) In România, jumătate din locuitori se încălzesc 
cu lemne, care intră la regenerabile în statistici. 
Doar că românii ar vrea şi ei să se încălzească cu 
gaz. Dacă trecem pe gaz, stricăm ţinta de energie 
regenerabilă. Sau, ca să zic altfel, ca să fim green 
la încălzire, ar trebui să le zicem la jumătate din 
români: voi trageţi fum pe nas în continuare iarna 


şi sărim peste ce aveau nemţii încă de-acum 70 de 
ani, vedem dacă prindeţi următoarea revoluţie 
tehnologică (ea deocamdată nu există), dar băgăm 
bani în cercetare şi sîntem optimişti, aşteptaţi vreo 
30 de ani şi mai vedem. Ne chinuim acum din PE 
să ţinem cumva posibilitatea de a finanţa reţele de 
gaz din fonduri europene. Doar că gazul a devenit 
şi el parte din Rău şi trebuie să ne lepădăm şi de el. 
(...) Dar cum UE crede că astea sînt probleme ale 
trecutului, zice: hai să folosiţi banii pe care vi-i 
dăm ca să fiţi verzi. Pentru că intrăm într-o spirală 
de aşteptări diferite şi de aşteptări care devin 
înşelate. România nu şi-a rezolvat problemele 
vechi şi i se cere să folosească banii primiţi de la 
UE cu prioritate pentru unele noi. Ceea ce sună ca 
dracu ’. Şi dacă nu spunem noi asta - proeuropenii 
-, o vor spune antieuropenii. Şi vor avea dreptate. ” 



La părinţii lui Vasile Marin 


M-am dus acasă la părinţii lui Vasile Marin: stau 
departe, la marginea Bucureştilor. 

O căsuţă mică înşirată de-a lungul unei curţi, cu fer¬ 
estre întunecate ca nişte ochi plânşi, ce par că te 
privesc cu jale de cum ai intrat pe poartă. 

Un câine lup urlă atât de trist, că te cutremură: e 
câinele favorit al lui Marin. 

Apar două femei cernite, cu faţa suptă de durere: 
surorile lui Marin. Nu pot vorbi. Lacrimile le 
curmă glasul. Mă poftesc în casă să văd pe bătrâna 
mama a lui Vasile. 

într-o odaie mică, albă, întinsă pe pat, cu mâinile 
cruce pe piept, cu faţa ca varul, pare o mucenică 
dintr-o icoană veche. 

E bolnavă greu de inimă. De şase luni. Când a auzit 



Părinţii lui Vasile Marin 


vestea cea grozavă, un tremur i-a cuprins tot trupul 
ca un spasm, sângele i-a năvălit în inimă şi o noapte 
întreagă până în zori, doctorii s-au trudit s-o scape 
de o paralizie generală. 

Acum e liniştită, împăcată. îmi face se mn să mă 
apropii. 

îi spun că sunt prieten bun al lui Marin, camarad de 
lupte şi de temniţă. 

Vorbeşte cu un glas de-abia auzit, secat de puteri: 

„Dumnezeu a vrut aşa. Facă-se voia Lui. 
Căci noi cei de pe tărâmul lumesc, nu 
putem nici să-L înţelegem, nici să-I 
cunoaştem vrerile. 

Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că m-ai ales 
dintre toate mamele de pe pământul acesta 
românesc tocmai pe mine pentru jertfa cea 
mare şi că m-ai cinstit pe mine cu aşa cin¬ 
ste! Iar Vasile al meu este acum sus în 
ceruri şi stă la dreapta Lui! Domnul fie 
binecuvântat! 

Eu ştiam că n-am să-l mai văd pe Vasile al 
meu. 

De cum a plecat. Am ştiut tot. Uite stătea 
aici, pe marginea patului. Mi-a luat 
mâinile mele între ale lui, m-a sărutat pe 
amândoi obrajii şi mi-a spus: Măicuţă 
dragă, tu ai acum un fiu. Iar tu Bombott- 
ico ai un soţ (că era şi nora-mea cu el). 
Acum eu plec să lupt pentru Cruce. Şi nici 
tu, mamă, n-ai să mai ai un fiu şi nici tu, 
soţia mea, un soţ! Dar cinstea voastră o să 
fie mare! 

Şi s-a ridicat în picioare, a ieşit pe uşă şi s- 
a dus! Iar eu din clipa aceea am ştiut că n- 
am să-l mai văd niciodată. ” 



A obosit. începe să tuşească. A vorbit prea mult. O 
rog să se odihnească o clipă. O linişte nesfârşită 
pluteşte în odaie. O pace adâncă, ca într-o biserică, 
în prag se iveşte un bătrân, albit de ani, cu un chip 
de o nesfârşită bunătate. Tatăl lui Vasile. 
îl întreb despre viaţa lui, despre copilăria lui 
Marin... Stă de 50 de ani în Bucureşti. A fost ser¬ 
gent de oraş, apoi - fiind om cinstit şi de încredere 
- a trecut în serviciul palatului. A slujit pe rând pe 
regele Carol I şi pe Ferdinand. Acum e pensionar, 
cu o pensie mică şi o duce greu. 
îmi arată fotografii, amintiri de la Vasile... 
Diplomele lui de şcoală. Peste tot cel dintâi: şcolar, 
elev de liceu, student la facultate, la doctorat - emi¬ 
nent! Doctoratul în drept la Bucureşti „magna cum 
laudae”. Vasile, băiatuî unui segent sărman, între- 
cuse în toate şcolile la carte pe toţi feciorii de boier 
cu avere, cu guvernante şi cu preparatori acasă. 
Mereu în frunte! 

IOAN VICTOR VOJEN 

„Cuvântul Studenţesc”, 

nr. 1-4, ianuarie-februarie 1937 






12 


PERMANENTE 


Zilele Eroilor Diviziei Albastre 

Alicante, 7-8 februarie 2020 


călin gabor, Spania 


în fiecare an, în sâmbăta cea mai apropiată zilei 
de 10 februarie, se celebrează, începând cu anul 
1959, în Alicante, cu ocazia aniversării bătăliei de 
la Krasny Bor, un act comemorativ pentru toţi 
eroii Diviziei Albastre, la care se prezintă asociaţii 
de divizionari - Hermandades (în traducere, frăţii) 
- din mai multe provincii ale Spaniei. Aceste 
frăţii, la care ne vom referi cu prescurtarea în spa¬ 
niolă - HDA, au luat fiinţă în anii 50, în principal 
din necesitatea veteranilor de a se organiza pentru 
a obţine pensiile şi indemnizaţiile pe care statul 
german le acorda foştilor combatanţi mutilaţi sau 
bolnavi cronici, familiilor şi orfanilor divizionari¬ 
lor căzuţi şi pentru a-i sprijini pe camarazii care 
nu reuşiseră să dobândească o situaţie materială 
decentă după revenirea în ţară şi ale căror familii 
se zbăteau într-o cruntă mizerie, uitaţi de statul în 
slujba căruia îşi jertfiseră tinereţea. S-au constituit 
HDA în provincii de pe tot întinsul Spaniei, cu 
sedii în respectivele capitale de provincii, apărând 
citate, între 1955-1956, cele din Alava, Alicante, 
Almeria, Asturias, Avila, Baleare, Barcelona, Bur- 
gos, Caceres, Castellon, Coruna, Guadalajara, 
Jaen, Leon, Lerida, Madrid, Malaga, Murcia, 
Navarra, Orense, Palencia, Salamanca, Santander, 
Segovia, Sevilla, Tenerife, Ternei, Toledo, Valen- 
cia, Valladolid şi Zamora. între 1958-1961 apar 
altele noi în: Albacete, Badajoz, Câdiz, Ciudad 
Real, Cordoba, Cuenca, Gerona, Granada, 
Guipuzcoa, Huelva, Huesca, Logrono, Tarragona, 
Vizcaya şi Zaragoz, cu sedii în capitalele de pro¬ 
vincie, precum şi altele în oraşe ce nu erau capi¬ 
tale: Vigo (Pontevedra), Algeciras (Cadlz), Alca¬ 
zar de San Juan (Ciudad Real), Ibiza (Baleare), 
Miranda de Ebro (Burgos), Ceuta, Melilla şi Ifni- 
Sahara. 

Activitatea HDA se extinde, acestea intră în con¬ 
tact cu Asociaţia Camaraderiei Veteranilor Legiu¬ 
nii Condor (Kameradschaft Legion Condor) şi 
membrii lor sunt informaţi de posibilitatea de a se 
putea integra în Federaţia Asociaţiilor Veteranilor 
germani (Verband Deutscher Soldaten, VDS), 
creată în 1951 şi existentă până în 2016. Vor exis¬ 
ta mai multe colaborări cu această federaţie de 
veterani. 

De-a lungul anilor au avut loc numeroase mani¬ 
festări multitudinare la care asociaţiile de veterani 
ale Diviziei Albastre au participat, cea mai impor¬ 
tantă având loc în Zaragoza, în care divizionarii 
au oferit Patroanei spirituale a poporului spaniol, 
Virgen del Pilar, un mantou pe care erau brodate 
emblemele DA şi pe căptuşeală avea cusute benzi 
cu numele celor căzuţi în Rusia. Pentru a fi aco¬ 
perite cheltuielile, s-a realizat o chetă între guri- 
pas, în total participând membrii ai patruzeci şi 
patru de HDA. Au luat parte 3.700 de divizionari 
veniţi din toată Spania şi 600 de aragonezi. 

De peste zece ani, în Alicante, Ziua Eroilor Divi¬ 
ziei Albastre se desfăşoară sub preşedenţia lui 
Carlos Caballero Jurado, cunoscut deja cititorilor 
noştri, cel care este şi sufletul Buletinului Blau, 
publicaţie lunară a divizionarilor şi divizioniştilor, 
dintre puţinele ce ajung în prezent în toate colţu¬ 
rile Spaniei. Fundaţia Profesor George Mânu a 
fost menţionată în ultimii doi ani, în mai multe 
numere ale buletinului, articolele din revista Per¬ 
manenţe fiind primite cu un mare entuziasm de 
către membrii HDA din oraşul care a văzut marti¬ 
riul lui Jose Antonio. în ediţia lunii ianuarie a 
acestui an camarazii de la “Blau Division” au 
amintit de reeditarea în limba română, de către 
Editura Evdokimos, a cărţii Armata Naţională a 



Virgen del Pilar, 

cu mantoul pe care sunt brodate însemnele DA 


Guvernului de la Viena, scrisă de Carlos Caballe¬ 
ro, în colaborare cu istoricul american Richard 
Landwher şi şi-au exprimat speranţa de a vedea 
cât mai curând publicată în limba română şi o 
istorie a voluntarilor spanioli. 

Vineri, 7 februarie, seara, a avut loc prezentarea a 
două noutăţi din literatura divizionară: “Sonando 
Primaveras” de Manuel Cabo Fueyo, prefaţată de 
Carlos Caballero şi o colaborare a mai multor 
autori: Jose Manuel Estevez Payeras, Pablo Arre- 
dondo Garrrido, Adolfo Femandez Velasco, Car¬ 
los Caballero Jurado, Sixto Botella Lopez de Cas- 
tillo, Eduardo Diez Infante şi Manuel Silvosa 
Picos, cu titlul “5 Guripas del 262”. 

Sâmbătă, 8 februarie, în jurul orelor 10 dimineaţa 
am ajuns în gara Alicante, unde am avut marea 
bucurie de a-1 cunoaşte pe Juan Jose Negreira, un 
alt istoric de marcă, pe care-1 întâlnisem în repe¬ 
tate rânduri în lecturile mele despre DA, care 
venise cu Carlos să mă întâmpine. Am plecat 
împreună la restaurantul care găzduieşte an de an 
actele HDA Alicante, unde personalul acestuia 
punea la punct ultimele detalii. Afară, terasa era 
pregătită pentru slujba religioasă, în salon urmând 
să aibă loc conferinţa şi apoi masa frăţească. 
Rând pe rând au sosit delegaţiile HDA participan¬ 
te, fiecare cu drapelul (“banderin”) său - Alican¬ 
te, Albacete, Valencia, Barcelona, Murcia, 
Madrid, Guadalajara - primitorul local umpându- 
se cu cei 150 de participanţi. Timpul superb a per¬ 
mis desfăşurarea slujbei religioase catolice, cele¬ 
brată pentru sufletele celor căzuţi şi ale diviziona¬ 
rilor decedaţi în anul acesta şi cel care a trecut, în 
condiţii perfecte. 

A urmat prezentarea unora dintre invitaţii speciali 
(între care mi s-a făcut imensa onoare de a mă 
număra şi eu), cărora li s-a făcut cadou câte o cupă 
gravată cu însemnul DA. La rândul meu, am ofe¬ 
rit gazdei o machetă a Monumentului de la Maja- 
dahonda şi două icoane ortodoxe, amintindu-1 pe 
Ilie Vlad Sturdza care, în memoriile sale, scria 
cum populaţia din Uniunea Sovietică îşi dezgro¬ 


ANUL XXIII, NR. 2, FEBRUARIE 2020 


pau icoanele şi obiectele sfinte, la intrarea arma¬ 
telor Axei. Acestea au fost primite cu o mare 
bucurie, Carlos menţionându-i pe Moţa şi Marin 
ca precursori ai voluntariatului anticomunist în 
Europa. M-a bucurat enorm să constat imediat că 
gestul meu s-a convertit în preludiul unui moment 
extrem de emoţionant, când Francisco Torres a 
luat microfonul şi i-a dedicat “Căpitanului” - Car¬ 
los Caballero Jurado - un cuvânt de mulţumire 
din partea tuturor prietenilor care s-au simţit dato¬ 
ri să-şi arate recunoştinţa prin înmânarea unei pla¬ 
chete omagiale cu un text a cărui lectură a trebuit 
s-o facă tot Paco Torres, emoţia copleşindu-1 pe 
sărbătorit. 

“Din partea camarazilor echipei noastre pentru 
Carlos Caballero Jurado 

în semn de mulţumire şi recunoştinţă pentru devo¬ 
tamentul tău, sacrificiul, munca şi generozitatea 
arătate pe durata atâtor ani, fără a urmări vreun 
ţel sau beneficiu decât a te dedica uneia dintre 
puţinele cauze drepte pentru care mai merită con¬ 
tinuată lupta, cu pana, cu cuvântul şi cu cărţile; 
pentru că eşti, într-un fel, Căpitanul nostru în 
această călătorie fără echipaj, fără alt destin 
decât dobândirea celui mai bun post între lucefe¬ 
ri. 

Cu un Arriba Espaha în loc de semnătură, priete¬ 
nii tăi. 

Alicante, 10 februarie 2020, a LXXVII-a Aniver¬ 
sare a Bătăliei de la Krasny Bor’’ 

în continuare a urmat o conferinţă a istoricului 
Jorge Alvarez despre capitolul Possad, unul dintre 
cele mai sângeroase din Bătălia Capului de pod de 
pe Voljov. în expunerea sa a adus date noi, necu¬ 
noscute până în prezent, deşi numeroşi autori au 
scris despre acest subiect, ele fiindu-i facilitate de 
un camarad din Cadiz care a tradus rapoartele 
unităţilor sovietice participante la acele acţiuni. 

A urmat masa în ambianţa camaraderească pe 
care am întâlnit-o la toate manifestările patrioţilor 
spanioli la care am participat. 

Am plecat spre casă cu sufletul plin, cu imaginea 
frumoasă a unor oameni care-şi cinstesc cum se 
cuvine înaintaşii, care nu se ruşinează de trecutul 
poporului lor şi care nu permit ca peste faptele 
pline de eroism ale celor care au căzut şi peste 
numele lor, să se aştearnă această mantie ruşino¬ 
asă a uitării. 



Carlos Caballero Jurado, stânga 







PERMANENTE 

ir 


ANUL XXIII, NR. 2, FEBRUARIE 2020 

Flori de aur din Maramureş ( 68 ) 



Sub acest generic oferim cititorilor întâmplări 
de viaţă din istoria recentă a Maramureşului, ca 
dovezi eroice de credinţă şi iubire creştină. 

(M. V.) 


Intrasem deja în anul 1989... Acasă, aveam 
mari probleme cu alcătuirea pachetului pentru 
Marius care era student la Cluj, la facultatea de 
matematică. Hrana de la cantină ea absolut 
insuficientă. Soţia mea bătea oraşul în lung şi-n 
lat pentru o bucată de brânză sau un pachet de 
unt. 

în vacanţe ne povestea că la Cluj sunt mai mulţi 
preoţi greco-catolici în casa cărora se oficiază 
serviciul religios, la care participau mai mulţi 
tineri, chiar şi studenţi. Printre ei era şi pri¬ 
etenul lui Marius, Doru Oros, cu care fusese 
coleg şi la Sighet, atât în şcoala generală, cât şi 
la liceu. 

Acasă la părintele Matei Boilă, la liturghie, 
participau oameni deosebiţi: Doina Cornea, 
prof. dr. Bota, părintele David Ioan etc. L-a 
cunoscut şi pe părintele Tertulian Langa, un 
tezaur spiritual, deosebit de doct în problemele 
religiei şi care organiza pentru tineri multe 
prelegeri pe teme spirituale. în anii când era 
student la Drept, la Bucureşti, a fost discipolul 


monseniorului Vladimir Ghika, apoi a cunoscut 
pentru multă vreme închisorile comuniste. 

împreună cu un grup de tineri din care făcea 
parte şi Marius, părintele Langa a fost la Biser¬ 
ica „Sf. Petru şi Pavel” din Cluj, lângă care era 
o statuie a Fecioarei Maria... decapitată. Nu se 
ştie de cine... Au recitat acolo întreg Rozariul, 
cu voce tare, în aer liber, spre uimirea celor ce 
treceau pe acolo. Tot în anii studenţiei l-a 
cunoscut pe părintele Botiza, specialist în exe¬ 
geză biblică. La părintele Vasile Ungureanu, 
care reuşise să strângă în jurul lui o mulţime de 
tineri ca să-i îndrume spre viaţa spirituală, 
Marius a participat foarte des la liturghie, fiind 
impresionat de cultura şi înflăcărarea părinte¬ 
lui, şi el trecut prin temniţele comuniste. Ap㬠
reau, astfel, nuclee ale Bisericii noastre atât de 
prigonite. Se pare că şi Securitatea mai slăbise 
coarda. 

La Biserica Universităţii, se oficia liturghia în 
rit latin, în limba română. A fost o revelaţie. 
Biserica era arhiplină, oamenii simţeau o mare 
înălţare sufletească, mai ales când se întâlneau 
cu alţii, despre care nu ştiau ce gândesc... şi 
acum iată-i împreună, mărturisindu-şi credinţa. 
Fluviul îşi aduna apele. 

(Aurel Vişovan, Dincoace de gratii ) 


Biruinţa credinţei, biruinţa vieţii 

5 5 ' 5 5 

Grigore Şofron 



Oare e posibil ca un om care în 1949 era în 
detenţie, distrus fizic, practic paralizat (nu s-a 
putut ridica din pat aproape un an!) cu şanse 
infime de a-şi recupera sănătatea şi de a vedea 
libertatea... să-şi revină fizic complet şi să mai 
trăiască peste 70 de ani!..., realizându-se profe¬ 
sional şi familial şi să ajungă chiar să-şi vadă 
strănepoţii? în logica umană pare cu neputinţă, 
dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă! 

Ei bine, nu este un exerciţiu de imaginaţie, acest 
om există în came şi oase ... este camaradul 
Grigore Şofron, inginer agronom, născut în 
1928 la Sighetu Mamiaţiei (din părinţi veniţi 
de peste Tisa din satele româneşti din Maramu¬ 
reşul de nord, atunci în Cehoslovacia, azi 
Ucraina), dar domiciliat de multă vreme la Cluj. 
Grigore şi fratele său Mihai au intrat în 1946 în 
„Frăţia de Cruce” de la liceul „Dragoş Vodă” 
din Sighet, înfiinţată de Aurel Vişovan, acti¬ 
vând cu multă discreţie (situaţia din ţară o 
impunea), în aşa fel încât multă vreme nu au 
ştiut unul de celălalt! Cu uimire, dar şi cu mare 
bucurie cei doi fraţi au aflat că împărtăşesc ace¬ 


leaşi convingeri şi s-au angajat în aceeaşi luptă 
creştină şi naţională. Luptă în care au dat o 
mare jertfă, pe altarul lui Cristos şi al neamului 
romanesc, jertfa anilor tinereţii petrecuţi în tem¬ 
niţele comuniste, în frig, foame, bătăi şi batjo¬ 
cură. 

Să-l lăsăm pe Grigore Şofron să depene în con¬ 
tinuare amintirile... 

„Când am ajuns în 1947 la Cluj, la facultate, m- 
am încadrat în organizaţia legionară de acolo, 
sub conducerea lui Ion Curăscu, care, la rândul 
său, se afla sub comanda lui Chirică Bălănişcu. 
Am fost arestat la 24 iunie 1948, împreună cu 
mai mulţi legionari clujeni, am fost dus la Secu¬ 
ritate, am fost bătut crunt de mai multe ori, am 
fost supus unui regim de înfometare - primeam 
mâncare numai o data pe zi, o apă chioară 
numită „ciorbă ”. M-am îmbolnăvit grav - timp 
de 47 de zile n-am avut scaun! Despre cei de la 
Sighet Securitatea părea să nu ştie nimic, aşa 
că nici eu n-am suflat o vorbă... 

în aprilie 1949 am fost judecat şi condamnat la 
7 ani de închisoare, pedeapsă redusă apoi la 5 
ani. 

Am fost întemniţat în sinistra închisoare Piteşti, 
unde, în decembrie 1949, m-am îmbolnăvit din 
nou foarte grav şi am fost transportat la spita¬ 
lul din oraş. Situaţia mea medicală era deose¬ 
bit de gravă, eram practic paralizat... M-am 
chinuit aşa aproape un an, dar mi-am revenit. 
Greu de crezut, dar adevărat. A fost aproape un 
miracol! Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile! 

în mai 1951 am fost dus la Canal, unde, după 6 
luni de muncă epuizantă în condiţii insuporta¬ 
bile, m-am îmbolnăvit din nou şi am fost trans¬ 
ferat la Văcăreşti, apoi la Jilava, apoi 6 luni la 
Gherla şi din nou la Văcăreşti. Am fost internat 
la Spitalul Central de Neuropshiatrie. Mi-am 
revenit foarte lent şi am fost eliberat la 2 august 
1953.” 


Dumnezeu i-a răsplătit suferinţa lui Grigore 
Şofron cu multe daruri şi i-a binecuvântat viaţa 
pe toate planurile, ultimul dar minunat - ca o 
încununare a tuturor celorlalte - fiind micuţul 
strănepoţel Martin, care duce mai deoparte 
neamul şi numele de Şofron şi umple de bucu¬ 
rie casa cu zâmbetul său senin. Domnul Şofron 
este un privilegiat, fără îndoială - extrem de 
puţini deţinuţi politici au ajuns să-şi vadă str㬠
nepoţii. Acum, seniorul Grigore Şofron îşi par¬ 
curge, cu greu dar senin, ultima etapă din dru¬ 
mul Crucii, fiind împlinit că lasă în urmă ceva 
de valoare - o moştenire de credinţă, o moşteni¬ 
re de viaţă. Şi ne susţine în activităţile noastre 
prin rugăciune şi prin preocuparea constantă pe 
care o exprimă mereu, bucuros că spiritul legio¬ 
nar merge mai departe prin noua generaţie. 

Nu e uimitoare lucrarea Domnului în viaţa celor 
care i se dăruiesc din toata fiinţa lor? 


pagină realizată de 

Preot prof. MARIUS VIŞOVAN 



Martin, strănepotul Dlui. Grigore Şofron 





PERMANENTE 

ir 


14_ 

Coasta Galeş 
Brigada Nr. 1 

ION DUNCA 

în sfârşit, ne-au fericit cu hrană caldă! Numai că 
fantezia culinară lipsea cu desăvârşire: când au 
început cu zeama de varză acră, aceasta curgea în 
gamelă cu săptămânile. Când au dat-o pe ceapă, 
idem. Culmea rafinamentului a fost când am auzit 
(căci fabrica de zvonuri funcţiona din plin, supra- 
turată) că vom fi alimentaţi cu ceva de bază, aces¬ 
tea fiind fasolea, mazărea şi lintea, care ocupă 
locurile de frunte în meniul oricărei puşcării. Era 
vorba de mazăre. Perfect! Asta da, hrană consis¬ 
tentă cu grămadă de calorii şi alte cele entuzias- 
mante pentru organismele noastre lihnite. S-a 
confirmat. 

Numai că mazărea asta s-a dovedit a fi ceva cu 
totul special, cum aveam să aflăm începând cu 
primul hârdău conţinând numitul aliment. Când 
polonicul s-a golit în prima gamelă, la suprafaţa 
acesteia a apărut un strat de ceva negru. Ce o fi 
substanţa aceasta, atât de nepotrivită cu verdele 
entuziasmant al mazării, aşa cum o ştiam noi din 
moşi-strămoşi? 

Enigma a fost dezlegată imediat: stratul suspect 
era alcătuit din gărgăriţe, nenumărate şi bine fier¬ 
te. Cu toată foamea, combinaţia culinară ne-a cam 
bulversat. Ce-i de făcut? Am dat la o parte pelicu¬ 
la suspectă, sperând că boabele sunt serioase, la 
locul lor, cum se cuvine. Nu erau! Fiecare bob de 
mazăre avea în proprietate gărgăriţa personală. De 
pe unde vor fi scos mizeria asta, ei ştiu. în cele din 
urmă am făcut pe orbii: stratul superficial a fost 
înlăturat şi cu ochii închişi, prefăcându-ne că nu 
ştim ce-i în gamelă, am înghiţit conţinutul. 

Suma gărgăriţelor înghiţite în iarna aceea la Coas¬ 
ta Galeş este nedeterminabilă! 

A fost cea mai mizerabilă iarnă petrecută pe 
Canal. Ţi se părea că mai rău nu se poate şi mereu 
ţi se demonstra că da, se poate! 

în barăci erau sobe din cărămidă, dar nicio surci- 
că nu a ars în ele în iama 1952-53. Eram ca vite¬ 
le în grajd, ne încălzeam din propria căldură, câtă 
era. înghesuiţi la limită pe priciuri, adormeam tre¬ 
murând şi ne trezeam imediat - ni se părea - pen¬ 
tru a o lua de la capăt. Nişte zeamă brună boteza¬ 
tă cafea şi la drum. Două ceasuri prin noroi, iar 
după ce a dat îngheţul, prin bolovanii de pământ 
îngheţat, de care te poticneai la fiecare pas. Nici 
nu mai ştiam cum e mai rău, prin noroi sau prin 
bolovăniş?! Apoi 12 ore de muncă şi drumul 
înapoi în aceleaşi condiţii. Urmat de „numărători- 
le” care nu se mai terminau. Se pare că tare rău 
stăteau caraliii cu aritmetica, deoarece ne tot 
numărau şi nici cum nu le ieşeau socotelile. Dacă 
mai aveam norocul de a nu fi prinşi la vreo cor¬ 
voadă, mai apucam oleacă de somn. Careva dintre 
noi a făcut un calcul din care reieşea că în acea 
perioadă am beneficiat în medie de patru ore de 
somn/zi. Presupun că bunicuţul-comadant, consi¬ 
dera - în mărinimia lui - că şi atâta era prea mult 
pentru nişte bandiţi. 

Din istorisirile celor care au făcut războiul pe 
front, am aflat că se poate dormi mergând. Sincer, 
nu prea i-am crezut. Părea o exagerare, floricele 
de împănat istorisiri tragice spre a le face şi mai 
şi. A trebuit să învăţăm pe pielea noastră că nu 
toate istorisirile incredibile sunt fantezii. 

Eram demult deprinşi să ne deplasăm pe cinci şi 
am transformat ordinul în avantaj: ne ţineam de 
braţ spe a ne susţine, fie prin noroi, fie prin bolo- 


dezastruoase. La K-4 crezuserăm că am epuizat 
tot ceea ce putea fi epuizat. Se vede că a mai 
rămas ceva. Niciodată nu-mi voi putea explica de 
pe unde se mai găseau resurse? Cert este că mi s- 
a întâmplat să adorm în mers şi să visez în acest 
interval de timp. Ce am visat? O sobă caldă în 
care pâlpâia focul, acasă, la Ieud, în dormitorul 
nostru, în casa copilăriei şi a unei părţi a adoles¬ 
cenţei mele. Cât a putut să dureze somnul? Foar¬ 
te probabil, câteva secunde până am dat de prima 
excrescenţă a terenului - şi erau destule - trezin- 
du-mă la realitate. Mi-au spus şi alţii că li s-a 
întâmplat, altfel aş fi tăcut din gură, cunoscând 
riscul de a fi luat în tărbacă de ceilalţi. Ar fi fost 
inevitabil, deoarece cu tot năduful, ciuda, obosea¬ 
la şi nesomnul, acidul nu scăzuse şi ne înţepam 
voioşi, făcând haz de necaz, cum îi stă bine rom⬠
nului. Dar ar fi nedrept să nu fac remarca asupra 
unei realităţi deloc neglijabile. Anume că nu mai 
eram bătuţi la cap şi insultaţi de Ciobanu şi, chiar 
dacă nu ne era cu nimic mai uşor - dimpotrivă - 
nu eram pe poziţia specială de disciplinari. Din 
nefericire, întreaga „colonie” era supusă aceluiaşi 
tratament barbar. Faptul nu era câtuşi de puţin 
consolator, ar fi fost şi răutate şi prostie să raţio¬ 
nezi astfel. Dar, din ceea ce ştiu eu, nu numai noi, 
marea majoritate a celor ce populau atunci Coas¬ 
ta Galeş şi-au păstrat minţile la locul cuvenit, ca şi 
răbdarea şi bunul simţ. 

Mai erau şi clipe fericite cândPetrică Aldea, Puiu 
Păcuraru sau chiar subsemnatul, făceam rost de 
câte o prăjină (ţigară) de pe la vreun prieten 
nefumător, care-şi păstra cu acribie depozitul, din 
care mai oferea - cu ţârâita - păcătoşilor, câte 
una bucată din articolul menţionat, pe care o 
savuram cu neruşinată poftă, trecând-o din gură în 
gură, după regulile aplicate în vremurile dramati¬ 
ce sub aspectul sărăciei de tutun, fum cu fum. Un 
timp deveneam optimişti şi viaţa devenea supor¬ 
tabilă, aşa cum era. 

Aveam noi încă o sursă pentru vremurile cele mai 
negre. Era Daniel Iuliu - Gyuszi, un camarad la 
bine şi la rău, pe care l-am cunoscut acolo, la 
Galeş. Era prietenul nostru Gyuszi o namilă de 
ungur de pe la Oradea, pe lângă care Puiu Păcura¬ 
ru cu cei apr. 180 cm. ai săi, părea un pitic am㬠
rât; ce să spun eu, cu cei 164 cm. care eram aşij- 
derea pe lângă Puiu. Petrică era tipul mediu între 
noi. Ca statură, vorbesc. Dar Gyuszi al nostru, 
mare şi ciolănos cum era, ar fi putut intimida pe 
oricare baschetbalist. Numai că Gyuszi nu intimi¬ 
da pe nimeni. Pe cât era de mare, pe atât era de 
blând. Calm ca o stâncă, vorbea puţin şi observa 
mult. Cum de ştia Gyuszi când era jalea mai mare, 
nu ştiu. Nici nu am aflat. Dar este probabil că 
atunci când observa că ţopăiala pe pământul care 
se cerea nivelat şi vorbăria adiacentă scădeau în 
intensitate sub cota de alarmă, prietenul nostru 
surâdea domol cum îi era felul şi începea să sco¬ 
tocească prin fundul unuia din uriaşele-i buzuna¬ 
re - pe măsura lui - de unde scotea între burice¬ 
le degetelor minunea minunilor: tutun! De unde-1 
mai avea? Cui îi pasă!?! Cu un gest simplu, ne 
oferea comoara. Zâmbind fericit, cu aerul: -V-am 
făcut-o! 

Următoarea operaţiune, de o importanţă majoră, 
îmi revenea. Dintr-o bucată de hârtie din sac de 
ambalaj, decupam cu atenţie şi în funcţie de can¬ 
titatea de tutun cadorisită, un fel de foiţă grosola¬ 
nă, bine frecată pentru a se mai înmuia cât de cât, 
în care, cu infinită grijă ca să nu se piardă niciun 
firicel, răsuceam o prăjină după toate regulile 
artei. Această îndemânare în confecţionarea prăji¬ 
nilor, mi-a adus de la Puiu onorantul titlu de „cel 
mai bun răsucitor de ţigări de pe întregul traseu al 
Canalului!”. 

Trebuie explicată chestia cu „întregul traseu”. 
Acolo toate superlativele se refereau invariabil la 
întregul traseu al Canalului. Cel mai bun electri¬ 
cian, cel mai bun buldozerist - cred că Ion Nicu- 
lescu era acela!, cel mai bun săpător, cel mai... 


ANUL XXIII, NR. 2, FEBRUARIE 2020 



lui Puiu, m-am pricopsit şi eu cu un titlu de „cel 
mai bun de pe întregul traseu”. De care sunt mân¬ 
dru şi astăzi! 

Puşcarciuc, nu se amesteca în treburile noastre, 
nici nu ne presa. Vedea că nu se poate stoarce mai 
mult din noi. Tăcut şi preocupat, măsura în lung 
spaţiul în care se încadra garnitura, rece ca un sloi 
de ghiaţă. Părea să nu aibă nicio urmă de trăsătu¬ 
ră umană în el. Era sigur că va fi eliberat în curând 
şi aşa s-a întâmplat. S-a dus fără să-şi ia rămas 
bun. Ca şi cum nici nu am fi existat. Ca relaţie 
umană, nici el pentru noi. 

Am fost preluaţi de Căpraru, care se cam conta¬ 
minase, era vesel şi palavragiu. Ne povestea fără 
reţinere cum a fost luat de la strung şi trimis la o 
şcoală militară MAI, din care, după şase luni a 
ieşit cu gradul de locotenent de securitate. A mai 
avut şi sansa - sau poate neşansa - de a face parte 
din garda de corp a ministrului, împreună cu care 
a căzut. Carieră scurtă, încheiată într-un lagăr de 
muncă forţată de pe Canal. Puşcarciuc i-a promis 
că se va interesa de soarta lui şi s-a ţinut de 
cuvânt: nu peste mult, a plecat şi Căpraru. 

Dar cei doi MAI-şti nu au luat şi mizeria cu ei. 

Am primit un alt şef, fost mecanic de locomotivă 
cu nume de înţelept: Solomon. Brigadier de 
meserie încă de la Poarta Albă, avea reputaţia de 
om cumsecade. Ceea ce nouă nu ne spunea mare 
lucru, deoarece cumsecădenia devenise ceva cu 
totul relativ. Deocamdată firea lui domoală ne 
convenea, dar, bănuitori fiind, ne întrebam: cum 
de a rezistat atâta vreme ca brigadier, aceasta pre¬ 
supunând compromisuri multe, sau şi mai rău!?! 
Simple presupuneri determinate de prudenţă. Ne 
păstram în rezervă. Cei mai mulţi, provenind de la 
K-4, credeam că deocamdată aşa e bine. Cum vor 
evolua treburile, vom mai vedea. 

Aproape în centrul „coloniei” se construise un 
edificiu cel puţin incomod ca destinaţie. Un fel de 
celular, puşcărie în puşcărie, destinat ca loc de 
recluziune încă şi mai severă celor indezirabili, - 
pentru stăpâni-, intransigenţi - pentru noi. Când 
a sosit iama, tencuiala încă nu se uscase, dar ce 
conta un asemenea amănunt nesemnificativ? Cum 
clădirea îşi pierdea rostul, nefiind folosită, au 
găsit repede clienţi care să o populeze, după cuvi¬ 
inţă. Printre ei, bineînţeles domnul Călinescu, 
Nistor Man, Remus Radina - pe care-1 ştiam dor 
din auzite - şi alţi răi care, ori erau mai „clăn- 
ţoşi”, ori aveau în trecut mai multe „bube în cap”, 
ori pur şi simplu mai ghinionişti. Răul excesiv 
consta în faptul că edificiul, fiind amplasat în 
poziţie centrală, complica posibilităţile ajutorării 
celor damnaţi suplimentar, fiind păziţi cu străşni¬ 
cie. Chiar dacă sărăcia era mai adâncă decât în 
„faza de tranziţie”, s-ar mai fi găsit câte o bucăţi¬ 
că de slănină ruptă de la gura flămânzilor, pentru 
cei şi mai flămânzi. Acest mod de ajutorare a 
funcţionat mereu, cu toată împotrivirea stăpânilor 
şi cu toate măsurile luate pentru a-1 împiedica. 
Aici au reuşit în mare măsură. Iar iama era abia la 
început. 


vanii de pământ îngheţat. Epuizarea atinsese cote orice, se raporta la traseul Canalului. Aşa se face 

că datorită generozităţii şi inepuizabilei fantezii a (va urma) 







ANUL XXIII, NR. 2, FEBRUARIE 2020 


PERMANENTE 


15 


Sinaxarul Demnităţii Româneşti: f 5 februarie 1970 


Poetul legionar Ştefan Vlădoianu 

50 de ani de la mutarea în veşnicie 

CEZARINA CONDURACHE 


Fani s-a născut la 15 septembrie 1911 la Constanţa, 
în familia macedonenilor Ştefan şi Eilsabeta. A 
lucrat ca funcţionar la „Asigurările Sociale” în ora¬ 
şul natal. în 1937 Fani Vlădoianu se înscrie în Miş¬ 
carea Legionară. După rebeliunea Generalului 
Antonescu, în iunie 1941, va fi arestat şi internat în 
lagărul Târgu Jiu, de unde va fi eliberat în octom¬ 
brie acelaşi an. La plecarea din lagăr a primit o ade¬ 
verinţă care atestă perioada internării în lagăr şi îi 
impune să se întoarcă la domiciliu Iară a se opri pe 
drum. Tot în adeverinţă i se specifică faptul că, de 
îndată ce avea să sosească la Constanţa, era obligat 
să se prezinte la postul de jandarmi, apoi săptăm⬠
nal, la control, duminica. Fratele său, Liviu, arestat 
şi el pentru rebeliune, va fi condamnat şi trimis în 
detenţie la Aiud. 

Fani Vlădoianu revine a Constanţa, aşa cum îi 
impune adeverinţa, însă continuă să activeze. La 
începutul lui 1942 devine şeful Garnizoanei Legio¬ 
nare Constanţa. Din acestă funcţie a reorganizat 
două corpuri legionare importante: „Răzleţii” şi 
„Grup FDC 20”. A încercat să reactiveze şi Corpul 
Muncitoresc Legionar din oraş, dar din cauza faptu¬ 
lui că majoritatea membrilor săi erau deja arestaţi, a 
trebuit să renunţe. Principala activitate condusă de 
Vlădoianu consta în colecta de bani pentru ajutora¬ 
rea legionarilor închişi de mânia antonesciană. Cu 
banii strânşi, se expediau pachete legionarilor ares¬ 
taţi, se angajau avocaţi pentru procesele lor. Totoda¬ 
tă, se sprijineau şi familiile legionarilor închişi (una 
din familiile ajutate a fost cea a lui Nicolae Roşea - 
viitorul Secretar General al Mişcării Legionare din 
exil). 

Colectele se făceau separat pe fiecare grup şi frăţie, 
între curierii principali care asigurau corespondenţa 
şi predarea banilor se aflau surorile lui Ştefan Vl㬠
doianu, ambele legionare, Silvia şi Victoria. Silvia 
Vlădoianu fusese şefa cetăţilor legionare din Con¬ 
stanţa în anii 1935-1936 şi corespondent al ziarului 
legionar „Biruitorii” între 1935-1938. 

Corpurile reorganizate de Vlădoianu sunt descope¬ 
rite de Siguranţa Constanţa la 5 august 1942 şi se 
operează arestări chiar în acea zi. Fani Vlădoianu 
împreună cu alţi 18 camarzi sunt ridicaţi de Sigu¬ 
ranţă. Pe parcursul anchetei, cei implicaţi au încer¬ 
cat în zadar să demonstreze că nu au desfăşurat acti¬ 
vitate politică. La 12 august 1942, Tribunalul Mili¬ 
tar Constanţa începe procesul, la 27 august pronun¬ 
ţă sentinţa Lotului Vlădoianu. Vor fi 12 persoane 
condamnate. Fani primeşte pedeapsa cea mai mare, 
25 de ani de muncă silnică pentru „organizare de 
nuclee clandestine” şi încă 15 ani muncă silnică 
pentru „colectare de bani în scopuri oprite de lege”. 
Condamnări mari primesc şi Marcel Leahu - 20 ani, 
Dumitru Stoian şi Gheorghe Frâncu - 15 ani, Ghe- 
orghe Ovezea şi Ionel Jaluba - 10 ani. 

Ştefan Vlădoianu va petrece 22 de ani în temniţele 
antonesciene şi comuniste: Aiud, Gherla, Văcăreşti, 
Baia Sprie, Colonia Nistru. Cea mai mare parte a 
detenţiei va fi în Aiud. în colonia de la Baia Sprie va 
petrece acea noapte sfântă a învierii în măruntaiele 
pământului (1951) şi se va afla printre deţinuţii care 
vor protesta vehement după împuşcarea preotului 
Gheorghe Şerban. Deţinuţii protestatari, între care şi 
Ştefan Vlădoianu, vor fi trimişi disciplinar la Colo¬ 
nia Nistru, cu lanţuri la mâini şi la picioare. 

Vlădoianu a respins orice compromis, orice încer¬ 


care de reeducare. Izolarea şi condiţiile de extermi¬ 
nare la care a fost supus i-au şubrezit sănătatea şi i- 
au întunecat pentru totdeauna lumina ochilor. Din 
păcate, soarta fratelui său, Liviu, a fost diferită. 
Fiind student la data arestării, a ajuns în moara ree¬ 
ducării de la Piteşti, unde va ceda în urma torturilor. 
Liviu Vlădoianu se află printre cei care conduc ree¬ 
ducările în camera lagăriştilor la Piteşti, apoi în 
echipa care exportă fenomentul la Ocnele Mari. 
Liviu va fi eliberat în 1954. 

Demostene Andronescu povesteşte despre Ştefan 
Vlădoianu: 

„Ştefan Vlădoianu. Acesta fusese arestat încă din 
1942 şi aproape toţi cei 22 de ani petrecuţi fără 
întrerupere în închisoare, a fost «găzduit» în 
Aiud. în ultima perioadă, din cauza tratamentului 
bestial la care a fost supus şi a refuzului de a i se 
acorda asistenţă medicală, îşi pierduse complet 
vederea. Cu toate acestea, atunci când a început 
acţiunea de reeducare, el a refuzat categoric să o 
accepte, împărtăşind astfel soarta tuturor celor¬ 
lalţi recalcitranţi. Pentru a fi convins să-şi schim¬ 
be această atitudine intransigentă, în celula în 
care era izolat de unul singur a fost introdus, la 
un moment dat, un oarecare Gheorghiu, originar 
din acelaşi oraş cu el (Constanţa) cu misiunea de 
a-l prelucra şi de a-l aduce la sentimente mai 
bune. Acesta s-a străduit să-l convingă că dacă ar 
accepta reeducarea, ar putea beneficia, printre 
altele, de un tratament medical adecvat care i-ar 
putea reda vederea. Ispita era mare, însă demni¬ 
tatea poetului orb s-a dovedit a fi şi mai mare. 
După numai câteva zile, emisarul colonelului 
Crăciun s-a reîntors de unde venise, fără să-şi fi 
îndeplinit misiunea. Ştefan Vlădoianu a rămas 
credincios sieşi şi crezului său pentru care şi-a 
sacrificat tinereţea. Securitatea sau destinul nu l- 
au iertat însă, căci la puţin timp după eliberare, a 
murit suspect, călcat de o maşină. („Reeducarea 
de la Aiud”) 

în temniţă Fani compune nenumărate poezii care 
circulă dintr-o celulă în alta. Memorate de camara¬ 
zii săi, poeziile circulă odată cu ei dintr-o temniţă 
în alta. Tot în temniţă se va dovedi şi un strălucit 
traducător de poezie şi proză (Baudelaire, Verlaine, 
Valery, Rilke, Shakespeare, Poe). 

Orb, dar vertical, Fani Vlădoianu a fost eliberat din 
Aiud, de la izolare, la 1.08.1964, odată cu decretul 
general de graţiere pentru foştii deţinuţi politici. A 
reuşit să reconstituie şi să transcrie o parte din poe¬ 
ziile compuse sau traduse în temniţă. Pe altele le-a 
recuperat de la cei care le învăţaseră acolo, după 
gratii: Marcel Petrişor şi Părintele Gheorghe Cal¬ 
ciu. 

Ştefan Vlădoianu avea să moară la 6 ani de la eli¬ 
berare, în 5 februarie 1970 (după unele surse în 
1974), în urma unui misterios accident de circula¬ 
ţie, considerat de apropiaţii săi un asasinat politic. 

După 1990 poeziile şi o parte din traducerile sale 
au fost publicate de Fundaţia Profesor George 
Mânu la editura Majadahonda, în volumele de ver¬ 
suri „Constantin Oprişan şi Ştefan Vlădoianu. 
Doi poeţi damnaţi” şi „Sângele lui Nessus”, 
ambele în 1995. Ulterior au reapărut şi alte ediţii. 

în veci pomenirea lui! 

Ştefan Fani Vlădoianu - PREZENT! 



Scrisoare din Târgu Jiu 

Primind aceste rânduri din partea-mi, ai să ştii 
că - din păcate - încă mă număr printre vii. 

Pe-aici decorul este neschimbat, 
acelaşi cer indiferent şi cenuşiu 
m-apasă-n clipa asta când îţi scriu 
şi-n depărtări, în pâcle estompat, 
fundal, acelaşi şir de munţi în zare. 
şi-aceleaşi santinele posace, funerare, 
se mişcă plictisite-n apropiere 
târându-se alene, delăsat. 

Ca să-ntregesc tabloul: aceleaşi mitraliere 
şi-acelaşi gard ghimpat. 

Aceleaşi obsedante şi monotone ploi 
cu destrămări totale în lente putreziri 
şi calme ape moarte suind mocnind în noi... 
Acelaşi gol se cască haotic în priviri, 
tristeţile-s aceleaşi în suflet măcinându-1 
şi din albastre zboruri cu pure arcuiri 
mocirle de cocleală resorb în sine gândul. 

Tropar 

Ca de-o cioată 

se-mpiedică pasul de fruntea împuşcată, 

căscată-n patetică rugă; 
pustii să o sugă, 

pustii s-o răscoacă 
aşa cum căzu pe toloacă. 

Ci sevele inimii poate că 

mai suie-n feriga şi menta sălbatică, 

iar visele, visele pure, involte 
se pârguie-n ram: liliale recolte... 

Amara-ncercare, din zboru-i înalt 
străveziul Tărâm Celălalt 

o primi, cu albastra ei boare 
scăldând-o, sfinţind-o Marea-mpăcare; 

iar rănile-i, ani prin foc lămurit, 
dogori răspândesc înmiit, înmiit, 
făclii de-nviere purtându-le îngerii 
nădejdiilor câte-s prin Valea Plângerii. 

Ştefan Vlădoianu, voi. „Sângele lui Nessus”, 
Fundaţia George Mânu şi Editura Majadahonda, 
1995 







16 


PERMANENTE 


ANUL XXIII, NR. 2, FEBRUARIE 2020 


Din Temniţele Memoriei: 11 februarie 1920 

9 

Căpitanul, tricolorul şi comuniştii 
din Regia Monopolurilor de Stat 

S-au împlinit 100 de ani de la prima acţiune de anvergură a Căpitanului în lupta 
împotriva comunismului. La data de 11 februarie 1920 Comeliu Zelea 
Codreanu smulgea steagul roşu şi arbora steagul tricolor deasupra Regiei 
Monopolurilor de Stat Iaşi, vorbind pentru prima dată în faţa muncitorilor 
comunişti. 

Cum s-a ajuns la acţiunea din 11 februarie 1920? După terminarea războiului, 
în Iaşi pătrunde un puternic curent comunist, adus în mare parte de evreii veniţi 
din Basarabia. în 1919 Codreanu găseşte Universitatea din Iaşi înţesată de stu¬ 
denţi comunişti şi, culmea, plină de profesori români de stânga. Cu durere 
notează în „Pentru Legionari” că „ Universitatea cu tradiţie de naţionalism din 
1860 ajunsese un focar de antiromănism ”, 

în rândul muncitorilor situaţia era la fel de dramatică. Comunismul începuse 
să se propage în fabrici şi uzine, prin apariţia unor evrei comunişti (care nici 
nu erau muncitori!) în postura de lideri şi îndrumători ai muncitorimii (dr. Leon 
Gherteler). Agitaţiile comuniste ale acestora găsesc ecou din cauza condiţiilor 
mizere în care se zbătea muncitorul român, adus în pragul disperării de foame, 
de frig şi de umilinţa la care era supus. Instigaţi de comunişti şi părăsiţi de 
autorităţile care ar fi trebuit să le facă dreptate, muncitorii încep să lucreze din 
ce în ce mai puţin şi mai prost, să asculte în orele de muncă discursurile de pro¬ 
pagandă ale comuniştilor şi, în cele din urmă, trec la sabotarea muncii. Mani¬ 
festaţiile comuniste, cu mii de muncitori scoşi din producţie, aveau loc săp¬ 
tămânal pe finalul anului 1919. Ecomonia statului era subminată, regalitatea 
batjocorită public, suveranitatea ameninţată (se striga pe străzi „Trăiască Rusia 
Sovietică”) şi autorităţile nu aveau nicio reacţie! Liderii acestei muncitorimi 
manipulate pregăteau o grevă generală la nivel naţional din care să izbucnească 
revoluţia. 

Pe acest fond apare în Iaşiul anului 1919 Garda Conştiinţei Naţionale, înfi¬ 
inţată de muncitorul Constantin Pancu, sub a cărui comandă se pune Codreanu 
din toamna lui 1919, rămânându-i soldat fidel până la desfiinţarea organizaţiei. 
Pancu, un om simpu - un instalator cu patru clase primare, preşedinte al cor¬ 
poraţiei metalurgice - cu o adâncă conştiinţă creştină şi românească, hotărăşte 
să acţioneze acolo unde statul român se mulţumea să fie spectator: în apărarea 
muncitorimii române. 

Pancu organizează muncitorii pe principii creştine, ţine adunări la care ajung 
să participe peste 10.000 de oameni. Tipăreşte ziarul „Conştiinţa”, prin care 
dezvăluie intenţiile comuniştilor, trezindu-i pe români. Şi mai mult decât atât, 
le arată muncitorilor că se pot organiza în sindicate naţionale româneşti care să 
fie alcătuite din români şi să acţioneze în favoarea muncitorului. înfiinţarea 
acestor sindicate are loc în data de 2 februarie 1920, la ele aderând numeroşi 
muncitori din cadrul Regiei Monopolurilor de Stat. Acţiunea lui Pancu câştiga 
din ce în ce mai mulţi aderenţi. în acelaşi timp, tabăra comunistă, care pierdea 
astfel teren, se pregătea de revoluţie, prin stimularea grevei generale. 

Şi revenim la data de 11 februarie 1920. La ora 12, 1.000 de muncitori declară 
grevă în incinta Regiei Monopolurilor de Stat. Pun steagul roşu pe fabrică, 
aruncă portretul Regelui şi îl ridică pe cel al lui Marx. Muncitorii care făceau 
parte din Garda Conştiinţei Naţionale sunt bătuţi şi răniţi. Organizaţia lui 
Pancu se întruneşte de urgenţă. Apar două căi de acţiune: transmiterea de tele¬ 
grame guvernului, cu solicitarea intervenţiei armatei sau plecarea de urgenţă 
spre Regie şi înlăturarea steagului roşu, cu orice consecinţe (a se citi: cu riscul 
ca ei să fie bătuţi, răniţi sau omorâţi de comunişti). Se optează pentru a doua 
direcţie, care aparţinea Căpitanului. 

La ora 13, aproximativ 100 de membri ai Gărzii pornesc în marş forţat către 
fabrică, cântând imnul naţional. Pătrund în curtea Regiei, apoi în clădire. 
Codreanu urcă pe fabrică şi înlocuieşte steagul roşu cu cel tricolor. Se 
adresează mulţimii. în acel moment apare şi armata care ocupă fabrica, 
împiedicând ca greva să degenereze în revoluţie. Acum apare însă marea 
izbândă a Gărzii lui Pancu şi a Căpitanului. Pentru că muncitorii refuzau să 
intre la lucru, deşi tricolorul flutura la locul lui, fiind păzit de armată, fabrica 
rămânea practic închisă. Soluţia Pancu-Codreanu a fost aducerea de urgenţă a 
400 de muncitori pentru înlocuirea celor care preferau să aştepte revoluţia 
comunistă în loc să-şi câştige pâinea - chinuită ce-i drept. în trei zile fabrica îşi 
reia lucru cu muncitorii noi aduşi de Garda Conştiinţei Naţionale. Abia acum 
tentativa de grevă este înfrântă şi mulţi grevişti reapar la poarta Regiei, cerân- 
du-şi slujba înapoi. Căpitanul nota: „ Cel dintâi pas către givva generală este 
respins. Planurile consorţiului iudeo-comunist încep să fie dejucate. Acţiunea 
aceasta a avut un răsunet puternic în rândurile româneşti, ridicăndu-le 
moralul. ” 

Sub comanda lui Pancu, Căpitanul învaţă preocuparea pentru binele munci¬ 
torului. în anii 1919-1920 ia contact direct cu ei, cu nevoile, umilinţele şi 
neputinţele lor. Deşi Corpul Muncitoresc Legionar va fi înfiinţat în cadrul 
Legiunii abia în 1936, bazele lui doctrinare s-au pus atunci când Constantin 
Pancu a salvat sufletul muncitorimii ieşene. Alături de el s-a cristalizat încă din 
1920 viziunea Căpitanului asupra muncitorului român: 


Redacţia îşi păstrează distanţa faţă de conţinutul articolelor; 
responsabilitatea revine exclusiv autorilor. 



Nu-i de-ajuns să învingem comunismul. Trebuie să şi luptăm pentru drep¬ 
tatea muncitorilor. Au dreptul la pâine şi dreptul la onoare. Trebuie să lup¬ 
tăm în contra partidelor oligarhice, creând organizaţii muncitoreşti 
naţionale care să-şi poată câştiga dreptatea în cadrul statului, nu în contra 
statului. 

Nu admitem nimănui ca să caute şi să ridice pe pământul românesc alt steag 
decât acela al istoriei noastre naţionale. Oricâtă dreptate ar putea avea 
clasa muncitoare, nu-i admitem ca să se ridice peste şi împotriva hotarelor 
ţării. Nu va admite nimeni ca pentru pâinea ta să pustieşti şi să dai pe mâna 
unei naţii străine de bancheri şi cămătari, tot ce a agonisit truda de două ori 
milenară a unui neam de muncitori şi de viteji. Dreptatea ta, în cadrul drep¬ 
tăţii neamului. Nu se admite ca pentru dreptatea ta să sfiarmi în bucăţi drep¬ 
tatea istorică a naţiei căreia aparţii. 

Dar nici nu vom admite ca la adăpostul formulelor tricolore, sa se instaleze 
o clasă oligarhică şi tiranică, pe spatele muncitorilor de toate categoriile şi 
să-i jupoaie literalmente de piele, fluturând prin văzduh necontenit: Patrie - 
pe care n-o iubesc - Dumnezeu - în care nu cred, - Biserică - în care nu 
intră niciodată, - şi Armată -pe care o trimit la război cu braţele goale. ” 

CEZARINA CONDURACHE 


PERMANENŢE 

ISSN 1453 -9551 

Editor: Fundaţia Culturală „Profesor George Mânu” 

Str. Austrului nr. 12, Bl. 3, Sc. C, Ap. 32, 

024073, Sector 2; Bucureşti 
e-mail: [email protected] 
Internet: http://www.fgmanu.ro 

tel. 021-252-20-41; 0746 548 305 

REDACTOR SEF : 

BOGDAN MUNTEANU 
REDACTORI : 

PR. MARIUS V1ŞOVAN PR. VAS1LE GORDON 

CIPR1AN VOICILĂ CEZARINA CONDURACHE 

CORESPONDENT! STRĂINĂTATE : 

CĂLIN GABOR N1COLAE OPRESCU 

DANIELA MILITARU - TEHNOREDACTOR 

Administrate - Difuzare : 

militaru carmen daniela, O.P. 37 Ghişeul 2 - 14, 024280 Bucureşti 

Relaţii cu publicul la sediul Fundaţiei: 

LUNI, MARTI, MIERCURI, JOI, VINERI: 14-18 


FUNDAŢIA “PROFESOR GEORGE MÂNU” 

1994-2020 


PREŞEDINŢI: 

f NICOLAE GOGA, 1994-1995 
f MIRCEA NICOLAU, 1995-2011 
f NICOLAE ROŞCA, 2011-2013 

f GHEORGHE GHEORGHIU, 
2013-2015 


ACTUALA CONDUCERE: 

PREŞEDINTE ONORIFIC: 
ELISABETAIONESCU 

CONSILIER ONORIFIC: 
VASILE AFILIE 

PREŞEDINTE: 
CEZARINA CONDURACHE