Revista Fundatiei Buna Vestire anul IX, nr. 32, martie 2000

BUNA VESTIRE 





PERIODIC AL FUNDAŢIEI CULTURALE BUNA VESTIRE/an X, nr. 32, martie 2000; 16 pag. 








BUNA-VESTIRE 


(...„Bunavestire face parte din sărbătorile 
împărătești ale Preacuratei Fecioare. Această sărbătoare 
deschide porțile bucuriei celor ce au aşteptat din 
veacuri venirea lui Mesia. Şi cum păcatul a intrat în 
lume printr-o femeie, tot printr-o femeie trebuia să se 
pună capăt întunericului. De data aceasta a fost aleasă 
cea mai sfântă fecioară de pe faţa pământului, Maria 
din Nazaretul Galileei. 

Fecioara Maria trăise la templu în curățenie și 
sfințenie, muncind şi rugându-se neîncetat. Şi fiindcă 
prin ea avea să se vindece firea umană, n-a primit 
vestea cea bună de la oameni, ci de la Dumnezeu, prin 
slujitorul său apropriat, Arhanghelul Gavriil. 

După ce Arhanghelul Gavriil dăduse vestea naşterii 
lui loan Botezătorul Elisabetei, mătuşa Sfintei 
Fecioare, după şase luni vine la locuința tinerei Maria, 
care avea abia paisprezece ani. Îngerul apare sub forma 
unui tânăr strălucitor cu o floare de crin în mână. La 
apariția lui. Sfânta Fecioară se  înspăimântă: 
„Plecăciune în fața ta, căreia ţi s-a făcut mare har; 
Domnul este cu tine, binecuvîntată ești tu între femei” 
(Luca |, 28), a zis îngerul. Fecioara a amuţit. În mintea 
ei a apărut scena căderii strămoaşei Eva, căreia, în 
discuţia cu vrăjmaşul diavol. i se oferea posibilitatea 
asemănării cu Creatorul. Sânta Fecioară, cunoscătoare 
a Legii mozaice, nu putea să-şi explice asemenea urare. 
Emoţiile sfinte o nelinişteau şi mai mult o duceau într-o 
stare de frică, mai ales că nu auzise, nu citise și 
niciodată învățătorii de la templu nu-i spuseseră că 
îngerii se arată oamenilor în afara lăcaşurilor sfinte, dar 
mai ales femeii, considerată spurcată de la căderea în 
păcat, până acum... 

Arhanghelul Gavriil, văzând emoția puternică a 
Sfintei Fecioare şi pentru a putea fi înţeles a zis: „.Nu te 
teme Marie, că ai căpătat trecere înaintea lui 
Dumnezeu... vei rămâne însărcinată. vei naşte Fiu, 
căruia îi vei pune numele lisus... EI va fi mare. va fi 
numit Fiul celui Preaînalt, iar Dumnezeu li va da 
scaunul de domnie al Tatălui Său David. Va domni 
peste casa lui Iacob în veci şi Împărăţia lui nu va avea 
sfârşit...” (Luca I, 30-32). 

l.a aceste cuvinte Sfânta Fecioară s-a ruşinat. Şi-a 
încruntat fruntea dorind să ceară explicații pentru o 
asemenea  cutezanță. Făcea acest lucru şi din 
curiozitatea firii, apărându-şi nevinovăția şi cinstea. 
şuu de bărbat... 














Cum se va face lucrul acesta, din moment ce eu nu 
ştiu de bărbat... „Nu am mai auzit aşa ceva... ,, Moment 
de profundă meditaţie... O ființă perfect spirituală, 
îngerul, se prosternează în faţa unui muritor, strălucind 
de sfinţenie. Fecioara Maria a înțeles că în faţa ei nu 
este un tânăr oarecare, ci ceva suprafiresc şi că este în 
afara situației din Grădina Edenului. Îngerul, văzând 
liniştea Fecioarei, a încredinţat-o că: „Duhul Sfânt se 
va pogori peste tine şi puterea Celui preaînalt te va 
umbri. Pentru aceasta Sfântul care se va naşte din tine, 
se va numi Fiul lui Dumnezeu...” . Şi pentru ca 
Fecioara să fie convinsă de intervenţia divină, îngerul o 
asigură că şi mătuşa ei este însărcinată în a şasea lună 
şi ea va naşte pe înaintemergătorul Fiului său: „Căci 
nici un cuvânt de la Dumnezeu nu rămâne neîmplinit” 
(v. 37). Sânta Fecioară îşi revine, este convinsă de 
adevăr, îşi dă seama că a sosit momentul ca să se arate 
lumii purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi a zis: „lată 
roaba ta, fie mie după cuvintele tale”, şi îngerul a 
dispărut. 

Aşa s-a petrecut una din intervenţiile lui 
Dumnezeu în lume prin slujitorii Săi, îngerii”. (...) 

Diac. P. 1. DAVID 
„Caută şi vei afla”..., pag. 45-46, Editura 
Episcopiei Argeşului, Curtea de Argeş —1996. 





(urmare din nr.31-32/2000) 


] 2 BULETIN INFORMATIV * BUNA VESTIRE 





datorită importanţei 


În acest interval de S- Fepirgeinită 
: : | ] x această  înmănun- 
imp, toţi legionarii C | B U L chiere colectivă, ca 
trebuie să se arate . x .. . şcoală legionară 
tii A ie alge Unitatea de bază a Mișcării Legionare | caci tabără de 
gandă continuă, şi 


ponderare în vorbire. 
Sarcină grea într-o 
societate dominată de 
o mentalitate mercantilă şi 
demagogică. Cu mult mai grea este 
atunci când cunoaştem metodele 
folosite de autorităţile guvernamentale 
pentru a  împiedeca propaganda 
Mişcării, dublată de o campanie de 
subordonare a legionarilor chiar prin 
promisiuni atrăgătoare. 

Pentru a evita toate aceste 
probleme, cuiburile trebuie să se 
considere mobilizate în permanenţă. 
Ele trebuie să combată, fără încetare, 
maneverele adversarilor. Fiecare cuib 
de la ţară va avea în sarcina sa câteva 
familii din sat, pe care va trebui să le 
convingă să voteze pentru Mişcarea 
Legionară. 

Pe de altă parte, ei îşi vor imagina 
dinainte o tactică, pentru ca, în ziua 


alegerilor, legionarii să poată sosi 
până la sala votare. Dacă sunt 
numeroşi, vor merge in corpore; 
numărul lor fiind o garanţie în sine. 


Dacă nu sunt prea numeroşi, se vor 
strecura în mijlocul celorlalţi, 
împrăştiaţi în masă. Rolul cuibului 
devine în felul acesta capital, vigilenţa 
sa şi entuziasmul său sunt o garanţie 
a victoriei. 

3. Misiuni speciale. Anumite 
funcțiuni sau misiuni sunt atribuite 
unităţilor de bază, ca stimulent pentru 
activitatea lor şi ca mijloc indirect de a 
consolida solidaritatea şi responsa- 
bilitatea colectivă a membrilor. Când 
un cuib trebuie să îndeplinească o 
misiune, prin propriile sale mijloace, şi 
în deplină conştiinţă de  respon- 
sabilitate, are loc o transformare 
spirituală în fiecare individ, modificând 
în el anumite noţiuni înrădăcinate. 
Membrii cuibului simt că, în munca pe 
care o îndeplinesc, ei reprezintă 
întreaga Legiune şi că,în consecinţă, 
le este interzis să „dea rasol" sarcina 
lor. Voința lor, eforturile lor sunt 
înzecite, modificând în ei, puţin câte 
puţin, trăsături nebănuite sau trezire. 
O legitimă mândrie pune stăpânire 
pe ei, insuflându-le o nouă demnitate, 
o credinţă mai puternică, un 
devotament cu totul deosibit. 

Aceste misiuni sunt destul de 
numeroase. Printre ele, cităm pe cele 
mai bine cunoscute: 


- Garda, la Sediul Central al 


VII. Viaţa cuibului 





Legiunii. Mişcarea, fiind mai cu seamă 
detestată de către adversarii săi, se 
găsea în permanenţă sub ameninţarea 
atentatelor. Pentru a preveni 
asemenea atacuri neaşteptate, se 
instituise o gardă permanentă în jurul 
casei care servea drept Sediul 
Central. Cum această casă nu era 
mare şi era înconjurată de o grădină, 
8 sau 10 persoane (efectivul mediu al 
unui cuib organizat) puteau să facă 
faţă acestei acţiuni. 


Astfel, într-un răstimp de 24 ore, un 
cuib avea responsabilitatea acestei 
gărzi. Majoritatea unităţilor de bază, 
care şi-au asumat această sarcină, 


au fost cuiburi de muncitori din 
Bucureşti; 
- Garda la Mavsoleu/ MOŢA  - 


MARIN de la Casa Verde. Trupurile 
celor doi eroi legionari, căzuţi în timpul 
Războiului Civil spaniol, fuseseră 
înmormântate în grădina  Sediului 
legionar de la Casa Verde, din 
Bucureşti - Noi. In onoarea lor fusese 
instituită o gardă permanentă, pe care 
legionarii o efectuau pe cuiburi; 

- Misiunea de poliție în timpul 
defilărilor : era repartizată pe cuiburi 
pentru că avea un responsabil (şeful 
de cuib) şi un grup omogen în 
executarea ordinelor; 

- Distribuirea -manifestelor: în timpul 
perioadelor de clandestinitate pentru 
ca, în cazul arestării unuia din 
distribuitori, autorităţile să nu poată 
pune mâna decât pe un singur cuib, 
cel însărcinat cu misiunea în cauză. 
Era vorba, de fapt, de o misiune de 
sacrificiu, pe care cuiburile o acceptau 
cu entuziasm. Fiecare cuib, astfel 
desemnat, se. străduia să găsească 
mijloacele pentru ca misiunea să fie 
dusă la îndeplinire fără cea mai mică 
pierdere. 


4. Taberele de Muncă. În cadrul 
activităţilor exterioare intră şi sistemul 
taberelor de muncă. Se poate lua 
parte la acestea în mod individual, în 
calitate de legionar sau simpatizant, 
sau chiar ca simplu curios; pot să se 
prezinte în ele cuiburi întregi şi pot 
rămâne acolo cât doresc. 


Cuibul nu este obligat să vină în 
întregime. Este sfătuit însă să o facă, 


muncă, sub aspec- 
tul său de tinereţe 
entuziastă, veselă, 
adesea neînde- 
mânatică, reprezintă una dintre tehnicile 
cele mai complete de transformare a 
omului. 

În ideea de „tabără de muncă 
legionară" există trei finalităţi distincte, 
care au fost perfect sesizate de 
duşmanii Legiunii Arhanghelul Mihail. 
Ideea este că cele trei finalităţi merg în 
întâmpinarea propriilor intenţii, căci ele 
produc o metamoriză generală în spiritul 
şi obiceiurile poporului; ele îl eliberează 
de o influiență seculară, deschizându-i 
perspective de  nebănuit. Nimic nu 
nelinişteşte mai mult forţele negative, 
care acţionează, în sânul tuturor 
naţiunilor pământului, decât să constate 
apariţia unei conştiinţe naţionale şi a 
unei voințe colective decisă să ia în 
mâinile sale propriul său destin. Aceste 
trei finalităţi pot fi astfel definite: 

- finalitatea comunitară; 
- finalitatea politică; 
- finalitatea educativă. 

Fiecare dintre ele reprezintă un 
aspect revelator al tehnici fabere; de 
muncă. Aceste tehnică nu este o 
descoperire a Mişcării Legionare. Ea 
există şi la alţii, dar nu îmbrăţişează 
aceleaşi domenii ca în Legiune. În 
aceste alte cazuri este vorba, în primul 
rând, de o redistribuire sau de folosirea 
a mâinii de lucru disponibile, pe baza 
unei puternic interes public. Cît priveşte 
țările comuniste, ce să spunem de ele! 
Taberele lor de muncă „voluntară" (nu 
se uită niciodată în aceste ţări să fie 
subliniat epitetul) nu sunt decât nişte 
„tabere de concentrare" pur şi simplu. 

La legionari, situaţia este cu totul 
deferită. În primul rând, nu este vorba de 
„Voluntari", care vin să lucreze, ci doar 
de oameni liberi care vin când vor şi 
rămân acolo atât cât doresc. În sfârşit, 
esenţialul în aceste „tabere'", este 
educarea individului. Acestea sunt şcoli 
de educaţie civică, politică şi spirituală. 
Se vine acolo pentru a desăvârşi o 
evoluţie interioară începută în şedinţele 
de cuib, în fundul unui sat sau în 
vacarmul unei uzine. 

(va urma) 


dr. Faust BRÂDESCU 


* (Traducere, din limba franceză, de Eugen 
BĂLAŞA, din lucrarea: LE NID Unită de base du 
Mouvement Legionaire. Editions „CARPATI” Maarid 
1973). 








(urmare din nr.31-32/2000) 

Cu prilejul unei alte preumblări, de data asta în 
primăvara anului 1940, Victor Eftimiu, dând dovadă că este 
la curent cu unele mutații politice pe tabla de şah, a 
României, mi-a făcut următoarea propunere: 

„Se vorbeşte insistent despre o împăcare între rege şi 
legionari; că va veni, dar numai în baza condiţiilor lui 
Codreanu, sau se va sfârşi prin abdicarea lui Carol. 
Legionarii vor câştiga bătălia. Atunci să te gândeşti la mine, 
pentru că, după aia, când legionarii vor fi din nou în 
prigoană, eu îţi promit să-ți fiu de oarecare folos...” 

Lucrurile s-au petrecut aproape în sensul intuiţiilor 
maestrului Eftimiu. În toamna lui 1939 va fi zdrobit primul 
tiran. În legătură cu uciderea lui Armand Călinescu, spre 
deosebire de părerea despre moartea lui |. Ghe. Duca, 
maestrul se va pronunța: „Un popor care nu ştie să-i 
pedepsească tiranii, merită blestemul robiei”. 

Veni apoi concilierea dintre rege şi Legiune; regele va 
părăsi Tronul şi țara, vor fi zdrobiți şi ceilalți tirani, după 
care Garda de Fier va intra din nou în prigoană. 

În scurta aşa-zisa „guvernare legionară” n-am avut timp 
să mă gîndesc la Victor Eftimiu, la înțelegerea cu el. De 
altfel nici n-a avut nevoie de „protecția” mea. 

Va veni însă „eliberarea”, urmată, de instalarea, la cârma 
țării,:-_a comuniştilor, a dictaturii proletariatului, a 
„stângiştilor” (adevărații prieteni ai scriitorului) pentru ideile 
cărora Victor Eftimiu fusese prigonit în timpul regimului 
Antoneştilor. Maestrul Eftimiu va deveni director general al 
teatrelor şi directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, 
scriitorul favorit al P.C.R.-ului, academician şi intimul 
secretarului general al partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej. 

Dacă - potrivit spuselor lui Zaharia Stancu în Zile de 
lagăr — Victor Eftimiu fusese, ca internat, în lagărul de la 
Tg. Jiu, „singurul privilegiat dintre noi” (dintre lăgărişti), 
„celebritatea lui l-a impus chiar colonelului” (comandantul 
lagărului), cititorul îşi poate imagina de ce fel de privilegii 
s-a bucurat scriitorul în vremea guvernării lui Gheorghiu- 
Dej. 

După 1947 începe marea tragedie a neamului românesc. 
Partidele istorice şi Partidul Social-Democrat sunt 
dizolvate. Liderii lor, în frunte cu luliu Maniu, Mihalache, 
Brătienii şi C-tin Titel-Petrescu, apar în fața unor Tribunale 
Populare, în procese înscenate, ca spioni, complotişti şi 
trădători. Închisorile staliniste se transformă în adevărate 
Golgote ale întregii naţiuni. Cum era de aşteptat, Mişcarea 
Legionară - trece din prigoana  antonesciană în 
înfricoşetoarea  prigoană comunistă, devenind ținta 
principală în procesul de lichidare a trecutului politic 
românesc. Printre legionarii arestați şi condamnați, în 
1948-1949, voi fi şi eu. 

La eliberare, în vara anului 1954, amintindu-mi de 
făgăduinţa maestrului Eftimiu, din primăvara lui 1940: (ME 
când legionarii vor fi din nou în prigoană, eu îţi promit să-ţi 
fiu de oarecare folos”), l-am căutat, l-am găsit şi... 

Cunosc mai multe cazuri, din primii ani de guvernare 
marxistă, care arată, în feluri deosebite, ce a însemnat în 
lumea comunistă, prietenia dintre oameni. Redau mai jos 
unul pozitiv şi unul negativ. 

În cazul pozitiv eroii sunt doi prieteni: Emil Bodnaraş şi 
inginerul Vasile Bucur (povestea lor am consemnat-o 


BULETIN INFORMATIV *BUNA VESTIRE 3 | 


VICTOR EFTIMIU un prieten al legionarilor 






amănunțit într-un volum precedent; ea s-a petrecut în 
1945). 

Atunci, Emil Bodnaraş era secretar general al Preşedinţiei 
Consiliului de miniştri şi liderul cel mai puternic al P.C.R. 
„Ochiul şi urechea lui Stalin în România”; Vasile Bucur 
îndeplinea funcţia de inginer şef al Județului Câmpulung — 
Bucovina. 

Liceul l-au făcut împreună, au învățat împreună, au 
mâncat şi dormit împreună; Bucuroaia, „mama” lui Vasile 
Bucur, fiind şi mama lui Emil Bodnaraş, o mamă de 
milostenie... 

După terminarea liceului „Dragoş Vodă” cei doi prieteni, 
„frați”, şi-au ales drumuri deosebite: Vasile Bucur a studiat 
ingineria la Padova în Italia şi a devenit legionar în Garda 
de Fier; Emil Bodnaraş s-a făcut ofițer şi, ca locotenent, a 
dezertat la ruşi şi a devenit comunist. 

În primăvara anului 1945 internările legionarilor în 
lagărele de concentrare se intensifică. Printre liderii 
legionari ai oraşului Câmpulung, propuşi, pentru internarea 
în lagărul de la Caracal, se găseşte şi inginerul Vasile 
Bucur. Bodnaraş este înştiințat, intervine şi prietenul său, 
bun, Vasile Bucur, iese din încurcătură. 

Dar, Emil Bodnaraş, care cunoştea bine ce urmează să 
se întâmple cu oamenii politici din trecut, îi dă un sfat: 

- În viitor nu cred că voi mai avea puterea să te ajut. 
Pentru că sunt în planul partidului măsuri menite să 
lichideze radical orice urmă a ceea ce a fost, prin arestări 
masive, procese, condamnări, deportări. Şi toate sub 
control sovietic. 

Un singur lucru pot să fac, să-ți dau un sfat: părăseşte 
imediat Câmpulungul. Du-te în Banat, în Ardeal, du-te 
undeva unde să nu fii cunoscut ca legionar. Siguranţa din 
Câmpulung să-ți piardă urma. Numai astfel, complet 
desprins de prieteni, de cunoscuți, de rude, trăind într-un 
anonimat deplin, ai şansa să supraviețuieşti... 

Inginerul Vasile Bucur l-a ascultat. A părăsit 
Câmpulungul, s-a stabilit la Timişoara, apoi la Cluj, a dus, 
împreună cu familia, o viață de izolare totală şi a reuşit să 
se strecoare prin cele patru valuri de arestări din perioada 
1947-1964, supraviețuind, în acest fel, cataclismului 
comunist. 

Acesta este, poate, un caz rar. Lui Emil Bodnaraş 
partidul, doctrina comunistă, nu i-au nimicit şi ultima fărâmă 
de omenie, de onoare, de demnitate umană, făcând din el 
o brută, un monstru cu chip de om. În cazul povestit, Emil 
Bodnaraş constituie o excepție. Nu acelaşi lucru s-a 
petrecut în majoritatea altor cazuri. 

lată, de pildă, al doilea caz pe care vreau să-l fac 
cunoscut cititorului şi, care, de fapt, oglindeşte cel mai 
pregnant  cinismul intelectualității în comunism, ce 
înseamnă prietenia dintre oameni în lumea comunistă. 

E vorba de povestea tristă a profesorului Constantin 
Motaş. 

In volumul „Golgota iluziilor” (Amintiri din Închisorile 
Staliniste), cititorul va lua cunoştinţă despre câteva 
momente petrecute în anturajul acestui mare savant, într-o 
celulă a Ministerului de Interne; în 1949. 


(va urma) 


Vasile BLĂNARU — FLAMURĂ 


4 4 BULETIN INFORMATIV *BUNA VESTIRE 






Cărturarii ţării 
AZI: MIRCEA ELIADE 


* Se vor împlini, în această primăvară, la 16 aprilie 
(amintim că, tot în această primăvară —la 09/03.- se 
împlinesc 83 de ani de la naşterea acestuia; n. red.), 
se împlinesc 14 ani de. când ne-a părăsit Mircea 
Eliade: prietenul,  camaradul, mentorul, modelul 
multora dintre noi. Cu câteva luni înainte i se 
incendiase biblioteca; poate mâna criminală, care a 
pus focul acolo, este rudă cu cea care l-a ucis pe unul 
din elevii lui: lon Petru Culianu. Poate că toți fac parte 
din aceeaşi vastă familie care se străduieşte, de 10 
ani, să elimine din cultura României şi a lumii, spiritele 
a căror imensă lumină stinge bietele lor luminițe, 
luminițe despre care lumea nu-şi va mai aduce aminte 
decât pentru că, asemenea lui Caion, l-a târât prin 
Tribunale pe Caragiale, sau, asemenea lui 
Macedonski, l-a insultat pe Eminescu. 

Dar, azi refuzăm să ne amintim de ploşnițe. 

Azi, ne vom aminti de ceea ce Eliade ne-a lăsat, de 
ceea ce ne-a învăţat şi, mai ales, de ce ar trebui să 
facem pentru ca viața şi opera lui să nu rămână risipită 
prin tot soiul de „închisori” aşa cum s-a întâmplat şi cu 
aceea a lui. Eminescu, Hasdeu, Sextil Puşcariu, Lucian 
Blaga şi a multor altora pe care duşmănia vremurilor şi 
a oamenilor încearcă să-i înlăture din amintirea 
noastră. 

Ucigând păstorii, se va risipi turma şi-au spus 
duşmanii României; şi, în bună parte, acțiunea lor a 
reuşit. 

Este de datoria noastră să-i împiedecăm pe aceştia 
să-şi ducă la bun sfârşit vasta operaţie îndreptată 
împotriva culturii româneşti. 

Trebuie să ne amintim cum s-a desfăşurat această 
luptă, luptă la care şi-au adus contribuţia agenții Rusiei 
țariste, apoi a celei sovietice şi, mai nou, a celei 
„democratice” şi, care, Rusie, se străduieşte, de peste 
300 de ani, să elimine, de pe hartă, Țările Româneşti, 
țări ce-i stau în cale în marşul ei spre Constantinopol şi 
Adriatica. Aceasta şi-a asociat, în acțiunile ei, mulțimea 
de alogeni aciuați, de la huni încoace, în vastul areal al 
dacilor şi tracilor şi, care, alogeni, din varii motive, 
doresc acelaşi lucru. 

Imediat, după armistițiul din 1944, s-au deschis 


lagărele pentru a-i înghiți pe acei cărturari, luptători. 


pentru România, adversari ai comunismului, familiile 
acestora etc., care stânjeneau planurile Rusiei. Iniţial, 
operațiunea a fost sistată, dar, după trei ani —când 
cedarea Europei de Est devine fapt împlinit-, calea 
Rusiei şi a slugilor sale devine liberă. Primul pas: o 
listă uriaşă cu cărții interzise; al doilea: încarcerarea 
oamenilor politici incomozi noilor stăpâni; al treilea 
pas: desființarea libertății de exprimare; al patrulea: 
distrugerea bazelor economice a libertății individului 
(pentru aceasta s-au făcut două reforme: două 
reforme financiare, în patru ani, reforme care a 
spulberat toate rezervele băneşti ale cetățenilor), al 


cincilea pas: înființarea Poliţiei Politice, după modelul 
sovietic, Poliţie organizată şi condusă, mulți ani, de 
cetățeni sovietici de origine evreească; al şaselea: 
înlăturarea Monarhiei; al şaptelea: „experimentele tip 
Piteşti”, experimente organizate de  Nikolski (în 
realitate evreul Grunberg; este interesant de semnalat 
pseudonimul ales de acest cumplit călău pentru a-şi 
ascunde adevărata origine; nu unul românesc ci unul 
ruso-ucrainean; alegerea aceasta dovedeşte o intenţie 
cu bătaie mai lungă), Canalul Dunăre-Marea Neagră — 
ambele ediții - , colectivizarea agriculturii; al optulea 
pas: întemnițarea şi asasinarea legionarilor, a tocmai 
acelor oameni care erau vârful de lance al rezistenţei 
față de expansionismul rusesc în haină iudeo- 
comunistă; al noulea pas: planurile cincinale, destinate 
—se pare- economiei competiționale, compatibilă cu 
posibilitățile reale ale țării şi transformarea ei -a 
economiei româneşti- în sursă menită să susțină 
ambițiile planetare ale Rusiei conduse de evrei şi, în 
fine, al zecelea pas: realizarea în România a „închisorii 
noastre cea de toate zilele”. h 

În ce-l priveşte pe Mircea Eliade, efortul luptătorilor 
contra românismului s-a axat şi s-a fofilat pe trei căi: 
interzicerea trecutului (adică a cărţilor publicate până 
în 1944) şi, multă vreme, interzicerea şi sancţionarea 
publiciştilor care ar fi putut aduce dovezi despre 
evoluția strălucită a acestuia în Occidentul zis liber; o 
campanie de denigrare, dusă, concomitent, cu una de 
captare a  bunăvoinţei savantului român spre 
comunism (lucrul părea posibil dacă ținem cont de 
dragostea savantului şi _literatului Eliade față de 
România) şi, în fine, mai cu semă, după '90, o 
revărsare de ură şi acuzații care au mers până la a-l 
implica în ... Auschwitz (vezi Norman Manea, Felix 
Culpa). Aşa, fără ruşine... 

În țară, după 1990, deşi s-a început, în mod 
dezordonat şi inegal, republicarea sau traducerea 
lucrărilor sale, publicate în alte limbi, nici TVR, 
națională, şi nici Radiodifuziunea, naţională, nu fac 
decât foarte discrete (ca să fim eleganțţi) gesturi de 
reintroducere a operei lui Eliade în circuitul cultural 
naţional. 

Intre timp, o țară de dincolo de lume, Japonia, a 
început publicarea, în 16 volume, a operei ştiinţifice 
iar, recent, s-a inițiat, tot acolo, şi traducerea celei 
literare. 

Aceasta dovedeşte, a câta oră, că nimeni nu-i 
profet în țara lui! 

Ce ar trebui să facem noi?... 

Ceea ce s-ar cuveni să facem cu toți cărturarii 
României, scoşi din biblioteci, din viață, din viața 
culturală a ţării: să-i repunem în drepturile lor. 

De ce? Pentru că, o țară, care nu mai are copii, 
care-şi stâlceşte şi abandonează limba, care-şi 
batjocoreşte istoria şi care-şi ucide cărturarii este 
condamnată la pieire! 

Nu trebuie să-i lăsăm pe duşmanii României să-şi. 
împlinească atât de uşor planurile urii lor... 


SCRUTATOR jr. 





| 
ORIGINEA POPORULUI ROMÂN 







ceastă problemă a fost prezetată deformat 

timp de secole de către istoriografia română. 

Traco-daco-geţii au conveţuit în spaţiul 
carpato-danubiano-pontic, fiind cel mai numeros 
popor din sud-estul Europei. Odată cu cucerirea 
Daciei (cu o suprafață de 300.000 km.p.) de către 
Traian, aceasta a fost supusă unui proces intens de 
românizare (!), până în anul 275. În Historia 
augusta, cap. Vita Aureliani, 39, 7, se scrie că 
„împăratul Aurelianus văzând că luyricum este 
devastat și Moesia ruinată, a părăsit provincia 
transdanubiană întemeiată de Traian”, şi a întemeiat 
o nouă provincie cu numele Dacia, la sud de Dunăre, 
între cele două Mossii. În noua provincie au fost 
strămutate armata, administrația, înalții demnitari şi 
aristocrați şi întreaga populaţie a Daciei (800.000 de 
locuitori). Acest lucru este confirmat prin dovezile 
arheologice incontenstabile, din întregul arc interior 
Carpatic, privitor la vidul demografic existent după 
retragerea aureliană, precum şi de istorici. 

Hunii, populaţie nomadă de neam turanic, venită 
din Asia, în 376, pătrund în vechea Dacie, o iau în 
stăpânire, şi de aici mai departe în Câmpia Panoniei. 
Ei vor stăpâni, Câmpia Panoniei, Transilvania, 
Oltenia şi Banatul, aşa cum demonstrează 
numeroasele dovezi arheologice descoperite pe 
aceste teritorii. Imperiul hunilor dispare în 454, când 
ei sunt învinşi de germanicii gepizi la Nedao. Toate 
populaţiile migratoare, nu au găsit în Ardeal nici o 
populație sedentară, aşa cum o demonstrează clar 
izvoarele literare şi arheologice. 

Ungurii au fost o populaţie fino-ugrică, din ramura 
ugriană, originară din spaţiul cuprins între Munţii 
Altai şi nodul Iranului. Ei au plecat din această 
regiune și s-au aşezat pentru un timp, în secolul |, d. 
Hr. , în ținuturile cuprinse între Munţii Urali, fluviul 
Volga şi râul Kama. Între secolele I-VIII, ungurii se 
deplasează spre Lebedia. În perioada anilor 837-896 
ungurii au avut o zonă stabilă în zona gurilor 
Dunării, de la Don şi Doneţ, până la Siret. În 895- 
896 ungurii (80.000 de persoane) se deplasează spre 
Panonia, trecînd prin bazinul Carpaţilor, pe care îl 
ocupă întrucât în această zonă nu era nici o 
populaţie. Acest lucru este confirmat de cronicile 
greceşti, arabe şi germane. Astfel trecerea ungurilor 
prin Ardeal a dus la luarea în stăpânire a Ardealului, 
în 895-896. Venirea hunilor (strămoşii ungurilor) a 
fost prima descălecare, iar venirea ungurilor a doua. 
În sprijinul acestui adevăr istoric vine şi arheologia, 


































fie sub ocupaţie armată străină. 











deoarece cele mai vechi morminte maghiare 
primitive s-au descoperit în zona Mureşului şi 
Someşului. Astfel, o parte a populaţiei triburilor 
ungurilor a rămas pe loc, definitiv, în interiorul 
arcului carpatic (Kâpeczi, B. Histoire de la 
Transylvanie, Budapest, 1992). 

Românii sunt urmaşi ai quarluq-ilor, o obscură 
populațiem turcică, a căror loc de origine este lângă 
Baschiria, dincolo de Volga, care se deplasează în 
jurul anului 1058, spre Dunărea şi au venit în in- 
teritoriul actual al Moldovei şi Olteniei; iar o parte a 
acestei populaţii a trecut Carpaţii şi s-au aşezat cu 
acordul ungurilor; în zona Făgăraşului şi a Sibiului. 
Această populaţie nomadă era organizată după 
modelul gentilico-tribal, trăia în corturi, se ocupau 
cu creşterea animalelor, vânătoarea şi pescuitul. 
Erau păgâni, nu cultivau pământul se hrăneau cu 
carne, lapte şi sânge de cal. Totodată, aceşti strămoşi 
ai românilor, migratori practicau incursiuni de jaf la 
populaţiile sedentare. Până în jurul anului 1123 
guarlugi împreună cu alte grupuri nomade (strămoşii 
actualilor romi) formează poporul român. Acesta 
este adevărul istoric privind originea poporului 
român. 

Poporul român datorează totul poporului 
ungar, care pe parcursul unui mileniu, i-a acordat 
dreptul de a se stabilii şi munci pe teritoriul sau 
alături de el. Este o ruşine ca astăzi, în mijlocul unei 
Europe civilizate şi democrate, un popor milenar să 


Va veni şi ziua sfântă cînd poporul ungar din 
Ardeal, va câştiga lupta de eliberare socială şi 
națională împotrica armatei de ocupaţie române şi 
va redeveni parte integrantă a Ungariei Mari. 
Pentru aceasta, noi, copiii noştri, fraţii noştri, 
părinții noştri, vom lupta până la capăt, prin orice 
mijloace, pentru că duşmanul român să fie obligat 
să se retragă în graniţele sale dincolo de Carpați. 


VOM LUPTA PÂNĂ LA VICTORIA FINALĂ. 


Comandamentul operativ al Armatei de Eliberare 
a Ardealului, 


CLUJ oct. 1998 
prof. dr. ing. Gyenge Csaba 


*Notă: Fără comentarii. Ortografia ş.c.l. de gramatică 
română etc., aparţin şi ele autorului. 







ţ (5) BULETIN INFORMATIV + BUNA VESTIRE 


CLARVIZIUNEA LUI MIRCEA 
ELIADE 


-fără comentarii- 

*Ceea ce putem constata este că acei creatori de valori, 
acei „intelectuali” atât de mult bârfiţi, care nu se integrază 
nicăieri şi care umplu lumea cu „teoriile” lor, tocmai ei sunt 
aleşii prin care istoria creşte, prin care țara merge mai 
departe sau decade până la neființă. (Cred că suntem 
înțeleşi: nu e vorba nici de belferi, nici de cerebrali, nici de 
erudiți, nici de gazetari-ci de clar-văzători, cretori de valori 
şi de fapte). (15. oct. 1934) 

“Poţi fi deştept, poți fi muncitor, pați avea toate calitățile: 
eforturile tale sunt anulate foarte simplu numai pentru că 
adversarul tău, oricât de mediocriu ar fi el, lucrează într-o 
bibliotecă sau un laborator ca lumea iar tu lucrezi cu două 
cărți şi trei eprubete. Şi cât timp rămâne starea aceastea 
deplorabilă - pe care aş numi-o crimă împotriva statului şi 
aş pedepsi-o cu moartea - toate eforturile sunt inutile. 

Intelectualii români au pierdut plecarea! (21. oct. 1934) 

*Mare sau mică, biruită sau victorioasă, o naţiune nu 
înfruntă eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata 
ei, ci numai prin ceea ce se gândeşte, se descoperă şi se 
creează între hotarele ei. 

Deci asta reprezintă intelectualii: lupta contra neantului 
şi morții..... 

“Orice mişcare politică îşi are rădăcinile în ideile unui 
intelectual sau grup de intelectuali. (1. nov. 1934) 

Cum va fi lume nouă pe care ne-o urzesc aceşti oameni 
nu este greu de ghicit: un fruntaş comunist îmi spunea 
aseară că - la naşterea unei femei frumoase - oricât sânge 
s-ar pierde nu e prea mult. Cu asemenea figuri de stil se 
scuză orice barbarie. 

Cel care-şi apără omenia, cel care nu vrea să renunțe la 
singura valoare pe care a creat-o şi tolerat-o această lume 
mârşavă + caritatea, înțelegerea - - este luat în râs de toți 
oameni de „acțiune”. 

Sălbăticia de la Doftana este de-a dreptul sadică. 
Deținuţii n-au voie să aibă un creion, o foaie de hârtie, un 
ziar. Ce numeşte asta; Pedeapsă şi dreptate? Dar orice ar 
fi făcut aceia, orice ar fi avut de gând să facă nici o lege din 
lume nu justifică tratamentul la care sunt supuşi. 

Am ales într-adins asemenea pilde de ce se petrece 
lângă noi la Doftana, de ce s-ar putea petrece cu noi într- 
una din lumile „NO!” care ni se pregătesc. Pilde care ne 
dovedesc numai gradul de descompunere în care ne găsim 
şi gradul de mutilare la care am putea fi invitaţi poate chiar 
de către oamenii care suferă azi la Doftana. Suficient ca să 
ne dăm seama de frumoasele culmi de umanitate pe care 
am ajuns. (18. nov. 1934) 

* Oricine se ridică în această țară a noastră, trebuie să 
fie murdărit de sus până'jos. Mentalitatea politicii româneşti 
nu poate acepta oameni puri, oameni integri. Şi această 
mentalitate politică a pătruns în toate activitățile, 
stăpâneşte toate creerele. Nu de ieri, de azi, ci de zeci de 
ani. Prin 1870 Hasdeu era înjurat cumplit că e cumulard şi 
hoț. Câţiva ani mai târziu, Cihac, „demonstra” în „Convorbiri 
Literare” că Hasdeu e un incult ordinar, un simplu impostor. 

Pamfletul politic a fost singurul gen de pamflet cunoscut 
şi practicat cu pasiune, chiar între savanţi. Când doi savanți 
români se ceartă fiţi siguri că fiecare neagă celuilalt orice 
urmă de ştiinţă. Nu mai e vorba de critică, de ajustare, de 


completare - ci pur şi simplu de bătaie ca la mahala. 
Domnul lorgu Iordan, profesor universitar la laşi, a publicat, 
în 1921, în Arhiva, un studiu în care încerca să 
demonstreze că domnul Ovidiu Densuşianu „nu ştie să 
distingă părţile unei propoziții, adică nu cunoaşte subiectul, 
complementul etc. dintr-o propoziție”. Va să zică domnul 
Densuşianu este un ignorant pur şi simplu, care n-ar fi 
trebuit să treacă clasa l-a secundară. 

Dar aceasta nu e o excepție. Toţi românii fac la fel. Poţi 
şti ori cât de multe lucruri, poți descoperi multe adevăruri, 
poți ajunge cât de sus în stima elitelor - nimeni nu 
reacționează când eşti terfelit, eşti anulat sau calomniat. 
(...) Cred că orice ai face, e inutil. Acelaşi noroi te aşteaptă 
ca pe cel din urmă dintre tâlhari. (...) Aceştia suntem şi cu 
asemenea material uman trebuie să facem un om nou. SĂ 
NU DISPARĂ NICIODATĂ! Este cu atât mai aprigă 
misiunea noastră, cu cât românii sunt mai deştepţi. 
(15.dec. 1934) 

+ Să vedem ce se numeşte în epoca noastră, şi mai 
ales în limba noastră, inteligența şi omul inteligent. S-a 
spus: acela care pricepe lucrurile aşa cum sunt; acela 
care recunoaşte un fapt folosindu-se de fragmente; 
coincidența formală cu realitatea etc. Cât ar fi ele de 
vagi fiecare dintre aceste definiții populare cuprind o 
bună parte de adevăr. Căci inteligența poate fi numită 
„tehnica aplicării la obiect”. Este o definiție minimă, 
căreia i se pot aduce oricâte completări - dar din care nu 
se mai poate reduce nimic. 

Se poate vorbi de inteligență numai atunci când 
orientarea către obiect este sigură. În nici un caz nu se 
poate vorbi despre inteligență la omul de pe stradă, care 
nu cunoaşte nici un „obiect” precis. Aceast om poate fi 
viclean, dezghețat, şmecher, prudent; poate fi chiar 
înțelept ceea ce valorează de o mie de ori cât o 
inteleigenţă - dar nu e inteligent. 

Inteligența începe să funcţioneze real numai după ce 
un număr oarecare de obiecte au fost asimilate organic 
de cunoştinţă. 

În cazul culturi noastre europene o confuzie a fost 
fatală inteligenţei. Şi anume credința absurdă că omul 
nu se poate ţine la pas cu toată cunoaşterea. Dar aici nu 
este vorba de „toată cunoaşterea” lucru ce a fost 
imposibil chiar în Grecia veche pentru majoritatea 
oamenilor. Este. vorba de a te familiariza cu toate 
PLANURILE CUNOAŞTERII; de a şti, cu alte cuvinte, ce 
înseamnă cunoaşterea în matematică, metafizică, 
istorie, ştiinţă, estetică etc. (...) Asta nu înseamnă, repet, 
de a cunoaşte totul: lucru imposibil şi ridicol. Înseamnă, 
însă, a nu confunda planurile şi valorile; a nu explica o 
operă de artă plastică prin foame, un fapt religios prin 
sex, un fapt biologic prin chimie, un eveniment istoric 
prin poziția statelor etc. 

Ceea ce caracterizează epoca noastă este însă 
această confuzie totală a planurilor. Totul se explică prin 
altceva decât prin ceea ce trebuie. Este un fals 
misticism, un profetism laic, un fanatism semidoct, care 
s-ar putea prevala de oricare dintre funcţiile naturale ale 
omului, numai de inteligenţă nu (...). 


(va urma 


Fragmente selectate de P.S. MICHAIL 


7| 
UN ROMÂN PENTRU TOTDEAUNA: NAE IONESCU 


spune că el venea din Brăila portului, a fostei raiale 
turceşti şi din țara lui Panait Istrati. Pentru că ceea ce 
spun aceştia nu este adevărat. 

Aşa cum nu este adevărat că lisus Hristos ar fi fost 
băiatul unui dulgher din Nazaret. 

Fireşte, fiecare ființă umană se cuvine să aibă un tată 
vizibil, să aibă o casă şi acea casă să fie situată pe o stradă şi 
să aibă un număr vizibil la poartă pentru ca Poliția şi ucigaşii 
să ştie de unde să-l ia atunci când Diavolul şi slugile lor cred 
că le-a sosit vremea realizării pe pământ a imperiului lor. 

Nae Ionescu venea de dincolo de lume aceasta mai sus 
pomenită şi tot acolo a plecat în acea primăvară tristă şi 
vântoasă a anului 1940, când, peste lume, se prăvălise, deja, 
mânia lui Dumnezeu. 

Mânie cu totul îndreptățită. 

Cum putea Dumnezeu să ierte diavoleasca făcătură, 
când, sub stăpânirea celui ce ar fi trebuit să fie logofătul 
trebilor dumnezeeşti pe pământul românesc, logofăt ce purta 
pentru înalta slujbă numele lui Miron Cristea, s-au petrecut 
cele mai cumplite silnicii. 

Cum ar fi putut să nu-şi întoarcă fața de la noi când cel ce 
ar fi trebuit să fie păzitorul bisericilor lui şi păstrătorul credinței 
s-a făcut chezaş şi paravan pentru uneltiri, crime şi 
asasinate? 

Cum va putea uita Dmnezeu —şi când- trupurile sfârtecate 
de gloanțe ale fiilor săi care porniseră, peste mări şi țări, ca 
să-l apere de ofensele duşmanilor săi de todeauna; cum să 
uite pe cei care, fără judecată şi fără lumânare au fost azvâriți 
la marginea tuturor drumurilor acestei țări; cum putea el să-i 
uite pe Moţa şi Marin, Haig Acterian sau Christian Tell, pe 
Alexandru Cantacuzino sau pe Vasile Cristescu, pe Şiancu 
sau pe lonică, Puiu Gârcineanu şi pe toţi cei care nici azi nu 


S: nu-i credeți pe biografii lui Nae lonescu, care vă vor 


sunt pomeniți aşa cum s-ar fi cuvenit printre ucenicii : 


neamului? 

Dumnezeul părinţilor noştri s-ar cutremura de mânie şi 
durere şi gândesc că a hotărât să nu ne ierte pentru că am 
tolerat asasinatele de la Tâncăbeşti, asasinate ticluite de nişte 
venetici şi împlinite, precum trădarea lui luda, pentru un pumn 
de bani, de nişte slugi ticăloase (vezi chiar cele relatate de pl. 
Sârbu). 

Şi atunci când toate aceste fărădelegi au cotropit 
pământul acestei țără, promisă de cei mai buni fii ai săi, ca o 
țară dreaptă şi ascultătoare de Dumnezeu, El a hotărât să-şi 
recheme amabasadorii şi să ne lase în voia soartei drept 
osândă pentru toate păcatele noastre... 

Şi atunci i-a dat lui Nae lonescu permisiunea de a se 
întoarce în Împărăția Cerurilor, pentru, că, se vede treaba, de 
cărturari, precum acest român, va fi având şi Dumnezeu 
nevoie în Universitățile sale. Mai ales că, din ale ţării noastre, 
potrivnicii lui şi ai noştri l-au eliminat fără nici o remuşcare. 

Şi toate acestea se împlineau la ordinele unui grecotei, 
aşa zis democrat, precum mulți dintre cei de azi şi, mai ales, 
din ultimii şaizeci de ani, ce, ascunşi sub patrafirul Patriarhului 
țării, cel care era, în acelaşi timp, şi prim-ministru, şi ministrul 
Educaţiei Naţionale dar şi ministrul... distrugerii țării. 

Se spune că Nae lonescuar fi fost otrăvit. 

Aceasta, însă, a fost ultima picătură din potopul mişeliei 
care se năpustise peste unul dintre cei mai mari meşteri ai 
spiritualităţii româneşti. In ultimii şase ani de viață i s-a luat 
ziarul, i s-a luat catedra, i-a fost confiscată libertatea, i-a fost 
batjocorită truda de o viață. 

Şi toate acestea încurajate —sau cine ştie- poate chiar 
inițiate şi organizate —de cel care, fiind în fruntea statului, ar fi 


trebuit să vegheze la împlinirea pactului social ce-l lega de 
poporul român şi, mai ales, de apărarea celor care făuresc 
țara. 

Furia regelui era justificată de refuzul celui care-l ajutase, 
în ciuda păcatelor şi greşelilor sale, să se întoarcă pe Tronul 
regilor care făcuseră România modernă; era furios pentru că, 
printre cei care nu au acceptat niciodată să fie cumpăraţi şi 
care nu a încetat, nici o clipă, să scoată la iveală şi greşelile şi 
păcatele şi crimele puterii se afla Nae lonescu. 

Şi când şi-a dat seama că efortul lui de a-l face pe Carol 
al II-lea un rege „fără reproş şi prihană” nu se va putea 
împlini, şi-a ridicat mîna de pe augustul său elev lăsându-l în 
mijlocul unei haite de hiene, țuţări şi reptile — lichele pe care 
nu-i strânsese în jurul Palatului şi a slăbiciunilor regale, decât 
arghiorofilia, antiromânismul şi laşitatea. 

Vorbele mele sunt întemeiate pe mărturiile celor care au 
fost de față la toate cele petrecute: cu puţine zile înainte de 
marea călătorie, Vasile Băncilă, îl întâlneşte în casa 
cumnatului lui Nae lonescu, generalul Vasile Panaitescu şi 
între altele Nae mărturiseşte cu tristețe: «Eu, din 1931, eram 
lămurit. N-am mai crezut nici în P. (iniţială sub care se 
ascundea regele Carol al Il-lea)». Regimul sufletesc pe care |- 
a avut Nae Ionescu în ultimii ani l-a distrus. Poliţia venea tot la 
DOUĂ NOAPTEA. De ce la ora asta? De câte ori erau 
evenimente grave —moartea Căpitanului, a lui Cristescu, a lui- 
Nae lonescu era alb de tensiune; se aştepta să vină să-l 
ridice. Era CALM -şi, poate, tocmai asta l-a distrus; nu-şi 
dădea drumul în afară, ci strângea răul în el. Nu e o bună 
igienă, mă conving de asta. Căpătase o ascuțime 
extraordinară a auzului, auzea de acolo, din casa lui, chiar 
când trecea cineva pe la poartă, pe sub poartă —şi ce departe 
e- fără să fi sunat”. 

„La înmormântare a fost lume enorm de multă şi au plâns 
atâția ochi, ca la nimeni... Poliția a adus un grup de sergenți 
şi unul de jandarmi, plus agenți. Şeful lor a parlamentat, pe 
treptele capelei, cu generalul Panaitescu şi numai când 
acesta şi-a luat angajamentul că NU VOR FI DISCURSURI, 
atunci comandantul militar a zis: «În acest caz renunțăm să 
mai băgăm armata în biserică». 

Dar să nu-i credeți nici pe cei care vă vor spune — ca şi 
mine - că Nae lonescu a murit. 

Nu-i adevărat. 

Nae lonescu trăieşte; se află printre noi; ne-a lăsat 
ucenici, aceştia au povestit sau vor. povesti şi, într-o zi, vom 
citi şi ne vom minuna de spusele lor; 

Nae lonescu ne-a lăsat, nu doar o legendă, el ne-a lăsat 
o carte adevărată; o carte de învățături precum cele ale lui 
Neagoe către fiul său şi care, carte, aşteaptă să fie tipărită, o 
călăuză pentru cei ce vor să-şi croiască drum prin hățişul 
acestei lumi; 

Nae lonescu face parte dintre „stelele polare” ale 
culturii româneşti ale cărei hotare ei şi elevii lui le-au 
sfărmat şi extins în cuprinsul întregi lumii şi în ciuda 
vrăjmăşiei vremurilor şi duşmăniei oamenilor; 

Nae Ionescu -spunea Băncilă- a fost un om complet; 
cei mai mulți oameni sunt înnecați în viața, numai în viață. 
Moartea nu există pentru el. Dar Nae lonescu şi-a clădit 
existența pe două valori: şi pe gândul vieții şi pe cel al 
morții. i 

Şi nu doar din an în an vom cuteza să-l pomenim ci în 
toate zilele vieţii noastre pentru că el a fost prietenul, 
profesorul, mentorul şi modelul nostru. 


Doru MIHAIL 








BULETIN INFORMATIV + BUNA VESTIRE 





CREAREA UNEI METODE DE ÎNŢELEGERE A REALITĂȚII POLITICE 
văzută de 


NAE IONESCU 


Eu îmi dau cel dintâiu seama că Guvernul va pleca; 
pentru că ştiu şi de ce va pleca. Va pleca pentru că 
împrejurările nu i-au îngăduit, sau pentru că i-a LIPSIT 
CURAJUL MARILOR HOTĂRÂRI, ca să devină MARELE 
GUVERN AL REVOLUȚIE ROMÂNEŞTI, singura atitudine 
rodnică şi mântuitoare în situația de azi. 

Creştinismul este religia iubirii, a milei şi a iertării. 

Religia celor slabi deci? A sclavilor? A, nu. Ci mai 
degrabă a eroilor. A eroilor umili şi anonimi; a celor care 
s-au înfrânt pe ei, a celor care nu mai sunt ai lor; ci ai lui 
Dumnezeu. i 

Cine nu mai cere nimic pentru el, e creştin. 

Cine nu mai există prin el, e creştin. 

Cine s-a omorât în trupul lui, în ambițiile şi în poftele 
lui, dar trăieşte în spiritul şi în legea lui, care e a lui 
Dumnezeu, e creştin. 

Înseamnă însă aceasta că un creştin nu există, nu cere 
nimic, nu vrea nimic, nu luptă pentru nimic? Deloc. El este, 
luptă şi cere împlinirea legii lui Dumnezeu. 

De-ţi va greşi apropapele tău nu de şapte ori, dar de 
şaptezeci de ori câte şapte, iartă-l pe el. De-ţi va greşi ție, 
nu ai nici un drept să-l osândeşti, căci cine te-a pus pe tine 
judecător în propria ta cauză; şi de unde vei lua puterea să 
osândeşti, şi hotărâre s-o execuți? 

Ştim că, batjocorit, scuipat, pălmuit şi spânzurat pe 
cruce, Hristos a gemut îndurător: lartă-le lor, Doamne, că 
nu ştiu ce fac. Dar tot Hristos, îndurătorul a toate, e cel 
care a luat biciul şi a gonit pe zarafii şi negustorii care 
spurcau casa Domnului. De ce se uită aşa uşor lucrurile 
acestea? 

De ce nu ne dăm seama că blasfemăm şi că 
batjocorim tocmai ceea ce este mai cutremurător de sublim 
în creştinism atunci când bagatelizăm iertarea creştină 
făcând din ea o muşama cu care să acoperim păcatele 
împotriva „legii”. 

Există o falsă rădăcină a vieții religioase şi anume 
necesitatea superficială de a explica şi de a înțelege 
hotărârile şi faptele lui Dumnezeu. Vrem să înțelegem 
pentru că ne închipuim că nu există decât un plan al 
realităților, cel al realităților raționale; în care om şi 
Dumnezeu nu sunt decât existențe cantitativ deosebite: 
Dumnezeu fiind mai deştept, mai bun, mai puternic decât 
noi, dar lucrând după aceleaşi legi şi norme după care ne 
conducem noi gestul şi paşii. 

Transpunerea în forme raționale a existenței a fost 
exitinsă până dincolo de limitele veacului şi omul are 
pretenția să impună legea lui de înțelegere a — Absolutului, 
încadrându-l în cele patru principii fundamentale ale 
logicii. Jalnică betegeală de minte, protestantă, căreia lipsa 
noastră de control şi disciplină ne îndeamnă să-i cădem 
victimă. 

Şi cu toate acestea învățătura ortdoxiei noastre este şi 
aici clară: „Neînţelese sunt căile Tale”. Adică, arătările lui 
Dumnezeu nu cad sub puterea noastră de înțelegere. 
Nimic din cele ce sunt ale lui, dintr-ale lui nu se explică, ci 
pur şi simplu SE ACCEPTĂ. 

Nu cred în utilitatea acțiunii antirevizioniste şi nici nu o 
înțeleg. Există, desigur, peste graniță o acțiune revizionistă. 


Răspunsul la o asemenea întrebare nu e, însă, nu poate fi 
cei care se încearcă a se da aci la noi. 

Vezi, un om ţi-a furat căciula. Şi se bucură de ea o 
bucată de vreme. Până când, într-o zi, ţi-ai prins omul la 
strâmtoare. şi ţi-ai luat căciula înapoi. Omul, ce să facă? A 
pornit-o prin vecini: că uite, că mi-a luat căciula pe care am 
purtat-o de zece ani; că eu fără căciulă nu pot să trăiesc; 
capăt guturai, că o fi căciula lui, dar vezi că nu-i şede bine, 
şi pe capul meu sta mai chipeş. Şi aşa mai departe. Asta 
face el. Dar, tu ce faci? Ai de făcut ceva... Ce? Vrei să 
pleci şi tu la vecini? Ce să spui? Că e căciula ta? Asta o 
ştie toată lumea! Că nu vrei s-o mai dai înapoi? E, ca şi 
cum, că, ţi-ai închipui că te crede cineva în stare de aşa 
prostie. Tu, deci nu faci nimic. Nu ai nimic de făcut. Cel 
mult, dacă îţi îndeşi mai bine căciula pe cap; şi ridici din 
umeri: lasă-l nene, să spuie! lar, în buzunar, ÎȚI FACI 
MÂNA PUMN. Dar să ţi-o faci! 

Să mergem deci la aniversarea de la 1 Decembrie. Ca 
la prăznuirea unei dreptăți istorice. Dar să lăsăm adunările 
antirevizioniste. Cari nu fac decât să învenineze o situaţie; 
o situație pe care noi suntem destul de tari ca să o 
stăpânim şi fără aceste adunări. | 

Cu aceste adunări, însă, starea de spirit necesară unei 
largi soluţii a problemei, care nu se poate să ştirbească 
drepturile noastre, nu pentru că sunt ale noastre, ci pentru 
că sunt fireşti, după aşezarea lui Dumnezu -— starea nouă 
de spirit e bătută în coastă, şi asta e păcat. 

Pentru că, totuşi, problema există. 

Ceea ce se cere este aşezarea noastră într-o situație 
de fapt, de aşa natură, încât revizuirea tratatelor să nu ne 
atingă —să fie față de noi imposibilă. 

Am făcut noi asta? 

Se cereau două lucruri: 1. organizarea țării în aşa fel 
încât ea să reprezinte o forță a cărei duşmănie să fie 
temută şi a cărei pretienie să fie dorită; 2. încadrarea țării 
noastre într-un sistem de alianţe şi prietenii fireşti, care să 
facă imposibilă amenințarea granițelor noastre. 

(...) Lipsiţi de simțul marilor prefaceri istorice, încrustați 
într-o mentalitate subalternă, care ne împiedecă să luăm 
cunoştiință chiar de faptul că suntem un popor de 18 
milioane (atunci, azi 22; n.red.), incapabili de a ne ridica 
până la contactul cu realitățile directe, noi am întârziat şi 
întârziem încă în chip iresponsabil într-o politică învechită 
care nu mai poate da nimic astăzi nici chiar în țările unde 
ea pe vremuri a luat naştere în mod firesc şi condamnăm 
astel o țară bogată şi un popor muncitor la o paralizie 
permanentă care nu are decât o singură ieşire: 
CATASTROFA. 

Se cere un om cu o inteligență plastică; cu simț al 
realităților directe; cu înțelegere pentru problematica 
răsăritului. Ni s-a dat un om mort, cu acea blestemată 
inteligență de caldarâm despre care vorbeam altădată şi 
care a fost întodeauna nenorocirea popoarelor; un 
occidental uscat de sucurile vieţii, pentru care toată 
realitatea se închide în câteva ;aragrafe juridice, 
iar frământările popoarelor se reduc la o seacă dialectică 
de cancelarii. Rezultatul: NUL! (*,„omul mort” era Nicolae 


Titulescu; n. red. 
) (continuare în pagina 9) 


BULETIN INFORMATIV *BUNA VESTIRE 3 [| 


(urmare din pagina 8) 


(CREAREA...) 
|. Nu există programe proprii fiecărui partid. 
Partidele noastre politice trăiesc într-o anarhie 


programatică de nedescris. Partidul liberal legiferează în 
cadrele mentalității şi sistemei socialiste; Partidul 
Naţional-Țărănesc îşi însuşeşte punctul de vedere al 
burgheziei liberale; iar Partidul Poporului înscrie pe 
steag: muncă, legalitate —cari pot constitui o metodă 
formală dar nu şi un program substanțial de guvernare. 

2. De unde urmează cu necesitate: că într-o ţară unde 
partidele politice nu se diferenţiază programatic şi unde 
indicaţiile pentru ordinea succesiunii la putere a acestor 
partide nu se face prin iniţiativa masei electorale neutre, 
nu se poate vorbi de un regim al partidelor politice. 

Ce drept au aceste partide ca să ceară totuşi 
permanentizarea sistemului? 

NICI UNUL! 

Partidele politice vor avea dreptul să ridice 
pretențiile pe care le formulează astăzi atunci când vor fi 
cu adevărat partide politice — programatic diferenţiate- şi 
când va exista o opinie publică autonnoma şi spontană. 

A voii să fii Român, nu înseamnă însă şi a fi român. 
A fi român, însemnează o stare naturală, o formulă de 
echilibru a existenței din care decurg, prin însăşi 
desfăşurarea veţii, anumite forme. Un bob de grâu, dacă 
îl îngropi în pământ, la umezeală, încolțeşte şi dă fir. Un 
anumit fir, cu o anumită dezvoltare, necesară, mai 
dinainte determinată de însăşi structura bobului de grâu. 
Aşa se petrece şi cu „românia” noastră. A fi ROMÂN 
înseamnă a avea o anumită plămadă, din care decurg cu 
necesitate absolută anumite atitudini şi gesturi. Voința 
noastră nu are nimic de zis în această împrejurare; pentru 
că noi nu ne putem depăşi în chip normal pe noi înşine 
decât încetând a fi noi înşine. 

După cum nu e grâu, sămânța care sfârşeşte prin a 
purta un spic de orz. 

Eu am spus că elementele vii ale realităților 
româneşti sunt înnăbuşite sub un întreg aparat artificial 
de rutina de prejudecăţi şi de falsă arhitectonică statală; 
de putregaiul sufletesc al clasei conducătoare în viața 
publică, să nu mai vorbim. lar ceea ce am propus eu, este 
elementar; este ceea ce face grădinarul, când taie 
buruiana rea din jurul firului preţios ieşit din sămânţa cea 
bună. Elementar, dar nu tot aşa de simplu. Căci în viaţa 
noastră de stat, aşa cum este ea azi promovată de 
aşezările care o definesc şi îi canalizează forțele, a 


crescut prea multă bălărie şi aproape că s-a închircit 


colțul ierbii celei bune; dacă nu cumva se va fi altoit 
neghina în grâu. De nepricepuţi. Sau de răi. (...) Să 
distrugem, deci, înainte de a clădi. Să distrugem tot ce 
împiedecă, desfăşurarea sănătoasă a vieții adevărate. 
Obişnuinţă, lene de gândire; şi, mai ales, actualul aparat 
de stat care consființeşte starea de lucruri de astăzi; şi o 
consolidează. Știu că asta sperie. Schimbări au fost prea 


multe la noi, şi dacă se cere ceva, apoi asta e, azi, 
stabilizare. Da; numai că schimbări s-au făcut în 
persoane şi în beneficiari; şi noi cerem —cu ce justificări 
se vede- SCHIMBARE DE SISTEM. 

Nu sunt negativi cei care vor să deschidă drumurile 
vieţii; ci, dinpotrivă, cei care, din lene, obişnuinţă, frică 
sau interese încurajează, întrețin şi consolidează o 
situație anormală; care, dacă ar fi mai stearpă, nu ar 
înfățişa cel mai însemnat rău. 

Este cel puţin straniu că într-o ţară în care nimeni nu- 
i ignoră caracterul — („eminamente agricol”)- nu se 
numeşte grup — cât de redus de oameni- care să pretindă 
şi să promoveze o organizaţie firească - deci agrariană - 
a realităţilor ei. Straniu — dar nu şi inexplicabil. Căci 
cultura românească — sau ceea ce trece ca atare - nefiind 
decât de natură citadină —adică de import (cum e în 
genere aşezarea noastră orăşenească) - nu e decât foarte 
firesc ca reprezentanții sau numai purtătorii acestei 
culturi, infestanți cum sunt cu toţii de abstractivismul 
pozitivisto - ştientist, să nu aibă nici un fel de înțelegere 
pentru ceea ce se cheamă o realitate organică: vie. 

Dacă noi am cunoaşte situația financiară a fiecăruia 
din oamenii politici care ne conduc, poate că am fi în 
stare să indicăm mai dinainte cu precizie linia 
evenimentelor. (...) Ne închipuim, anume, că, pentru 
oamenii politici, există realități şi probleme obiective 
către care se îndreaptă şi după care se diriguieşte efortul 
lor creator. 

Nu e totuşi aşa. 

Pentru că oamenii se ațin pe la periferia întâmplărilor 
şi se amestecă în ele cu pretenţia de a le conduce. De 
condus €e sigur că nu le pot conduce. Le-ar putea totuşi 
promova. Dacă ar şti să le urmărească, să le înțeleagă şi 
să le şi pună în slujba lor. Asta însă e greu. Pentru că nu 
pot judeca liber şi nu pot vedea drept mai exact. NU 
POATE VEDEA, pur şi simplu — decât cel ce nu-i 
încătuşat de nici un fel de prejudecăţi. Şi sunt două, cel 
puţin două beteşuguri ale oamenilor politici, care le 
falsifică vederea şi stau ca atare la originea tuturor 
tulburărilor şi necazurilor; spiritul de conducere şi 
spiritul de posesiune: AMBIȚIA de a DOMINA şi 
DORINȚA de a POSEDA. 

Exponenții de azi sunt cei ai unei clase care posedă. 
Care posedă şi, - natural -, nu se lasă deposedată. Aţi voi 
poate ca politica de azi să fie făcută de reprezentanți 
realităților de mâine? 

Asta e imposibil. Nu s-a întâmplat niciodată în 
istorie, nu se va întâmpla nici acum. 

Fiecare dintre noi ne putem închipui —aşa cum ne-a 
nefericit Descartes, cu al său COGITO- că suntem centru 
şi scop al universului; dar, dacă am fi, numai puţin, mai 
impersonali, ar trebui să ne gândim că Dumnezeu va fi 
făcut totuşi lumea din alte motive decât ca să ne 
slujească nouă de vacă de muls... 


OTE ei DD PR URI POTTER De 7 Pb LI DEE 7 EDEN PSESE d TE e E AIE e Ra IEEE e Da ERP EP OPT DEPP SCRIE ZI E e SREP PESE Sf NC EBAN e TE PE DR DO SEPI AP 720757 E PE IEDEEEERE REZE SES 







Petre ȚUȚEA: 

* Definiţia lui Nae lonescu este 
aceasta: meditaţia metafizică mutată la 
nivel cotidian, sau ridicarea cotidianului 
la nivel filosofic. Nimeni nu a făcut asta 
în presă până la el, nici măcar 
Eminescu. Deşi a fost un foarte mare 
gânditor şi deşi rămâne cel mai mare 
jurnalist, _ Eminescu n-a  filosofat în 
publicistică. 

* Călinescu, față de lonescu, nici 
n-a existat; n-avea vocaţie filosofică nici 
cât un măturător. Nae lonescu nu se 
măsura în vreme lui cu nimeni. Era el 
însuşi. 

* Întrebat fiind cum înțelege 
gândirea, în formă pură sau în exemple, 
Nae lonescu a răspuns: exemplele au 
fost lăsate de Dumnezeu pe pământ 
pentru ca  ideeile să fie sesizate, 
senzorial şi de proşti. 


Vasile BĂNCILĂ: 

* Moartea lui, neaşteptată şi 
neverosimilă, pune încă odată probleme, 
dacă, noi, Românii, avem îndeajuns 
parte de oamenii excepțional dotați, pe 
care ni-i dăruieşte naţia noastră. El vine 
să se adauge la acea serie de bărbați 
ajunşi în plină putere de creație, dar 
dispăruţi înainte de a-şi fi implinit opera: 
Lambrior, Bogrea, Pârvan, Vâlsan, Matei 
Nicolau —pentru a nu vorbi de seria încă 
şi mai lungă a poeților, romancierilor, 
nuveliştilor, secerați în pragul vieții 
creatoare sau în prestigioasă maturitate. 

* Nae lonescu a dat conaţionalilor 
săi exemplul unei vieți de mare 
îndrăzneală şi de stil personal. lar celor 
cari îl înlocuiesc pe Dumnezeu, morala, 
familia, prietenia şi chiar neamul cu 
rangul social, le-a dat un exemplu de 
cerbicie dusă până la martiraj, pe care 
din nefericire aceştia nu-l pot pricepe. 
Dealtfel un astfel de om este greu de 
înțeles şi, pentru cei ce nu l-au cunoscut 
foarte de aproape, trebuie să aştepte 
să-l cunoască foarte de departe pentru a 
înțelege ceva din autenticitatea şi 
semnificația lui. 

* Când timpul, care este cel mai bun 
silogism va aduce sporul lui de 
înțelegere, se va lămuri mai uşor figura 
spirituală a unui astfel de singular 
trecător prin strania şi sacra scenă a 
vieții. 


Constantin NOICA: 

Cu Nae lonescu ni se pare că 
întâlnim un gânditor care nu numai că 
iese de pe făgaşul celor de până acum, 
dar restituie gândirea românească 
filosofiei clasice de aiurea. Cursurile lui 
Nae lonescu nu sunt încă publicate în 
întregime -— (nici azi; n. red.) iar judecata 


critică asupra lor nu e încheiată nici 
măcar de cei care le cunosc, de elevii 
lui. Afirmam, însă -—iar afirmaţia noastră 
întîmpina rezerve, o ştim chiar din 
partea unor dintre elevii lui Nae lonescu- 
că regăsim, prin el, căile filosofiei cu 
care ne-a deprins Apusul. 


Emil CIORAN: 

* De căte ori, în vibrante accente de 
afecțiune, Nae  lonescu mi-a părut 
singurul om pentru care se poate 
renunța! Tentaţia, adică de A-l TRĂI 
VIAȚA LUI. Şi aş fi nesincer dacă nu aş 
spune că sunt atâţia între tineri care 
trăiesc ÎN EL. Lumea, care nu-l 
cunoaşte decât superficial, vorbeşte de 
„demonie”, ca şi cum Nae lonescu s-ar 
sili să ne câştige admiraţia pentru a ne 
anula. Şi ce uşor i-ar fi fost! N-avea 
decât să dea „drum slobod” îndoielilor şi 
chinurilor sale. (...) Farmecul existenței 
lui Nae lonescu îşi are, însă, un temei 
mai adânc şi paradoxal. Căci alături de 
tendința aceasta de a te pierde în el, de 
a luneca pe toate conflictele lui, n-am 
cunoscut alt om CARE SĂ TE OBLIGE 
A FI MAI MULT TU  ÎNSUNȚI (...). 
Scârbit de istorie şi de cunoaştere, mă 
gândisem odată la Berlin să scriu o teză 
de doctorat despre lacrimi. Şi am fost de 
acord cu atâția prieteni că singurul 
profesor din univers care ar primi-o ar fi 
Nae lonescu. 

* Omul care a scris: „Simon Petru 
doarme. Şi noi toți ca el. Şi de aceea 
până şi iubirea e suferință. Lumea se 
răsuceşte în durere ca o râmă pusă pe 
jăratec. Şi Dumnezeu odată cu ea” —nu 
poate fi, în nici un caz, acuzat de iluzii. 
(...) Nimeni nu a insistat mai mult ca el 
asupra dramei de a ŞTI. Este singurul 
profesor de la care am învățat ce 
pierdere mare e cunoaşterea. Ruperea 
echilibrului originar prin spirit şi 
dezintegrarea din ființă prin conştiinţă 
sunt fructe ale tentaţiei demiurgice. 


Mircea ELIADE: 

Pe atunci Nae lonescu era, ca şi 
Mircea Florian, un tânăr conferenţiar 
de abia de câțiva ani la Universitate. 
Preda logica şi metafizica şi ținea 
seminar de Istoria Logicii. Anunţase 
un curs despre „Faust şi problema 
salvării”. Amfiteatrul Titu Maiorescu 
era arhiplin şi am găsit cu greu un loc 
în fund, tocmai ultima bancă. A intrat a 
un bărbat brun, palid, cu tâmplele 
descoperite, cu sprâncenele negre 
stufoase, arcuite mefistofelic şi cu 
ochii de un albastru sumbru, oțelit, 
neobişnuit de sclipitori; când îşi re- 
pezea privirile pe neaşteptate dintr-un 
perete. în altul, parcă ar fi fulgerat în 


10 
CEILALTI DESPRE NAE IONESCU 


amfiteatru. Era slab, destul de înalt, 
îmbrăcat sobru, dar cu o neglijenţă 
elegantă; şi avea cele mai frumoase şi 
expresive mâini pe care le-am văzut 
vreodată. Când vorbea, mâinile îi 
modealau gândirea, subliniau nuanțele, 
anticipau dificultățile, semnele de 
întrebare. 

A fost primit, cum se obişnuia pe 
atunci, cu aplauze; dar Nae lonescu le-a 
contenit, ridicând brusc brațul: „adică 
aveţi dreptul de a aplauda, ne-a spus, ar 
trebui să-l aveţi şi pe acela de a huidui 
când nu v-o place o lecție. Dar legea vă 
interzice  huiduiala în sălile Univer- 
sităților. Aşa, că, rog să nu aplaudați”. 

Cred că de Ziua Cărții a apărut şi 
romanul lui Sebastian, De două mii de 
ani, cu o prefață de Nae Ionescu. Îmi 
aduc aminte că, Sebastian, venise 
într-o după amiază să mă vadă, palid, 
aproape desfigurat. „Mi-a dat Prefaţa, 
mi-a spus. E o tragede. E o 
condamnare la moarte” a adăugat 
întinzându-mi manuscrisul Profesorului. 
L-am citit cu emoție dar şi cu strângere 
de inimă. luda suferă pentru că trebuie 
să sufere scria Nae lonescu. Şi explica 
de ce: evreii refuzaseră să recunoască 
pe Mesia lisus Hristos. Şi suferința 
aceasta în istorie reflecta într-un anumit 
sens destinul poporului evreu, care, 
tocmai pentru că refuzase creştinismul, 
nu putea fi mîntuit. Extra Eccle siam 
nulla salus. 

Pentru cineva care scrisese că 
„evreii sunt nişte întârziați pe drumul 
mântuirii”, care studiase Kabbala şi 
mistica iudaică şi spune (prin 1927 —28), 
pe vremea studenției mele: „Mă simt de 
multe ori ispitit să las şi gazetărie, şi 
politică, şi să mă consacru studiilor mele 
ebraice” -— prefața prospăt scrisă 
însemna o retragere pe poziţii 
considerabil mai rigide. Profesorul vedea 
problema evreească, în primul rând, în 
termeni religioşi. 


Nicolae STEINHARDT: 

Aici s-ar putea să trebuiască a fi 
căutat secretul fascinaţiei exercitată de 
Nae lonescu asupra auditorilor săi, la 
omul acesta de înaltă, imensă şi rafinată 
cultură, filosofia —ca la Socrate şi Platon- 
redevenea înțelepciune, învățătură 
operativă şi modalitate de trăire. Nu 
înveţi ca să ştii, înveţi ca să ştii ce să 
faci cu tine şi din viața ta. (...) Nu te lua 
de mână, nu te silea, nu-ți rezolva 
problemele. (...) Te înşfăca, te certa, te 
cucerea, te scandaliza, îți punea cultura 
la îndemână ca pe o prăjitură minunată, 
ca pe un venin, ca pe un filtru al lui 
Merlin vrăjitorul, ca pe c spadă cu două 
tăişuri, ca pe un vârtej. Un lucru este 
sigur —şi de aceea a fost Nae lonescu 
un profesor unicat: nu te lăsa apatic şi 
indiferent. 


BULETIN INFORMATIV *BUNA VESTIRE EP 


»VADUL CRUCII” 


ionară de pe muntele Rarău- 


-Amintiri din tabăra le 





Vara anului 1934. 

Câteva noi amintiri din tabăra de pe Rarău: 

La slujba religioasă de duminică (5/08.), biserica a fost 
arhiplină de credincioşi. Sute de turişti veniseră să viziteze 
tabăra, să-l vadă pe Codreanu. Slujba, oficiată de starețul 
Elisei, avu ca punct de atracție Corul Legionar improvizat 
şi condus de Remus Țincoca. E interesant să auzi pe 
muntele Rarău un „Tată/ nostru” de Muzicescu, într-o 
combinaţie de soli, susținut de vocea unui mare tenor ca 
aceea a inginerului Vasilică Țincoca. 

Laudă lui Dumnezeu pentru soare, pentru aer, pentru 
pâine, pentru muncă ! 

Printre credincioşii din biserică, alături de Căpitan, Ionel 
Moţa (venise în tabără cu trei zile în urmă). Eram „izcor”, 
pe la făcutul fânului, când l-am văzut, urcând drumul 
Rarăului, avându-l ca „ghid” pe prietenul meu din copilărie, 
Petre Tâmpău. Nicolae Strungaru m-a informat că domnul 
Moța adusese Căpitanului un mesaj în legătură cu ceva 
neplăcut petrecut în tabăra lui Stelescu de la Budachi. 

Este adevărat că avusese loc ceva neplăcut pentru 
Legiune în tabăra lui Stelescu. Însă neaşteptata sosire pe 
Rarău a domnului Moţa era legată de ceva mai grav: se 
petrecea la câteva zile după ce inginerul Cristian Leu 
dezvăluise profesorului Nae lonescu (la 24 iulie 1934) 
povestea cu cianura de potasiu. Datorită faptului că, în 
conformitate cu destăinuirile inginerului chimist în Ministerul 
de Război, era vorba de un complot în toată regula, la care 
participau, direct, cu primul-ministru, un ministru de Externe 
de talia lui Titulescu sprijinit în această operă patriotică de 
acele cercuri străine care îl trimiseseră la moarte pe |. Ghe. 
Duca şi un mare ziarist, ca Pamfil Şeicaru, secundat de un 
altul, Luca Gheorghiade, amândoi dispuşi să contribuie la 
comiterea oricărei crime, toți aceştia având „Înaltul” gir al 
personajului „mult mai înalt" şi al „Înaltei Doamne”, datorită 
acestui fapt - zic -, conducerea Mişcării, din Bucureşti 
(lonel Moţa, generalul Zizi Cantacuzino, şi Nae Ionescu) 
avea toate motivele să fie îngrijorată, să ia primele măsuri 
de prevenire. Una din măsuri era călătoria lui Moţa în 
nordul Moldovei. 

În după-amiaza aceleiaşi zile (duminică, 5/08.), 
adjunctul şefului Legiunii părăsi tabăra. L-au condus, până 
dincolo de gardurile moşiei schitului, Căpitanul, cu soţia, 
Fănica Atanasescu, profesorul Coriolan Matei, Nicoleta 
Nicolescu, dr. Andonescu, Sică Popescu şi Filon Lauric, 
liderul tineretului din Cernăuţi. 

La întoarcere, Căpitanul, îşi exprimă dorința de a face o 
plimbare până jos, în valea Bistriţei. 

- Cine vrea să vină cu mine este bine venit; nu va fi un 
marş legionar, ci o promenadă de voie, liberă, un prilej de 
meditaţie. 

Din efectivul total al taberei, peste 200 legionari, am luat 
parte la plimbare vreo 170 de inşi. Locul de întâlnire fusese 
fixat pe malul Bistriţei, la întorsătura apei, numită „Vadul 
Crucii”. 

Coborârea legionarilor - într-o neorînduială deloc 
specifică spiritului de ordine şi disciplină legionară - s-a 
făcut pe drumul şi pe cărările ce străbăteau livezile înguste 
ale satului Chiril. „Vadul Crucii” se întindea pe o fâşie de 
mal, cam de 5-600 de metri lățime, pornind din hotarul 
comunei CRUCEA. Prin acest vad, cu o săptămână în 






urmă, 170 de legionari, în frunte cu Căpitanul, au răzbit, 
de-a curmezişul valurilor, Bistrița, de unde au pornit urcuşul 
masivului Pietrosu, acel drum rămas, în amintirea, celor 
care l-au urcat, drept cel mai greu examen, cea mai 
herculeană probă de verificare a răbdării, a credinţei, a 
puterii de rezistență şi de sacrificiu, a voinţei legionarilor de 
a nu se da bătuți în nici o împrejurare. 

Ne-am adunat, cu toții, pe mal, în imediata apropiere a 
vadului, şi ne-am aşezat pe iarbă, în formă de cerc, în jurul 
Căpitanului. Soarele încă mai zâmbea deasupra Dornelor, 
iar lăstunii, în zborul lor, de-a lungul apelor, parcă încercau 
să prelungească ziua cu o zi fără noapte. 

Popasul din „Vadul Crucii” ne-a dat prilejul să-l auzim pe 
Şeful Legiunii vorbindu-ne despre credinţa, jertfa şi biruința 
legionară. 

Redau, din cuvântul Căpitanului, câteva fragmente, 
după „Caietul cu însemnările fugare”, din notițele făcute în 
ziua de 6 august 1934: 

„Vă amintiţi, de aici am pornit, de pe acest țărm. Un 
poet, chiar şi un filosof, ar putea să-l boteze țărmul 
speranțelor”. Noi i-am spus „Vadul Crucii”. Nu numai pentru 
că aşa se cheamă. Nici numai pentru că duceam o cruce 
de oțel, ca să plantăm mărturie legionară pe culmea, cea 
mai de sus a Pietrosului, ci, fiindcă, plecarea noastră, de- 
aici, simbolizează, cu întreg drumul parcurs. Naşterea, 
speranțele, crucea, înfrângerile şi, în final, biruința Legiunii. 
Aşa cum Legiunea. îşi propune, prin lupta sa, prin Golgota 
speranțelor sale, prin crucea înfrângerilor sale, prin biruința 
ei conducătoare, să fie simbolul învierii şi veşniciei 
Neamului. Vă amintiţi, camarazi, de jos („josul” totdeauna 
înseamnă baza de plecare, începutul, gândul, ideea) am 
pornit 170 de entuziaşti. Toţi am cântat Imnul Legiunii, 
ne-am închinat împreună şi, împreună, toți 170, înlănțuiţi, 
prin împletirea brațelor, am reuşit să ajungem pe malul 
celălalt, teferi, poate timorați, dar mai îndârjiţi, primind 
întregul botez al curajului - furia apelor, ura oarbă a 
valurilor. Şi toți, de pe malul drept, acum neînlănțuiți, pentru 
că, într-un pericol imediat, inevitabil, acela al unor talazuri, 
am început să suim. Trebuiau învinse două obstacole: 
nevolnicia noastră, temerea, ignoranța, insolitul) şi muntele 
(distanța, înălțimea, urcuşul). 

Pietrosul are mai multe căi de acces prin care să poată 
fi cucerit. Una, cea mai uşor de parcurs, este dinspre 
Dorna. Pe aceasta am fi mers cu căruțele, ca la nuntă sau 
ca într-o aventură de plăcere. N-am fi sângerat. Unii dintre 
noi n-ar fi căzut, nu s-ar fi oprit la jumătatea drumurilor şi 
nici n-am fi avut prăbuşiri, întoarceri, dezertări. Omul 
n-avea cum să-şi arate întreaga sa putere de rezistență, de 
creație, de luptă. Nici însuşirile, nici defectele. Am fi cucerit 
Pietrosul pe calea cea mai uşoară, fără a ne putea socoti 
cuceritori ... A cuceri înseamnă a învinge. Victoriile se obţin 
numai prin luptă. A lupta înseamnă zbucium, înfrângeri, 
curaj, stăpânire de sine, ordine, tenacitate, credință, 
organizare, ideal, speranță. Dar lupta poate să însemne şi 
reversul acestora. Nu există cucerire fără luptă. Şi lupta 
noastră nu-i o aventură, deşi-i o acţiune îndrăzneață şi 
riscantă ... 


(continuare în pagina 12) 


Vasile BLĂNARU-FLAMURĂ 


| 12 BULETIN INFORMATIV *BUNA VESTIRE 


(urmare din pagina 11) 

[] (VADUL...) Noi n-am ales calea cea mai comodă pentru 
a cuceri Pietrosul. Ci cea mai grea. De-aici, din „Vadul Crucii” 
spre „Golgota iluziilor”... 

Astfel, vom trece prin cele trei probe legionare: Muntele 
suferinței, Pădurea cu fiare sălbatice şi Mlaştina deznădejdii. 
Muntele e ştâncos, abrupt; fruntea parcă undeva într-un abis. 
Fiecare pas trebuie gândit înainte de a-l face, altfel riscăm să ne 
prăbuşim. Cu cât prăbuşirea e mai de sus, cu atât căderea e mai 
dezastruoasă, mai ireversibilă, mai revolută. Spinii ne sărută 
camea tălpilor goale, dar,nu oprim. Suim, în brânci, ne poticnim, 
apoi în genunchi, dar nu ne târâm. Muntele e tăcut şi semeț, 
calea spre fruntea lui de soare e lacrimă şi sânge. Dar Muntele e 
al nostru şi Calea noi am ales-o. 

Câţiva dintre noi, cei mai slabi, rămân în urmă. Li s-au sleit 
puterile. Neputinţa i-a copleşit. Nu şi-au închipuit că va fi atât de 
greu. Nu mai pot urca, nici nu se lasă ajutați şi nici nu sunt 
capabili să coboare. Dar nici nu blestemă. Unii se vor întoarce - 
uneori coborâşurile sunt mai riscante ca urcuşurile - de unde au 
pomit, încercând să „cucerească” Muntele pe calea de acces 
cea mai uşoară. Alţii vor aştepta frânghiile de salvare. Şi, poate, 
vor muri aşteptând. 

lată însă că se deschide în fața noastră poarta strâmtă a unei 
păduri: Pădurea cu fiare sălbatice. Rănilor din picioare, 
urcuşului, nevolniciilor noastre li se adaugă un obstacol mai mare: 
primejdia fiarelor sălbatice. Suntem atacați de pretutindeni. Cu 
furie, în haite, fără milă, dispersat. Hienele ne atacă pe la spate, 
în timp ce, croncănind zgomotos, corbii ne cântă moartea. Cad 
primii sfâşiați de lupi. Este răpusă şi o hienă. S-a aruncat în 
ascuțişul unei securi, parcă anume să piară sfâşiind. A fost fără 
voia noastră. Cu nici un chip nu voiam să cucerim Pietrosul decât 
numai prin jertfele noastre. Cu sângele nostru. Pentru că purtăm 
pe umeri O cruce şi crucea a simbolul învierii. 

Umăr, la umăr, legionari. Spate în spate suim. Mai mult ca 
oricând se cere să fim uniţi. Unitatea învinge şi iadul. Să nu muşte 
din noi trădarea. Niciodată. Pe fiarele sălbatice din Pădure le ştim. 
Ne sfâşie şi ne apărăm. Le putem ocoli sau ne ocolesc ele. 
Trădarea e printre noi. E ruptă din inima noastră, din ființa 
noastră, din temere şi haos, ca să întunece minţile. De trădare nu 
poți şi nu trebuie să te aperi. Căci trădarea, asemeni hienelor, se 
aruncă în ascuțişul securilor, parcă anume să piară uneltind. Ne 
va fi dat nouă legionarilor să avem cândva mândria a spune: «Noi 
n-am judecat şi n-am pedepsit trădarea?!» Un răspuns grav la o 
întrebare care ne îngrozeşte ... 

O zare de soare, departe, ne înseninează frunţile. Nu striga, 
legionar: «Am învins! E fruntea Muntelui ! A noastră-i biruinţa! ...» 
Cântă, închină-te, crede, mai rabdă, dar nu te bucura! Bucuria nu 
trebuie să fie a ta. Cei ce poartă crucea unui neam n-au parte 
decât de bucuria propriilor lor jertfe. 

O ultimă probă, cea mai dureroasă: Mlaştina deznădejdii. 

Şi suferințele urcuşului, şi poticnirile, şi primejdia fiarelor 
sălbatice, şi muşcătura trădării, toate acumulate în conştiinţa 
deznădejdiilor,< Mlaştina e adâncă şi deznădejdea imensă, 
copleşitoare,  laocoonică. Disperarea ucide. Mai mult ca 
suferința,mai mult ca trădarea, mai mult ca fiarele sălbatice. Nu 
dispera, legionar! Crede, şi vei birui! Disperarea nu sălăşluieşte 

” în inima celor ce au un țel final: învierea prin moarte legionară. În 
inima acestora arde flacăra nestinsă a speranței şi a dragostei 
creştine. 

Poate legionarul fi altfel? 

După aceste trei probe, cei rămaşi, supraviețuitorii, vor păşi pe 
coama cea mai de sus a Muntelui. Noi am ajuns sus, pe muntele 
Pietrosul, din 157 de entuziaşti, doar 94 de inşi. într-un război 
adevărat aceste pierderi s-ar părea catastrofale. Pe piscul cel mai 
înalt al Pietrosului am înfipt simbolul învierii, crucea, într-o 
îmbinare ideală cu suferințe şi forță, de entuziasm (Eminescu l-a 
numit «fanatismul iubirii patriei» ) şi ordine, într-o îmbinare de 
stâncă, oțel şi beton, pentru ca, peste veacuri, credința să 
mărturisească vremea noastră ... 

Pe plan legionar general, ca şi în viziunea istorică a Neamului, 
Muntele urcat reprezintă biruința legionară. Urcuşul, în cele trei 


obstacole, crucea şi poticnirile, simbolizează drumul, politica şi 
jertfele legionarilor. 

Cum va fi ultimul asalt pentru cucerirea Muntelui? Câţi dintre 
noi, cei de azi, vor izbuti ducându-şi crucea, să cucerească 
Pietrosul? Să privească, să vadă, să ştie de sus că drumul spre 
veşnicia unui neam nu-i o promenadă? Care dintre noi, cei de azi, 
vor fi, mâine, exemplu de ieri? 

Să nu ne înfricoşeze răspunsurile: nimic nu-i mai lesne de 
înțeles ca istoria citită după un dezastru măsurat, în ani - jertfă ..." 

Ne-am înapoiat, din valea Bistriţei, pe la înserat. Pe drum, 
Nicolae Strungaru m-a pus la curent cu unele aspecte mai 
semnificative ale „călătoriei” din 28 /08., semnificative din punctul 
lui de vedere; 

- Am trecut apa - îmi povesti el enigmatic, folosind cabala 
cifrelor — 157 (adică 1+5+7=13). Am ajuns pe vârful muntelui 
numai 94, adică 9+4=13. Adică efectivul unui cuib. Urcând am 
străbătut opt kilometri în cinci ore, adică 8+5=13. Data călătoriei 
28/08., adică 2+8+8-5 ore de drum=13. Toate converg la numărul 
legionarilor dintr-un cuib ... 

- Ai fobia --mania cifrelor - am încercat eu să-l întrerup. 

- Nu-i vorba nici de fobia, nici de mania cifrelor. Algebric aşa 
iese. 

- Spune-mi cum e crucea şi cine a dus-o? 

- Stâlpul are cam cinci metri lungime, brațele trei metri: oţel 
masiv din şină, de cale ferată, industrială. Greutatea stâlpului 
circa 200 kilograme; brațele peste 125 kilograme. Transportul s-a 
făcut: stâlpul separat, brațele separat. Cinci oameni la stâlp, trei la 
brațe, revenind unui om o greutate de cam patruzeci de kilograme 


- Aici n-ai ceva cifre cabalistice? 

- Ba da: 5+3+200:125=14 (5+3+1+4=13). 

- Eşti teribil ... O adevărată harababură ... Spune-mi însă cum 
s-a transportat o greutate atât de mare, pe o pantă atât de 
abruptă, la aşa distanţă. 

- S-au format 16 echipe. Opt echipe a câte cinci legionari şi 
opt a câte trei. Fiecare echipă la un kilometru urcuş în zig-zaguri. 
Căpitanul a făcut parte din echipele primului kilometru. Deci 
kilometrul în care era inclusă traversarea Bistriţei. Cred că 
kilometrul cel mai periculos. În echipa de trei cu Leaţu şi Păvăluţă, 
„coloşii” taberei. Îţi dau componența unei echipe de cinci: 
Nădoleanu, Stângă, Manta, Butnaru şi eu. Alta de trei: 
Buburuzan, Ţincoca („ȚIGANUL”) şi Andronic. Alta de cinci: 
Tudosi, Vucu, Micu, Piticaru şi Nicanor. Încă o echipă celebră de 
trei: Lauric, Hoşbotă şi Rusu. Taşcă lon a făcut şi el parte dintr-o 
echipă, dar a fost nevoit să abandoneze urcuşul la jumătatea 
drumului ... 

De la Nicolae Strungaru am mai aflat că echipele lui 
specificate mai sus, ca şi echipa dornenilor (Şutea, Cozan, Matei, 
Chelsoi şi Cârjă — „echipa ţăranilor”) au depăşit distanța 
proiectată; două dintre ele, echipele lui Nădoleanu şi Tudosi, 
reuşind să parcurgă câte doi kilometri cu şina de oţel în spate. 
Ceea ce era foarte greu de imaginat. 

Numai o singură legionară, din patru angajate în „cursă”, a 
rezistat până la vârful Pietrosul: Nicoleta Nicolescu, ca sanitară. 

- Când am ajuns pe coama muntelui - completă N. Strungaru - 
se petrecu o scenă impresionantă: l-am văzut pe Căpitan 
îmbrățişând pământul, sărutându-l, plângând: „Am învins, 
camarazi! Muntele e al nostru ...” Toţi am plâns. Toţi am 
îmbrățişat pământul şi l-am sărutat ... Cucerisem Muntele! 

Printre cei 94 legionari ajunşi pe culmea Pietrosului se aflau 
atunci mulți din falanga legionarilor care peste câțiva ani urmau să 
fie sfâşiați în Pădurea cu fiare sălbatice: Căpitanul, Nădoleanu, 
dr. Emil Micu, Toader Tudosi, Gligor, Leaţu, Herghelegiu 
(avocatul), țăranul Cozan, Nicoleta, Nicolae Strungaru. Înfrățirea 
lor cu lutul, îmbrăţişarea ultimă a pământului, udat cu sânge, şi 
lacrimi, sărutul lor de moarte şi înviere aveau să lege trecutul de 
prezent şi prezentul de viitor prin bucuria de a nu fi căzut în zadar. 
Ca preludiul celei mai mari tragedii româneşti, aceea cu care se 
va ruşina anul 2000 în multe pagini de monstruozități marxiste. 

„Să nu ne înfricoşeze răspunsurile: nimic nu-i mai lesne de 
înțeles ca istoria citită după un dezastru măsurat în ani jertfă ...” 


IPEE e e e PO e De A a De E E PS ERE PE E PERIE ED DEE EEE E IE RE E ERE SEAP 








BULETIN INFORMATIV *BUNA VESTIRE 


Dumitru CRISTE A cele trei caiete de poezii, pentru care a fost condamnat în 1958 la |- 
25 de ani muncă silnică. Unele din aceste poezii au stat la baza 


S-a născut la 29/03. 1927 în satul Negreşti, jud. tipăririi „poeziilor orale” ale lui Radu Gyr, de către Editura 
Constanţa. : Marineasa din Timişoara. 
Urmează cursurile Liceului Industrial din Constanţa şi, După a doua condamnare este reținut la Constanţa timp 


apoi, Instiutul de Mine şi Metalurgie din Baia Mare. Îşi încheie de patru ani în regim de exterminare, singur şi cu lanțuri la 
studiile în anul 1948. picioare, din cauza comportamentului lui demn, atât la anchetă 








La 22/09. 1948 este arestat şi condamnat, de Tribunalul Cât şi în timpul procesului. i îD au i 
Militar Cluj, la şase ani închisoare pentru delictul de „uneltire Trece pe la Jilava, Aiud şi este eliberat, din închisoare, în 
împotriva orânduirii sociale” , într-un lot cu alţii 28 de legionari... iulie 1964. i Ai sita Ș 

În cei şase ani de detenţie petrecuţi în Aiud, din care ultimii Poeziile gândite în închisoare vor apare într-un volum 
trei în „Zarcă”, a memorat sute de poezii, de Radu Gyr, Nichifor postum. i | 
Crainic, Dumitru Oniga (care i-a fost şef de lot) şi mulţi alţii. Dumnezeu să-l primească în lumea drepţilor... 

Este eliberat în 1954 şi aşterne pe hârtie toate Constantin Aurel DRAGODAN 


mărgăritarele, culese între zidurile Aiudului şi astfel iau naştere 


MIRCEA ELIADE, un român ambițios... 


Simpozionul de astăzi i-a ales pe Zamolixis, Deceneu, Mihai Eminescu şi Mircea Eliade. Alegerea cestor 4 este un fel de alegere, în 
cădere, dinspre Divin spre cărturăresc. Calea tuturor oamenilor. Întâi, Adam vorbea cu DOMNUL în RAI. După muşcarea mărului el devine 
regele pământului şi al animalelor, dar nu mai este lângă Domnul. Fii lui sunt şi mai jos. Cain este de-a dreptul ucigaș iar Moise este ucigaş 
şi cărturar, rabinii par a fi doar cărturari. Aşa şi aici. Evoluţia este de la grație la ambiţie. Un om de cultură se face, se constituieşte, prin 
voință, devine erudit. Că el comentează producţii ale altora. Ca atare este nevoie de voință, de voința de a sta pe scaun pentru a reuşi 
cultural, adică pentru a citi. Această cădere este asemănătoare oricărei evoluții istorice. Domnul, întîi creează totul prin Cuvânt şi chiar 
trăieşte cu oamenii, adică alături de ei. În Eden! Apoi, omul, căzând în păcat, este izgonit. Apar patriarhii, judecăorii, apoi proorocii, cărturarii, 
învățătorii, şi, la urmă, comentatorii, compilatorii şi rabinii. Ei alcătuiesc cărții, clasează problemele, le orânduiesc pe teme, comentează, pun 
norme, fac hagiografie. Mircea Eliade — cu tot ceea ce este el- face parte din categoria cărturarilor, a ultimilor în ordinea apariției istorice. 
Aceştia fac experiențe, scriu în neştire şi par persoane volițional agitate. Sunt curioase... Adună date despre toate şi toți, scriu biografii, 
alcătuiesc biobibliografii, cunosc şi întrețin relații cu persoane „culte”, le iau interviuri, scriu articole de popularizarea ştiinţei, popularizează 
oamenii şi peronalității pe care lumea le numeşte „de ştiinţă”, popularizează culturii esoterice, misterii, practici şi exerciții parapsihologice, 
curiozităţi, ambiţii ale unor aventurieri şi descoperitori de culturi uitate, îngropate cum s-ar spune, descriu indivizi, care practică vrăjitoria, 
indivizi căzuţi în demoniac. Cărturarul, acumulatorul de informaţii este un provocator de demoni... Adică, el, stârneşte forța practicilor şi 
cuvintelor, a faptelor celor pe care-i comenteză. De aici, şi problema propriu-zisă a căderii. 

Înţelegând astfel psihologia unora, ne putem apropria şi de Mircea Eliade. Total nedălăsător acest Mircea Eliade, un om deloc frumos, 
adică de-a dreptul urâțel, adică ne-român am putea spune, ne-făt —frumos, neeminescian la figură, cu totul în afara idealului românesc al 
ființei, adică nu e blond, n-are och verzi-albaştri, nu e înalt şi mlădios, nu e tras prin inel, nu pare un tip harismatic la prima vedere şi nici el 
nu prea pare preocupat să găsească neapărat cel mai dificil drum de urmat, acela de viteaz. Viking, adică, am spune astăzi. El era, desigur, 
un viteaz. Dar un viteaz de un cu totul alt tip de vitejie decât aceea a unui Ştefan cel Mare sau Făt Frumos. AMBIȚIA LUI era a unui cavaler 
care foloseşte spada -adică pana şi mintea- pe drumul cunoaşterii. Iniţierea şi-o dorea într-un domeniu în care spectaculosul nu-i prea 
vizibil celor neavizați. El nu era Corneliu Zelea Codreanu. Mircea Eliade — ca şi alți predecesori în domeniu- se dorea, totuşi, un inițiat, să nu 
fie sclav ci un om de elită. Un preot, nu neapărat hirotonisit, oficial, dar, oricum, simțea nevoia de a-i fi pus cineva mâinile pe cap. 
DEPLASAREA lui în India, mie mi se pare ceva de ordin livresc. Cum adică, aveam, avem noi neapărat nevoie să mergem până în India 
pentru a câştiga înțelepciune şi iniţiere, noi, traco-dacii, părinţii cunoaşterii esoterice. De parcă Orfeu s-ar fi născut în India, la fel Dyonisos şi 
toţi ceilalţi. Mi se pare superflu. Dacă Mircea Eliade a plecat spre India, convins că va dobândi ceea ce-şi dorea atât de mult, atunci o făcea 
sub imboldul culturii occidentale. Mircea Eliade simțea —în epocă- prăbuşirea generală a Europei. Şi, paradoxal, dorea şi el oprirea acestei 
decăderi şi prăbuşiri absolute a nefericitei noastre Europe. Europenii nu mai trăiseră o asemenea prăbuşirea de la victoria creştinismului 
asupra Romei. El vedea, i se părea, că România ar putea fi un obstacol în calea unei scufundări generale. EI are, în această direcție, o 
nuvelă ciudată; ciudată în raport cu proza realist-stângistă a deceniilor '30- '40 a acestui secol. Am mai pomenit şi în alte ocazii de ea. 
Nuvela se numeşte Fata Căpitanului. „Căpitanul” este, spun cei avizaţi, era, regele Carol al II-lea iar tânărul care îndura bătaia, de la fiul 
„Căpitanului, pentru a se oțeli, era Corneliu Zelea Codreanu. Deci, aici există acest copilandru care rabdă să fie bătut. Aceasta fiind —după 
el- adevărata virtute. Nu este singurul, dar cel mai bine conturat. Adolescentul miop este din acelaşi aluat. Mircea Eliade este un descendent 
al lui Eminescu în alt fel decât ne obişnuiserăm, nu din categoria lui Vlahuţă sau Iosif. Adică —întocmai ca şi Eminescu- este şi el un luptător. 
Eminescu -să nu uităm- se recomanda drept „jurnalist” şi, doar, când se autoironiza, fin, poet. Sărmanul Dionis —poemul atât de optimist 
totuşi- o demonstrează. Adică era un luptător, adică un ambițios, un om dispus să ia taurul treburilor publice de coarne. Şi o face în mod 
genial. Mircea Eliade se dorea, încă de la pubertate, să iasă din mediul în care se născuse. Nu cred că îl detesta pe față şi că se autocăina 
pentru neşansa de a se fi născut într-o familie modestă, dar nici nu se felicita. Mamei, vrem să credem, îi datorează reuşita vieţii. Şi el —ca şi 
alți contemporani- era un spărgător de cutume. Să nu uităm că tocmai atunci —pe cale legală- Hitler preia puterea în Germania. Şi Adolf 
Hitler era un tânăr inițiat şi toţi o ştiau. Mircea Eliade era înclinat însă spre o altă iniţiere, spre cunoaşterea localismelor, a culturilor locale, 
păstrătoare a datului primar, a culturilor ne-alterate. Prin aceasta el pare a ieşi din lumea de azi, lume înclinată spre surogate de consum 
imediat. Numai în aparență Mircea Eliade pare a neglija acest aspect al existenței cotidiene. 

Alegera noastră, mă refer la temă, adică: Zamolxis, Deceneu, Mihai Eminescu, Mircea Eliade mai poate fi citit şi astfel: Divinitate-Preot- 
Poet-Interpret, comentator. Ce urmează? Epigonismul, amatorismul şi apoi căderea în ignoranța atotizbăvitoare. De unde ar putea exista — 
cândva- o nouă renaştere. 

Noi trăim astăzi într-o epocă de nimicire a ştiinţelor obişnuite, a tuturor ştiinţelor. Cărţile valorează mai puțin. Sau deloc de aici înainte. 
Mai cu seamă că ele —de aici înainte- sunt şi devin din ce în ce mai puţin originale. Ele sunt suite de citate menite să confirme idei avute sau 
însuşite. Şi aici intră în context ambiția de a fi ceea ce ţi-ai propus nu ceea ce ţi-e dat. Să nu uităm că, omul, este făcut cu ajutorul Domnului 
şi cu ajutorul Domnului se face. Mircea Eliade s-a făcut. Era -la începutul carierei- supărat pe sine că nu primise har la modul absolut. Aşa 
cum i se întâmplase unui Eminescu, unui Codreanu. Era, însă, decis — încă de la 12-13 ani- să suplinească totul prin voinţă şi muncă. 
Aceasta dovedeşte şi vâna din care era construit, aceea a lui Alexandru cel Mare. Vroia, cu orice chip, să fie mare. Şi chiar va reuşi, într-un 
fel, după ce va parcurge limbi şi culturi. 

Mircea Eliade nu era chiar un intuitiv cultural; era numai literat şi politic astfel. Prin ambiţie, iată se poate suplini chiar şi geniul. Era, 
totuşi, un român. Şi, noi, asemenea. Să fim ambiţioşi şi să ne salvăm în istorie. Căci altă şansă nu avem. De o vom rata şi pe aceasta vom 
dispărea. Şi ceea ce spun eu aici nu-i vorbă aiurea... 













George URSA (26/01. 2000) 


——————————————————————— 0 





| 14 BULETIN INFORMATIV *BUNA VESTIRE 


„ISTORIE ȘI ADEVĂR” 


LA ÎNMORMÂNTAREA 
GENERALULUI CANTACUZINO 


(urmare din nr.28-29) 

Din celula 4 a Jilavei, într-o discuţie cu filozoful 
Constantin Noica, am înțeles că „totdeauna proştii sunt mai 
“interesanţi ca majoritatea deştepților, nu prin ce spun, ci 
prin felul cum spun lucrurile. Prin libertatea cu care le 
spun”. După cum vom vedea din acest capitol, sforarii din 
solda Elenei Griinberg-Wolf-Lupescu, fiind mai mult ca 
«proştii» lui Noica”, au reuşit să facă Mişcării Legionare o 
propagandă unică, prin funerariile „Eroului de la Caşin” ... 

Înmormântarea generalului Cantacuzino a coincis cu 
apariția primului număr al revistei „Sânziana”, care 
dedicase, memoriei generalului, două sau trei pagini mari, 
cu poze, cu texte ce scoteau în evidenţă faptele de arme 
ale viteazului general, ca şi despre aderarea „eroului de 
Caşin la politica Mişcării Legionare. De altfel, ziarele 
legionare, Cuvântul şi Buna-Vestire, ca şi ziarele 
româneşti nelegionare, în special Universul, Porunca- 
Vremii, Vremea, Sfarmă-Piatră şi oficiosul lui Goga Țara 
noastră, au făcut la fel, închinând memoriei generalului 
defunct pagini întregi, în semn de omagiu adus marelui 
dispărut. 

Cu acest prilej redacția „Sânzianei a organizat, 
împreună cu serviciul de presă şi colportaj al Mişcării, mai 
multe centre de distribuire a ziarelor de-a lungul 
parcursului, de la Biserica Mihai Vodă la Cimitirul Bellu. 

Din acest serviciu, de colportaj, de propagandă, am 
făcut parte şi eu, alături de nea venică Diaconescu, de 
Valeriu Cîrdu, de Olaniuc şi de un grup de studenți 
legionari. Încât am avut ocazia să urmăresc de aproape, la 
fața locului, pe traseul cortegiului, ca şi ceremonia de la 
cimitir, întregul ansamblu de festivități prilejuite de 
înmormântare. 

Ştiu că în cele două zile, cât sicriul a rămas depus în 
naosul Bisericii Mihai Vodă, prin fața catafalcului s-au 
perindat şiruri nesfârşite de tineri şi tinere, toți în stare de 
sărbătoare, fiecare aruncând măcar câte o floare la 
picioarele catafalcului,. ca un ultim salut. Unele ziare 
vorbeau de zeci de zeci de mii de bucureşteni. 

Serviciul religios, la Biserică, pe drum şi la cimitir, a fost 
oficiat de un impunător sobor de preoți. Presa nota: „peste 
cincizeci de preoți şi diaconi în odăjdii strălucitoare”. 
Cordoanele de ordine pe stânga şi pe dreapta traseului, 
erau compuse numai din militari, Garda din jurul carului 
mortuar era formată numai din ofițeri superiori. Printre 
rudele defunctului din urma carului am descoperit câteva 
persoane cunoscute: Alexandrina Cantacuzino, prințul 
Alexandru Cantacuzino, nepotul generalului, dr. lon 
Cantacuzino, Şerban Milcoveanu, Şuţu, G. M. Cantacuzino 
şi loana Cantacuzino. În spatele acestora păşeau, în ritmul 
unui marş funebru, cântat de muzică militară a vânătorilor, 
coloanele „cavalerilor” în mantiile albe, decorații cu „Mihai 
Viteazul”. După aceştia, într-o altă coloană, o coloană ceva 
mai numeroasă, a prietenilor şi colaboratorilor generalului, 
se găsea întreaga conducere a Partidului „Totu/ pentru 
Țară” şi o mare parte dintre membrii Senatului legionar. 

N-am văzut nici o uniformă legionară. Numai defunctului 
din sicriu i se îngăduise'să fie îngropat în cămaşă verde. 








Dar; pentru stăpânii României de-atunci, şi morții în 
uniforma legionară reprezentau un pericol potențial. 

În perioada de care vorbim, cabinetul Tătărăscu 
guverna țara în puterea stării de asediu. În conformitate cu 
prevederile legii stării de asediu, portul cămăşii verzi, era 
cu desăvârşire interzis. Cu toate acestea autoritățile mai 
închideau ochii şi legionarii, în unele împrejurări, mai 
nesocoteau legea îmbrăcând cămaşa lor verde. 

Pentru legionari, culoarea verde, purtată de ei prin 
diferite insigne, prin banderole sau prin cămaşa lor atât de 
ostracizată şi în trecut, simboliza primăvara neamului 
românesc, tinerețea lor, învierea naturii, a pământului, 
regenerarea, prin gândire, prin trăire şi înfăptuiri, a unei 
națiuni care se voia liberă, puternică, neintinată. În 
Dicţionarul limbii române moderne adjectivului verde i se 
dă, printre altele, şi următoarele definiţii conform - cu 
aspiraţiile legionarilor: „II Fig. (Despre oameni) voinic, 
viguros, curajos, îndrăzneţ. Sincer, deschis; (adversibil) în 
mod sincer, de-a dreptul, fără, înconjur' (Dicţionarul citat nu 
este editat de legionari, ci de Academia Republicii Populare 
Române, în 1952). 

În comparaţie cu negrul fasciilor italiene (tineretul 
mussolinian purta cămaşa neagră; culoarea neagră era 
culoarea steagului vechilor anarhişti), cu uniformele brune 
hitleriste (n-am înțeles niciodată ce poate să simbolizeze 
prunul german), cu roşul comunist (culoarea roşie pentru 
comunişti înseamnă revoluție, adică sânge), cu albastrul 
falangist şi cuzist, cu galbenul liberal, în comparaţie cu 
toate celelalte culori folosite, ca simboluri politice, verdele 
legionar era, singurul, un simbol autentic ce reprezenta 
adevărata față a României. 

Ca existență, ca năzuință, ca ideal. Verdele legionar îşi 
găsea expresia în tipul de român conceput de legionari 
(voinic, viguros, curajos, îndrăzneţ, sincer, drept, ' dintr-o 
bucată) şi în culoarea câmpiilor româneşti. Nicăieri în lume 
(aşa credeau legionarii), culoarea verde a ierburilor, a 
frunzelor, a bungeagului şi a cetinilor nu se aseamănă cu 
verdele din România. Pentru că şi câmpiile româneşti, şi 
plaiurile, şi văile, şi pădurile, şi munții, întreaga față a 
României, ca şi inima ei, sunt altfel ca cele din restul lumii. 

De bună seamă acest fel de a gândi, de a crede putea fi 
luat drept un naționalism exagerat, o aberaţie 
ultranaționalistă. Dar şi legionarii aveau dreptul să 
gândească, să creadă. Cu atât mai mult atunci, când era 
vorba de destinele neamului lor cu care voiau să se 
identifice. 

lată de ce, pentru tineretul legionar, verdele -din 
uniformele lor, din insignele, din mărţişoarele şi stegulețele 
Frățiilor de Cruce, din ziarele şi revistele lor, verdele 
României, avea semnificația unui crez: simbolul credinţei : 
legionare întru învierea şi veşnicia neamului românesc. 

Şi semnificația speranţelor, aşa cum în filosofia românului 
de rând verdele este simbolul speranței. 

Am mai vorbit undeva despre prigoana împotriva cămăşilor 
verzi. Dar nu numai a cămăşilor colorate în verde. Prigoana o 
dezlănțuise primul Armand Călinescu. Verdele devenise o 
obsesie, un coşmar, o sperietoare politică. Pretutindeni, în 
presa evreiască şi marxistă, în Parlamentul țării, la Palat, în 
consiliile de miniştri, se discuta despre „pericolul verde”. Şi 
ochii verzi constituiau o primejdie? Şi cetina pusă la butonieră. 
Şi culoarea gardului vopsit în verde. Şi altițele bucovinene 
cusute cu mătase verde. 

(continuare în pagina 15) 


V.B-FL. 








(urmare din pagina 14) 

+ (LA ÎNMORMÂNTAREA...) Tot ce avea culoarea de 
primăvară a şesurilor româneşti constituia un mare pericol 
pentru Siguranţa Statului. 

Deşi în octombrie 1937 exista o lege, legea prin care se 
decretase starea de asediu şi, care, lege, interzicea portul 
uniformelor politice, totuşi, cu ocazia morții generalului 
Cantacuzino, la tratativele dintre conducerea Mişcării 
Legionare şi cei doi mesageri ai regelui, s-a pus şi problema 
neparticipării celor 5000 de legionari la funeralii în uniforma 
legionară. Ca şi în celelalte probleme s-a invocat „dorința 
Maiestăţii Sale” şi Căpitanul a promis, pe cuvânt de onoare, că 
la ceremonia înmormântării „eroului de la Caşin”, va exista o 
singură cămaşă verde, aceea care învelea trupul neînsuflețit 
al generalului decedat. 

Corneliu Codreanu s-a ținut de cuvânt. N-am văzut nici o 
cămaşă verde. Îmi amintesc că în ziua înmormăntării cerul era 
înnourat. Încă din primele ore ale dimineţii căzuseră câteva 
rafale de ploaie. Şi se făcuse destul de rece. Aceasta a 
determinat pe legionarii din detaşamentul celor 5000 să 
îmbrace mantale de ploaie. De unde au procurat aceste 
mantale nu ştiu. 

Astfel ultima coloană din cortegiu, după două companii de 
grăniceri, a fost a legionarilor. Împărțiți în trei grupuri mari: un 
grup de circa 2000 de studenți, toți înalți, frumoşi, cu capetele 
descoperite, toți îmbrăcați în mantale de ploaie lungi, negre, 
cu gluga pe spate. Un alt grup, circa 1500 de muncitori, din 
Corpul Muncitoresc Legionar, tot cu capetele descoperite, dar 
nu îmbrăcați în pelerine negre, ci cu nişte scurte din postav, 
de culoare gri, urma detaşamentul studențesc (Mai târziu voi 
afla că majoritatea legionarilor din grupul Corpului Muncitoresc 
provenea de la Uzinele „Malaxa” şi de la Societatea de 
Tramvaie Bucureşti şi că scurtele cu care erau îmbrăcați 
fuseseră scoase pe bază de bon din magazia centrală a 
S.T.B.-ului). 


Ultimul grup, intelectuali din Corpul „Răz/eț” (profesori, 


ingineri, avocați, funcţionari, medici, tehnicieni), completau 
detaşamentul şi erau îmbrăcați în trenciuri de culoare 
deschisă. 


În fruntea primului grup, al studenţilor, în mantale de ploaie 
negre, se găsea Corneliu Codreanu, îmbrăcat şi el la fel. Am 
mers în câteva rânduri pe trotuar, alături de această coloană şi 
"l-am urmărit cu atenție. Era trist, cu fața palidă, cu fruntea 
îngândurată. Păşea. în cadența grupului, aproape mecanic, 
mişcat de tactul marşului funebru. Mi s-a părut complet absent 
de tot ce se petrecea atunci în jurul său. Abătut, prea copleşit 
de gânduri, mult prea mâhnit, ca să nu-şi trădeze îngrijorarea. 
Abătut, mâhnit pentru că pierduse un prieten, un camarad, al 
doilea după lonel Moţa; copleşit de gânduri şi îngrijorat pentru 
că îl părăsea un câine credincios care îi fusese noroc şi pază, 
camarad disciplinat şi protector, înțelepciune şi curaj, putere şi 
speranţă. Pentru că, Şetul Legiunii era, poate, printre puținii 
lideri legionari care să-şi dea seama, în deplinătate, ce 
însemna în acele momente pentru Garda de Fier pierderea 
unui om ca generalul Cantacuzino. 

Detaşamentul celor 5000 de legionari, în frunte cu 
Căpitanul, în rânduri de câte 12 inşi, într-o aliniere şi cadență 
impecabilă, cu noile uniforme, încropite la repezeală, devenise 
atracția miilor de cetățeni înşiruiți pe trotuare de-a lungul 
întregului traseu al cortegiului. 

Conducerea Legiunii lansase un apel, prin şefii de unități 
de Capitală, ca în ziua înmormântării să iasă în stradă cât mai 
mulți legionari şi simpatizanți, pentru ca măcar în acest fel, 
prin participarea lor tăcută, ordonată, masivă, să-şi 
manifesteze durerea de-a-l fi pierdut pe „eroul de la Caşin”. 
Unele ziare au evaluat numărul celor ce au răspuns la 
chemarea Căpitanului la peste o sută de mii de oameni. 


BULETIN INFORMATIV * BUNA VESTIRE 15 | 


Eu amintesc doat că străzile din împrejurimile Bisericii Mihai 
Vodă (Uranus, Izvor, malul drept al Diîmboviţei, Cazărmei) se 
găseau literalmente ocupate de tineret, că pe o distanţă de 
aproximativ patru kilometri, drumul parcurs de cortegiu, ambele 
trotuare erau masate de oameni, că în această parte a 
Bucureştilor nu mai circula nici un vehicul, inclusiv tramvaiele, şi 
că, în spatele detaşamentului celor 5000, se pusese în mişcare o 
mulțime imensă, neorganizată, bărbaţi de toate vârstele, unii din 
ei purtând la braţul stâng sau la butoneria hainelor câte o mică 
banderolă neagră de doliu. 

La cimitir, la cripta familiei Cantacuzino, înainte de depunerea 
sicriului generalului, după un ultim serviciu divin, oficiat de soborul 
preoților, au urmat discursurile: al parohului bisericii „Mihai Vodă”, 
al unui general din partea Ordinului „Mihai Viteazul”, al unui 
veteran de război, participant la bătălia de la Caşin şi la alte 
operaţii conduse de dispărut, ale unor delegaţii din partea 
Spitalelor Civile şi al Uniunii Industriaşilor din România - toate 
aceste panegirice n-au făcut altceva decât, în cuvinte exagerat de 
elogioase, să scoată în evidenţă meritele acestui general erou, ca 
om, ca luptător în războiul Reîntregirii naţionale, ca cetățean, ca 
militant pe tărâm social în nenumărate societăţi de binefacere, ca 
deputat ales în câteva legislaturi şi ca bun român. 

Ultimul a vorbit Şeful Legiunii. Scurt, simplu, impresionant. 
„Pentru noi legionarii - a spus Căpitanul printre altele, cu vădită 
emoție - generalul Cantacuzino n-a fost numai un bun camarad, 
un luptător de linia întâi, un sfetnic înțelept şi o speranță 
binecuvântată de Dumnezeu. A fost şi pavăza de neclintit, 
binefăcătoare, insurmontabilă, a destinelor noastre”. 

A citit câteva fraze din testamentul generalului: „Doresc, 
Căpitane, să fiu îngropat în cămaşa verde, cu onorurile cuvenite 
unui legionar. Şi doresc să faci din România, Căpitane, țara visată 
de lonel Moţa: dreaptă şi frumoasă ca soarele sfânt de pe cer”, 
după care, Şeful Legiunii, a adăugat: „Îngenunchem, camarazi, în 
fața trupului neînsufleţit al celui ce a fost generalul erou Gheorghe 
Cantacuzino - Grănicerul, camaradul nostru bun, şeful nostru 
politic ... Mereu veți fi prezent printre noi, domnule general! Nu vă 
vom uita nici dincolo de propriile noastre morminte ...” 

S-au tras salve de tun, în timp ce sicriul generalului era 
coborât în cripta familiei, în salutul „pentru onor” al unităţilor 
militare şi al coloanelor de legionari şi în sunetul duios al „Imnului 
legionarilor căzuţi”, cântat de aproape întreaga asistenţă: 

„Ca o lacrimă de sânge a căzut o stea; 

Drum de foc şi biruință pentru ţara ta ...” 

Astfel au avut loc funeraliile primului preşedinte al partidului 
legionar „Totul pentru Țară”. Nu după rânduiala stabilită de 
Senatul Legionar, ci după dorința regelui, ca ale unui general 
erou, purtător al mantiei cavalerilor Ordinului „Mihai Viteazul”. E 
adevărat: n-au mărşăluit pe străzile Bucureştilor, în urma carului 
funebru, sute de mii de cămăşi verzi. În comparație cu 
înmormântarea lui Moţa şi Marin, procesiunea înmormântării 
„eroului de la Caşin” n-a fost deosebit de pompoasă, cu 
neeconomie de rugăciuni, îngenunchieri, costumație, flamuri etc. 
Dar scopul urmărit de rege şi camarila sa, acela de a dejuca 
planurile propagandistice ale Gărzii de Fier, s-a materializat în 
mică măsură, la suprafață, numai în aparenţă. Pentru că abia 
acum, prin înhumarea ce i s-a făcut, prin discursurile oamenilor 
regelui, discursuri exagerat de elogioase la adresa generalului 
erou (elogii i s-au adus şi în presă), lumea românească a putut 
afla pe căi nelegionare, chiar antilegionare, cine a fost cu 
adevărat generalul Zizi Cantacuzino, preşedintele Partidului „Totu/ 
pentru Țară”, omul care doar cu cinci ani în urmă îi ceruse lui 
Corneliu Codreanu să-l primească în mişcarea sa spre a-i fi câine 
credincios şi ostaş devotat până la moarte ... 

De bună seamă foarte curând, regele a trebuit să-şi 
recunoască vina, aceea de a fi făcut, prin stratagema sa 
antilegionară, cea mai completă propagandă în sprijinul politicii 
Gărzii de Fier. Socoteala Camarilei, a politicianiştilor de la 
picioarele Tronului, ai marilor maeştri de ceremonii, din solda 
metresei regale, nu s-a potrivit deloc cu adevărata realitate a 
lucrului în sine. 





| 
|_O MOARTE CARE DOVEDEȘTE CEVA 





DI Edmond SAFRA avea 67 de ani, când, de 3/12. 
1999, a pierit, victimă a fricii de moarte şi a măsurilor 
extraordinare luate împotriva acestei „vidme” pe care şi 
Ivan Turbincă a dorit să şi-o facă prizonieră în desaga lui 
celebră. 

Se trăgea dintr-o familie evreească din Alep, în nordul 
Siriei şi bogăția a început prin comerțul caravanelor; a 
devenit, cu vremea, unul dintre bancherii cei mai infiuienți 
şi misterioşi ai lumii; fondator, între altele, a unei bănci din 
New-York (Republic National Bank of New-York), bancă 
implicată, recent, în afaceri cu Mafia rusă; s-a străduit să 
spele obrazul terfelit al băncii colaborând cu justiția 
americană şi această atitudine i-a adus griji deosebite; era 
ameninţat de organizațiile criminale. 

Dorea ca dinastia lui să dureze 10 mii de ani şi, de 
aceea, probabil, îşi construise o „vilă bunker” la Monaco, 
vilă al cărui sisteme de securitate erau atât de sofisticate 
încât atunci când a izbucnit incendiul nici el, nici infirmiera, 
care-l îngrijea, nu au ştiut să scape de moartea prin 
axfixiere: ferestrele şi uşile erau ferecate electonic. 

lar, pompierii nu au putut interveni pentru că erau 
blocați de sasul, anti-incendiu, măsură la fel de nocivă ca 
şi sistemul de închidere. 

Se zice că incendiul ar fi fost pus de „bodiguardul” 
său, Ted Maher, fost ofițer al Mossad-lui, care primea 4000 
(patru mii) fr. francezi pe zi salariu şi care ar fi făcut acest 
lucru pentru că dorea să treacă drept salvatorul stăpânului 
său! 

De ce n-a reuşit salvarea ? 

Doar asta gorea Ted Maher? 

În spatele lui nu s-a aflat nimeni? 

Procurorul monegasc, ce se ocupă de acest caz, crede 
că este vorba de „un act izolat”; că autorul incendiului „nu 
dorea să atenteze la viața di. Safra; că ceea ce s-a 
întâmplat a depăşit previziunile sale” şi de aceea 
procurorul crede că ar trebui să „ne adresăm şi psihiatriei”. 

Atari explicaţii se întâlnesc adesea şi pe malurile 
justiției dâmbovițene. 

S-au ivit însă câteva ciudate coincidențe: evreu 
sefard, cu dublă naţionalitate —libaneză şi braziliană-, Safra 
nu era un bancher obişnuit ci unul care se ocupa cu o 
clienteală cu totul deosebită. Era reputat pentru negocierile 
comerciale —dar şi politice- între comunitatea evreească şi 
lumea arabă. 

Averea lui personală era estimată la vreo două 
miliarde şi jumătate de dolari şi urma să mai vâre în 
buzunar încă aproape trei miliarde prin vânzarea băncilor 
sale grupului britanic HSBC. 


REDACTIA 


Redactor şef: George URSA 
Corector: Nicolae VEGA 
Administrația (tl.: 610.46.71): Mişu DUMITRESCU 




























La sfârşitul anilor '80 Safra a făcut față —cu succes- 
unei campanii de acuzații: că spăla bani negrii. că ar fi 
fost implicat în scandalul /rangate etc. Dar detractorii săi 
au fost condamnați la opt milioane de fr. despăgubiri. 
Banii au fost transferați spre opere de caritate. 

Acuzaţiile, însă, s-au reiterat în legătură cu 
deturnarea fondurilor, distribuite Rusiei, de FMI, de 
către Mafia(iile) fostei URSS, unde, el, ar fi jucat un rol 
preponderent în denunțarea acestor malversațiuni. 

Pentru Elie Wiesel, Safra, era un „bancher filantrop”; 
la înmormântarea sa, alături de ministrul de Externe al 
Israelului, se afla şi marele rabin Eşahu Backchi-Dorn 
şi toți erau convinşi —cu vorbele premiantului Nobel 
pentru pace- că, „tot ce s-a întâmplat este un coşmar”. 

Pierea omul supranumit, în Israel, „cel mai mare 
financiar al Planetei”. 

Dar, moartea lui dovedea ceva: că „nu e moarte fără 
pricină şi nuntă fără minciună”; că: „moartea vine când 
nu o chemi şi te ia când nu te temi” ; că: „moartea nu va 
să ştie de averi şi bogăţie” şi că: „în deşert se zbuciumă 
tot pământeanul”... 

In van au fost şi bodiguarzii, şi infirmierele, şi 
lacătele electronice şi alarmele magnetice; „moartea-i 
fără leac”. 

Domnul Safra a murit fără lumânare. Nu ştim dacă 
ai săi gândesc, precum ai noştrii, că asta-i „moarte 
întunecată” şi, că, el va umbla pe cea lume rătăcind prin 
întuneric şi locuri pustii şi nu va putea ieşi din ele decât 
dacă neamurile sau străinii îi vor da o lumânare, de 
pomană, pentru ca, după ce o aprind, răposatul, să-şi 
găsească locul menit pentru odihna lui de veci. 

Şi, dacă, ce ni se spune este adevărat, adevărat, nu 
credem că, cei cărora „bancherul filantrop” le-a dat din 
agoniseala sa, nu vor uita să-i asigure lumina necesară 
călătoriei celei mari. 

Pentru că, astfel, se ştie că, atunci, „când cei morţi 
vor ieşi din morminte, cei ce au făcut lucruri bune vor 
învia pentru viață, iar cei ce au făcut râul vor învia 
pentru judecată” 

Şi tot lisus fâcea următoarea remarcă: „Cu câtă 
anevoaie vor intră în împărăţia lui Dumnezeu cei ce au 
avuţii. Fiindcă mai lesne este să treacă o cămilă prin 
urechea acului decât să intre un om bogat în Împărăția 
lui Dumnezeu”. 

COMENTATOR. 


* Articolele neacceptate, pentru publicare, nu sc restituie; 





* Opiniile exprimate în articole aparţin autorilui 





* € vrespondenţa: „ECB-V” C.P.: 8-27. Bucureşiu. 


lipărit la Tipogrutia I-diturii LI: ISAV ROS. 





ISSN: 1453 - 5602 


Culegere texte: George Alexandru URSA, George URSA, Tehnoredactare: George URSA